Referat

Tehnici de depoluare a mediului

Studii privind depoluarea

şi monitorizarea apei

2009
 INTRODUCERE

Având în vedere gravele probleme de poluare cu care ne confruntăm şi

problemele pe care le ridică deşeurile industriale, ţinând cont de abundenţa
zeoliţilor naturali, cât şi de insuficienta lor valorificare se impune evitarea poluării
mediului şi limitarea efectelor ei . Acţiunile de prevenire a poluării apelor şi de
combatere a efectelor poluării se impun a fi coordonate în toate ţările, pe baza unei
legislaţi menită să protejeze resursele de apă ale ţărilor respective.
Apele de suprafaţă constituie principala sursă pentru obţinerea apei
potabile, dar în ele sunt deversate majoritatea apelor reziduale. Apa de suprafaţă
nu trebuie să conţină poluanţi care dăunează sănătăţii şi care nu pot fi eliminaţi în
staţiile de potabilizare a apei.
Pentru epurarea apelor reziduale industriale se utilizează procese
tehnologice adecvate naturii poluanţilor şi caracteristicilor apelor reziduale. În faza
de epurare avansată a apelor reziduale, schimbul ionic s-a impus ca proces
tehnologic specific. Pe lângă faptul că schimbul ionic permite epurarea avansată a
apelor reziduale, în procesul de regenerare, ionii metalelor grele pot fi reţinuţi sub
forma unor produse utile.
Utilizarea zeoliţilor naturali cu capacitate de schimb ionic sensibil
îmbunătăţită prin activare chimică, în procesele de epurare avansată a apelor
reziduale cu conţinut de ioni ai metalelor grele, constituie o metodă eficientă şi de
perspectivă. Zeoliţii epuizaţi pot fi utilizaţi în alte scopuri fără a produce poluarea
mediului.

1
 CAPITOLUL I.

STRATEGII CARE SE IMPUN ÎN TRATAREA APEI ÎN SCOP

POTABIL, EVALUAREA UNOR TEHNOLOGII NOI

Cercetările recente privind concentraţiile în urme de substanţe organice din

apa potabilă, împreună cu studiile epidemiologice, asociate cu creşterea riscului
de producere a cancerului precum şi de reglementările promulgate de EPA, au
contribuit la intensificarea preocupărilor privind metodele de evaluare a
poluanţilor organici din apă în vederea găsirii unor metode corespunzătoare de
tratare.

1.1.Modalităţile de evaluare

• evaluarea sursei de apă;

• evaluarea riscului posibil asupra consumatorului de apă potabilă;
• posibilităţi de analiză şi modalităţi de control periodic;
• analiză a costului tratării.
■ Evaluarea sursei include activităţile necesare pentru a determina dacă
sursa este contaminată, intensitatea şi cauza contaminării, precum şi modul de
protejare a sursei. Aceasta implică cunoaşterea activităţilor industriale din
perimetrul de captare precum şi calitatea apei brute existente.
Cercetările trebuie să includă identificarea surselor de impurificare din
amonte, clasificarea impurificatorilor în funcţie de riscul potenţial, analiza
impurificatorilor.
■ Evaluarea riscului pe care îl presupune consumarea apei potabile de către
populaţie se referă la studii privind toxicitatea unor compuşi organici conţinuţi în
apa potabilă, efectuate pe animale care ar putea fi utilizate prin extrapolare la
nivel uman precum şi efectele antagoniste şi sinergetice dintre diferiţi compuşi.
Dacă evaluarea riscului şi a sursei demonstrează că apa este furnizată în
condiţii de siguranţă este necesar să se supravegheze în timp funcţionarea
instalaţiei de tratare a apei.
Dacă din studii rezultă că apa furnizată în mod curent nu este
corespunzătoare vor fi luate în considerare cinci alternative:
- Depistarea unei noi surse de apă de calitate, protejată.
- Eliminarea poluanţilor din sursa existentă.
- Constituirea unei rezerve sezoniere prin înmagazinarea unui curs mic de
apă, astfel încât această apă să poată fi utilizată în anumite perioade critice, în
special în funcţie de poluarea sursei majore.

2
 - Tratarea apei existente pentru îndepărtarea unor poluanţi.
Instalarea unor sisteme de distribuţie duble, astfel apa destinată populaţiei
în scop potabil să fie obţinută dintr-o sursă de calitate protejată iar apa necesară
pentru utilităţi să fie luată dintr-o sursă ne protejată.
Prima alternativă care se referă la găsirea unei surse de apă de calitate este
cea mai satisfăcătoare, deoarece elimină etapele de tratare a apei în vederea
eliminării poluanţilor prioritari.
Eliminarea poluanţilor din sursele de apă ridică o serie de strategii atât de
ordin tehnologic cât şi economic.
În funcţie de particularităţile apei furnizate, de anumite situaţii specifice,
soluţia înmagazinării apei ar putea constitui o alternativă viabilă.
În cazul în care calitatea apei de râu se modifică în funcţie de diferiţi
parametri ar exista posibilitatea de a stoca apa într-un rezervor atunci când
calitatea este bună, iar în perioada când calitatea apei se degradează datorită
poluării să se by-paseze alimentarea rezervoarelor cu apă in râu.
Dezavantajul principal al conceptului de înmagazinare sezonieră, îl
constituie mărimea capacităţii de înmagazinare necesară.
Dacă problema principală o constituie deversările periodice de poluanţi
industriali, sau anumite situaţii concrete şi de scurtă durată acest concept poate
constitui o alternativă pentru obţinerea apei de calitate, nepoluate.
În general acest concept prevede utilizarea mai multor rezervoare fiecare
având o capacitate mare astfel încât acestea ar putea furniza apa necesară pentru
uzina de tratare un anumit timp calculat în funcţie de necesităţi. Se pare că deşi
costurile construcţiei rezervoarelor sunt considerabile, ele sunt cu siguranţă mai
scăzute decât costul tratării apei poluate cu compuşi organici toxici.
Conceptul sistemelor duble este cunoscut de foarte mult timp, el se referă la
existenţa a două sisteme de distribuţie, unul pentru apa potabilă care să fie utilizată
pentru scopuri casnice, iar al doilea pentru aşa numita „apă industrială sau
nepotabilă” care nu întruneşte calităţile apei potabile dar poate fi utilizată pentru
instalaţiile sanitare, spaţii verzi, procese industriale diverse.
Acest concept necesită investiţii mari şi este uşor de realizat doar pentru
comunităţile noi sau cele care îşi modifică sistemele de distribuţie a apei. În aceste
situaţii pentru obţinerea apei potabile se utilizează o sursă de calitate sigură, iar
apa industrială este obţinută fie din efluentul rezultat de la staţiile de tratare a
apelor menajere sau din surse de apă de calitate mai slabă.
Alegerea instalaţiei de tratare optime în vederea obţinerii apei potabile
„sigure” trebuie să ia în considerare şi strategii cu privire la analiza costurilor şi
beneficiilor. Este foarte dificil de cuantificat situaţia optimă din punct de vedere
financiar atunci când este vorba de protejarea sănătăţii publice. Pe de o parte
fiecare cetăţean doreşte protecţie maximă posibilă, dar pe de altă parte există o
limită a preţului pe care doreşte să-l plătească.

3
 Costul oricărui proiect de sănătate publică poate fi exprimat în termeni
„costului vieţii”, deci condiţia necesară în cazul apei potabile este asigurarea
protecţiei „calităţii vieţii umane”.

În concluzie soluţiile tehnice practice privind evitarea formării compuşilor

organici halogenaţi sau eliminarea acestora dacă s-au format în apa potabilă prin
strategiile propuse determină o serie de opţiuni de evaluare:
■ a calităţii sursei de apă
■ eficienţa tratamentului curent
■ riscurile la care este supus consumatorul de apă potabilă
■ diferite modalităţi de acţiune.
Performantele variantelor propuse pot să varieze funcţie de calitatea sursei
de apă, precum şi de celelalte etape ale procesului de tratare aplicat. Complexitatea
operaţională, costul şi factorii de mediu trebuie să fie evaluaţi cu grijă pentru
fiecare variantă.
Trebuie să se ia în considerare, costul, siguranţa şi impactul asupra altor
procese de tratament. Prin rezolvarea unei probleme factori de decizie din
domeniul tratării apei potabile trebuie să fie siguri că nu vor crea alte probleme
care încă nu sunt elucidate.
Dezinfecţia sigură şi minimizarea concentraţiilor produşilor organici toxici
trebuie să fie principala preocupare a uzinelor de apă pentru protecţia sănătăţii
consumatorului.[1]

1.2 Combaterea poluării apelor

1.2.1 Metode şi tehnici de depoluare a apelor.

Procesul tehnologic de epurare a apelor uzate decurge pe baza unor procese

fizice, chimice şi biologice care se intercondiţionează şi se complectează reciproc
Prin epurarea apelor uzate se înţelege ansamblul proceselor tehnologice
prin care sunt reţinute, neutralizate şi îndepărtate substanţele poluante conţinute în
apă.
Cerinţele de calitate pe care trebuie să le respecte aceste ape sunt legiferate
şi cuprinse în STAS 4706/88 privind calitatea apelor de suprafaţă.
Epurare mecanică (primară)- se bazează pe procedee fizice de separare a
suspensiilor.
Epurare chimică – constă în utilizarea proceselor chimice şi fizico- chimice
pentru reţinerea şi inactivarea poluanţilor.

