”ENIGMA OTILIEI” – METAMORFOZE

REFERENT: ANDREEA-OLIVIA SCHUMACHER (căsătorită MATEI)

Școala Doctorală Litere – Studii literare, anul I

Universitatea București

I. Premise

 Otilia – figură barocă, proteică, multiformă

 Otilia – aglomerare de clișee ale imaginarului despre femeie din secolul al XIX-
lea
 Otilia – idee pură, simbol al transcendenței
 Felix și Otilia – construiți în opoziție, atât pe orizontală, cât și în plan vertical
 Felix și Otilia – simboluri ale incertitudinii, risipirii, crizei omului modern

II. Metamorfoze

1. Cerul deschis

Apariția Otiliei în roman se face într-un mod fragmentar și neașteptat: când Felix s-a
întors din drum și intră pentru a doua oară în casa de pe strada Antim, aude o voce cristalină ”de
sus” și vede, la capătul scării scârțâitoare, ”ca spre un cer deschis (…), în apropierea lui
Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe
umeri”.
De la bun început, Otilia este ”situată” la un nivel superior în raport cu Felix, într-un plan
al transcendenței. Următoarele elemente care se revelează tânărului sunt silueta ”subțiratică” a
fetei, ”îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare
coleretă de dantelă pe umeri”, care îi întinde ”cu franchețe un braț gol și delicat”.
Otilia îl primește cu bucurie și cu volubilitate pe proaspătul venit și îl conduce, împreună
cu Moș Costache, în odaia înaltă, încărcată de fum, în care se află personajele binecunoscute:
Pascalopol, Aglae, Aurica, Simion. Din cauza fumului, figurile nu se pot distinge bine,
personajele sunt niște apariții fantomatice, care prind viață pe măsură ce privirea lui Felix
(reflectorul) se oprește asupra lor. O altă sugestie legată de inconsistența ființelor din casa
Giurgiuveanu o reprezintă interogațiile ulterioare ale tânărului, care este măcinat de ideea că
Aglae, Costache și ceilalți nu sunt rudele lui, anulându-le, temporar, dreptul la existență.

1
 Pentru că uitase să spună să i se pregătească o cameră, Otilia îl va conduce pe ”vărul” ei
în propria odaie, în care acesta își va petrece prima noapte din casa de pe strada Antim. Camera
este un alt simbol al protecției, al ocrotirii, al regresiunii în pântecele matern.

2. Mama

Imaginea Otiliei, așa cum se construiește în celebra scenă a jocului de zaruri și de cărți,
este una a maternității și a protecției, ceea ce pare surprinzător pentru o fată de 18 ani, care în
plus se manifestă ocrotitor față de niște bărbați mult mai în vârstă decât ea. Astfel, Otilia se așază
pe marginea fotoliului lui Costache Giurgiuveanu și îmbrățișează cu o mână ”capul vădit
mulțumit al aceluia”, care privește ca un protejat în ochii Otiliei. Dintr-o notație ulterioară a
naratorului, aflăm că este evident că fata are inițiativa, iar Costache este ”un simplu satelit al
voinței ei”. Otilia sare apoi pe scaunul lui Pascalopol, iar prezența ei are efecte tonice asupra
acestuia, el începând ”să manevreze [zarurile] cu mai multă vigoare”. Fata îi potrivește cravata, îi
scutură umerii, ”privindu-l cu o grațioasă maternitate”. Pascalopol, de altfel, îi va dărui în
momentele următoare un inel cu safir și perle, deoarece Otilia îi vorbise despre safir ca despre un
porte-bonheur al ei. (Safirul este o piatră celestă prin excelență, care călăuzește sufletul spre
contemplarea cerurilor, vindecă bolile de ochi și deschide închisorile. Alchimiștii îl înrudesc cu
elementul aer. Este asociat cu ideea de dreptate divină și i se atribuie puteri diverse: îndepărtarea
sărăciei, paza de trădare și de judecățile strâmbe, sporirea curajului, a bucuriei, a vitalității.1)
Din portretul balzacian al Otiliei, aflăm că fata pare să aibă 18-19 ani, are fața măslinie,
nasul mic, ochii foarte albaștri, arată și mai copilăroasă decât este, manifestă o mare „libertate
de mișcări”, o ”stăpânire desăvârșită de femeie”. (De notat faptul că atât Felix, cât și Otilia și
Pascalopol au ”fața măslinie” – în contrast cu chipul Aglaei sau cu cel al Auricăi, care au fața
gălbicioasă sau albă, sau cu cel al lui Stănică, ”roșu la față”).
Otilia uită cu desăvârșire de Felix, recunoscând nonșalant că este o ”zăpăcită”, apoi îi
aduce acestuia două prăjituri, pe care i le întinde ”cu mâna, ca unui copil”.
Reacțiile pe care le au Costache sau Pascalopol în preajma Otiliei confirmă ipoteza că ea
reprezintă o ființă desprinsă de contingent, o ființă ce nu e din lumea aceasta, este deasupra ei,
asemeni unei divinități, unei zeițe, asemeni unei idei pure. Este o zeitate a maternității, a grijii, a
protecției, înfățișarea ei urmând să se schimbe treptat, să se metamorfozeze permanent spre alte
încarnări ale ideii de feminitate - soră, soție, femeie picantă, niciodată fixându-se asupra uneia,
dar reluându-le mereu și mereu, într-o spirală evolutivă. Din acest punct de vedere, consider că
Otilia este o figură barocă, multiformă, proteică, evanescentă, ”un fluture” ce se transformă
permanent, ce lasă mereu să-i cadă un rând de aripi, de voaluri, pentru a da la iveală încă unul și
încă unul, într-o multiplicare infinită.
Pe de altă parte, lui Felix apariția fetei îi dă un sentiment inedit, deoarece mama lui, fire
bolnăvicioasă și iritabilă, murise când el era în școala primară. Sentimentul filial nu apucase să
se nască și să se manifeste, astfel că atunci când o întâlnește pe Otilia, băiatul își dă seama că
2
poate direcționa spre ea această trăire; în același timp, văzând familiaritatea cu care tânăra trata
pe toată lumea, este încercat și de gelozie. Apariția proteică a Otiliei generează deci sentimente
confuze, firești în contextul în care Felix resimte de la bun început uimire față de această fată
greu, dacă nu imposibil, de categorizat.

