Educaţia permanentă

Necesitatea permanenţei educaţiei în plan individual şi istoric a

fost intuită de mult timp,în primul rând de clasicii pedagogiei
universale. „Pentru fiecare om, viaţa sa - notează Comenius -este
o şcoală,de la leagăn până la mormânt". Şi tot el consideră că „tot
ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim,dobândim şi
posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm
din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără însă să putem
atinge vreodată suprema treaptă" .(1970, p. 20).
Considerăm că acest concept de educaţie permanentă este specific
pedagogiei contemporane şi că acoperă un principiu teoretic şi
acţionai care încearcă să regularizeze o anumită realitate specifică
secolului nostru. De altfel, teoreticienii educaţiei permanente
relevă de fiecare dată factorii care reclamă şi justifică înscrierea
învăţământului în perspectiva educaţiei permanente : procesul de
accelerare a schimbărilor, explozia demografică, evoluţia fără
precedent a ştiinţelor şi tehnologiei, sporirea timpului liber, criza
modelelor relaţionale şi de viaţă (Lengrand, 1973), multiplicarea
profesiunilor, creşterea gradului de democratizare a vieţii sociale
(Văideanu, 1988).
De aceea, astăzi, educaţia trebuie concepută ca un continuum
existenţial, a cărui durată se confundă cu însăşi durata vieţii şi
care nu trebuie limitat în timp (vârsta şcolară) şi închis în spaţiu
(clădiri şcolare) (Faure, 1974, p.300). Educaţia permanentă
constituie un răspuns specific la dinamismul existenţial, o luare
pe cont propriu a unei formări adecvate la solicitări multiple şi
inedite, „este un mod al omului de a se elibera de tensiuni, de
crize, de surprizele profesionale neplăcute. Ea este un scut şi un
sprijin care întăreşte încrederea în viitor şi în progres ; ea are
caracter anticipativ, bazându-se pe obişnuinţa de a învăţa şi pe
ideea că într-o societate democratică fiecare învaţă de la fiecare"
(Văideanu, 1988, p. 137).
Obiectivele educaţiei permanente nu pot fi disociate de cele ale
educaţiei realizate în general, de cele ale educaţiei şcolare, în
primul rând. Toate obiectivele educaţiei şcolare şi extraşcolare,
ale instruirii organizate sau spontane trebuie astfel reorientate şi
dimensionate încât să vizeze dobândirea autonomiei formative cu
calităţi subsecvente, precum: stabilitate intrapsihică, vigoare
emoţională, avânt lăuntric, opţiune responsabilă, angajare socială,
autodepăşire, dispoziţie pentru reînnoirea cunoştinţelor, învăţare
de a învăţa, interînvăţarea, sporire a educabilităţii, învăţare
autodirijată (Dave, 1991, pp. 407-410).
Principiul educaţiei permanente trebuie pus în relaţie directă cu
progresul individual şi social. Pentru individ,educaţia permanentă
este un efort de reconciliere şi armonizare ale diverselor stadii de
instruire (preşcolar,şcolar, universitar), în aşa fel încât individul
să nu vină în conflict cu sine însuşi (Lengrand, 1973, p.
55).Modalitatea operaţională de întrupare a educaţiei permanente
depinde de numeroase variabile intra- şi extraeducaţionale, ce
caracterizează diferite zone culturale şi chiar anumiţi indivizi.
Educaţia permanentă presupune o expansiune cantitativă, sub
aspectul duratei de desfăşurare şi al multiplicării situaţiilor de
învăţare. Totodată, învăţământul însuşi, ca modalitate
instituţionalizată de educaţie - limitată în timp, după cum se ştie -
trebuie să suporte o regândire calitativă, în sensul că este necesar
să se înscrie în perspectiva educaţiei permanente, atât prin
conţinuturile stipulate, metodele de predare şi evaluare, dar - mai
ales - prin proliferarea unor obiective cu puternice conotaţii
formative. Dacă învăţământul tradiţional punea accentual pe
transmiterea de cunoştinţe, formarea de priceperi şi obişnuinţe şi
cultivarea unor atitudini şi capacităţi intelectuale, astăzi această
triada ierarhică trebuie inversată (cf. Vâideanu, 1988, pp. 82-83),
pe primul loc plasându-se exigenţa formării de atitudini şi
capacităţi spirituale, după care urmează formarea de priceperi şi
deprinderi şi, la urma, se plasează transmiterea de cunoştinţe. Cât
priveşte selecţia şi prelucrarea conţinutului
învăţământului, acestea trebuie să favorizeze dobândirea
autonomiei intelectuale |i spirituale, prin vehicularea nu
numai a cunoştinţelor ci - în primul rând - a mijloacelor de a le
obţine, de a le valorifica şi semnifica în mod
autonom. Metodologia didactică trebuie să potenţeze activizarea
elevilor şi implicarea directă a acestora în
învăţare şi evaluare. în general, profesorul însuşi trebuie - mai
întâi - sensibilizat şi pregătit pentru a imprima elevilor nevoia de
a se educa permanent. El se va comporta la orele sale ca un model
de (auto)educaţie pentru elevii săi. într-un anumit
sens, profesorul devine un „coleg de învăţare", alături de elevii pe
care (şi cu care) îi educă. Trebuie demitizate prejudecăţi mai vechi
privind atotcunoaşterea sau infailibilitatea cognitivă a dascălilor.
Cadrele didactice însele vor „coborî" de pe soclurile pe care s-au
aşezat, cu sau fără voia lor, cu precauţie şi sinceritate, căutând -
împreună cu elevii - soluţii, rezolvări, adevăruri ca pentru prima
dată sau chiar pentru prima dată. Trebuie să avem iniţiativa de a
ne etala adevărata faţă (căci sinceritatea şi inocenţa pot cuceri) şi
curajul de a ne coborî singuri de pe soclul pe care ni se pare că
am fost fixaţi. Se ştie - de pildă - că Sfântul Augustin, în calitate
de pedagog, recomanda învăţătorilor să facă din fiecare curs o
creaţie, o reîncepere a cunoaşterii alături de elevi,
căci „cu cât suntem mai uniţi sufleteşte cu elevii noştri, cu atât şi
nouă ni se prefac lucrurile vechi în lucruri noi"
(cf. Narly, 1935, p. 65).Principiul educaţiei permanente
alimentează şi potenţează acea disponibilitate neţărmurită a
individului de a cunoaşte mai mult şi mai bine, de a se încrede în
forţele proprii pentru a învăţa şi a cerceta, de a se înscrie pe un
traseu existenţial mereu nou, care are la orizont un alt început.
Căci educaţia (prin şcoală) nu e decât o iniţiere, un debut, un
ajutor pentru autoajutor.
Note bibliografice
Aumont, Bernadette, Mesnier, Pierre-Marie, 1992, L'acte
d'apprendre, PUF, Paris.
Bârsănescu, Ştefan, 1935, Curs de Pedagogie generală, predat în
anii 1933-1934 şi 1934-1935, ed. a
Ii-a, Lit. C. Ionescu, Bucureşti.
Berger, Gaston, 1973, Omul modern si educaţia sa, E.D.P.,
Bucureşti.
Botkin, J., Elmandjra M., Malita M., 1981, Orizontul fără limite
al învăţării, Ed. Politică, Bucureşti. Bower,
Carlton, 1970, P