4
 Epurarea biologică(secundară) – se foloseşte la eliminarea din apă a
substanţelor biodegradabile şi asigură oxidarea, descompunerea şi mineralizarea
substanţelor organice prin activitatea controlată a unor microorganisme aerobe.
Epurarea avansată ( terţiară) – se foloseşte de regulă în continuarea
celorlalte două trepte de epurare şi vizează un grad ridicat de epurare al apei. Se
aplică în cazurile în care apa trebuie restituită unor emisari, în vederea evitării
proceselor de eutrofizare sau în cazul recirculării apei în fluxul tehnologic.

Epurarea terţiară are la bază procese fizico-chimice folosite frecvent în

tehnologiile chimice :
-adsorbţia- fenomen de reţinere pe suprafaţa unui corp denumit adsorbant,
a moleculelor unei alte substanţe, denumită adsorbant.
-neutralizarea – operaţie aplicată apelor uzate acide sau alcaline, în scopul
aducerii pH-ului la valori neutre folosindu-se lapte de var, dolomită calcinată sau
Co2 şi acizi reziduali industriali ;
-flotaţia – proces de antrenare a unor particole solide de către bule de gaz
care se ataşează de acestea ;
-extracţia, bazată pe solubilitatea selectivă a unor componenţi chimici ai
apei uzate în care se introduce un solvent. Acesta permite, după sedimentare
particulelor solide, realizarea a două straturi lichide
-distilarea, prin care pe principiul vaporizării, se separă apa de substanţele
chimice şi suspensiile conţinute, microorganismele fiind de asemenea distruse.
-îngheţarea, bazată pe formarea de cristale de gheaţă care conţin apă pură
şi care se pot separa din soluţia reziduală îmbogăţită în impurităţi ;
-spumarea, bazată pe formarea de spumă în care are loc acumularea unora
din impurităţile prezente în apă.
-schimbul ionic, bazat pe proprietatea unor materiale de a schimba sub
influenţa unei ape mineralizate, conţinând săruri ionizate, ionii din apă cu ionii
proprii, realizând astfel demineralizarea apei.
-oxidarea chimică, cea mai avansată formă de îndepărtare a impurităţilor,
realizată prin oxidarea lor complectă până la produşi simpli ( bioxid de carbon şi
oxizi de azot)
-dezinfecţia definită ca un ansamblu de măsuri menite să distrugă agenţii
patogeni. Drept agenţi de dezinfecţie sunt utilizaţi frecvent clorul şi compuşii lui.

1.2.2 Metode de analiză a poluanţilor

Analizele de laborator sunt indispensabile atât pentru elaborarea unui

proiect de instalaţie cât şi pentru controlul funcţionării sale şi aprecierea calităţii
apei tratate.

5
 Metodele analitice utilizate pentru caracterizarea apelor reziduale variază de
la determinări cantitative chimice de mare precizie până la determinări biologice
şi fizice.
Legislaţia internaţională din ce în ce mai severă şi numărul crescut de
parametrii de calitate ce se cer, constrâng laboratoarele de analiză să-şi revizuiască
materialele şi metodele utilizate.
Numărul crescut de controale care se impun utilizatorilor de către organele
sanitare determină laboratoarele să investească în materiale de analiză din cele mai
fine (cromatografie, AAS, etc).
Informatizarea laboratoarelor implică:
 gestiunea administrativă automatizată a laboratorului, cu urmărirea unui
eşantion (probă de analizat) de la intrarea în laborator până la buletinul de
analiză şi verificarea coerenţei rezultatelor.
 gestiunea tehnică permite interpretarea statistică a rezultatelor obţinute
pentru stabilirea unui bilanţ de calitate, urmărirea evoluţiei parametrilor în
timp, corelarea parametrilor cu diverse alte informaţii (doze de reactivi,
climatologie), etc.

a. Prelevarea şi conservarea probelor

Apa se recoltează în sticle curate, spălate în prealabil cu agenţi oxidanţi şi

apă distilată, iar la locul de prelevare de câteva ori cu apă de analizat.
În cazul recoltării de probe de apă din lacuri sau din rezervoare, alegerea
punctului de prelevare trebuie să ţină seama de variaţiile parametrilor de măsurare
cu adâncimea, sezonul, vânturile, ploile, etc.
Există mai multe moduri de recoltare a probelor:
o recoltarea instantanee - se utilizează cel mai frecvent. Sticlele sunt
umplute cu apă, fără agitare, pentru aceasta este necesar un furtun care ajunge
până la baza buteliei. Anumite analize (O2 ,CO2, pH) reclamă evitarea agitării sau
contactul cu aerul.
o recoltarea pe probe medii - se recomandă atunci când se cere o
evaluare a calităţii medii într-o perioadă (de ex. din 2 ore în 2 ore în interval de 24
ore).
Există aparate care prelevează automat eşantioane proporţionale cu debitul.
Dispozitivele de prelevare pot fi prevăzute cu aparate care asigură conservarea
probei la 4 C.
o recoltarea cu concentrare - pentru măsurarea micropoluanţilor
organici este necesară o metodă de concentrare- extragerea. Ea poate fi făcută fie
în laborator, fie la locul de prelevare.

6
 b. Analiza în situ şi în laborator

 Anumiţi parametrii se pot schimba în decursul transportului de la

locul de prelevare spre laborator şi de aceea se preferă să se facă aceste
determinări pe teren: pH, tC, O2, H2S, NH3, potenţial redox, oxidanţi etc.
Măsurarea acestor parametrii în situ are o precizie inferioară metodelor dar
uneori primează necesitatea măsurării imediate ţinând cont de variaţiile
susceptibile să intervină în timpul transportului şi conservării în laborator.
 În cadrul investigaţiilor de laborator se folosesc metodele mai fine,
cu o precizie şi o exactitate mai mare.
Tehnicile analitice utilizate la examenul de laborator cuprind:
- Examanul gustativ prin determinarea fie a 'pragului de gust' fie a
' profilului gustului'.
- Gravimetria principiul ei constă în determinarea unei mase egale sau
direct proporţionale cu elementul de cercetat. Exemple: determinarea suspensiilor,
determinarea SO2-4, determinarea reziduului fix, etc. Aceste metode sunt limitate
de precizia balanţei.
- Volumetria constă în măsurarea volumului unei soluţii titrante, care este
proporţional cu elementul căutat. Reacţiile implicate pot fi: de neutralizare
(determinarea alcalinităţii şi acidităţii), de precipitare (dozarea Cl - cu AgNO3),
reacţii redox (determinarea CCOMn sau CCOCr), de complexare (dozarea Ca 2+ şi
Mg2+ cu complexon).
- Nefelometria se utilizează în principal pentru măsurarea turbidităţii, se
bazează pe difuzia luminii şi măsoară scăderea intensităţii fasciculului transmis în
direcţia propagării acestuia.
- Amperometria stă la baza dozării unor oxidanţi cum ar fi clorul, dioxidul
de clor sau ozonul.
- Ionometria se utilizează pentru măsurarea potenţialului redox. Diferenţa
dintre un potenţial măsurat între un electrod specific şi un electrod de referinţă este
o funcţie logaritmică (legea lui Nernst) a activităţii elementului căutat.
- Spectrofotometria este vastă şi cuprinde următoarele tehnici:
 spectrofotometria de absorbţie moleculară - este metoda cea mai
utilizată în analiza apei. Ea presupune efectuarea preliminară a unei reacţii de
culoare, specifice, care să pună în evidenţă elementul de cercetat. Tehnica
presupune traversarea soluţiei colorate de către un fascicul luminos, soluţia
absoarbe o cantitate de lumină proporţională cu concentraţia elementului cercetat.
 spectrometria de absorbţie în UV şi IR - aceasta tehnică se utilizează
în special pentru dozarea materiei organice. Măsurarea absorbţiei în UV la 254 nm
este un indicator care dă informaţii despre prezenţa unor substanţe de două sau mai
multe duble legături.

7
  spectrofotometria de absorbţie atomică(AAS)- are la bază principiul
conform căruia atomii de plasmă obţinuţi prin excitarea termică sau electrică pot
adsorbi radiaţiile cu lungimi de undă discrete şi specifice.
 spectrofotometria de emisie în flacără - ca urmare a pulverizării unei
soluţii apoase ce conţine metale într-o flacără se produce descompunerea şi
disocierea metalului în atomi. Atomii de metal sunt excitaţi termic de flacără iar
revenirea la starea fundamentală este însoţită de emisia unei radiaţii cu lungimea
de undă specifică elementului cercetat şi cu intensitate direct proporţională cu
concentraţia. Această tehnică este potrivită pentru dozarea directă a elementelor
alcaline:Na, K, Li.
 spectrofotometria de plasmă cu cuplaj inductiv ("SPCI") - este o
tehnică ce face apel la fenomene de emisie atomică unde sursa de atomi este
plasma de argon.

Toate spectrofotometrele includ atât un sistem de dispersie a luminii pentru

selectarea lungimii de undă cât şi un fotomultiplicator pentru măsurarea intensităţii
obţinute.
- Fluorescenţa este un fenomen de luminiscenţă; moleculele emit raze în
toate direcţiile graţie unei energii primite de la o lumină incidentă.
- Cromatografia se foloseşte în special pentru identificarea şi dozarea
materiei organice. Ea este o metodă fizico-chimică de separare a unor amestecuri
lichide sau gazoase care se bazează pe repartiţia diferită a componenţilor
amestecului între faza staţionară şi cea mobilă. Există mai multe tehnici
cromatografice:
- gazoasă - cromatografia gaz-lighid(CGL)
- cromatografia gaz - solid(CGS)
- lichidă - cromatografia plană
- pe hârtie(CH)
- pe strat subţire(CSS)
- cromatografia pe coloană
- cromatografia lichid-lichid(CLL)
- cromatografia prin schimb ionic(CSI)
- cromatografia de afinitate(CA)
- cromatografia printr-o fază(CCF)

Dintre toate metodele de separare, metodele cromatografice sunt cele mai

selective deoarece acestea permit rezolvarea unor probleme analitice complexe,
inabordabile altor metode de separare. Astfel, metodele cromatografice permit
efectuarea simultană a separării, identificării şi determinării cantitative a
componentelor probei supuse analizei.
- Palografia se bazează pe înregistrarea intensităţii de curent între doi
electrozi(în general unul de Hg şi celalalt de referinţă) în funcţie de variaţia
continuă de potenţial.