3. Substitute

Camera o reprezintă pe Otilia, care, într-o casă învechită, ruinată, aduce suflul tinereții,
al rebeliunii, al nepăsării: masa de toaletă cu oglinzi mobile și cu multe sertare este un alt
substitut al fetei, o metonimie și în același timp un element baroc: ”Sertarele de la toaletă și de la
dulapul de haine erau trase afară în felurite grade și-n ele se vedeau, ca niște intestine colorate,
ghemuri de panglici, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de
fată”. Toate acestea sunt simboluri ale împrăștierii Otiliei, ale dezordinei, ale risipirii, iar esența
fetei nu poate fi redusă la niciunul dintre ele; nu există un element din cadrul în care trăiește care
să o conțină în totalitate. Mai târziu, când Felix începe să fie urmărit de chipul fetei și să simtă
nevoia prezenței ei, se refugiază în camera Otiliei, pentru că se simte mai aproape de ea acolo
decât lângă Otilia însăși, care este mereu înconjurată de oameni.
Pianul este un alt substitut al Otiliei – el îi reflectă stările, dispoziția, preocupările. În
dimineața celei de-a doua zile petrecute în casa lui Costache Giurgiuveanu, Felix se trezește
ascultând pianul la care cineva (Otilia, desigur) cânta cu multă dexteritate ”un exercițiu
complicat, care varia la infinit o temă”. Variațiile/ aparițiile Otiliei sunt desigur numeroase, iar
tema/ Otilia este greu de surprins în esența ei, fiind o Idee a frumuseții și a feminității ce îi
transcende pe Felix și pe ceilalți.
Grădina casei, sălbatică, plină de pomi groși și stufoși, în care iarba creștea în neregulă –
este și ea un substitut al fetei. Grădina apare ca un loc al creșterii, al cultivării fenomenelor vitale
și interioare. Este expresia figurată a unei evoluții psihice destul de lungi, ajunsă la o mare
bogăție interioară.2
În grădină, dându-și ochii peste cap, ”ca o madonă de Carlo Dolci”, Otilia îi povestește
lui Felix istoria familiei Tulea și îi dă informații despre Pascalopol. Acesta din urmă este un om
”bun”, ”bogat” și ”foarte chic”. De asemenea, este cel care alimentează dorința permanentă de
schimbare, de mișcare, de libertate a fetei, care altfel s-ar plictisi atât de tare încât ar țipa.

4. Androginul

3
 Revenind în casă, în camera Otiliei, aceasta, așezată turcește (este poziția ei preferată), îi
arată băiatului o serie de fotografii. Confuzia este totală: în aceeași poză, ceea ce pare a fi o
fetiță ”cu părul lung, cam bălai” este de fapt Felix, în timp ce Otilia este băiatul ”al cărui păr (…)
era dat peste urechi cu ajutorul unei panglici”. Fata este băiatul și băiatul este fata, Felix se
confundă cu Otilia, Otilia cu Felix, fapt subliniat și de interogația fetei: ”Ia să te văd dacă ești
perspicace (…) Care sunt eu și care ești tu?”
Tot ea îi dezvăluie că părinții își puseseră în gând să îi căsătorească și afirmă apoi despre
Felix că este ”sentimental”, ca ea. (Cuvântul revine destul de des în operă și trimite la romanul
lui Flaubert, ”L’Education sentimentale”, cu care critica a descoperit de altfel anumite
asemănări.) Mai târziu, meditând asupra situației lui, Felix constată că găsise în Otilia ”o prietenă
de vârsta lui, un factor feminin care-i lipsise”. Este evidentă trimiterea la motivul androginului,
ființa perfectă din mitologiile antice, ce reunește trăsăturile ambelor sexe, reprezentând idealul de
la începuturile lumii. Ființele androgine din Antichitate apar ca simboluri ale reuniunii
contrariilor (coincidentia oppositorum) într-o unitate autonomă și perfectă. Figura androginului
exprimă întotdeauna întoarcerea la unitatea originară, la totalitatea lumii masculine și feminine în
perfecțiunea ei divină, în care se dizolvă toate contrariile.3

5. Stăpâna

O altă ipostază a proteicei Otilia este cea de stăpână a casei, ”adevărata stăpână a casei”,
cea care de altfel face rost de bani pentru Felix atunci când moș Costache îl refuză, spunându-i să
se împrumute. Tot ea îl însărcinează pe băiat cu mici comisioane și îl răsplătește cu gingășii
neprevăzute după împlinirea lor.
Mai mult, Otilia se interesează permanent de studiile lui Felix și îl îndeamnă mereu să
citească, să își facă o carieră și ”un viitor”, să devină ”un om ilustru”.

