X

ADA
ORLEANU
BUN RĂMAS, CRÂNGURI DE ALUN

▫I▫
Sunetul ieşi puternic din gâtul fetei în vreme ce apăsa palma lui
Oanea pe pieptul ei. Îi mută degetele subţiri mai sus, pe rotunjimea
gâtului, şi le teşi în dreptul mărului lui Adam. Copilul emise un a hârâit,
nisipos, dar ea se declară satisfăcută, continuă cu bââî – consoana icni
de pe buzele băiatului scurt, ca o destupătură de dop. Mai mult ghicise
cum să pronunţe, vibraţia nemaifiind puternică, nici nuanţată, şi ea
lungi la nesfârşit consoana, silindu-l să repete. Efortul îl făcu să scape
sunetul de pe buze în gât, de unde răsună caraghios, ca şi cum ar fi
izbucnit din pâlnia unui patefon al cărui arc n-a fost învârtit de ajuns.
La noul ei îndemn, aruncă sunetul grăbit, cu oarecare teamă, şi sunetul
păru să cadă la pământ şi să sară ca o minge bî, bî, bî, bî! b-ul rostit pe
jumătate p pocni asemenea mingii lovite cu palma.
 X

Ciucit lângă marele rond, cu o săpăligă în mână, Sofronie se

răsuci spre ei nemulţumit. Lucra în parc dis-de-dimineaţă, înconjurat de
uneltele lui de grădinărit – transportase cu roaba numeroase glastre
pitice şi lăzi cu răsaduri, pe care le deşertase de-a lungul peluzei -, să
preschimbe florile şi plantele pentru noul sezon, în interiorul aceloraşi
forme geometrice trasate în urmă cu câţiva ani, ocrotite de el, dar mai
ales admirate în ascuns, prezentându-le drept o alcătuire ingenioasă a
minţii sale – poate era convins că aşa e -, altminteri rămase în
memorie după o plimbare prin parcurile Râmnicului, trimis de doctorul
Podeanu, ca să se inspire. Creaţia lui de pomină se găsea mai încolo, în
faţa pavilionului central, ocolit de cărări înguste, presărate cu pietriş
trandafiriu, care îl marcau precis: un triunghi enorm, delimitat cu
sârme groase, înfăşurate pe stâlpi scunzi de beton. Înclinarea domoală
a terenului către poartă îngăduia privitorului din afară cuprinderea
întregii ţesături complicate de plante şi flori viu colorate, dispuse în
romburi, pătrate şi linii sinuoase, triunghiul căpătând aspectul unui
covor oriental.
Brazi bătrâni dublau gardul faţadei, iar peste drum se desfăşura
cam de la jumătatea întinderii acesteia cimitirul oraşului. În zona
coniferelor, Sofronie n-avea ce lucra, presărase acolo tufe de iasomie şi
liliac. Din trunchiurile buburoase se prelingea un şuvoi lipicios alb-
trandafiriu, încremenind pe coajă în ţurţuri. Un iz vag de ozon stăruia în
preajmă, braţele larg întinse ale crăcilor scuturau o promoroacă verde
deasupra mesei ovale de fier aflate dedesubt, vopsită în alb; Oanea
aduna acele în pumn şi i le punea fetei în poală, fără ca ea să observe.
Suportară cazna pronunţiei, în mica încăpere de tortură, şi alte sunete,
ieşind de acolo chinuite şi pocite – închizitorul se arăta neînduplecat,
dar obţinea până la urmă ce dorea. Băiatul progresa lent, numai fata
singură avea răbdare să-i suporte capriciile şi susceptibilitatea, după
cum recunoştea mai ales Clara Podeanu, mătuşa, care făcuse mai întâi
ea primele lecţii de vorbire cu Oanea, fără să obţină nici cel mai
neînsemnat rezultat, lipsindu-i atât tactul, cât şi „îngereasca răbdare”
a nepoatei: Oanea se irita pentru cea mai neînsemnată observaţie,
suferea din cauza văditei sale neputinţe, şi lecţia se încheia cu suspine,
pe mamă o năpădea mila – o milă sfâşietoare ce opera adânc, câinos:
nu e nimic de făcut cu băiatul! Deşi soţii erau convinşi de mult că
strădania lor de a-l trimite oarecum pregătit la şcoala de surdo-muţi
din Bucureşti, fără să fi consultat în prealabil o metodă ştiinţifică,
rămânea doar o tatonare empirică – rezultatul se arăta incert chiar şi
 X

sub îndrumarea Rozanei, de care asculta copilul orbeşte -, lăsau lecţiile

să continue, urmărind, disimulat, altceva, dar acelaşi lucru amândoi: să
păstreze pentru celălalt iluzia unei reuşite viitoare; totodată erau
impresionaţi de perseverenţa nepoatei, numindu-i truda „muncă de
Sisif”.
Parcul se desfăşura larg şi bogat; împărţit prin garduri pitice din
lemn-câinesc, izola locuinţa medicului, cancelaria şi cabinetul
particular de consultaţii de corpul propriu-zis al spitalului şi de
pavilioanele sale grupate mai în afund.
Salcâmi şi castani mărgineau potecile; primăvara, când se iţeau
florile din muguri, stăruia o mireasmă dulceagă, ameţitoare.
Zidul înalt, ce mărginea parcul pe partea dinspre râu, îl înţesa în
aşa măsură iedera, încât roşul cărămizilor dezgolite ici-colo îi da un
reflex sângeriu, de soare asfinţit, ale cărui raze s-ar fi prelins pe
dedesubt, luminând masa verde, întunecată, dezvăluind tainele
frunzei, alcătuirea ei din nervuri decolorate, străvezii – un fel de
radioscopie indiscretă şi ireverenţioasă.
Uliţa spitalului cobora către râu chiar din micul centru al oraşului
– un fel de piaţetă -, cu puţine clădiri de-a lungul ei şi numai pe partea
stângă, dreapta fiind acaparată de spital, a cărui îngrădire începea
odată cu capătul de sus şi se sfârşea în vecinătatea cimitirului; din
acest loc se îngusta, devenind o simplă potecă şerpuitoare printre
copacii zăvoiului, coborând mereu, spre stăvilar, moară şi uzina
electrică.
Dincolo de zid se lăfăia, aşadar, în voie zăvoiul – un fel de parc
sălbăticit, lăsat să crească de capul lui, cu o vegetaţie dezordonată,
parcă zglobie şi năstruşnică; aproape îi da cu tifla vecinului său,
cimitirul, solemn, tăcut şi trist, hoinărit către seară de lilieci şi
cucuvele; îl domina cu aninii, plopii şi plutele lui înalte, încât crucile şi
monumentele funerare, săltate dintre flori să pândească poarta
spitalului, se piteau sfioase.
Izolate de oraş, copleşite de vegetaţia bogată, aşezările din
partea de jos a uliţei păreau să aparţină toate de complexul spitalicesc,
prelungit în spate cu o curte nesfârşită – mergea către malul acoperit
de crânguri format de un braţ al râului. Dincolo de zăvoi, începeau
poienile, mărginite şi ele de crânguri de aluni, şi dincolo de acestea –
pădurile de fagi. În liniştea serii se insinua în parc bolboroseala apei
prin hrubele stăvilarului şi vuietul roţii cu palete a morii de apă. Un
 X

suflu proaspăt, îmbibat cu stropi minusculi, primenea atmosfera

prăfuită, ce stăruia aşa din timpul zilei, iar bezna înghiţea sub aripile ei
clădirile tăcute, prilej pentru vegetaţie să trăiască intens, să absoarbă
destinsă boarea uşor parfumată, planând peste parc în chip de abur
străveziu.
Proptit în coporâia greblei, Sofronie se ridică gemând; soarele
încingea de pe acum, îi tăia pofta de lucru, răsadurile din glastre şi lăzi
se pripeau, or să se ofilească, mai bine să le care îndărăt la beci, să
întrerupă lucrul până la asfinţit, mai mare păcatul să le lase pradă
arşiţei după ce le îngrijise atâta vreme – ba cu câtă corconeală!
— Tţţţţ! făcu, atras de opintirile sonore ale copilului. Ci lasă-l,
bre, sărmanul!
Flutură mâna, o clipă crezu că băiatul a observat şi o să alerge la
el, dar nu, uite că iar s-a pus pe şuierat, nu mai e de stat aici, fata aia îl
chinuie şi se chinuie şi pe ea, că de vorbit… l-a trimis Domnul pe lume
făr' de grai, n-are cum vorbi, truda-i degeaba şi, başca de-asta, o să-l
căpieze, zău de nu l-or căpia!
Multă vreme – după ce Clara şi Marius Podeanu se reîntorseseră
de la Iaşi însoţiţi de nepoată -, în mintea mătuşii rosese, ca un cariu,
gândul: nu-şi asumaseră o prea mare răspundere? ea, mai cu seamă?
când, înduioşată de moartea Olgăi – sora lui Marius – şi revoltată de
atitudinea cumnatului lor, Bogdan Mariolescu, care, într-o împrejurare
atât de tristă, era preocupat numai şi numai de suferinţa lui,
singurătatea ce-l aştepta („urăsc zidurile acestea, am să vând casa” –
cum s-o vândă? era a Olgăi, deci a fetei), îi împachetase lucrurile sub
privirea uimită a soţului; el nu se aştepta pesemne să facă acest gest,
iar ea îşi mărturisea cu sinceritate că, deşi îi era dragă Rozana, gestul îl
închinase lui Marius, fericită să descopere expresia de mulţumire din
privirea lui – ignorând scânteierea de bucurie din ochii fetei. El venise
spre ea cu braţele întinse, le arcuise ca să le cuprindă pe amândouă,
pe Clara şi pe fată, în vreme ce Bogdan accepta cu un suspin de
uşurare această decizie luată peste capul său.
— Desigur, n-am nimic împotrivă, i-ar prii o schimbare de decor.
În gară, la plecare, adăugase pe acelaşi ton:
— Dacă-i place la voi, opriţi-o cât doreşte să rămână, numai să-
mi scrie când se decide să se întoarcă acasă, să mă reped s-o iau.
Trecuseră cinci ani – în acest răstimp picase la ei în câteva
 X

rânduri, fără să-i anunţe, şi expediase scurte scrisori, mici daruri;

vizitele lui, de altminteri, lăsau o impresie penibilă, lipsa de tandreţe o
făcea pe fată să sufere, iar ei nu se pricepeau ce să mai născocească
să-i justifice atitudinea. Durerea pentru moartea Olgăi era argumentul
lor cheie, mai cu seamă că el poza mereu în victimă, se plângea de
pustietatea căminului, altădată… În plus, pretextând că ar fi bolnav, îi
lăsa să înţeleagă că îşi declină competenţa de a se ocupa de copil –
mai ales o fată care creşte atât de repede. Doar la plecare se înviora,
mulţumit desigur că nu i-au dat-o din nou pe cap şi nici fata n-a insistat
să plece cu el. Le adresa mulţumiri îngăimate -, stânjeneala lui era
simulată -, cerând să fie înştiinţat – ori de câte ori are nevoie copila
mea de ceva, adăugând precipitat: „În afară de banii lăsaţi”. Ultima
oară se arătase surprins de o constatare neaşteptată – ţinea s-o
prezinte ca atare: „Tu, Clara, o înlocuieşti perfect pe biata mea Olga, ai
acelaşi temperament fericit, marcat de un calm deconcertant” –
cuvintele lui o mâniaseră; şi ipocrizia tonului, patetic-teatral, fără vreo
urmă de sinceritate, deşi gura lui avea o strâmbătură ce se dorea
edificatoare; dar mai ales insinuarea cinică despre calmul Olgăi, când
ei cunoşteau bine ce tribut plătise biata sub masca acestui
temperament fericit.
Copilul repeta cuminte, singur – inchizitorul prăvălise mâna leneş
pe unul dintre genunchi, cu gândurile aiurea. Surâsul opărit al lui
Oanea reînviase o scenă petrecută cu aproape o lună în urmă, când el
îi mai era ostil, se purta urât, avea o atitudine răutăcioasă, mereu mai
răutăcioasă, deşi se străduise să-i câştige încrederea şi dragostea.
— Nu pricep de ce se poartă atât de răutăcios cu mine, i se
plânsese unchiului Marius.
El îi ridicase bărbia, privirea verzuie cerea scuze în locul
băiatului; nu le primise, făcuse pe supărata, ferind obrazul într-o parte,
aşteptând un gest mai convingător. Mâna subţire, cu degetele arse de
acizi, uşor spuzite, uşor făinoase şi vinete, se aşezase pe creştetul ei
roşcat – şi, încet-încet, căldura acestei palme o liniştise.
— Să-l pedepsesc pe Oanea? Să-l mai pedepsesc şi eu? Câştigă-i
inima, şi-ai să faci din el ce vrei!
Dar cum, cum să i-o câştige? Întâmplarea survenise la puţină
vreme. De la un cioban tămăduit de tifos, medicul se alesese vrând-
nevrând cu un berbec – mai precis: omul lăsase darul în curtea
spitalului, neţinând seama de refuzul categoric al doctorului, şi plecase
 X

supărat; bodogănind că s-a huţupit cu el în spinare la venire, nu-i

nătărău să-l mai care şi la înapoiere, şi-apoi darul e dar, n-are căutare
şi nu se cade să fie respins de oricine-ar fi, încât „beleaua” rămăsese
pe capul lui Dobrin, grăjdarul. Bolnavii convalescenţi obişnuiau să se
însorească în curtea pavilionului, unde era scos şi berbecul ca să-şi
dezmorţească picioarele – şi în lipsă de altă distracţie îl învăţaseră să
împungă. Când n-avea o ţintă aşezată de ei, animalul se precipita spre
grămada de traverse stivuite în mijlocul curţii – aduse acolo în vederea
noilor construcţii plănuite de medic în incinta spitalului, aprobate la
început, respinse apoi de comisia judeţeană, pentru care se mai lupta
însă, îi sâcâia săptămânal pe cei în drept, luase legătură până şi cu
ministerul. Cum accesul în curte era interzis copiilor, îi atrăgea cu atât
mai mult, îndeosebi pe micul Oanea. Ea se afla în cabinetul doctorului,
venise la pansat, avea palma plină de sânge. Rana îi păruse o simplă
zgârietură; dar se dovedise profundă la o cercetare atentă a unchiului,
care se neliniştise, întrebase unde s-a înţepat. Faţa ei albă era ascunsă
pe jumătate în pletele lungi, ochiul rămas descoperit surâdea şăgalnic,
îi plăcea să se alinte în prezenţa lui, singurul care o răsfăţa, îngăimase
că n-o doare, dar medicul insistase să-i precizeze locul şi, auzind că
sârma ghimpată a grădinarului purta vina, apăsase butonul soneriei,
neţinând seama de protestul ei naiv:
— Dar n-am nimic grav, o simplă zgârietură, am cotit ghidonul
prea brusc…
În cadrul uşii se şi ivise moaşa Aurica, plimbând instinctiv mâna
ei mică, cu degete umflate, scurte, şi unghii roase, pe porţiunea unde
pântecul ei ţuguiat căsca halatul, în vreme ce îşi explica prezenţa în
cabinet:
— Subchirurgul s-a dus la pelagros, nenorocitul ăla a luat câmpii!
Chipul medicului se umbrise, înclinase domol din cap, apoi îi
ceruse să pregătească seringa. Fata tot mai surâdea, ochii ei mari
rotunzi, cu pupilele înghiţite în câmpul catifelat al irisilor negri, un
negru de pansea, contrastând ciudat cu arămiul părului şi al
sprâncenelor, dar în armonie cu nuanţa castanie a genelor, îşi mutau
privirea de la unchi la moaşă, şi, cu toate că se insinua deja glasul
mătuşii, sentenţios, în urechea ei: „V-am interzis plimbările cu bicicleta
pe aleile parcului”, ea mai spera că e doar un joc al celor doi. Femeia
pregătea seringa în tăcere, şi aerul ei profesional, întrebarea seacă „Ce
ser?”, scânteierea ochilor spălăciţi, după ce i se indicase fiola şi locul
 X

unde s-o caute n-aveau nimic încurajator, surâsul încremenea în cuta

obrazului, carnea se şi crispa în aşteptarea înţepăturii. Moaşa dăduse
un raport sumar: trei scarlatinoşi, un tific, bolnavul de tetanos… buzele
ei se mişcaseră către tavan, privirea urmărind stropii fini ţâşniţi din ac.
Unchiul replicase sever, în vreme ce-i tampona braţul cu o bucată de
vată:
— Sa ştie şi domnişoara pentru ce trebuie s-o înţep.
La ceasul acela, Oanea, nesupravegheat, pătrundea tiptil în
curtea spitalului, prin poarta înaltă din preajma fântânii. Zi de îmbăiere
pentru convalescenţi. Aşadar, nici ţipenie! Se fofila să nu fie zărit din
coridor, unde se găseau cele două cabine de baie, ca să se avânte
nestingherit până la celălalt capăt al curţii – o adevărată excursie; mai
făcuse cândva cu Leana drumul, căutând împreună nişte pui rătăciţi;
gândul acesta ispititor îl adusese de altminteri aici, se şi vedea cocoţat
pe gard – atunci îl urcase femeia, susţinându-l să nu cadă, dar acum o
să se descurce singur, doar e băiat mare! Avusese la picioare
priveliştea descoperită întâmplător, nebănuită; după judecata lui, un
rai al copiilor, al copiilor norocoşi, nesupravegheaţi clipă de clipă,
ameninţaţi de mustrarea părinţilor: malul râului, mărginit de ariniş, un
ariniş des, dar întrerupt ici-colo de petice nisipoase sau de prundiş –
mici oaze de veselie, de vreme ce grupuri de copii gălăgioşi se
învălmăşeau pe ele; adunaţi din tot oraşul, unii de vârsta lui, alţii şi mai
mici, născoceau năzbâtii, liberi ca veveriţele ori ca graţioasele
codobaturi ce săreau mai departe pe pietrele râului; se scăldau goi
puşcă în locurile cele mai adânci din preajma răgăliilor, alţii azvârleau
pietre în vad sau săreau într-un picior până la o linie anume trasată pe
nisip – întreceri ce provocau harţă şi încăierări iuţi; puntea îngustă,
care anina între cele două maluri, era trecută în fugă, deşi scândura ei
nu era mai lată de două palme: se legăna deasupra râului, şi undele
prijunau pe rând ciurda, dar nu ţipa nimeni, nu se înfricoşa nimeni,
dimpotrivă: copiii chiuiau veseli şi parcă se luau la întrecere care dintre
ei să pice mai caraghios, şi nu dârdâia nici unul, lor nu le pasa de
răceală; apa sărea în stropi, strigase să vină copiii la el, dar pe de o
parte ţipetele lui răguşite, fără rezonanţă, nu parveneau până la
ciurdă, pe de alta hărmălaia copleşea totul. Leana îl smulsese de pe
ulucă, să-i arate, veselă, puii de găină pitiţi în urzici, descoperiţi atunci,
lui însă nu-i ardea de pui, refuzase să-i dea ajutor ca să-i prindă. Îi
înhăţase şi singură, adunându-i în şorţ, şi se terminase şi cu bucuria
 X

lui: femeia nu se învoise să-l ducă în zăvoi, cu tot tapajul ce-l făcuse,
iar el se uita prin rostul dintre uluci, cu obrazul ud de lacrimi, pizmuind
ştrengarii de pe prund.
— Ce-ar zice doamna doctor să te vadă printre ţiganii ăia?
Înţelesese din semnele Leanei, semne însuşite de toată casa, un
cod anume, care desemna precis până şi siluetele fiecărui membru al
familiei, precum şi ale personalului de serviciu, ale prietenilor apropiaţi,
încât Oanea intuia destul de iute despre cine era vorba, cu mai multă
greutate însă legătura dintre persoană şi intenţie. Ca să-l împace
cumva, Leana se oprise atunci să-l dea huţa în leagănul atârnat sub
nuc, destinat copiilor convalescenţi, cu toate că era interzis de medic şi
acest lucru. Până la urmă, femeia scăpase din poală puii, cloşca sta în
preajmă înfoiată, gata să le sară-n cap… Gândul la fata din casă,
plecată în concediu, îi aduse pe buze un surâs duios; precaut totuşi,
voia să treacă neapărat de intrarea dosnică: prin uşa care se găsea la
capătul unui coridor grozav de lung – ce unea amândouă ieşirile – se
zărea parcul, şi mai înainte o văzuse acolo pe Rozana; să nu dea buzna
ca să-l ia cu forţa acasă! În curte stăruia o linişte apăsătoare, se
îndreptă spre grămada de traverse, cu intenţia s-o aşeze stavilă între el
şi eventualii cicălitori. De după lemne se înălţă capul lenevos al
berbecului – uitase de el! Picotea la umbră posomorât, fără chef, îl
pironi buimac şi plictisit printre genele somnoroase. Părea să nu aibă
vreo intenţie rea, Oanea se trase însă abia simţit de-a-ndăratelea; i-ar
fi întors spatele şi neîndoios c-ar fi reuşit să ajungă până la poartă,
chiar dacă miţosul s-ar fi luat după el, i-ar fi întors spatele dacă ar fi
auzit! Aşa, temându-se să lase primejdia pe urmele sale, nu-l scăpa din
ochi, să-i ghicească orice gând. De la fereastra deschisă strigă cineva
spre curte; cuvintele fiind de prisos, chemarea se prefăcu într-un vaiet
de neputinţă – bucătarul Manea rămase cu strecurătoarea în mână,
uitând să mai stârcească zarzavatul fiert; dându-şi seama că trebuie
să-i vină copilului în ajutor, o aruncă pe pervaz şi fugi către ieşire.
Strigătele lui Manea treziseră de-a binelea berbecul, şi Oanea văzu cu
spaimă cum se arcuieşte spinarea şi se pregăteşte de atac; fruntea
înarmată cu coarnele alea răsucite, groase şi tari – ce mai, ca de piatră,
doar le pipăise cândva: îl ţinea Dobrin între picioare, să nu se mai
zbată ca un smintit, şi el îi mângâiase coarnele milos, cerând să-i dea
drumul; omul îl legase de iesle, în grajdul cailor, neţinând seama de
bolboroselile lui. Animalul era mare şi gras – ajunsese de statura unui
 X

viţel -, dar Oanea îl vedea şi mai mare, încât sta firav şi tremurător ca
un ghiocel răsărit din omăt în faţa namilei, picioarele parcă nu-l mai
ascultau, şovăiau să păşească înapoi; şi, totuşi, altă scăpare n-avea,
după ce îşi învinse teama, se răsuci pe călcâie şi o apucă orbeşte spre
poartă, regretând că nu procedase aşa de la bun început. Berbecul
porni şi el cu fruntea aplecată, într-o goană nebună, săltată, după copil,
de parcă asta aşteptase. Îmbrâncindu-l pe Manea, ale cărui văicăreli o
atrăseseră pe culoarul de ciment, Rozana sesizase într-o clipă situaţia
şi alergase să ajungă copilul, neştiind cum o să îmblânzească berbecul,
de care se temea tot atât de mult. Livid, înecat de gâfâieli, Oanea era o
pradă sigură pentru animalul pornit săgeată pe urmele sale. Fata îl
smucise de bluză mai înainte de a sosi în preajma lăzilor de gunoi.
Orbit de iuţeală, berbecul nimerise cu coarnele în latura unei lăzi,
izbise de câteva ori, apoi se dăduse înapoi furios, să-şi facă vânt, şi se
precipitase din nou asupra lăzii, pe care o răsturnase. Isprava îl mai
potolise, mersese de-a-ndăratelea, zăpăcit, dar, uite, că după nişte
scuturături zdravene din cap – fruntea lui se înălţa ameninţătoare -, îi
căuta iarăşi pe copil, i-a descoperit, îi aţinteşte crunt. Mâna lui Oanea
se cuibărise în palma fetei ca un pui de găină plouat. Zadarnic le striga
Manea dinspre şopron să se tragă într-acolo: nu mai aveau timp.
Rozana îl împinsese pe băiat îndărătul ei, dar Oanea nu se urnise, îi
căuta în ochi, o uitătură opărită, aşa o numise ea atunci, fără să aibă
timp să discearnă sentimentul copilului din clipa aceea; se aşezase în
faţa lui, ţinându-l strâns, cu braţele petrecute spre spate, şi, când
animalul dăduse atacul, repezindu-se de la o oarecare depărtare,
zvâcnise cu Oanea într-o parte, berbecul izbise în gol, se împiedicase,
picioarele din urmă se lungiseră în ţărână, măturase cu burta locul; dar
se săltase uimitor de uşor în raport cu greutatea lui şi, întărâtat la
culme, se azvârlise pe urma victimelor. Profitând de această întâmplare
într-un fel salvatoare, Rozana şi pornise cu Oanea de mână într-o fugă
cu meandre şi căută să ajungă la poartă, în vreme ce Manea, înarmat
cu un par, se căznea să aţină calea dezminţatului, ocărându-l mânios.
Printr-un salt înalt, de mare frumuseţe – bucătarul scăpase o
exclamaţie de uimire – animalul depăşise parul, se precipita în chip de
ghiulea spre copii. Prinzându-l pe Oanea de umeri, fata îl împinse cu
energie spre poartă. Numai el izbutise să păşească în parc omeneşte,
ea fusese proiectată de coarnele berbecului, prin deschizătura porţii ca
o ţurcă. Din izbitură, poarta se închisese singură, cu o bufnitură care-l
făcuse pe băiat să tresalte şi să se azvârle instinctiv într-acolo, să pună
 X

zăvorul de lemn. Poarta rezista asalturilor furioase ale berbecului –

izbiturile transmiteau vibraţiile prin lemnul scândurii în trupul slăbănog,
proptit de poartă, în vreme ce ochii lui dilataţi priveau fata căzută în
iarbă pe brânci, cu braţele larg deschise, ca şi cum ar fi fost crucificată;
şi el părea la fel pe lemnul porţii. Peste gard, în afară de strigătele lui
Manea se mai auzeau şi altele. – gâfâite şi necăjite: se luptau mai mulţi
să lege berbecul.
Rrrrrrrrrrr…
Rozana avu senzaţia că o morişcă de vânt i se roteşte în vârful
limbii, repetă pronunţia amuzată, în timp ce Oanea, aplecat sub bărbia
ei, se silea să imite cât mai fidel mimările, atent la poziţia gurii –
întredeschisă uşor, cu vârful limbii încovoiat către palatin -, la gâtul
adâncit înăuntrul maxilarului. Nereuşita îi stârni lacrimi – obosise -, dar
fata nu se lăsă înduplecată; ca în fiecare zi, trebuia să treacă în revistă
toate sunetele alfabetului. Rezultatul minuţioasei pregătiri nu fu decât
un şuierat puternic. Ea pendulă degetul arătător pe dinaintea nasului
lui Oanea, în timp ce-şi tampona surâzătoare faţa cu batista. Abătut,
băiatul îşi lovi fruntea cu pumnul, de câteva ori, ceea ce în limbajul lor
însemna: „Nu poate Oanea, nu poate”. Ea protestă printr-o scuturare
energică a capului, iar cele trei degete împreunate, duse la buze,
semnificau, într-o expresie tipic moldovenească, „Oanea e un băiat
straşnic!”
Se ivi în clipa aceea, prin mica deschizătură din gardul viu de
cimişir, Barbu Stroescu. Apoi, ţopăind într-un picior, se strecură şi Mira
pe urmele lui. Rozana se simţi intimidată – bărbatul uşor încărunţit la
tâmple o intimida cu adevărat; în felul acesta, cel puţin, îşi explica ea
stânjeneala aceea supărătoare din conduita ei în prezenţa acestui
proaspăt unchi, de care nu-şi amintea. Mai bine zis, nu-i descoperea
persoana fizică în nici o evocare alături de ai săi; în schimb,
surprinsese numele lui rostit în aprige dispute familiale, care amuţeau
de îndată ce ei, copiii, erau descoperiţi în odaie, veniţi acolo
întâmplător. Privirea Clarei scruta feţele lor pe rând: pricepuseră ori nu
ceva dracii împieliţaţi?
— Ce căutaţi voi printre oameni mari? Hai, repede la joacă!
Existenţa acestei rude – pusă la index, după cum înţelegea –
rămăsese învăluită mereu în mister, şi, cum întrebările lor primeau
întotdeauna răspunsuri în doi peri, misterul se îngroşase, le impunea să
nu-l uite pe cel exofisit; taina existenţei lui îi atrăgea cu fire nevăzute –
 X

omul se mişca într-o lume plăsmuită de imaginaţia lor; a Rozanei îl

circumscria în chip romanţios: într-o insulă cu vegetaţie luxuriantă,
pierdută în imensitatea oceanului. şi asta din cauza expresiei pe care
tatăl ei, Bogdan Manolescu, o folosise cândva la adresa celui dispreţuit:
expatriatul! O siluetă atrăgătoare de bărbat – reţinută din cine ştie ce
revistă ori vreun film -, se substituise fugarului, înaltă, subţire,
învesmântată într-un costum de colonist, cu o cască enormă pe cap,
ce-i umbrea chipul în întregime. Cum ea nu fusese ispitită niciodată să-
i constituie vreunul, faţa lui rămânea nedefinită, fără trăsături, ca o
umbră chinezească, iar acum, când se vedea nevoită să împrumute
acelei feţe trăsăturile musafirului, operaţia de identificare nu se
dovedea deloc grea, mai ales că siluetele coincideau. Se petrecea
altceva însă: imaginea celui expatriat supravieţuise în mintea ei prin
atracţia personalităţii conferite de închipuirea ei; unchiul absent
simboliza lumea exotică, aventura; cel prezent, un ins ursuz şi obosit,
sfârâma în cioburi mitul, lipsea simpatia ei, acordată unei ficţiuni, de
obiect, şi demitizarea o descumpănea. Cât de diferit îşi imaginase ea,
pe de altă parte, întoarcerea norocosului peregrin din lumea aceea
paradisiacă! O limuzină neagră, un Nash – văzuse o astfel de maşină la
Râmnic, poposită pe terasa din faţa parcului primăriei, cu număr de
Bucureşti – trăgea la poartă (locul de întoarcere era imprecis) în larma
copiilor din cartier; agitaţia se strămuta la rude, în casă, şi ei toţi – cu
mic, cu mare – aşteptau în preajma piramidei de cufere. Originalul
poposise la ei abătându-se cu totul de la scena aceasta. Întoarsă din
zăvoi, seara târziu, în prima ei zi de hoinăreală după întâmplarea cu
berbecul (cam la o săptămână de la şocul primit atunci, care o
determinase pe mătuşă să o ţină în pat, exagerând ca de obicei), îl
descoperise, confuză, lângă teracota rubinie din odaia unchiului
Marius. Îmbrăcat modest, cu un aer stingher, expresia posomorâtă, îşi
da silinţa să braveze… Să braveze ce? Desluşise o stare de încordare
între cei trei, care cedase pe încetul în prezenţa ei, deşi medicul se
ţinea mai departe rezervat. În schimb, la cină, ca un perfect amfitrion,
aşa cum îl cunoştea, unchiul se purtase amabil cu musafirul. Rozana îşi
dădea seama că ocolea în mod deliberat să-l numească pe Barbu
Stroescu unchi – nici nu-i venea pe limbă cuvântul acesta, dar
neîndoios că nu-l suporta şi îl evita într-adins, fără să înţeleagă de ce.
Celui plecat i se potrivea ca un costum făcut pe mărimea lui,
musafirului însă… oh, în curând o să i se pară stupidă rezerva ei! Deloc
convinsă de propriile argumente, reveni şovăitoare: unchiul Mirei, al lui
 X

Oanea, acceptabil… poate nu perfect acceptabil în privinţa lui Oanea –

de ce nu? La drept vorbind, ea nu considera o rudă adevărată decât pe
unchiul Marius – duioşia se colcăi într-o clipă în inima ei -, un om
minunat unchiul Marius! Pe tante Clara – cum îi ceruse mătuşa să-i
spună – o respecta şi-i era recunoscătoare că aproape o înfiase, dar
răceala firii ei îi tăia orice avânt – mătuşa păstra pesemne toate
gesturile tandre pentru Oanea, care avea multă nevoie de iubire.
Pătrunsese atunci în parc dominată de nelinişte. O asalta ori de
câte ori pierdea noţiunea timpului şi se uita – poate într-adins, bine nu
desluşea acest îndemn – în desişul zăvoiului, pe malul râului, în
tovărăşia ultimelor gâze nealungate încă în culcuşul din bălării de
vicleana umbră desfăşurată pe nesimţite. Ocolise clădirea înspre
intrarea dosnică, strecurându-se pe sub geamurile întunecate ale
sufrageriei – se zărea o lumină, o lumină slabă, filtrată de transperante
groase, albastre, doar în odaia unchiului. Străbătuse culoarul în vârful
pantofilor să ajungă la uşa dormitorului, dar o întâmpinase Maria, cu o
tavă goală în mână.
— Ai servit masa?
Femeia râdea numai cu ochii, şi, pentru o clipă, străfulgeraseră în
semiobscuritatea coridorului dinţii ei laţi.
— Nu vă fie teamă, n-au cinat, sunt la domnul, au un musafir.
Nemulţumirea provocată de ambiguitatea cuvintelor ei se topise
în valul de căldură ce-i urca din inima.
— Cine a venit? şi se uitase lung după Maria, care se îndrepta
spre sufragerie, înălţând din umeri.
Biroul lui Marius Podeanu – o încăpere largă, luminoasă, cu o
pereche de ferestre înalte către curte şi o uşă în două canaturi spre
terasa de la faţadă – întrunea laolaltă dormitorul, biblioteca şi biroul lui
de lucru. Ai casei se adunau acolo seara, înainte de culcare, atraşi de
fonoteca medicului ori în speranţa că tot el o să-i desfete cu o
canţonetă – avea un glas dulce, învăluitor, nu prea puternic, dar Clara
i-l asemuia cu al lui Titto Schipa. Găsise familia tulburată în siesta
obişnuită, mai mult: neliniştită, contrariată. De obicei, Clara făcea
lectură răsturnată în şezlongul unchiului – în seara aceea citise din
Königsmarck, romanul se afla pe o măsuţă, lângă ea, deschis, în vreme
ce Marius se ocupa de patefon; adunaţi în jurul lui, Oanea şi Mira
aşteptau să alunece acul diafragmei pe adânciturile discului. De îndată
 X

ce răsunau primele sunete, băiatul se agita – ochii căpătau o strălucire

umedă, buzele se frământau de parcă îşi da silinţa să vorbească şi, din
neputinţa de a se exprima, bălăbănea braţele, dezvăluind că percepe
ceva. Pe Clara o înecase prima dată emoţia, o emoţie nătângă, născută
de o speranţă absurdă, cum recunoştea singură; îi ceruse soţului, cu un
glas strangulat, să-i explice. Expresia uşor ironică a lui Marius se
transformase mai apoi, pe când îi spulbera orice nădejde, în tristeţe, şi
mâna lui se aşezase delicat pe umărul ei, într-un gest de ocrotire,
oprind-o să continue un drum amăgitor, la capătul căruia s-ar fi simţit
şi mai dezolată.
— Nu, asta nu înseamnă nimic nou, Clara, toţi în starea lui
reacţionează la fel, percep vibraţiile doar senzitiv; aşadar, numai
simţurile celelalte îi avertizează că un instrument cântă, fără să audă
sunetele, sau, dacă vrei o explicaţie mai plastică, nervii lor, ca loviţi de
un ciocănel nevăzut, deşi vibrează, nu produc nici un sunet.
Chiar dacă nu vedea discul în mişcare, copilul ştia că patefonul
cântă, la fel cum înregistra bunăoară izbitura piciorului în podea când
ai casei doreau să se facă ascultaţi. Acuitatea în creştere a celorlalte
simţuri suplinea lipsa celui atrofiat, încât băiatul se orienta uneori
uimitor de uşor, lăsând impresia, unei persoane neavertizate, că ar fi
normal.
Sosirea unui musafir care refuza să-şi dea numele în vileag – cum
îi vestise femeia – provocase uimire: nu-i cunoştea? O aveau pe Maria
de mai bine de şase ani în serviciu, ce străin să-i viziteze şi la o oră
atât de nepotrivită? Contrariată, Clara lăsase cartea să-i cadă pe
genunchi, în timp ce Marius apăsa atât de brusc dispozitivul de oprire,
încât aria je crois entendre encore încetase ca retezată. Oanea înălţase
privirea spre tată, nemulţumit, îngăimase ceva ininteligibil, şi, uşor
încruntat, cu buzele întredeschise şi limba apăsată pe cerul gurii,
obţinuse un ta-ta opintit – chestionându-l simultan şi printr-o scuturare
a capului pentru ce le strică petrecerea. Marius făcuse un pas, cu
intenţia să meargă în întâmpinarea oaspetelui, dar un simţământ
confuz – poate o presimţire – îl fixase locului plictisit; poruncise să fie
poftit înăuntru. Clara tot mai spera să fie Bogdan Manolescu, pe care
nu-l cunoscuse femeia în obscuritatea coridorului, fapt ce-i amintise de
Rozana, că nu se înapoiase acasă, deşi se înnopta, dar n-avusese timp
să se monteze împotriva fetei; silueta înaltă şi uscăţivă a bărbatului
străin se şi ivise în pragul uşii, şi ea se indignase numaidecât –
 X

individul păstrase pardesiul pe el, cu gulerul ridicat peste ceafă, şi

pălăria îndesată peste frunte; în plus, ţinea cu ostentaţie mâinile
afundate în buzunarele largi, şi întreaga lui înfăţişare, într-un fel
sfidătoare, o neliniştise, îi neliniştise şi pe ceilalţi, într-o clipă fiecare îşi
imaginase răul la un nivel diferit, copiii se retrăseseră instinctiv în
dosul vedrelor cu ficuşi şi lămâi. După ce-l pironise pe musafir, doctorul
întorsese spre soţie faţa crispată, iar sprâncenele săltate întrebător
arătau că aşteaptă dezlegarea de la ea, refuzând să-l identifice el pe
cel sosit, din dorinţa ascunsă de a se fi înşelat.
— Frumoasă primire, n-am ce zice!
Accentul amar, totodată sarcastic, iscase mişcare – una domoală,
ca vălurirea unei bălţi -, Clara se trăsese din adâncul şezlongului mai
pe margine, iar Marius, fără să disimuleze neplăcerea de a-l vedea pe
străin în casa lui, se îndreptase către acesta, impunându-şi să nu se
lase copleşit.
— Ce e cu tine? în loc de: „Ce cauţi la noi, la ce-ai venit?”
Musafirului nu-i scăpase nuanţarea intenţionată şi replicase
ţepos:
— Poftim ce găseşte să-mi spună iubitul meu cumnat în loc de
bun venit, o vorbă pe care o azvârli în mod obişnuit oricărui drumeţ ce-
ţi pică în casă.
Şi, cum Clara îşi apăsa mâna pe inimă, ţinuse să remarce pe un
ton ironic:
— Cât te-a tulburat revederea, surioară! Ultimul cuvânt îl
silabisise, nu i se adresase niciodată astfel – şi el ura diminutivele, ca şi
Clara. Hm! Nu-i greu de priceput că nu vă aşteptaţi să mă mai întorc.
„Poate a decedat pe acolo”, vă spuneaţi uşuraţi.
Considerând că i-a lovit îndeajuns ca să-i oblige a-l primi mai
omenos, schimbase tonul şi, arătând spre copii, cu un gest din cap,
exclamase cu o simulată însufleţire:
— Nu bănuiam să am de la voi doi nepoţi.
Copleşită de harababura gândurilor, Clara nu ştia ce atitudine să
adopte, simţindu-l pe Marius mereu ostil – o ostilitate adresată şi ei, de
parcă ar fi învinovăţit-o pentru venirea fratelui. O descumpănea
nedreptatea, dar o şi revolta. Îl întâmpinase pe oaspete, până la urmă,
ca pe o rudenie faţă de care nutreşti mai degrabă îndatorire decât
dragoste, dar şi dragoste – sentiment statornicit în inima ta de bună
 X

seamă în copilărie, mai înainte aşadar ca el să fi pierdut dreptul la

iubire (şi la stimă).
— Scoate pălăria, omule, şi vino înăuntru, ce stai în prag? se
pomenise că-l ceartă, şi familiaritatea tonului – un ton fals autoritar, de
soră mai mare – o ajutase să se poarte degajat, să disimuleze
indispoziţia pricinuită de vederea lui, pe care i-o comunica şi soţului,
credea ea, nedorind să-l năpăstuiască pe cel sosit, doar i-o fi ales pe ei
în speranţa că va găsi cel puţin ocrotire, dacă nu altceva; nefericitul!…
Ultimul cuvânt, răsărit spontan, stăruise câteva clipe detaşat,
încărcat de o dură semnificaţie, şi raportul simţămintelor ei se
schimbase pe neaşteptate, mila devenind predominantă. O strunise
iute, nu-şi pierduse luciditatea, căci se surprinsese remarcând cu
răceală (o răceală ce se adresa de astă dată expatriatului: nu-l
întâmpina nici ea cu bunăvoie, dar n-avea încotro, o obliga gradul de
rudenie cu el să-l primească, mai bine zis să-l găzduiască şi să-l
asculte): „Ce are de gând omul acesta?” Aşezase mâna pe braţul
fratelui, şi el crezuse că vrea să-l îmbrăţişeze, o cuprinsese pe după
umeri şi-şi lipise buzele de fruntea ei înaltă, boltită către rădăcina
părului tăiat scurt. O undă de căldură primenise simţămintele lor.
— Cum era să mă duc la ele? îngăimase, căutând avid privirea lui
Marius, dar cumnatul nu acceptase argumentul lui, nici nu se lăsase
emoţionat de tonul lui spăşit, încât îl obligase să adauge: N-am să vă
supăr prea mult timp. Presimt că hotărârea mea a fost o mare
neghiobie.
Se dezbrăca cu gesturi încete, trupul părea prăbuşit în sine,
mersese cu pardesiul şi pălăria în braţe să caute un cuier pe culoar,
derutat şi stingherit sincer de răceala persistentă a cumnatului său, şi,
negăsind cuierul în întuneric, revenise în odaie, săgetând-o pe Clara că
nu-i venea în ajutor, un gest păstrat din copilărie, ca să se aşeze până
la urmă resemnat pe divanul lui Marius, în braţe cu lucrurile. Clara nu
observase nimic, îi vorbea iute, să umple golul căscat între ei din
pricina refuzului încăpăţânat al soţului de a lua în seamă vorbele grave
rostite – îl văzuse cum le respinge cu schiţa unui surâs batjocoritor (cât
de bine cunoştea ea acest surâs!).
— Să lăsăm vorbele mari, ai venit, ai venit! Pentru noi (îl asocia
într-adins şi pe soţ) – la ce s-ascundem? – e mare surpriza să te vedem
aşa, nitam-nisam, fără vreo veste în tot acest răstimp nesfârşit de
lung… dacă e să luăm în consideraţie şi războiul…
 X

În clipa aceea, Rozana năvălise cu flori de câmp în braţe,

retezind râsul scurt al lui Barbu, hâhâit mai mult pe nas, un fel de
preludiu la ceea ce dorea să spună rudelor, avertizându-le de
bunăvoinţa lui, că n-au de ce să se neliniştească.
— Tante Clara…
Fata se aplecase iute spre valiza de piele roşie, reiată, de care se
împiedicase, întrebând emoţionată, cu jumătate de voce, cine a sosit,
dorind mai mult o confirmare, întrucât n-avea nici o îndoială cine-i
vizita – Barbu fiind ascuns privirilor ei de soba din teracotă roşie.
— În sfârşit, ţi-ai amintit şi de casă? se mărginise Clara s-o
mustre neutru, mulţumită că întoarcerea ei le uşura situaţia.
Fata aştepta răspuns, întrebarea mai stăruia în ochii uşor voalaţi
de emoţie. Câtă vreme nu se auzea chemată cu dor, buzele ei nu
îndrăzneau să pronunţe numele tatălui (nici măcar de astă dată, când,
desigur, i s-a povestit că a fost bolnavă). Marius îi ghicise frământarea,
dar n-apucase s-o lămurească, i-o luase Clara înainte:
— Vino să-l cunoşti pe unchiul Barbu.
Distingea o oarecare iritare în glasul mătuşii – iritarea crescuse
atunci când Clara, văzând surprinderea ei, fusese nevoită să repete
aceleaşi cuvinte; iar când bărbatul avusese intenţia să se ridice
politicos ca s-o salute, îl oprise:
— Stai, stai, e nepoata lui Marius. Adăugase cu mai multă
bunăvoinţă: O fetiţă dezgheţată, argint-viu… ne mai risipeşte… în
târgul acesta, aproape mort, îţi închipui ce viaţă am dus şi ducem!
Citind nedumerirea pe chipul lui, întărise nemulţumită:
— Fata lui Bogdan Manolescu… Biata Olga s-a prăpădit acum
cinci ani, de cancer.
Barbu tăiase cu mâna aerul la o oarecare distanţă mai jos de
genunchi, zicând:
— Cam atâta era pe atunci.
Ieşiseră de după vedrele cu plante ornamentale, copiii păstrând
totuşi o uşoară stânjeneală faţă de străinul care îi chema la el.
Înfăţişarea sclipitoare a Rozanei primenise parcă atmosfera odăiii;
tichia roşie, cu moţ negru (un fel de fes), şi pantofii din piele acaju, cu
tocuri joase – daruri aduse de Bogdan Manolescu la ultima lui vizită,
îndrăgite de fată, deşi nu i se potriveau, sau, mai precis, îi dădeau un
aer bizar, exotic, – îl făcuse pe Stroescu s-o asemuie cu un personaj din
 X

ilustraţiile colorate ce întregeau basmele lui Andersen – o ediţie veche,

în două volume broşate, traduse în franceză, pe care o aveau acasă, pe
vremea copilăriei, a cărei evocare îi stârnise emoţie surorii.
— Bună dimineaţa, domnişoară.
Rozana îşi simţi braţul apăsat – înţelese din semnele lui Oanea ca
nu dorea să continue lecţia, se arăta îmbufnat, nu suporta să i se dea
în vileag infirmitatea. Observă că şi lui îi displace prezenţa lui Barbu, şi
acest lucru o uimi. Mira însă se împrietenise cu musafirul. Rezonanţa
ultimului cuvânt persista supărătoare în auzul ei: pentru ce-i spune
domnişoară? Urmărea s-o necăjească? Sau să-i câştige simpatia? Ce
om ciudat! De ce ciudat? Pe faţa Rozanei, umbrele plecau, altele
reveneau, dispărură când Barbu se aşeză pe bancă, surâzător, căutând
să le fie pe plac. Negreşit că avea nevoie de tandreţea lor; dacă le
căuta mereu prezenţa – mila se substitui oricărui alt sentiment, şi
Rozana fu dispusă să răspundă solicitudinii lui, Ghicind sentimentele
copiilor şi dibuind o cale spre inima lor – convins că prin ei îl va înmuia
până la urmă şi pe Marius -, Barbu o rugase în dimineaţa aceea pe
Clara să-i îngăduie a lua cafeaua cu lapte în parc, la masa lor. Clipa de
şovăială a surorii înainte de a accepta îi rănise sensibilitatea, răbufnise
cu o ironie tăioasă.
— Ţi-a recomandat Marius înainte de a pleca la Râmnic să nu-i
laşi sub înrâurirea mea?
Clara era sincer uimită.
— Susceptibilitatea ta mă sperie, te asigur că nu m-am gândit
deloc… Doream să profităm de prilejul de a fi rămas singuri, avem
atâtea să ne spunem…
O întrerupse brutal:
— N-am chef de evocări duioase. De altfel, nu te cred capabilă de
duioşie, mai degrabă bănui că te frământă neghioaba curiozitate
femeiască, doar te cunosc de ajuns.
Hohotise sec, cu o mimică batjocoritoare, pe care ea o respinsese
ofensată:
— Sfârşeşte! Nu-ţi îngădui să mă jigneşti! Nu ştiu cum să mă port
ca să-ţi fiu pe plac, şi tu… Du-te, te rog, lasă-mă!
O lucire de o clipă aprinsese privirea lui Barbu, dar renunţase
precaut să se hărţuiască de-a surda cu sora lui, deocamdată singurul
lui reazem.
 X