8
 - Spectroscopia de masă cuplarea spectroscopiei de masă(SM) cu
cromatografia permite dozarea unei game largi de compuşi cromatografiabili în
fază gazoasă care utilizează un singur solvent de extracţie şi o singură
cromatografie.
- Măsurarea radioactivităţii pentru controlul apelor de distribuţie
determinările se fac în general fără separarea chimică prealabilă, astfel se
determina:
- activitatea globală 
- activitatea globală 
- spectrometria 
- Combinarea tehnicilor. Un număr mare de determinări analitice fac apel
la mai multe tehnici. Metodele globale de determinare a substanţei organice sunt
divizate în două părţi: reacţie şi detecţie.

Exemple de combinare a tehnicilor analitice pentru dozarea unor

componenţi prezenţi în apele reziduale sunt prezentate în tabel:

Parametrul Reacţia Detecţie

CCO Oxidare prin fierbere la reflux Volumetrie prin oxido-reducere
COT Combustie Absorbtie+IR pentru CO2
CBO Oxidare chimica + UV -//-
Oxidare biochimica Volumetrie de O2 sau electrod specific
Manometrie

- Analize microbiologice
- Bacteriologie. Materiile fecale sunt principala sursă potenţială de bacterii
patogene în apă.
Pentru a dispune de o metoda fina si sensibila sunt căutaţi doar germenii
care dovedesc contaminarea cu fecale: coliforme totale, coliforme termotolerante,
streptococi fecali, germeni sporulati anaerobi.
- Virusologie. Metoda cea mai precisa consta in numărarea enteroviruşilor
după o prealabila concentrare. Tehnicile cele mai folosite de concentrare
sunt: filtrarea sau ultrafiltrarea pe membrane, metoda de adsorbtie-elutie pe
diferite suporturi, metoda de floculare organica.
Algologia. Numărătoarea algelor se poate face prin examen microscopic
optic sau electronic. Speciile sunt diferenţiate prin natura pigmenţilor pe care îi
sintetizează, morfologia lor sau modul lor de reproducere.

9
 CAPITLOLUL II.

TEHNICI SPECIALE DE TRATARE A APELOR

2.1. Aerarea

Procedeul de aerare are aplicabilitate la operaţiile de eliminare a mirosului

şi gustului, de deferizare şi demanganizare, etc.
Aerarea este un proces de transfer de masă limitat de situaţia de echilibru.
Procedeul aerării are la bază asigurarea unui contact intim între apă şi aer, prin
mărirea suprafeţei de contact dintre bulele de apă şi aer. La instalaţiile de aerare se
aplică, în principal două metode, şi anume mărirea suprafeţei de contact, respectiv
injectarea de aer în masa apei.
Mărirea suprafeţei de contact dintre apă şi aer constă în principiu, în
pulverizarea apei în aer sau prin dispersia apei în cascadă.
Injectarea de aer în masa apei se realizează fie prin injectarea propriu-zisă
de aer sub presiune prin dispozitive de insuflare (difuzoare), fie prin diverse
dispozitive de agitare mecanică (turbine, perii, agitatoare).

2.2. Tratarea apei cu schimbători de ioni

Schimbătorii de ioni sunt substanţe naturale sau de sinteză care au

proprietatea de a schimba reversibil ionii (cationi sau anioni) din structura lor cu
ionii din soluţia în care se află. Metoda de tratare constă în trecerea apei brute
printr-un filtru rapid sub presiune, care are ca material filtrant granular o masă
schimbătoare de ioni.
Schimbătorii de ioni naturali se numesc zeoliţi, iar cei obţinuţi sintetic, cu
proprietăţi de schimb remarcabile se numesc permutiţi.
Sunt două clase de schimbători de ioni : cationiţii sau schimbătorii de
cationi, care pot fi cationiţi puternic acizi, cu grupe –SO 3H şi cationiţi slab acizi,
cu grupe –COOH, -OH şi –PO 3H2, respectiv anioniţi sau schimbătorii de anioni,
care pot fi anioniţi puternic bazici cu grupe de –NR 3OH şi anioniţi slab bazici, cu
grupe aminice –NH3OH.
In prezent există o mare varietate de schimbători de ioni care sunt utilizaţi
pe scară largă la condiţionarea apei.
Schimbătorul de ioni îşi pierde cu timpul, în procesul de fixare (permutare)
capacitatea lui de schimb, acesta putând fi refăcut în repetate rânduri prin procesul
de regenerare a masei schimbătoare de ioni cu o soluţie care conţine ionul
schimbat, în concentraţie mare.

10
 Schimbătorii de ioni sunt caracterizaţi prin mai mulţi indicatori dintre care
amintim: caracterul acestora, forma particulelor, granulaţia, capacitatea de schimb,
capacitatea utilă, încărcarea specifică, etc.
Tratarea cu schimbători de ioni a apei potabile a fost întârziată timp de mai
mulţi ani din cauza lipsei de cunoştiinţe despre eliberarea unor compuşi organici
nedoriţi din răşinile sintetice.
Dore (1986) au examinat calitatea apei tratate cu o răşină schimbătoare de
ioni anionică, tare, regenerată cu saramură. Monomerii constituenţi levigaţi din
răşină au fost stirenul, divenilbenzenul, trimetilamina şi derivaţii acestora.
Condiţionarea răşinii cu NaOH, apă distilată, HCl şi apoi apă distilată a eliberat
majoritatea monomerilor levigabili. S-a constat că răşina nu induce vreo
modificare a compoziţiei organice a apei tratate. Dimpotrivă, răşina a absorbit
micropoluanţi cum ar fi compuşi aromatici, solvenţi cloruraţi, ierbicide şi
nitrozamine. S-a dovedit astfel că procedeul de schimb ionic nu contribuie cu
substanţe organice toxice în apa tratată.
Răşinile ionice poroase au proprietatea de a reţine microorganismele din
apă, în paralel cu reţinerea substanţelor organice cu molecule mari. Acest lucru
produce în fapt o sterilizare a apelor. Se presupune că agenţii patogeni şi toxinele
lor sunt reţinute de grupele active ale răşinilor schimbătoare de ioni, cei cu
caracter amfoter fiind reţinuţi într-un interval larg de pH al mediului lichid.
Microorganismele nu se pot dezvolta decât în anumite limite de pH al mediului de
cultură, medii puternic acide şi cele bazice fiind în general sterile.
Apa produsă prin schimb ionic are o concentraţie mărită în cloruri şi o
alcalinitate redusă, ceea ce sporeşte potenţialul de dizolvare selectivă a zincului
din armăturile de apă din alamă. Această proprietate este cunoscută sub numele de
“potenţial de dezincare” a apei. Apa cu un raport al clorurilor (mg/l) faţă de
alcalinitate (mg/l CaCO3) de peste 0,5 este categorisită ca fiind dezincată.
Potenţialul de dezincare al apei dintr-un proces de schimb ionic poate fi combătut
(Croll, 1991; Fletcher, 1991; Andrews şi Harward, 1994) prin mai multe procedee,
dintre care amintim : folosirea clătirii cu bicarbonat de sodiu după regenerarea
răşinii cu saramură (sistem de regenerare dublu), exploatarea unor coloane de
schimb ionic multiple în afara circuitului.
Procedeul cu răşini schimbătoare de ioni regenerate cu dioxid de carbon
(Carix) folosit pentru îndepărtarea azotaţilor, sulfaţilor şi durităţii din apă se
bazează pe principiile schimbului ionic.
Procedeul foloseşte aplicarea combinată într-un pat mixt a unei răşini slab
acide sub formă de acid liber şi a unui schimbător de anion sub formă de
bicarbonat. Răşinile schimbătoare epuizate sunt regenerate prin contact cu o
soluţie concentrată de dioxid de carbon. Schimbătorii îndepărtează sărurile neutre
din soluţie şi pun în libertate cantităţi echivalente de dioxid de carbon. Procedeul
nu urmăreşte cantitatea de săruri din efluentul regenerării, în contrast cu procedeul
de schimb ionic tradiţional. Ca urmare trebuie evacuată numai cantitatea de săruri
îndepărtate în faza de purificare a ciclului.

11
 In Germania a fost construită o instalaţie CARIX pe baza studiilor în faza
de laborator şi pilot. Un alt avantaj al procedeului este că răşina de completare
poate fi modificată cu uşurinţă pentru a corespunde concentraţiei de săruri din apa
brută şi tipurilor de demineralizare necesare, prin simpla modificare a raportului
volumetric al celor două răşini.
Venli (1994) a arătat că dizolvarea în apă a dioxidului de carbon la o
presiune de 5-5,5 bar dă o soluţie de regenerare eficentă pentru îndepărtarea
azotaţilor şi durităţii.