6. Capriciu și libertate

La moșia lui Pascalopol observăm existența unei confuzii de planuri (cîmpia pare o mare)
și a unei regresiuni în timp. Felix capătă aici sentimentul acut că Otilia este o ființă destinată ”să
urmeze foarte de aproape propria lui cale” și dorește să fie major și foarte bogat pentru a o lua pe
fată sub ocrotirea lui. Ea însă îi mărturisește că este ”foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!” și
că niciun tânăr de vârsta ei nu ar putea iubi-o așa cum este, ea căutând răbdarea și bunătatea lui
Pascalopol, deoarece se plictisește repede, suferă când este contrariată.
Petrecerea preferată a celor doi tineri o reprezintă o cavalcadă specială, care presupune
ca amândoi să încalece pe un singur cal, confundându-se din nou, în plan simbolic, într-o unică
ființă. Psihanaliștii au făcut din cal simbolul inconștientului sau al psihicului neuman. Odată
4
depășit pragul pubertății, calul devine simbolul impetuozității dorinței, al tinereții omului, cu tot
ce înseamnă ea - fecunditate, generozitate, ardoare. Calul capătă atât valori sexuale, cât și valori
spirituale. El leagă contrariile într-o manifestare continuă, trecând de la noapte la zi, de la moarte
la viață, de la pasiv la activ. 4

7. Iubita castă, ștrengară, inaccesibilă

Felix își dă seama că o iubește pe Otilia, îi admiră genunchii ”caști și ștrengari în același
timp”, părul căzut în bucle, se închide în cameră cu o fotografie a fetei și o visează mereu. Simte
nevoia să facă întocmai ce îi ordonă ea, caută apropierea fizică în momentele în care Otilia îi
coase nasturii hainelor și se lasă hrănit de ea, mușcând puțin și din degetul fetei. Fetișism,
regresiune în perioada micii copilării, relația subtilă stăpân-sclav (care presupune și declinarea
responsabilității), toate sunt componente ale adorației lui Felix și aspecte extrem de sensibile ale
relației, care sugerează că tânărul nu s-a maturizat încă și că nu poate evalua corect amalgamul
de senzații stârnite de Otilia.
După ce îi mărturisește că o iubește, iar fata acceptă mai multe întâlniri nocturne în
camera ei, în timpul cărora ”se pierdeau în reverii caste”, Felix îi propune să se căsătorească.
Otilia îl refuză tocmai ”pentru că îl iubește” și visează pentru el ”glorie, avere (…) o fată
drăguță, blândă”.
Ea se consideră o ființă ”pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții, ca
Pascalopol” și recunoaște că îi este drag moșierul, ”într-un anumit înțeles” și că ”îi trebuie”,
pentru a conchide apoi că toți bărbații sunt niște copii. Clișeele epocii, care apar în discursul
Otiliei, ar trebui să reprezinte pentru Felix un semnal de alarmă, pentru că momentul în care
Otilia recunoaște că îl iubește, dar că are nevoie și de Pascalopol este și momentul decisiv care în
care evoluția ei este deja stabilită.
De altfel, un alt motiv de îngrijorare apare atunci când Felix, după ce este văzut la braț cu
Otilia, este felicitat de colegii de la facultate cu următoarele cuvinte: fata este ”cea mai elegantă
conservatoristă și mai mândră. Nu s-atinge nimeni de ea”. Cuvintele au valoare premonitorie,
deoarece Otilia rămâne într-adevăr un ideal, adică este intangibilă.
Cu un singur prilej, acela în care Felix îi spune, în timpul unei întâlniri nocturne, că va
face orice și că o va aștepta oricât, ”platoșa” impenetrabilă a Otiliei pare să cadă, fata, sprintenă
de obicei și ironică, pierzându-și îndrăzneala.