— Înţelege că mi-e greu acum, lasă-mă să-mi vin în fire, poţi să

înţelegi şi singură de ce m-am întors, doar vezi cât de sărac sunt…
Acolo, averile se adună greu şi se pierd peste noapte. O să discutăm,
despre toate o să discutăm. Mi-ai pomenit şi de Costin… O să vorbim şi
despre nefericitul acela, despre tot ce doreşti, dar nu acum, acum nu!
urlase din cadrul uşii.
Rămasă singură, cu rezonanţa acelui zbierăt insolent în ureche,
Clara se indignă de-a binelea. Păstrase pentru ea clipele de cumplită
tulburare pricinuite de venirea fratelui expatriat, care dăduse buzna la
ei în loc să se aciueze în altă parte (pramatia asta), la urma urmei chiar
la ele, dacă era adevărat că dorea o împăcare – n-avea de unde bănui
că-i e tăiată orice şansă, nu discutaseră despre acest lucru -,
disimulase faţă de Marius propriile suspiciuni, căutând pe de altă parte
să şteargă din mintea lui Barbu impresia penibilă din seara sosirii la ei,
înconjurându-l cu tot felul de atenţii. Mai mult: reuşise să-şi impună
punctul de vedere, şi soţul adoptase o atitudine corectă în relaţiile sale
cu Barbu. Aproape regreta gestul ei.
— Deşi Bogdan nu merită mai multă consideraţie din partea
noastră, eu l-am primit totdeauna…
Uimirea din privirea lui Marius, clipirea iute a genelor, să-şi
ascundă jena – jenă pentru perfidia reproşului azvârlit de ea în mod
deliberat -, o tulburase, căutase să se explice:
— Cum vrei să-şi recapete încrederea în el, nefericitul, şi să
poată lua viaţa de la capăt? Argumentase mai departe, în mod
stângaci, că numai prietenia şi căldura căminului lor îl pot susţine:
Omul acesta ar pluti astfel în gol, Marius, nu te gândeşti?
Pe nesimţite, în locul indignării se insinua în inima ei teama – o
teamă lâncedă – şi, deocamdată insesizabil, rostul prezenţei sale. Clipa
când pătrunse acest rost o copleşi, un timp nu îndrăzni să insiste
asupra revelaţiei teribile, gândul se târa totuşi lucid în întâmpinarea
acestei revelaţii, neputincios să se abată din drum, atras ca un
magnet: aşa s-a manifestat şi boala lui Costin, blândul lor Costin! Orice
cuvânt al lor conţinea pentru el un înţeles şocant, se considera mereu
persecutat, când, de fapt, ei nu ştiau cum să-i mai menajeze
susceptibilitatea. Barbu n-a întrebat de fratele mai mic şi, îndurerată
că-l dase uitării, deschise ea discuţia, când a încercat însă să-i dea
amănunte despre suferinţa băiatului, Barbu a schimbat cu bruscheţe
cursul conversaţiei. În copilărie, mai apoi ca adolescenţi, ei doi erau
 X

atât de legaţi! Cum să fi uitat acest lucru? Şi-atunci? Ce se petrece cu

el? De ce refuză? După-amiază o să-l ducă în cimitir, la mormântul lui
Costin, chiar după-amiază, nu trebuie să mai amâne, durerea o să-i
desferece… poate că o să-i smulgă mărturisirile uşor… Prea sigură nu
era, aluziile la trecut îl scoteau din sărite, ar trebui să renunţe
deocamdată cu sâcâielile, orice întrebare delicată… Lămuririle vor veni
spontan, – se încurajă. De altfel, ce-şi închipuia? Din moment ce-i
alesese pe ei… altminteri… Deşi gândul o surprinsese, îl formulă
energic: altminteri, s-ar fi temut de Marius. Îl cunoştea prea bine, ştie
cu ce fel de om are de-a face. Ajunsă la această constatare, Clara
respiră adânc, se învioră, nu mai avu răbdare sa stea singură. „Cred
că-l nedreptăţesc, nefericitul! şi e fratele meu. Pentru Bogdan am făcut
atâtea sacrificii…” Gândul îi păru atât de meschin, încât îl alungă
violent, cu un gest din mână, ca şi cum lovise în ea. Se ridică supărată,
îndreptându-se spre dormitor să caute micul gherghef pentru brodat.
— Am poruncit să ni se aducă micul dejun.
Aştepta mulţumiri din partea copiilor pentru acest serviciu, dar
Rozana îl lămuri, stingherită;
— Laptele lui Oanea îl prepar numai eu, băiatul nu suportă
smântâna şi trebuie să-l strecor printr-un tifon.
Uitătura cenuşie a lui Barbu păru să se limpezească, irişii sclipiră
pentru o clipă ca şi cum ar fi ieşit din negura globului ocular, cu pupila
grozav de mărită, ce păstra fixitatea unui ochi împăiat, de răpitoare
nocturnă. Replică violent:
— Asta-i bună!
Dispusă să-şi foarfece fratele, Mira întări:
— Da, aşa-l mănâncă, e un năzuros, mereu ne supără cu
mofturile lui, şi asta din pricină că toţi ai casei îl răsfaţă, se ocupa
numai şi numai de el.
— Se vede că n-a răbdat dumnealui de foame! vorbi răstit, şi
trupul lui fu cuprins de nelinişte, mai ales mâinile fâlfâiau dezordonat,
în timp ce privirea se rotea pe deasupra lor fără să-i vadă, asemenea
unui far de coastă ce trimite fasciculul luminos în larg fără să
descopere ceva, dar e observat de corăbieri.
Îşi reveni, părea nemulţumit de el însuşi. Văzând tulburarea
Rozanei, care se ferea să-l mai asculte, pregătindu-se să plece la
bucătărie, încercă să glumească. Ea era preocupată însă de micul
 X

Oanea – o ţinuse, intimidat, de poala rochiei, s-o oprească lângă el.

Aplecată, simula cu un gest al palmelor că toarnă lapte într-o ceaşcă,
băiatul aprobă resemnat şi, încet, se trase până la capătul băncii,
departe de Barbu, fără să-l scape din ochi, încât surprinse privirea ce
urca pe pulpele goale ale fetei, privire însoţită de un surâs vag, plin de
echivoc, al gurii, dar Barbu se întoarse iute, simţind că e pândit,
expresia gurii lui se schimbă într-o strâmbătură. Oanea nu se clinti, îl
străpungea cu o căutătură de-a dreptul duşmănoasă, Barbu scăpă un
„Hm!”, îl chemă mai aproape, cu o fâlfâială a degetelor, Oanea însă
nici nu clipi, continua să-l fixeze neîndurător.
— O să am de furcă, e gelos, se amuză Barbu pe neaşteptate, şi
faţa lui se destinse. Ei, să cucerim atunci, mai întâi, prietenia roşcatei,
dacă drumul spre inima lui e barat.
— Vorbeşti singur? chicoti Mira, bătând din palme, dar el nu se
supără, îi prinse bărbia şi râse împreună cu ea.
— Uneori, fetito, uneori.
Se întorcea Rozana, însoţită de Maria, purtând fiecare câte o
tavă, şi câtăva vreme domni tăcere sub brazi. Fata distribui ceştile şi
feliile de pâine prăjită în dreptul fiecăruia, apoi ouăle moi în păhărele,
mierea, marmelada de caise şi untul în mijlocul mesei. După pilda ei,
Barbu se apucă să ungă şi el o felie de pâine cu unt pentru Mira – fetiţa
ciripea naivă, urmărind gesturile lui cu interes. Deşi era slăbuţă, mânca
pofticios, iar ochii ei, grozav de mobili şi inteligenţi, însufleţeau chipul
osos, lunguieţ – semăna cu mama -, îl înfrumuseţau. Întrebă pe
neaşteptate, pupilele ei se dilatară, alungind cu negrul lor verdele
irisului, întunecându-l, ochii deveniră aproape cenuşii:
— Stai mult la noi?
Barbu trecu o privire posomorâtă peste faţa ei iscoditoare,
îngăimă printre fălcile strânse, care jucau nervos carnea unui singur
obraz, tic neplăcut, şi-l cunoştea, dar nu reuşea întotdeauna să şi-l
stăpânească:
— Am să stau o vreme.
— Ce bine-mi pare, povesteşti atât de frumos!
Cuvintele ei îl înviorară din nou, căută spre ceilalţi doi, dar
Rozana părea absorbită să-i taie lui Oanea felia de pâine în bucăţele
lungi, cum îi ceruse, necăjit că se mânjea de miere pe mâini. Tăcerea
se aşeză stânjenitoare cât timp înfulecă Mira, iar când fetiţa se apucă
 X

iarăşi să ciripească cu gura ei mică, spoită de gălbenuş, se ivi în parc

Clara, în mână cu ghergheful de brodat; în urma ei, Maria purta un
şezlong de grădină.
— Să vă fie de bine, copii, surâse ea, să nu i se observe
supărarea, şi Barbu îi întoarse surâsul, căutând o împăcare – fraţii se
împăcară într-adevăr, atitudinea lor deveni mai degajată, Clara îi făcu
hatârul să îndrepte săgeata unei ironii chiar spre ea:
— Recunosc fără nici o rezervă că scenele de familie mă
înduioşează; îmi stârnesc amintirea dimineţilor de-acasă, când trăiau
toţi ai noştri, iar noi, copiii, n-aveam decât necazuri mărunte.
— Nu-mi place să reînviu ceea ce a nimicit ireversibil timpul,
izbucni Barbu.
Dar ea nu-i luă în seamă de astă dată revolta şi avu un gest
neaşteptat până şi pentru ea: jucă vârful acului spre el, ameninţând în
glumă. Nu culese decât dispreţul lui, exteriorizat printr-o uşoară
ridicare din umeri: cât de caraghioasă e când se copilăreşte! Clara
înţelese, roşi şi atacă frontal, uitând ce-şi promisese:
— Şi ce zburdalnici eraţi voi doi, Costin mai ales, care avea
totdeauna chef de pălăvrăgeală la masă, ca Mira mea, deşi ştia bine că
tata interzice acest lucru. Bietul Costin! Ca şi cum n-ar fi existat! Dacă
te tentează, mergem după-amiază cu nişte flori, e numai la doi paşi de
noi… I-am făcut un mormânt frumos, ai să vezi.
Barbu se încăpăţâna să ţintească un punct pe trunchiul bradului
din faţă, prăvălit în muţenie, cu trăsăturile înţepenite, parcă
lemnificate, şi atunci ea coborî privirea pe lucru, împunse iute,
stânjenită, Observase în treacăt faţa spoită a copiilor şi se agăţă de
acest amănunt ca să-şi recapete calmul, vorbind pe un ton de glumă:
— Dacă uitaţi să folosiţi şervetul, oricine poate afla cu ce v-aţi
ospătat, Mira – şi-i trimise să se spele, prilej pentru Rozana să-i
însoţească, nemaiputând suporta veselia simulată a mătuşii.

▫ II ▫
Echipajul se înapoie de la Râmnic prăfuit. Dobrin îndrumă caii pe
alee şi opri în faţa gardului de cimişir. Vegetaţia parcului pălise –
expusă întreaga zi la soare -, caii spumegau cu capetele înclinate, se
bălăbăneau ca un clopot în căutarea răcorii, pe care o găsiseră imediat
în frunzişul tufelor, neretezate încă de Sofronie în chip de amforă, cum
 X

intenţiona, aşteptând o ploaie bună, ca să lucreze în parc la largul său.

Rămasă pe scara trăsurii, Clara Podeanu o strigă pe Maria să vină să ia
târguielile – purta peste pălărie (o tocă din mătase) un văl des,
albastru, ce cădea pe umerii ei în falduri, a cărui culoare abia se mai
distingea de sub colbul argintiu.
— Mai repede, mai repede, o îndemna pe femeie.
Întrebă dacă făcuse răcoare în odăi, se interesă de copii unde
sunt. Se descotorosi şi Rozana de pălăria florentină, legată cu o
panglică sub bărbie, ca să cotrobăie mai în voie după pachete.
Fuseseră aşezate de mătuşă meticulos, în coşul trăsurii, cu o reţea
deasupra, prinsă la capete, să nu cadă cumpărăturile pe drum. Maria le
îngrămădea într-o paporniţă, fără să ia seama cum le aşază, ceea ce îi
atrase o aspră observaţie din partea Clarei. Înainte de a coborî, mătuşa
o mai făcu atentă o dată pe femeie să nu răstoarne pachetele, o rugă
şi pe Rozana să controleze bine burduful de piele neagră, cu o clipire
vagă de nemulţumire.
Pe alee se iviră copiii. Maria se feri din calea lor, se îmbrânceau
care să ajungă mai repede la mama – în dreptul deschizăturii din gard,
Mira îi puse băiatului piedică şi trecu triumfătoare. Nu-i fu de ajuns, se
răsuci să-i dea cu tifla, pe furiş, dar mama o văzu.
— N-ai să capeţi nimic.
Mustrarea stăruia doar în privirea mamei, al cărei chip ieşi de sub
văluri, braţele ei cuprinseră fetiţa, în timp ce Rozana se repezea spre
Oanea. Din braţele ei, băiatul fugi în ale Clarei, se cuibări la pieptul ei,
cerând să fie pedepsită Mira. Mama, îl săltă de-o palmă, se roti cu el,
dar acest joc n-o prindea, nu se potrivea temperamentului ei – şi acest
lucru Rozana îl citi în privirea Mariei, care revenise să ia lucrurile lor, o
privire râzătoare sub nişte gene arcuite hazliu, ca şi cum ar fi spus: „Ia
te uită ce e în stare doamna doctor!” Clara întrebă dacă au fost cuminţi
copiii şi nu l-au supărat cumva pe tata ori pe unchiul Barbu; cum însă
întrebările acestea cădeau stereotip ori de câte ori revenea de undeva,
nimeni nu-şi dete silinţa să-i răspundă, cât despre Oanea, se şi
smulsese, atras de cai şi trăsură, dar şi necăjit că mama nu-i
satisfăcuse rugămintea, Mira ţopăia ca de obicei nepăsătoare,
interesându-se de darurile aduse.
Coporâia biciului se lungi spre Oanea, îl împunse cu îndemnul
mut al lui Dobrin: „Hopa sus!” Se şi grăbi să sară pe scăriţă, ager şi
îmbujorat, apoi se urcă pe scăunaş, de unde, cu ajutorul vizitiului, se
 X

căţără pe capră. După ce roti de toată frumuseţea cureluşa biciului –

subţire şi înflorată cu ciucuri coloraţi din lânică -, reuşind să
încolăcească în aer diferite figuri, pe deasupra cailor, fără să-i atingă,
Dobrin trecu biciul băiatului, şi omuleţul ghemuit lângă el se căzni la
rându-i să-l imite, numai că se pomeni şfichiuind spinarea cailor,
animalele săltară de dos, izbiră copitele în tăblia trăsurii, apoi o
smulseră din loc brusc, trăgând-o către remiză.
— Ce faci, bre, laşi caii pe mâna copilului? Vrei să prindă vreun
nărav?
Dobrin sclipi dinţii lui lunguieţi şi ascuţiţi în vârf spre Sofronie,
fără să-i răspundă, dar luă hăţurile din mâna băiatului.
Dormitorul Clarei, mobilat cum nu se putea mai simplu şi sobru,
oglindea în mare măsură nu atât gustul ei pentru simplitate, cât mai cu
seamă o indicaţie de igienă dintr-o revistă de specialitate a soţului –
Marius era abonat la diferite ziare şi reviste, atât din ţară, cât şi din
străinătate; mai mult franţuzeşti, dar şi germane, se vedeau pe toate
măsuţele, fiind frunzărite şi de copii, care învăţau franceza cu Clara
(Mira şi Rozana, evident), o franceză de început pentru Mira, de
perfecţionare pentru nepoată, care o învăţase în liceu, o vorbise şi cu
tatăl, acasă la Iaşi. Poate singurul lux era covorul oltenesc, în culori
suave, ce acoperea mai toată podeaua de scânduri ceruite, susţinând
două şifoniere din lemn de nuc lustruit, cu perdeluţe roz, două divane
şi un fotoliu acoperite cu huse din creton înflorat, un scrin şi un
dulăpior cu oglindă deasupra. În încăpere plutea totdeauna un miros
vag, proaspăt şi răcoritor, de apă de lavandă, acelaşi miros prin care
Clara sau Marius îşi anunţau prezenţa – imediat ce-l simţea în nări,
Rozana se pregătea să întâmpine fie silueta subţire, distinsă a mătuşii,
fie surâsul părintesc al unchiului, în oraş se vorbea despre Clara
Podeanu că e o doamnă elegantă, şi luxoasă; în realitate, nu era decât
o femeie exigentă cu ea însăşi, şi se pricepea grozav să combine o
rochie veche cu o garnitură nouă, ca să pară că ar avea garderobul
plin; pe deasupra, rochiile şi taioarele ei aveau cu adevărat o linie
impecabilă, se mulau perfect pe un trup de statuie, subţire ca al unei
adolescente. Pe Rozana o impresiona cu deosebire albeaţa
strălucitoare a jabourilor şi a gulerelor mătuşii, scrobite, netezite şi
prinse de rochii cu artă; nu-şi amintea s-o fi surprins vreodată şifonată
ori pătată, cu o descusătură ori un nasture lipsă, după cum nici nu o
auzise să folosească mai multe conversaţii – cum se exprima tatăl ei,
 X

Bogdan -, înţelegând prin aceasta că mătuşa discuta în acelaşi chip

într-un salon ca şi pe stradă, în piaţă, cu familia sau cu slujnicele.
Mătuşa folosea, bunăoară, totdeauna forma literară a pronumelor
demonstrative – nu pronunţa pe ăsta, ăla -, încâţ, în unele împrejurări,
conversaţia ei părea afectată.
Prin fereastra larg deschisă către parc, pătrundea un aer răcoros,
primenit peste noapte – primele raze ale dimineţii luminau pieziş,
făcând să pară mai decolorat creştetul Rozanei, ca şi cum aurul
pletelor ar fi fost de carate diferite. În cămaşă de noapte, fata se
pieptăna în faţa oglinzii interioare a şifonierului din camera mătuşii; se
vedea prin uşa deschisă lenjeria aşezată ordonat, la dungă, o lenjerie
aproape ţeapănă, netedă şi lucioasă, din care exala mireasma pelinului
din săpunul de spălat rufe. Clara îi potrivea Mirei un guler alb, aşezată
pe singurul fotoliu din odaie, în timp ce Oanea răscolea în sertarul
scrinului după trusa de creioane colorate, adusă de mama de la
Râmnic cu un scop anume. Răsări în oglindă, ca din valuri, chipul lui
Barbu – numai capul, ca al unui înecat; privirea lui, languroasă de astă
dată, se plimbă lipicioasă ca dâra unui melc peste trupul fetei, buzele îi
surâdeau complice. Dar poate că aşa i se păruse ei, lua mai toate
gesturile lui anapoda, îi displăceau până şi cele mai fireşti, ciudăţenia
impresiei o îndemnă totuşi să alerge spre divanul copiilor şi să se
cuibărească acolo, cu picioarele adunate sub poala lungă a cămăşii de
noapte, neştiind cum să alunge arsura flăcărilor care-i ardeau obrajii, o
senzaţie nouă şi tulburătoare, nesuferită, copleşitoare, aproape îi
dădeau lacrimile, se simţea ridicolă, neputincioasă să domine antipatia
pe care i-o purta lui Barbu, sperând că el nu observă acest lucru.
— Bună dimineaţa! Barbu îşi făcu loc în cadrul uşii. Pot să intru?
întrebă de formă, pironind mai departe trupul fetei, părând amuzat s-o
vadă intimidată şi pudică.
— Copiii sunt gata într-o clipă. Pe Oanea o să-l impresioneze
talentul tău, ai să vezi. E în stare să aprecieze. De altfel, să ştii, stima e
singurul sentiment care aprinde iubirea lui pentru cineva, are nevoie
de o dovadă palpabilă…
Clara se opri fulgerată de un gând ce se referea tocmai la darul
fratelui ei de a desena admirabil, şi privirea ei căută scăpare aiurea, nu
cumva să priceapă el şi să alunece amândoi într-un abis nedorit, el n-ar
fi iertat-o pentru această aluzie, convins că a fost premeditată. Barbu
însă părea preocupat de cu totul altceva, şi ea urmări fără să vrea
 X

mişcarea capului său.

— Rozana pretinde că a dormit prost, surâse Clara, învăluind într-
o privire ocrotitoare fata, amuzată la rândul ei s-o vadă atât de sfioasă
în prezenţa fratelui. E de-a dreptul caraghioasă, micuţa! Poftim cum s-a
adunat pe divan turceşte, cu poala cămăşii înfoiată în jurul ei!
Mereu la pândă în prezenţa lui Barbu, mintea Rozanei devenea
grozav de ageră – intuise perfect ambiguitatea atitudinii, fiinţa ei
întreagă era încordată, strigă mut:
— Pleacă, pleacă odată de-aici!
Ar fi dorit să-i vadă plecaţi şi pe ceilalţi, să rămână singură cu
gândurile ei învălmăşite, ce-i încingeau fruntea – începea s-o doară şi-n
ceafă, o durere ce se prelungi înspre tâmple, nu mai suporta nici
înţepeneala picioarelor, le-ar fi întins lung, lung, să şi le dezmorţească,
mii de ace îi înţepau pulpele. Când, în sfârşit, auzi uşa închizându-se în
urma lui Barbu şi a copiilor, un suspin înecat îi cutremută trupul.
Mătuşa se interesă dacă o doare ceva, stăpânindu-şi surâsul.
— O să-mi treacă… după o baie în râu, îngăimă în neştire.
— Baie acum, dis-de-dimineaţă? Vrei să răceşti? se ului Clara.
Din privirea mijită a mătuşii, înţelese cât de mult întârziase.
Dejunau în mica sufragerie, ornamentată cu policioare sculptate şi
ploşti străbune, pântecoase, susţinute de curele zimţate, înnegrite,
bătute în bumbi de alamă; cu discuri mari înflorate în alb, din pământ
ars – altele şi smălţuite, în culori vii -, cu ulcioare şi vase ce închipuiau
păsări şi animale, plăsmuiri zoomorfice ale meşterilor olari din ţinut,
renumiţi în toată ţara, colecţionate de doctorul Podeanu. Fata îşi
ascunse chipul în mănunchiul de margarete cules pentru mătuşă.
Ofensat de pasiunea ei pentru florile de cârnp, Sofronie o apostrofase
odată înciudat:
— Culegi buruieni, când în parc ai flori de soi cum nu există în tot
oraşul!
Ferindu-se de ochii Clarei, întâlni uitătura piezişă a lui Barbu, şi
buchetul deveni povară în braţele ei, merse să-l depună pe bufet, îl
lăsă pradă vestejirii: uitase de existenţa lui Barbu. Nu numai de a lui,
nu-şi reamintise nici de ceilalţi. Cutreierase zăvoiul până la ceasul când
soarele, arzător într-o zi de vară adevărată, cum era acum, o trimise să
se răcorească în marele bazin al stăvilarului; recuperase vioiciunea ei
de pănţăruş în asemenea măsură, că se trezise lângă liziera pădurii de
 X

fagi – o, ce ploconeală îi făceau margaretele şi scânteiuţele bătute de

un vânt subţire! Nu se opri lângă ele, o aşteptau crângurile de aluni –
acolo zăbovise. Căpşoarele crude ale alunelor se îmbrobodeau în
învelişul lor verde, dantelat ca o scufiţă de prunc – le pândea de mult
coacerea, îngălbenirea scufelor, clipa când căpăcelele vor deveni
arămii. În lumea vegetaţiei uita de oameni, îi uita şi pe cei de acasă, îi
uita de cum lăsa în urmă aşezarea spitalicească, plecând să
hoinărească singură, slobodă, ţinutul sălbatic din preajma stăvilarului,
dar abia acum avu revelaţia aceasta. Îşi închipuia că o alungă din oraş
atmosfera apăsătoare, pâcloasă, într-un fel, a spitalului, cu care nu se
împăca nici după atâţia ani de convieţuire. şi cum s-ar fi împăcat?
Poarta greoaie se deschidea nu numai pentru trăsura elegantă a
doctorului şi pentru bicicletele lor, ci şi pentru căruţele simple de ţară,
care transportau pe fundul lor, acoperit cu paie, sărmani betegiţi şi
epuizaţi de o prea lungă zăcere acasă, doar cu asistenţa babelor
doftoroaie; înapoi purtau sicrie sărăcăcioase, ce-i închideau pentru
totdeauna, sub capacul bătut în cuie şi sigilat. Teama de spital – îi
explicase unchiul Marius cu amărăciune, o teamă atavică, izvorâtă din
starea lor înapoiată – îi împiedica pe săteni să vină la timp, încât pe
prea puţini doctorul îi mai putea salva; lipseau şi cadrele medicale,
spitalele se aflau doar în centrele mai răsărite, la distanţă mare de
majoritatea satelor, iar dispensarele nu erau dotate nici cu materiale,
nici cu oameni pricepuţi. Era inevitabil ca unchiul să descrie suferinţele
bolnavilor săi, oricât s-ar fi opus mătuşa, şi ocazia aceasta el o avea
mai cu seamă la ora mesei, când se adunau laolaltă. Ea nu se mai
putea atinge atunci de bucate, de carne îndeosebi, care căpăta imediat
o culoare suspectă, un miros şi mai suspect – rămas în nările ei de la
moartea mamei -, se repezea să înmoaie o bucată de pâine în oţetul
salatei, pe care o sugea lacom, sub privirea uluită a Clarei: „Ai să faci
ulcer!” Mustrarea mătuşii era şi pentru gestul în sine, ce se abatea de
la regulile de purtare impuse de ea.
— Marius, cum îţi explici pofta aceasta nesăbuită pentru oţet?
Unchiul replicase surâzător:
— Vrei să-ţi confirm părerea ta că ar avea o secreţie insuficientă
de suc gastric? N-am de unde să ştiu până nu văd analiza.
În plus, însăşi aşezarea spitalului, vecin cu cimitirul, nu-i oferea o
privelişte reconfortantă – se nimerise de atâtea ori în parc la trecerea
procesiunilor de îngropăciune!… şi aceasta după moartea recentă a
 X

mamei, când mai răsunau tânguirile rudelor, suspinele înecate ale

tatălui… Somnul ei era zbuciumat, plin de coşmare, se trezea în beznă,
asudată, n-o salva decât plânsul – plângea până la istovire, hohotind în
pernă, să nu fie auzită, când readormea blând, golită de toate
gândurile, şi bune, şi rele. Abia sosită de o săptămână la rude, i se
întâmplase, în timp ce se găsea la poartă, să vadă cu propriii ochi pe
unul dintre micii clienţi ai unchiului. O munteancă strunise caii,
îndrumându-i către umbra uriaşului dud de peste drum, ce vărsa peste
caldarâmul şoselei un strat gros de dude negre, locul de dedesubt
arătând mereu zemos şi murdar. După ce le scoase animalelor zăbala
din gură, femeia s-a dus să ridice din paie un fel de mogâldeaţă – ea nu
zărise la început decât nişte boarfe însângerate…
— Vezi, domnişorico, ce s-a ales de fătul meu?
La vorbele muntencei, înţepenise, nu mai simţea decât răceala
ochilor dilataţi. Ascultase tăcută, fără o lacrimă, povestirea, uimită de
liniştea cu care înregistra fiecare amănunt, închipuindu-şi că e tare.
— Uite ce s-a întâmplat cu biata mogâldeaţă mică şi lividă, ce
ţine ochii închişi, pe jumătate moartă – vârâtă sub nasul ei de braţele
femeii, s-o vadă domnişorica, să se convingă dacă mai suflă: Te
pomeneşti c-a murit pe drum, că zău de-i auz răsuflarea! Buzele femeii
se lipiseră de ale pruncului, vrând parcă să-i dea viaţă din viaţa ei. Da,
uite ce s-a petrecut: Plecase pe ogor dis-de-dimineaţă – bărbatu mi-era
dus în chirigie, cu ulucă – lăsând pruncul afară pe prispă, în coteţul
puilor de găină. Foamea mânase scroafa spre scară, unde îi ieşea ea de
obicei în cale cu ceaunul plin de lături… dacă n-o fi adulmecat cumva
dovlecii, că-i îngrămădisem pe sală, la leau, vorba e că până la dovleci
îi sta în cale coteţu şi l-a dat peste cap cu râtu, iar Nic' al meu a rămas
la cheremul scroafei, şi cân' dete buzna vecina, că Nică zbiera, îi şi
hălpătise o ureche şi-o mână până la cot…
Îmbrobodit cum era, de nu-i vedea decât parte din faţă, fusese
scutită atunci, pe loc, să constate cât era de mutilat. Cu toate acestea,
pe când îndruma femeia spre cabinetul medicului, unele amănunte –
descrise de munteancă pe un ton tărăgănat, cu simplitate şi resemnare
– reveneau în memoria ei în chip dezordonat, ca jocul unei pelicule
prost fixate. După o plimbare cu bicicleta, până la prietena Dina
Soceanu, credea că a reuşit să le alunge şi că a scăpat definitiv de ele,
noaptea însă, imaginile se derulaseră cu lentoare, stăruind obsesiv,
împiedicând somnul să vină. Căzuse în abisul lui epuizată, fără să-şi
 X

recapete liniştea.
Uitase cu adevărat de ei. Avu senzaţia că o parte din ea n-a mai
însoţit-o, rămăsese dincolo de prag şi o privea cu milă: nu pluteau în
afara uşii, pe coridor, nişte umbreluţe albe de margarete? Se îndreptă
spre lavabou (exista unul şi în sufragerie) fără să înregistreze vreun
cuvânt din istorisirea lui Barbu – abia când se săpuni îi auzi glasul şi se
miră că timbrul seamănă cu al tatălui ei. Cuvintele nu prindeau încă
înţeles, se opreau în ureche cu o sonoritate plăcută, care-i aminti de
expresia mamei: Bogdan îşi creează o vorbire muzicală. şi Barbu îşi
impunea o intonaţie muzicală, încântat să se asculte, urmărind mai
mult efectul vorbelor sale asupra celorlalţi. Prezenţa lui în timpul
meselor nu-i displăcea, recunoscu fata, aţintind urechea la subiectul
povestirii. Mătuşa slăbise supravegherea copiilor, intervenind cât mai
rar cu observaţiile ei stereotipe, care urmăreau să-i deprindă cu o
conduită aleasă: „în societate îţi atragi dispreţul dacă nu ştii să te
porţi”. Nici nu mai erau striviţi, ei toţi, de muţenia impusă tot de
mătuşă, considerată de Rozana absurdă şi arbitrară. Acasă, la Iaşi,
prânzul, cina erau prilejuri de comunicare, fiecare relata cum şi-a
petrecut timpul, ce a observat mai interesant; în lumea tribunalului şi a
baroului, tatăl surprindea aspecte inedite de viaţă, pe care ţinea să le
împărtăşească; o făcea cu umor – lui Barbu îi lipsea umorul, era înlocuit
de o ironie incisivă, şi acest lucru diminua farmecul conversaţiei sale -,
un umor de calitate, într-o expunere captivantă, presărată cu metafore;
graseia aproape imperceptibil, dar, în prezenţa unor auditori distinşi,
rh-ul său devenea sonor, şi vorbirea, afectată – pe ea o supăra aceasta,
îl învinovăţea că e un om superficial. Fermecat de fraza lui aleasă,
exagera afectarea, mai ales când vorbea franceza sau latina. Latina o
vorbea în felul francezilor, muind vocalele o şi u – pronunţa, bunăoară,
non mültüm, sed mülta, deprindere din vremea studiilor de drept
făcute la Paris şi terminate cu un doctorat strălucit. şi tatăl ei domina
mesele mătuşii, cum se întâmpla acum cu Barbu; exista totuşi o
rezervă faţă de Barbu, o intuia fără să şi-o explice – a unchiului era
manifestă, dar parcă şi mătuşa… Unchiul Marius se deosebea profund
de cei doi: nu era deloc volubil, mânca preocupat şi se grăbea mai
totdeauna să sfârşească masa şi să se retragă la el în odaie pentru o
scurtă odihnă înaintea consultaţiilor de după-amiază. Mătuşa îşi
impunea să vorbească puţin în orice împrejurare şi se declara inamica
pălăvrăgelii: La parole est du temps, le silence de l'éternité. Rostise
cândva cuvintele acestea pentru auzul lui Bogdan Manolescu, dar el îi
 X

dăduse o replică ironică:

— Resping aforismul belgianului tău, Clara, cuvântul aparţine
vieţii, tăcerea fiind imperiul morţii.
Unchiul Marius săltase capul din farfurie şi adăugase cu
amărăciune:
— Al morţii şi al surdomuţilor.
Clara se sculase de la masă sub un pretext oarecare, îngăimând
totuşi curajoasă:
— Al eternităţii şi al înţelepciunii.
Bogdan ţinuse să-l lămurească pe Marius:
— Admiraţia cumnatei mele pentru lauda tăcerii din Le trésor des
bumbles are un tâlc dureros, Marius, şi sâmburele trebuie căutat în
suferinţa mamei. Muţenia impusă de ea copiilor, ţie, Rozanei are
acelaşi substrat; Vă compătimesc din inimă, – crede-mă, şi totodată vă
admir… nu explicase de ce îi admiră, dar nu era greu de priceput.
— Mănâncă mai atent, Mira!
Fetiţa risipise pesmetul pe masă, în jurul farfuriei, dându-şi silinţa
să desprindă de pe os – mânca un picior de pui – carnea. şi din farfuria
lui Oanea sări o bucată de pane, copilul vru să explice prin semne că ar
fi preferat să ţină bucata de pui în mână, dar mama duse degetul
arătător la gură, înălţând privirea spre fratele ei:
— Nu-l întrerupe, povesteşte.
Barbu se întrerupse ca să glumească, comparând degetul Clarei
ca un străjer ce stă de pază la poarta cuvintelor – metafora îi plăcu
grozav, râse de unul singur, dar, cum ceilalţi nu se lăsaseră antrenaţi
de veselia lui, păru deconcertat. Clara îi sări în ajutor:
— Ale lui Oanea? Vai de vorbele lui! Îl auzi doar!
Copilul bolborosea într-adevăr neplăcut, emiţând nişte sunete
răguşite, direct din gât, presărate cu z-uri şi însoţite de şuierături
penibile.
Clara îl îndemnă pe Barbu să continue istorisirea, aruncând spre
lavabou o privire contrariată: ce tot face acolo de nu vine la masă? şi
privirea copiilor se mută în direcţia aceea, o aşteptau, se ocupa de ei
pe muteşte, binevoitoare, blândă, răbdătoare, scutindu-i de
observaţiile mamei, care privea atunci nu ştiu cum – după cum se
exprimase Mira intimidată; adică sever şi batjocoritor, mijind ochii ei cu
 X

pleoape grozav de bombate, de netede şi sidefate când le cobora, dar

încreţite mărunt, ca o draperie de mătase trasă de şnur când le ridica.
Mai mult decât ochii – expresivi, dar deloc frumoşi, cu genele lor
scurte, decolorate, sub sprâncene prea apropiate de arcadă, slab
marcate de părul subţire şi rar, de un castaniu spelb – impresiona
fruntea înaltă, boltită larg spre rădăcina părului, îngustată către
tâmple, fără o cută, dominând ca o cupolă faţa mică şi osoasă, cu
pomeţi proeminenţi şi gura căzută între maxilare ca un tău de munte
cu margini înguste. Îndată însă ce această gură râdea, superba ei
dantură, cu dinţi mărunţi, dispuşi armonios pe toată potcoava, ce se
vedeau lucioşi, bine întreţinuţi, până în fundul gurii, recâştiga pentru
întregul cap un farmec greu de exprimat; totuşi, o formulă fusese
găsită chiar de prietenele Clarei; păcat că nu râde mai des! – din care
se desprindea o oarecare invidie, căci ignorau într-adins mersul ei
graţios, supleţea trupului, frumuseţea bustului: un bust de statuie, se
exprimase un expert în materie, tatăl ei. Până şi priceperea de a se
îmbrăca le jena pe prietenele mătuşii ca un fir de nisip intrat sub
pleoape.
Rozana îşi şterse mâinile domol şi atârnă prosopul de cuiul unde
o tăbliţă mică purta scobită litera R, exact ca la internat, cum
remarcase ea prima dată. Deveni atentă la conţinutul cuvintelor,
înregistrând cu dispreţ povestirea banală, plată, ce-i evoca un film mut,
vizionat la cinematograful din incinta Regimentului 2 Vâlcea, în mod
clandestin, venită acolo cu Dina Soceanu, colegă şi de clasă, şi de
internat – internatul Bulat, de pe bulevardul Tudor Vladimirescu. Pe
eroina lui Barbu o chema tot Barbara: Barbara, fiica… a cui fiică? A
deşertului? Nu stărui să găsească titlul exact al filmului, pentru că el o
informă numaidecât copios: fermier era tatăl Barbarei, şi, după cum
înţelese, un fermier bogat, într-o regiune roditoare – deci cu totul alt
decor -, şi pe fata lui, răpită de nişte bandiţi faimoşi, o salvase
prietenul povestitorului, dar cu ajutorul său, că aveau, chipurile, şi ei
doi câte o fermă în vecinătatea păgubaşilor – pe prieten îl chema
Fernando… Îşi luă locul la masă, tăcută, şi pentru prima dată privi
pieziş pe cineva, disimulând această uitătură prin gestul de a întinde
farfuria spre mătuşă – numai Clara oficia împărţirea bucatelor şi-i
servea după cum le cunoştea gusturile. Barbu istorisea absent,
fermecat de propriile plăsmuiri – ea aşa le considera, ceva îi spunea că
nu luase parte la întâmplări -, chipul lui voalat intrase parcă în pânza
unui reflector. Auzind-o pe mătuşă că-i spune pe un ton admirativ:
 X

„Barbute, ar trebui să scrii toate acestea”, se întrebă dacă nu cumva

erau false impresiile ei. Că povestea cu farmec, e-adevărat, şi tot
adevărat era că Mira îl asculta fascinată – ce mult ar fi vrut şi ea să se
strămute în lumea aceea din care venise el, la care visase atâţia ani, o
lume plasată de imaginaţia ei peste mări şi ţări, cum glăsuiesc
basmele, o lume stranie, un loc unde sunt posibile cele mai incredibile
aventuri!… Surprinse zâmbetul abia perceptibil al unchiului Marius,
rămase complicea lui, doctorul stărui cu privirea în privirea ei, îşi
surâseră ironic, paharele lor se ciocniră: „Noroc!” – un noroc şoptit,
însoţit din partea unchiului de clipirea genelor. La masă se bea în mod
obişnuit vin roşu, adeseori negru, când se găsea, puţin, amestecat cu
apă sau sifon, aveau voie şi copiii, porţia lor era de un deget, deşi,
după gustul lui Oanea, vinul era o băutură delicioasă, din care s-ar fi
înfruptat mai temeinic şi nediluat cu apă ori sifon – apăra paharul lui cu
podul palmei când mama se pregătea să-i pună sifon. Rozanei nu-i
plăcea să bea vin şi nici o altă băutură în afară de apă, băuturile
alcoolice o ameţeau şi-i creau o stare de nelinişte, de surescitare,
străină temperamentului ei; prefera să-şi păstreze limpezimea
spiritului, calmul; îi făceau piciorul sigur, braţele agere pentru urcuşul
în copaci, o aplecare băieţoasă – spunea mătuşa, nemulţumită -, dar ea
avea un surâs îngăduitor pentru această meteahnă, atribuind-o unui
îndemn ancestral. Priveliştea descoperită din semeţia arborilor o
cucerise de la bun început, aşa îndrăgise ţinutul, care-i etalase pe
încetul minunile lui, ea rămânea mereu credincioasă mugurilor de
aluni… plecase spre ele fără să le bănuie existenţa, plecase singură,
neînsoţită de copii, la vremea aceea se ţineau de fusta ei îndatoritori,
dar lipsiţi de prietenie, ceea ce o îndreptăţise să ghicească cine le
impunea această atitudine, era în stare să formuleze până şi cuvintele
mătuşii: „Mira, înconjuraţi-o cu dragoste, a suferit mult, n-o lăsaţi
singură, singurătatea e un prost sfătuitor la durere”. Cuvintele însă nu
pot aţâţa singure un sentiment, dovadă purtarea lor de atunci. Cum
Oanea era impermeabil la cuvinte, simţitor numai la gesturi – iar ea-l
rănise, probabil, cu vreun gest involuntar -, îi aprinsese iubirea abia
după întâmplarea cu berbecul. Crângurile de alun! Le descoperise cu o
exclamaţie a privirii, mai purta rana usturătoare din capul pieptului şi
deznădejdea, neîmpăcată cu dispariţia din viaţa ei a mamei. Ea nu mai
văzuse până atunci aluni. şi în anul acela – era vară -, alunii se
ploconeau către pădurea de fagi cu ciucuri bogaţi de alune, roada lor
mai era verde, se confunda cu frunzişul, o pândeau parcă jucăuşe
 X

alunele, de pe ramuri mlădioase – cât de mlădioase! – şi ea le

asemuise de-atunci cu nişte prunci minusculi, în scutece dantelate.
— Barbara s-a măritat cu prietenul tău, cu Fernando, dacă zici c-
a rămas ciung? Ciung înseamnă fără o mână sau fără un braţ?
Ochii Mirei scânteiau, şi Rozana surâse cu duioşie: numai pentru
încântarea fetiţei şi ar merita Barbu o mai mare atenţie din partea ei –
fu dispusă deodată să se poarte mai afabil cu musafirul, ba, într-un fel,
o nemulţumi râsul unchiului Marius, care se răsturnase pe speteaza
scaunului cu o expresie amuzată. Mătuşa îl privi şi ea cu răceală, şi din
nou se instală la masa lor starea de echivoc – Mira nu primi nici un
răspuns, poate pentru că era aşteptat de doctor cu atenţie, deşi până
atunci lăsase impresia c-ar fi absent; oricum, Barbu înclină fruntea spre
farfurioara cu zmeură, expresia de încântare dispăruse de pe chipul lui.
Copleşită de tăcerea care se aşternu lungă şi apăsătoare – de astă dată
şi pentru ea -, Clara se foi pe scaun, evitând să încrucişeze privirea fie
cu a soţului, fie cu a fratelui, şi le aminti, pe un ton sec, rece, că în
după-amiaza aceea au oaspeţi; grăbi copiii să se ducă la culcare, spre
nemulţumirea lor, afişată printr-o alungire a figurilor şi un rictus ca de
plâns al gurii, lucru ce nu o înduplecă pe mamă. Rozana îşi stăpâni
bucuria pentru libertatea care o aştepta – mătuşa nu îngăduia ca ei,
copiii, să fie prezenţi printre musafiri: „Copiii nu trebuie să asculte
discuţiile celor mari”. Cu atât mai bine, îşi spuse fata, ridicându-se de
la masă să-i ajute Mariei să strângă tacâmurile.
Zborul gâzelor sub brazi accentua liniştea parcului, lipsea şi cel
mai uşor foşnet – natura parcă încremenise din cauza arşiţei. Copiii
dormeau, mama îi luase din sufragerie cu forţa, se agăţau de mici
pretexte să scape de somnul de după-amiază, pe care-l detestau chiar
dacă picau de oboseală; protestele lor scâncite se repetau de fiecare
dată, şi Rozana era în mod tacit de partea lor, dar nu putea să
intervină. Ei o implorau din ochi, se prefăcea că nu înţelege, bucuroasă
că mătuşa nu-i impune şi ei acest program privativ.
Fata păşea agale pe alee, cu o carte în mână, surprinsă de
zăpuşeala care o întâmpinase la ieşirea din casa lor răcoroasă. Se
îndreptă totuşi spre banca de sub brazi, cum îşi propusese. Citea din
mers, dar cu gândurile risipite, şi se aşeză nehotărâtă – cel mai nimerit
lucru ar fi s-o zbughească în afara curţii. Privi oarecum înviorată către
zăvoiul răcoros, urechea ei prinse până şi clipocitul râului în zona
stăvilarului, în nări se insinua boarea înmiresmată a florilor de cimbru
 X

