MOŞ CRĂCIUN, VREAU ŞI EU LA ŞCOALĂ!

de Florentina Cenja
Într-un sat îndepărtat, de munte, trăia un băieţel pe nume Răducu, care avea
6 ani. Era un copil foarte bun la suflet şi cuminte, pe care toţi sătenii îl îndrăgeau,
lăudându-i firea prietenoasă şi vrednicia. Când trecea pe uliţele satului, nu exista
om care să nu îi zâmbească, sau chiar să îi ofere o bomboană. E drept, şi el era
săritor, şi una-două o ajuta pe o femeie mai în vârstă să ducă vreo sacoşă sau pe
vreun copil mai mic, să îşi găsească vreo jucărie pierdută.

Acasă însă, Răducu nu avea o viaţă uşoară. Mama lui murise cu câţiva ani
în urmă, iar tatăl lui se recăsătorise cu o femeie care nu prea îl plăcea pe copil şi îl
asupra cât putea de mult. Acum, că tatăl lui plecase la muncă în străinătate, el
rămăsese doar cu mama vitregă, şi tare rău o ducea...Femeia se ocupa numai de ea
toată ziua, pleca la plimbare, se aranja, iar de Răducu nici nu-i păsa. Ba mai mult,
îl punea să facă tot felul de munci istovitoare, de oameni mari, care erau prea grele
pentru un copilaş slăbuţ şi firav cum era el. Din zori şi până-n seară, Răducu
hrănea animalele, le scotea la câmp, căra apa de la fântână, făcea curăţenie în curte
şi câte şi mai câte...Rar mai apuca şi el să îşi tragă sufletul şi să iasă la joacă cu
copiii de vârsta lui, dar imediat mama vitregă îl chema înapoi şi o lua de la capăt...

Când veni vremea să înceapă şcoala, învăţătoarea veni acasă la Răducu,

pentru a-l înscrie în clasa pregătitoare. Numai că mama lui nici nu voi să audă:
cum să-l trimită ea la şcoală, când el are în grijă toată curtea şi animalele? Se
văicări că e o femeie singură, fără bărbat în casă, şi că băiatul e singurul sprijin în
gospodărie. Şi apoi, ce-i trebuie lui şcoală? Şi-aşa o să rămână în sat, văcar sau
muncitor prin curţile oamenilor. Şi-uite-aşa, refuză să-l înscrie la şcoală, deşi
învăţătoarea îi spuse că e obligatoriu şi că va primi o amendă pentru asta.

Veni luna septembrie, copacii lepădară frunzele, oamenii îşi strânseră

recoltele, iar copiii îşi luară ghiozdănelele şi o porniră spre şcoală. Numai Răducu
rămase în mijlocul drumului, uitându-se lung după ei, cu o privire tristă şi o
lacrimă în colţul ochiului. Se întoarse la treburile lui şi aşa trecură octombrie,
noiembrie şi veni luna decembrie, cu iarna cea geroasă şi albă. Între timp, copiii de
vârsta lui învăţaseră multe lucruri la şcoală, unii ştiau chiar să scrie şi să citească.
Câţiva, mai răutăcioşi, făceau haz de Răducu, zicând că nu a învăţat nimic, că nu
are caiete şi cărţi frumos colorate şi că o să rămână prostuţ. Acesta nu zicea nimic,
numai strângea din dinţi şi pleca în casă, de ajunsese să stea mai mult ascuns, să nu
mai vadă nici un copil.

Într-o zi, Răducu îl opri pe nea Vasile, poştaşul, un om bun, care îl avea la
inimă pe copil. Îi spuse că vrea să trimită şi el o scrisoare, dar că nu ştie să scrie şi
îl rugă frumos să îl ajute. Atunci, nea Vasile scoase o foaie de hârtie şi îi zise
copilului să spună ce are de transmis, că el o să noteze. Nu mică îi fu mirarea când
auzi mesajul şi află cui trebuie să transmită scrisoarea. Iată ce îi dictă Răducu:
,,Dragă Moş Crăciun, Eu sunt un băieţel pe nume Răducu şi am 6 ani. Să ştii că
am fost cuminte şi ascultător, am făcut toate treburile prin casă, am avut grijă de
pui, de găini, chiar şi de văcuţă. Am fost respectuos cu oamenii şi i-am ajutat la
nevoie. Eu vreau să te rog, când o să vii tu, să faci o minune şi să pot merge şi eu
la şcoală, la fel ca ceilalţi copii. Vreau şi eu să învăţ să scriu şi să citesc, să aflu
multe lucruri despre lumea înconjurătoare, vreau să fiu ca ceilalţi copii şi să nu mai
râdă nimeni de mine. Nu vreau jucării sau dulciuri, numai atât. Mulţumesc frumos
şi te aştept! Răducu”

Poştaşul îşi notă toate acestea şi îl asigură pe copil că va trimite scrisoarea.

Ajuns la oficiul poştal, dădu câteva telefoane şi află care era adresa tatălui lui
Răducu, din străinătate. Îi trimise acestuia scrisoarea şi apoi se puse pe aşteptat. Nu
trecu multă vreme şi, de Crăciun, în sat sosi chiar tatăl lui Răducu, care îi adusese
acestuia un ghiozdănel tare frumos şi hăinuţe potrivite pentru şcoală. Carevasăzică,
primise scrisoarea şi îşi dăduse seama că era momentul să se implice şi să îşi
trimită copilul la şcoală. Bărbatul merse acasă şi îl luă deoparte pe Răducu,
spunându-i că îi pare rău pentru cele întâmplate, că de acum încolo nu va mai pleca
de lângă el, va avea grijă să nu mai fie pus la muncă şi, mai ales , că va putea
merge la şcoală, ca toţi copiii. Lui Răducu îi sticleau ochii de bucurie şi îşi spunea
că e cea mai fericită clipă din viaţa lui. ,,Mulţumesc, Moşule, că mi l-ai adus pe tati
şi pot merge la şcoală!”, zise în sinea lui, căci doar totul se întâmplase după ce el îi
trimesese scrisoarea lui Moş Crăciun. Şi cine ştie, poate chiar Moşul îi dăduse
tatălui lui Răducu, gândul cel bun, de a se întoarce la copilul său!

O să mă întrebaţi acum ce s-a întâmplat cu mama cea vitregă? Ea a fost

chemată la poliţie şi autorităţile care se ocupă cu protecţia drepturilor copiilor, a
fost amendată şi avertizată ca pe viitor să respecte drepturile copilului, altfel va şi
mai aspru pedepsită şi nu va mai avea voie să se apropie de el!