8. Fiică, mamă, logodnică, soră, iubită

După ce Felix îi cere Otiliei să nu mai primească vizitele lui Pascalopol, iar ea acceptă,
moșierul îi explică tânărului într-o discuție între patru ochi ce sentimente (amestecate) are pentru
5
ea. Otilia are, în vizunea lui Pascalopol, un temperament de artistă, ”care simte nevoia luxului, a
schimbării” și căreia căsătoria i-ar deforma caracterul și i-ar stinge avântul și grația. (Nu
întâmplător aceasta este și viziunea Otiliei asupra căsătoriei, pe care i-o va împărtăși lui Felix
ceva mai târziu.)
Pascalopol recunoaște că nu poate distinge între virilitate și paternitate în ceea ce o
privește pe Otilia și că între ei s-a format o ”rudenie sui-generis”, care, odată abolită, provoacă
suferință ambelor părți. Felix, ascultându-l, își dă seama că moșierul are dreptate, deoarece Otilia
nu mai era fericită, nu mai cânta la pian, nu mai ieșea în oraș, devenise nervoasă. O subtilă relație
de dependență se stabilise între cei doi: nu doar Pascalopol avea nevoie de obiectul adorației sale,
dar și focul ce-o anima pe Otilia era alimentat de prezența moșierului. Nu în modul vulgar al
curtezanelor, ci asemeni unei fiice, care cere, ”simplu”, ceva. Iar refuzul lui Pascalopol, care îi
satisfăcuse toate capriciile, ar fi fost cel al unui ”tată denaturat”.
Altfel, indecizia și confuzia caracterizează sentimentele ambilor tineri. Felix îi spune fetei
că nu știe cum o iubește, ca pe o logodnică sau ca pe o mamă, iar Otilia îi replică, la rândul ei,
că îl iubește în multe feluri, și ca soră și ca iubită. Este evidențiat încă o dată caracterul
multiform al protagonistei, care, datorită metamorfozelor neașteptate și bruște, stârnește o
avalanșă de senzații și stări, niciodată un singur și stabil sentiment. Ideea de feminitate și de
frumusețe inefabilă trebuie să își actualizeze toate valențele, de aceea Otilia capătă atât de multe
înfățișări și este, pe rând sau simultan, ”zăpăcită”, ”nebună”, ”nostimă”, ”delicioasă”,
”deșteaptă”, ”capricioasă”, ”liberă”, ”dezmățată”, ”castă”.

9. Femeia și bărbatul – cum ar trebui să fie

După ce refuză să fie adoptată de Costache Giurgiuveanu, Otilia pleacă pe neașteptate la

moșia lui Pascalopol, apoi la Paris.
Felix se simte trădat și își manifestă frustrarea uzând de clișeele și de stereotipurile
masculine specifice vremii: ”Femeile joacă comedii”, spune el, ca și colegii de facultate. Clișeele
se aglomerează în gândirea tânărului și ies deodată la suprafață, ca și cum ar fi zăcut în
străfundurile ființei sale, iar acum îl copleșesc, atât din interior, cât și din exterior. Stănică afirmă
că o femeie este deșteaptă dacă sucește capul bărbaților, pentru că acesta este rostul ei, tot el
spune că femeia este ”discordia lumii”, pentru ea se fac crime, se fac războaie. Felix, într-un
moment de reverie, își imaginează cum Georgeta îi spune că nu femeile de treabă, ci, dimpotrivă,
curtezanele au stimulat geniile. Tot Georgeta îi spune, în realitate de data aceasta, să fie
impertinent, ”așa cum trebuie să fie un bărbat”.
Weissmann îi arată o altă concepție asupra vieții, cea a unui ”socialist științific”, care
militează pentru colectivizare și pentru amorul liber, care i-a citit pe Weininger și pe Samain. Îi
mai spune, cu vocea unui raisonneur, că orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să
rămână în amintirea lui ”ca o apariție luminoasă” – prezentă în absență, așadar, și idealizată.

6
 Felix citește opera lui Weininger, dar nu este contaminat de ea, îl citește pe Samain
(deoarece își aduce aminte că și Otilia îl citea), dar nu îl înțelege. Sunt tot atâtea semne ale
clivajului ulterior dintre el și Otilia, care se instalează insidios, dar inexorabil. Felix și Otilia nu
mai pot forma androginul de la începutul romanului, nu se mai pot confunda într-una și aceeași
ființă, iar codurile prin care înțeleg și descifrează tainele lumii sunt complet diferite.
Pe Felix îl interesează cărțile care tratează problema educării voinței și ajunge la
concluzia că femeia este o ființă slabă, victimă a fiziologiei ei, orientabilă după bărbat, care
trebuie s-o ocrotească și să-i împrumute personalitatea lui. Nu altfel gândeau, în realitate, bărbații
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care căzuseră de acord asupra inferiorității femeii,
bazându-se, printre altele, pe ideea că femeia are un creier mai mic decât cel al bărbatului (de
exemplu, Titu Maiorescu). Tot ei stabiliseră că slăbiciunea era caracteristica esenţială a femeii,
care se traducea, în planul rolurilor acordate de societatea masculină, prin supunere. Fiind pasivă,
ea se obişnuise să cedeze în faţa celorlalţi, deci era în natura ei să se supună cu uşurinţă, să-i
placă să fie dominată.5
În plus, bărbaţii preferau întotdeauna o femeie mai slabă decât ei, atât fizic, cât și din punct
de vedere al voinței, căci doar așa femeile se puteau simţi ocrotite de bărbaţi. Demonstraţia
inferiorității femeii era publică și se afla chiar în articolul dedicat femeii în Marea Enciclopedie
Franceză din anul 1893, fapt ce demonstrează că discuţia era cunoscută şi elitei româneşti
-francofilă prin excelenţă - a epocii. Ideea de bază este că raţiunea nu poate fi niciodată o
facultate, cu atât mai puţin dominantă, a spiritului feminin.6
Otilia îi mai apare lui Felix ca o ființă fragilă, ca o floare – loc comun al epocii. Este cea
mai cunoscută şi mai răspândită reprezentare a feminităţii în secolul al XIX-lea, atât în scris, cât
şi în grafică. Kogălniceanu defineşte femeia ca o fiinţă drăgălaşă, frumoasă, făcută din flori. Iar
dacă femeia este ca o floare, atunci trebuie să aibă o caracteristică esențială a acesteia: este
efemeră, durează o zi.7
Otilia i se înfățișează în cele din urmă lui Felix ca un premiu, mereu dorit și mereu
amânat. El dorește să i se consacre, îndrăgostit de aerul ei de intelectuală blazată și de subțirimea
ei delicată, botticelliană, dar ar fi dorit-o ”călugăriță, refuzându-se tuturor”, nu atât de familiară
cu toată lumea. Dorește, cu alte cuvinte, să o așeze pe un piedestal, de unde să nu o mai lase să
coboare, dorește să încremenească ceea ce nu poate fi surprins, cu atât mai puțin fixat –
inefabilul.
Cunoscând-o pe Georgeta, Felix, desigur, o compară cu Otilia și o consideră pe ”fata
faină” o Otilie mai plastică, mai placidă.