2.3. Tratarea apei cu cărbune activ

Cărbunele activ este un material solid, pe bază de cărbune amorf, cu

porozitate şi suprafaţă specifică (internă) mare, cu o bună activitate ca adsorbant
(adică reţine relativ repede cantităţi mari de substanţe impurificatoare din apa cu
care vine în contact).
Cărbunii pot fi fabricaţi dintr-o mare varietate de cărbuni, cum ar fi din
lemn (mangalul), lignit, turbă, etc. Aceşti cărbuni au o oarecare activitate, dar fiind
insuficentă, se procedează la activarea lor suplimentară, prin care se creează noi
pori, se deschid porii închişi existenţi şi în general se măreşte mult suprafaţa
porilor, rezultând astfel “cărbuni activi”, caracterizaţi printr-o suprafaţă specifică
/raportul aria suprafeţei/masă) foarte mare. La cărbunele activ suprafaţa specifică
ajunge la mărimi în jurul a 1.000 m2/g.
Cărbunele activ poate fi utilizat sub formă de pulberi (diametrul de 0,1-
0,5mm) sau sub formă de granule (1-6mm). Cărbunele activ sub formă de pulbere
se introduce în apa de tratat în mod continuu.
Locul de introducere a cărbunelui activ sub formă de praf poate fi înaintea
treptei de decantare, împreună cu reactivii de coagulare, şi se va depune în
decantor odată cu celelalte suspensii.
Doza de cărbune sau cantitatea de cărbune consumată pe unitatea de apă de
tratat şi timpul de contact optim sunt parametri foarte importanţi ai procesului de
adsorbţie. Dozele uzuale de cărbune activ praf nu depăşesc 25-30 mg/dm3, în cazul
tehnologiei de tratare cu decantare-filtrare şi 10-15 mg/dm3 în cazul filtrării directe
a apei.

2.4. Osmoza Inversă

Fenomenul osmozei este cunoscut de 200 de ani. Primele rezultate asupra

difuzării prin membrane animale au fost publicate de Abbe Nollet în anul 1748.
Au trecut peste 100 de ani, până când, în 1867, Tranbe a putut realiza cu succes
experienţele sale cu membrane artificiale.
Osmoza este procesul de trecere spontană a unui lichid dintr-o soluţie
diluată în alta, mai concentrată, printr-o membrană semipermeabilă (permeabilă
numai la apă, impermeabilă la săruri). Intr-un astfel de sistem, apa trece prin

12
membrană sub acţiunea diferenţei de concentraţie, dinspre soluţia mai diluată spre
soluţia mai concentrată.
Acest proces (osmoză normală) încetează când presiunea hidrostatică care
exercită asupra soluţiei mai concentrate atinge o anumită valoare, corespunzătoare
unei anumite concentraţii a substanţei dizolvate; această presiune de echilibru este
numită presiune osmotică. Această presiune variază(30-40; sau presiuni joase 15-
30 bar) în linii mari, proporţional cu concentraţia substanţei dizolvate şi cu
temperatura iar proporţia de permeat faţă de apa de alimentare variază între 50-
85%.
Procesul normal de osmoză poate fi inversat prin exercitarea unei presiuni
asupra soluţiei concentrate, mai mare decât presiune osmotică, ceea ce determină o
circulaţie a apei în sens opus; acest proces se numeşte osmoză inversă şi poate
servi la obţinerea apei curate dintr-o apă bogată în săruri sau în alte substanţe
dizolvate.
Alegerea materialului membranei, configuraţia şi condiţiile de operare sunt
determinante pentru obţinerea rezultatului dorit. Cele mai des utilizate materiale
pentru membrane sunt : acetat de celuloză, poliamide şi compozite în filme subţiri,
dar prin continuarea cercetărilor au fost introduse o serie de alte materiale
superioare. Configuraţia acestora este diversă : înfăşurare spiralată, fibre tubulare,
sisteme plate sau tubulare.
Parametrii de operare specifici sunt:
- presiunea, care în general este dictată de materialul membranei ;
- viteza de extragere, care este raportul dintre apa de alimentare şi apa
tratată ;
- viteza de trecere, care este debitul apei care trece prin unitatea de suprafaţă
a membranei.
Viteza de trecere a apei prin membrană este proporţională cu diferenţa de
presiune prin membrană. Pentru un anumit tip de membrană viteza de trecere este
cu atât mai mare cu cât presiunea apei este mai mare. Viteza depinde de asemenea
de grosimea membranei şi de temperatura apei de alimentare.
Problemele care apar în cazul membranelor de osmoză cuprind colmatarea,
compactarea şi deterioarea în timp. Problemele apar datorită depunerilor de
materiale solubile, materii organice, particule în suspensie şi coloidale şi alte
impurităţi, variaţia de pH şi expunerilor de clor.
Osmoza se poate aplica în scopul îndepărtării poluanţilor din apa subterană,
deşi este un procedeu de tratare scump. Procesul de osmoză este de cinci ori mai
scump decât procesul de schimb ionic.
Metoda nu este indicată pentru tratarea apelor cu concentraţii reduse de
compuşi organici. Compuşii organici cu molecule mici trec prin membrane cu
viteze mai mari decât compuşii anorganici. De asemenea trebuie avută grija să nu
apară fenomenul de precipitare în interiorul celulei, de aceea se lucrează în general
la pH cuprins între 5,5 şi 7,5.

13
 Pe apa subterană metoda a fost testată în special pentru îndepărtarea
sulfaţilor şi a azotaţilor.
In 1982 Guter a testat timp de 1.000 de ore un sistem de osmoză inversă pe
bază de membrană de acetat de celuloză înfăşurat în spirală. S-a constat o
îndepărtare de 65% a azotaţilor prezenţi în influent.
Cliford ş.a. (1987) au testat un sistem de osmoză inversă folosind
membrane atât din poliamide, cât şi din triacetat de celuloză. In privinţa rejecţiei
azotaţilor membranele de poliamide au fost mai eficente decât membranele din
triacetat de celuloză.

2.5. Nanofiltrarea (NF)

Nanofiltrarea funcţionează la presiuni mai joase 3,5-15 bar şi cu valori mai

mari de recuperare a permeatului (80-90%)
Membranele de nanofiltrare confecţionate de obicei din polimeri sintetici,
îndepărtează toate particulele insolubile prezente în apa de alimentare odată cu o
serie de săruri anorganice dizolvate şi molecule organice .
Aplicarea membranelor(NF) în tratarea apei portabile este destinată mai
ales apelor subterane cu conţinut total de săruri dizolvate relativ mic, dar care
prezintă o duritate mare şi un conţinut ridicat de substanţe colorate şi de precursori
THM.
Debitul specific de trecere prin membrană depinde de temperatură, pH,
concentraţie. Partea de apă care nu trece prin membrană şi care conţine soluţii
respinşi, numită concentrat, iese din instalaţie reducându-şi presiunea.
Presiunile hidraulice relativ ridicate pot modifica structura polimerului
membranei ceea ce poete afecta şi debitul specific de trecere.
Eficienţa unei instalaţii de NF impune optimizarea recuperării permeatului
şi a rejecţiei solutului.
Exploatarea unei instalaţii de NF impune optimizarea pretratării chimice şi
a frecvenţei curăţirilor în scopul minimizării îmbâcsirii, fără a afecta nevoile de
producţie.
Performanţele de lungă durată ale sistemelor NF depind de o pretratare
corespunzătoare, de întreţinere, cel mai important factor fiind pretratarea.

2.6. Ultarfiltarea (UF)

Ultrafiltrarea diferă de nanofiltrare prin aceea că în cazul UF, dimensiunea

porilor membranei este cam cu un ordin de mărire mai mare decât în cazul NF.
UF a fost folosită în trecut pentru tratarea apei în industriile manufacturiere şi
în epurarea apelor uzate. Utilizarea sa pentru obţinerea apei potabile este un
concept recent.

14
 Pentru menţinerea performanţelor de lungă durată a instalaţiilor la nivelul
de proiect, este necesară curăţirea periodică a membranelor îmbâcsite sau
încrustate şi o pretratare corespunzătoare care este şi unul din factorii importanţi.
Acest lucru poate restabili performanţele acesteia la nivel de proiect.

2.7. Electrodializa

Electrodializa este un proces de separare prin membrane cu permeabilitate

selectivă la anioni, respectiv cationi, deplasarea ionilor realizându-se sub acţiunea
unui câmp electric creat de doi electrozi introduşi în celule separate.
Electrodializa este o combinare a metodei pe membrane şi a metodei de
schimb ionic. Electrodializa foloseşte schimbători de ioni în forma de membrană.
Forţa motrice de deplasare prin membrană este dată de curentul electric. Ionii sunt
îndepărtaţi din apă şi trec prin membrană, fiind atraşi de sarcinile electrice de
semn opus din cealaltă parte a membranei.
Membranele pentru electrodializă se prezintă sub formă de folii cu
grosimea cuprinsă între 0,1-0,8mm şi sunt realizate dintr-un suport, chimic inert,
care înglobează răşini schimbătoare de ioni, sub formă de granule, cel puţin 65%.
Suportul poate fi polistiren, polietilenă, răşini fenolice, etc. Ele se pot obţine şi din
filme de polimeri poroase, în care se introduc, prin reacţie chimică, grupe
funcţionale schimbătoare de ioni.
Avantajul acestui sistem este că timpul de staţionare poate controla
cantitatea de substanţă dizolvată îndepărtată, iar sistemul se poate desfăşura în
mod continuu fără să necesite regenerare. Dezavantajul este că apa trebuie să
transporte un curent electric. Cu cât purificarea este mai avansată, cu atât
cantitatea de curent înglobat este mai mare, deci costurile de tratare sunt mai mari.
In prezent s-au efectuat numeroase studii pentru îndepărtarea prin
electrodializă a azotaţilor din apă. Miguel şi Oldani (1991) au elaborat un
procedeu de îndepărtare succesivă a azotaţilor bazat pe electrodializă. O
particularitate pozitivă a procedeului este că îndepărtarea azotaţilor s-a realizat
fără adăugare de reactivi.
Eficienţa de îndepărtare a azotaţilor prin electrodializă este aproape egală
cu eficienţa de îndepărtare prin osmoză inversă. Procedeul prin electrodializă este
limitat la tratarea apelor dulci; el necesită doze mici de acid în comparaţie cu
osmoza inversă şi are rate mai mari de recuperare a apei (Reutenbach,1987).

