,,Noapte de decemvrie”

de Alexandru Macedonski

Poemul Noaptea de decemvrie, de Al.Macedonski, este publicat iniţial în

revista Forţa morală (1902) şi apoi în volumul Flori sacre(1912). La baza
pomului stă o pildă de înţelepciune orientală Hangiul şugubăţ, a înţeleptului
iranian Saadi. Macedonski valorificase această pildă în 1890 când publicase
poemul în proză Meka şi Meka, poem ce simboliza condiţia omului superior
care nu admite nici un copromis în calea sa spre atingerea idealuluiabsolut. În
Noapte de decemvrie poetul îmbină elemente romantice cu cele simboliste şi
cu cele clasiciste.

Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se abate de la

calea cea dreaptă, deşi lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză avem omul
obişnuit care îşi atinge ţelurile apelând la compromisuri şi la mijloace facile.
Măştile geniului sunt reprezentate de poet şi de emir, iar omul obişnuit de
drumeţul pocit.

Subiectul este o legendă narată la persoana a III-a.Poemul este structurat

din trei secvenţe lirice principale.

Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente ale

imaginarului poeticromantic. Metafora-simbol ,,camera moartă,, şi epitetul
dublu ,,pustie şi albă,, sugerează lipsa emoţiei lirice. Lipsa muzei este
exprimată prin ,,nicio scânteie în ochiu-adormit,, Urmează apoi descrierea
spaţiului exterior – câmpia pustie şi albă, simbol al lumii în care trăieşte
poetul, o lume ostilă deoarece e noapte/beznă şi ,,luna-l priveşte cu ochi
oţelit,,

A doua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată motivului romantic al

inspiraţiei,flacăra simbolică, de natură divină care face posibilă trecerea
potului în universul ideal al poeziei.

A treia secvenţă lirică (versurile 40-227) debutează cu metamorfozarea

poetului în emir.Emirului, simbol al omului superior care nu se mulţumeşte cu
viaţa în bogăţia din ,,rozul Bagdad,, - simbol al fericirii pământeşti,
Macedonski îi conturază un portret de geniu: ,,E tânăr,e farmec, e trăznet, e
zeu,, şi ca orice geniu are un ideal superior către care aspiră:,,Spre Mekase
duce cu gândul mereu,, Dar între ,,rozul Bagdad,, şi Meka este o pustie
imensă pe care emirultrebuie s-o străbată înfruntând mari pericole.
 Emirul, simbol al omului superior, care nu se mulţumeşte cu fericirea
telurică, este motivat de eul liric printr-o serie de calităţi ce conturează
portretul geniului „Şi el e emirul, şi toate le are / E tânăr, e farmec, e trăsnet, e
zeu”, dar şi de idealul superior către care aspiră „Spre Meka se duce cu
gândul mereu”. Aspiraţia emirului de a ajunge la Meka este atotstăpânitoare,
dominatoare, o dorinţă devoratoare: „Spre Meka-l răpeşte credinţa - voinţa /
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea, / îi cere simţirea, îi cere fiinţa / îi vrea
frumuseţea - tot sufletu-i vrea - / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinţa”. Între
viaţa dulce din „rozul Bagdad” şi Meka este însă „o pustie imensă”, „e-o mare
aprinsă de soare”, pe care emirul trebuie s-o străbată, înfruntând pericolele
ce-l ameninţă, pentru că „pradă pustiei câţi oameni nu cad?”.

Emirul porneşte la drum „pe-o albă cămilă”, însoţit de un măre alai alcătuit din
robi înarmaţi, „negri-armăsari”, cămile ce poartă provizii de apă şi hrană,
oprindu-se „o clipă pe verdele pisc” pentru a-şi privi ultima oară „oraşul în roza
idilă”. În acelaşi timp cu el pleacă spre Meka un drumeţ cu înfăţişare de
cerşetor, al cărui portret este alcătuit în antiteză şi relaţii de opoziţie cu cel al
emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit, oarecare, ce nu are idealuri
superioare, ci numai ţeluri omeneşti: „searbăd la faţă / Mai slut e ca iadul,
zdrenţos şi pocit / Hoit jalnic de bube - de drum prăfuit / Viclean la privire şi
searbăd la faţă.”