10. ”Enigma”

7
 La întoarcerea de la Paris, Otilia îi mărturisește lui Felix că nu se poate despărți de
Pascalopol, cum nu se poate despărți de ”papa”, de moș Costache. Cei doi fac parte, deci, din
ființa ei, reprezintă valențe sau aspirații ale entității proteice, dar Felix - se pare că nu.
Cuvântul ”enigmă” îi vine pe buze lui Felix în discuția cu fata, ca și naratorului, care o
descrie pe Otilia ca fiind mai sigură, cu o stăpânire deplină și o maturitate enigmatică. Tânărul se
simte inferior în raport cu ea, Otilia ”respiră prea multă inteligență”.
Fata își reia rolul de stăpână absolută, astfel că Pascalopol, Felix, Costache n-ar fi
îndrăznit să o contrarieze. Felix conștientizează pentru prima oară discrepanța dintre ei – Otilia
din visurile lui i se supunea întru totul, pe când Otilia de lângă el era independentă și avea un
suflet impenetrabil. Trăsăturile acestea o înscriu pe tânără în imaginarul negativ al epocii,
deoarece nu corespunde tiparului ființei fragile, slabe, fără voință, ușor de manipulat.
Preocupările de a i se face o zestre i se par Otiliei umilitoare, deoarce aceasta ar fi dus la
o ”încetare a omagiilor, înlocuirea lor printr-un regim de asistență”. ”Un instinct feminin îi
spunea că interesul cu care era urmărită de bărbați o va urmări totdeauna”. Apare o trăsătură
mai puțin vizibilă a fetei, dar care nu trebuie trecută cu vederea, mai ales dacă ne gândim la șirul
metamorfozelor: Otilia nu e doar femeia-copil, femeia-floare, este și femeia fatală, conștientă de
propria frumusețe și de seducția exercitată asupra celor din jur. Un alt motiv pentru înscrierea ei
în tiparul negativ îl reprezintă cochetăria, mergând de la atenția deosebită acordată aspectului
exterior până la comportamentul moral care lasă de dorit.
Naratorul o consideră pe Otilia ”ușuratică, risipitoare”, dar și modestă, în sensul în
care ea este încredințată că orice bine în viață trebuie plătit cu o nefericire, că nu are dreptul să
pretindă nimic.

11. Între două lumi

Otilia pendulează din nou între Felix și Pascalopol, iar aceștia încearcă să își redefinească
sentimentele față de ea.
Pentru prima dată apare la Pascalopol un sentiment al posesiei și al orgoliului: el se
bucură de ”afecțiunea neanalizată, dar sigură” a Otiliei, în același timp se gândește că ar accepta
oricare dintre ipostazele posibile (fiică, soție), doar să o fi putut păstra: ”Ar fi putut ieși la braț o
dată pe săptămână cu o fată așa grațioasă”. De aceea, îi și comunică fetei faptul că este de acord
cu orice alegere a ei: dacă nu îl acceptă ca pretendent, poate rămâne bunul ei prieten, cu care nu
se sfiește să facă escapade.
Felix, pe de altă parte, se oferă să-i fie fetei logodnic sau frate. Otilia îi mulțumește
pentru bunătatea sufletească de care dă dovadă, dar îi spune că și el ar avea nevoie de ocrotire,
așa cum și ea are. Ideea unei căsătorii este amânată, iar Otilia îi mărturisește că nu se simte la
înălțimea lui, din punct de vedere sentimental. Gravității lui i se opune ușurătatea ei: sunt două
coduri diferite, două modalități contrare de a vedea lumea: ”Da, te iubesc, dar tu ești așa de

8
furtunos, așa de înspăimântător de grav. Sunt ușuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am
afecțiune”.
Încă o dată, Otilia contrazice tiparul pozitiv al imaginarului despre femeie, gândindu-se
că misunea de tovarășă eroică, egală nu este pentru ea, care voia să fie socotită copil și să nu
întâmpine nicio rezistență. Otilia este o anti-soție, care nu dorește să se consacre bărbatului, să îl
ocrotească, să îl îngrijească pe acesta în permanență, pe el și pe copiii lor, ci dorește să fie mereu
liberă, liberă de orice constrângere.
Din discuțiile cu Felix, intuitiva Otilia își dă seama că acesta ”nu e pentru ea”, deoarece
”ținuta lui îndârjită în viață” o înfricoșează, iar el pune mai mult preț pe carieră decât pe
dragoste: ”N-aș putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni”. Ironia este cu atât mai
mare cu cât, pe de o parte, este foarte posibil ca și Otilia să fi contribuit la dorința lui Felix de a
deveni un om ilustru, ea îndrumându-l mereu în acest sens, iar, pe de altă parte, ”eroicul” Felix
nu va realiza nimic eroic, el devenind un ambițios plat, comun, lipsit de un ideal cu adevărat
măreț (ca toate personajele romanului).