15
 CAPITOLUL III.

MATERIALE PE BAZĂ DE ALUMINOSILICAŢI UTILIZATE ÎN

TRATAREA APEI.

3.1 Consideraţii Generale

Zeoliţii naturali fac parte din familia aluminosilicaţilor care se

caracterizează prin rigiditatea structurii şi prin existenţa de cavităţi interioare şi de
canale, care pot fi ocupate de molecule, cum sunt moleculele de apă, fără
modificarea dimensiunilor cristalelor. Apa zeolitică poate fi eliminată progresiv,
fără distrugerea reţelei zeolitice.
Zeoliţii naturali sunt minerale cristaline, care se găsesc în compoziţia
rocilor vulcanice şi sedimentare, fiind rezultatul unor procese endogene sau
exogene.
În geneza zeoliţilor naturali intervin: activitatea vulcanică cu asigurarea
materialului de bază- sticla vulcanică; hidratarea – factor esenţial pentru
desfăşurarea reacţiilor chimice; pH – ul soluţiei şi prezenţa acidului silicic şi a
aluminei hidratate; factorii fizici – presiune şi temperatură.
Zeoliţii sunt aluminosilicaţi cristalini hidrataţi ai elementelor din grupa I şi
II, în special Na, K, Ca, Mg, Sr, Ba, care se caracterizează prin capacitatea de a–şi
pierde sau câştiga reversibil apa şi de a – şi schimba cationii constituenţi fără
modificări majore ale structurii.
În structurile zeolitice, o parte din siliciul tetravalent este substituit de
aluminiu trivalent, dând naştere unei deficienţe de sarcină pozitivă, care este
echilibrată de prezenţa cationilor mono - şi bivalenţi.
Cationii de compensaţie sunt slab legaţi şi pot fi înlocuiţi cu cationi din
soluţie, conferind zeoliţilor proprietatea de schimb ionic.
Reunirea într-un singur produs a unor remarcabile proprietăţi adsorbante şi
catalitice, la care se adaugă posibilitatea de a controla şi modifica aceste
proprietăţi prin schimb ionic fac din zeoliţi produse ce răspund la o gamă largă de
utilizări.
Din zeoliţii naturali descoperiţi cea mai largă utilizare o au mordenitul,
chabazitul, erionitul, clinoptilolitul.
Principalele caracteristici structurale şi chimice ale zeoliţilor sunt [6]:
 topologia şi compoziţia;
 cavităţi interioare şi canale;
 proprietăţi de schimb cationic;
 proprietăţi fizice (mărimea particulelor);
 stabilitatea structurală în condiţii deosebite;

16
 defecte structurale.
Topologia se referă la structura geometrică spaţială a zeoliţilor. Zeoliţii sunt
aluminosilicaţi a căror structură este constituită dintr-o reţea tridimensională de
tetraedre de bază [TO4], unite prin intermediul atomilor de oxigen. Elementul T
aflat în centrul tetraedrului, este în principal Si 4+ sau Al3+, fiind posibilă şi
substituţia izomorfă cu Ga3+, Ge3+, P5+, Fe3+ sau Cr3+. Coordinarea tetraedrică a
oxigenului cu atomii T (Si sau Al) este reprezentată în figura 3.1 [3].

Figura 10.1. Reprezentarea tetraedrului fundamental din structura zeoliţilor

[TO4].
Ca rezultat al unirii tetraedrelor prin vârfuri, fiecare atom de oxigen
aparţine în egală măsură la două tetraedre vecine (oxigeni de legătură), cu excepţia
celor aflaţi la nivelul suprafeţei exterioare a cristalului, care sunt legaţi de protoni;
raportul atomilor O/(Si + Al) = 2.
Fiecare tetraedru [SiO4] este neutru, iar tetraedrul [AlO4] conţine o sarcină
negativă excedentară compensată în mod obişnuit de cationii mono (M) sau
bivalenţi (B): Na+, Ca2+, K+, Mg2+, Ba2+. Formula generală ideală a unui zeolit se
poate scrie astfel [3]:

 
M p Bq Alp  2qSi r O 2p  4q  2r  sH 2 O

Sau, sub formă oxidică:

 M 2 B O  Al2O3  xSiO 2  yH2O

în care valorile p, q, r, s reprezintă numărul de ioni corespunzători şi de
molecule de apă, iar x şi y reprezintă rapoartele molare faţă de Al2O3.
Compoziţia scheletului zeolitic rezultat din întrepătrunderea tetraedrelor
[TO4], determină încărcarea electrică a acestuia şi influenţează stabilitatea
structurală.

17
 Conform regulii empirice Loewenstein nu pot exista două tetraedre [AlO 4]
vecine, asocierea fiind permisă între două tetraedre [SiO 4] sau între un tetraedru
[SiO4] şi unul [AlO4]. Substituţia maximă a Si 4+ cu Al3+ este de 1 : 1. Zeoliţii
bogaţi în siliciu, cum este mordenitul, sunt mai stabili la temperatură ridicată şi în
mediu acid.
Cercetarea structurii zeoliţilor naturali a dus la identificarea mai multor
grupe structurale. Apartenenţa zeoliţilor la una din aceste grupe este justificată de
existenţa unei unităţi de structură comună, numită “unitate structurală de
construcţie”. În fiecare grupă, zeoliţii conţin o unitate de structură, constituită
dintr-un aranjament special de tetraedre [SiO4] şi [AlO4], pe care Meier, o
denumeşte unitate structurală de construcţie a reţelei.
În aceste unităţi structurale cationii mici, Si 4+ şi Al3+, ocupă centrele
tetraedrelor. Se obţin astfel poligoane şi poliedre simple, care constituie unitatea
secundară de construcţie a reţelelor zeolitice.
Prin unirea tridimensională a unităţilor secundare se formează, la
majoritatea zeoliţilor, cavităţi poliedrice, având forme şi dimensiuni anumite,
ocupate în condiţii normale de apă şi cationi.
Cavităţile zeoliţilor comunică între ele în una, două sau trei direcţii, iar
după deshidratare, formează un sistem de canale mono-, bi- şi tridimensionale.
Ferestrele de acces sunt în mod obişnuit inele de 6, 8, 10 şi 12 atomi de oxigen, ce
provin de la un număr identic de tetraedre [TO4] [3].
În tabelul 3.1. [3] sunt prezentate câteva din caracteristicile structurale şi
chimice ale unor zeoliţi naturali.
Proprietăţile de schimb cationic, selectivitatea cationică şi capacitatea de
schimb, sunt controlate de structura zeolitului (compoziţie, poziţia cationilor în
reţea).
Tabelul 3.1. Clasificarea structurală a zeoliţilor

Densitate Volumul
Mărimea
Grupa Zeolitul Compoziţia celulei elementare ideale reţelei liber
porului Å
g/cm3 cm3/cm3
1 Analcit Na16[(Al2O3)16(SiO2)32]16H2O 1,85 0,18 2,6
(Ca,Mg,K2Na2)4,5[(Al2O3)9(SiO2)27]
2 Erionit 1,51 0,35 3,6x5,2
27H2O
Chabazit Ca2[(Al2O3)4(SiO2)8]13H2O 1,45 0,47 3,7x4,2
4
Gmelinit Na8[(Al2O3)8(SiO2)16]24H2O 1,46 0,44 3,7x3,9 7,0
6,7x7,0
5 Mordenit Na8[(Al2O3)8(SiO2)40]24H2O 1,70 0,28
2,9x5,7
6 Natrolit Na16[(Al2O3)16(SiO2)24]16H2O 1,76 0,23 2,6x3,9
4,0x5,5
Heulandit Ca4[(Al2O3)8(SiO2)28]24H2O 1,69 0,39
7 4,0x7,2
Clinoptilolit Na6[(Al2O3)6(SiO2)30]24H2O 1,71 0,34

18
 3.2 Obţinerea zeoliţilor modificaţi

Activarea zeoliţilor naturali are în vedere procedeele de modificare a

proprietăţilor fizico-chimice şi structurale, îmbunătăţirea, respectiv punerea în
valoare a unor proprietăţi naturale a lor, importante pentru anumite aplicaţii
practice. Pentru majoritatea aplicaţiilor care exploatează proprietăţile adsorbante
ale zeoliţilor nu este suficientă alegerea unei varietăţi adecvate, ci se impune ca
materialul brut să fie prelucrat la un sortiment granulometric potrivit scopului,
după care se procedează la activarea proprietăţilor adsorbante, fie prin îndepărtarea
apei zeolitice la o anumită temperatură – procedeu termic, fie prin înlocuirea unor
cationi cu rază mare cu alţi cationi cu rază mai mică şi mărirea pe această cale a
deschiderilor şi spaţiilor libere din structura zeolitică – tratamente chimice etc.
Modificarea proprietăţilor pe cale chimică, cuprinde un grup mare de
procedee bazate pe proprietăţile chimice ale zeoliţilor şi care, folosite separat sau
combinat, conduc la obţinerea adsorbanţilor zeolitici cu proprietăţi adsorbtive
specializate şi bine controlate. Printre aceste procedee se numără: modificarea
raportului Si/Al, în cadrul aceluiaşi tip structural, substituirea izomorfă a Si sau a
Al din reţeaua zeolitului, decationizarea, dealuminarea sau desilicierea,
modificarea formei cationice prin schimb ionic ireversibil, doparea cu săruri,
descompunerea compuşilor adsorbiţi, etc.
Metoda schimbului ionic ireversibil, utilizată pentru modificarea
proprietăţilor fizico-chimice şi structurale este bazată pe faptul că unii cationi
polivalenţi pot stabiliza structura în următoarea ordine: Z-trivalent (pământuri
rare) > Z-divalent (alcalino-pământoase) > Z-monovalent (alcaline) > Z-NH 4 > Z-
H.
Doparea cu săruri constă în includerea în structura internă zeolitică a unor
specii minerale.
O altă metodă de obţinere a zeoliţilor modificaţi constă în descompunerea
compuşilor adsorbiţi, când speciile formate rămân incluse în structură.
O interesantă serie de zeoliţi modificaţi se obţine prin extracţia aluminiului
din reţea şi prin interacţiunea dintre protoni şi structura zeolitică.
Zeoliţii de tip faujasit, care nu prezintă rezistenţă în mediu acid se
dealuminează, fie cu ajutorul unor agenţi de complexare ai aluminiului, fie prin
tratamente speciale, care necesită, ca prim pas, trecerea zeolitului în forma
amoniu, respectiv în forma hidrogen, din care aluminiul este extras prin schimb
ionic, fie cu agenţi de complexare, fie prin acţiuni modificatoare proton-zeolit.
Pentru îmbunătăţirea capacităţii de schimb cationic deseori tratamentele
chimice sunt suficiente. Când se urmăreşte scoaterea dintr-o soluţie a unui anumit
cation se impune un tratament chimic de activare adecvat.