Tot în antiteză sunt şi drumurile pe care apucă fiecare dintre cei doi călători.
Cerşetorul pleacă „pe-un drum ce coteşte”, simbol al compromisurilor pe care
omul obişnuit le face în viaţă, „O tânără umbră, de soare-l fereşte / Şi drumu-
ocoleşte mai mult - tot mai mult”. Emirul porneşte să parcurgă deşertul, ca
simbol al vieţii în linie dreaptă, trăieşte cu demnitate, fără nici un fel de
ocolişuri sau subterfugii: „Şi el naintează - şi calea e dreaptă - / E dreaptă - tot
dreaptă - dar zilele curg / Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg - / Şi el naintează
- dar zilele curg, în timp ce drumeţul pocit, care apelează la compromisuri
pentru a-şi uşura existenţa, este ferit de greutăţile şi dificultăţile vieţii, întrucât
pe drumul ocolit „o tânără umbră de soare-l fereşte”.

Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne, el nu este ocrotit în

drumul său de nimic, „nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare / Şi el
naintează sub flăcări de soare”. Calea cea dreaptă urmată de emir stă sub
semnul focului „şi foc e în aer” şi sub semnul sângelui „în ochi o nălucă de
sânge”. Culoarea dominanţi în parcurgerea deşertului este roşul, ca simbol al
vieţii, dar şi al patimii de a atinge idealul, devenit „nălucă sublimă”.

Eul liric accentuează dificultatea atingerii acestuia, printr-o enumerare de

simboluri şi simetrii sintactice, sugerânde setea de absolut, „Un chin fără
margini de sete-arzătoare”, de care este stăpânit omul superior „Şi tot fără
margini pustia se-ntinde / Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt / [...] Şi tot nu s-
arată năluca sublimă / [...] Şi tot nu s-arată cetatea de vise... / [...] Cetatea de
vise departe e încă”, înaintarea emirului prin deşert se face într-un ritm
dinamic ilustrat de o aglomerare de verbe la prezentul etern, ce sugerează
forţele ostile ce se împotrivesc împlinirii acestui ideal, care simbolizează
societatea superficială, meschină, neputincioasă să aprecieze valoarea
adevărată a existenţei superioare: „se-ntinde”, „naintează”, „s-aprinde”,
„aleargă”, „luceşte”, „vibrează”, „curg” etc.

Servitorii şi animalele mor pe rând, „dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile”,
proviziile se sfârşesc şi ele, „şi tot nu s-arată cetatea de vise”, prinţul
rămânând singur sub arşiţa nemiloasă a pustiei, sub „aeru-n flăcări, sub cerul
de-oţel”. Culoarea roşie este aici simbol al destinului implacabil, fiind
pretutindeni un „roşu de sânge”, „roşii movile”, imaginea căpătând valenţe
apocaliptice: „Oribil palpită aceeaşi culoare [...] Tot roşu de sânge zăresc
peste tot”. Chinurile emirului, care suferă de sete şi de foame sugerează
zbuciumul poetului pentru condiţia sa nefericită în lumea cu care nu poate
comunica şi chiar speranţa este „în sufletu-i moartă”.

Ajuns la apogeul călătoriei sale, emirul trăieşte iluzia idealului pe care speră
să-l atingă prin intrarea în sfânta cetate, „chiar porţile albe le poate vedea”,
aleargă spre cetate, dar aceasta se depărtează pe măsură ce dorinţa lui
creşte: „Spre albele ziduri, aleargă - aleargă, [...] Dar Meka începe şi dânsa
să meargă”. Setea poetului de a atinge perfecţiunea creaţiei este un ideal ce
depăşeşte aspiraţia umană, pentru că „visu-i nu este un vis omenesc”, de
aceea atingerea absolutului este imposibilă „alba cetate rămâne nălucă”.

Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-şi închină

întreaga existenţă împlinirii unui ideal absolut, el căzând victimă propriului
crez care cere sacrificii şi care este de neatins. Calea dreaptă pe care o
urmează geniul este cea a eticii omului superior, singurul capabil de a nu se
abate în viaţă de la drumul drept. Cu ultimele puteri, emirul îl zăreşte pe
drumeţul pocit întrând pe porţile Mekăi pământeşti, în timp ce, el va transcede
în Meka cerească: „Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare”.

Finalul poeziei redă simbolul destinului omului superior supus suferinţei

pricinuite de incapacitatea oamenilor obişnuiţi de a-i înţelege idealul ce este
greu de atins: „Murit-a emirul sub jarul pustiei”.