12. Sunt ca toate fetele

Ultimele afirmații ale Otiliei sunt într-adevăr surprinzătoare, dacă nu ciudate. Fata extrem
de inteligentă ce revenise de la Paris, independentă, impenetrabilă, era serioasă când spunea
”Noi, fetele, suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul meu merit este că-mi dau seama
de asta”?
Cred că de fapt toate considerațiile ultime ale Otiliei despre viață, femei, bărbați trebuie
interpretate și dirijate exact în sensul opus. Când Otilia constată, hélas, că este ”mediocră,
neînsemnată” pe lângă Felix și că ”voința” lui îi inspiră respect, în condițiile în care acesta nu a
realizat încă nimic măreț, valoros, ci doar își propune să o facă, o undă fină de ironie se strecoară
în afirmația fetei. Când îi spune că îi admiră ”inteligența și voința de bărbat”, dar că ”rostul
femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire!”, Otilia pare a cita dintr-un manual de
”educațiune și instrucțiune” al epocii. Cu atât mai ridicolă este afirmația, cu cât Felix îi dă
imediat dreptate fetei, spunând că femeia trebuie să placă bărbatului energic, ”ca să-i dea gustul
de a lupta”. Iar despre Felix știm deja că aderă la o ”Weltanschauung” complet diferită de cea a
Otiliei.
Otilia spune toate aceste lucruri din mai multe motive: pentru a se apăra, indirect, de
părerile celorlați, pentru a-și justifica sieși nonșalanța, ”la sprezzatura”, ”ușurătatea”, viciul,
pentru a îl testa pe Felix în ceea ce privește autenticitatea sentimentelor lui.
De aceea, îl contrariază pe Felix cu afirmații de tipul ”Dacă ai ști ce proaste suntem noi,
fetele!”, ”Fetele nu văd departe și n-au cultul măreției, cum scrie în cărți”, ”Sunt și eu ca toate
fetele!”.
Pentru Otilia căsătoria este ceva paralizant, fiindcă știe că ea va aduce cu sine
constrângerea, lipsa de libertate, degradarea biologică și, ceva foarte important, schimbarea
9
pentru totdeauna a statutului și a esenței sale: fata zburdalnică, de nestăvilit, ”nebună”,
anticonvențională, care împinge mereu limitele se va transforma în femeie. Otilia nu dorește să
aibă destinul Auricăi, dar își afirmă idealul, care constă într-o viață lipsită de constrângeri până
în jurul vârstei de 30 de ani, când se va sinucide, pentru a nu îmbătrâni (poate o aluzie la romanul
lui Balzac, ”La Femme de trente ans”).

13. Aici nu stă nimeni

După moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia, tolerată de Aglae în casa de pe strada
Antim, începe să-și golească odaia. Camera este, cum am văzut, un substitut al fetei, astfel că
golirea ei nu poate duce decât la aneantizarea Otiliei, la anihilarea personajului.
Fata își categorisește și își împarte lucrurile: pianul i-l dă Auricăi, unele rochii și mănuși -
lui Aglae, lui Felix îi dă o fotografie. Procesul este similar celui din incipit, dar în sens invers:
încetul cu încetul fragmentele din care este constituită Otilia se desprind unele de altele, pentru
ca la final să constatăm că nu a mai rămas nimic. Ființa zglobie, fluturele ce bătea din aripi s-a
destrămat, și-a luat zborul, plecând așa cum a venit – fragmentar și neașteptat.
Până atunci însă, fata îl supune pe Felix la un test: îl întreabă dacă ar fi în stare să lase
totul, rosturile, cariera, pentru a cutreiera lumea, pentru a practica cele mai fantastice meserii,
pentru a se arunca în brațele neprevăzutului. Felix, desigur, nu trece proba, nu înțelege, întrebând
mirat, deoarece situația i se pare de neconceput: ”E cineva care să-mi ceară așa ceva?” Mintea lui
pozitivistă, judecata lui practică, limpede nu sunt în stare de asemenea elanuri și aspirații. Într-un
fel, situația lui se aseamănă cu cea a lui Gavrilescu din nuvela lui Eliade, ”La țigănci”: niciunul
dintre cele două personaje nu înțelege procesul de inițiere la care este supus și eșuează.
Mai apoi, Felix, personajul ”încărcat” de energie și de voință, nu este în stare să facă
nimic în privința Otiliei, așteptând ca ea să ia decizia finală. Otilia îi dă (aparent) dreptate: ”Ai
dreptate! Te iubesc, nu te îndoi. Voi decide eu ce e de făcut”.
Proba ultimă este și ea ratată, în noaptea în care Otilia vine în camera lui, ”ca să-i dea o
dovadă” că îl iubește. Biletul lăsat de fată are o nuanță ironică, ea convingându-se astfel, dacă
mai era nevoie, că viitorul strălucit și cariera sunt mai importante pentru Felix decât dragostea și
că elanurile romantice pe care el le acuza în raport cu Otilia erau de fapt inexistente: ”Cine a fost
în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
De atunci Felix nu o va mai vedea niciodată pe Otilia și nici nu ar mai fi avut cum, pentru
că ea s-a descompus treptat, până când nu a mai rămas nimic în urma sa. Stănică îi spusese odată
fetei: ”Ura” (…) tu ești geniul bun al familiei”. După plecarea/destrămarea ei, cortina cade brusc
peste membrii familiei Tulea, ca și cum ei nu ar fi existat. Duhul care însuflețea casa de pe strada
Antim și-a luat zborul și totul, ca un fum, se risipește. Senzația este asemănătoare cu cea a
spectacolului dat de niște păpuși mecanice ale căror resorturi se blochează, lăsând mișcările
oprite la jumătate. Fulgerător, familia Tulea este aruncată în neant. Singurii la care se mai face