şi sulfină. În înaltul lui de peruzea, văzduhul fulguia brăzdat de fluturii

cerului – avântaţi spre lumina soarelui nebunatici şi neghiobi, fără să le
pese de viaţa lor efemeră. Din ogorul de secară răsună înăbuşit
pitpidicul păsării care se juca de-a v-aţi ascunselea cu ea… Se
suprapuse peste chemarea păsării un glas de om, şi ea nu-l recunoscu
aşa îngroşat, cu intenţia insidioasă venită din spatele băncii – îl lăsase
pe Barbu de vorbă cu mătuşa, o discuţie în surdină, unchiul Marius se
retrăsese la el; şoapte, cuvintele pocneau parcă asemenea unor băşici
de săpun, se întrerupseseră cât străbătuse culoarul, doar cuvântul
plecare plesnise ceva mai tare, şi acest cuvânt o înfiorase plăcut, deşi
nu era sigură deloc dacă nu discutau despre plecarea pe undeva a
unchiului Marius, care obişnuia să meargă săptămânal la Râmnic, în
legătură cu planurile de construcţii spitaliceşti, mereu amânate de
serviciul sanitar. Barbu ocolise casa pe lângă terasă ca să iasă în parc.
De ce? ceru voie să se aşeze lângă ea, apoi întrebă ce citeşte pe un
ton care-i displăcu, de parcă ar fi zis: „Ce bazaconie citeşti acolo?”
acuzând-o de la bun început că lectura ei e de prost gust, de aceea nu
răspunse imediat, şi el trase de carte, să citească titlul, ea făcu un gest
şi mai ireverenţios, pentru care se mustră după reţeta mătuşii: nu se
purta corect cu o persoană mai vârstnică! Smulse cartea îndărăt. Plăti
acest gest necugetat cu un răspuns sec: „Malencontre”. El nu pricepu,
nici n-avea cum, se amuză: „Ce naiba-nseamnă?” Se făcea în acelaşi
timp că nu observă tulburarea fetei, care-l înfiora, îi stârnea simţurile.
Continuă pe acelaşi ton: „O poveste cu multă dragoste, desigur, iar
eroii sunt foarte tineri, foarte frumoşi, foarte şi mereu foarte, perfecţi
adică, şi se iubesc… Doamne, câte neghiobii mai înşiră unii scriitori! Se
iubesc cu fervoare, dar intervine ceva, totdeauna intervine ceva, care
face ca dragostea lor să nu se dezlănţuie… complicaţii mari,
nemaipomenite, pe sute de pagini! Totul curge însă spre un sfârşit…
Infernale povestiri! Nu pregătesc omul pentru viaţă. Happy-end-ul îl
întâlneşti numai în romanele ieftine, fetiţo, ţine minte, în viaţă nu e
aşa, te încearcă tot felul de ispite, şi dacă te încearcă… oameni
suntem, din carne şi sânge, cu pofte…”
Refuza să-l mai asculte, fixând privirea, la întâmplare, pe pagina
deschisă, dar rândurile dănţuiau ca şi cum literele ar fi făcut încercări
de pointe. El o sâcâi din nou: „Ce înseamnă titlul?” Răspunse cu
bruscheţe că nu înseamnă nimic şi, cum purtarea ei o nemulţumea
profund, intră în panică, nu pricepea ce se întâmplă cu ea, ce a îndârjit-
o împotriva lui. Barbu rosti acrimonios:
 X

— Trebuie să însemne ceva, fetiţo, ce tot îmi îndrugi?…

Se opri la vreme, ochii fetei exprimau surprindere. Ea se gângăvi,
negăsind cuvintele potrivite; era numele unui castel, pe undeva în
Franţa, poate nici nu exista în realitate, citea cartea ca să-şi
perfecţioneze limba franceză, i-o indicase mătuşa, zicând că are un
subiect atrăgător şi un stil uşor, autorul era, pare-se, o femeie, dar se
pricepea să scrie o carte de aventuri – are o imaginaţie prodigioasă,
conchise pe un ton plictisit. El plasă răutăţi: un castel şi grădini
fermecătoare! Ba poate fermecate… ceea ce o făcu să se ridice.
— Mă ierţi, te rog.
Barbu îi apucă mâna, se miră cât e de rece; încercă să i-o
încălzească, şi fata se împotmolea tot mai mult în nedumeriri, ar fi vrut
să plece fără să-l jignească pe acest ciudat unchi, contestat şi de
mintea, şi de inima ei.
— Unde vrei să te duci? îl auzi întrebând. Rămâi cu mine, e prima
dată când stăm de vorbă. Dar ce nervoasă eşti! Păcat! O fată atât de
crudă! Dacă ai fi nepoata Clarei – şi a mea, la urma urmei – m-ar speria
mult acest fapt… Dar stai locului odată! izbucni mânios, şi ea se aşeză
speriată, ferindu-se de ochii lui.
Imaginea lor avea să rămână totuşi pitulată în fiinţa ei şi va
răbufni în vis: ochi detaşaţi, enormi, fără personalitate, nu ochii cuiva,
ci ochi, numai ochi, dispărând şi apărând mereu mai răutăcioşi, până
ce tortura ajungea la paroxism şi se trezea lac de apă, cu un geamăt
sugrumat: mămico!
— Aşa trebuie să te porţi cu fetiţele, autoritar, căută Barbu s-o
împace, făgăduindu-i o întâmplare adevărată, pe care şi începu s-o
istorisească: E din copilăria mea.
Ea refuză să-l asculte, de aceea nu-şi dete seama imediat că
povestea în franţuzeşte – o franceză impecabilă. Îndată ce percepu
acest lucru, compară exprimarea lui cu a tatălui şi-şi zise cu oarecare
mândrie: „Tata vorbeşte şi mai frumos! Juri că e un parizian (deşi ea nu
auzise niciodată vreun parizian vorbind), rh-ul lui se pretează”. Atenţia
ei se risipi, nu înregistra decât timbrul glasului, lecţia aceasta de
franceză pe care nu i-o ceruse o apăsa, nişte ciocănele se apucară să-i
bată ritmic în tâmple. Istorisirea se întrerupse, pauza de tăcere
intensifică bătăile ciocănelelor; iar când Barbu vorbi iarăşi, de astă
dată în româneşte, înţelesul brutal iscă în mintea ei goana unor caleşti
 X

trase de cai sălbatici şi, fără să i se dezvăluie pe deplin ce urmăreşte,

roşi până la rădăcina părului. Palma lui netezi părul de flacără, coborî
pe spatele arcuit, ajunse la funda rochiţei: în locul acesta încleştă
carnea şoldului.
— Aş vrea să fim prieteni, rosti şuierat, am o fetiţă de vârsta ta…
ai cunoscut-o, pe Vana? Îmi aminteşti de ea.
Rozana se trăsese spre marginea băncii, mâna se întindea s-o
ajungă, bărbatul îngăima ca în vis:
— Deşi fluşturaticul de Bogdan te îmbracă atât de copilăreşte…
mare pozeur taică-tău! N-ai priceput de ce procedează aşa cu tine şi
să-i dejoci… e în dezavantajul tău, să ştii. Ce naiba, la şaisprezece ani,
o fată se poate considera domnişoară, bunica se măritase la vârsta ta,
alte femei şi mai fragede… Eu mă pricep, te-am văzut… Cum erai
aşezată în plină lumină…
Fata se smulse cu un geamăt de dezgust, şi el o scrută
dezamăgit.
— Ce ai? De ce mă priveşti aşa, ca şi cum… dar prostuţă mai
eşti, fetiţo! Pricep. Roadele educaţiei impuse de Clara. Dar te ţine în
cea mai deplină ignoranţă, biata de tine! Întinse braţele amândouă
spre ea, s-o readucă lângă el cu tandreţe, dar fata se ridică iute. Am
să-ţi împrumut o carte interesantă, am câteva…
Cum fata se şi depărta, veni pe urmele ei, vorbind incoerent,
nesigur, încovoiat ca de o povară. Se înţepeni locului, severă, lăsându-l
să treacă, zăpăcită şi de zăpuşeala din parc. Îl văzu că-şi continuă
drumul spre spital, suspină adânc, ochii i se umeziră, lăsă lacrimile să
curgă pe obrajii aprinşi, după care le şterse cu palmele – palme
îngheţate, stăruiră pe toată faţa reconfortant, mai ales pe frunte şi pe
tâmplele încinse. Reveni la bancă, se reaşeză, zări cartea căzută jos, o
ridică, rămase multă vreme cu ea în poală. Gândurile învălmăşite se
limpeziră pe încetul, rămase predominant unul singur: să plece. Cum
odaia ei avea fereastra întredeschisă în spatele transperantului tras,
urcă pe prichici ca să arunce cartea înăuntru; ascultă o clipă încordată:
nu se auzea vreo mişcare în încăperile alăturate? Lăsă storul şi sări în
iarbă, pe urmă se îndreptă către remiza unde ţineau şi ei, copiii,
bicicletele; pe a ei i-o dăruise unchiul Marius – o bicicletă elegantă de
damă, cu spiţele roţilor apărate de o plasă în culorile tricolorului.
Bicicletele erau un mijloc de locomoţie obişnuit în oraş – zăreai
 X

asemenea vehicule mai în fiecare curte -, le îngăduiau locuitorilor să se

deplaseze la sfârşit de săptămână în împrejurimi şi chiar spre oraşele
mai îndepărtate. Mergând spre remiza, Rozana îşi dete seama că
pornise de fapt pe urmele lui Barbu. Acesta avea camera de dormit în
incinta pavilionului principal, pe sala laboratorului, cum dispusese
medicul – spre surprinderea Clarei -, pretextând că locuinţa lor nu
posedă un dormitor în plus, iar el nu admitea ca familia să-şi restrângă
spaţiul, să se înghesuie în paturi pentru musafir. şi pe Barbu îl
nemulţumise la început decizia cumnatului, cansiderând-o o ofensă – îi
comunicase impresia lui surorii -, acum însă se declara mulţumit să
locuiască izolat de ei, dezvăluind că l-ar fi deranjat joaca nepoţilor.
Zărind-o pe moaşa Aurica lângă fântână, fata alergă într-acolo. De
obicei, femeia o întâmpina binevoitoare, căuta într-adins tovărăşia ei,
dispusă totdeauna să-i împărtăşească zvonurile din orăşel. De astă
dată o pironi nu ştiu cum, o evită, bolborosi că are treabă şi se şi
depărtă cu găleata cu apă către intrarea pavilionului.
Dori pe neaşteptate să se ducă în oraş, să audă gălăgia
trecătorilor, a copiilor care se jucau pe maidane, duruitul căruţelor care
pătrundeau în oraş peste pod, fără să-şi explice această dorinţă, cu
totul nouă. Numai că un cortegiu funebru, ce cobora spre cimitir, o
obligă să cotească ghidonul spre poteca zăvoiului. Urmărea să iasă în
piaţă prin spatele spitalului. Bătaia clopotului îi reaminti cine murise,
cizmarul lor, decesul survenise acum două zile, când unchiul Marius se
întorsese abătut de la el, anunţându-i că noua hemoragie îl doborâse
pe bietul om. „Dacă mi-ar fi stat în putere, l-aş fi salvat pe acest om
cumsecade, dar ftizia nu iartă”. Deşi bolnav, se încăpăţâna să lucreze
pentru familia lui, medicul îl îngrijea în mod gratuit, îl sfătuise să se
interneze, îi oferise şi un ajutor bănesc, dar omul refuzase demn: „Aţi
văzut vreun bolnav de oftică vindecat? Atunci, la ce să plec, la ce să
mă îndatorez degeaba?”
Prietena Dina Soceanu locuia la celălalt capăt al oraşului, pe
şoseaua naţională. Ocoli malul humos şi se strecură de-a lungul albiei,
trecând puntea să iasă în uliţă. Ajunsă în dreptul cârciumii lui Nae
Bădărău, urcă iarăşi pe bicicletă. În afară de farmacie – aşezată pe colţ,
la întretăierea a trei străzi pavate cu piatră de râu – şi de cofetărie,
restul prăvăliilor trăseseră obloanele. Sumedenie de muşte bâzâiau
deasupra tifonului, ce acopera platourile cu prăjituri de pe tejghea, şi
deasupra borcanelor înalte, pline cu bomboane şi drajeuri colorate, din
 X

vitrina cofetăriei. Pe un carton sta scris mare, de mână: „Servim

îngheţată de vanilie şi şocolată”. Frână, cu îndemnul să intre să se
răcorească, gustul parfumat, moale şi rece se şi instala ispititor pe
limba ei, salivă abundent, înghiţi în sec cu regret – n-avea asupra ei
nici un ban.
Râul traversa oraşul pe sub arcadele celor două extremităţi ale
unui pod de zid. Ajunse acolo după ce lăsă în urmă primăria şi şcoala
primară. De acum trebuia să ia viteză dacă dorea să biruie panta al
cărei punct culminant era în dreptul tăbăcăriei. Opri într-adevăr pe
podeţul din faţa clădirii, acum goală, cu geamurile sparte şi zidurile
năpădite de mucegaiuri verzi. Aplecată peste balustradă, privi crucea
mică de piatră care străjuia viroaga în amintirea Mioarei, sora mai mică
a Dinei, moartă sub podeţ într-un accident stupid. Dealul mânat de
torenţi pe dedesubt alunecase la puţină vreme, ca, pe tălpile unei
sănii, şi astupase râpa, iar firul apei se strămutase dincolo de
surpătură, căutând o nouă scurgere către albia râului, încât, în prezent,
nimeni nu-şi explica cum se întâmplase acel accident. De pe podeţ se
zărea şi casa roşie, ca un imens rug aprins printre arţarii bătrâni. Panta
urca şi mai pieptiş, dincolo de valea seacă a pârâului, dominând oraşul,
împădurită: păduri de fagi, întunecoase şi reci, care-i sugerau aceeaşi
întrebare: cum suportau locuitorii casei roşii izolarea pe un vârf de
colină, în desişul livezii de pomi fructiferi şi al viei desfăşurate chiar în
locul unde poala pădurii deşerta pe coastă tufărişurile sale? Matei
Soceanu se îndârjea în fiece primăvară să le îndepărteze, să nu-i
sugrume viţa, dar nici ele nu se lăsau învinse cu totul, se înfiripau pe
parcurs din te miri ce mlădiţe nedesţelenite. Aşezarea Socenilor ducea
o luptă dârză cu vegetaţia sălbatică din preajmă; şi, după părerea fetei,
era la cheremul spaimelor ce sălăşluiau noaptea în codru – în
vecinătate nu se afla decât tăbăcăria, dar pustietatea acesteia
(proprietarul dăduse faliment, şi cumpărătorii nu se buluceau să preia
o hrubă cu instalaţii primitive, deteriorată şi pe dinăuntru, şi pe
dinafară, deşi aşezarea ei pe un braţ al râului, nimerită pentru o
tăbăcărie, îi lăsa şansa de a găsi într-o zi un stăpân nou pe care să nu-l
sperie investiţiile necesare repunerii ei în funcţiune) mărea impresia de
urât a Rozanei. Pe deasupra, tatăl Dinei – ea-i spunea moş Matei –
pretindea că lupii nu se sfiau să coboare iarna din păduri până la scara
casei sale, îi văzuse adulmecând din verandă – lucru ce o făcuse să-i
mărturisească prietenei sale că preferă spitalul, cu toată minunata
aşezare a casei roşii.
 X

— Nu te împaci cu noaptea, asta e, se vede c-ai păţit ceva în

copilărie, te-a înfricoşat vreo neghioabă de slujnică, încercase moş
Matei să-şi explice teama ei.
Târî bicicleta, gâfâind, până la deschizătura în verdeaţă a
verandei, înţesată de coardele tuturor plantelor agăţătoare: un talmeş-
balmeş de iederă, trandafiri urcători, barba-caprei, glicină – luptau şi
ele surd, vrăjmăşos, să cucerească cât mai multă lumină, răsădite de
gazde într-adins, necunoscând care se va prinde, într-un pământ sărac,
cum era malul şoselei, dar uite că ţâşniseră toate viguros să
îmbrăţişeze intrarea.
Geamul uşii zăbrelite zbârnâi şi, după o aşteptare cam lungă,
auzi în sfârşit târşâitul unor paşi: bunica Dinei, betegită de gută la un
picior, şchiopăta sprijinită într-o cârjă – poc, poc, poc, poc, -, apoi
răsună glasul ei ascuţit, se deschise geamul înăuntru, rămaseră
zăbrelele şi capul bătrânei printre ele, povăţuind să intre în curte, câinii
sunt legaţi, Dina se află cu Matei în prisacă.
Bucuroasă că a nimerit într-o zi de lucru pe lângă stupi, fata
trânti bicicleta de zid şi se repezi spre portiţa de lângă verandă. Matei
Soceanu transformase o grădină oarecare într-o vastă prisacă cu plante
melifere. Deşi nu se îndeletnicea de prea mulţi ani cu stupăritul, se şi
făcuse cunoscut în judeţ prin râvna lui de a reînvia o ocupaţie ce
altădată predomina în ţinut, îi aducea venituri însemnate – pledase şi
pentru înfiinţarea unei asociaţii a apicultorilor, a unei fabrici de stupi
sistematici în oraş, alta de extragere a mierii, de prelucrare a fagurilor;
publicase şi o broşură, tipărită la Râmnic, cu instrucţiuni utile pentru
cei care doreau să devină apicultori.
Printre lujerele înalte şi viguroase ale florilor de ceară, Rozana o
descoperi pe prietenă acoperită până la glezne cu o pânză subţire,
ţinând de toarte o tavă lunguiaţă, din alpaca argintată, pe care se
stivuiau câţiva faguri albi şi galbeni – unii pe alocurea şi cafenii – cu
boabe de rouă strălucitoare în micile scobituri hexagonale, înclinat
deasupra stupului, tatăl tăia cu un cuţit special ramele încărcate. După
ce sfârşi, aprinse o zdreanţă şi alungă fumul către albinele agăţate
ciorchine pe felia cu iezăre minuscule.
Teama de albine o ţinea pe Rozana la distanţă, deşi Dina o
chemă să vină lângă ei. Matei Soceanu o trimise pe fiică la ea.
Deasupra pânzei subţiri mai bâzâiau câteva albine, şi Rozana se trase
aproape de treptele scării – strigă amuzată:
 X

— Parc-ai fi o mireasă, Dina!

Matei reaşeza ramele meticulos, în timp ce albinele, de parcă nu
s-ar fi petrecut nimic deosebit, îşi reluau urdinişul regulat prin orificiul
strâmt, ascultând vorbele lui îmbietoare:
— Hai-hai, la treabă cu voi! glasul lui era pătruns de o oarecare
duioşie. Pe neaşteptate, răsună supărat: Nu fi neroadă, mâna mea,
după cum ai constatat şi singură, nu poate fi căpăcită, du-te de depune
ofranda în stup!
Suflă în aripile subţiri şi urmări zborul albinei până o zări oprită
pe corola unei flori din apropiere.
— Aşa, domnişoară! De pe haina lui desprinse altele, vreo trei-
patru, care se roteau zbârnâitoare, într-un cerc strâmt, stânjenite de
faptul că nu-şi puteau relua lucrul. Uşor, fetiţelor, uşor, nu vă stricaţi
bunătate de ac într-un costum uzat. Poftim de vezi, prostuţa! stoarse
locul pişcat, îl umezi cu salivă. Te-ai sinucis ca o zevzecă! Apreciez că
n-ai fost capabilă să suporţi nici măcar un fleac de deranj…
Punctul roşu se ridică în curând pe un gurgui de carne albit. O
rugă pe Dina să-i aducă nişte sare, îmbiind-o în acelaşi timp pe Rozana:
— Nu vii să te pişte şi pe tine? Face bine la reumatism.
Când răsuci capul, observă că fata ajunsese de-a-ndăratelea pe
ultima treaptă a scării de piatră.
— Mi-e frică de ele, moş Matei, văd că te-nţeapă şi pe dumneata.
El se amuză:
— Asta a fost o nătăfleaţă, pun rămăşag că s-a sinucis din amor
pentru cine ştie ce ticălos de trântor!
Vorbele lui îi stârniră fetei nelinişte, chiar teamă, o teamă
neînţeleasă, vagă. Se strecurară fantomatic cuvintele onctuoase ale lui
Barbu, sustrăgând-o lumii luminoase din grădina lui moş Matei,
provocându-i un vârtej de presupuneri confuze. Dina se întoarse cu
sare şi oţet de prună într-o ceaşcă, îi zâmbi Rozanei, spuse ceva ce fata
nu înţelese, îndreptându-se spre tată cu cele aduse. Glasul lui Matei
părea îndepărtat.
— Maică-ta mare crede că fleacul ăsta de înţepătură o să mă
omoare? Doar n-o fi avut acul înveninat, nepricopsita! Frecă locul
bulbucat şi turnă peste sare oţetul. Dă-i pânza Rozanei, să-i arăt cum
este un stup pe dinăuntru. Hai, fetiţo, nu te interesează? Asta cam
seamănă a laşitate, prezintă-te aici până nu-şi face un efect neplăcut
 X

asupra mea! Vreau să duci acasă nişte faguri, i-am promis lui Marius.
Dar ia spune-mi: musafirul vostru e chiar fratele Clarei, cum se
vorbeşte în târg? Dacă-i aşa, cum de n-a mai dat pe la voi, să-l cunosc
şi eu? Bunăoară, cum l-am cunoscut pe Costin? Nefericitul acela suia
dealul mai în fiecare zi, ne înţelegeam de minune, nici acum nu-mi
explic pe deplin în ce consta nebunia lui de vreme ce era blând ca un
miel… un biet mieluşel! Nu trebuie să fii prea perspicace ca să-ţi dai
seama că doctorul nu e încântat de prezenţa acestei rude, încât m-am
abţinut să-l descos. Drept e că rudele ţi le dă Domnul, şi trebuie să le
suporţi, găsesc totuşi că Marius a tras de ajuns de pe urma lui Costin,
şi la treaba asta ar fi cazul să cugete mătuşa ta…
Bucuria i se zdrenţui cu totul, se silea să nu scape o vorbă despre
ai săi, cunoscându-l pe moş Matei limbut – trăncănea vrute şi nevrute,
cum făcea şi în clipa de faţă -, lucru de care mătuşa avea oroare. De-ar
fi fost cu putinţă, Clara s-ar fi înconjurat de ziduri groase, să nu
transpire în oraş nimic din viaţa ei familială.
— Hai, vino, ce mai aştepţi? Să stai liniştită, şi nu ţi se va
întâmpla nimic. Păşi în mod automat spre Soceanu, nu-i mai păsa de
albine, amărăciunea săpase adânc, aproape o sufoca. Vezi? O
adevărată uzină – Matei desprinse un acoperiş, altul, le rezemă de
patul îngust, pe care se mai aflau şi alţi stupi vopsiţi în albastru,
îmbiind-o şi pe ea să se aplece. Atitudinea lui Barbu i se înfăţişă
deodată altfel, şi se întrebă dacă nu contribuise ea singură, printr-o
purtare necuviincioasă… sau atribuise cuvintelor lui un înţeles eronat,
ambiguu? Haaa, ce mai fagure! Miere de salcâm, miere ca lacrima –
desfăcuse rama din margine cu un cuţitaş şi o ridicase deasupra
capului, pe urmă o lăsă sub privirea ei -, la capătul de jos forfoteau
numeroase albine, agăţate una de alta: o învălmăşeală întărâtată.
Zdreanţa le fumegă, ciorchinele se desprinse în boabe, una câte una
pică spre picioarele lui Matei, pe urmă albinele zburară prin grădină,
zăpăcite. Vreau s-o iei aşa, cu tot cu ramă. Astea nu sunt pline, vezi?
Dar ce ai, fetiţo, tot nu ţi-a pierit teama? Zău că mă supăr! Albinele
sunt ca dulăii de curte, să ştii: dacă-l simt pe om fricos, se dau la el şi
mai înverşunat, aşa că ia seama!
Aşezate una lângă alta, ramele păreau nişte stinghii albe. Matei o
făcu atentă că unii faguri aveau căsuţele albe, pline, grele şi
strălucitoare, pe când altele erau seci, ba existau şi rame necăpăcite
sau căpăcite numai în parte – fagurii acestora umpleau doar unghiurile,
 X

ca pânza unui păianjen. Fata se însufleţea pe măsură ce i se dezvăluiau

tainele stupului, şi amărăciunea pieri cu totul din inima ei când Matei o
puse pe ea să scoată o ramă dinăuntru.
— Ai văzut ceară mai albă? E bună pentru prăjiturelele Clarei,
alea simandicoase, de care eu – nu cumva să mă pârăşti -, de care eu
nu prea fac haz.
Complicitatea din priviri o făcu să râdă – se simţea bine în
tovărăşia acestui mucalit bătrân, despre care unchiul Marius spunea că
e un mare palavragiu şi zeflemist, nemulţumit că omul nu-şi vedea de
treburile lui şi se ocupa mai cu seamă de-ale altora.
Înainte de a pătrunde în casă, Rozana se răsuci să mai privească
o dată prisaca înţesată de plante şi flori; florile alcătuiau o masă
pestriţă de tonuri vii, din care se săltau zvelte, pe înalte tulpini,
buchetele îngemănate ale florii de ceară. Dintre toate gâzele ce roiau
pe deasupra lor, numai albinele stâpâneau meşteşugul miraculos de a
ciupi din corola lor materialul clădirii acelor mici rezervoare
compartimentate perfect hexagonal, în care picurau infinitezimal şi cu
o perseverenţă deconcertantă stropii zaharaţi şi înmiresmaţi – asupra
prisăcii se revărsa o lumină orbitor de albă, descoperind vie şi
scânteietoare până şi moliciunea de catifea a petelor, starea de euforie
îi strânse genele, buzele ei vrură să îngaime ceva, impresia rămase
mută, se referea la lumină şi flori, prin minte rătăciră ca nişte fantome
zdrenţuite vorbele lui Matei, ale lui Barbu, şi, într-o măsură la fel de
vagă, se întrebă de ce-or fi necăjit-o atât de mult, poate că ei doi n-au
avut decât intenţia s-o tachineze, aşa cum obişnuiesc adesea bărbaţii,
mai ales cei vârstnici, urmărind să flateze… Vorbele Dinei, în spatele ei,
îi readuseră confuzia minţii: ziua da, de acord cu tine, dar noaptea? pe
o noapte de beznă, când bântuie lupii, hauuu-hauuuuuu! Nu pricepu
pentru o clipă, căută să-şi limpezească gândurile participând la hazul
prietenei, se lipi de ea cu efuziune, mai zăboviră pe scară. În afundul
prisăcii, sub un măr bătrân cu crengile generos aplecate în formă de
boschet, masa de piatră i se păru Rozanei în cadrul frunzişului o
enormă ciupercă albă, un şampinion. Mirată că mai poate respira sub
pânză, Dina o trase înăuntru.
— Scoate-o! Aici nu sunt albine, mi s-a făcut sete, mă reped să
aduc ulciorul din pivniţă…
Aşteptând-o, Rozana se săltă pe scăunaşul unui gherghef mare
de ţesut covoare – aproape atingea tavanul cu marginea lui de lemn -,
 X

cercetând cu încântare vastul câmp de culoarea mării furtunoase,

presărat cu mărgăritare şi albi cocostârci. Ciupi din fagure pofticioasă,
legănând un picior – bucata moale, îmbibată de parfumul florilor de
salcâm, stâlcită între limbă şi palatin, îşi revărsă zeama lipicioasă,
dulce şi totodată vag acrişoară, în toată gura, o deşertă în cupa mâinii
când nu mai rămase decât un boţ galben, ce purta urmele dinţilor ei
mărunţi de rozătoare.
Soarele se îneca de-acum în verdele pădurii, dar căldura mai
persista. Înaltă, mlădie, Dina obişnuia să poarte părul răsucit ca două
coarne de berbec în dreptul urechilor, iar negrul irişilor absorbea
pupila; deasupra buzelor, pielea mată şi oacheşă a obrazului,
semănată cu o aluniţă mare cât o paietă, părea înfrumuseţată cu
artificiul la modă în secolul perucilor. În oraş se organizau în fiecare
vară concursuri de biciclete – şi ea era dintre cele mai bune
alergătoare. Printre posesorii acestui mijloc de deplasare se numărau şi
ceilalţi locatari ai casei roşii: Veronica Soceanu, mama Dinei, pedala în
acelaşi ritm tineresc, iar Matei, deşi mult mai vârstnic decât soţia, le
ţinea isonul. Precupeţii care aprovizionau piaţa târgului le luau drept
surori gemene pe cele două, atât de mult semănau şi atât de tânără
arăta mama. Se vântura până şi zvonul că Veronica ar aştepta un copil
– Dina era văzută de la un timp fie singură, fie însoţită de Rozana
Manolescu. Guri clevetitoare atârnau de coada acestui zvon un altul,
care se propaga şoptit: în evenimentul aşteptat cu nerăbdare la casa
roşie de Matei Soceanu era amestecat tânăruul magistrat – surâsuri
ambigue şi clipiri complice se schimbau în prezenţa celor doi bărbaţi,
interveneau şi coatele în mod disimulat.
Fetele se aventuraseră peste pantă chiar de sub liziera pădurii,
şi, în curentul iscat de viteza bicicletelor, pletele roşcate fâlfâiau
aidoma unei năframe de borangic galben – arborii de bordură se
perindau cu atâta iuţeală, încât lăsau impresia că se despletesc unii pe
alţii în urma lor sau că întind lungi braţe să se cuprindă; aerul şuiera în
urechile lor, în vreme ce o mână nevăzută o trăgea pe Rozana de
coamă; trupurile tinere făceau una cu velocipedul, tăind spaţiul ca
nişte lame. Trecură peste podeţul tăbăcăriei ca nişte năluci – roţile
încetiniră rostogolirea impetuoasă abia în dreptul primăriei, unde fetele
frânară brusc.
— Ai cam întârziat, sper să nu te certe mătuşa ta, îi vorbi Dina
prietenei, pe urmă răsuci bicicleta şi înălţă braţele în chip de salut,
 X

mergând un timp cu ghidonul liber.

Trăsura care aştepta în faţa locuinţei o avertiză pe Rozana că
oaspeţii Clarei nu plecaseră. Ajunsă în dreptul ei – era o trăsură mare,
veche, cu căptuşeala ponosită, dar şi pielea, al cărei negru devenise
cenuşiu, roasă cam pe toată suprafaţa -, o recunoscu emoţionată,
mirându-se totodată că mătuşa n-o anunţase cine-i vine în vizită. Îl
descoperi în fundul coşului pe Oanea – se străduia să rotească biciuşca
cum învăţase de la Dobrin, şi ea se sperie, nu cumva să atingă caii,
privirea i se plimbă în jur, să-l descopere pe vizitiu, dar intrase
pesemne în parc, să tăifăsuiască, îl şi zări pe scara pavilionului.
Rezemă bicicleta de gard şi se urcă lângă copil. Portiţa locuinţei era
dată de perete, se vedea roşul dalelor de cărămidă care mergeau până
la scara terasei – de obicei, se circula prin intrarea spitalului, încât
această intrare devenise portiţa musafirilor; spre ea cădeau din terasă
câteva trepte lunguieţe, având de o parte şi de alta tufe de liliac învolt,
alb. Terasa, acoperită în întregime de stinghii încrucişate, pe care se
căţărau dinspre parc trandafirii urcători, în întrecere cu asaltul glicinei,
zăcea toată vremea într-o umbră deasă, întinzând întunecimea şi
asupra încăperilor cu deschidere spre ea, una dintre ele destinată de
Clara oaspeţilor, un fel de salon, fără a fi mobilată totuşi ca un salon, ci
mai degrabă ca o cameră de dormit pentru musafiri, prevăzută cu un
divan acoperit de un covor presărat cu numeroase perne de chelim, cu
banchete de lemn sculptate, cu piedestale, o mică bibliotecă şi două
comode. În aceeaşi odaie, Clara instala şi ghergheful de ţesut carpete,
la care lucra ea însăşi, închipuind modele, asortând lânuri atunci, pe
loc, după inspiraţie, încât ieşeau nişte lucruri aparte – acest calificativ îl
conferise acelaşi Bogdan Manolescu, şi aprecierea lui nu putea fi
neglijată.
— Mi-ra un-de e? silabisi fata, prinzând bărbia lui Oanea.
Băiatul ridică din umeri, preocupat tot de bici, îi arătă cum îl
mânuia, vibraţiile transmise prin lemnul flexibil al coporâştii îl făceau
să clipească fericit. Pe terasă se iscă zgomot, un cap iscodi printre
coardele glicinei, era prea târziu ca Rozana să sară din trăsură şi să
treacă şanţul ca să ia bicicleta, încât ascultă contrariată glasul Clarei:
— Musafirii au întrebat de tine, unde-ai fost? Vino, e şi lume pe
care n-o cunoşti.
Deşi evita privirile, ochi necunoscuţi o fixau parcă în ace, strânse
mâna colonelului, marele ei prieten, dându-şi seama imediat de
 X

stângăcia ei, îngăimă confuză: „Iartă-mă, moş Alecu”, ridicând ochii

spre faţa lui – nu cumva s-a supărat – cu o rugă mută, în timp ce-i
prindea mănuşa lungă, neagră şi lucioasă, în care se afla de fapt o
mână de vată, între palmele ei, de parcă şi-ar fi cerut scuze şi de la
infirmitatea lui, una de erou, colonelul îşi pierduse jumătate din braţ în
război, şi nu numai antebraţul, dar şi pe unicul fiu, plecat voluntar.
Alecu Roşianu ridică încet braţul invalid până la buzele sale şi, cu
politeţea-i cunoscută, sărută pe rând mâinile fetei – mâna lui cea vie,
unica, grozav de caldă şi moale, catifelată, apăsă peste a ei, cea de
deasupra, ochii lui de culoarea oului de raţă îi zâmbiră cu simpatie,
jucăuşi. Rozana se simţi înlănţuită, cu tandreţe, de braţele subţiri ale
unei femei – Marica Roşianu venise spre ea din spate, o descoperi
înaltă, cu ten trandafiriu, grozav de neted pentru vârsta sa, un ten de
copilă. În contrast cu faţa tânără, albul-argintiu al părului părea de
perucă.
— N-ai mai dat pe la noi, iubită Rozana, suflă reproşul ca un
suspin, şi în inima fetei zgârâie remuşcarea ca o unghie pe asprimea
peretelui.
„Ce e cu ea, de ce arată atât de schimbată?” se întreba
colonelul. Altădată le sărea de gât, se manifesta zgomotos. Desprinsă
din îmbrăţişarea Maricăi, Rozana remarcă lipsa lui Barbu din cercul
musafirilor – se întrebă iute dacă el singur îi evitase, sau îl îndepărtase
mătuşa, preîntâmpinând unele întrebări neplăcute? Mai degrabă
unchiul Marius… Expresia de surprindere a unor ochi necunoscuţi, ce o
priveau din pragul salonului, o descumpăniră şi mai mult, văzu un
domn cu favoriţi cum împinge trupul tânărului ca să iasă pe terasă –
acesta sări să-l sprijine de braţ îndatoritor şi înaintară împreună către
ea. Bătrânul înţepeni pe picioarele uşor răşchirate şi, încercând să le
adune, vorbi cu un glas neaşteptat de piţigăiat, trecu prin nas, vădit
impresionat de înfăţişarea fetei (ea înregistra mută gesturile lor, îşi
păstra chipul nevinovat, deşi atitudinea ridicolă a bătrânului ar fi făcut-
o altădată să chicotească):
— O apariţie din Visul unei nopţi de vară. A cui e năzdrăvana?
Marius Podeanu veni s-o ocrotească cu braţul petrecut pe după
umerii ei mici, împingând-o totuşi uşor spre bătrânul Tomescu şi spre
fiul acestuia, Dariu.
— Îmi intimidaţi nepoata!
Tânărul se amuza. Se amuza numai cu ochii, chipul, întreaga
 X

înfăţişare – de orăşean elegant, pus la patru ace – păstra o atitudine

respectuoasă. Surâseră şi ochii fetei, şi, pe o linie nevăzută, simpatia
se încrucişă spontan, ţinuta băiatului se muie într-un fel, purtarea
Rozanei deveni şi ea mai degajată. El o găsea grozav de ciudată în
rochiţa ei tiroleză, de culoarea prazului, stropită cu buline roşii,
înconjurate de o aureolă gălbuie, la care asortase pantofi roşii şi o
fundă de aceeaşi culoare, pe care fata şi-o trecuse, venind spre casă,
odată cu părul, printr-o podoabă de baga, un fel de inel lucios, cafeniu,
încât pletele erau adunate acum înspre spate, ca un mănunchi de mei
copt. Părea o copilandră, şi totuşi avea mai mult de doisprezece-
treisprezece ani, dar nu reuşea să-i intuiască adevărata vârstă –
privirea lui, mutată pe trupul plinuţ, urmărea mişcările fetei de parcă s-
ar fi aşteptat ca ea să facă gesturi curioase, chiar surprinzătoare, fără
să înţeleagă de ce avea impresia aceasta, şi tocmai lucrul acela îl
preocupa.
— Nepotul colonelului îşi petrece vacanţa la Stănila, aşa că o să-l
mai vedem, vorbi doctorul în urechea ei, lăsându-i fetei iniţiativa de a
se angaja să meargă la Roşieni, nu avu însă timpul necesar, căci pe
bătrân îl cuprinsese deodată graba să plece, fornăi pe nas că s-a
întunecat şi şoseaua e plină de hârtoape, azvârli dispreţuitor:
— Grozav mai gospodăresc drumurile domnii politicieni de pe-
aici!
În acelaşi timp, degetele lui osoase împingeau spinarea fiului,
care îşi feri trupul iritat de gestul tatălui, trăgându-se lângă Rozana.
Supărarea lui se adresa şi gazdelor: îl sechestraseră în salonul rece,
obligându-l să asculte nişte plicticoase şi insistente discuţii despre
nerentabilitatea micilor proprietăţi, ruinate de ocupaţia germană şi
împovărate de impozite, fără credite, lipsite de unelte – munceau cu
mijloacele primitive pe care le aveau la îndemână ca să realizeze atât
cât să hrănească pe ai casei şi animalele de povară, câteodată nici
atât, preocupare permanentă a rudelor sale, sărăcite de război.
Înţepenit pe scaunul lui şi uitat cu totul de cei de faţă, el se declara
mulţumit că cel puţin medicul nu posedă o livadă de pomi fructiferi,
fapt ce l-ar fi stimulat pe colonel să-i poftească acolo pentru nişte
demonstraţii pe viu, cum i se întâmpla la Stănila.
— Vezi mărul acesta? Care e impresia ta? Splendid zici? Într-
adevăr!
Un hohot preluda dezminţirea aparentei splendori, unchiul se şi
 X

căuta după emondor, un cuţit special de grădinărie, care semăna cu un

brici de ras, se ciucea cu el la pământ, să scociorască în scobitura ce i
se păruse lui a nu fi decât un nod obişnuit pe scoarţa pomului. Treaba
se desfăşura migălos, el aştepta ca pe ghimpi – s-ar fi dus să se scalde
sau să vâneze – şi, în sfârşit, colonelul se ridica satisfăcut – când ar fi
trebuit să se mâhnească – şi vâra palma sub nasul lui: „Priveşte!” Se
depărtase scârbit la vederea viermelui gras, mare, ce unduia orb,
căutând ceva cu capul lui păros, ridicat uşor. Roade în măduva mărului,
curând o să-i curme viaţa, nu mai e nimic de făcut. Ce mijloace
întrevedea, ca să nu se mai ajungă la o astfel de situaţie? Dar ce
credea el, că există numai un fel, un soi de vierme? şi dă-i cu lămuriri
peste lămuriri despre San José-ul perfid, despre cotari… despre
mijloacele de distrugere: inele de clei, vermorele pentru stropit, perii
cu ţepi de metal. Încercase să creeze o breşă în discuţia lor păstoasă,
asociindu-l pe medic la o vânătoare – intenţiona să organizeze una în
codrii Stănilei -, îl antrenase până şi pe colonel, care povestea – a câta
oară, Dumnezeule? – cum doborâse astă-toamnă, aşa, cu braţul lui
invalid, un mistreţ, al cărui cap împăiat, un trofeu splendid, se afla de o
săptămână fixat pe perete, deasupra uşii ce da în sufragerie, dar
discuţia o reîntorsese pe acelaşi făgaş un bărbat mărunt şi pântecos (îl
asemuise cu un hopa-mitică atunci când îi fusese prezentat), inginerul
agronom al oraşului, pledând cu emfază despre un promiţător mijloc de
venituri care va scoate, chipurile, şi satele din sărăcie – satele de deal,
evident -, plantarea neîntârziată a culmilor, despădurite în mod barbar
de nemţi, sub ocupaţie, cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie:
— Am şi antrenat mulţi proprietari…
— Dar unde naiba s-a dus vizitiul? ţipă, de pe podeţ, glasul
piţigăiat al bătrânului. Ilieee, Ilieee!
— Se răsuceşte ca un titirez, surâse tânărul, vrând parcă să-i
ceară scuze fetei, în timp ce privirea lui se aduna la coada ochilor
dojenitoare, aţintindu-l pe tată. Mă ia acasă tocmai acum, când am
descoperit un lucru interesant.
Dinţii lui puternici, sănătoşi se înfipseră în moliciunea buzei, îl
atrăgea cu adevărat aerul de sălbăticie al fetei şi regreta că pripeala
tatălui îl smulge de lângă ea. „Tot nu pricep de ce se grăbeşte atât!”
Gesturile stăpânite ale Rozanei îi risipiră impresia de bizar – o notă de
firesc adumbrea chipul ei, şi chiar o nuanţă de maturitate când îşi luă
rămas bun de la oaspeţi; iar roşeaţa ivită deasupra pomeţilor, după
 X

sărutul cam insistent al gurii lui pe mâna ei, îi stârni o dorinţă ascunsă
– un tremur imperceptibil, mai degrabă un fior, a cărui senzaţie o
evocă pe drum, pe drumul spre Stănila – îl făcu să devină mut şi
visător.
Abia când trăsura mare şi ponosită coti din uliţa lor către oraş – şi
mai ales când dinspre cimitir se ivi Barbu însoţit de Mira -, Rozana
pricepu de ce acceptase cu atâta grabă să se repeadă la Stănila pe
bicicletă. Mira ciripea locvace, dar Barbu, se vedea bine, n-o asculta,
cu o joardă de alun în mână (inima Rozanei se strânsese geloasă: au
fost în aluniş?), lovea ciudos bălăriile de pe marginea şanţului,
preocupat de un lucru supărător, încât nici nu observă că ea trecuse
malul să ia bicicleta. Se furişă în curte prin portiţa musafirilor, evitând
o întâlnire cu el. Moaşa Aurica venea spre ea cu mersul ei legănat de
raţă, pe nişte picioare strâmbe de la genunchi în jos, ţinând mâna în
dreptul pântecului. Avea ticul să icnească din cap, gâtul se frângea
uşor, iute, cu bărbia înainte – semăna a orătanie înecată cu dumicatul.
Înclinaţia ei de a iscodi omul o îndepărtase pe fată la început de femeia
aceasta, dar mai apoi i se dezvăluise firea blândă, prietenoasă a
moaşei, în contrast cu răceala şi rigiditatea temperamentală a Clarei, şi
o îndrăgise, îi făcea mici mărturisiri, alerga uneori să-i ceară o povaţă.
Clara se arăta grijulie faţă de ea numai când se îmbolnăvea. De
altminteri, îi trata şi pe propriii ei copii numai cu precepte, împărţea
foarte rar gesturi de tandreţe, încât aşeza de la bun început o stavilă în
calea mărturisirilor, de orice natură ar fi fost.
— Toate bune? îi surâse Rozana moaşei, mergând spre remiză.
Femeia îşi freca palmele pe halat ca şi cum ar fi fost ude. Făcu
vânt bicicletei într-un colţ, preocupată de expresia severă a moaşei.
După ce desprinse pachetul în care se găseau înfăşuraţi fagurii, veni
spre ea domol – o aţintea curioasă, fapt ce o obligă să clipească. Nici
moaşa nu se simţea la largul ei, sări să-i ia pachetul, şi fata închise
remiza. În timp ce răsucea cheia în lacăt, intui că e urmărită cu mare
atenţie, aşteptă aşadar să fie iscodită. Moaşa o şi întrebă pe unde
hoinărise cu bicicleta, şi ea îi satisfăcu surâzătoare curiozitatea,
crezând pentru o clipă că numai asta dorea, dar femeia o avertiză prin
agitaţia mâinilor că urmărea altceva.
— Te-am zărit când ai plecat…
Cuvinte insinuante, se răsuci spre faţa ei lată, privirea ochilor
spălăciţi se înfipse adânc, o străpunse, simţi că roşeşte, fără să
 X

priceapă de ce, şi lucrul acesta o supără, supărarea se răsfrânse

asupra femeii: „Are dreptate tante Clara când susţine că moaşa e o
fiinţă insuportabilă!”
Dar glasul tărăgăna:
— Domnişoara Rozana… ce om şi domnul Barbu!
Uimirea din ochii fetei curmă îndrăzneala moaşei, Rozana simulă
pe un ton firesc:
— Unchiul Barbu…? într-adins îl numise aşa – poate întâia oară -,
dându-i să înţeleagă că nu era dispusă să aplece urechea la intrigi, dar
expresia se reîntoarse, lovitură de bumerang, în auzul ei, şi
subînţelesul o descumpăni, dezvăluindu-i nesinceritatea jocului, lipsa ei
de curaj – procesul se desfăşura tulbure, născând gânduri insidioase.
Cursul intrigii nu-l opri – aşa numea deocamdată stăruinţa femeii de a-i
comunica ce avea de comunicat -, întrucât ascultă îngrozită:
— Nu vă pot înşira câte i se pun în seamă, n-am verificat, dar e
un om ciudat. Din nou păru să şovăie, apoi se apropie de fată cu o
expresie de teamă şi adăugă pe un ton scăzut: Nu ştiu ce are să se
întâmple când va fi încunoştinţat domnul doctor.
— Ce vrei să spui? ţipă. şi ca un fel de pavăză împotriva veştilor
dureroase, pe care refuza să le afle: Nu înţeleg şi nici nu-mi dau silinţa.
Se revoltă cumplit: Cum îţi îngădui dumneata să afirmi, să insinuezi?
Cu obstinaţie, moaşa o ţinea pe-a ei:
— De când îmi tot fac curaj să vorbesc cu cineva! Cu dumneata
îndrăznesc mai uşor… Respira adânc şi se ţinea după fată. N-ar trebui
să vă supăraţi, doar vă vreau binele.
Rozana se opri contrariată. La urma urmei, nu-i spusese nimic,
totul părea confuz. Are un caracter infernal, aşa se exprimase mătuşa,
îşi zise cu satisfacţie, şi avu îndemnul să-i arunce moaşei asta în faţă.
— Domnişoară, duduie Rozana…
Aştepta aproape cu înfrigurare să cadă sentinţa moaşei:
„Păzeşte-te de domnul Barbu!” Trupul tânăr încremeni ca într-un
instantaneu, capul înclinat scăpă un geamăt. Ochii spălăciţi ai femeii
se albăstreau, înfruntând de-a dreptul speriaţi mânia care albise chipul
Rozanei, întors doar pe jumătate spre ea, cu bărbia înfiptă în piept, ca
un mânz prins din spate, cu arcanul.
— Apăi… eu cred că mi-am făcut datoria, îngăimă moaşa ca
pentru sine, depărtându-se către spital.
 X