3.2.1 Activarea termica (fizică).

19
 Activarea termică, deşi mare consumatoare de energie este de neânlocuit
când se exploatează proprietăţi adsorbante ale aluminosilicaţilor, căci prin
încălzire se îndepărtează apa zeolitică, iar porii şi cavităţile devin disponibile
pentru moleculele sau ionii ce urmează a fi adsorbiţi.
Activarea termică a clinoptilolitului nu influenţează în mod deosebit
capacitatea de reţinere a ionului amoniu (NH4). Aceasta creste însă în prezenţa
altor ioni competitivi. Prin încălzirea termică a aluminosilicaţilor în vederea
activării lor, s-a constatat că prezintă mai multe maxime la diferite temperaturi.
În urma cercetărilor s-au determinat trei maxime:
- >100°C – tuful a adsorbit doar moleculele polare de gaz.
- 100-300°C - tuful a reţinut şi moleculele nepolare.
- 410-520°C – adsorbţie maximă.

3.2.2 Activarea chimică

Activarea chimică se realizează prin tratarea zeoliţilor naturali cu soluţii de

acizi minerali (activare acidă), cu soluţii ale hidroxizilor alcalini, ale sărurilor
minerale puternic alcalinizate (pH > 12) (activare alcalină), respectiv cu soluţii de
acizi într-o primă etapă şi apoi cu soluţii de bază (activare combinată).
Prin tratarea aluminosilicaţilor cu acizi minerali se realizează înlocuirea
cationilor de schimb cu protoni.

Na2Z + 2HCl  H2Z + 2NaCl 1.

Zeoliţii astfel obţinuţi capătă caracter acid şi o capacitate mai mare de

schimb cationic; trecerea de la faza Na 2Z la forma H2Z are loc fără modificări
structurale ale reţelei cristaline.
Capacitatea de schimb a aluminosilicaţilor naturali, activaţi prin tratare cu
acizi minerali, se datoreşte formării acidului alumo-silicic ai cărui parametri
geometrici sunt favorabili, atât schimbului cationic, cât şi activităţii catalitice, în
special în procese de cracare a hidrocarburilor. În mediu acid, acidul alumo-silicic
format se descompune uşor prin hidroliză provocând astfel degradarea mineralului
tratat.
Cationii Na+ din reţeaua cristalină a zeoliţilor pot fi înlocuiţi cu alţi cationi
(K+, NH4+, Ca2+ etc) prin spălarea minereului cu soluţii apoase, ce conţin cationii
respectivi al reţelele izomorfe astfel obţinute sunt capabile de schimb cationic [7].
Protonul, având un diametru mai mic, ocupă un volum mic din canale şi
cavităţi, mărind astfel capacitatea de adsorbţie. O parte a zeoliţilor naturali nu sunt
rezistenţi la tratarea acidă. Zeoliţii cu conţinut mare în SiO 2 (mordenitul şi
clinoptilolitul) suferă cu creşterea conţinutului de acid în soluţie şi un fenomen de

20
dealuminare. Gradul de dealuminare depinde de concentraţia soluţiei acide, de
durata procesului de activare şi de temperatură (tabelul 3.2.) [8].
Concentraţia soluţiei acide, temperatura şi durata procesului de tratare a
granulelor de zeolit, sunt factorii care influenţează caracteristicile produsului
obţinut [9].
Cu creşterea concentraţiei acidului şi a duratei tratamentului capacitatea de schimb
ionic are tendinţa de a scădea, iar raportul molar SiO 2/Al2O3 creşte în aceleaşi
condiţii. Valoarea suprafeţei specifice creşte cu creşterea temperaturii şi cu durata
în timp a tratării probei, la temperatura normală. Modificări ale caracteristicilor
zeoliţilor (compoziţia chimică, suprafaţa specifică, volumul porilor etc.) se pot
obţine şi prin tratarea cu unele soluţii de săruri, în anumite condiţii [10]. Creşterea
suprafeţei specifice cu 32% prin tratarea cu KCl şi cu 300% în cazul soluţiei de
acid clorhidric se explică prin îndepărtarea ionilor cu volum mare.

Tabelul 3.2. Caracteristicile unor zeoliţi naturali, activaţi acid [8].

Capacitatea de schimb ionic, Raportul

Temper Durat
mechiv/100g molar Ssp,
Proba CHCl atura a
SiO2/ m2/g
ºC ore Ca2+ Mg2+ K+ Na+
Al2O3
Zeolit
- - - 88,78 4,47 42,82 8,82 14,49 39,8
netratat
Zeolit
1N 90-100 4 24,3 2,48 36,98 3,2 9,71 113
tratat
Zeolit
1N 20-25 4 59,29 6,95 53,7 5,76 10,72 42,3
tratat
Zeolit
1N 20-25 7,5 27,18 2,45 55,45 3,2 12,04 83,8
tratat
Zeolit
2N 20-25 4 51,03 4,46 46,2 3,52 11,08 45,3
tratat
Zeolit
2N 20-25 7,5 17,95 3,48 41,16 1,6 13,27 115
tratat

Caracteristicile de schimb faţă de un anumit ion depind de modul de

activare şi de lipsa sau de prezenţa ionilor competitivi.
Capacitatea de schimb cunoaşte o creştere semnificativă în cazul activării
combinate a zeoliţilor naturali. De exemplu, în cazul clinoptilolitului activat prin
metoda combinată, capacitatea de schimb a ionului NH4+ practic se dublează [11].

3.2.3 Regenerarea termică

Regenerarea termică decurge la temperaturi cuprinse între 200-600°C ,

după o prealabilă spălare a materialului. Rezultatele mulţumitore s-au obţinut, de

21
exemplu, în regenerarea la 300-350°C a tufurilor vulcanice utilizate la
îndepărtarea ionului NH4+ din apă, temperaturi pentru care s-a realizat eliminarea
amoniacului.
Chiar daca rezultatele obţinute sunt superioare celor date de regenerarea
chimică, caracterul energointensiv al procesului constituie însă un handicap demn
de semnalat, acesta devenind rentabil doar în cazul recuperării produselor gazoase
rezultate la calcinare.

3.2.4 Regenerarea chimică

Poate fi făcută pe cale acidă, sau salină, cu reactivii enumeraţi mai sus.
Regenerarea bazică, utilizând soluţii de NaOH 4-6% ,este întâlnită mai des la
tufurile destinate reţinerii ionului de amoniu, pentru concentraţii nu prea ridicate
(cazul tufului folosit la condiţionarea apelor de piscicultură, deşi practici curente
semnalează întrebuinţarea unor soluţii bazice de NaCl sau KCl)
Zeoliţii destinaţi reţinerii unor ioni metalici din apă apelează cel mai adesea
la regenerarea pe cale acidă şi, mai rar, salină. La îndepărtarea fierului şi
manganului însă, procedee de ultimă oră fac apel la activarea/regenerarea prin
intermediul diverşilor agenţi oxidanţi ( KMnO 4, Cl2, NaClO, etc) pentru care se
obţine o creştere sensibilă de capacitate prin specularea caracteristicilor paralele de
schimbători de electroni ale materialului.
Mai trebuie arătat faptul că faţă de ionii sintetici, tufurile vulcanice
realizează de obicei capacităţi utile de 5-10 ori mai reduse, astfel încât utilizarea
lor drept schimbători de ioni în procedeele industriale de dedurizare sau
demineralizare a apei este aproape întotdeauna iluzorie.[5]

3.3 Proces tehnologic de obţinere a zeolitului natural activat

Procesul tehnologic de obţinere a zeolitului natural activat constă în două

etape (figura 3.3.). În prima etapă, zeolitul natural este tratat sub continuă agitare,
cu soluţie de acid clorhidric (2M) şi apoi spălat cu apă distilată. Soluţia acidă
rezultă după separarea zeolitului, conţinând ioni activi (Al, Fe, Si) poate fi utilizată
ca agent de coagulare în tratarea apelor reziduale.
În etapa următoare, zeolitul activat în forma acidă este supus unui proces de
activare alcalină, ce constă în tratarea cu soluţie de clorură de sodiu (2M) adusă la
pH=12 cu soluţie 20% NaOH. După separare de soluţia alcalină, zeolitul activat
este spălat cu apă distilată până la îndepărtarea alcalinităţii reziduale. Apele
reziduale sunt în totalitate revalorificate prin reciclare în proces, fiind utilizate
pentru diluarea soluţiei alcaline şi acide.
Zeolitul activat se usucă cu aer cald şi se ambalează, constituind produsul finit, ce
urmează a fi utilizat.