10
vreo referire sunt Stănică și Georgeta. Întâlnirea lui Felix cu Pascalopol consfințește ceea ce deja
se știe: Otilia nu mai există, Otilia din fotografia de la Buenos Aires este alta, nu fata, ci femeia.
Și, așa cum profețise Weissmann, în amintirea lui Felix va rămâne nu femeia Otilia, ci
fata, apariția luminoasă, inefabilă, care ”îi scapă printre degete”.

III. Concluzii

Otilia este o figură barocă, după cum am arătat, cu multiple și schimbătoare fațete. Este
o perlă neregulată, căreia nu-i putem surprinde contururile.
Dintr-un anumit punct de vedere, Otilia este o sumă de prejudecăți, de elemente din
imaginarul pozitiv și negativ despre femeia de la sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul
secolului al XX-lea. De aceea, este și femeia-floare, femeia-copil, stăpâna casei, mama, dar și
cocheta, anti-soția, femeia fatală conștientă de puterea ei de seducție. Cu atât mai mare este
surpriza lui Felix, al cărui psihic, în absența Otiliei, se îmbibă de clișee legate despre natura și
rolul femeii, respectiv ale bărbatului, când o are în față pe Otilia reală și constată că ea este
independentă și impenetrabilă, îi scapă printre degete, iese din tipare, contrazicînd toate
prejudecățile, toate stereotipurile.
Esteticianul Călinescu a înglobat toate clișeele fin de siècle referitoare la natura și la
condiția femeii, le-a aglomerat într-un singur personaj, într-o singură entitate, dar în același timp
a realizat prin această amalgamare un simbol: Otilia depășește granițele societății în care trăiește,
se eliberează de ea, deoarece este o idee pură, un concept: conceptul de feminitate și de
frumusețe, care îl transcende pe Felix.
Dintr-o altă perspectivă, constatăm că Otilia se construiește, la un anumit nivel, în
opoziție cu Felix. După confuzia și identitatea începuturilor, când cei doi sunt o singură ființă,
din androgin se desprind cele două entități opuse, masculinul și femininul, animus și anima, ce
vor evolua în direcții complet diferite. Opoziția se structurează pe diferite paliere, în funcție de
termenii copil-mamă, sclav-stăpână, frate-soră, voință-slăbiciune, stabilitate-mobilitate,
cuceritor-trofeu, proprietar-proprietate, căsătorie-concubinaj, inteligență-mediocritate, gravitate-
ușurătate, platitudine-ideal.
Distanțarea Otiliei de Felix se face atât în plan orizontal, în sensul în care ei se
construiesc în opoziție unul față de celălalt (din punct vedere moral, fizic, psihic etc.), cât și în
plan vertical, deoarece Otilia aparține unui plan superior lui Felix, de fapt unui plan superior
tuturor celorlalte personaje, ea aparține unui nivel extramundan, fiind, până la urmă, un concept
abstract.
Otilia este o zeitate proteică, multiformă, care controlează sau atinge destinele tuturor
bărbaților ce o cunosc (Costache, Pascalopol, Felix, Titi, Stănică, doctorul Stratulat, studenții de
la Universitate etc.) și care rămâne, desigur, intangibilă și cu neputință de descifrat în totalitate,
pentru că nu se revelează decât fragmentar (vocea, capul, brațul, pianul, camera, cutia de pudră
etc.) și pentru că este un ideal. Un efect evident al proteismului îl reprezintă avalanșa de senzații
11
confuze pe care le trezește în sufletele lui Felix și Pascalopol, care nu își dau seama dacă Otilia le
este mamă, logodnică, soră, fiică, iubită. Situându-se în afara convențiilor și limitelor, este
percepută ca nebună, stricată, nostimă, dezmățată, șireată, delicioasă, deșteaptă, cochetă,
ușuratică.
Mi se pare interesantă o afirmație făcută de Felix în finalul romanului: ”Nu numai Otilia
era o enigmă, ci și destinul însuși”. ”Enigma” Otiliei este ridicată la un alt nivel, Otilia devenind
o metonimie a destinului lui Felix, pe care, din nou, îl transcende. Felix își vede contrazise
concepțiile, principiile, valorile, de fapt clișeele asimilate: voința și energia nu sunt suficiente în
confruntarea cu viața, imprevizibilul nu poate fi combătut doar prin ”gravitate” și ”profunditate”.
Prin Otilia și prin Felix luăm cunoștință de mitul puterii feminine asupra bărbatului,
precum și de ideea crizei acute pe care o va suferi omul modern, aflat în căutarea identității,
singur într-o societate din ce în ce mai populată, mai pestriță, mai urbanizată și mai înstrăinată,
supus unei permanente schimbări de condiție și de esență, ce poate antrena, în final, pulverizarea,
destrămarea eului.