▫ III ▫
Coasta râpoasă din spatele spitalului o încolăcea – cu un gest
tandru parcă – braţul cel mai viguros al râului. Numai undele sale se
preschimbau limpezi şi proaspete în acest loc destinat gunoaielor şi
lăturilor; dogoriţi de soarele arzător, până şi scaieţii pufoşi, aciuaţi sub
mal, înclinau, leşinate, măciuliile lor liliachii. Un iz acru, înăbuşitor, de
drojdie de bere, satura aerul; huma galbenă, aproape albă în unele
părţi, uscată în ciorchini, dar şi paragina curţilor înguste – gardurile lor
prăbuşite erau cârpite cu împletituri de nuiele – dădeau locului o
înfăţişare de-a dreptul dezolantă, încât uluca nouă, care delimita
aşezarea spitalicească, nu reuşea decât să imprime o notă
contrastantă şi discordantă decorului. Pipernicite tufe de salcie punctau
marginea umedă în punctul unde, între maluri, se arcuia într-un salt
graţios de căprioară puntea ce lega zăvoiul de peticul nisipos de la
poalele râpei. Pornind din dreptul porţii dosnice a spitalului, în peretele
humos erau săpate trepte, late cam de-o palmă, care sunau sub picior
ca piatra, într-atât se bătuciseră. Sosită în dreptul punţii, Rozana se
prinsese de parapet cu amândouă mâinile, încercând să imprime urma
pantofului în huma umedă. Un strigăt veni de sus:
— Nu l-ai zărit pe Oanea?
Barbu se pregătea să coboare treptele spre ea.
— Nu, eu vin din zăvoi, ţipă iute, convinsă că are s-o aştepte
până urcă, dar observă nemulţumită că el şi cobora, sărind câteva
trepte deodată.
În costumul subţire de vară, Barbu avea un aer tineresc. Făcuse
câteva drumuri tainice – nu relatase unde – în vremea din urmă,
anunţându-i după prima ieşire, la întoarcere, că în curând o să-i
părăsească definitiv – arăta aproape vesel, mulţumirea lui îi molipsise
şi pe ei, medicul consimţise să fie păgubit de unul dintre costume, la
suspinul Clarei:
— N-are ce îmbrăca, nefericitul!
O îndemnase să-i dăruiască şi lenjeria necesară, sperând că
Barbu caută o slujbă şi va avea un început greu, fără a disimula
îndeajuns bucuria de a-l vedea urnit din casa lui. După a doua
călătorie, cumnatul se întorsese obosit şi mai ales plictisit, refuzase să
vină la cină, deşi Clara o trimisese pe Leana în câteva rânduri să-l
poftească la masă. Rămăsese încuiat în odaia lui de la spital până a
 X

doua zi seara, alarmând-o pe soră, iar când se ivise în sfârşit – erau de-
acum alarmaţi cu toţii, chiar şi unchiul Marius – avea o faţă pământie şi
privirea rătăcită. Tăcuse încăpăţânat, mărginindu-se să protesteze la
întrebările surorii cu un gest al braţelor, lăsând să se înţeleagă că e
disperat.
— Marius, nu-i poţi încredinţa o slujbă cât de neînsemnată, să nu
se mai simtă nefericitul acesta inutil?
Medicul replicase violent:
— Până aici, Clara! Nu e spitalul meu, să ofer slujbe rudelor.
Ea se corectase atunci:
— Am înţeles să-i dai ceva de lucru, să te ajute într-un fel… ştiu
eu, registre, ceva contabilitate, suferă, cred, pentru faptul că stă pe
capul nostru, al tău, la urma urmei.
Dându-şi seama de prezenţa Rozanei în sufragerie, mătuşa
clipise des, privirea i se înăsprise, o îndepărtase pe fată cu o poruncă
oarecare.
Chipul măsliniu al lui Barbu îşi schimbase expresia în clipa când
mătuşa îl asigurase de sprijinul ei:
— Nu-ţi mai face probleme, ai să stai la noi până găseşti o slujbă
bună. E un fel de vacanţă pe care ţi-o oferim, profită!
I se păruse ei, Rozanei, sau Barbu avusese atunci un surâs
aproape batjocoritor? În orice caz faţă de ei toţi adoptase o atitudine
nouă – poate cu intenţia de a le cuceri bunăvoinţa? În parte reuşise,
rămânea acelaşi obstacol de netrecut: unchiul Marius. Copiilor le făcea
servicii, îi antrena în diferite jocuri, jocuri bizare, învăţate pe unde
umblase, organiza şi excursii cu bicicletele, în împrejurimi. Programul
fusese destul de încărcat, îi însufleţise pe toţi, mai ales pe Oanea, care
iubea hoinăreala ca şi ea. Li se alăturase într-o după-amiază şi Dina
Soceanu, venită s-o vadă pe când se pregăteau de plecare. De ce se
ocupase Barbu mai cu seamă de prietena ei, şi în ce fel, Rozana nu
desluşea pe deplin nici acum; şi nici motivul pentru care Dina arăta de-
a dreptul intimidată şi fâstâcită în prezenţa lui, ea care, de obicei, era
atât de îndrăzneaţă şi comunicativă. Observase şi el stângăcia Dinei şi
părea încântat; în acelaşi timp îşi da silinţa să o ignore pe ea, pe
Rozana. Naivitatea şi emoţia prietenei i se revelau ca o noutate, o
privea pe furiş, cu un surâs vag zeflemitor: cu genunchii înlănţuiţi de
braţele ei albe, lungi – un alb tulburat de o uşoară nuanţă albăstruie -,
 X

asculta cu încântare glasul bărbătesc, cu modulaţii calde – Barbu evoca

obiceiuri curioase, dintr-un ţinut îndepărtat, pretinzând că luase parte
la ele. La despărţire, o rugase stăruitor s-o anunţe când mai fac vreo
excursie.
— Unchiul tău povesteşte atât de colorat!
Impulsul de a-i strecura Dinei îndoiala şi neîncrederea ei
concedase dintr-o dată în faţa entuziasmului arătat – până la urmă,
singură nu pricepea ce anume le generase, ar fi fost obligată să-i dea
unele explicaţii. Renunţase plictisită şi oarecum întristată – tristeţea
persistase toată seara, până la culcare, când adormise imediat, obosită
de drumul făcut, un drum spre munte, cu urcuşuri peste coaste rar
împădurite.
Pe moaşa Aurica o ocolea cu bună-ştiinţă, ca să nu-i dea prilejul
să arunce vorbe nesăbuite despre fratele lui tante Clara, deşi, tainic, ar
fi dorit să afle ce zvonuri circulau pe seama lui şi de ce-i părea femeii
un ins ciudat, impresie ce coincidea cu a ei. Din dorinţa de a-l ocroti pe
unchiul Marius de o eventuală neplăcere, se revoltă împotriva tuturor
clevetitorilor presupuşi, ca şi împotriva moaşei, care se făcea ecoul lor
doar din cauza năravului de a se preocupa de intrigi, cum bine sesizase
mătuşa. Ceva o avertiza că o nedreptăţeşte pe femeie, cu toate
acestea era hotărâtă să nu cedeze, înarmându-se contra ei cu o
răceală de gheaţă, după modelul Clarei. Însăşi purtarea de-acum a lui
Barbu o îndrituia să nu acorde prea mare însemnătate vorbelor moaşei.
„E un nefericit!” Împrumutând expresia mătuşii, Rozana împrumutase
şi atitudinea ei. Discuţia surprinsă între Clara şi doctor ar fi trebuit s-o
hotărască a trece de partea unchiului. Ea se mai găsea în mica
sufragerie, iar ei doi în camera lui Marius, cu uşa întredeschisă.
— Mie îmi plac situaţiile clare, aşa că povăţuieşte-l pe domnul să
nu mai facă pe misteriosul în casa mea sau s-o facă în altă parte! Nu
spune nici unde-a fost, nici ce-a căutat, iar tu te jenezi să-l întrebi. E
susceptibil, e nefericit… ca şi cum n-am şti de la ce i se trag toate!
Mătuşa îl întrerupse cu un: „Mai încet, te rog!”, apoi luase
apărarea fratelui cu patos:
— O să plece, până la urmă o să plece, n-are nici un motiv să
rămână aici, trebuie să-şi facă un rost, mai suportă-l, o să se decidă
singur, mi-e frate, n-am inimă să-l gonesc. I-am împrumutat costumul
tău ca să nu ne facă de râs.
 X

Unchiul replicase ofensat:

— Ce puţin mă cunoşti! Nu-mi arunca jignirea c-aş fi meschin!
Considerentele mele sunt altele, cu totul altele, şi mă mir că nu le ai şi
tu, un om integru le are, fie că vrea, fie că… ah, Clara, ce să mai
discutăm de-a surda?
Îi auzise paşii pe culoar, uşa odăii se închisese în urma lui,
izbucnise, peste o clipă, plânsul mătuşii, un plâns chinuit, putea să jure
că nu lăcrima, se vântura prin cameră cu suspine seci şi gemete surde.
Cum ar fi alergat la ea! „Tante Clara, draga mea tante Clara!”, dar în ce
chip ar fi privit mătuşa îndrăzneala ei? Se strecurase în curte
dezorientată – respira adânc, de parcă ar fi stat într-un aer viciat.
— Pe Oanea l-a zărit cineva în curtea spitalului.
— De când a fost tăiat berbecul, nu se mai teme, îngăimă
Rozana, în timp ce el străbătea puntea.
— Nu m-aşteptam să te găsesc în acest loc urât mirositor. De
altminteri, mă întreb ce te-o fi atrăgând şi în zăvoi, de-i faci hatârul să-l
colinzi în fiece zi? şi eu am oroare de spitale.
O privi iute, şi pe chipul lui se instală un amestec de teamă şi
uimire; adăugă crispat: Iar Marius s-a întrecut cu amabilitatea când m-
a plasat în incinta pavilionului. După o pauză stânjenitoare, vorbi pe alt
ton: Clara îşi face siesta în hamac, avem destulă vreme să ieşim pe la
stăvilar, scăpăm de scara asta primitivă şi obositoare, dar şi de soarele
arzător, pripeşte drept în creştet, iar o să mă doară capul…
Nu-i conveni că scăpase acele ultime cuvinte, gura lui se strânse
pe dinţi încordată, fruntea i se cută între sprâncene. Merse către râu,
uşor înclinat de spate.
— Dar ce facem cu Oanea? întrebă pe neaşteptate.
Cum fata nu-i răspundea, adăugă pe un ton acrimonios:
— Copilul ăsta mă scoate din fire! Când zic: ei bine, l-am cucerit,
dă totul peste cap cu cine ştie ce capriciu. E insuportabil, insuportabil,
azi a aruncat blocul, creioanele… era gata să-l chelfănesc.
— Îi câştigi inima greu, îngăimă Rozana.
— Păcat, păcat că nu m-ascultă, are mare talent la desen, un
talent surprinzător, Clara susţine că m-a moştenit – chipul se posomorî,
izbi într-adins cu botul pantofului o piatră, proiectând-o în vad. Mâna lui
atinse braţul fetei. Mergem?
 X

Porniră agale prin păduricea rară, de arini şi plopi. El glumi pe

seama acestei păduri rahitice, evocând cu încântare luxurianta
vegetaţie din ţinutul necunoscut de unde venise – nu preciza niciodată
care ţinut, fugind de orice concreteţe, păstrând un mister absolut.
— Mă întreb ce impresie ţi-ar face, dacă pe tine te farmecă un
fleac de zăvoi?! Mă prind că ai rătăci prin vastitatea aceea ca o zeitate
păgână. Răsuci pe după deget o şuviţă din părul arămiu al fetei. Ai fi o
adevărată bacantă cu părul tău de flacără – palma lui ajunsă pe creştet
încleştă degetele, vrând să oprească fata din mers, dar ea se smuci şi
se depărtă câţiva paşi, frecându-şi maşinal locul apăsat. Cu Bogdan
semeni, cu roşcovanul ăla pistruiat. Ai şi tu destui pistrui pe nas. Sper
că nu i-ai moştenit toate cusururile. Ia stai, pun rămăşag că el ţi-a spus
Rozana, un nume pe cât de rar, pe atât de supărător ca rezonanţă, îl
poartă îndeosebi evreicele. Roza şi Ana! O îmbinare nesuferită între
două nume antipatice. De ce naiba n-a ales el Rozalba? Ar fi întrecut
măsura, deşi ţi s-ar fi potrivit mai bine, ai o piele atât de…
— În acte sunt trecută Adina, îl întrerupse fata pe un ton rece.
Mama nu mi-a spus niciodată Rozana, pe ceilalţi însă nu-i pot
împiedica…
— Mama ta era o femeie cu cap, avea minte şi pentru taică-tău.
Dacă n-ar fi fost aşa, căsătoria lor n-ar fi durat, el i-a servit destule
motive de divorţ. După mutra pe care o faci, ce trebuie să cred? Că nu
ţi s-a relatat? Sau nu-ţi convine că-l foarfec pe iubitul bău tată? Uite,
tac. Nu înainte de a mai adăuga un lucru care mă priveşte şi mă doare:
Dacă m-am întors în ţară, să ştii că am urmat sfatul lui: „Şi eu
călătoresc adeseori peste hotare, dar mă întorc de fiecare dată la
familie” – mi-a spus când ne-am întâlnit ultima oară. El ascunde asta,
dar ne-am întâlnit. Presimt că nu trebuia să-l ascult – râsul ieşi mic,
zdrobit între maxilare.
Mergeau tăcuţi, discuţia avută îi stingherea, dar şi faptul că se
găseau împreună, singuri.
— Lanţul care ne leagă de pământul unde ne-am născut e mai
trainic decât poate bănui cineva… cineva, evident, care nu a trecut
graniţa nici pentru o săptămână. Dorul devine obsedant, îţi sfâşie
măruntaiele, face dintr-un om tare un sentimental plângăcios.
Ieşiră la vechiul stăvilar prin spatele acestuia. Puntea era
coborâtă, şi apa urcase în bazin de câţiva metri, se sălta să
depăşească marginile, o parte din lichid se şi scurgea prin canalul
 X

lateral. Barbu se dezmetici:

— Cine-o fi lăsat stăvilarul? Părea s-o învinuiască pe ea, de aceea
îi spuse că nu se întorsese acasă de la stăvilar, ci din crângurile de
aluni.
— A făcut cineva baie şi l-a uitat, îngăimă contrariată, iar Barbu
mormăi:
— Hm! Destul de imprudent, vino să dăm drumul apei.
O ţinu de mână cât străbătură digul şi ajunseră pe creasta
stăvilarului; apa se rotea în bazin spumoasă, se sălta peste margini,
plesnind în băşici, iar peste coborâşul bârnelor se prelingea ca urzeala
unei pânze. Zăreau acoperişul de şiţă al morii – roata ei enormă,
prevăzută cu palete, bătea apa asemenea meliţei ce trage inul pe sub
muchia tăioasă, cu sistemul ei de jgheaburi suspendate în semiarc.
Barbu dete drumul piedicii, dar, după ce manivela se răsuci un timp
singură, roata de fier înţepeni, şi el fu nevoit s-o învârtească cu efort,
din cauza presiunii exercitate de lichid asupra stavilei – astupa hruba
de scurgere, întocmai ca un oblon.
— Ţine o clipă, mi-am mânjit cămaşa, gâfâi Barbu, şi fata apucă
mânerul de fier, lăsându-se cu toată greutatea trupului asupra lui, să-l
stăpânească. Crezi că pata asta de păcură o să iasă cu benzină? strigă
Barbu, grozav de nervos, apucând iarăşi manivela.
Sub gestul lui brusc, roata scârţâi, oblonul se săltă de-o palmă
desprins din masa uşor verzuie în vârtej, şuvoiul alburiu da buzna în
întunecimea hrubei căscate; pe măsură ce se ridica stavila, se
înghesuia şi apa să umple golul. De dincolo de stăvilar auziră un
protest, fără ca vorbele să se înţeleagă, fiind culese şi purtate înapoi
de vâjâitul trombei dezlănţuite sălbatic de partea opusă a zăgazului.
Fata ţipă:
— Opreşte, cred că a strigat cineva.
Dar Barbu se încrâncenă, scrâşnind printre dinţi, răutăcios:
— Ştiu că l-a plesnit straşnic şuvoiul!
Rozana nu mai auzea decât vuietul continuu al trombei – apa se
scurgea din bazin iute, Barbu lăsase liberă manivela şi se aşezase pe
marginea de piatră. Contrariată de comportarea lui, coborî. Gura
adâncă înghiţise aproape toată apa, curând se văzu fundul mâlos al
bazinului golit – râul se opintea cuminte peste barajul lateral, furişând
o parte din apă pe jgheabul îngust care însoţea digul de-a lungul lui.
 X

Din spatele stăvilarului se ivi curând – alerga în costum de baie –

un tânăr furios. Scutura energic, cu un deget, apa din urechi.
— Sper că n-ai făcut-o într-adins? i se adresă, oarecum surprins
să dea cu ochii de ea, o fetiţă, încât furia i se mai potoli, dar nu şi
severitatea privirii.
Intimidată, Rozana îşi exprimă regretul printr-un gest al braţelor
răsturnate lateral. Din spate auzi plesnind vorbele lui Barbu, peste
capul ei:
— Ei, ţi-am dat emoţii, tinere? Tot de pe dig îl înfruntă: Nu crezi
că e imprudent să priponeşti atâta apă?
Celălalt azvârli dintr-o mână, necăjit:
— Aţi stricat totul! Tocmai veneam să înot, am făcut plajă…
Stridenţa râsului lui Barbu era de-a dreptul supărătoare, încât
bărbatul în costum de baie îi ignoră pe cei doi dintr-o dată şi merse să
se aşeze călare pe jgheabul îngust. Bălăbănea un picior, scrutând
zarea. Rozana vru să plece, era grozav de stânjenită – i se goliseră
obrajii de sânge, se simţea într-un fel nătângă, urâtă, neînsemnată şi
dispreţuită.
— Vin şi eu, gâfâi Barbu, înecat. M-am gândit că o să fie inundat
zăvoiul, rosti spre tânăr în chip de scuză, sunt destule case pe-aici, pe-
aproape, şi nici spitalul nu e prea departe. N-ai decât să-ţi umpli
bazinul la loc.
Celălalt nu se întoarse, bălăbănea mereu mai iute piciorul.
— Cred că n-o să ne-o ierte, se amuză Barbu copios, venind în
urma fetei. Ei, dar pe tine te-a indispus grozav purtarea acelui neghiob!
Braţul lui se întinse dintr-o parte, să-i cuprindă umerii. Ea iuţi
pasul, îl lăsă din nou în urmă.
— Îl cunoşti? suflă obosit, ajungând-o iarăşi, şi încercă, acelaşi
gest.
Se răsuci supărată – culorile reveniseră pe faţa ei rotundă.
— Nu, nu-l cunosc, dar îmi închipui cât de neplăcut e să…
Râsul lui batjocoritor o revoltă, trecu puntea cu nişte paşi
energici – se legăna primejdios, încât Barbu trebui să aştepte până o
văzu dincolo.
În dreptul porţii îi întâmpină Mira, să le comunice ea cea dintâi,
cu o expresie de satisfacţie, cum l-a pedepsit mama pe Oanea pentru
 X

că s-a jucat în morga spitalului:

— Stă în genunchi, închis cu cheia în dormitorul nostru, m-am
uitat eu pe fereastră, să nu tragă chiulul.
O găsiră pe Clara în hamac, de vorbă cu moaşa Aurica – femeia îl
adusese pe Oanea acasă -, într-o proastă dispoziţie, părea îndârjită şi
de ce-i spunea moaşa – Rozana avu o strângere de inimă -, se întoarse
să-l întrebe pe Barbu pe un ton aproape dojenitor pe unde a hoinărit.
— Parcă te rugasem ceva… îl admonestă sever, sărind din hamac
nemulţumită. Adăugă că e târziu, pomeni şi de isprava copilului. Dacă
s-a contaminat?
Replica lui Barbu fu neaşteptat de brutală:
— Nu-l mai cocoloşi atâta! Lasă-l să se descurce singur,
altminteri va fi infirm de două ori.
Ochii Clarei se dilatară, vru să-l lovească şi ea cu o expresie dură,
educaţia îşi spuse însă cuvântul, exclamă cu totul altceva, mai ales că
de faţă se găsea şi moaşa.
— Doamne, ce cald s-a făcut! După masă mergem la râu, îl iau şi
pe Marius… dar uite că vine şi el la masă.
Medicul tocmai ieşea din pavilion, însoţit de subchirurg. Merse
spre ei grăbit, o întrebă pe Clara dacă pot lua masa.
— Trebuie să plec la Stănila, bătrânul Tomescu a avut o criză
cardiacă.
Clara se precipită spre bucătărie:
— Maria, Leana, serviţi masa, spălaţi copiii pe mâini!
Aşezată pe un scăunaş portativ, Clara dezbrăca pe cei mici, în
timp ce manivela, învârtită de Leana, lăsa stavila peste hrubă – apa şi
începea să urce în bazin. Copiii ţipau despuiaţi, alergară peste peticul
de plajă, cu pântecele lucios înainte, vrând să se caţăre pe dig.
— Ai grijă de ei, nu-i slăbi din ochi! strigă Clara, văzând copiii
urcaţi pe muchia de zid. E cineva? întrebă, observând că Rozana se
întorsese spre ariniş.
Fata răspunse că i s-a părut.
— Azi nu stăm mult, mergem să-l luăm pe Marius de la Stănila.
Se dezgolea cu gesturi calme – avea pielea netedă, uşor gălbuie,
fără un fir de păr pe pulpele picioarelor lungi sau pe braţele rotunde;
părea slabă doar îmbrăcată, goală arăta plinuţă, une fausse maigre,
 X

cum zicea Bogdan Manolescu, care se pricepea ca nimeni altul să

dezbrace o femeie cu ochii, înainte de a o dezbrăca cu mâinile.
(Răutatea asta o spusese Barbu, nu Rozanei, ci Clarei, plasând şi alte
asemenea răutăţi pe seama tatălui.)
— Nu mă mai privi aşa, râse mătuşa amuzată, mai bine
dezbracă-te şi tu.
Baia fără costum o impusese tot Clara: costumul ţine rece în
dreptul rinichilor, în dreptul ovarelor, e sănătos să ne lipsim de el mai
ales noi, femeile. Îşi smuci şi ea rochia. Copiii fuseseră plasaţi de Leana
pe puntea de scurgere – acolo, apa se prelingea striat, semănând cu o
piatră de ardezie. Sânii rotunzi şi albi, împliniţi, ai Rozanei ieşiră din
cămaşă sfioşi, cu sfârcuri mici înconjurate de rozete trandafirii – dete
drumul combinezonului numai când ajunse pe stăvilar, înainte de a sări
în bazin. Mai întâi se aruncă mătuşa în zăgaz – înotau amândouă
brasse, una în urma celeilalte. Clara o învăţase pe Rozana să înoate: „E
un sport complet, te dezvoltă armonios, influenţează creşterea”. Clara
fusese în liceu campioana şcolii la înot.
— După ce se bălăcesc, scoate-i la soare! ţipă din bazin către
Leana, adăugând pentru Rozana: O baie rece e sănătoasă în raport cu
şederea în apă. Auzind scâncetul Mirei: „Mămico, apa e aşa de caldă,
că vreau să mai stau”, o admonestă: Foarte bine, dar ai să rămâi
acasă, nu te iau cu trăsura.
Scâncetul încetă, şi mama surâse satisfăcută. I-ar fi plăcut şi
Rozanei să se lungească după baie în nisip, s-o frigă soarele, şi când n-
ar mai fi putut suporta înţepăturile miilor de ace să se azvârle din nou
în bazin – mătuşa însă se grăbea, venise doar ca să se răcorească. Deşi
adora plimbările cu trăsura – unchiul trimisese trăsura înapoi, să vină şi
ei -, iar drumul Stănilei şerpuia o bună bucată printr-o minunată pădure
de fagi, fata ar fi renunţat bucuroasă la vizita plănuită. Pentru mătuşă
însă, musafirii colonelului constituiau o atracţie: „Aduc ceva din
atmosfera distinsă a Capitalei”.
Privirea Rozanei înregistra, fugitiv, o mişcare în spatele
tufărişurilor, dar nu dete prea mare atenţie acestui lucru, preocupată
cum era să găsească un pretext bun care s-o scape de familie – să
hoinărească în voie. Mişcarea se repetă, şi ea trase instinctiv cămaşa în
dreptul sânilor. I se păruse? Nu zărea nimic în dosul arinişului – vreo
mierlă jucăuşă, pesemne.
Trecuseră de tufe, când auzi pocnet de crăci uscate, frânte sub
 X

picior de om, sub paşi grei – începeau să-i dogorească urechile şi

obrajii, se mustră pentru lipsa ei de curaj. „Ar trebui să mă întorc şi să
văd”, convinsă pe jumătate de prezenţa tânărului posomorât, întâlnit
atunci la stăvilar, căruia-i stricaseră, desigur, din nou siesta. Se îndârji
împotriva lui: „Ce caută în zăvoiul nostru? În zăvoiul meu?” Dori să fie
singură, să-şi adune gândurile, o luaseră razna.
Dobrin scosese deja trăsura în parc. Clara strigă spre el:
— Când eşti gata, bate-i în uşă domnului Barbu.
Îl descoperi pe neaşteptate, lungit pe buşteanul ei, un buştean
enorm, fără coajă, albit de ploi, neted, care absorbea destulă căldură în
timpul zilei ca să-l mai găsească cald spre seară, deşi sta atunci în
umbră, îi sprijinea spinarea, i-o odihnea, şi ea se răsfăţa pe trunchiul
cald, se legăna pe rotunjimea lui confortabilă, văzduhul se dălnăia şi el
deasupra, şi toate câte le cuprindea privirea ei fluctuau. Ochii lui mijiţi
n-o zăriră – urmăreau rotirea insistentă a gâzelor deasupra capului,
exact cum făcea şi ea. Cunoştea bucuria aceasta, o bucurie a liniştii
depline, încât n-avu inimă să-l tulbure, nici nu călcă mai departe, dar
nici nu se trase îndărăt; încremeni acolo, lângă tufe.
Mihai Rudeanu nu auzea, decât bâzâitul subţire al musculiţelor,
pe un ton ceva mai îngroşat decât al ţânţarilor, un fel de piuit,
odihnitor într-un fel, invita parcă întreaga natură la pace – pe el îl
amorţea, însingurarea pieri, pieri cu tot cu durere, se instală inerţia,
izbăvitoarea inerţie! Simţea cum îşi pierde greutatea, pe urmă nu se
mai simţi deloc, nu mai exista, doar privirea lui împăienjenită mai
somnola în afară. Durata păcii absolute măsurată în clipe! Căci, închisă
acum pentru lumea din afară, privirea se deschidea lăuntric, şi din hăul
temut se şi porniră imagini; aburite la început, se menţinură un timp
pe un drum paralel cu cele înregistrate anterior în zăvoi, le deosebea
destul de limpede, pe urmă nu mai rămase decât cu trecutul. Fără să-i
semene aidoma, zăvoiul prezent evoca farmecul unui confrate aciuat
pe malul unui râu bătrân, cu scurgere lină, sub terase desfăşurate larg,
ocolite în ample meandre; când se porneau zăpoarele, undele
distribuiau pe parcursul cuminţit buşteni uriaşi, ce se buluceau în
împletitura răgăliilor… Zumzăitul musculiţelor se strămută deasupra
unor pămătufuri moţate, liliachii, sub trup simţi moliciunea ierbii, de
alături, de aproape, adia ceva călduţ… braţul Adinei! auzi peste o clipă
şi râsul ei melodios:
— Cum, n-ai văzut până acum un croitor?
 X

— Unde să văd? Şi, de altfel, nu-mi sunt simpatice insectele.

Ea protestă:
— Ucizi poezia.
Îşi vorbea singură: fără gâze, natura ar fi pustie – ea le numea
gize şi-i înşira toate minunile ţinutului în care se născuse, pe ale
zăvoiului mai ales; natura însemna pentru ea toate aceste minuni, îşi
da silinţa să le vadă şi el; prezenţa lor alunga codobaturile; cum
rămâneau însă liniştiţi, în culcuşul lor de iarbă, gingaşele se şi lăsau din
zbor pe peticul nisipos din faţă, să-şi dălnăie fusul cozii. Ea-i şuşotea la
ureche legenda codobaturii – care furase coada de la pitulice -, în timp
ce el urmărea atent pânda vicleană a păsărilor în jurul unor tufe de
săpunul-calului, să înhaţe gâzele ce pluteau deasupra. O dezamăgise
iarăşi, arătându-i cât de inefabilă e poezia invocată de ea. El o gonea,
dar privirea ei, care scormonea neîntrerupt, o rechema: în zăvoi se
adăposteau destule tufe aromate şi, pentru că el nu numai că nu le
cunoştea, dar le şi ignora cu dispreţ, i le aducea sub nări.
— Freacă-le în palmă!
— Asta e vizdei, asta, izma-broaştei… simţi cât de plăcut
miroase?
Pentru el miroseau la fel, n-ar fi ştiut să le deosebească, flori ori
plante de câmp aveau o singură numire: fân. Aşa miroase şi fânul. Era
o dăscăliţă perseverentă, nu se da bătută, îl învăţase până la urmă –
de voie, de nevoie – să distingă iarba roşie de titineasă, şi corneciul de
orăştiţă; după câteva zile le învălmăşea iarăşi: la podbeal îi spunea
ardeiul-broaştei, iar osul-iepurelui era cârmâz. Cârmâzul are bobite
roşii, vopsesc ţigăncile cu el… Nu mai ştie: după care din buruienile
alea se dau în vânt răţuştile? Avea mai totdeauna o exprimare poetică,
zicea, bunăoară, boare ozonată, furată codrului de unda râului; volbura
de zăvoi purta fustiţe creţe, în care culege nestematele dimineţii;
nările ei fremătau să prindă izul de pământ reavăn al zăvoiului, care
era aţâţător mai ales după asfinţit, când îl torbosea curentul văii…
Glasul ei mai stăruia în urechea lui, când ţipă pe aproape, strident, o
gheonoaie. Se ridică să-i urmărească zborul, şi, cum săgetarea păsării
se îndrepta către soare, lumina orbitoare i se înfipse în ochi violent,
aproape îi răni vederea. Clipi des, să alunge pata roşie, persistentă,
care acoperi la un moment dat rotund, în masa ei mişcătoare, silueta
fetei – şi pentru o clipă crezu… Ţinea un mănunchi de flori în mână,
privirea lui se limpezea, urcă cu încetineală de melc, ajunse pe obraz:
 X

ochi rotunzi, negri, grozav de sfioşi – ochi de ciută, umezi, îi mai

văzuse… pe un chip de păpuşă, o păpuşă cu perucă roşcată şi obraji de
porţelan alb, aştepta să încline capul, ma-ma, să-l ridice odată cu
perdeaua genelor lungi, artificiale. Fetiţa de la stăvilar! De astă dată
într-o rochie vişinie înfoiată… Tichiuţa pe care o purta deasupra clăii
părului îi întări prima impresie, că are în faţa lui o păpuşă enormă – se
risipea, ca un abur, silueta mlădie, i se stingeau ochii de azur, Adina
dispăru în însăşi fiinţa fetei-păpuşă, nu mai rămase decât surâsul,
suprapus buzelor celeilalte. (Rozana îşi da silinţa să nu pară nătângă –
se simţea nătângă -, efort care alunga firescul de totdeauna al
gesturilor ei.) „O fetiţă care hoinăreşte cam mult! A cui să fie, de e
lăsată de capul ei? Nu te speria, micuţo, nu-ţi fac nici un rău, du-te cu
Dumnezeu, lasă-mă” – mâna lui o alungă de acolo. Ofensată de gest,
se precipită câţiva paşi, privind spre el pieziş, se răsuci pe urmă,
hotărâtă, către buştean, şi veni să depună mănunchiul deasupra, lângă
tânăr. Fugi fără să-i arunce vreo privire.
„De ce-am făcut asta?” se certă în timp ce gonea spre stăvilar –
gestul îi părea străin, ca şi cum l-ar fi făcut la îndemnul cuiva. „E un om
aspru, n-o să înţeleagă gestul meu, îi sunt antipatică, se vede de la o
poştă asta, nu-mi suportă nici prezenţa. Mai bine plecam cu mătuşa,
mi-am stricat după-amiaza!” Un chip luminos, al unui alt bărbat, îi
surâse, şi ea îl recunoscu emoţionată: Dariu. Trupul băiatului se mişca,
îşi făcea de lucru pe lângă trăsura lor, sosită chiar atunci de la Stănila.
„Ce-a gândit el când… dacă mi-aş fi amintit, m-aş fi dus, e un băiat
prietenos”. I se făcu urât în zăvoi, ca şi cum natura i-ar fi refuzat dintr-o
dată vraja ei şi o alunga spre oameni. Fata o apucă pe drumul morii. Pe
nişte pietre mari, la marginea râului, o femeie bătea cu maiul rufele. Se
opri să-i vorbească şi chiar se aşeză alături, pe o trupină, ştiind că
acasă nu va găsi pe nimeni. Discuţia cu femeia n-o mulţumi, îşi
impusese un lucru care nu-i făcea plăcere momentan, se purta aşadar
nefiresc, vorbea artificial, neatentă, juca teatru, un teatru cu mască,
masca având cu totul altă expresie decât chipul ascuns sub ea.
Chinuită de această dedublare a fiinţei ei, părăsi locul descumpănită,
nu se mai înţelegea, întoarse faţa spre zăvoi spontan şi rămase în
aşteptare – ce anume aştepta, nu-şi dete seama -, apoi picioarele o
purtară cu un mers lenevos pe poteca spitalului.
Visarea trase din adânc imaginea unei nopţi de vrajă, cum o
numise ea: luna cositorea la ceasul acela ţinutul, înălbindu-i, încât
 X

noaptea se scălda cu adevărat într-o baie de cositor. Lumina se

scurgea în unde, ca o ploaie urzită din fire de metal – toate cuvintele
erau ale ei -, în timp ce clipoceala apei, printre pietre, psalmodia,
adâncind mutismul nopţii. Abia în prezent realiza impresia aceasta,
comunicată de Adina în prima scrisoare, atunci îşi păstrase luciditatea,
nu era deloc romantic, şi-i displăcea romantismul: „Un pescuit
noptatic!”… şi ea, şi ei, prietenii lor, îi rezervaseră o adevărată
surpriză. Umbrele lor mute se dezbrăcaseră pe mal, lăsaseră
vestmintele să atârne pe tufe, trezind bietele păsăruici – zburătăciseră
buimace, cu un ciripit ascuţit. Tinerii imitau gesturile ei, urmând-o pas
cu pas, râdeau când pufnea ea în râs, numai el rămăsese pe prund, să
privească: doar în cămăşuţă, fata se oprise lângă o răgălie, ce părea să
susţină în cârcă greutatea malului, să scotocească sub împletitura ei
înţesată, afundând braţele până la umeri. Pata luminoasă a fetei o
absorbise deodată întunecimea răgăliei, apoi, pe rând, şi siluetele
băieţilor – dar o mişcare iute, confuză, îi prefirase pe toţi spre marginea
de lut: una dintre umbre suise malul, să adune, într-un săcotei recolte
de raci (ea le promisese pilaf de raci). După ce-i şterpeliră răgăliei
toată comoara, se apucară să răscolească bolovanii din vad – venită
aproape, fata se tot ploconea deasupra unei pietre mari, aţintind-o
stăruitor, şi el se întreba ce naiba o fi ascunzând. Curând, mâinile ei
ţineau o lamă strălucitoare, cu mustăţi albe, ridică peştele deasupra
capului, să i-l arate, pe urmă îi dete drumul în săcoteiul atârnat pe
umăr. Din nou încremeneau trupurile, şi braţele piereau în adânc după
pradă – victimele somnolenţei lor erau azvârlite peste celelalte, în
săcotei. Un pescuit primitiv, fără unelte, reeditând culesul cu mâna al
primilor pescari de pe planetă – ţinuse să remarce această constatare
spontană cu oarecare emfază, neclintit din locul lui de pe mal, dar ea,
ei uitaseră de prezenţa lui. Paşii lor simulau parcă un dans grotesc:
uneori rămâneau în cumpănă, ca silueta unei fântâni cu ciutură, alteori
ţopăiala devenea rizibilă când un clean voinic scăpa din cangea mâinii
şi săgeta apa înnebunit. O piedică o prăvălise în râu – de-acum se
hârjoneau -, hohote tinere sfâşiau tăcerea, pescuitul se sfârşise, lumea
apei fusese avertizată de prezenţa vânătorilor. Fata căzuse în râu pe
spate şi, în zvârcolirea trupului, pierduse sacul: spinări dungau apa în
linii scânteietoare, pierind într-o jerbă de stropi, sacul plutea târâş, ca
trupul unui înecat, deşertând şi peştii fără viaţă, pe care-i purta
curentul în aval, mişcându-i ca şi cum ar fi fost vii. Se îmbrânceau în
dorinţa de a-i prinde, şi apa albise în locul unde se deşertaseră toţi
 X

săcoteii, mrene şi cleni se lăsau la fund, de unde-i smulgea puterea

undei. Pletele fetei şiroiau printre peşti ca nişte alge, iar ea părea o
iazmă a apelor, Aretuza! Imaginea gingaşei zeităţi stăruia în mintea lui
ispititoare, bâiguise de pe mal vorbe menite să-i disimuleze emoţia:
— Ai să răceşti, te joci cu viaţa?
Ea se săltase din unde cu intenţia să-l pedepsească ispitindu-l:
părea goală, cămaşa se lipise de trupul ud, pletele curgeau ca o apă
întunecată, şi, cum păşea sub unde, părea că pluteşte, numai ochii
tulburau imaginea zeităţii invocate, păstrând o expresie şăgalnică.
Acoperea un gând abscons, el nu-şi dădea seama, se lăsa prins –
răsuflarea ei devenea agitată, o adiere proaspătă îi lovise faţa
provocator, moliciunea buzelor se întindea pe dinţii întredeschi. şi
braţele lui se pregăteau s-o cuprindă, când chicoteala celor din râu îl
făcură atent că nu e decât un joc. Asta îl înfuriase: să-l jucăm, dacă-i
aşa! O smucise peste trupul lui şi o frământa nervos. Copleşită de gest,
se aciuase cuminte, îi suporta mângâierile – când nu se mai aştepta, se
smulsese, băieţii se amuzau zgomotos, urcaseră pe mal ca să
privească cuplul atent. Fata îşi pierduse însă surâsul, în ochii dilataţi,
luna îşi concentrase toată lumina, şi lunga cale a robilor îl poftea pe
drumul ei pudrat cu aur – el îşi netezise cămaşa umezită, înfiorat,
poate în dorinţa de a păstra amintirea sfârcurilor tari, simţind vag
înţepătura lor pe piept. Tinerii îşi pierduseră şi ei veselia, fata se
îmbrăca tăcută. „Nărozii aceştia sunt îndrăgostiţi toţi de ea!”
descoperise dintr-o dată.
Soarele scăpătase de mult când se ridică de pe buştean. Mâna lui
dete peste mănunchiul vestejit. Îl ridică spre nări cu un gest involuntar,
oarecum buimac, dar îl azvârli iute, cu o grimasă: mirosea a cunună de
mort.