22
 Figura 3.3. Schema fluxului tehnologic a procesului de obţinere a zeolitului
natural activat.

23
 3.4. Utilizarea zeoliţilor
3.4.1. Utilizarea zeoliţilor în industrie şi activităţi social economice
Caracteristicile fizico-mecanice (tabelul 3.4.), face ca diferitele tipuri de tuf
vulcanic provenite din zăcămintele din România, să aibă multiple utilizări.
Tabelul 3.4.Caracteristicile fizico-mecanice ale unor tufuri vulcanice din România
(A. BĂRBAT, A. MARTON) [4]
Nr Tuf Tuf jud.
Tuf
.crt grosier Bistriţa-
Specificaţie U.M jud. Sălaj
jud. Cluj Năsăud
1 Greutate specifică Gf7cm³ 2,2-2,3 2,2-2,4 2,41-2,42
2 Greutate specifică aparenta în stare umedă Gf7cm³ 1,6-1,7 1,80-1,85 1,68-2,32
3 Greutate specifică aparenta în stare uscată Gf7cm³ 1,45-1,60 1,65-1,75 1,57-2,23
4 Umiditate % 5-6 6-7 4,49-8,70
5 Umiditate de saturaţie % 17-20 13-14 5,99-16,85
6 Greutate specifică aparent saturată g/cm³ 1,8-1,9 1,9-2,0 -
7 Porozitate aparentă % 23-27 31-32 25,15
8 Porozitate totală % 27-31 26-27 26,04
9 Capacitatea % 0,6-1,7 0,5-0,6 0,69-0,79
10 Coeficient de saturaţie - 0,2-0,3 0,6-0,7 0,53
Viteza de transmitere a undelor 2.500- 2.000- 2.621-
11 m/s
longitudinale 3.000 3.000 3.339
110.000 150.000 235.330
12 Modul dinamic de elasticitate daN/cm³
140.000 160.000 219.630
13 Indicele porilor - 0,3-0,5 0,30-0,35 -
14 Permeabilitatea cm/s 0,03-0,40 0,10-0,15 -
15 Coeficientul de înmuiere % 0,2-0,5 0,6-0,7 0,55-0,69
Rezistenţă la compresiune:
300-400 250-300 209-394
-în stare naturală
200-300 60 nerez 161-202
-după 25 de cicluri
16 daN/cm³ 200-250 150-200 -
-în stare saturată 20ºC
250-300 150-190 -
-în stare saturată la pH=3
250-300 150-200 -
-în stare saturată la pH=8
1.434-
400-500 400-500
17 g/cm³ 1.937
125-150 150-200
150-190
-
Rezistenţa la uzură prin forfecare U1 0,15-0,25 0,20-0,25
-
18 U2 g/cm³ 0,10-1,15 0,12-1,15
-
U3 0,15-0,20 0,20-0,25
60.000- 40.000-
19 Modul de elasticitate daN/cm³ -
100.000 50.000
20 Rezistenţa la şoc mecanic Nmm/mm³ 20-40 30-40 56-89
21 Rezistenţa la tracţiune daN/cm³ 25-30 30-35 51-88

24
 Din cercetările făcute de POPA şi colaboratori (1983), rezultă că tufurile
zeolitice pot fi utilizate ca piatră spartă şi fasonată la executarea zidăriilor unor
clădiri de locuit şi social culturale construite cu parter şi maxim două etaje.
La fabricarea cimentului tufurile vulcanice în amestec cu varul şi apa, au
capacitatea de a se întări dezvoltând o structură rezistentă de silicaţi.
La straturile rutiere. Reacţia puzzolanică a tufurilor vulcanice poate fi
reprezentată schematic, astfel:
silice+alumină+var+apă→silicat calcic hidratat
Între produsele reacţiei puzzolanice se numără silicatul de calciu hidratat,
aluminatul tetrasilicic hidratat şi mai rar, gehlenitul, ezzrigitul şi
manosulfoaluminatul de calciu.
Pentru straturile rutiere, gradul de măcinare trebuie să fie foarte avansat (90%
trece prin ţesătură de 1 mm şi 65% trece prin ţesătură de 0,09 mm).
Compoziţia optimă a amestecului este de 87-92% agregate naturale, 6-10%
tuf măcinat activator şi 6-10 % apă raportată la amestecul uscat. Se economisesc
astfel cantităţi însemnate de ciment.
Fabricarea pastei de şlefuit şi lustruit. Având în compoziţia sa o proporţie
mare de SiO2 amorf, este utilizat le fabricarea pastei de şlefuit şi lustruit mobila,
în care intră în proporţie de 30%.
În metalurgie. Sorturile de tuf vulcanic de Mirşid, 1-3 mm şi 0,1 mm, intră
în compoziţia prafurilor de turnare a oţelurilor în ligotieră, în proporţie de 72%
respectiv 18%, diferenţa fiind constituită din cocs.
Plăci şi faianţă silicocalcaroasă şi feldspatocalcaroasă. Tuful vulcanic
mediu poros din zăcământul de la Pâglişa şi tuful din zăcământul Mirşid au fost
experimentale cu rezultate bune în amestecurile ceramice pentru construcţii,
obţinându-se faianţă silico-calcaroasă cu 10% tuf de Pâglişa şi cu 15% tuf de
Mirşid; semigresie, majolică şi placaj ceramic folosind diferite cantităţi din tufurile
amintite.
Fabricarea gresiei antiacide. Folosind tuful zeolitic de la Ocnele Mari şi
Malul Alb, judeţul Vâlcea, care au pronunţat caracter fondat şi datorită
conţinutului ridicat de alcali se produce acest tip de gresie. Prin folosirea lor se
realizează o importantă economie de energie datorită temperaturii de vitrificare
scăzute.

25
 Material de umplere în industria cauciucului şi a maselor plastice. Tuful
vulcanic de Mirşid, tratat chimic şi calcinat la 400ºC înlocuieşte cu succes alte
materiale utilizate în mod curent la umplerea maselor plastice, cum este de pildă
creta precipitată.
Proprietăţile adsorbante şi de schimb ionic îşi găsesc aplicarea în: uscarea
şi purificarea gazelor, separarea componentelor aerului – tufurile vulcanice
clinoptilolitice reţin cu uşurinţă azotul dintr-un amestec gazos şi foarte puţin
oxigen. Capacitatea de adsorbţie creşte cu scăderea temperaturii amestecului gazos
în coloana de lucru şi cu creşterea presiunii.
O altă aplicaţie în care se utilizează tufurile zeolitice este şi fabricarea
materialelor d hidrolizatoare. Astfel masticurile bituminoase obţinute cu tufuri
zeolitice spuse la eforturi de îmbătrânire forţată, prezintă valori ale punctelor de
înmuiere mai scăzute decât ale masticurilor bituminoase cu filere calcar şi talc.
Aceasta se poate explica prin capacitatea mai mare a tufurilor zeolitice, de a
adsorbi uleiurile volatile din bitum, menţinându-le în sistem, ceea ce conduce în
timp la păstrarea calităţii bitumului.
BRECK (1980) susţine posibilitatea folosirii zeoliţilor pentru stingerea incendiilor.
Un material Chabazic a reţinut cca. 20% bromură de metil – substanţă extinctoare
pe care o eliberează la temperatură ridicată. Ierbicidele, pesticidele, îngrăşămintele
pot fi încărcate de asemenea în/pe tufuri vulcanice granulate

3.4.2. Tratarea apei în scop potabil

Zeolitul clinoptilolitic poate fi utilizat pentru tratarea în scop potabil a

apelor cu conţinut de ioni amoniu, fier şi mangan [13-15].
Un procedeu de demanganizare foarte eficient foloseşte zeoliţii în forma
Z-Na trataţi cu MnCl2, pentru a realiza trecerea în forma Z-Mn. Zeolitul în forma
ionică Z-Mn este activat apoi prin tratare cu KMnO4, astfel ca manganul din
substrat să fie adus la un grad de oxidare maxim, care să asigure oxidarea fierului
şi manganului din apă şi trecerea lor sub formă de hidroxizi hidrataţi, uşor
separabili [16,18,19].

26
 În procedeele moderne de deferizare şi demanganizare zeoliţii activaţi
special, pot funcţiona simultan ca mediu de oxidare şi filtrare [15,16,19]. Zeolitul
clinoptilolitic prezintă capacitate ridicată pentru unii micropoluanţi organici, fapt
care îl recomandă în procesul de tratare a apelor de suprafaţă în scopul
potabilizării acestora.
Tufurile vulcanice zeolitice pot fi utilizate ca adjuvant de coagulare în
tratarea apelor potabile [20]. De asemenea, tufurile vulcanice zeolitice pot fi
folosite ca material filtrant în procesul de potabilizare a apei prezentând o eficienţă
ridicată privind reţinerea încărcării organice din ape comparativ cu filtrele rapide
cu nisip [17,21].
Procedeul de dedurizare cu zeoliţi, asemeni celui cu nisip de glauconit,
prezintă avantajul că la regenerarea schimbătorilor de ioni se foloseşte o soluţie de
clorură de sodiu al cărei preţ de cost este scăzut. Procedeul este foarte eficace în
cazul apelor cu o duritate temporară mare în raport cu duritatea permanentă [22].