NOTE

1. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București,

1995 (vol. 3)
2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit. (vol. 2)
3. Cazenave, Michel (sous la direction de), Encyclopedie des symboles, La Pochoteque, Le
livre de poche, Librairie Française Générale, 1996
4. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit. (vol. 1)
5. Vasilescu, Amalia, Imaginarul despre Femeie în Vechiul Regat între pozitiv și negativ, în
Despre femei și istoria lor în România, coord. Alin Ciupală,
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/imaginaruldesprefemeie.htm
6. Vasilescu, Amalia, op. cit.
7. Vasilescu, Amalia, op. cit.

12
BIBLIOGRAFIE PRIMARĂ

1. Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Minerva, București, 1979

2. Călinescu, G., Perpessicius și Stănică Rațiu, în ”Viața românească”, an XXX, iulie 1938,
nr. 7, p. 82-83
3. Călinescu, G., Esența realismului, în ”Contemporanul”, 29 ianuarie 1960, nr. 5/694, p. 2

BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ

DICȚIONARE, ENCICLOPEDII

1. Cazenave, Michel (sous la direction de), Encyclopedie des symboles, La Pochoteque, Le

livre de poche, Librairie Française Générale, 1996
2. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, București, Editura Artemis,
1995

VOLUME

3. Baconsky, Leon, G. Călinescu: ”Enigma Otiliei”, în Marginalii critice și istorico-

literare, București, Editura pentru literatură, 1968, p. 151-155
4. Bălu, Ion, G. Călinescu, București, Editura Cartea românească, 1970, p. 371-373
5. Călinescu, Al., ”Început și ”sfârșit” în romanele lui G. Călinescu, în Perspective critice,
Iași, Editura Junimea, 1978, p. 99-107
6. Cioculescu, Șerban, Viziunea arhitectonică la G. Călinescu, în Varietăți critice,
București, Editura pentru literatură, 1966, p. 398-399
7. Ciopraga, Const., G. Călinescu: Romanul situațiilor duble, în Personalitatea literaturii
române, Iași, Editura Junimea, 1973, p. 189-196
8. Crohmălniceanu, Ov. S., G. Călinescu, în Literatura română între cele două războaie
mondiale, vol. I, București, Editura Minerva, 1972, p. 548-557
9. Damian, S., Focare în romanul lui G. Călinescu, în Intrarea în castel, București, Editura
Cartea românească, 1970, p. 150-154
10. Damian, S., G. Călinescu – romancier, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București,
Editura Minerva, 1974, p. 53-55, 62-66
11. Georgescu, Paul, Prefață la G. Călinescu: Enigma Otiliei, vol. 1, București, Editura
pentru literatură, colecția ”Biblioteca pentru toți”, 1967, p. VI-XVII

13
 12. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, București, Editura
100+1 Gramar, 2001
13. Rotaru, Ion, G. Călinescu, în O istorie a literaturii române, II, București, Editura
Minerva, 1972, p. 789-792
14. Vasilescu, Amalia, Imaginarul despre Femeie în Vechiul Regat între pozitiv și negativ, în
Despre femei și istoria lor în România, coord. Alin Ciupală,
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/imaginaruldesprefemeie.htm

PERIODICE

1. Constantinescu, Pompiliu, G. Călinescu: ”Enigma Otiliei”, în ”Vremea”, an XI, aprilie

1938, nr. 534, p. 25
2. Suchianu, D. I., L’enigme d’Otilia, text tradus în ”Adevărul literar și artistic”, an XV, 12
iunie 1938, nr. 914, p.7
3. Perpessicius, G. Călinescu: ”Enigma Otiliei”, în ”România”, an I, 9 iunie 1938, nr. 8, p.2
4. Cioculescu, Șerban, G. Călinescu: ”Enigma Otiliei”, în ”Revista fundațiilor regale”, an
V, august 1938, nr. 8, p. 414-416
5. Papadima, Ovidiu, Enigma Otiliei, în ”Gândirea”, an XVII, septembrie 1938, nr. 7, p.
399-390
6. Schileru, Eugen, Enigma Otiliei, în ”Revista Fundațiilor Regale”, an XIV, februarie
1947, nr. 2, p. 150-155
7. Negoițescu, Ion, G. Călinescu: ”Enigma Otiliei”, în ”Fapta”, an V, 11 august 1947, nr.
847, p. 2
8. Popescu, Radu, G. Călinescu: ”Enigma Otiliei”, în ”Contemporanul”, nr. 38/250, 21
septembrie 1956, p. 3
9. Săndulescu, Al., ”Fântâni arteziene”, în ”Gazeta literară”, an XIII, 17 martie 1966, nr.
11/697, p. 2
10. Piru, Al., George Călinescu romancier, în ”Ramuri”, 15 iunie 1967, nr. 7, p. 10

14