▫ IV ▫
Citise îndată după dejun o carte de călătorii, trântit cu faţa în jos,
pe brânci, şi capul sprijinit în mâini. Îl supăra ceva, ceva din afara lui,
care nu-i îngăduia să se lase absorbit de lectură, îl sustrăgea,
comunicându-i nervozitate – lumina filtrată prin transperantele tărcate?
Se ridică din pat, să închidă şi rândul de geam tapetat cu hârtie
albastră. O semiobscuritate îmbietoare la somn cuprinse încăperea.
Revenit în pat, se aruncă aproape cu voluptate peste moliciunea
saltelei, cu braţele de-a lungul trupului. Lectura după o masă
 X

îmbelşugată (pe încetul, îi revenise pofta de mâncare, schimbarea de

decor opera discret, îl readucea la o viaţă normală) îl obosise, somnul îl
cuprindea ca o ameţeală dulce, tulburătoare. O goană de cai se stârni
undeva, în nări, şi se insinua mirosul animalelor… „Trece o trăsură”,
înregistră buimac, dar rămase în stăpânirea imaginii din trecut, care
prinse mişcare, se limpezi, îl precipită în lumea ei. În faţa primăriei, caii
se risipiră, nu mai rămaseră decât doi, şi lui îi şuvoi sângele spre inimă:
privirea fetei, albăstruie ca o flacără, strecurată pieziş printrc genele
ude, stăruia întrebător… Caii mergeau la pas, într-o tăcere
tulburătoare. La încrucişarea drumurilor, roibul se opri în aşteptare,
bălanul îl imită, ţinându-se alături. Se auzea din fâneaţă ţârâitul
greierilor. Ea răsuci capul într-acolo, călcâiele împunseră pântecele
calului, care ţâşni peste şanţ cu o mişcare violentă, galopând peste
câmp. Adina! Bălanul sări şi el şanţul, cu un nechezat puternic, gonind
pe urmele roibului. Pufnea gâfâit şi bucuros când îl ajunse, roibul îi
căuta botul, vru să-l muşte, se resemna să-l împingă, sfornăind înecat.
O bună bucată de drum, caii merseră mereu alături, purtând fiecare
sarcina sa. Când roibul se opri, mai târziu, lângă o căpiţă de trifoi,
celălalt încetini şi el pasul, dar spinarea lui era slobodă. Fânul fâşâi
uscat, şi adierea serii împărtăşi atmosfera cu mireasmă îmbătătoare de
iarbă cosită… Alungă pentru o clipă imaginile, dar ele reveniră domol:
auzi un hârşâit sacadat – dinţi puternici retezau iarba, hârş, hârş, hârş,
hârş! cu gâturile alungite spre fâneaţă, caii se urmăreau, domol,
domol, umbre mari în lumina scăzută (luna scăpătase chiar atunci). Un
glas îngăimă, pe jumătate adormit: „Mai stăm, mai stăm”, braţele lui
căutară lacome trupul de sub el, dar nu întâlniră decât moliciunea
saltelei şi din nou alungă visul, chemă somnul izbăvitor. Un câmp
pudrat de picuri… soarele se ivea în lumini liliachii, striate gălbui.
Braţul lui găsi trupul fetei, se grăbi să-l apere de răcoarea umedă a
dimineţii. Pleoapele se deschiseră – două valve uşor sidefate, uşor
vineţii -, imaginea cerului se oglindi în iezărele limpezi. „O, s-a şi făcut
ziuă?” Descoperiră, somnoroşi, caii, odihnind alături, cu urechile ciulite,
ascultând un zvon perceput doar de auzul lor… Trupul se răsuci violent,
rămase pe spate, cu o mână aprinse veioza. „Îmi place camera, e aşa
cum mi-am dorit-o, confortul ei mă linişteşte, îmi dă siguranţă, are
intrarea separată, pe proprietari îi văd rar… bătrânelul e un om liniştit,
filosof într-un fel, primeşte de la viaţă cu resemnare… nu, nu e un
resemnat, ci, mai degrabă, un înţelept, un om senin, împăcat cu
soarta, bucurându-se de podoaba grădinilor lui, de casă, de faptul că
 X

bătrâna mai e în viaţă, deşi îşi va petrece restul zilelor într-un fotoliu pe
rotile” (îl conducea singură, cu o mână, prin odăile largi sau chiar prin
grădină, unde era scoasă la aer de îngrijitoare – o femeie bătrână şi
aceea, bătrână şi slăbănoagă, cu gura încleştată şi trupul ţeapăn,
având doar ochii vii, nişte rotunjimi negre, înconjurate de încreţitura
pleoapelor fără gene, două gămălii de ace de pălărie), îi plăcea mai cu
seamă aşezarea imobilului – pe o stradă mărginaşă, în vecinătatea
crângurilor, crânguri cu care se sfârşea zăvoiul în partea aceea a
oraşului, la o distanţă apreciabilă de aşezarea spitalicească. De
altminteri, el ocupa un întreg apartament, compus dintr-un vestibul şi
două odăi spaţioase, mobilat cu gust de fiul proprietarilor, inginer
petrolist acum, stabilit cu soţia şi cei trei copii într-o localitate
petrolieră, nu se folosea însă decât de dormitor. Cum iubea curăţenia şi
ordinea ca şi proprietarii săi, era un punct de înţelegere între ei. Restul
locuinţei, curtea, grădinile arătau la fel de îngrijite – şi-l uimea discreţia
gestului: nu-i surprinsese niciodată dereticând şi nici nu ştia cine
oficiază în numele acurateţii, peste tot, încât să nu lase nicăieri un fir
de praf. Pentru toate acestea trebuia să fie recunoscător zurbagiului de
Radu Zamfiroiu, confrate de breaslă şi prieten, chiar coleg de facultate,
care-i cedase odată cu postul şi locuinţa sa. De ce arăta el atât de
exuberant la plecare, mai constituia şi acum punctul confuz din
tranzacţia lor – nu înţelegea ce-l determinase să renunţe la post. Se
lăsase îmbrăţişat, dar sleit de forţe, bucuros în sine să-l vadă în sfârşit
urnit de pe capul lui.
— Discreţia ta mă obligă…
În loc de orice explicaţie, îi făcuse cu ochiul.
— Cred c-am ghicit, băiatule, ce te-a hotărât să accepţi cu atâta
grabă schimbarea, ceva de ordin… o, nu insist, nu te încrunta aşa şi nu
face ochii mari, păstrează taina, o păstrez şi eu pe a mea… am să-ţi
scriu, oricum, vreau să te pun în gardă, deşi am impresia că nu eşti
croit în chip de fraier, ca mine. Nu mă interesează motivele plecării
tale, îi aruncase posomorât, te privesc doar pe tine, sunt mulţumit că
ne-a reuşit acest plan, şi atâta tot.
Stârnise din nou limbuţia prietenului, avea un temperament
inegal, prezenţa lui îl obosea, nu-şi controla gesturile – obişnuia fie să-i
aşeze mâna pe umăr, silindu-l să-l asculte până la capăt, fie să
simuleze, dacă-l surprindea distrat, gestul că vrea să-l ciupească de
bărbie, degetele lui pocneau pe lângă ureche în chip de castanietă.
 X

Debordanta lui volubilitate se întrerupea numai când căuta cea mai

vulgară înjurătură, pe care o formula rar, desfătându-se cu fiecare
cuvânt. Odată cu transferul, obţinuse şi un concediu de boală (la
insistenţa alor săi, acceptase să consulte un medic care-i recomandase
să plece în munţi sau să practice un sport), pe care nu se pricepea cum
să-l folosească. Se mulţumea să cutreiere de unul singur oraşul acesta
nou şi împrejurimile lui, sub pretextul că vrea să-l cunoască, în realitate
ca să-şi omoare urâtul.
Aţipise, sau numai credea că a aţipit? Îl treziră mângâieri uşoare
– sau se înşela? -, îmbrăţişările unor braţe moi, cu pielea catifelată…
Braţele se încordară deodată să-i cuprindă trupul, îl înlănţuiră puternic,
încercând să-l răstoarne, îl şi răsturnară şi, în vreme ce el refuza să
deschidă ochii, ca să alunge visarea, o gură pătimaşă îi tăie respiraţia.
Sărutul se smulse, dar el îl mai simţea pe buze ca şi cum l-ar fi muşcat,
furnicătura subjugă şi restul trupului avid de mângâieri, aştepta şi alte
alintări, le aştepta cu înfrigurare, temător să nu dispară odată cu
visarea… Sărutările se dezlănţuită zăpăcite, pe gâtul şi pieptul lui,
palme netede îi dezbrăcau cămaşa. Moleşeala braţelor, a picioarelor, fu
tulburată de fiori calzi, senzuali. Trunchiul, care se mai răsfăţa în
nemişcare, fu cuprins şi el de voluptate, o voluptate ce năvălea în
valuri – puse stăpânire pe el cu furie, mintea i se înceţoşă, mai avu o
sclipire de gând: nu e decât visul din somn, care se prelungeşte în
realitatea tulbure, de după somn, când toate se confundă… Plăcerea
trupului dete pradă voluptăţii şi acest licăr – o plăcere nebună ce urca
în trup ca o viitură -, şi el nu mai luptă ca în alte daţi să-i revină
luciditatea (doar se mai războise cu monstrul ăsta care-i submina
durerea şi îl mâna în braţele femeii, în braţele oricărei femei),
îmbrăţişările continuau la fel de pătimaş, mâinile femeii îl atingeau ca
nişte aripi de fluture, se chinuia pe tăcute să-l trezească. Percepu vag,
ca şi cum ar fi avut capul cufundat în apă, nişte şoapte străine… şi
înţelese că nu era nici vis, nici halucinaţie ceea ce i se întâmpla,
înregistră până şi fâşâitul veştmintelor căzute pe covor – femeia se
dezbrăca febril; un trup gol, fierbinte se lungi lângă al lui. O încleşta
orbeşte, violent. Şoapta ei îi înfiora urechea: „Dragostea mea!” Avu o
clipă de revoltă, mâinile lui se încleştară în părul femeii, îi răsturnară
capul. Descoperi un chip brun, oval, uşor măsliniu în penumbra
încăperii. Ţinea ochii strânşi, buzele ei tremurau pe dinţii înţepeniţi.
Surpriza de a întâlni un chip necunoscut potoli foamea trupului, şi el
aştepta cu o încăpăţânare absurdă ca femeia să deschidă ochii.
 X

„Trebuie să le văd culoarea”, îşi repeta stupid. Pleoapele se

întredeschiseră încet, descoperind o privire uluită, mâna lui stăruia
încleştată în ceafa ei, strângea duşmănoasă, o durea pielea capului.
„Slavă Domnului că sunt negri!” îşi spuse la fel de stupid, fără să se
întrebe ce ar fi însemnat pentru el dacă ar fi avut altă culoare. Când
ţipă, el îi astupă gura, iar când se luptă ca să scape, o acoperi greoi, cu
ură, o sili să-l primească, în braţele ei. Potolit, se răsturnă pe pat cu un
început de dezgust, care se intensifica pe măsură ce-i revenea
luciditatea. Dori să plece imediat, în tăcere, pe furiş, aşa cum se
strecurase în odaia lui… „Dar cum a pătruns în casă muierea asta,
când ştiu bine că am răsucit cheia de două ori?” Se ferea să-i privească
trupul gol, prăbuşit într-un fel de letargie, şi mai ales să dea de privirea
ei speriată, chiar îngrozită… „De ce dracu' m-au privit ochii ei lunguieţi
aşa?” Revolta creştea. „Nu vreau să ştiu cine e, să dispară cum a
venit!” Într-adevăr, dacă ea ar fi dispărut iute, după dorinţa lui, totul i-
ar fi părut un vis, numai că femeia nici nu se mişcă măcar, rămase
lângă el, îi auzea respiraţia slabă – se lupta cu leşinul? El nu era în
stare să facă nici un gest. După zbuciumul trupului, îl apăsa acum o
greutate aproape insuportabilă, în vreme ce dezgustul îl asalta lăuntric,
îi devora şi ultimul licăr de viaţă. Ura împotriva femeii crescu, dar n-
avea forţă să-i strige să plece. O femeie uşoară! Îi pândise venirea şi
pornise la atac… „Dar nu, nu, ce imbecil! Sunt cu adevărat un imbecil
dacă n-am înţeles… Are, desigur, cheia, a intrat ca la ea aasă… O
moştenire de la tine, zăpăcitule! Trebuie să mă feresc bine, să cumpăr
un zăvor, dacă vreau să-mi apăr liniştea. Câte chei ai împărţit,
nebunule? şi poarta o s-o zăvorăsc, am să vorbesc cu proprietarul”.
Femeia asta se înşală, pe el nu-l poate prinde în mreje…
— Lasă-mă, du-te, nu vreau să te cunosc, să nu mai vii! spuse
duşmănos, printre dinţi.
Femeia, care mai zăcea nemişcată, se săltă pe neaşteptate cu
ţipete şi, aplecată deasupra lui, îi zgudui un umăr.
— Cine eşti, cine eşti?
El îi stăpâni braţele, o răsturnă, se înălţă deasupra ameninţător. E
dementă? Vrea scandal? Dacă urmăreşte să-i facă scene, să-l
compromită… – dar ea se agăţa desperată de el, cerşea parcă
îndurare, ocrotire, descumpănită, îngrozită.
— Dacă nu ştii cine sunt, de ce ai venit la mine? întrebă brutal.
— N-am venit la tine… gâfâia. N-am venit la dumneata.
 X

Morişca ce începuse să se învârtă în mintea lui se opri, duşmănia

se stinse, trupul lui o părăsi, se abandonă şi pe sine, scârbit. Aşadar,
era cu adevărat o moştenire de la zăpăcitul de Radu, cum bănuise!… Ei
bine, foarte bine, şi acum de ce se smiorcăie? Pentru ea nu însemna
acelaşi lucru?
— Acum, eu locuiesc aici… şi, după cum se vede, ţin locul la
toate.
Ea se prăbuşi într-un plâns dezlănţuit.
— Nu suport lamentările! Plângi fără rost. Te-ai păcălit! Ei, şi? A
doua oară n-ai s-o mai faci… şi nici eu nu doresc… ne-am înţeles? Mă
întorc cu spatele, poţi să te îmbraci.
În sfârşit, s-a hotărât! rămase nemişcat cât se îmbrăcă femeia, în
grabă, cu gesturi de halucinată şi privirea tulbure. În uşă se înecă cu
vorbele; lăsă în odaie un cuvânt răguşit; BESTIE! El îl primi cu
nepăsare.
Localitatea căpăta mai ales seara aspect de oraş, când se
aprindeau becurile electrice de-a lungul străzilor – în centru, şi câteva
globuri albe, mari, iar restaurantul Căprioara făcea chiar risipă de
lumină cu ciorchinii lui de o parte şi de alta a intrării. Mai modestă,
cofetăria atârnase câte-un glob verzui în fiecare vitrină… Băşici alburii
se înşiruiau din loc în loc şi de-a lungul şoselei, legănate acum uşor de
vânt. La picioarele judecătorului, petele gălbui pendulară până spre
ieşirea din oraş: un joc de umbre şi lumini, care-i distrase atenţia, încit
se miră că sosise atât de iute la pod. Dincolo de cârciumă, punea
stăpânire pe oraş bezna, jocul se întrerupse brusc, ca şi cum ar fi fost
stânjenit de vehiculele care staţionau în faţa hanului – maşini de curse,
cabriolete, trăsuri, căruţe ţărăneşti. Prispa largă a cârciumii, cu mesele
ei pătrate, a căror culoare roşie se înnegrise de vetusteţe ca şi a
canapelelor cu spetează, se aglomera mai totdeauna; rumoarea
clienţilor îl opri pe Mihai Rudeanu la o oarecare distanţă. Să intre, să se
lase păgubaş? Într-una din încăperi se juca table, ninghilerus şi
ghiulbahar şi, tot acolo, se putea chefui mai fără perdea – fusese
informat. Cercetă clădirea înaltă, mătăhăloasă – o îmbinare de zid cu
lemn, predomina lemnul -, dezamăgit. Hruba asta adăpostea vestitul
han şi cârciuma La coana Aglaia, despre care pomeniseră mai
adineauri, cu însufleţire, atât proprietarul lui, cât şi farmacistul? Îl
întâlnise pe cel dintâi în farmacie, unde intrase să cumpere obişnuitul
somnifer – înfofolit şi răguşit, se văita că a răcit la râu şi, cu tote
 X

aspirinele şi piramidoanele prietenului său „spiţerul”, guturaiul nu vrea

să cedeze.
— Îmi simt capul apăsat ca de o baniţă încărcată cu porumb!
Dac-aş fi ştiut, mă doctoriceam la Coana Aglaia, o ţuică de-acolo, ţuică
de Vâlcea, fiartă cu miere, cu ienibahar şi cuişoare… Mai pune hangiul
ce mai pune, că te trăsneşte pur şi simplu… o ţuică de-a lui plăteşte
cât toată spiţeria!
Farmacistul părea să se amuze în vreme ce supraveghea atent,
în spatele peretelui de paiantă, fierturile lui.
— Nimic de zis, e-a naibii de gustoasă, dar ce faci cu tensiunea,
nene Petrache? Că delicatesurile de la Coana Aglaia se au rău tocmai
cu tensiunea.
I se adresase apoi lui:
— Dar dumneata să pofteşti acolo… nu atât pentru băuturile
afurisite, deşi are totdeauna vin bun, vin de Drăgăşani, cât mai ales
pentru bucate. Crăiţe înăbuşite în smântână… ori, de ai poftă de nişte
păstrăvi… păstrăvi de Lotru! Îi aduce chiar de-acolo, vine un om
săptămânal până aici… păstrăvi fripţi în pergament, pe jar, cât să dea
în răscopt, serviţi cu maioneză!… Ori un pui, un pui dolofan, rumenit în
frigare, un pui în carne, carne fragedă, catifelată ca o mânătarcă,
rumenit cât să se umfle. În piele, să nu crape cumva şi să i se scurgă
seva, tăvălit apoi într-o strachină cu mujdei cât să se stâmpăre, ca să-l
poţi trage de picioare cu amândouă mâinile… să-l despici şi să-l
înfuleci… uite că-mi lasă gura apă! Se pricepe hangiul şi la raci, dar
costă, evident, bucatele astea le face numai la cerere.
Când să pătrundă în cârciumă, se izbi de un cetăţean care voia
să iasă, nu prea stăpân pe picioarele sale. Omul se agăţă de braţul lui,
îi ceru scuze, oarecum stânjenit. El îi desprinse mâna, făcând un semn
că e un lucru fără importanţă, salută scurt şi trecu pragul. Se pomeni
că-l urmează.
— Te-ai supărat, tinere?
De ce să se supere? Doar era limpede că incidentul fusese un
fleac. Celălalt se încurca în explicaţii, băuse nişte secărică, se cam
întrecuse, nu vedea tocmai bine, îl izbise, trebuia să-şi ceară scuze – şi-
i da zor cu scuzele, elogiind în fraze încâlcite politeţea:
— Dacă toţi oamenii şi-ar face din politeţe o deviză…
Îl asculta ca pe ghimpi şi ar fi răbufnit – omul acesta îi fura timpul
 X

-, dacă n-ar fi teoretizat chiar despre politeţe. Pe un ton rece, replică:

— De fapt, nici nu ştiu a cui e vina, poate a nici unuia dintre noi…
Uşa e prea strâmtă. Îmi cer, la rândul meu, scuze!
Din nou îl lăsă şi plecă, convins că s-a liniştit şi o să-şi vadă de
drum. Câţiva clienţi, dinăuntru, îşi concentraseră atenţia asupra lor,
stingheritor, pe faţa unuia dintre ei se schiţa deja hazul. În realitate, cu
vorbele lui îl întărâtase, îi stimulase limbuţia.
— Dă-mi voie, se cade să mă cunoşti şi să te cunosc – o politeţe
elementară… Ei, tinere, nu mă asculţi? ziceai că nu eşti supărat, dar
atitudinea dumitale dovedeşte contrariul… Ce dracu', suntem oameni
ridicaţi, se vede, se simte, şi mă întreb: cine eşti, de nu te-am mai
zărit? Pe la rude, în concediu? La cine, şi de ce n-ai mai vizitat până
acum faimosul nostru târg? Ducem o viaţă trepidantă, domnule, aici,
crede-mă, o viaţă plină, elevată…
Cu mâna rotunji câteva cercuri în aer, în timp ce gura lui se
strângea dispreţuitor. Trupul lui se lipi de al judecătorului, îl împinse
către o masă liberă, deşi acesta motivă că nu are vreme de pierdut, a
venit să facă nişte cumpărături şi atâta tot.
— Nu ne strică o ţuică de prună, numai una. Parol, cât să ne
cunoaştem… apoi te duci, am să mă car şi eu, stau destul de departe
şi s-a întunecat zdravăn… Atârna de braţul lui, trebui să-l susţină şi să-l
aşeze pe un scaun, alături de el. Mulţumesc, mulţumesc, eşti cu
adevărat un om politicos…
Se miră şi el câtă răbdare are cu insul acesta. De ce, n-ar fi ştiut
să spună, poate pentru că avea părul albit în bună parte. Chelnerul se
şi înfiinţă la masa lor:
— Ce vreţi să serviţi, coane Matei? cu un surâs uşor ironic,
aplecat peste client din spate, să-i ajungă vorbele direct în ureche.
Înşiră mai întâi o serie de băuturi din cele mai scumpe, ca şi cum
le-ar fi citit după o listă, apoi şi o imaginară listă de bucate.
— Eu as lua o secărică, Iorgule, dar i-am făgăduit invitatului meu
să-i dau o ţuică de prună, aşa că adu-ne două mastici, şi chicoti
amuzat, făcând cu ochiul clienţilor din cârciumă, pe urmă şi
judecătorului, care înălţă dintr-un umăr şi surâse – se simţea dintr-o
dată mai limpede, nestânjenit, oamenii de la mese îl priveau de
altminteri cu simpatie sau cam aşa ceva… ca şi cum l-ar fi încurajat:
„Ei, ţi-ai găsit beleaua cu palavragiul ăsta, dar nu te speria, e om
 X

cumsecade, doar că bălmăjeşte vrute şi nevrute”. Constată curând că

Matei Soceanu nici nu e un simplu balivernist, cum bănuise, şi se lăsă
cucerit de farmecul povestirilor lui: condimenta, e drept, întâmplările,
nu numai cu umor, dar uneori i se strecurau în glas şi nuanţe de cinism
şi sarcasm, răbufniri generate de cine ştie ce nedreptăţi sau jigniri –
răbufniri însă de suprafaţă, răutatea plutea, nu se lăsa la fund, să
răscolească adâncul, îşi revenea imediat aerimea spiritului, înlătura
gravitatea cu o zeflemea. Iată ce-l făcu să rămână în compania lui
aproape două ceasuri, – ore scurse repede, consumate intens, nu
goale, un consum de prezent, într-un fel reconfortant… N-ar fi crezut că
e în stare să-şi piardă vremea în felul acesta: într-o cârciumă, în miros
de mahorcă şi băuturi, având drept companion… Îl privi pe Matei
Soceanu cu simpatie, mai să-l îndrăgească, i se păru că-l cunoaşte de
totdeauna… „îmi aminteşte de cineva!”… dar nu-i răsări nici un chip în
minte. Chemă chelnerul şi comandă încă un rând de mastică.
— Dacă n-ai nimic împotrivă am să te conduc până la uşa casei
dumitale, se pomeni că-i propune grijuliu, presupunând că bătrânul n-o
să se ţină prea bine pe picioare.
Când află că e noul jude, Matei se întrebă mirat, rotind paharul.
— Care naiba cel nou, bre? Cel nou ai zis, bre? Şi-a mărit
judecătoria schema? Nu-i nici un an jumătate de când sosi celălalt…
— Radu Zamfiroiu?
— El.
La rândul său, Mihai se arătă şi el uimit că în oraş încă nu se ştia
de transferul lor.
— Vasăzică a plecat! făcu Soceanu pe gânduri. Hm! Un tânăr
care nu mi-a plăcut de fel, dar, oricum, mă bucur că s-a arătat mai
înţelept decât bănuiam.
Stărui asupra acestui gând, pe urmă îşi ameţi noua cunoştinţă cu
vechiul lui cântec, ştiut de toţi, despre ratare – desfăşură cu patos ceea
ce numi, emfatic, asta-i teoria mea asupra ratării, şi care teorie se
reducea cam la atât:
— Era, aşadar, noul judecător? Un bărbat tânăr, bine pregătit? Au
cheltuit părinţii bani buni ca să-l facă om? Atunci, de ce a acceptat o
slujbuliţă de nimica, într-un biet târg? Un orăşel de provincie înapoiată,
lipsită de orice industrie? Apăi, să te facem să vezi, să-ţi deschidem
ochii până nu e prea târziu! Cu atât mai mult, că-mi placi, tinere…
 X

Mihai şi mai cum? N-am reţinut numele. Arăţi inteligent şi energic,

trebuie să te gonesc de aici fără menajamente. Ratarea vine pe
nesimţite. Chiar dacă, să zicem, eşti hotărât să i te împotriveşti… n-ai
mijloace s-o goneşti. Dacă le-ai avea, n-ar mai exista ratarea, aşadar,
ea există tocmai din lipsa unor preocupări elevate; dar ce şi cine să ţi
le stimuleze? Viaţa în târgul ăsta e meschină! Meschinăria îşi pune
amprenta pe toate, pricepi?
Mihai Rudeanu se amuza.
— Alta pricep eu. Că dumneata mi-ai alungat prietenul, l-a dat
gata teoria dumitale.
— Poate că nu… făcu Soceanu, pierzându-şi dintr-o dată voia
bună – schimbă, îndată firul discuţiei, punându-l la curent cu viaţa
târgului, cum îl numea cu ostentaţie, şi cu personalităţile acestuia
ratate sau in spe, amuzându-se abrupt şi gălăgios, ceea ce îl făcu pe
Rudeanu să bănuie că veselia lui nu era sinceră, disimula ceva, ori para
lovitura unei amărăciuni.
Întâmplarea îi aduse faţă-n faţă peste câteva zile, în cofetărie.
Mihai comandase un cozonac, Matei tocmai intra să cumpere un carton
cu prăjituri pentru acasă.
— Salve judecătorule! Tot n-ai plecat? Iar ţi-am uitat numele,
scuză-mă, Rozeanu parcă ai spus? E la Râmnic un inspector Rozeanu,
eşti rudă cu el? Dacă ai rubedenii acolo, de ce n-ai cerut, domnule, un
post?…
— Mă cheamă Rudeanu, încât e limpede că n-am rude la Râmnic,
se amuză judecătorul. Cât despre plecare, abia am venit… şi, cu riscul
de a te dezamăgi, trebuie să-ţi dezvălui că mie îmi place oraşul acesta.
şi nu numai oraşul, întreg ţinutul! N-o să mi se urască prea curând, nici
nu m-am acomodat încă… totul e nou pentru mine, descopăr zilnic…
— A, nu merge aşa! se prefăcu Matei înfuriat. N-ai înţeles nimic
din tot ceea ce-am discutat… ori mai degrabă nu m-ai ascultat, erai cu
gândul aiurea… Să nu crezi c-ai scăpat de mine! Pricepe, tinere,
pricepe cât mai iute: târgul ăsta înseamnă moarte pentru un
intelectual, ai zeci de exemple, cel dintâi sunt eu… Fugi, fugi de-aici,
fugi să-ţi scapere călcâiele!
— Dacă te-aş lua în serios, aş începe prin a te întreba ce-ai făcut
dumneata şi toţi ceilalţi, care vă plângeţi de monotonia vieţii, pentru
oraşul dumneavoastră, ca să-l treziţi din inerţie, să-i insuflaţi elan, cu
 X

alte cuvinte: să-l ridicaţi din situaţia de biet târg de provincie

înapoiată? De vreme ce suferiţi şi nu vă place cum arată, se cădea să
puneţi umărul…
— Ha-ha! Ian auzi ce nerozii eşti în stare să îndrugi! Cu cine să-l
ridic? Singur ar fi cu neputinţă, iar dumneata pe târgoveţii noştri nu-i
cunoşti încă, aşteaptă să-i cunoşti, atunci să te-aud! Apucă, necăjit de-
a binelea, pachetul de nodul sforii, îmbiindu-l: Ai terminat? Vino cu
mine, mergem o bucată pe jos, deşi am venit cu bicicleta. Prevăd că o
să am mult de furcă cu dumneata. Am să reuşesc totuşi, garantez… De
altfel, ai să-mi mulţumeşti. Ce-ar fi să mă însoţeşti până la casa roşie?
Nu putem discuta aşa, în treacăt, pe stradă, lucruri atât de însemnate.
Îl privi în ochi şi spuse: Casa roşie am zis? Aşa-i spun târgoveţii, pentru
că am clădit-o din cărămidă aparentă, un gust al meu. Îmi plac grozav
zidurile brâncoveneşti, şi dacă nu te pricepi, du-te să vezi mânăstirea
Horezu – capriciul ăsta al meu a însemnat atunci, în tinereţea mea,
poate un nonconformism, o noutate, o schimbare faţă de stilul
oraşului… la naiba! Ce neghiobie am spus! Ca şi cum păcătosul ăsta de
târg ar avea vreun stil! Dar să lăsăm asta, mai bine să te ispitesc cu
grădinile mele, cu prisaca…
— Nu te supăra, dar acum n-am vreme, lămureşte-mă însă în ce
parte a oraşului locuieşti, să vin într-o zi să-ţi văd paradisul.
— Ştii, atunci seara, când m-am ambiţionat să mai rămân… criţă
m-am făcut! Dar am jurat că una ca asta… tăie, cu muchia palmei
aerul chiar în direcţia casei roşii şi se depărta într-acolo.
Mihai Rudeanu era convins că n-o să-l viziteze niciodată dintr-un
îndemn propriu, hoinărind însă împrejurimile casei roşii, într-o sâmbătă
după masă, ajunse din întâmplare în faţa clădirii. Soceanu îi pomenise
de o clădire roşie, din cărămidă aparentă? Se apropie de gard – în
aceeaşi clipă îl şi descoperi pe proprietar în prisacă. Îşi întrerupse
plimbarea, singurul remediu împotriva visărilor lui morbide, totuşi
strigă după o scurtă ezitare:
— Frumoasă privelişte! Te poţi considera un adevărat senior,
domeniul dumitale e şi vast, şi izolat de norod.
— Lasă aluziile răutăcioase la poartă şi pofteşte aici, în raiul meu.
E un cuvânt mult mai potrivit; de vreme ce există şi mărul păcatului –
arătă cu o mişcare a capului uriaşul măr ionatan. Hm! Cinstit vorbind
nu m-aşteptam să mă cauţi, lumea cam fuge de mine. Năravul meu de
a spune răspicat ce gândesc nu e gustat de nimeni, oamenilor le place
 X

să vieţuiască într-o realitate denaturată de convenienţe, cu alte

cuvinte: să îmbrace realitatea în imagini false, potrivite, dereticate…
Hai, hai, îndrăzneşte, câinele e legat, îi dau drumul din lanţ numai
noaptea. Doar să aşez capacul ăsta deasupra stupului şi am terminat
treaba în prisacă. Vrei să rămânem aici? Bucuros! Mergi de-ţi fă loc pe
banca de colo, nu te paşte nici o primejdie, şerpi nu există în grădina
asta, iar Eva mea e prea fragedă ca să te ispitească cu daruri…
Familiarizează-te cu prisaca cât mă spăl pe mâini şi nu lua în seamă
albinele, îşi văd de lucrul lor, n-au treabă cu nimeni.
Mai înainte de a pătrunde sub umbrela generoasă a mărului,
Rudeanu scrută vastitatea grădinii înţesate de tufe. Cu toată
luminozitatea orbitoare, vegetaţia ei îmbelşugată apăsa. Era şi foarte
cald, încât căută iute umbra pomului şi se aciuă pe banca de sub el, ca
şi cum s-ar fi pitit într-adins, copilăreşte; nu mai zărea decât dantelăria
crăcilor şi o frântură din potecă – o izolare circumscrisă, plină de vrajă,
o vrajă naivă, de decor japonez, miniatural. Matei se şi întoarse, îşi
freca mâinile ca după o reuşită. Sau intuia o izbândă uşoară asupra lui?
Să ne punem în gardă! Prevederea lui se dovedi însă gratuită.
— Ni se aduce îndată apă rece şi şerbet de trandafiri. Îţi place
şerbetul de trandafiri? Să nu zici nu până nu-l guşti pe-al soacrei mele.
Meşteşugul dulceţilor l-a învăţat de la maici, mari meştere în cofeturi
de-astea, şi pe căldură nici nu există ceva mai reconfortant. Un şerbet
în apă rece! Alifia asta rozulie e pentru limbă o adevărată desfătare şi
să le fim recunoscători femeilor… mai ales celei care l-a inventat. Îmi
închipui c-a fost o femeie, deşi se zice că cei mai buni cofetari sunt
bărbaţii. Aşa-i că nu ţi-a fost uşor să urci dealul pân-aici? Poate nici nu
bănuieşti că venirea dumitale…
O siluetă subţire astupă deodată deschizătura, şi două braţe
întinseră spre ei tava. Matei îşi chemă fiica înăuntru, să i-l prezinte pe
judecător. Se miră şi Dina că au un judecător nou şi se interesă de
Radu Zamfiroiu – după cum se fâstâci şi roşi, Rudeanu înţelese că
zurbagiul acela cucerise şi inima fetei. „N-am zărit-o cumva prin oraş?
Parcă aş cunoaşte-o…” După ce plecă, îi spuse lui Matei:
— Ştii că ai o fată frumoasă? Nu mi-ai vorbit de ea.
— Zău? (Matei surâdea şăgalnic.) Ai scăpat uşor dacă nu ţi-am
sporovăit despre familie!… Da, da, ai scăpat ieftin, doar sunt un mare
palavragiu, aşa susţin târgoveţii… Rămase un timp cu ochii pe măr,
surâsul îi pieri. Nici Veronica… de Veronica ţi-am vorbit? Ei, altă fată! N-
 X

o mai am acum decât pe Dina, cealaltă, Mioara, mi-a murit într-un

accident. Veronica e nevastă-mea, nu ţi-am pomenit deloc despre
familionul meu, cu soacră cu tot? Atunci, dă-mi voie, omule, lasă-mă să
te pun la curent… Înainte de a te informa alţii.
Hazul nu-i disimulă amărăciunea, mâinile lui se încleştară nervos,
împinse tava, degetele bătură toba pe tăblia mesei, se retraseră pe
genunchi, zgârcite. Pe măsură ce-i vorbea, în tonul lui se strecura
duioşia – pentru drăcuşorul de Dina, care era o elevă strălucită,
premianta liceului de fete din Râmnicu-Vâlcea.
— O ţin acolo pe cheltuială mare, pentru că aici nu avem decât
gimnaziu, şi ea vrea să se facă doctoriţă; pentru bătrâna Matilda,
suferindă de câţiva ani: are gută, dar tot nu se lasă de trebăluit, şi zău
dacă ştiu ce ne-am face fără ajutorul ei acum, în starea în care se află
biata Veronica.
Ce să înţeleagă Mihai? Că în afară de grădini şi prisacă, bănuite a
fi singura lui bucurie într-un oraş pe care-l dispreţuia – poate îl şi
duşmănea? sau ura aceasta, dispreţul trebuie considerate o manie?
sau o răzvrătire împotriva lui însuşi pentru faptul că nu se realizase în
nici un fel? – că în afară de ocupaţia rustică, îşi iubea nedezminţit
familia? E un om slab, a căzut probabil la cea dintâi lovitură. Reflecţia
aceasta îl descumpăni – era un fel de autoironie involuntară, care-l
avertiza în mod insidios: a căzut la cea dintâi lovitură şi nu s-a mai
putut redresa! Asta-i cheia; nu s-a mai putut redresa! Se revoltă
împotriva lui şi totodată împotriva lui Soceanu – nutrea un dispreţ
adânc pentru acest soi de bărbaţi cu slăbiciuni muiereşti. „Cu toate
acestea, maniacul ăsta mi-e simpatic, dar pentru ce, nu desluşesc… ce
se petrece cu mine de-i accept compania?” Deveni atent la ce-i spunea
Matei despre soţia lui – şi-o imaginase în chip de gospodină, cu un şorţ
de bucătărie peste rochie, o siluetă de femeie vârstnică, grasă…
— Regret că nu poate coborî şi ea din casă, dar îi face rău
soarele, căldura, nu iese decât seara târziu, când se răcoreşte binişor
în grădină, e într-o stare specială… Iartă-mă că-ţi dezvălui o intimitate,
dar bucuria că-mi va pune în braţe un băiat mă face… O, sunt un
nerod, m-am prostit de tot, ce mai! şi Dina râde de mine: „Tată, ai dat
în mintea copiilor!” Nu-ţi mai spun că Veronica e scoasă pur şi simplu
din fire de starea mea sufletească, e grozav de nervoasă, n-ar fi trebuit
să-l lase, nu mai e nici ea tânără, vreau să spun că nu se mai cădea să
aibă un copil, să avem un copil, dar dacă a venit?… Eu, unul, n-am
 X

cuvinte să mulţumesc cerului că mi-i trimite, aşa să ştii! adăugă pe un

ton scăzut, trăgându-se lângă Rudeanu: Ea susţine că-i o ruşine să-şi
arate pântecul în lume, când are un bărbat albit ca mine, dar nu
cunoaşte adâncimea bucuriei mele de a avea un băiat… un băiat aş
vrea, un băiat visez! Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să cred că va fi
băiat… La urma urmei, fie şi-o fată, tot ne va schimba traiul, va
produce, desigur, o schimbare în viaţa noastră… Te-aş duce în casă să
te prezint, dar e într-o stare şi mai proastă de câtva timp nu vrea să
vadă persoane străine, n-o mai recunosc, parcă s-a sălbăticit… L-am
consultat pe doctorul Podeanu, mi-e prieten, ce să fie cu ea? El
pretinde că în situaţia asta toate au stări ciudate şi să am multă
răbdare cu ea, că o să-i treacă, că are nevoie de ocrotire, să mă port
cât mai blând…
La plecare, Matei îşi conduse musafirul până la podul tăbăcăriei.
Între timp, drept subiect, îşi reluă locul de cinste, în discuţia începută
de el, meschinăria târgoveţilor, ceea ce vădea mania lui, într-un fel
sâcâitoare pentru Rudeanu, şi discuţia deveni controversată.
— Dacă vrei să vin atât de curând, să-mi arăţi via şi pometurile,
schimbă, te rog, subiectul acesta perimat.
— Mă învoiesc, râse Matei senin, deşi e prada mea cea mai
grasă.

▫V▫
Delimitată de coarde ghimpoase, extinse în enorme tufărişuri,
liziera avea o culoare aproape negricioasă, cu reflexe roşietice – murele
au şi dat în copt! – în contrast cu verdele gălbui al alunişului. O pajişte
luminoasă, cu iarbă înaltă, îl despărţea de pădure. Liniştea pajiştii,
presărată cu buchete de peringinariţă, cu săgeţi liliachii de ţintaură,
galbene de turiţă, cu pămătufuri vinete de scai şi de rostopască, fu
tulburată de zborul jucăuş şi ciripitul vesel al unei pişcă-n floare. Se
auzi din pădure şi fluierul ascuţit – ca pilitura pe dinţii unui fierăstrău –
al piţigoiului. O rădaşcă trecu în zbor jos, greoi, pe deasupra capului
Rozanei, care se feri să n-o atingă. Când pătrunse în aluniş, auzi cântul
croitorului, rămase o clipă să-l asculte, pe urmă se duse să cerceteze
alunii. Promiteau un rod bogat, dar se rumeneau atât de încet! Aluna
pe care o sparse în dinţi avea miezul plin, format, îl învăluia o pojghiţă
fină, care începuse să dea în gălbui. „E numai bun de mâncat”, îşi zise
cu încântare, şi îl zdrobi între măsele (gustul se deosebea de al alunei
 X

coapte, dulce şi uleios; conţinea în cruditatea lui un suc uşor astringent

şi vag amărui, dar îi plăcea şi aşa). Un pietruşel zburdalnic, cu pieptul
rubiniu şi o cărare lată albă pe cap, se precipită din alunul în care se
căţăra ea, căutând ascunziş mai încolo, în tufele de drobiţă.
Se afla cocoţată de mult în alun, când ieşi el din pădure şi se
îndreptă peste pajişte către aluniş. Aşteptă, fără suflare, pitită în
frunziş, să-l vadă plecat, necăjită că-i încălca şi acest domeniu, cel mai
drag, care o subjugase de la început; o subjugase şi-i oblojise durerea,
primenindu-i spiritul de gândurile nesănătoase. Dar el nu se grăbea să
părăsească alunişul, atras de farmecul crângurilor, ca şi cum le-ar fi
descoperit atunci. Pledul îi atârna pe-un umăr, gata să-i cadă. Dacă
rămâne, o să pretindă… dar uite că pleacă, bine că se duce… Bucuria
ei nu era sinceră, o tulbură un fir de amărăciune amestecată cu
dezamăgire. Pe neaşteptate, sângele şuvoi spre inima ei, bucuria se
instală întreagă, adevărată, dar numai pentru o clipă, pe urmă îi tăie
avântul unda de teamă, de sfiiciune şi chiar de nemulţumire: tânărul se
răsucise spre aluniş, îi căuta umbra, gonit de zăpuşeala văii, se mai
codea încă, părea să nu găsească ceea ce căuta, apoi călcă ferm,
despături pledul şi-l întinse la poalele unui pâlc de aluni, ţintuind faţa
sus în copaci; trântit pe brânci, se cufundă în lectura unei istorii
romanţate, care-l avea drept erou pe Garibaldi.
De unde se ivise tartalocul acela neastâmpărat, mic cât o
pitulice? Hai, ţopăială, mai dă-te huţa o dată! Ţî-ţî! îşi arătă pasărea
guşa-i ruginie către ea, privind-o doar cu un ochi (ce arătare stă
pitulată acolo-n alun?). Se scărpină pe capul mic, cu tivuri late,
portocalii şi negre, nedumerit, bătu din aripile dungate cu alb, şi – hop!
– se atârna de rămurică cu gheruţele încovoiate, dălnăindu-se cu capul
în jos. Ea întinse mâna să-l prindă, dorind să-l ţină fie şi numai pentru o
clipă în căuşul palmei, dar tartalocul zburătăci nebun, se duse glonţ, pe
o traiectorie nevăzută, pieri ca şi cum n-ar fi fost. „Prostuţule, nu ţi-aş fi
făcut nici un rău!” regretă ea plecarea păsăruicii, dar un alt companion
îi alungă urâtul: vânturelul. Plutea în adâncul văzduhului, parcă în
acelaşi loc, dând neîncetat din aripi, ca şi cum ar fi vânturat ceva.
Dobrin spunea că vânturelul nu-i decât un uliu, deşi seamănă cu cucul.
„Ziua-i cuc, noaptea tâlhar!” În credinţa populară, cucul se prefăcea în
uliu după ce-şi pierdea glasul lui de cuc, şi se apuca de tâlhărit. „Vai de
pasărea care-i cade în gheare!” Vânturelul se păstra acolo sus,
deasupra ei, n-o părăsi, dar pe ea o durea gâtul, nu-i mai urmări
 X

plutirea. Descoperi, în schimb, un cotar de toamnă, chiar pe rochia ei;

mergea domol, cu mers de omidă, omidă subţirică, galben-roşcată. „O,
te-ai apucat să mă măsori?” se amuză fata, urmărindu-i mişcarea
trupului: capul lui se înălţa, cerceta atent, părând să asculte, se fixa
apoi ca o ventuză, trupul se încovoia, prindea cocoaşă („Ce cocoşat
caraghios şi mic eşti acum, cotarule!”), apoi, după ce coada aluneca
lângă cap, dosul lui intra tot în cocoaşă, nu mai era decât o cocoaşă
păroasă şi nimic altceva; dar nu, capul se desprinde, ascultă iarăşi
înălţat, cercetează…
— Du-te de-l măsoară şi pe domnul de colo! îi spuse fata,
încruntându-se uşor, apucând cotarul cu degetele, uşor înfiorată de
atingerea lui, şi aruncându-l pe pled.
Fâşâitul frunzişului nu clinti omul de jos. Cotarul, nemişcat de
parcă ar fi fost mort, strâns ghem, se însufleţi pe neaşteptate şi începu
să ia pledul la măsurat în direcţia trupului prăvălit.
— Nici peste un ceas n-ai să ajungi la el, leneşule! îi strigă fata,
îmbufnată că nu măsura mai iute, să se ducă să-l gâdile pe nepoftitul
de pe pled şi să-l alunge de-acoio. („Păcat că nu pot să prind o răgace
ori un croitor…”) Cât o să mai stau aici, neclintită?
O alună căzu drept pe cartea deschisă. El se mişcă, surâse,
apucă între degete aluna. O învârti ce-o învârti, apoi o aşeză alături şi
continuă lectura. Deodată, picară mai multe – poc, poc, poc! – pe carte
şi în capul lui. Răsturnat pe spate cu o mişcare înceată, se aştepta să
descopere coada stufoasă a unei veveriţe buclucaşe, când zări, cu
uimire, două boturi roşii de pantofi ce semănau cu nişte mere ionatane
crescute prin miracol într-un alun. Pumnii fetei deşertară peste el
ploaie de alune verzui. („Am să-l fac să plece imediat, mi-au înţepenit
picioarele, nu mă mai ţine nici craca alunului, o să cad”.) în realitate, îi
venise pe neaşteptate îndemnul să zburde, să facă ghiduşii ca jderul
sau nevăstuica.
— Dă-mi pace, te rog!
Ridicase capul, aţintind alunul cu asprime, căutând s-o
descopere, supărat de îndrăzneala ei. Alunele cădeau grindină, fata
golise toată încărcătura şorţului de organdi.
— Dă-te jos, fetiţo, ce te-a apucat să-mi tulburi liniştea iarăşi?
Conduita ta… a cui eşti, frate dragă, cine-ţi sunt părinţii, de te lasă să
hoinăreşti de una singură atât de departe de oraş? Fantastic! Fantastic!
 X

Te întâlnesc pretutindeni… Hai, coboară, eşti un adevărat băieţoi… Te

caţări în pomi, nu respecţi convenienţele… ce înseamnă sălbăticia
asta?
Pantofii se lăsară şovăitori pe o cracă mai jos, dar craca nu
susţinu greutatea fetei, şi trupul ei alunecă peste trunchiul nu prea
gros al alunului – el îi zări picioarele dezgolite până la pantalonaşii
brodaţi cu dantelă, lucru ce-i potoli furia într-o clipă, îl făcu să
zâmbească -, nu se prăvăli pe pled, cum credea judecătorul, ci rămase
atârnat de braţe, lungit, ca şi cum ar fi făcut gimnastică la nişte
paralele, rochia acoperi şi ea goliciunea pulpelor. Zdup! îşi dete drumul
nevoită, n-o mai susţineau muşchii, îşi pierduse şi veselia, o căuta cu
fervoare, să facă faţă atitudinii neînduplecate a bărbatului, dar n-o
găsi, râsul ei sună artificial, îl stinse supărată. El avu în faţă un fel de
mic demon cu părul roşu, plin de nervozitate – ghici tulburarea fetei, îi
fu milă de ea, de ochii ei speriaţi şi dezorientaţi. „Nu mai e mult până
să înceapă să plângă!” Surâse involuntar, mâna lui înaintă în chip de
streaşină deasupra ei, dar nu coborî pe cap, o văzu retrăgându-se
sfioasă, căutând să-şi ascundă stânjeneala în gestul de a aduna
alunele risipite şi pe pled, şi în iarbă.
— Credeam că mi le-ai dăruit mie.
Glasul lui răsună binevoitor, o invita la o împăcare tacită.
Suspinul ei lung, sacadat, de copil care a plâns mult şi şi-a obosit
plămânii, îi produse o undă de duioşie. Fata se încăpăţâna să-l ignore,
văzându-şi de strânsul alunelor – le aduna în acelaşi şorţuleţ de
organdi care-i acoperea rochia tiroleză. Se apucă şi el, să strângă
alunele din jurul trupului. Când îşi umplu pumnul, o chemă să i le dea.
Îl lăsă cu mâna întinsă şi se ridică. „Acum e momentul să fug…” Scena
căderii din alun şi mai cu seamă goliciunea picioarelor – imagine ce
stăruia neplăcut în mintea ei – era explicaţia tulburării adânci.
— Ia-le, te rog, eu n-am ce face cu ele, sunt necoapte, stărui el
blând. Nici n-am cu ce le sparge…
Se depărtase câţiva paşi. Cuvintele lui o opriră, dar nu se
întoarse.
— Am să-ţi aduc două pietre.
Se lăsă la pământ şi deşertă şorţuleţul, apoi strânse alunele şi le
grămădi în formă de movilă. El se lungi până la ea, dar fata plecă, şi lui
nu-i rămase altceva de făcut decât să-şi verse pumnul peste movilă.
 X