3.4.3. Epurarea apelor reziduale

Zeoliţii naturali se utilizează în procesul epurării apelor reziduale din

industria chimică, farmaceutică, alimentară, metalurgică, precum şi la epurarea
apelor uzate orăşeneşti .
Apele reziduale de provenienţă diferită şi cu grad de impurificare diferite,
conţin poluanţi de natură organică şi săruri anorganice, cu cationi
interschimbabili : NH4+, Cu2+, Pb2+, Zn2+, Cd2+ etc .
Problema îndepărtării sau reducerii concentraţiei amoniacului din apele
reziduale este strâns legată de menţinerea echilibrului ecologic. Selectivitatea
deosebită a unor zeoliţi naturali pentru ionul amoniu, a permis utilizarea lor în
procesul epurării apelor reziduale cu conţinut de amoniac
În numeroase ţări s-a trecut la experimentarea tufurilor vulcanice zeolitice
pentru reţinerea cationilor metalelor grele din soluţii.

27
 Clinoptilolitul este recomandat pentru tratamentul apelor reziduale în
vederea reţinerii cationilor de plumb, cupru, cadmiu, zinc, mangan şi fier.
Clinoptilolitul se utilizează la tratarea apelor reziduale orăşeneşti pentru
îndepărtarea substanţelor organice şi a fosfaţilor. Încercările efectuate pe o
instalaţie pilot, au indicat o îndepărtare a fosfaţilor de circa 80 % şi încărcării
organice de circa 22 %.
Utilizarea simultană a clinoptilolitului şi FeSO47H2O ca adjuvant de
coagulare a apelor orăşeneşti cu conţinut de fosfaţi, determină îndepărtarea într-o
măsură avansată a fosfaţilor.
Mordenitul şi clinoptilolitul pot fi folosiţi la tratarea apelor reziduale ce
conţin compuşi organici cloruraţi. Aceştia se pot reţine în proporţie de 73 % .
Clinoptilolitul şi mordenitul modificat cu metilamină se utilizează la
purificarea apelor reziduale ce conţin compuşi organici cloruraţi toxici
(dicloretilena, tricloretilena, cloroform, dicloretan etc.). Materialul modificat are o
capacitate de reţinere a compuşilor organici cloruraţi cu 35 - 40 % mai mare ca a
zeoliţilor nemodificaţi.
Zeoliţii modificaţi cu hexadeciltrimetil amoniu (HDTMA) prezintă
capacitate ridicată de adsorbţie a compuşilor cloruraţi nepolari din soluţii apoase,
precum şi a benzenului, toluenului, xilenului din apele contaminate.
Modificarea suprafeţei externe a zeolitului cu amine cuaternare cu masă


moleculară mare permite şi reţinerea oxianionilor CrO 24  , SO 24   din soluţii
apoase.
3.4.4. Decontaminarea apelor radioactive

Dezvoltarea cercetărilor nucleare şi multiplele aplicaţii ale izotopilor

radioactivi au pus o serie de probleme în sectorul epurării apelor reziduale cu
conţinut de substanţe radioactive.

28
 Zeoliţii naturali, cu precădere clinoptilolitul a căpătat o largă utilizare în
134
domeniul epurării apelor reziduale cu conţinut de izotopi radioactivi: Cs+, 137Cs+,
90
Sr2+, Th4+, U6+ .O dată saturat cu cesiu, clinoptilolitul poate fi stocat timp
îndelungat în condiţii optime din punct de vedere a radioactivităţii. Cesiul din
astfel de stocuri poate fi recuperat chimic, caz în care clinoptilolitul poate fi
considerat ca refolosibil.
Prin cercetări susţinute şi experienţe repetate s-a demonstrat că prin
adăugarea tufului cu clinoptilolit la soluţiile contaminate cu izotopul radioactiv al
stronţiului (90Sr), se reduce simţitor gradul de poluare şi preluarea acestui element
nociv de către plante. În acest fel clinoptilolitul poate constitui şi devine un
important factor în limitarea şi combaterea efectelor poluante ale “poluării
radioactive” asupra recoltelor sau a păşunilor.
Capacitatea de reţinere a radionuclizilor sau decontaminarea radioactivă
folosind tufurile vulcanice zeolitice, este rezultanta proprietăţilor intrinsece ale
acestora dintre care cele mai pregnante sunt : capacitatea de adsorbţie a
radionuclizilor din soluţii, capacitatea de schimb ionic, caracterul selectiv al
acestui schimb şi rezistenţa la degradare prin iradiere .

3.4.5. Purificarea gazelor

Afinitatea deosebită a zeoliţilor cu modul silicic scăzut (Si/Al < 10) pentru
moleculele de apă le conferă acestora proprietăţi adsorbante cu mult superioare
altor adsorbanţi şi permite folosirea lor la uscarea avansată a gazelor şi a
solvenţilor organici. Cele mai importante aplicaţii în acest domeniu sunt : uscarea
aerului, uscarea gazului metan, uscarea gazelor de sinteză şi a olefinelor inferioare,
uscarea agenţilor frigorifici, uscarea solvenţilor organici, uscarea dioxidului de
carbon.
Pe baza proprietăţilor de sită moleculară şi adsorbţie selectivă, funcţie de
formă, mărime şi polaritatea moleculelor, zeoliţii se pot folosi la separarea gazelor:

29
separarea hidrocarburilor alifatice (n-alcani - izoalcani), separarea alcanilor
inferiori de olefinele inferioare cu acelaşi număr de atomi de carbon, separarea
hidrocarburilor aromatice (în special xileni), obţinerea aerului îmbogăţit în oxigen
sau chiar separarea pe componenţi (O 2, N2), obţinerea Ar de puritate avansată,
adsorbţia unor poluanţi din aer (CO2, SO2, NH3, NOx), îndepărtarea CO2 şi H2S din
gazele naturale sau din gazele de sinteză, reţinerea apei şi CO 2 din biogaz, separări
cromatografice etc.

3.4.6. Utilizarea zeoliţilor în agricultură

Zeoliţii pot fi utilizaţi la fertilizarea şi recondiţionarea solurilor,

jucând un rol multiplu :
 prin caracterul lor bazic neutralizează aciditatea excesivă a unor soluri;
 prin caracterul hidrofil, reţin cu uşurinţă apa în perioadele umede şi o
eliberează treptat în perioada secetoasă;
 prin proprietăţile de schimb ionic, stochează elemente active (macro şi
microelemente: K+, Cu2+, Zn2+, Mn2+ etc.) pe care le eliberează lent în sol;
 prin proprietatea de adsorbţie, stochează diverşi compuşi activi (insecticide,
pesticide, feromoni etc.) pe care-i eliberează controlat.
Zeoliţii naturali, adăugaţi în hrana animalelor (păsări, porci, vite, etc.), în
cantităţi de până la 10 % (in mod excepţional până la 30 %), aduc un suport
important de creştere. Acest tip de aplicaţii se justifică prin proprietăţile intrinsece
ale zeoliţilor: absenţa toxicităţii, proprietăţile structurale şi mecanice, compoziţia
mineralogică şi chimică, capacitatea de adsorbţie şi schimb ionic.
În domeniul optimizării calităţii surselor de apă destinate acvaculturii
tufurile vulcanice zeolitice contribuie nu numai la reţinerea azotului amoniacal, ci
şi la dedurizarea şi deferizarea lor, scăderea încărcării organice şi a concentraţiei
unor cationi metalici toxici.

30
 Stimularea productivităţii naturale în bălţile, bazinele piscicole se poate
realiza cu tufurile vulcanice zeolitice pe mai multe căi: folosiţi ca agenţi protectori
faţă de factorii toxici, nocivi, sau pentru diminuarea intensităţii unor factori
eutrofizanţi. Tuful vulcanic este un degresant-fondant care furnizează o glazură
compatibilă cu fondanţii utilizaţi curent în ceramica fină, pentru construcţii.
Realizarea de mase ceramice cu tufuri poate deschide perspective noi de
valorificare a acestora ca materii prime în industria de profil, cu aport la creşterea
eficienţei economice în tehnologia de fabricaţie.

3.4.7. Perspectivele utilizării zeoliţilor

Cercetările efectuate până în prezent atestă ideea că zeoliţii naturali vor

avea un rol important în dezvoltarea şi perfecţionarea securităţii în domeniul
industriei nucleare, cu atât mai mult cu cât aceste produse naturale, prezente în
abundenţă în multe ţări sunt mai ieftine şi mai uşor de procurat, în comparaţie cu
răşinile organice folosite în aceste scopuri.
Un domeniu de interes recent îl constituie obţinerea materialelor compozite
de tip clinoptilolit - polizaharide, sub formă de granule, care au acţiune inhibitorie
asupra microorganismelor de tip Sarcina lutea, Staphylococcus aureus, Bacillus
subtilis, etc.
Tufurile zeolitice pot juca un rol de tampon, reducând dozele care ajung la
om şi la plantele de cultură, din apele reziduale sau gazele contaminate, iar pe de
altă parte, pot servi la recuperarea unor cationi radioactivi şi refolosirea sau
stocarea lor în condiţii de securitate. Tufurile vulcanice zeolitice sunt deja utilizate
la purificarea combustibililor gazoşi şi lichizi, asigurând ridicarea valorii lor
energetice.
Spre deosebire de răşinele sintetice, tufurile vulcanice zeolitice după mai
multe cicluri de folosire în unele domenii, nu numai că nu devin un material
poluant, ci pot fi folosite în alte scopuri, iar preţul lor de livrare să scadă simţitor.

31
 O analiză atentă a scos la iveală faptul că din cele 38 specii de zeoliţi
naturali, menţionaţi în utilizările industriale cunoscute, nu sunt folosiţi decât patru
zeoliţi naturali mordenitul, chabazitul, erionitul şi clinoptilolitul.
Pentru o folosire optimă a zeoliţilor în diverse domenii, trebuie să se
cunoască nu numai calităţile lor, ci şi limitele acestora.

32