Ca şi în poezia lui Ştefan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint, prinţul

din Levant şi emirul - din poemul lui Macedonski sunt simboluri ale omului
superior însetat de absolut şi devorat de propriul său ideal. Poemul îmbină
într-un mod armonios elementele romantice cu cele simboliste şi cu cele
clasiciste.

Elemente romantice
  tema poemului: condiţia vitregă a omului superior într-o lume dominată
de interese meschine, superficială şi incapabilă să înţeleagă idealurile
superioare ale acestuia;

 antiteza, ca principală modalitate de alcătuire a portretului omului de

geniu şi al omului obişnuit, a idealului absolut al geniului şi a ţelului
omului comun etc.;

 motivele romantice: noaptea, luna, chinurile îndurate de emir în

călătoria sa prin deşert (împrejurări extraordinare).

Limbajul artistic

Limbajul artistic este metaforic-sugestiv pentru ideile poetice exprimate.

 Metafora ideatică este frecventă pe parcursul întregii poezii, nefiind

dificil de interpretat sensul ei; de exemplu versul „Şi flacăra spune:
«Aduc inspirarea»...” sugerează evident sosirea muzei, pe care poetul
o aştepta pentru realizarea creaţiei sale lirice. Există însă şi metafore
stilistice, cum este cea care sugerează deşertul: „Pustia e-o mare
aprinsă de soare”, ori metafora vieţii fericite: „rozul Bagdad”.

 Epitetele sunt, în general, metaforice („roza idilă”), dar întâlnim şi multe

epitete ornante („vesel tumult”) ori cromatice („verdele pisc”).

 Macedonski foloseşte şi figuri de stil mai rar întâlnite în lirica

românească, precum metonimia („Hangiare-n tot locul - oţeluri
cumplite”) sau sinecdoca la care poetul apelează pentru a ilustra
imaginea edenică a Bagdadului: „Bagdadul! Cer galben şi roz ce
palpită / Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini. / Argint de izvoare, şi
zare-aurită - / Bagdadul, poiana de roze şi crini - / Djamii - minarete - şi
cer ce palpită.” Repetiţia are rolul de a accentua ideile poetice, cum ar
fi aceea de a sublinia obsesia drumului drept pe care emirul îl
parcurge: „...şi calea e dreaptă - / E dreaptă - tot dreaptă...”.

 Versul liber accentuează ideea poetică reluată după strofa care o

ilustrează, acesta fiind o inovaţie prozodică a simbolismului: „Murit-a
emirul sub jarul pustiei”. Atât versul liber cât şi muzicalitatea interioară
a versurilor dau poemului un farmec aparte, întrucât „întreaga
compoziţie este făcută dintr-o alternanţă de refrene, între care sunt
prinse versurile rămase nerepetate. Structura unor astfel de poeme
este esenţial muzicală. I-am putea da numele de compoziţie împletită”.
(Tudor Vianu)

Elemente simboliste

 emirul - simbol al poetului, al creatorului de artă, al geniului;

  drumeţul pocit - simbol al omului simplu, obişnuit;

 drumul drept - simbol al idealului absolut, la care poate aspira numai

omul superior;

 drumul cotit - simbol al ţelului omului oarecare, pe care acesta îl poate

atinge prin compromisuri, subterfugii;

 Bagdadul - simbol al vieţii fericite a omului lipsit de patima idealului

absolut;

 odaia - simbol al spaţiului interior de creaţie poetică;

 flacăra - simbol al inspiraţiei, al arderii interioare, al pasiunii pentru

creaţie;

 cromatica bogată simbolizează stările şi atitudinile poetice: albul - lipsa

de inspiraţie; verdele - speranţa; roşu - viaţa, chinul, moartea;

 bogăţia materială a emirului este simbol pentru bogăţia sa spirituală

superioară;

 Meka cerească simbolizează idealul absolut al omului superior, iar

Meka pământească ţelul omului comun;

Elemente clasiciste

 simetria poemului: poemul începe cu ilustrarea spaţiului poetic

simbolizat de odaia albă a acestuia, imagine care se află şi în finalul
poeziei;

 stilul elevat al poemului, eleganţa şi claritatea imaginilor artistice.

Bibliografie:

1. Literatura Româna 1850-1900, Comentarii şi analize literare, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, pag.237-246;

2. Limba şi Literatura Română, manual pentru clasa a XII-a, E.D.P.

Bucureşti, 1992, pag. 173-176.