Când le-a strâns? Alunul din care coborâse nu mai avea fructe decât pe
crăcile înalte, atârnând ca nişte ciucuri verzi. Îşi dete seama că se afla
în pom când venise el din pădure, şi a stat pitită acolo, fără suflare…
„Biata fetiţă! I-am tulburat bucuria…” Se răsuci spre potecă, dar
Rozana dispăruse. „N-o să se mai întoarcă, era grozav de necăjită! Mi-a
lăsat mie toate alunele”. În minte răsări imaginea mănunchiului lăsat
pe buştean, căruia nu-i dăduse nici o atenţie: îl găsise pălit, mirosea a
cunună de mort – şi gesturile ei îl impresionară, deşi nu pricepea ce
semnificaţie au (sau, mai bine zis, ce mesaj îi trimitea fata, unul ciudat
de tainic, în orice caz, foarte ciudat, ca şi fiinţa ei întreagă). „Am să-l
iscodesc pe Matei Soceanu cine-i mititica aceasta”. Şi-o reaminti
deodată la stăvilar, însoţită de bărbatul acela înalt şi subţire, care
deschisese zăgazul: tatăl ei, desigur, şi constatarea îi pricinui o
impresie dezagreabilă; în acelaşi timp, simpatia lui crescu pentru fată,
sau poate că era numai duioşie? Duioşie, şi o doză de milă – de ce
milă?
Când se întoarse în aluniş (trecuse vreme îndelungată), Rozana îl
găsi lungit pe spate, cu braţele îndoite sub cap. Dormea de-a binelea,
sau numai dormita? Nu avu curajul să se apropie de el, se aşeză lângă
movila de alune, puse o piatră jos, pe cea mai lată, păstrând pe a
doua, groasă şi rotundă, în mână. Rămase în aşteptare, cu o faţă
serioasă, aproape severă, răvăşită de plâns – se vedea că plânsese,
mai ales după ochi, deşi se spălase la râu. Până acolo o purtaseră
picioarele, s-ar fi scăldat, dacă n-ar fi oprit-o teama că e singură, că o
să fie surprinsă… de el, desigur, poate că plecase din aluniş. Plânsul,
care era în ea de când coborâse din copac, pândea prilejul să
izbucnească. Cum de fusese până atunci atât de neprevăzătoare? Nu
se gândise niciodată la urmări… ca şi cum zăvoiul ar fi fost pustiu sau
ar fi fost proprietatea ei… plânsul izbucni, şi ea păru descumpănită, nu
ştia ce să facă, nu se înţelegea, nu mai plânsese. Aşa de la moartea
mamei – o doare, o sfâşie pe dinăuntru ceva. Şi, pentru că nu-şi putea
explica starea ei, chemă în ajutor pricini mai grave, evocă întâmplări
dureroase, plină de o milă jalnică pentru ea însăşi: boala măicuţei, o
maladie urâtă, îndelungată… nepăsarea tatălui faţă de bolnavă, dar şi
faţă da ea, singurul lui copil. Se văzu în odaia ei, speriată de glasul
răstit al tatălui, venea din dormitorul mamei. Ieşise pe coridor; mama
protesta gâfâit, fără putere, abia o auzea: „Să nu faci asta, Bogdane, te
rog să nu faci asta, m-ai înţeles greşit”, apoi plânsul mamei,
deznădăjduit. Se precipitase în dormitor: cu un gest teatral, tatăl
 X

ridicase deasupra capului o bancnotă, pregătindu-se să-i dea foc, dar

nu-i dădea, doar ameninţa cu chibritul aprins, lăsând să se înţeleagă că
era capabil – şi ar fi fost numai dacă bolnava n-ar fi protestat, nu şi-ar fi
arătat spaima, deci convingerea că el era în stare de una ca asta. Din
neatenţia lui, flacăra atinsesc un colţ al bancnotei, şi bancnota luase
foc – el se grăbise s-o stingă, cercetând arsura grijuliu, dar bolnava nu
observase acest lucru, era prăbuşită peste plapumă, un picior îi atârna
din pat afară, vrusese, oare, să sară din aşternut, ea, biata, care nu se
mai putea ridica nici de pe pernă? „Tată, de ce-o chinuieşti?” strigase
cu ură – cu adevărat îl ura în clipa aceea, îşi ura tatăl! Prezenţa ei, a
Rozanei, îl descumpănise, gestul teatral căzuse odată cu bancnota
rămasă pe covor. Ea se aplecase s-o ridice şi o depusese pe masă.
Lungul suspin al mamei o chemase la patul ei. „N-am vrut decât să-i
arăt că nu sunt meschin”, se scuza tatăl. „N-am spus asta şi nici nu am
gândit-o”, îngăima mama, în vreme ce ea îi potrivea perna sub cap.
„M-a rugat să-i cumpăr portocale şi am uitat, asta-i tot! Înţelegi? Am
uitat, nu sunt meschin, cum gândeşte maică-ta! Ea nu ştie că umblu
năuc… că sunt zdrobit! Doamne, ce-am găsit la mine acasă, ce-am
găsit! mai bine nu m-aş fi întors!” Se înapoiase dintr-un lung voiaj,
făcut în America de Sud, şi o găsise pe Olga internată într-un sanatoriu.
Mama plângea domol, vorbele lui o făceau fericită, deşi ghicea ca şi ea,
poate, că, într-un fel, tot mai juca teatru. „Măicuţă, mă duc să-ţi
cumpăr portocale”, se hotărâse pe neaşteptate, simţind că trebuie să
iasă din odaie, să plângă dezlănţuit. Bancnota nu mai era pe masă, şi
privirea ei îl aţintise pe tată cu un dispreţ vădit, ceea ce îl determinase
să se caute în buzunarul de la piept. „Vrei să te duci după portocale?
Atunci, uite banii, cumpără-i cât mai multe, să aibă, şi nu întârzia,
întoarce-te repede, rămân eu cu mama… Olga, sunt aici, cu tine, n-am
să plec nicăieri, deşi am o mulţime de treburi de făcut…” Ura împotriva
tatălui, purtată prin tot oraşul, nu se ostoise, o adusese acasă intactă,
cu toate c-ar fi vrut să se dezbare de ea, într-un fel o şi înspăimânta. În
dormitorul mamei era o tăcere deplină. Îl găsise pe tată citind într-un
fotoliu, în vreme ce bolnava dormita. „O, ai găsit portocale!” Sărise
sprinten, vesel, să-i ia pungile din braţe, o sărutase pe frunte fugitiv,
apoi o chemase cu el la bucătărie. „Să-i preparăm mamei nişte suc!”
Despicase în două toate portocalele – erau câteva kilograme -, apoi
storsese fiecare jumătate în parte pe storcătorul de sticlă. Zeama
strânsă într-un castron o trecuse printr-un tifon şi umpluse mai multe
sticle de un sfert. „Să le punem la gheaţă, să aibă mama în fiecare zi”.
 X

Pregătise totul singur, refuzând ajutorul ei sau al bucătăresei, pe o

tavă, o cupă de şampanie şi o farfurioară de cristal – obiecte care se
scoteau din vitrină la zile mari (orgia portocalelor despicate, care
zăceau pe masă într-o movilă, îi evoca cu adevărat o zi de mare
sărbătoare). Se reîntorseseră la bolnavă împreună. El purta tava cu un
aer de triumf – părea că se joacă -, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Vezi
de ce e în stare tata? Să mai zică cineva c-aş fi meschin!… Am
sacrificat toate portocalele. Pentru Olga, pentru iubita ta mamă! Olga,
regina mea, regina vieţii mele, te servesc chiar eu, ca pe-o adevărată
regină, adorato! Suc de portocale şi pişcoturi! (De aproape o
săptămână, mama nu mai putea înghiţi decât pişcoturi înmuiate în ceai
sau în limonadă.) O, dar trezeşte-te, draga mea, azi n-ai mâncat
aproape nimic, ce sunt mofturile astea, cum vrei să te refaci? Uite că îţi
dau chiar eu… să muiem un pişcot, aşaaa… deschide gura mare.
Mare… numai atât, frate dragă? Hai, hai, mai înghite o bucăţică, numai
una, aşaaaaaa… şi acum, ah, Olga, nu refuza sucul, l-am preparat chiar
eu, i-am pus zahăr praf, e dulce, delicios… Ia să văd, e cum spun eu?
Tiiii! Admirabil, admirabil! Toată vara Sudului, cu miresmele ei, se află
în sucul ăsta, o să te învioreze, o să-ţi dea puteri nebănuite. Hai, regina
mea, bea tot, tot, până la ultima picătură. Vezi ce cuminte e mămica?
A păpat tot. Adu un şerveţel, să-i ştergem guriţa…” (Glasul lui se
muiase, gâlgâia a plâns.) Când se reîntorsese cu şerveţelul, îl găsise
prăbuşit în genunchi, la căpătâiul ei, îi ţinea mâna într-ale lui şi gemea
îndurerat: „Pământul o să mi se pară pustiu fără tine, iubita mea, Olga
mea dragă! Nu cred să-ţi supravieţuiesc, nu cred…” Bolnava avea faţa
senină, surâdea abia perceptibil. Ura ei se topise ca un boţ de ceară.
Durerea tatălui era sinceră în clipa aceea. „Aşa e el, nu-l pot
condamna, cum nu-l condamnă nici mama”. „Iartă-mă, Olga mea
dragă, te-am supărat mai adineauri cu bancnota aceea…” Regreta prea
târziu gestul lui, pentru mama însă conta acel mieux vaut tard… oh! n-
avea dreptul să-l judece, ce se pricepea ea? Era doar o fetiţă atunci, nu
cunoştea viaţa părinţilor ei – toate acestea le gândise după moartea
mamei, era de-acum fată mare, citise mult, desluşise atâtea!
— Te-ai întors? se miră judecătorul, şi în glasul lui era şi o undă
de încântare. Ai adus pietrele? Dar ce s-a întâmplat? Nu cumva ai
plâns? Ar fi o copilărie… doar nu s-a petrecut nimic grav. Nu mai sta
ghemuită acolo, ca o veveriţă care-şi păzeşte mişina, râse ca s-o
îmbărbăteze – expresia chipului ei, severă şi mâhnită, se fixă indelebil
în memoria lui.
 X

— Mănâncă, te rog, pentru dumneata le sparg.

Glasul răsună jenant de nepăsător. Dezarmat de atitudinea ei, el
se arătă nedumerit: de ce-i purta la urma urmei atâta interes? Fata îi
puse în palma care rămăsese întinsă miezul câtorva alune, fără să-l
privească, şi îşi văzu mai departe de spart. Carapacele lunguieţe, cu
nuanţă de verde-deschis spre scufiţă şi galben la mijloc, săreau în iarbă
şi pe pled. În vreme ce ronţăia amuzat alune crude, Mihai Rudeanu
strângea la un loc ghiocile.
— Cum te cheamă? Nici nu ştiu cum te cheamă, şi uite că profit
de pe urma alergăturii tale. Nu-mi da numai mie, mănâncă şi tu, altfel
o să mă stingherească… Întinse iute mâna şi-i luă bolovanul cu care
izbea, să spargă şi el alune, s-o servească. Te-am întrebat cum te
cheamă – rămase politicos, în aşteptare, cu piatra ridicată deasupra
alunei.
— Tata îmi zice… Deodată, numele ei îi păru urât, se văzu cu
Barbu, în parcul spitalului, auzi vorbele lui ironice… o îmbinare de două
nume antipatice… şi numele îi deveni şi ei antipatic. Dar în catalog, la
liceu, sunt înscrisă cu cel din acte… Adina Manolescu.
Piatra se prăvăli peste micul fruct, stârcindu-l cu tot cu miez, lui îi
păru rău după alună, ca şi cum ar fi fost o fiinţă mică şi i-ar fi zdrobit
sufletul. Ţinea firimiturile în palmă, se uita la ele posomorât, gura
căpătase o strâmbătură – surâsul i se transformă în rictus. Formulând
numele fetei în memorie, îi păru străin, se întrebă ce-l nemulţumise;
prenumele îşi pierdea personalitatea, legat de numele Manolescu, avea
altă rezonanţă. O privi totuşi neînduplecat pe fată. Ce coincidenţă
stupidă! apoi se certă: fata n-avea nici o vină, aşa cum nu aveau toate
femeile care mai purtau numele ei. Îşi aminti că o mătuşă a lui, sora
tatălui, se chema Adina, tanti Adina… şi imaginea femeii înalte,
deşirate într-un fel, numai oase, oase lungi, de parcă ar fi fost forjate, îl
făcu să râdă.
— O, tanti Adina!
Râdea înăbuşit, cu fruntea prăvălită peste pumni, i se scutura
spatele.
Fata lăsă alunele şi se ridică. Ce-l apucase? Regretă că revenise
de la râu.
— Am vrut să mă ţin de cuvânt. Tante Clara spune…
Mâna ei alungă sloganul mătuşii care pomenea ceva sec despre
 X

oamenii de cuvânt – începea să se mânie. „Se vede cât de colo că-şi

bate joc de mine! E un om nesuferit, mă tratează ca pe-un copil, nu-l
mai pot suporta… nu ghicesc şi nici nu mă interesează de ce numele
meu i se pare atât de caraghios!” Mânia ei i se adresa şi lui Barbu,
chiar se concentră toată în direcţia lui – se răsuci încotro se găsea
spitalul, de parcă acesta ar fi răsărit pe neaşteptate, cu îndemnul să-l
înfrunte.
— Ce-ar fi să-ţi spun Aluna? Grozav ţi se potriveşte! Ai comun cu
ea frăgezimea, crudiciunea. Amândouă aţi dat uşor în copt…
Avea ochii umezi de râs, faţa lui tot mai râdea, dar umezeala
pupilelor se strânsese la coada genelor, picură într-o singură bobită,
care lăsă dâră numai până la jumătatea obrazului – veselia lui se
stinse, se stinse mai întâi în privire, apoi tristeţea făcu din toată faţa un
tăciune, el se trase pe pled, se lungi pe spate.
— Cum îţi zice tata? întrebă, mai mult ca să nu tacă şi să nu
devină din nou prada melancoliei lui adânci, a angoasei.
Ea dete din umeri aproape imperceptibil, de parcă ar fi spus: „Hai
să-ţi satisfac şi acest capriciu!”
— Rozana îmi zice, şi aşa mă strigă toţi ai mei, nu mai e nimic de
făcut, fie că le place ori nu le place unora sau altora numele acesta!
— Dar mie îmi place! strigă ridicându-se într-un cot. E un nume
aparte, n-am mai auzit de el… Rozana! Rozana Manolescu! O îmbinare
fericită, sună cu adevărat frumos… dar nu mai frumos ca Adina
Vernescu… Adina Vernescu… Adina Vernescu… Adina!
Nu reuşea să alunge strigătul dureros, pitulat în trupul lui, ţipând
când nu se aştepta, retezându-i orice avânt… „Sună frumos, frumos…
Ce sună frumos?” Nu mai ştia, nu-şi aminti, deşi făcea efort, o pată
neagră aşezase pacea în mintea şi trupul lui.
Nemişcarea lui îi impuse şi fetei nemişcare. Sau mai degrabă
ciudăţenia atitudinii? Se aşeză în iarbă, cu braţele petrecute după
genunchi. Dar n-avu astâmpăr, cu vârful pantofului dobora grămăjoara
alunelor. Surâse deodată încântată, orice urmă de supărare, de
confuzie pieri de pe chipul ei. „Aluna! Ce nostim, ce… nu mai găsi nici
o altă expresie potrivită şi rămase la cea formulată. N-avea decât să-i
spună aşa!” Ca şi când i-ar fi ghicit gândurile, îl auzi vorbind, vorbea cu
ea pesemne, dar parcă-şi vorbea sieşi: „Ai coborât dintr-un alun, cu
alune-n poală… şi pledul era plin de alune!” Ea desfăcu braţele şi se
 X

târî mai aproape, să-i audă, să-i vadă mai ales faţa, această faţă pe
care simţămintele se fugăreau grăbite şi diverse, încât ea nu mai
pricepea nimic. Capul nu se mişcă spre ea, ci numai irisul verde, de un
verde aproape negru. „N-am ştiut că are ochii verzi, îi credeam negri,
ca ai mei… nu sunt nici ca ai unchiului Marius, tot verzi şi ei, dar de un
verde gălbui, de frunză pălită”. Irisul o cerceta curios, ascuţimea privirii
o incomoda, se mişcă fâstâcită, ajunse pe pled, îi simţi moliciunea sub
palmă, se sperie fără să înţeleagă de ce, se retrase iarăşi pe iarbă, cu
imboldul c-ar trebui să plece, dar nu plecă, nu putea, irisul o fixa ca
într-un ac, nu se putea răsuci decât în jurul acului, ca un bondar prins
pentru insectar, şi impresia că e o gâză în stăpânirea ochiului se
impuse, stărui, puterea magnetică puse stăpânire pe toată fiinţa ei –
era ca o vrajă fluidul magnetic ce emana din privirea verde, care se
plimba peste trupul ei; când acul îi străpunse ochii, ochii i se dilatară
uşor, se lăsă devorată cu bună-ştiinţă, aşteptând să vină durerea, dar
nu veni nici o durere, ci doar mâna lui, spre a ei, mângâietoare şi
totodată energică, căci izbuti s-o atragă pe pled, lângă el, trupul ei lipit
de al lui, de la umăr în jos.
— Să nu spui nici un cuvânt!
Ce-ar fi putut spune? Sta cu ochii întredeschişi, cu braţele
alungite pe lângă trup; unul o despărţea de al lui, dar trupurile le unea
totuşi mâna lui, care o frământa pe a ei. Îi plăcea să simtă moliciunea
pledului sub ea. Numai sub spate o jena tulpina groasă a unei flori,
îndoită pe dedesubt doar pe jumătate, şi ea o presă mişcând spinarea.
— Ce e? tresări el, şi se săltă într-un cot.
— O cerceta acum de deasupra ei, văzând-o speriată, schiţă un
surâs, braţul i se mişcă spre obrazul fetei, dar se opri pe trupul ei, dete
de căldură şi se încleştă. O clipă se încleştă, apoi se desprinse, reveni
la poziţia iniţială. Se întinse lângă ea cu un suspin. De ce naiba a făcut
asta? Nu-i era îngăduit. E o fetiţă! O fată pură, tulburător de pură! Îl
tulbura puritatea ei, naivitatea, ciudăţenia înfăţişării, a numelui,
frăgezimea trupului abia împlinit… Nu e asta, nu e numai asta…
— De ce-ai plâns?
Fata se zgârci, se adună, îl atinse cu genunchii. Ţinea pumnii pe
ochi, şi el se căzni să-i desfacă. Când izbuti, printre genele negre ale
fetei sclipeau stropi infimi, cearcănele vineţii erau ude. Nu căută
batista să i le şteargă, ci lipi obrazul lui de faţa ei, o cuprinse pe după
umeri cu duioşie; tristeţea micuţei îl deconcerta, dar în acelaşi timp îl
 X

lega de ea, îl înfrăţea în durere cu ea, deşi nu da de rostul durerii ei.

— Ce necazuri te scot pe tine din copilărie? şopti deasupra gurii
pline şi roşii.
Şi cum gura tremura, se zbătea pe dinţii mărunţi din neputinţa
de a vorbi, de a se destăinui, a lui o acoperi deodată cu lăcomie, o
înghiţi ca pe-o trufanda. Fata rămase în braţele lui inertă, pe urmă
suflul deveni precipitat, îi gâdila nasul cu mireasmă de sulfină aburită,
şi el din nou simţi dorinţa să-i soarbă respiraţia, pură ca şi fata, pură şi
proaspătă – şi i-o sorbi, se răsturnă cu jumătate de trup, o atrase peste
el fără s-o scape din încleştarea gurii lui, din îmbrăţişarea braţelor. şi
nu mai ştiu pe cine îmbrăţişa, mângâierile deveniră precipitate, gura
strivea, căuta goliciunea trupului, în jos pe catifeaua pielii gâtului,
ajunse la sâni peste rochie, mâinile ei protestară pe neaşteptate,
înfipseră unghiile în muşchii braţelor lui, în vreme ce şoldurile se
depărtau de trupul lui prin efortul călcâielor înfipte în pământ. Rămase
în stăpânirea gurii lui doar capul, şi Mihai se dezmetici din nedumerirea
mâinilor, care nu mai întâlneau decât pledul, deşi căutau febril carnea
fetei – luciditatea îi reveni prea brusc ca să nu regrete cealaltă stare de
euforie senzuală ce-l făcuse să se piardă pe sine, să se uite, să se
ignore cu durerea lui cu tot, cu destrămarea lui sufletească… Nu se mai
recunoştea, tumultul fusese nebunesc, ce oprelişte îl stăvilise să
rămână copila teafără? Îl privea cu nişte ochi sclipitori, plini de viaţă,
fără să-şi dea seama din ce primejdie scăpase, un copil! Privindu-i
prospeţimea – luminoasă prospeţime – simţi cum se filtrează apele
nămoloase dinăuntrul lui, cum se curăţă pe încetul, devin apă de
cleştar.
— Îmi place să-mi spui Adina.
Surâdea cu o ingenuitate dezarmantă, încât ar fi luat-o din nou în
braţe, s-o acopere de sărutări. Se ridică iute şi o trase şi pe ea de pe
pled, întinzându-i mâna.
— Acum suntem buni prieteni! decretă cu simpatie, şi fata înclină
capul, lăsând mâna într-a lui, înfiorată de căldura pumnului mare şi
puternic.
Un timp, se privi în oglindă, apăsând gura cu degetele – ceilalţi
treceau pe culoar, spre camera doctorului, să asculte un disc nou adus
de unchiul de la Râmnic. Imaginea din apele oglinzii o aţintea
stingheritor, încât desprinse iute degetul de pe buze şi se aplecă
deasupra chiuvetei, să-şi azvârle un pumn de apă rece peste faţa
 X

încinsă.
— Atât de mică, şi totuşi formată ca o femeie! cuvintele acestea
plouară cu grindină de deasupra, glasul care le rostise se prefăcu într-
un râs respingător.
Ea înălţă atât de brusc fruntea, încât lovi cu capul etajera de
cristal – scoase un ţipăt mic, şi mâinile ude apăsară locul dureros.
Barbu o cuprinse pe după umeri să-i maseze locul lovit, dar ea-l
respinse, se zbătu să scape din încolăcirea braţului.
— Iartă-mă, Rozana, nu m-am gândit c-ai să te sperii, am glumit,
îngăimă, căutând s-o împace, vădit încurcat, şi cerceta intrarea, să nu-l
surprindă cineva.
Se ivi şi Maria, cu un castron, întrebă ce-a păţit domnişoara, şi el
slăbi strânsoarea, fata se precipită printre amândoi fără un cuvânt,
ţinând propriul cap în mâini, ca pe-o amforă.
— S-a lovit, explică Barbu, văzând privirea bănuitoare a femeii, şi
părăsi sufrageria.
Ajunsă în odaia ei, se aruncă pe divan cu un gest de desperare –
durerea n-o mai simţea, locul se încinsese, amorţea, curând se
bulbucă, şi ea trase palmele de pe cap. Le văzu mânjite de sânge.
Sângele se prelingea pe fruntea ei, către tâmplă. Observind asta, Clara
nu-şi putu reţine ţipătul.
— Ce s-a întâmplat? Unde ţi-ai spart capul? Vino, Marius, să vezi
de ce nu mai sosea dumneaei.
Cum fata nu mişca, rigiditatea mătuşii se muie. Aplecată s-o
ridice, gesturile ei deveniră aproape materne, o conduse la spălător,
să-i spele sângele, fără s-o mai sâcâie cu vreo întrebare. Din camera
doctorului răzbătea înăbuşit dulcele pizzicato din aria paiaţei: tam-tam
tân-tin-tan! tam-tam tan-tin-tan!
— Marius nici n-a auzit, îşi vorbi Clara cu voce tare.
— Mă pansează moaşa Aurica, nu vreau să-l deranjez, se încordă
fata, trăgându-se spre ieşire.
Mătuşa privi lung după ea, cu o expresie mirată şi nemulţumită:
„N-o mai înţeleg deloc, se petrece ceva cu fata aceasta, şi nu pricep
ce… Ştiu doar atât: că-mi mai dă şi ea griji, ca şi cum n-aş avea
destule”. Se îndepărtă cu un gest de enervare şi, atrasă de arie, merse
s-o asculte, închizând uşa după ea. Glasul cald, cu inflexiuni catifelate,
al lui Titto Schipa se avântase pe culoar şi spre Rozana, din dorinţa
 X

parcă s-o mângâie, dar, ca şi cum s-ar fi lungit prea mult, ca un elastic
nevăzut, se trase înapoi şi dispăru în mod brusc îndărătul uşii.
Obrajii palizi ai fetei deveniră deodată stacojii, îşi duse mâna la
frunte, buimacă. De ce venise la moaşa Aurica? Fugind de Barbu, de
întrebările mătuşii, nu alesese un interlocutor discret. O, cum de nu şi-
a amintit? Moaşa însă îi cerceta rana în tăcere şi tot pe tăcute i-o
tampona cu o vată muiată în iod. („Vai, cum ustură!”)
— O contuzie neînsemnată, trece în câteva zile, nu-ţi mai
schimonosi faţa aşa. Altădată să fii mai atentă, loviturile la cap au
urmări rele, asta ştie oricine… Povesti despre un caz pe care îl întâlnise
chiar în spitalul lor: Domnul doctor, ce să-i facă? Asemenea operaţii nu
ţin de noi şi nici măcar de Râmnic, l-a expediat pe om la Bucureşti, şi
de-acolo s-a întors în coşciug, după cum ne aşteptam, căci nu se
cunoştea să fi scăpat cineva după o operaţie ca asta, să-ţi despice
ţeasta… trepanaţie se numeşte. Ei, nu mă privi aşa, dumneata ai un
fleac de zgârietură… n-avusei de lucru, nu ştiu ce m-apucă să-ţi
istorisesc de cazul ăla… hai, du-te la masă!
O însoţi până-n parc. Fata se întoarse să-i mulţumească,
nedorind tovărăşia femeii, dar aceasta venea în urma ei cu nişte paşi
furişaţi – sau i se părea ei aşa, din cauza pâslarilor pe care-i purta, fie
iarnă, fie vară?
— Mă chinuie reumatismele, şi alt leac n-am, că bani de dus la
Ocne, cine are? – îi arătase monturile, nişte noduri enorme, se sileau
degetele mari să încalece pe cele vecine, laba piciorului părând
strâmbă, ori se şi strâmbase, poate. Mi-a spus cineva să mă culc în
fiecare seară cu un dop de plută între degete, că se îndreaptă, şi să fac
băi de paie de ovăz, dar cine are vreme de moşmondeli de-astea? Că
pic de ostenită seara, nici de cină nu-mi mai arde!… Domnişoară
Rozana, personalul spitalului a-nceput să vorbească… nu ştii când
pleacă domnul Barbu de la noi? Că dac-o pleca pe curând, ducă-se cu
tot cu apucăturile dumnealui, ce să-l mai supărăm pe domnul doctor,
are destule necazuri cu pavilioanele alea de nu se mai aprobă, vezi
bine că e tot plecat… Pe doamna Clara, eu una nu îndrăznesc s-o
informez, n-are ochi să mă vadă, mă priveşte de sus, îmi retează
vorba, privirea dumneaei îngheaţă omul!… Dac-ar fi lucruri de spus, ţi
le-aş dezvălui dumitale, şi dumneata… dar ferească sfântul să afli din
gura mea despre dezmăţul dumnealui! Că asta ţi-o pot spune: e un
dezmăţat!
 X

Ochii Rozanei exprimau revoltă, era de părerea moaşei, deşi nici

nu bănuia ce se ascunde în miezul vorbelor sale, dar revolta ei rămase
mută, n-avea căderea să se amestece în viaţa celor vârstnici – după
cum o educase mătuşa: neavând experienţa vieţii, copiii interpretează
eronat gesturile şi vorbele celor mari. Şi, mai ales, să se angajeze în
discuţii cu personalul spitalului despre un membru al familiei! Se
depărtă fără un cuvânt, împovărată, adunată în ea, cu palmele îşi
presă stomacul, să alunge durerea surdă care se instalase acolo, o
chinuia.
Ocoli sufrageria şi merse direct în odaia ei, glasul lui Barbu,
strecurat pe culoar, îi făcea rău, durerea din stomac se ascuţi –
povestea iarăşi ceva, pe un ton degajat, aproape vesel -, îşi spuse că
nu i-ar suporta prezenţa acum, chiar dacă ar fi tăcut, sau cu atât mai
mult, şi nici mirosul mâncării, în nările ei stăruia izul conopidei – Maria
gătise conopidă la cuptor, cu smântână şi pesmet, o mâncare pe care
altădată o considera delicioasă. Clara se deranjă de la masă, călcând
propriul precept: „Nimeni nu se ridică de la masă decât în clipa când s-
a sfârşit!” şi veni să cerceteze ce face fata. O găsi lungită, poate şi
aţipită, dar crezu de datoria ei s-o poftească la masă.
— Atunci, ce să-ţi dau? Un compot de vişine vrei? Chiar dacă
refuzi, o trimit pe Leana să ţi-l aducă. Îmi pare rău de întâmplarea
aceasta, iar n-ai să poţi merge la Stănila, şi Dariu… ei, bine, băiatul a
întrebat insistent de tine, la fel şi ceilalţi, or să fie dezamăgiţi.
Fata nu scoase nici un cuvânt, şi mătuşa plecă, oarecum iritată
împotriva ei.
O treziră zgomotele din camera vecină. Copiii se agitau în jurul
îmbrăcămintei noi, scoasă de mamă din garderob cu vorbele: „Nu
cumva să vă pătaţi!” În vreme ce-i îmbrăca, mătuşa le atrase atenţia
să se poarte cuviincios în vizita pe care urmau s-o facă.
— Bătrânul mai e bolnav, nu suportă gălăgia, nici n-ar trebui să
vă luăm cu noi, mai ales că Rozana nu poate veni, altfel v-ar
supraveghea ea. În fine, mai e şi unchiul Barbu… nu te mai răsuci aşa,
Mira, cum vrei să-ţi potrivesc cordonul?
Mişcarea se mută afară, în parc, în faţa ferestrei sale. Gălăgia
copiilor n-o supăra, le dărui un surâs ascuns în dosul frunţii. Dar, în
sfârşit, trap de cai, or să plece toţi imediat – auzi muştruluiala lui
Dobrin adresată cailor. şi glasul unchiului Marius! Întrebase pesemne
de ea.
 X

— Bine, dacă doarme, n-o mai trezesc, dar ar fi trebuit să-i văd
rana.
Îi produse bucurie, avu îndemnul să sară la fereastră şi să-i facă
bezele: „Nu te îngrijora, e o contuzie superficială…”, dar alt glas, sonor,
de bariton, răsună dinspre pavilion, şi ea se zgârci cu un fior de
dezgust; vorbele lui ambigue, rostite la spălător, o arseră ca nişte cuie
înroşite în foc, dezgustul se intensifică. Chemă în ajutor întâmplarea
din aluniş – aşa cum făcuse şi ca să adoarmă -, dar nu-i alungă decât în
parte mâhnirea. Precizările moaşei, de care-şi aminti subit, o scoaseră
din culcuş neliniştită, se repezi să se îmbrace. „Am să mă duc la Dina,
trebuie să ies, n-o să zac aici, torturată de gândurile astea oribile,
oribile!”

▫ VI ▫
Tânărul muta iute privirea de la faţa hidoasă a bătrânei rudărese
pe trupul Rilei – se legăna graţios, unduind umerii, în timp ce se
apropia de Rozana; avea umeri mici şi rotunzi, braţele lungi şi sânii
ridicaţi, împungeau bluza ca două fructe pitulate în sân; şi picioarele ei
erau lungi, iar tălpile fine; scobitura mijlocului şi rotunjimea alungită a
şoldului conturau marginea unei amfore – întreaga ei înfăţişare, mai
ales pielea arămie, lucioasă, lăsa impresia c-ar fi sculptată în lemn; o
ploaie de steluţe aurii îi scăldau irişii verzi – pupilele se măriră când
observă că era cercetată, trupul se adună sub braţele încrucişate, râse
chicotit, cu răsfăţ. şi celelalte rudărese tinere erau frumoase şi mlădii,
Mihai n-ar fi ştiut câţi ani să le dea, păreau nişte copile abia ieşite din
adolescenţă. Îşi va pune bătrâneţea pecetea urâţeniei şi asupra lor,
timpuriu, cum făcuse cu celelalte, nu cu mult mai vârstnice, care-şi
ţineau copiii în poală, aşezate direct pe pământ, în aşteptarea cinei –
femei cu trupul lăbărţat de naşteri şi sâni flasci. Obrazul lor era brăzdat
de şănţuleţe atât de adânci, încât ai fi zis c-au fost tatuate, iar pielea
gâtului atârna fleşcăită ca guşa de curcan; mai toate aveau gingiile
goale de dinţi şi buze crăpate şi spuzite, mâncate la colţuri de câş, o
crăpătură alburie, care nu se vindeca niciodată, pricinuită de rosătura
lingurii de lemn.
Vederea bordeielor, afundate pe jumătate în pământ, să aibă
cald iarna, acoperite tot cu pământ – intrarea, o deschizătură joasă, se
închidea cu oblon, dar în prezent era deschisă, oblonul sta rezemat de
bordei – îi permise să constate sărăcia dinăuntru: lipsea până şi patul
 X

din scânduri al celui mai sărman om, încât, îi strică şi puţina dispoziţie
care-i rămăsese, îşi spuse că de data aceasta Rozana n-a fost de loc
inspirată în alegerea locului de plimbare. „Nu-mi plac rudarii ei! Cum
de n-o dezgustă atâta dezordine şi murdărie?” Mai ales dezordinea şi
murdăria îi săriseră în ochi de la bun început: în întreg sălaşul, cu
bordeie ridicate la voia întâmplării printre gropi şi muşuroaie, erau
risipite trunchiuri de arbori, zărea şi aşchii, pene şi fulgi – „Pesemne de
orătănii furate, uite la cine m-aduce fata asta pe mine, să mă
compromită!” – precum şi tot soiul de obiecte din lemn, devenite
cenuşii de apa ploilor; unele erau crăpate sau ciobite. Cu atât mai
surprinzătoare îi părea frumuseţea picturală a tinerelor rudărese, iar
fetişcana asta, Rila, creştea în sălaşul ăsta murdar întocmai ca o
ciupercă albă pe o movilă de putregai.
Pe la chindie, când sfârşise de netezit, cu o cuţitoaie de lemn,
cam al douăzecilea fus, Reveica icnise de pe pământ cu gemete, ca şi
cum s-ar fi dezlipit din humă: „Mă trage, bată-l potca, îi e degrabă să
mă-nghită”, râdea chicotit, dezvelind spre Rila singurul dinte înfipt în
gingia de jos, galben şi lung, scos în afară, încât buza rămânea uneori
atârnată de el, asemenea unui şomoiog de paie între colţii furcoiului:
Fata nu se uita la el; ci într-un ciob de oglindă, să-şi vadă cele trei
mărgele turcheze înşirate pe-o sfoară. Bătrâna îşi teşi nasul lat şi gros
cu dosul palmei, ştergând mucii pe fusta creaţă. Ochii ei lăcrimau
mereu. Printre zdrenţe – avea o cămaşă ţărănească murdară –
flencăneau, mari cât o ploscă, nişte sâni goi de carne, numai piele
creaţă şi galbenă. În timp ce aduna fusele să le pună într-o troacă,
braţul ei îi apăsă, să nu se mai bălăbăne.
Nimeni din sălaş nu mânuia sculele ca bătrâna Reveica; din
mâinile ei osoase, strâmbate de muncă, ieşeau din lemn de paltin ori
de tei măiastre furci de tors, linguri, copăi, cărucioare şi roabe, dar mai
ales fuse, fuse multe, pe care le încondeia cu zeamă de cârmâz;
închipuia, într-un fel naiv, corole şi frunze cuprinse în chenare late,
alteori, doar simple dunguliţe şi cercuri; după ce lua fusele de la uscat,
le încerca: trebuia să se învârtească uşor şi să sfârâie, le asculta
sfârâitul cu încordare, ştia numai ea cum le deosebeşte pe cele greşit
cioplite; un biet nod, trecut neobservat, era de ajuns să compromită
marfa, deşi bătrâna se pricepea grozav şi cum să vândă un fus prost
unei muieri blege. Pricina mersului ei şontâcăit era un picior îngroşat
cât un butuc de vie, îngroşat şi plin de pecingine – „Ştie-l naiba ce l-a
 X

găsit să se umfle aşa, că de durut nu mă doare” -, dar şi celălalt picior

era vătămat: în contrast cu grosimea perechii lui, semăna cu un pom
de pepinieră; îi mai sărise Reveichii, pe deasupra tuturor, şi un os de la
încheietura mâinii – „Naiba ia în seamă scrântiturile?” Crescuse pe sub
piele şi o bulbucase împungând ca un corn – „Acu, la bătrâneţă, arăt
pocită, da să mă fi văzut 'mneata, puichiţă (aşa-i zicea Rozanei), la
vremea mea, Rila nu mi-ar fi stat alături!”
Luă troaca cu fuse şi o căra în bordei, susţinută pe un şold –
trupul întreg al bătrânei semăna acum cu o trupină de salcie răsucită şi
cu vârful retezat. Rila lăsă ciobul de oglindă şi merse să aşeze ceaunul
la foc. Când fiertura aurie a cirului ofta zgomotos, săltând făcăleţul ca
şi cum ar fi vrut să-i atragă atenţia bătrânei că a venit vremea să
mestece mămăliga, răsună glasul mirat al Rilei, care privea spre
potecă.
— Ian te uită cine vine pe la noi!…
Palma bătrânei n-apucă să prindă făcăleţul, se aşeză zgârcită, cu
degete înţepenite, deasupra ochilor slabi de vedere.
— Nnna de vezi!…
Peste vâlceaua seacă, cu marginile năpădite de păducei firavi,
coborau de mână Rozana şi Mihai; fata îmbrăcase o rochie liliachie, iar
tichia roşie şi ţuguiată, care semăna cu un coif de bal, îi da un aer
sărbătoresc. Înălţă şi măgăriţa capul, lăsând iarba din poiană, şi,
nedumerită de hărmălaia rudarilor, atraşi de izul fierturii, strânşi
ciucure în jurul ceaunului, slobozi un răget prelung, respirat ascuţit, ce
semăna cu hârşâitul ferăstrăului care muşcă în trunchiul copacului.
— Dii, boală, o dojeni Reveica, şontâcăind spre musafiri cu un aer
slugarnic. Sărutu-ţ' mâna, puichiţă, ai venit iarăşi pe la rudari? Zărise
săcoteiul din mâna judecătorului, şi ochii ei lăcrimară îmbelşugat. Că
sănătosu, bată-l potca, se pune la mintea ălui beteag, fir-ar el să fie…
Rozana le surâdea la toţi. Ia dă, fă, Rilă, fuguţa, şi sloboade-l pe
'mnealui de povară.
Mai înainte ca Rila să întindă mâna după sac, Mihai îl lăsă jos, cu
o strâmbătură a gurii.
— În sac sunt şi nişte cartofi, lele Reveico, poate ne coci şi nouă
câţiva, rosti Rozana, oarecum surprinsă de gestul lui Mihai. E acolo şi
nişte brânză de burduf, o pungă cu acadele…
Rila scotocea sacul, cu limba pe jumătate scoasă din gură,
 X

printre dinţii laţi – albise de apăsare.

— Bagă, fă, limba-n gură, că ţi-o spurcă tăunele! glumi un rudar
frumos, care rămăsese sprijinit de peretele bordeiului.
— Limba-n gură şi cartofii-n spuză, gâfâi Reveica, răsucind
făcăleţul în pasta aurie, îngroşată.
Rilei atâta îi trebui ca să chicotească; privirea stăruia însă
oarecum ruşinată când îl aţinti pe judecător, iar lui, dinţii ei albi şi
strălucitori, pe care-i asemănă cu boabele de fasole ce umpleau blidul
de pe scaun, îi stârniră mirare: „Cu ce naiba-i curăţă, de sunt aşa?”
Rudăreasa purta părul negru împletit în patru cozi subţiri, legate cu
panglici roşii; aşa cum ieşeau de sub basmaua veche, păreau nişte
vipere curios vărgate; de lobul urechilor atârnau două băncuţe de
aramă găurite, legate cu arnici.
Rudarul cel arătos se ciuci la pământ, lângă fată, şi-o înghesui
într-adins, din dorinţa de a-i atinge trupul subţire şi neastâmpărat –
simulă că vrea să ia cartofii din mâinile ei cu palme lungi şi înguste,
fine şi aristocratice, cum constată Rudeanu. şi Rozana urmărea
mişcările lor; ochii verzi ai Rilei, cu pupila distinctă, grozav de neagră, îi
asemănă cu ai Monei, pisica ei favorită.
— Aşa, Ile, aşa adu-i încoace, să le facem loc în spuză. Dă oala cu
măcriş la o parte, c-a fiert. Daaa, vorba de ţi-am spus-o, hâm, ai uitat-
o, puichiţă?
Mihai o aţinti pe bătrână doar o clipă, privirea lui fugi din nou pe
faţa tinerei rudărese. „Cum o suportă, Dumnezeule? Cum nu-i e silă s-o
privească?” Rozana începea să se simtă stânjenită de atitudinea lui
posacă. „Cu ce l-am supărat?”
— N-am uitat, cum era să uit? Dar unchiul Marius susţine că ai
nevoie de un tratament îndelungat, în spital, la pat, n-are ce
medicament, ce leac să-ţi trimită, trebuie să te internezi, adică să stai
la spital, acolo… Unchiul Marius a zis aşa: „Cu Reveica nu e nimic de
făcut; cum aude că vreau s-o opresc, cum o ia la sănătoasa”.
— O iau, vez' bine c-o iau, fusele cin' să le facă? şi făr' de fuse,
făr' de furci… crapă sălaşu, nu numai Reveica, de Reveica nici o
pagubă!… Da ia te uită 'mneata-mprejur… câte mari guri! şi Niţă al
meu… şuşeaua şi cârciuma! Aha, mă, ie gata şi mămăliga, şi nen-to
Niţă nici vorbă să s-arate pe cărarea pădurii! Nările ei adulmecară ca
ale unei jivine. şi după cum să-ntoarsă pala, aş zice c-o să vină ploaia,
 X

îi apucă şi ploaia pe nepricopsiţii ăla!

Înălţară ochii spre văzduh şi ceilalţi – limpezimea cerului o făcu
pe Rozana să râdă, luă spusele bătrânei drept toană: „I s-a năzărit”.
Lângă ea, Mihai se mişcă încruntat. „Cum se poate să se simtă atât de
bine în tovărăşia unor asemenea oameni?” Încercase să se convingă că
datorită fetei cunoaşte o lume nouă, inedită, pe care n-o bănuise – sau
mai precis: ştiuse de existenţa ei, fără să-şi închipuie cum arată -, dar
nici asta nu-l scoase din muţenia apăsătoare pentru toţi. Era o altă
ciudăţenie a Rozanei între atâtea altele servite în scurta vreme de când
hoinăreau împreună – îi părea, de altminteri, surprinzătoare atitudinea
ei doar în ziua respectivă, pe urmă, când aducea acasă, în odaia lui şi
în pat, imaginea insolită, o considera un dar nepreţuit. „Ei, azi ce
surpriză îmi rezervă?” se interoga cu o undă de duioşie pentru fată şi
de ironie pentru el, care se lăsa purtat de o fetişcană la bunul ei plac,
fără să se opună în vreun fel sau să ia şi el o iniţiativă – fiindu-i
recunoscător pentru clipele petrecute împreună; gândurile
destrămante îl acaparau numai în singurătate, şi uneori nici atunci,
veneau şi plecau, alungate de cine ştie ce imagine luminoasă în care
erau cuprinşi ei doi.
— Hai, Rilă, lasă sclifoseala şi pune mâna de adună străchinile şi
lingurile! De la o vreme nu-ţi arde decât de găteli şi hârjoană… Să nu
te pârăsc lui Niţă, c-apăi îl trimite pe Ile să taie-o joardă… Vez' de
cartofi! şi tu, bă, nu te mai zgâi la fată, că nici tu nu iest' mai breaz,
balaoacheşule!
Reveica împărţea enorma mămăligă în bucăţi, servindu-se de o
sfoară, şi fiecare îşi primi porţia, copiii la fel cu cei mari, se apucară toţi
s-o frământe, s-o rotunjească, făcând o bortă în boţul rotund, unde
introduseră bucăţica de brânză ce le reveni, şi treaba asta o făcură pe
tăcute, acordând mare consideraţie bulgărului de aur, încât Mihai se
întrebă dacă nu cumva îndeplineau un ritual mistic. Nu înţelegea nici
de ce se împărţiseră în grupuri egale – doar membrii fiecărei familii nu
pot fi egali -, pe urmă, când Rila aşeză câte-o strachină cu măcriş în
faţa lor, pricepu. Numai Reveica nu se aciuă lângă nici un grup, ci
rămase lângă foc, să păzească ceaunul mânjit de mămăligă, în care
turnase laptele – bolborosea răsunător, cu pocnete, femeia tresărea
fără să vrea: „Ei, bată-te potca!” Pe faţa ei se aşternu deodată veselia,
râsul izbucni înecat, poros; înecat şi însoţit de o criză de tuse, dintele
se suprapuse peste buza groasă către colţul gurii – şi tânărul îl asemui
 X

cu colţul unui mistreţ.

— Hî-hî, masî boiereascî, hir-a-ţ' ai Reveichii! şi se aplecă să
scociorască spuza, să scoată cartofii.
Stânjeniţi de fierbinţeala cartofilor, cei doi musafiri îi perpeleau
peste vestminte, îşi arseră podul palmelor, neştiind cum să-i prindă ca
să-i descojească – spre hazul Rilei. Ceilalţi rudari îşi vedeau de
mâncare – înghiţeau încet, savurând parcă fiece îmbucătură. „Ori nu le
e foame?” se miră Mihai, care nu-i pierdea o clipă din ochi. Miezul
gălbui ai cartofilor fumega uşor în aerul răcorit, cu mireasmă plăcută,
stârni parcă şi izul pădurii cu fierbinţeala aburului – mirosea acum
îmbătător, un parfum călduţ, vag, de plante şi flori de câmp; dar şi
boare de pământ gras era în el, pământ de pădure, umed mereu,
amestecat cu frunziş putrezit. Pădurea toată pătrunse în simţurile
tânărului, îi redeşteptă un episod dureros din viaţă: „Adina avea o
anume expresie pentru mirosul acesta… cum spunea ea oare?”
Negăsind expresia, se încordă, începutul de euforie se risipi, rămase
doar durerea surdă din stomac, o durere nervoasă, nu mai suportă
şederea pe buştean şi se ridică.
Vântul stârni întreaga pădure, care foşnea deocamdată
încântător. „Copacii se dau în ţuţechie” – auziră glasul Rilei. Reveica
cerceta norii plumburii care acoperiseră cerul către asfinţit; focul
scânteie zvârcolit de o pală joasă; îl plesnea iute. Ai îndemânare s-ar fi
spus, aruncă cenuşa fierbinte în aer.
— Ce repede s-a întunecat! exclamă Rozana, privind şi ea cerul –
pe restul întinderii albastre apăruseră stele, stele numeroase, care
dârdâiau uşor.
— Ei, am zis io că vine ploaia? vorbi Reveica, meşterind
îmbucătura între gingii.
— O sparge vântul, rosti Ile, descojind cu gesturi delicate cartoful
lui.
Rudeanu susţinu şi el acelaşi lucru, dar spuse Rozanei că ar fi
bine să plece.
— N-o spargi, muiculiţ', i vântu ploii, vin norii dinspre cornu-
caprii. Şi-al meu tot nu sosi! Pe unde-mi cutreieri, Niţă, dar-ar boala-n
tine? Prăpădeşti creiţarii pi băut, blestematule! De zămârcă de măcriş
ţ' s-apleacă, hai? Apăi las', că vezi tu…
Un fulger brăzda cerul departe, trecu vreme, multă până să
 X

bubuie: un tunet în cascade domoale, ca un căscat de linx somnoros,

care se pregăteşte de culcare.
— Să mergem, insistă tânărul în şoaptă, şi fata sări abia atunci
de pe buştean, căutând un loc unde să deşerte cojile de cartofi din
poală – până la urmă, merse să le arunce în foc.
— Să mai viniţ', puichiţă, sărutu-ţ' mâna, îi petrecu Reveica
şchiopătând.
Din cauza fumului care-i învăluia, ochii ei lăcrimau intens, se
şterse de câteva ori cu mâna schiloadă, interesându-se cine e
'mneaiui. Fata nu apucă să-i spună – mâna tânărului îi apăsase braţul
aproape dureros, ceea ce o făcu să înalţe spre el o privire uimită, ochii
ei întrebau mut: „Cu ce te-am supărat?” Aşa cum mai apoi, pe drum,
avea să se mire sincer de presupunerile lui:
— Cu adevărat crezi că s-ar putea să?… Nu m-am gândit
niciodată la păduchi, nici murdăria n-am observat-o.
Lumina se împuţinase, mergeau pe dibuite, temători să nu se
rătăcească, dar poteca se ivea din nou când credeau că au pierdut-o,
şerpuind printre fagi la lumina fulgerelor prelungi, ce zdrenţuiau bezna.
Când se înţesaseră norii într-atât? Văzduhul coborâse ameninţător,
negru-vânăt; doar în depărtare, către răsărit, se păstrase un ochi de
cer a cărui pupilă sclipea aurie, ochi indiscret şi stingheritor, deşi nu
părea deloc trist, o, nu părea trist deloc! Dar, la urma urmei, de ce să
fie trist? Pupila făcu un salt neaşteptat, sărind din irisul albastru, se
pierdu în grămădeala bulgărilor cenuşii, lăsând o dâră luminoasă în
urmă – lipsit de pupilă, ochiul orbi curând, şi Mihai simţi o înţepătură în
inimă, scăpă mâna fetei, o lăsă, merse înainte năuc, nici el nu pricepea
ce-l întristase. Rozana fugi după el, dezorientată, îl ajunse, îi căută
sfioasă mâna, se adună toată lângă trupul lui puternic, cerea ocrotire,
şi el o întrebă dacă se teme de ploaie şi de trăsnete.
— Dac-aş fi singură…
El gândi că era ca şi singură şi-i încolăci umerii cu braţul, merse
mai încet, neştiind ce-l mâna din spate – lucru cert: plimbarea de azi
nu reuşise să-i primenească spiritul, îl apăsa ceva, aproape îi îngreuna
respiraţia, o spălătură a creierului, asta aşteptase el, dar uite că…
— O să ne plouă zdravăn, ţipă fata, dar să ştii că mie-mi place
ploaia.
El tot nu vorbi. Fulgerele se apropiau, însoţite de tunete,
 X

asurzitoare tunete! O rostogolire de roţi uriaşe, roţi de căruţă, peste

glodurile unei şosele desfundate – fierbea întreg văzduhul, clocotea!
Alunecau boloboace într-un bubuit mărunt… „Acum se vor sparge şi va
şiroi ploaia, cum i-am spus…” Fata simţi întâile picături pe obraz; le
culese de pe buze cu limba şi respiră adânc, să tragă în piept aerul
proaspăt care sufla rece şi umed, cu iz de pământ plouat. Picături mari
apucau să cadă pe furiş parcă – izbită de vânt, ploaia se risipea
deasupra lor -, furtuna ţinea norii în spinare, nu le îngăduia să se
reverse.
Alergau de mână, cu intenţia să iasă din pădure, ca să lase în
urma lor primejdia copacilor; fulgerul săgetă frânt, tăind ca o sabie de
foc pădurea, însoţit de un bubuit năprasnic, ce părea să prăvale tot
văzduhul peste ei şi arbori, se opriră înspăimântaţi, nesiguri că nu i-a
atins, dar nu, focul ceresc se descărcase vrăjmăşos undeva în spatele
lor, trăsnise fie cel mai înalt copac, fie sălaşul rudarilor – inima fetei
ticăia violent, se închină cu vârful limbii.
Furtuna plesnea în prezent doar cu rare şi scurte rafale, încât
ploaia profită de răgazul oferit ca să pornească zănatic – fâşâia
zgomotos, ca undele unui râu de munte ce încalecă rupturi de stâncă;
norii se războiau între ei duşmănos, nevăzut, pesemne dincolo de
masa neagră care înlocuia cerul – fata simţi cerul departe, tot mai
departe, înălţat spre planete -, haosul stăpânea natura, o stăpâni o
bună bucată de vreme, apoi, – această dezordine intră pe făgaşul
cuminţeniei într-un ritm lent: ploaia şiroia constant, fulgerele licăreau
departe, tunetele cutremurau cenuşiul văzduh fără prelungiri şi în
intervale din ce în ce mai mari, sleite de puteri; curând, se leneviră cu
totul, căscau spre ei cu o gură largă de catâr, cum se exprimă Rozana,
care-i comunica mereu impresiile sale tânărului, doar-doar l-o scoate
din mutism. Şuşotitul ploii domoale îi calmă şi lui, pe încetul,
nervozitatea; dar mai cu seamă acel insinuant foşnet de ramuri îl
linişti. Era, însă, doar o domolire trecătoare, o respiraţie-inspiraţie,
deoarece picuri mari se precipitau, izbeau puternic -, şuşotitul se
transformă în şuvoire zgomotoasă pe trunchiurile arborilor. Când sosiră
în crângurile de aluni, ploua torenţial şi nu se mai zărea nici la un pas.
Rozanei i se lipise îmbrăcămintea de trup; şi hainele lui Mihai erau ude
leoarcă, dar el acoperi grijuliu fata, o adună la trupul său, la adăpost.
— Ţi-e frig, tremuri!
Prin umezeala rochiei străbătea însă fierbinţeala trupului ei încins
 X

de alergătură, numai mâinile fetei le găsi reci, şi din plete şiroia apa. La
lumina unui fulger îndepărtat, care licări scurt, tăios, îi zări pielea
îmbrobonată – sub sărutări, genele clipiră ude, nările fremătau, gura
aştepta întredeschisă, tânărul îşi simţi grumazul înlănţuit, şi din nou îl
cuceri prospeţimea ei; îşi uită tristeţea în pădure, sălaşul se depărtase
şi el uimitor, şi depărtarea îl proiecta altfel, cu totul altfel.
La poarta spitalului, trupurile lor se separară cu regret, frigul
punea stăpânire pe amândoi. Sub brazi domnea bezna, numai podul
scânteia ud la lumina becului electric – înspre cimitir, totul se pitise,
pândea… Fata se răsuci într-acolo cu această impresie absurdă,
privirea ei scormoni asiduu, şi el observă cât de neliniştită devenise,
bănui că-i e urât şi vru s-o ia din nou în braţe, ea se feri, îl îndepărtă.
— Du-te repede acasă, să te schimbi!
Trupul ei se răsuci spre parc, îşi da silinţa să distingă ceva… ce
anume? Plecă, se opri mai încolo.
— Am auzit nişte paşi.
O fereastră se lumină către terasă, zări portiţa musafirilor şi,
după o clipă, luciul unei mantale negre, udă de ploaie – se pierdu pe
după colţul clădirii. Tresăriri nervoase asaltau corpul fetei, el îi strigă să
nu mai stea în ploaie, surprins de atitudinea ei: parcă s-ar teme de
ceva!… O auzi îngăimând printre dinţii ce-i clănţăneau:
— Ne vedem… tot acolo.
Aruncase vorbele şi fugise, o preocupa un lucru grav – sau doar i
se părea? Nu exagera el oare? Tânărul rămase cu braţele întinse spre
ea. „A fugit înspăimântată, e limpede… a uitat deodată că exist, nu mi-
a aruncat nici măcar o privire…” Zăbovi la poartă, până se ivi în lumina
aceea slabă capul Rozanei, parcă aureolat.
„Poate a fost unchiul Marius”, îşi spuse fata în drum spre casă, şi
cu toate că ar fi stânjenit-o prezenţa medicului, dori să fi fost el, şi nu
altcineva, unchiul era discret şi delicat, niciodată şi în nici o
împrejurare n-o să facă o cât de străvezie aluzie… Clara o şi strigă din
sufragerie, degeaba se strecura în vârful pantofilor spre odaia ei, semn
că cineva pârâse, anunţase că vine, că vine leoarcă de ploaie,
dezbrăcată… „Ia pofteşte, domnişoară!” – îi era de ajuns tonul mătuşii,
ce să mai înfrunte şi privirea ei, privirile celorlalţi, uitătura lui Barbu
mai ales? şi ghici, fu convinsă că el pândise în parc. „De ce,
Dumnezeule, de ce? N-am făcut nimic rău”. Când se ivi în cadrul uşii,
 X

mătuşa ţipă:
— Priviţi în ce hal vine acasă! Unde mi-ai stat, domnişoară, pe
ploaia aceasta?
Fata o pironi deodată cu un aer semeţ, privirea ei fulgera, ceea
ce-l determină pe doctor să intervină împăciuitor:
— Clara, lasă deocamdată observaţiile şi mergi de schimbă fata,
are să răcească, dă-i şi o aspirină… Desigur, o cursă cu Dina, n-au
prevăzut că o să le-apuce ploaia, sunt în vacanţă, lasă-le să se bucure
de ea.
Râsul ironic al lui Barbu îl făcu pe Marius atent – îi era adresat şi
lui, nu numai înfăţişării lamentabile a fetei, care dârdâia înfrigurată,
aidoma unui pisoi smuls din baltă, abia putea să-şi domine fălcile, îi
clănţăneau dinţii neplăcut, se lupta cu plânsul. Surâsul unchiului,
Rozana nu-l observă: el a fost, Barbu, el!… şi atunci, în zăvoi, când a
făcut baie – oroarea de a fi descoperit neruşinata atitudine a lui Barbu i
se citea pe faţă, mătuşa se întrebă ce-o fi cu ea, trecu dintr-o dată de
partea fetei şi, contrariată de râsul deplasat al fratelui, nu se abţinu să
nu-l înfrunte cu răceală:
— Nu pricep ce motiv te-a înveselit aşa?!
Doctorul îl fixă pe cumnat cu dispreţ.
— Oooo, se apără acesta, iertaţi-mă, nici nu ştiu la ce mă
gândeam!
Clara trase fata de braţ şi ieşiră din sufragerie.
Fără să înţeleagă pentru ce, atitudinea lui Barbu îi deveni lui
Marius dintr-o dată suspectă. Preocupat îndeosebi de munca lui, timp şi
gânduri i le absorbeau treburile spitalului; ambiţiona să facă din
aşezarea modestă – găsise la numirea în post un fel de dispensar mare,
prost gospodărit – un spital modern, dotat cu tot ce trebuie, fără a-şi
ascunde că se dăruia acestui ţel nu numai din pasiune pentru meseria
lui, ci şi din nevoia de a ignora acele întrebări dureroase ce-l asaltau
mereu de la venirea pe lume a lui Oanea, surd şi mut. Concetăţenii îl
considerau pe doctorul Podeanu, înainte de toate, o persoană distinsă,
şi numai după aceea un medic bun, deşi renumele lui depăşise până şi
limitele judeţului: veneau pacienţi, pentru operaţii grele, din locuri
îndepărtate, sala de operaţii, dotată corespunzător, rivaliza cu a
spitalelor mari.
— Cum ai reuşit, domnule? se uimea câte un inspector sanitar,
 X

cunoscând posibilităţile judeţului.

Podeanu surâdea modest.
— Prin mijloace proprii – înţelegea prin asta că nu se lăcomise a
vârî toţi banii în buzunarul lui (banii de pe vizitele particulare, evident),
cum procedau ceilalţi medici; unii îşi şi trântiseră case mari şi elegante,
iar colegul N. – un coleg de facultate, care visa de pe-atunci un
sanatoriu al său – bătea drumurile judeţului în mod inutil, la volanul
unei limuzine costisitoare; de sanatoriu uitase deocamdată, dar nu era
exclus să le facă şi surpriza aceasta. Un bărbat distins, cum e doctorul,
de ce nu încearcă să se aranjeze? Fie într-un post bun, fie să se mute
într-un oraş cu mai mari posibilităţi de afirmare? Decât să se lupte cu
morile de vânt, ca să extindă spaţiul spitalicesc de aici? Că n-a reuşit
decât în parte ce şi-a propus, nici nu merita efortul, sunt multe de
realizat, după cum singur recunoaşte; iar dacă unii colegi îl laudă că a
fost un student eminent – avea, după spusele Clarei, şi o diplomă de
specializare în străinătate -, ce căutase în acest oraş ca şi mort? Muncă
de apostolat? Clara aşa lăsa să se înţeleagă, disimulând doar pe
jumătate nemulţumirea ei când Soceanu, porta-vocea propriei teorii
asupra ratării, dăduse drumul discului cunoscut, conchizând:
— Pentru ce rămâneţi în târgul acesta meschin, Clara? O să vă
pierdeţi tinereţea în mod stupid! Elanul vostru, al lui Marius o să fie
turtit de nepăsarea autorităţilor, a târgoveţilor, de promisiunile goale
ale domnului senator B. – ne face cinstea să locuiască printre noi în
lunile de vară… promite marea cu sarea, ca să uite, vezi bine, chipul
nobil în care le-a făcut, de îndată ce se instalează în Capitală,
considerând pesemne că n-ar fi decât un anost burghez dacă le-ar şi
ţine… ştii, e şic să promiţi, dar nu săă… aşa se procedează în lumea
distinsă, duce-s-ar cu rafinamentul ei cu tot! Dar, ia spune-mi, îl ştiam
îndrăgostit de muzică… nu i-a pierit până şi gustul ăsta? Altădată eram
şi eu… hm! un diletant, fireşte! mai cântă el, la ceasul de desfătare al
familiei – cum l-am numit eu -, mai reuşeşti, tu să-l faci să cânte? O
dată am asistat şi eu…
Soceanu evocase pentru el singur scena: la rugămintea Clarei,
doctorul se rezemase de speteaza scaunului, cu ochii mijiţi, şi dusese
mâinile lui fine la nas, să caute tonul – ca şi cum nasul lui ar fi fost un
diapazon viu -, Clara făcuse semn copiilor să stea nemişcaţi, aşezată şi
ea comod să asculte – interpretase o canţonetă; interpreta mai ales
canţonete napolitane, dar vocea lui dulce, de tenor, se preta şi la unele
 X

arii din opere italiene şi franceze, semăna cu adevărat, în adâncime şi

puritate, cu a lui Titto Schipa, cum pretindea Clara. Discoteca
doctorului cuprindea mai toate ariile celebre din opere, dar şi
numeroase concerte de pian şi vioară, simfonii, sonate – el urmărea ca
familia să se bucure măcar pe calea aceasta de o oarecare educaţie
muzicală, într-un oraş lipsit de orice manifestare culturală. Ca să vadă
o piesă de teatru, un film bun, se deplasau la Râmnic. Nici acolo viaţa
culturală, manifestările de artă nu însemnau cine ştie ce. Dar, oricum,
teatrul Adreani aducea din când în când trupe din Capitală, şi existau
două cinematografe. Drumul era însă de ajuns de obositor, şi dacă nu
trăgeau la hotel, căutând să evite o cheltuială în plus, distracţia se
transforma în chin. Tonul lui Soceanu simula amărăciune şi
compasiune, dar era încărcat de o inevitabilă răutate:
— N-o să scape nici el de ratare, Clara!
Se justifica: „într-adins o asmut pe Clara împotriva soţului, şi nu
numai pe ea, dar şi pe Rozana, mai exact: urmăresc să le deschid ochii
celor două, fiind convins de convertirea doctorului”.
Auzind din gura lui moş Matei că unchiul ar fi un ratat in spe, prin
violetele întunecate ale fetei trecuse o umbră de indignare. El ceruse
iertare că o supără, o şi mângâiase pe păr – toate acestea, ca să dea
mai mare greutate cuvintelor -, pe urmă explicase de ce va fi aşa, şi nu
altfel.
— Te-a necăjit expresia, fetiţo? Mă înfuria şi pe mine odinioară,
când mi se prezicea acest lucru. Din nefericire, în ce mă priveşte, vezi
singură… dar ţine minte: dacă unchiul tău nu-mi acordă crezare, n-o să
fie scutit… Accept formula ta, e un medic bun. Ce zic bun? Unul
strălucit! Ce folos însă? Persistă să rămână! Priceperea lui se va
exercita sumar, în mod limitat! şi ce i-ar putea oferi amărâtul ăsta de
târg? când abia de câţiva ani… socoteşte-i pe degete! a devenit o urbe
electrificată? Posedă trei-patru străzi asfaltate? Cât despre trotuare, e
bine să subliniem că bulevardul, adică şoseaua, pe care o numim noi
din infatuare bulevard, n-are trotuar decât pe partea prăvăliilor. În
oraşul nostru, orice chior e împărat! Nu te încrunta, că nu-ţi stă bine,
şi, de altminteri, nici n-am făcut aluzie la Marius, calităţile lui sunt
evidente, sar în ochi! Asta e şi raţiunea pentru care mă frământ să-l
alung de-aici, urează-mi să reuşesc! Dacă nu, se va rata… şi nu e
singurul, mai sunt câţiva, n-am să-i înşir, şi la urma urmei, treaba lor!
Ăştia nu-mi dau ascultare nici cât Marius, mă dispreţuiesc, să-mi stric şi
 X

puţina dispoziţie din cauza lor? De altfel, târgul nostru e un ambiţios

colecţionar de personalităţi ratate, până şi politicienii cărora li se
repartizează fieful electoral aici… Matei se opri să hohotească
răutăcios. Hm! Până şi ei se fac cunoscuţi, leagă relaţii, şi când pică
guvernul – li se ia, adică, pleaşca de sub nas – se aciuează în cine ştie
ce posturi oferite de adversari, drept compensaţie, dintr-un calcul
prevăzător, doar nici ei n-or să stea bătuţi în cuie, şi capitalul acesta de
bunăvoinţă nu strică la vremea când situaţia politică se va inversa.
Posturile nu sunt în realitate decât o capcană: se înfig aici, prind
rădăcini, se încântă de osanalele trecute… şi-au format o imagine falsă
despre renumele şi puterea lor, când de fapt, din punctul meu de
vedere, şi-au tăiat craca de sub picioare, aici vor încremeni… Până să
moară, cu ce-şi vor umple viaţa? Cine vine aici, aici rămâne, parcă e un
făcut! Caut să-mi amintesc dacă a plecat cu adevărat cineva, să
trăiască în altă parte, o viaţă de om al secolului XX, şi nu dibui… Cât
despre subsemnatul, care locuiesc la capătul târgului, îmi dau până şi
lupii târcoale, de parc-aş avea târlă! şi – ce s-o mai lungesc? – un ocol
ce ne-ar aduce tot înapoi, la oile noastre… Doctorul e un ratat in spe,
cum ţi-am mai spus, deoarece refuză să se rupă la timp dintr-un mediu
limitat, nociv pentru intelectuali… Puterea şi priceperea lui în slujbă va
da pe din afară, se va irosi zadarnic. Îşi limitează desfătarea spiritului la
o simplă discotecă? S-a zis cu el, a apucat, a ales drumul fatal! De ce
rămâne, şi nu pleacă, când lui i-ar fi atât de uşor să părăsească târgul?
Formidabil, fetiţo! Te mai şi superi! Pe mine? În loc să-i scuturi lui
cojocul! „Unchiule Marius, aşa şi pe dincolo!”, doar eşti fată
deşteaptă… Dacă nu vrei să-l vezi bunăoară ca pe mine, şi asta nu
cred că doreşti, fii sinceră! Hm! Ce ştii tu? Am sosit aici avocat cu
ifose… m-am împotmolit ca o oaie! Colac peste pupăză, mi-a răsucit
minţile o fustă! Eşti mare acum, poţi să pricepi că n-a fost Veronica…
Ei, de-aş fi cunoscut-o pe ea de la început!… M-a salvat când
ajunsesem pe marginea prăpastie!: vin, cărţi, muieri, târfe de muieri!…
Nu mai aveam nici credit, aşadar nici ce toca, se mai dusese de râpă şi
banca la care am depus nişte bani moşteniţi… Eram, cum s-ar zice, un
om deocheat, mă ameninţau cu darea afară din barou, am
preîntâmpinat o atare ocară… Aşa am ajuns apicultor! Viaţa mea a
devenit dintr-o dată şi onorabilă, şi liniştită – liniştită pentru că e
onorabilă, sau viceversa? Se opri să râdă amuzat. Liniştită am zis?
Monotonă e cuvântul potrivit! Atât de monotonă, încât mă duce uneori
la exasperare. Sst! Rămâne vorba asta între noi… De aceea cobor
 X

dealul la Coana Aglaia… şi doctorul, cu timpul… ah, cu timpul, el e

tânăr, dar aşteaptă să treacă tinereţea! Entuziasmul pentru meseria lui
se va topi în dezamăgire şi plictis! Va lua şi el calea cârciumii, mai ales
că-i cam place băuturica… Las', c-am văzut eu, nu-i lua apărarea, la voi
nu lipseşte vinul de la masă… Vinul deschide şi altfel de pofte… Le-a
mai avut el, nu-i vorbă, doar e bărbat atrăgător, şi pe urmă, nu-l lăsau
nici diavoliţele… N-or să-l lase nici de acum încolo, şi de l-or încolţi în
locuri adecuate… dar asta o priveşte pe Clara, nu pe tine, ce-mi faci
nişte ochi cât ceaşca? Povestea aia e veche, abia veniseră în târg, o şi
uitasem… În două vorbe: Marius îşi cam pierdea vremea în farmacie:
acolo se afla atracţia, o fată tânără, nou numită, mai precis,
practicantă, şi bine c-a fost aşa, altfel nu-i putea face vânt Clara atât
de uşor, în înţelegere, evident, cu farmacistul, care până atunci – ce
felonie! – îi oploşise pe amorezi. Căăă, zice Marius… se scutură adică
de orice răspundere, pretizând că nu a încurajat-o în nici un fel pe fată,
dar cine-l crede? A fost o pasiune fără răspuns, unilaterală, susţine el,
şi mai susţine că nici n-a îmbrăţişat-o, a lost pur şi simplu uluit să afle
de la ea ce foc a aprins în inima-i inocentă – ironia creştea în tonul lui
Matei – şi a povăţuit-o, cum s-ar spune, să-şi aşeze inima pe gheaţă, în
răcitor… ha-ha-ha! Cum să-nghiţi asemenea gogoşi, fetiţo? Eu unul nu
pot, şi mi-e teamă că i s-au pus în gât şi Clarei, după câte am înţeles…
S-au certat rău de tot, mătuşă-ta a luat-o la sănătoasa mai bine de-o
săptămână, s-a dus la fratele mai mic, Costin, care era student în
Bucureşti, până când atracţia s-a strămutat cu serviciu cu tot în alt
oraş. Unde? Nimeni nu ştie, şi, de altfel, eu nici n-am iscodit pe cei în
cauză, să nu scormonesc o suferinţă prea proaspătă, aşa că să-ţi ţii şi
tu guriţa, te rog, nu-i recomandabil să cunoşti. Păcatele unui unchi
adorat. Pe deasupra, şi altă povaţă: nu-ţi alcătui idol din nici un om,
altminteri te aşteaptă mari dezamăgiri! şi nici despre viaţă să nu-ţi
alcătuieşti o imagine falsă, idealizată, ca mine bunăoară şi ca mulţi alţii
– sosiţi aici plini de avânt, cu intenţia de a dărâma tot ce e vechi, fără
discernământ, evident… De ce anume crezi că ne-am poticnit? De
buturugile de-aici! Apucă-te de sparge o buturugă, şi-ai să constaţi că e
mai uşor în timpul irosit pentru treaba asta să tai un car de lemne! Să
crapi o buturugă nu-i totul, trebuie s-o smulgi din pământ cu rădăcini
cu tot, să nu mai lăstărească! Unii dintre târgoveţii noştri au asemenea
rădăcini, greu de scos, cine ştie în ce strat din afund sunt înfipte?!
Târgoveţii! Le-am dat să priceapă că nu mai am gust pentru partidele
lor de concine şi ghiulbahar, şi-mi strigă că m-am ramolit…
 X

Fata protestase în sinea ei cu ardoare: „Unchiul Marius nu-şi va

rata nici cariera, nici viaţa, moş Matei se înşală!” Cu voce tare îi
comunicase ce-a afirmat mătuşa: că se vor muta într-un oraş. Mare
atunci când Mira o să între la liceu. „Dacă o să vrea Marius, şi cred că o
să vrea, n-are nici un motiv să nu dorească acest lucru, nu ne leagă
nimic de oraşul acesta, ba pot spune că ne simţim dezrădăcinaţi,
străini, deşi locuim de atâţia ani în el”. Matei bătuse fata pe umăr –
gest care-i displăcea – şi-i vorbise pe un ton sentenţios:
— Asta e, numai să vrea!… aşa ai zis, parcă? A spus de fapt
Clara… Ei, bine, n-o să vrea niciodată! Provizoratul, fetiţo! Le provisoir
qui dure! Pentru unii, provizoratul durează toată viaţa, e greu să te
desprinzi dintr-un loc, foarte greu, mai ales când – de bine, de rău –
lucrurile merg cum merg… Naiba ştie ce-l ţine pe om, dar îl ţine,
pricepi.? Îl ţine chiar şi peste voinţa lui, dacă această voinţă nu e de
fier. Are unchiul tău o voinţă, de fier?
— Are, are, se avântase fata, dar el n-o asculta.
— Ţine minte, o să vrea totdeauna, n-o să zică nu, dar n-o s-o
facă niciodată. Toţi am vrut, dar am rămas… ca şi cum trunchiurile
noastre ar fi fost prea vârstnice ca rădăcinile lor să se prindă în alta
parte, în alt pământ, nu ştiam, neghiobii, că pot fi mutaţi, din păduri în
parcuri, până şi nişte arbori falnici! Pentru mine ar fi o mare bucurie,
Rozana, ţi-o spun din inimă, să-l văd pe doctor plecat! Să văd măcar pe
unul dintre noi că se desprinde de aici.
— O să plece, o să plecăm! izbucnise fata în plâns.
Matei mutase mâna pe bărbia ei, i-o săltase ca să-i sărute
fruntea bombata.
— Te-am necăjit atât de tare? Hai, şterge-ţi lacrimile, mă doare
să-ţi văd zbuciumul, o să fie aşa cum doreşti tu; dac-aş avea o putere,
i-aş alunga fie şi cu un bici pe tinerii care dau buzna aici, după o
slujbuliţă, căpătată şi aia cu mare ploconeală; cât pot, pe unde-i prind,
le deschid ochii, le fac teorie, cum spun eu…
Fata îl cunoştea bine pe moş Matei, se înflăcăra. În discuţii, îi
plăcea şi lui să se asculte, punea patimă mai mult pentru susţinerea
ideii decât pentru a-şi convinge interlocutorul; totuşi, unele lucruri pe
care i le spusese aveau miez, o obligau să reflecteze. Se întristase
pentru soarta ce-l pândea pe unchiul adorat – credea că adoraţia ei
este tainică, dar uita că moş Matei o descoperise -, se frământa cum
 X

să-i vină în ajutor: îi sta în putere ei să-l influenţeze? O să cuteze

vreodată să deschidă discuţia despre o problemă atât de delicată: care
e părerea unchiului despre viitorul carierei sale? Insomnia o părăsise
abia către mijlocul nopţii, şi cum noaptea dă totuşi un sfat, se trezise
dis-de-dimineăţă cu o hotărâre de nestrămutat, deşi habar n-avea cum
se vor desfăşura lucrurile: să discute cu unchiul! Presărase la început
aluzii stângace – avea impresia că se trădează, că va rata totul, şi
simţământul că nu e în stare să găsească o formulare ideală pentru
gândurile ei:… et des ane nous parlons, quelque chose nom dit que
des portes divines se ferment quelque part. Se alesese cu altceva:
aflase, mirată, cât de puţin îl cunoştea pe doctor – aproape, deloc – şi
se ruşina de cutezanţa ei. Îl învinovăţise pe moş Matei pentru această
conduită ireverenţioasă faţă de unchiul Marius.: „O, cât de diferit e el
între toţi bărbaţii pe care-i cunosc!” (Din această socoteală nu lipsea
nici tatăl ei.) Doctorul o pironea surâzător ori de câte ori lua înfăţişare
serioasă, nepotrivită cu firea şi vârsta ei, şi, folosind nişte epitete
bombastice, exagera admiraţia cunoscuţilor şi a familiei pentru el.
Scăpase, până la urmă, acele expresii tipice socieneşti – cum le numea
doctorul -, rămânând descoperită – unchiul manevrase fin, să n-o pună
într-o situaţie neplăcută.
— Cum ţi-au venit în minte, drăguţă, asemenea idei? Iar dacă ţi-
au venit, de ce le permiţi să-ţi tortureze mintea? Cât te pricepi despre
misiunea unui medic şi despre datoria lui faţă de ştiinţă… şi alte
asemenea chestiuni pretenţioase, de care mi-ai pomenit, poţi să
constaţi şi singură. Emfaza, să ştii, e străină temperamentului meu şi
credeam, eram convins că nici tu nu-i acorzi vreo stimă… Ghicesc în
spatele ei, în spatele acestui paravan de împrumut – recunoaşte că e
aşa -, balivernele unui cinic, pe care nu vreau deocamdată să-l
numesc.
Doamne, cum roşise! Privirea lui scormonitoare îi mărea
stângăcia, nu mai ştia ce să facă cu braţele, parcă-i erau de prisos: le
împreună la spate, pe urmă se cuprinse pe după gât… Cu o clipire
înţelegătoare, unchiul o chemă să se aşeze alături.
— Să discutăm mai pe îndelete, drăguţă. Un medic mare, ai
spus? Fie. şi ai demonstrat cu patos ce misiune îi incumbă acestui tip
de medic în numele ştiinţei? Aşa-i? De la bun început te avizez că am
să fiu mai potolit în expresii… Deocamdată ai să găseşti singură
răspuns la ce-o să te întreb, nici nu-ţi cer să-l formulezi. Cine, după
 X

părerea ta, are mai multă nevoie de un medic priceput? Orăşelul

nostru, legat de atâtea sate – care apelează toate la mine şi la doctorul
Novăceanu sau un oraş mare, în care s-au stabilit numeroşi medici, şi
de toate specialităţile? Lucrurile ar sta în picioare cum le-ai prezentat
tu dacă ar fi vorba de un savant, departe de mine, însă, o asemenea
pretenţie! Cu alte cuvinte, nu e nevoie să mi se pună la dispoziţie un
institut de cercetări pentru ca să-mi exercit în mod conştiincios
meseria! Evident că orice medic are o misiune – la o scară mai mică
sau mai mare. A mea se desfăşoară aici – e tocmai ce fac eu aici – şi
numai când am să consider că am îndeplinit-o… Drăguţă, o să te
decepţionez! mai am multe de făcut aici, vreau să las un număr
corespunzător de paturi, să dotez spitalul… e şi raţiunea pentru care
nu cedez când mă dau afară din biroul lor cei de la judeţ, plictisiţi de
cererile mele! Ştii ce fac? Mă întorc acasă şi formulez altele, mai
pretenţioase. Într-o zi or să le aprobe, sunt convins. E o vorbă de duh,
şi eu îmi reazim stăruinţa mea pe maxima asta: Perseverare
diabolicum est. Ţi-e cunoscută şi ţie, faci destulă latină. Încât, drăguţă,
să laşi patosul… păstrează-ţi buna dispoziţie, e un lucru care mă
fericeşte. Iau totul per focum, deci să râdem, merită cu adevărat să
facem haz pe seama bazaconiilor înşirate de tine!
O sărută pe păr şi o alungă în parc, la soare, la aer.
Barbu sesiză nemulţumirea cumnatului. Din locul său, Oanea le
pândea amândurora chipurile, intuind un duel nevăzut între cei doi.
Avusese îndemnul să fugă după Rozana, s-o mângâie, dar atitudinea
bărbaţilor îl determinase să se reaşeze – mobilitatea feţei lui Barbu mai
cu seamă: râdea doar cu un obraz, celălalt se zbătea ca împuns.
Doctorul aţinti copilul; se aprinsese tot, ochii priveau dilataţi de sub
sprâncenele frânte. „Ce-l tulbură? Cât de sensibil e!” îşi zise tatăl cu
tristeţe. Pricepând că duşmănia copilului i se adresa lui, Barbu se irită:
„Am să te pun la punct, infirmule!” Deocamdată îi făcu semn să stea
frumos la masă, întinse braţul să-i ia cotul de sub bărbie. Oanea se feri
de atingerea lui, păstră mâna sub cap numai ca să nu-i dea ascultare.
„Nesuferit copil!” Toată truda lui cădea în gol. Clara avea dreptate când
remarca în legătură cu strădania Rozanei de a-l învăţa să vorbească:
„Cu el trebuie să duci o muncă de Sisif ca să ajungi la un rezultat cert”.
Chiar aşa! Priceperea lui de a desena îl atrăgea pe copil doar cât durau
lecţiile, după aceea nu-l mai băga în seamă, nici nu exista pentru el.
Cum naiba să procedeze ca să şi-l facă prieten? „Dar de ce să mi-l
 X

fac?” Pironi copilul cu severitate, se posomorî dintr-o dată, gândurile lui

fugiră, deveni apatic, impermeabil la ploaia săgeţilor din privirile celor
doi. „Mă plictisiţi!” Crescu, în schimb, acuitatea doctorului: „Ce se
petrece cu… – căuta o expresie tare, care să-l definească perfect pe
Barbu – cu zăpăcitul ăsta?” Era un eufemism, nu-l satisfăcu. Găsi
epitetul, se opri o clipă să-i savureze miezul: „Crapulos înseamnă un
om decăzut – decăzut moraliceşte, viciat de mediul în care s-a
complăcut…” Barbu era mai mult: un hoţ, un tâlhar, un escroc! Se
însoţise cu alţi hoţi ai avutului obştesc, falsificatori şi escroci! „Ce
caută în casa mea?” Surprins de revelaţie, îndreptă nemulţumirea spre
soţie – Clara tocmai intra, scuzând fata că nu poate veni la masă, dar
pe un ton care mai degrabă acuza: „Asta ar mai lipsi, să se
îmbolnăvească!”
— Clara, mi se pare mie, sau te preocupă mai cu seamă lucrurile
fără importanţă?
— Ce vrei să spui? se uimi ea, cuprinzându-i cu privirea şi pe
ceilalţi, de parcă i-ar fi atras atenţia „îmi vorbeşti pe tonul acesta în
faţa lor?”
Medicul nu se lăsă înduplecat, ca şi cum s-ar fi hotărât dintr-o
dată să apuce taurul de coarne:
— Există în casa mea o comportare cu adevărat misterioasă, dar
nu a fetei; a Rozanei, după părerea mea, nu ascunde abnormităţi… Iar
tu, fie că n-ai sesizat asta, fie că refuzi s-o demaşti!…
Tresărirea violentă a lui Barba o făcu să ţipe:
— Marius!
Apela, desigur, la educaţia lui aleasă, numai că soţul refuza să
mai acopere cu bunăvoinţa lui şovăielile ei, şi Barbu intui acest lucru, i-
o luă înainte, ridicându-se de pe scaun:
— La cine te-ai referit?
Formulă întrebarea răspicat, Clara protestă şi de astă dată cu un
ţipăt:
— Barbule!
Menţinându-se între cei doi ca un fel de arbitru al bunelor
maniere, se întoarse instinctiv spre uşă, în ochi i se citea oroarea
pentru astfel de scene familiale, care riscau să se dezvăluie în faţa
unor urechi străine, constată că nu era decât Leana – purta, în triumf,
spre ei o friptură rumenă – muşchii de porc – asortată cu grămezi de
 X

mazăre, fasole verde, pilaf fals şi varză călită, mirosurile îi îmbie să

rămână la locurile lor şi să respecte convenienţele. Masa decurse într-o
muţenie apăsătoare, din cele mai apăsătoare – până şi Mira se abţinu
să mai ciripească, cum obişnuia. Medicul rumega în taină mâhnirea de
a fi lovit în Clara prea violent. „Nu am nimic comun cu indivizi de teapa
lui Barbu! La urma urmei, poftim, nici cu cei de soiul lui Bogdan
Manolescu, dacă asta-ţi face plăcere, deşi e mare deosebire între ei
doi, trebuie să recunoşti, i-am alăturat întâmplător, pentru că-mi
creează mie – de ce mereu mie? – numai neajunsuri. Sunt nevoit să
oploşesc pe fratele nevestei mele, pentru că ea, la rândul ei, s-a purtat
admirabil cu fata surorii mele? Ce târg, Dumnezeule, ce târg! Nu mi-e
îngăduit să întreb nici cât are de gând să mai stea pe capul meu
dezechilibrata asta! Dar la urma urmei, cât, cât vrea să mai stea? şi de
ce să stea? Ce urmăreşte? Cu slujba nu i-a mers. Să-i dau un post,
cerea dumnealui, ca şi cum ne-am fi pierdut, frate, memoria, n-am şti
cu cine-avem de-a face… Nu, domnule Barbu, ţi-ai greşit socotelile! De
la mine nu capeţi slujbă, nu e spitalul meu, şi nici nu te ajut să obţii
vreun post pe undeva, nu pot garanta pentru un falsificator de
bancnote! Plecarea ta precipitată din ţară, să scapi de urmărire,
războiul care s-a declarat imediat, şi te-a ţinut pe unde te-a ţinut… că
văd bine cu câtă prudenţă ne îmbrobodeşti… «Lasă-i, îţi zici, lasă-i să
creadă ce-or pofti din istorisirile mele!» Apăi, nu e tocmai aşa cum
presupui! Pe sentimentul de soră îţi clădeşti noua identitate? Ai uitat că
mai sunt şi eu pe-aici? O să aflăm noi curând care e situaţia dumitale…
Uite că nu m-am gândit… Cum de nu m-am gândit? Trebuie să mai
existe dosarul, îl vom găsi – o privi pe Clara pe sub gene şi-i fu milă de
ea, suferinţa ei: se zbate între datoria de soră şi adevărul spuselor
mele, iar el… Mută privirea asupra cumnatului său, care înfuleca lacom
– o, insul ăsta e dezgustător, nu merită mila ei! O să-i îngăduim
şederea până la întoarcerea mea din Bucureşti, Clara o să-l avizeze: fie
că-i convine, fie că nu, să-şi caute serviciu pe undeva şi să ne lase-n
pace!'” Ajungând la hotărârea aceasta, medicul se purtă mai degajat,
glumi cu Mira, îi vorbi lui Oanea pe muteşte, şi le făcu hatârul să-i ia la
el în odaie, să le pună o placă la patefon.
Rămas numai cu sora lui, Barbu trecu la atac, să-şi consolideze
poziţia şubrezită:
— Ce-a vrut Marius să înţeleagă prin comportare misterioasă? La
un moment dat, am crezut că face aluzie la mine, de aceea m-am cam
 X

înfuriat… Mi-am dat seama imediat că e o gafă din partea mea; ce

misterioasă comportare pot avea eu, amărâtul de mine, când îmi
irosesc viaţa între pereţii unei camere de spital?
Clara refuza să-l privească, ţinea capul înclinat. Observă că
plângea pe tăcute, mâhnită, grozav de mâhnită, şi lăsă baltă
prefăcătoria, trecu de partea surorii, acuzându-l pe Marius de lipsă de
delicateţe.
— Simulam că n-am înţeles ce-a vrut Marius să spună, din
consideraţie pentru tine, să nu te simţi prost… dar din moment ce te
văd în halul acesta… Clara, o să scăpaţi curând de mine, nu vă mai
faceţi procese! O săptămână, două, trei… asta nu mai contează,
contează doar faptul că nu mai vreau să rămân la voi, j'en ai assez!
Sensibilitatea mea e rănită… Domnul cumnat poate să fie sigur că n-
am de gând să-i mai solicit un post, o să găsesc eu unul şi singur, am o
diplomă, ce dracu', aţi uitat?
Clara îl privi deodată lung, în vreme ce-şi ştergea obrazul cu
batista, şi el feri ochii, plecă genele, care se zbătură nervos. „Aveai
desigur, dar o mai ai? şi dacă o mai ai, şi-ai să te prezinţi cu ea, n-o să
rişti altceva? Crezi cumva că fapta ta şi a celorlalţi… O, dar eu nici nu
m-am gândit la lucrul acesta până acum, se sperie Clara. Ceilalţi au
ispăşit, dar el, el a fost absolvit? Cum să fie absolvit?” se revoltă ea.
Aruncase răspunderea asupra companionilor de tâlhărie, printr-o
scrisoare, şi fugise. Nu era prima infracţiune. De prima scăpase cum
scăpase, avea şi ea un amestec, că alergase pe la cunoscuţi – potentaţi
– cu rugăminţi şi daruri. Fusese însă dat afară de la banca aceea. Îşi
însuşise, ori nu, o parte din fonduri? Sau, după cum declarase el,
înlăcrimat, încurcase doar socotelile? Clara se certă cu mânie: „Mai
stau la îndoială, când după aceea a introdus în oraş, împreună cu un
pictor, cu un administrator financiar şi cu un doctor – doctor era oare,
doctor? – bancnote false?” Tina îl iertase, ca şi ea, întâia oară, mai ales
că şi Bogdan Manolescu prezentase garanţie în favoarea lui, îl şi
apărase… şi mai cu seamă că se nimerise asta în anul când Tina o
născuse pe Vana, fetiţa lor. Întâmplarea iscase totuşi vâlvă în oraş,
crease prejudicii morale Tinei – profesoară şi subdirectoare pe atunci la
liceul din localitate -, i se luase funcţia administrativă, rămăsese doar
profesoară. Pe urmă, după cea de-a doua tentativă, Tina fusese nevoită
să ceară odată cu transferul şi divorţul. „Marius are dreptate, dar nu
trebuie să deschidă astfel de discuţii în faţa lui Barbu şi a copiilor”.
 X

— Nu vrei să ieşim în parc? o întrebă el, ridicându-se.

Clara dete uşor din cap, rămase singură, prăvălită în ea. „Marius,
ce-ai vrea să fac eu? Să-l alung? Ai răbdare, o să plece, omenia ne
impune… Dar ce te-a înfuriat, frate, să-mi vorbeşti aşa cum mi-ai
vorbit? Păreai împăcat cu prezenţa lui… sau te-ai prefăcut toată
vremea, iar în realitate fierbeai la foc mic? Credeam că te cunosc de
ajuns, dar uite că-mi rezervi şi tu…” – se simţi deodată obosită, o
epuizare fizică, care o aduse în dormitor; se dezbrăcă cu gesturi
domoale, luă un piramidon şi se vârî în aşternut.

▫ VII ▫
Deşi mama se afla de-acum în oraş, după târguieli – doar o
văzuse, pleca cu Leana -, porunca ei, impusă cu degetul arătător, ce
săgeta ţeapăn uşa dormitorului, o înlocuia, îl domina nevăzut, încât
Oanea pătrunse tiptil în odaia Rozanei. Descoperi acolo o
semiobscuritate plăcută, transperantele nu erau trase, prin pânza
albastră, lumina pătrundea difuz şi parcă plutea ca o ceaţă alburie pe
deasupra mobilei. Deodată se feri, se duse să lipească spatele de
teracotă: lângă divanul Rozanei îl văzu pe Barbu – în picioare,
nemişcat, aţintea aşternutul.
O durere ascuţită, în ceafă, o trezise pe fată în zori – şi starea ei
generală era proastă, încercase să se ridice, dar o epuizare cleioasă îi
imobiliza trupul. „Se vede c-am răcit, şi o simt cu toate ceaiurile şi
aspirinele mătuşii”. Îi căzu capul din nou pe moliciunea pernei, se
acoperi cu pledul până la bărbie. „Am să rămân în pat, n-am să mă
scol decât la masă” – gândul îi zgârci stomacul, la masă trebuia să dea
unele explicaţii, unchiul Marius rostise aseară: „lasă observaţiile
deocamdată”. Dacă n-ar fi văzut-o Barbu, din parc, ar fi scăpat cu o
minciună nevinovată, unchiul şi mătuşa ar fi crezut o – după scena de
aseară, risca să suporte nişte aluzii mai directe din partea lui Barbu…
„O minciună am zis? O minciună nevinovată?” I se păru ciudat că nu se
simte ruşinată, că nu-i năvăleşte sângele în obraji ca altădată. „Uite că
găsesc firesc… dar e o laşitate! Trebuie să le spun adevărul, nu conţine
nimic jignitor pentru ei, mai precis pentru mătuşa, nici pentru ea,
care… ce constrângere! pretinde să-i relatăm tot ce facem, dar eu nu
mai sunt copil, n-are dreptul să…” Pretenţia mătuşii îi păru de astă
dată absurdă, îi şi auzea de altminteri glasul, înlătură cu plictiseală
poveţele şi sentinţele, precum şi posibilitatea oricărei confidenţe. Viaţa
 X

pe care şi-o făurise ea acolo, în zăvoi, în aluniş, era numai a ei, nimeni
să nu se amestece… Imaginea popasului în pădure, la sălaşul rudarilor,
îndepărtă pentru o clipă supărarea, un val cald şuvoi în trupul ei, dar
nu trecu mult, şi inima i se contractă dureros, căldura pieri, simţea că
tremură. Făgăduise să-l vadă pe Mihai în aluniş! Aşternutul, pledul, mai
ales, deveni apăsător. Ca să scape de explicaţii, îşi dorise mai
adineauri temperatură – ar fi rămas în odaia ei toată ziua, scutită să
dea ochii cu Barbu; acum, îşi luă repede pulsul şi urcă palma
subsuoară, cum proceda unchiul; şi o înveseli constatarea că e pe
deplin sănătoasă, sări să se îmbrace şi s-o zbughească afară. „Am să
mă strecor în vârful pantofilor, să nu mă simtă nimeni, n-au decât să
mă caute, n-am să vin nici la dejun, nici la cină… sau la cină ar fi bine
să mă întorc cu o minciună gata pregătită, bunăoară: Am fost într-o
excursie cu Dina”. Se mâhni când ridică storul, afară mai era întuneric,
reveni în pat şi se azvârli aproape cu desperare în aşternut: „Iar or să
mă chinuiască gândurile!” Dar aţipi iute, aşa, cu ceafa cocoţată pe
puişorul grămădit, hotărâtă să se scoale înaintea tuturor şi să plece…
Zburau, în stol, spre ea mulţime de cocori… ba nu, erau corbi, enormi
corbi, şi cât de neverosimil de mari ochii lor!… Ochii lui Barbu,
multiplicaţi!… După fâlfâitul aripilor, se apropie de urechea ei ţipătul
lor nesuferit, erau deasupra, se roteau în jurul capului… braţele ei se
apărau fără gest, doar în intenţie, gesturile nu se materializau, tot aşa
cum nu aveau rezonanţă cuvintele şi strigătul ei de ajutor, corbii
dădeau mereu târcoale, cu aripile larg desfăşurate, zărea până şi
ghearele lor chircite, care zvâcneau să se prindă în părul ei – un
geamăt surd o trezi din coşmar, fruntea i se brobonase, trupul ei
încordat să se apere recăzu sleit. Atât de exact se suprapuse uitătura
holbată a corbilor în privirea lui Barbu, încât visul continuă şi în
realitate. I se uscă gâtlejul, gemu sugrumat:
— Corbii!…
Barbu aruncă pledul şi o ridică în braţe.
— Ce-ai, fetiţo, eşti cu adevărat bolnavă, cum pretinde Clara? Ne
dai griji la toţi, mie mai cu seamă, să ştii, mă simt într-un fel culpabil,
tu eşti singurul meu prieten aici, toţi ceilalţi… Marius nici nu-şi mai dă
osteneala să-şi ascundă animozitatea.
Palmele, furişate sub pulpele fetei, mângâiară netezimea
fierbinte a pielii. Ea mai era buimacă, nu-şi da seama ce se întâmplă.
Fiorul străfulgera brutal trupul lui Barbu, braţele înlănţuiră fata puternic
 X

– îşi pierdea respiraţia şi, ca în vis, imaginile se învălmăşeau, se

zbăteau să scape din apăsarea care-i stârcea sânii. Barbu se aşeză pe
divan, în braţe cu un trup inert – capul fetei atârna pe genunchii lui ca
al unei păsări împuşcate.
— Fetiţo, Rozana! strigă speriat, şi slăbi strânsoarea, aduse capul
fetei pe braţul lui, îi mângâie faţa, implorând-o să-şi revină. Pentru un
fleac de sărutare, frate? Uite cum ţi-ai pierdut cumpătul! Dina, să ştii,
nu face atâtea mofturi! Cred că-ţi dai seama că tu însemni pentru mine
mai mult… Trupul fetei se zvârcoli neaşteptat de violent, numai trupul,
şi el avu iarăşi impresia că e o pasăre, o găină cu gâtul tăiat pe
jumătate, căută s-o imobilizeze. Ce ai, de te zbaţi aşa? Nu-ţi face
nimeni nici un rău! Potoleşte-te, te rog, faci dramă dintr-un… Se apără,
fata izbea în neştire. O aruncă pe divan şi veni deasupra ei mânios, cu
o răsuflare precipitată. Nu meriţi compasiunea mea!
Fu atras de gâtul ei, plimbă gura pe catifeaua pielii – ea zgârie,
muşcă, înnebuni; pe măsură ce fata căpăta o forţă uluitoare, vlaga
bărbatului slăbea – o lăsă să-l lovească, nu făcu nici un gest de
apărare, în ochii lui ardea o lumină ciudată: trăirea privirii era în trecut,
evocarea unei scene asemănătoare îl făcu să îngaime vorbe
ininteligibile. Se scutură ca de un demon care i-a sărit în spinare:
— N-am vrut, Domnul mi-e martor că n-am vrut… Arsura
zgârieturilor îl irită. Du-te naibii, pisică sălbatică ce eşti! Nu ţi-am făcut
nici un rău!
Fata sări pe covor. Tremura. Braţele ei rămaseră desfăşurate într-
un gest de apărare – preîntâmpinau un eventual atac. Ochii de pansea
– pansea enormă, întunecată, de toamnă – erau goi de orice lumină, de
orice înţelegere, ca şi cum ar fi ieşit de sub dărâmăturile provocate de
un cataclism. Vorbele lui îngăimate, dar grosolane, stăruiau în auzul ei
ca bâzâitul înfricoşător al unui gărgăune. Barbu vru să se ducă spre ea,
dar se împletici ca sub narcoză, fulgerat de un gând împovărător: „De
astă dată m-am vârât într-o mare încurcătură!” Auzi uşa şi se răsuci
violent.
— Unde a fugit Rozana?
Fata străbătu coridorul în ţinuta în care se afla şi cu picioarele
goale – cimentul era rece, dar nu dete importanţă acestui fapt: să-i
pese de răceală? Vestibulul o conduse afară, în curte, unde se opri
derutată: încotro s-o apuce? „De n-ar veni tocmai acum tante Clara!…
Doamne, fă să nu vină! Să nu vină nici copiii, nimeni, nimeni, simt că
 X

leşin, poate c-am să mor, fă, Doamne, minunea asta!” Fugi spre
bucătăria de vară. „Nişte apă, să-mi clătesc gura!” Din câţiva paşi urcă
treptele, se izbi de Maria. „Am uitat de Maria!” Femeia ducea găleata
cu lături spre cocina porcului; Rozana nu se opri, chiar o îmbrânci uşor,
ca să-i lase calea slobodă spre bucătărie. „Cana!” O căuta febril, o găsi
şi o umplu cu apă, pe urmă vărsă conţinutul în gura larg deschisă.
Ţinea capul pe spate, şi Maria crezu că face gargară – se luase după ea
uluită de gest, mirată s-o vadă desculţă, numai în cămaşă, cum nu se
întâmplase niciodată, doamna doctor era aspră în ce priveşte purtarea
copiilor; o certă:
— Ce vă găsi acum cu gargara? O să răciţi, staţi cu picioarele
goale pe ciment!
Apa se revărsa din gura fetei în mici şuvoaie, ce alunecau pe la
colţuri – se prelinseră pe gât şi pe piept, ajunseră, furişate, reci, ca
nişte guşteri, peste pântecele şi pulpele fetei, făcură baltă pe ciment.
Braţele căzură obosite de moarte, cu degete tremurătoare, scăpară
cana – zgomotul o făcu să tresalte nervos -, privea la Maria
împăienjenit, mirată că femeia se holba la ea.
— Ce-aţi mâncat? Doar nu v-a pus domnişorul Oanea niscai piper
ori boia în cafeaua cu lapte? Eu v-am pregătit-o ca de obicei, şi v-am
lăsat-o pe bufet, cum mi-a poruncit doamna doctor.
Ce tot spunea Maria? Se învârti fără noimă prin bucătărie, mintea
ei, învăluită ca de o pâclă deasă, nu lăsa nici un gând să iasă din
rătăcire – stăruia ca bunginea deasupra munţilor, nici nu cobora, dar
nici nu se ridica, lumea pierise pentru ea, lumea ei, şi asta însemna
totul. O uscăciune insuportabilă se lăsa din gât în stomac – acolo
zvâcnea un nod de râme ca după ploaie, îi fu silă. „Am să crăp de-atâta
silă!” Căuta un refugiu, dar ce refugiu să găsească în bucătăria de
vară? O atrase pentru o clipă patul de fier în care dormea femeia. „Să
mă azvârl pe salteaua tare!” Prinse pătura, era aspră şi mirosea a
rântaş, dezgustul ei crescu. „În patul Mariei m-ar descoperi repede! De
ce te uiţi cu ochii aceştia de toantă? Ce vezi la mine? Nu-mi trebuie
patul tău… Să găsesc altceva… Adică ce? Ce caut, ce-am pierdut? Ştiu
că nu există în afară de mine… Ce nu există? Doamne, îmi pierd
mintea! Sau am şi pierdut-o? Mintea mea o caut?” Se trezi în coridorul
bucătăriei, la uşa cămării. „M-a trimis tante Clara să-i aduc ceva şi am
uitat ce!” Pătrunse în cămară. „Ce, ce trebuie să-i duc?” Zări
canapeaua – fusese adusă acolo drept vechitură pentru că nu încăpuse
 X

în locuinţă, vara dormea pe ea Leana, dar când se aşeză, unda de

bucurie se stinse: Maria o privea din prag, grozav de nedumerită.
— Maria!…
Ce pauză lungă! ca şi cum n-ar fi chemat-o cu glas tare, ci doar
în gând, şi zău dacă ştia ce-a vrut să-i spună! Avusese totuşi intenţia
să-i ceară ceva, dar ce?
— Duduie Rozana, mi se pare mie, ori dumneata?… Ar trebui, zău
aşa, să te porţi ca oamenii, încep să mă sperii! Ce se petrece cu
dumneata? Parc-ai fi otrăvită cu ciuperci! Doar n-ai fi pus gura, ieri, în
pădure, pe niscaiva bureţi otrăviţi?
Femeia nu primi nici un răspuns, fata bolborosea de-ale ei:
— Nimeni nu trebuie să ştie unde m-am ascuns, pricepi? Asta am
vrut, vezi, să-ţi cer…
— Ce treabă ai să te-ascunzi? auzi vorbă de om înţelept! Mai bine
te-ai duce să te-mbraci, nu vezi că ieşti udă toată? Amână joaca, io am
treabă, nu stau de… Vino-ţi în fire!
— Maria!
— …?!
— Adu-mi să mă-mbrac! Să nu te vadă nimeni! Nimeni, Maria, îţi
fac un dar…
Glasul ei se frânse într-un scâncet de copil, dar plânsul nu veni,
avea să mai întârzie. Femeia înălţă din umeri şi mai nedumerită.
— Naiba vă mai înţelege mofturile! Mă duc, sigur că mă duc, dar
mai întâi să-l satur pe nesătulul ăla… – o auzi cum bombăne pe coridor.
— Acum o să apuce toarta găleţii…
— Maria, de ce eşti atât de răutăcioasă?
Barbu vru să meargă după fată, era de-a dreptul speriat de
consecinţele purtării lui. „De nu s-ar întoarce Clara! De obicei întârzie.
N-o să se grăbească tocmai acum, în dimineaţa asta…” Dete înapoi, ca
şi cum s-ar fi izbit. Oanea se afla acolo, lipit de teracotă, tremura.
„Neghiobul ăsta… – chipul băiatului exprima ură – ce-a văzut? şi dacă a
văzut, ce poate înţelege?… Ce-i cu tine, năpârstocule, ce cauţi în odaia
Rozanei?” Îi surise chinuit. Cu un gest amical, plin de bunăvoinţă, îl luă
la zor: Ce căuta acolo? îi făcu semn s-o ia din loc, dar Oanea se aruncă
spre el dârz, îi sta în cale, privirea se înfipse într-a lui ca un stilet ce
vrea să ucidă. Ia te uită! Barbu îl împinse spre uşă cu amândouă
 X

mâinile.
— Du-te de pe capul meu, infirmule!
Oanea strânse buzele ca să nu-l scuipe, îl izbi puternic cu fruntea
în stomac şi dete buzna pe coridor.
Alerga năuc: unde s-a pitulat Rozana? Faţa lui ardea ca şi cum ar
fi avut febră. Fata nu se zărea pe nicăieri; deodată, se îndreptă spre
pavilion. Moaşa Aurica, pleca după cumpărături, ducând de toartă un
coş, încercă să-l întoarcă de pe scară, dar i se furişă pe sub braţ
supărat şi se duse glonţ la uşa tatălui.
Mirosea a leuştean şi tarhon în cămară. Întunecimea n-o deranja,
dar răcoarea o făcu să tremure. Sta cu îmbrăcămintea în poală,
apatică. Maria plecase. „Bine c-a plecat!” Toate servitoarele au mania
cicălelii…” Se îmbrăcă, îi clănţăneau dinţii, abia acum îşi dete seama
cât era de udă, azvârli cămaşa pe canapea.
Se trase de pe culoar către cancelaria doctorului, unde nu se
lucra dimineaţa, fiind o anexă a cabinetului particular de consultaţii.
„Cum de nu m-am gândit de la început?” Prin gemuleţul uşii cuprinse
în cerc spitalul, parcul, aleile: nici ţipenie! Putea să iasă nestingherită.
Parcurse drumul până la poartă, având în spate o senzaţie de frig – de
frig sau de arsură, totuna -, în locul unde se putea fixa oricând o privire
indiscretă. Închise poarta în urma ei, cu un suspin cutremurat: n-o
descoperise nimeni. Făcu câţiva paşi spre zăvoi, dar se răzgândi – de
ce, nu se întrebă -, o apucă înspre oraş. Dorinţa ei se limpezi pe
parcurs: simţea nevoia să se afle în iureşul mulţimii, în piaţă sau în
prăvălii, oriunde era vacarm, să scape de atmosfera spitalului, de
iscodirile familiei. Mergea fără ţintă, cu trupul vlăguit şi sufletul ucis.
Trecuse de farmacie, când se ivi moaşa Aurica, purtând pe braţ
panerul plin cu fructe. Moaşa era ultima făptură pe care ar fi dorit s-o
întâlnească. „Am să mă prefac că n-o văd!”, dar femeia se şi îndrepta
spre ea, cu un surâs abia schiţat. „Se întreabă, desigur, ce am cu ea de
la o vreme…”
— Unde te duci, duduie Rozana, ce vrei să cumperi?
Bietul zâmbet pe care i-l oferi era mai degrabă o strâmbătură de
plâns; nu putu să-i răspundă, ţinea fălcile încleştate, încercând în felul
acesta să stăvilească, nemilosul îndemn de a hohoti, venit pe
neaşteptate, în timp ce un gând, unul singur, se prăvălea ca un torent
peste spinarea unui stei: „Se duce la spital şi spune că m-a întâlnit!”
 X

— Doamne, cum ai îngălbenit! Ţi-e rău? Ţi-e rău, duduie Rozana?

şi tremuri! se sperie moaşa.
Nu se mai putea stăpâni. „Acum o să mă dau în spectacol!” Avea
frisoane, moaşa îi apucă mâna să-i ia pulsul.
— Eşti bolnavă de-a binelea, unde te mai duci? Hai înapoi, s-o
duce Leana după cumpărături.
Se lăsa târâtă, uitând ce-o făcuse să fugă de-acasă, însă, când
ajunseră la jumătatea drumului, se împotrivi pe neaşteptate. Femeia
nu-i dete drumul de mână, deşi ea trăgea braţul cu putere, iar când i-o
lăsă, părându-i stupidă lupta aceasta cu fata, mai că se prăbuşi în
şanţul şoselei – moaşa sări s-o susţină.
— Nu merg acasă!…
Plânsul găsise, în sfârşit, cale slobodă, îi scutura umerii mici,
dinţii ei clănţăneau supărător.
Moaşa privi iute de-a lungul uliţei. Slavă Domnului că nu e nimeni
s-o vadă! Hohotea desperată, cu faţa înăbuşită în părul răvăşit. O
înlănţui cu braţele.
— Vino cu mine, ştiu eu unde să te duc până te linişteşti. Plânsul
e bun, plângi în voie, ai să te potoleşti, ai să te uşurezi, dar nu aici în
drum… Oamenii sunt bănuitori, şi-aşa vorbesc vrute şi nevrute despre
familia dumneavoastră… Bietu domnu doctor nici nu ştie… Vii, vii cu
mine?
Zvâcniri prelungi cutremurau trupul fetei, mâinile înlăturară
pletele, chipul se ivi scăldat în lacrimi – făcu semn că merge cu ea: du-
mă unde vrei, mi-e totuna. O aşteptă să-şi ia panerul pus pe marginea
şoselei şi plecară. Păşea fără să vadă, o orbeau lacrimile, şiroiau
abundent pe faţa ei, dar liniştit, aşa cum curge ploaia la încetarea
furtunii. Suspine rare, prelungi şi sacadate îi mai neliniştiră multă
vreme trupul.
Când, la îndemnul moaşei, se cuibări în patul acesteia – un pat
larg, cu tăblii de nuc încoronate de sculpturi -, între trei perne mari de
puf, rezemate de perete, nu-şi mai dori decât să rămână singură şi să
adoarmă. „Ajută-mi, Doamne, să adorm! Aş vrea să dorm, să dorm”. Se
simţea aproape bine. „Asta mi-am şi dorit, un loc singuratic, străin,
unde să zac fără să mă gândesc la nimic”. Într-o oală smălţuită se
răsfăţau flori de câmp vesele, vii, prietenoase, dar ea nu le observă
surâsul. Moaşa o înveli cu o pătură vărgată şi se aşeză pe un scaun s-o
 X

vegheze. Fata dormita. Se ridică să plece la treburile ei – Rozana

tresări, zguduirea îi produse durere în dosul tâmplelor, privirea cercetă
fără înţelegere încăperea.
— Te las singură, trebuie să duc piersicile, m-aşteaptă lăuzele.
Ea se ridică maşinal, cu tot trupul – chipul moaşei îi reaminti
unde se află, se dezmetici iute, vorbi:
— Să nu le spui unde sunt, te rog!
— Bine, dar dacă…
— M-ai întâlnit în oraş, nu ştii unde mă duceam… O, te rog, mă
doare capul, vreau să dorm.
Moaşa ieşi din casă nemulţumită, curiozitatea ei nu fusese
satisfăcută, fata nu-i relatase nimic – fără să vrea, avu o strâmbătură
răutăcioasă a gurii. „Pun prinsoare că e în legătură tot cu cine ştiu eu!”
Răutatea o adresa doamnei doctor, care o privea totdeauna de sus „şi
susţine că sunt o intrigantă”.
La ora aceea, medicul abia terminase consultaţiile, se afla la
masa de lucru, având în faţă un dosar voluminos de acte – acte ale
spitalului şi cereri, numeroase copii de pe cereri şi schiţe, planuri de
construcţii, unele executate, cele mai multe aşteptând aprobare – pe
care intenţiona să-l ia cu sine la Bucureşti, să le demonstreze celor de
la Bucureşti situaţia exactă a spitalului şi să-i convingă de justeţea
cererilor sale, întrucât inspectoratul sanitar judeţean îşi declinase
competenţa, calificându-le exagerate.
— Du-te, domnule, la minister, şi lămureşte-i pe cei de-acolo, nu
ne mai bate nouă capul cu asemenea enormităţi! Nimeni n-a căpătat
atâtea fonduri în ultima vreme…
O bătaie sfioasă în uşă îl făcu să întrerupă lectura actelor pe care
le tria.
— Intră!
Nimeni nu deschise uşa, bătaia, în schimb, se repetă după un
interval.
— Intră, intră!
O undă de enervare străbatea în glas. Nici de astă dată nu se
prezentă cineva. Doctorul se ridică. Aştepta cu un aer sever, susţinând
microscopul de alături: pe o lamelă se uscase o picătură alburie. Cu un
gest reflex, fixă ochiul pe lentila aparatului, pe urmă dezlipi privirea,
 X

luă lama şi-o puse într-un lighenaş alb, se spălă pe mâini. Altă bătaie.
Cine se joacă? Era de-a binelea supărat, mai aşteptă o clipă, apoi se
duse să deschidă uşa brusc, cu intenţia de a surprinde pe glumeţ. Fu
nevoit să coboare privirea pe creştetul lui Oanea, care se propti în faţa
lui dârz şi totodată sfios, ca şi cum i-ar fi replicat: „Ştiu că nu e voie,
dar n-am să plec!” Tatăl rămase pentru o clipă descumpănit: Oanea! O
pricină serioasă îl aducea la el, de vreme ce îndrăznea să calce
consemnul; îi luă mâna şi-l trase înăuntru; mâna băiatului era grozav
de rece. „Ce e, Oanea, ce s-a întâmplat?” întrebă prin semne. Copilul
privea sever, adânc – irişii lui ardeau, uitătura străpungea parcă
dincolo de Marius, de parcă ar fi fost străveziu, încât tatăl se simţi
stânjenit, nu ştia cum să se poarte şi, mai ales, ce gest de mângâiere
să folosească; se aşeză pe scaun domol, invitându-l pe genunchii săi.
Trupul copilului rămase imobil, expresia de gravitate îl obligă pe doctor
din nou să întrebe ce s-a întâmplat. Ta-ta… unicul cuvânt pe care-l
putea rosti în contul lui – un sunet mort, ieşit din clempăneala limbii pe
cerul gurii, semăna cu izbitura unui ciocan de cauciuc. Semne mărunte
sau gesturi largi, altele precipitate şi însoţite de bolboroseli – semnele
făceau parte din arsenalul familiei, un alfabet unic pentru toţi membrii
– îl ajută să istorisească. Mimă mai întâi nişte plete lungi, cotitură o
formă de ochi şi ridică propriul năsuc în sus – pentru fiecare, dintre ei
avea o anumită descriere; traduse în cuvinte, gesturile de adineauri
rosteau: Fata cu plete, ochi mari şi nasul în vânt. Tatăl deveni atent şi,
cum n-o văzuse de dimineaţă pe Rozana, presupuse imediat că fata s-a
îmbolnăvit. Dar nu, nu era asta, Clara nu l-ar fi trimis pe Oanea.
Copilului îi venea greu să explice, rămase cu gura uşor întredeschisă.
Se îndârji deodată, şi starea aceasta îi dete aripi, gesturile se
precipitară, arătă ceva înalt, după care îşi şterse tâmplele cu palmele:
Barbu! Explicaţia se împotmoli în bolboroseli, frânturi de cuvinte
şuierate. Ce să priceapă tatăl? Barbu a supărat-o pe Rozana. Oanea se
bătu deodată cu pumnul în piept, pe urmă fixă crăcana degetelor în
ochi: „Eu am văzut asta!” Dar ce, ce văzuse? Tata îi surâse, îl chemă
aproape, dorea să-l liniştească – observă că sta să plângă, că e
nemulţumit de atitudinea lui. Îi vorbi prin semne: „Tata va aranja totul,
o să-l certe pe Barbu, o s-o împace pe Rozana”. El îndepărtă cu un gest
violent al mâinii sentinţa tatălui, se înecă cu propriile opintiri: „Tata n-a
priceput nimic, Barbu a făcut mult rău Rozanei, a fugit speriată, trebuie
să capete bătaie – tare, tare”, azvârli el dintr-un picior, şi până la urmă
izbucni în plâns. Marius îl luă în braţe.
 X

— Bine, bine, aşa am să fac, consimţi, ascunzându-şi surâsul.

Când se linişti, îl trimise să se joace.
Rămas singur, trecu degetele prin păr cu o mişcare nervoasă.
„Ce l-a alarmat pe Oanea? Supărarea fetei? Evident! Devenise câinele
ei credincios, era în stare să sfâşie… Pe deasupra, îi purta lui Barbu o
mare antipatie! Cum se explică antipatia lui? Ce discerne el prin
simţuri, şi noi, Clara, eu, care îl cunoaştem pe Barbu de ce e în stare, şi
având toate facultăţile întregi, nu pricepem? Oanea stă mereu la pândă
de când a sosit Barbu! Poate exagerez… Bietul Oanea! Îi atribui… când
nu e la mijloc decât această profundă antipatie, pe care, de la bun
început, i-am comunicat-o noi, conduita noastră, l-am primit pe
nesocotitul acela cu o răceală de gheaţă. şi nici Rozana… Ei, asta e,
nici fata nu-i acordă simpatie, e limpede, cât se poate de limpede! Se
vede că a tachinat-o… Domnul se pricepe! Ai răbdare, drăguţă, n-o să
ne mai plictisească multă vreme! Nu înţeleg cum îl suportă Clara, cum
îi suportă prefăcătoriile… Nu s-a schimbat deloc, nu e cu o iotă mai
omenos, dimpotrivă, s-a înrăit, nereuşita l-a înrăit… Domnul suferă
probabil că s-a reîntors în ţară într-o situaţie mult mai penibilă decât a
plecat! Are complexe… nu zic, situaţia de vagabond nu e de invidiat.
Rămase o clipă interzis, constatarea îl dezola, dar îşi reveni imediat.
„N-are noimă să-mi fac procese de conştiinţă, poate să fie şi de zece
ori fratele nevestei mele!” Îndepărtă cu mâna frământarea inutilă şi se
întoarse la dosar. Uită curând de vizita lui Oanea.
Seara cobora lin, însoţită de adieri pufoase – strămutau din
poiană mireasma fânului cosit proaspăt, acel amestec aproape magic,
dozat, de parfumuri felurite: de izmă, de trifoi, coada-şoricelului şi
sulfină, nu lipsea nici levănţica, nici socul şi pojarniţa… Undeva pe o
linie nevăzută se împreuna cu boarea uşor răcoroasă ce pătrundea în
parc, dinspre râu. Clara sprijini ghergheful de masă – n-avea poftă de
lucru, aşa cum copiii n-au chef de joacă, şi cauza era aceeaşi: absenţa
Rozanei, care nu se arătase întreaga zi, ţinând familia ca pe ghimpi.
Neliniştea mătuşii se transmisese şi celorlalţi – vorbele cădeau
bolovănoase, cu toană, fără ca vreunul să dea în vileag ceva, să rişte o
întrebare, presimţind că un singur cuvânt ar dezlănţui furtuna. „Să nu
respecte nici masa? Aşa ceva nu s-a mai întâmplat! Mă bizuiam pe
faptul că e o fetiţă cuminte… Cuminte! Atitudinea ei din ultima vreme
putea să-mi dea de bănuit. Prea atent, Clara nu-i studiase caracterul,
încât avea acum un motiv serios de reproş. „Îi seamănă lui Bogdan?
 X

Voia să înţeleagă întru totul? şi temperamental? Neastâmpărul şi

ciudăţeniile sunt, negreşit, ale tatălui!… Ce bărbat!” Suspinul acesta,
însoţit de dispreţ pentru Bogdan, îl dedica Olgăi, ea se socotea
norocoasă cu un soţ ca Marius. „Decenţa e un raport ideal între
oameni”, susţinea Bogdan, şi îşi impunea acest punct de vedere,
nepermiţând rudelor, lui Marius mai cu seamă, nici cea mai inofensivă
aluzie cu privire la un lucru stânjenitor – evita în felui acesta o luare de
poziţie, dar pe Marius îl apăsa situaţia aceasta, întrucât iubea relaţiile
sincere, deschise şi limpezi. Dar n-are încotro, o poziţie limpede în
cazul lor ar însemna o ruptură definitivă. „Ca şi mine, Marius îl
condamnă pentru egoismul lui. Dar şi pentru viaţa uşuratică din trecut,
continuată şi după căsătoria cu Olga… La rândut lui, Bogdan pretinde
că Marius – mi-a spus-o nu o dată – are o conduită plicticos de
exemplară ca soţ şi bărbat. Virtutea înseamnă sărăcie de spirit!” Clara
surâse fără să vrea. „Bogdan se îmbrobodeşte totdeauna în ceva
călduţ, e un eclectic, alege numai părerile convenabile… De la bun
început s-au înfruntat, tacit, spiritul de abnegaţie ai lui Marius cu
egoismul lui. Olga a fost prevenită… nu o aveau pe Rozana când
Marius a sfătuit-o să se despartă. După o dragoste manifestă pentru
soţie, Bogdan se schimbase, îi revenise gustul hoinărelii. Numai atât n-
ar fi fost prea grav, dar când nu călătorea de unul singur, pierdea
vremea sau la club, sau cu femeile – tot oraşul era la curent cu
aventurile lui amoroase, singură Olga ignora acest lucru. Ori disimula
perfect? Până într-o zi, când nu mai putuse nici ea să dea înapoi. Se
afla pe stradă, cu Tina Stroescu… Tina o trăsese brusc de braţ, să
meargă în parc, deşi numai cu o clipă înainte îi propunea să intre în
cofetărie – gestul prietenei intervenise prea târziu, Olga îl şi văzuse pe
Bogdan dincolo de vitrină, absorbit cu totul de prezenţa lângă el, foarte
aproape de el, a unei fetişcane bălaie, îmbrăcată excentric. «Cine
e?»… se interesase mâhnită, Tina se fâstâcise. «E profesoară la noi…»
Nu fusese o criză sentimentală de durată, dar acaparatoare.
Intervenţia rudelor, a Tinei, în calitatea ei de subdirectoare, înrăutăţise
relaţiile lui Bogdan cu familia – Bogdan ameninţa că va părăsi oraşul,
rupând în acest mod orice contact cu ei toţi. Până la urmă a convenit şi
el că n-a fost decât o legătură dezonorantă – a reacţionat aşa pentru
că mândria i-a fost rănită: l-a părăsit fata, ca să se azvârle în braţele
unui amant mai tânăr şi mai seducător. Faţă de Olga, doar în faţa ei,
pozase o vreme în victimă. Poate că-l iubea matern, altminteri cum a
putut ea să îndure?… Lui Marius i-a strigat cu ostentaţie: «N-am bărbat
 X

de lăsat, o să se cuminţească, nu e el nici primul, nici…» făcea aluzie,

evident, la flirtul fratelui cu practicanta aceea, dar cazurile nu se
asemănau decât la suprafaţă. «În căsnicie, dacă nu te înarmezi cu
răbdare şi n-ai tăria să ierţi…» De acord, Olga, dar unde te-a dus pe
tine taria aceasta? Te-ai lăsat amăgită mereu de purtarea lui Bogdan…
Venise pe lume Rozana, o fetiţă dulce, avea de la naştere părul zbârlit
şi roşu ca al lui Bogdan. De-acum, ne-am zis, eşti condamnată să
suporţi orice din partea lui. E drept că timp de aproape un an am
retractat cu toţii; biruise, credeam, înţelepciunea şi devotamentul tău
faţă de cămin, Bogdan adora fetiţa, o răsfăţa, nu precupeţea nici o
cheltuială… Obiecte scumpe, dar inutile, o piramidă de jucării, păpuşi
de toate mărimile! El scălda fata, îi făcea gimnastică şi frecţii cu apă
rece, o cântărea şi-i supraveghea meticulos hrana după o carte de
specialitate – devenise maniac, provoca tămbălău când nu erau
respectate întocmai regulile de igienă, pretindea să fie sterilizate toate
obiectele cu care venea fetiţa în contact, enerva pe toată lumea cu
exagerările lui! Cât l-a ţinut lângă tine şi fetiţa farmecul vieţii
conjugale? L-a recâştigat mai întâi clubul. La început venea la ore
decente acasă şi nu intra în dormitor decât după ce arunca de pe el
hainele şi lenjeria rău mirositoare… Curând, te-a obligat să-l alungi de
la leagănul fetiţei: «Fii bun şi las-o, am aerisit camera, miroşi oribil!» I-
ai servit pretextul pe care-l aştepta: să-şi mute culcuşul în birou. Te şi
înlocuise cu chelneriţa aceea… şi câte au mai urmat? Femei găsite la
întâmplare, interesate să-l stoarcă de bani. Mica funcţionară de bancă,
modista casei, bona Rozanei… Bogdan se risipea inutil, irosea câştigul
lui de avocat mare pe daruri făcute acelor femei sau în jocuri de noroc
la club – se întorcea de la club când alţii plecau la slujbă, începuse să
neglijeze şi procesele, pierdea clientela; atunci l-ai chemat pe Marius la
Iaşi, te hotărâseşi, în fine, să divorţezi! Spre surprinderea noastră, a ta,
Bogdan a refuzat categoric despărţirea, ameninţând că se sinucide –
promitea să devină un soţ model… A cerut iertare, ţie în genunchi, în
prezenţa lui Marius… Lamentabil!… Un bărbat isteric, un mare
comediant!” Privirea Clarei se îngustă, pieptul se sălta într-o respiraţie
precipitată, care-i strâmbă expresia gurii, obrazul ei păru paralizat
dintr-un curent puternic. „Olga convenise ca menajul să continue, fără
ca el să aibă vreun drept asupra ei: de ochii lumii, pentru viitorul
fetiţei. Procesele îi aduceau iarăşi un venit frumos, pledoariile lui
încântau auditoriul – se dăruise un timp meseriei. Hm! Renumele
suplineşte adeseori tăria argumentelor. Juraţii se lasă convinşi, desigur,
 X

mai ales de farmecul expunerii. A lui Bogdan e mai ales elevată,

recunosc, impune şi instanţei, magistraţii îl ascultă şi ei cu plăcere,
tribunalul deleagă totdeauna un procuror cu faimă să-i ţină piept –
asistase împreună cu Marius la un proces mare, o crimă pasională… În
ajun se făceau prinsori, miza mai însemnată era pusă pe mâna lui
Bogdan. Câştigase, iar şleahta – şleahta celor care la rândul lor
încasaseră rămăşagurile – îl înconjurase gălăgioasă, totul se sfârşise
într-un restaurant, petrecerea durase până a doua zi la prânz.
Reîncepuse apoi călătoriile, avea bani – plecările rupeau şi firul subţire
ce-l lega de familie, se avânta tot mai departe, Europa nu-i mai
satisfăcea curiozitatea, era avid de senzaţii tari. Neastâmpărul îl
purtase dincolo de ocean – fugea de cunoaştere, care-l plictisea,
sperând să descopere ce? Revenea cu daruri bogate – cele mai multe
pentru Olga; în ziua sosirii se instala în căminul lor sărbătoarea.
Bucuria revederii se stingea după o săptămână. Mai precis: dura exact
cât ţinea istorisirea despre cele văzute, şi din nou se posomora, îl
plictisea strâmtoarea spaţiului, devenea irascibil. «Olga, ce fac nu e
bine, banii s-au irosit, iar eu trândăvesc lângă voi!» Odată cu reluarea
proceselor, începeau petrecerile, nopţile pierdute la club sau prin
restaurante. Olga se îmbolnăvise pe când el colinda prin vasta Brazilie
– rudele bănuiau că Barbu l-a chemat acolo, dar nimeni n-a aflat
vreodată unde anume se stabilise fugarul. Pe de altă parte, Bogdan n-a
pomenit niciodată de o întâlnire între ei. Din scrisori, transpira, în
schimb, un entuziasm juvenil pentru exotismul priveliştilor sud-
americane: «Brazilia e un stat-gigant, toate au aici proporţii gigantice,
fără măsură, fără fruntarii şi fermele – întinse pe o tarla cât o provincie
-, şi jungla tainică ce adăposteşte triburi doar bănuite şi o faună şi floră
deconcertante…» Fluviile erau colosale, oraşele unice, cu străzi lungi
de kilometri; turmele de cornute însumau mii de capete… o admiraţie
exagerată, Olgăi nu-i mai insuflau vreo bucurie… termenii bombastici,
baloane de săpun! Ea era deja internată într-un sanatoriu – pe vară,
bănuind un cancer la ficat, medicul o sfătuise să se interneze. Înapoiat
de la Iaşi, Marius relatase: «Arată, nefericita, numai după o lună de
boală, de nerecunoscut! Olga nu mai are mult de trăit.» Bogdan
revenise acasă încărcat de daruri ca niciodată. Boala soţiei nu-l
înspăimânta. Refuza să accepte diagnosticul medicilor şi se monta
împotriva lor, categorisindu-i ignoranţi şi speculanţi. «Refuză să
creadă, deşi ştie că e aşa?» îl întrebase ea pe Marius. El replicase
mâhnit: «Ai ghicit, Clara, refuză, deşi e convins că spun adevărul, şi
 X

asta numai din grija de a se proteja. Mai precis: caută să amâne

suferinţa cât se poate… dacă, bineînţeles, omul acesta e capabil să
sufere.» Durerea lui la moartea Olgăi îi uimise, se întrebau derutaţi:
«Joacă teatru, suferă cu adevărat?» Nici acum n-ar putea afirma că
înţelege ce-a fost cu Bogdan. Desfăşurase atunci… Toată pompa care
însoţeşte doliul e prin ea însăşi o manifestare decorativă exagerată…
ei bine, Bogdan se complăcuse, cu patosul lui cunoscut, să o complice
şi mai mult, iar apoi, după înmormântare, urmase restul: o birjă
tocmită să-l ducă, în fiecare zi la cimitir – la picioarele lui se lăfăia un
coş cu flori, să-l vadă tot oraşul cât e de superb; purta crep nu numai
pe braţ şi la reverul hainei, ci şi la pălărie; batiste cu dungă neagră,
lavalieră amplă de mătase; în dormitor strânsese toate fotografiile
soţiei adorate, câte le găsise prin sertare şi albume sau dăruite de Olga
rudelor, şi decorase cu ele un perete întreg. Lâncezea în casă,
frunzărind cărţi şi reviste, plănuia să-şi scrie impresiile din ultima
călătorie – nu le aşternuse nici până azi -, seara obişnuia să cânte la
vioară, acompaniat la pian de micuţa Rozana. La îndemnul insistent al
colegilor de breaslă – le scria lor -, acceptase să-şi reia activitatea, «e
începutul ruperii mele din atmosfera morbida în care m-a aruncat
moartea scumpei mele Olga». Avea să-şi repudieze durerea curând –
tristeţea era o haină de împrumut, un travesti care nu-l îmbrăca bine.
Rozana avea atunci aproape doisprezece ani – rudele, alarmate de
viaţa, pe care o ducea, apelaseră la Marius. Într-un fel, Bogdan
apreciază gestul de a fi luat copila sub ocrotirea noastră, n-ar trebui să-
i pretindem mai mult, aşa e el, o schimbare nu mai poate interveni –
omului acesta îi vine greu să-şi facă procese de conştiinţă…
Deosebirea dintre el şi Marius constă, cred eu, nu numai în
temperamentele şi caracterele lor, ci şi într-o concepţie diferită de
viaţă: unul iubeşte vastităţile, celălalt găseşte o lume infinită chiar şi
într-o picătură de apă – deosebire ce face un om admirabil din Marius,
pe când din Bogdan un aventurier… Un fermecător aventurier, ar
trebui să adaug, pentru că – trebuie să recunosc – e un bărbat
atrăgător, aş zice chiar ademenitor… şi această atracţie izvorăşte,
bănui, mai ales din erudiţia lui şi din darul de povestitor, el ştie să
vadă, ce să vadă, şi alege din ceea ce a văzut esenţialul… Păcat că nu-
şi scrie impresiile! Njumai că…” Gândurile Clarei porniră pe alt făgaş.
„Vine să-şi vadă fata când îl sâcâie probabil mustrarea mută din
scrisorile ei, Rozana îi scrie săptămânal şi-l cheamă stăruitor… Nu-mi
citeşte niciodată scrisorile, e o presupunere… În felul lui, o îndrăgeşte.
 X

Ea, în schimb… Bogdan e un bărbat dificil, iar ca tată…” Clara reveni

nemulţumită la subiectul care de fapt o preocupa: Cum să plece fără să
spună nimănui vreun cuvânt? O căutaseră pretutindeni unde bănuiau
că s-ar fi dus. Să nu vină la masă? Că întârzia în ultima vreme, călcând
consemnul ei, treacă-meargă – „O, ce expresie am folosit!” se certă cu
schiţa unui surâs -, dar să-i nesocotească recomandările în gradul
acesta? Înseamnă că vrea s-o înfrunte? Dacă a rămas să ia prânzul la
Soceni sau în altă parte, de ce nu le-a trimis vorbă? Era în joc prestigiul
casei lor! Ce-şi poate închipui personalul spitalului despre autoritatea
ei, a lui Marius? Masa se desfăşurase într-o atmosferă apăsătoare,
nimeni nu îndrăznise să curme tăcerea. Marius părea posomorât de un
lucru grav, şi ea nu-şi îngăduise să-l tulbure, nu-l întrebase nimic nici
după ce sfârşiseră prânzul. Barbu avea şi el o mutră nesuferită,
încruntată şi rea, buzele i se zbăteau nervos, până şi muşchii obrajilor
aveau un tic, se păstrase în atitudinea aceea acariatră tot timpul, îl
simţea clonţos, gata de harţă. „Ce se-ntâmplă cu el? Ce au astăzi toţi?
Vor să mă înnebunească? Şi-au pus în gând să mă scoată din fire? Până
şi Oanea!” Uitând de orice bună-cuviinţă, se aşezase cu spatele la
unchiul Barbu… Gata să cadă din scaunul lui înalt şi înţărcuit… „Ah,
Oanea, câtă suferinţă şi enervare îmi pricinuieşti câteodată!” Îi căzuse
până la urmă furculiţa cu o bucată de carne în ea, şi scândura cernită
se mânjise. Atitudinea bărbaţilor o supărase însă în cel mai înalt grad –
mai mult decât absenţa Rozanei şi decât proasta creştere de care da
dovadă Oanea, spulberând încrederea ei în eficienţa educaţiei impuse
-, o determinase să constate că nu au nevoie de sprijinul ei, o atitudine
direct jignitoare. Desertul odată terminat – le servise o delicioasă
crème au chocolat cu frişcă -, bărbaţii se ridicaseră ţepeni şi parcă
uşuraţi de o povară, fără nici un cuvânt de mulţumire pentru strădania
ei de-a fi întocmit un meniu admirabil, bucatele erau gătite cu gust, şi
ea remarcase acest lucru într-adins, mulţumindu-i Mariei, nu le
atrăsese însă atenţia bărbaţilor, păreau surzi şi muţi, ca bietul Oanea.
Marius şi Barbu se ocoliseră ostentativ, nu mai încăpea nici o îndoială,
fratele îndrugase ceva către ea, dar nu pricepuse ce, poate îi
mulţumise pentru masă? Pe urmă se iuţise – acesta era cuvântul exact
– se iuţise spre odaia lui de la spital, iar Marius avusese un gest
surprinzător: se încuiase cu cheia în camera lui! Iarăşi suspină, adânc
mâhnită, privind fără interes joaca pe alee a copiilor: adunau pietricele,
sortând pe cele mai albe. Mută ochii pe poartă. „Unde să fie fetiţa?” se
întrebă pentru a nu ştiu câta oară.
 X

Motivul plecării se limpezi oarecum, fără să afle şi unde anume

se refugiase fata. Se adăuga, în plus, o scenă petrecută cu câteva zile
în urmă – cum de nu-şi amintise? – în salon, unde ea lucra în gherghef
o carpetă cu motive olteneşti, pe fond verde-închis: intrase Rozana,
sfioasă, dar decisă într-un fel să-i dezvăluie ceva, simţise acest lucru
lămurit, de aceea lăsase furculiţa de bătut pe marginea de lemn şi se
răsucise pe jumătate, îndemnând-o să vorbească. Rozana se
precipitase: „Tante Clara…” Întrebarea ei nu urmărea decât s-o
încurajeze, dar răsunase cam brusc şi pe un ton rece, regreta acum
acest lucru. „Ce vrei, Rozana? „Nu mai obţinuse nici un cuvânt în plus,
fata dusese mâna la frunte cu o expresie năucă, şi doar la plecare
îngăimase: „Mă doare capul”. Ea izbucnise în râs – altă gafă – şi
insistase: „Hai, spune ce doreşti!” Observase privirea încurcată, ce
fugea de a ei. „Mă doare capul, atâta tot, aş fi dorit un piramidon…” „Şi
de ce nu-ţi iei singură.? Hai, hai, de ce atâta ocol, spune ce vrei! N-ai
băgat de seamă? Te doare cam des capul de la o vreme, e verosimil?”
Fata se roşise, se bâlbâise: „Da, ai dreptate, mereu mă doare, mă duc
să iau un piramidon”. „Rozana!” o strigase pe un ton sever, dar fata
simulase că n-a auzit. Cât regreta că n-a fost mai perspicace, mai
caldă, îi tăiase orice avânt, rupsese involuntar acel fir nevăzut întins de
fată până la ea, şi acum nu-l mai putea lega… avea ceva pe suflet,
venise să-i dezvăluie o durere, o nemulţumire… sau aştepta de la ea o
dezlegare, o încurajare? Motivul plecării îl întrezărea acum în
surprinzătoarea vizită făcută numai cu puţin timp înainte de tânărul…
cum zicea că-l cheamă? Căută, îşi scotoci degeaba memoria, nu-şi
aminti. De altfel, mare lucru nu pricepuse din cuvintele lui… „O să-l
întreb pe Marius cine e, prea-mi pare zăpăcit ca să fie cu adevărat
magistratul cel nou…” Poarta spitalului clănţăni, se izbi, şi ea întoarse
repede privirea într-acolo. La ţipătul de bucurie al Mirei, dete să
meargă spre Rozana, se reaşeză însă nemulţumită, montându-se
împotriva ei. „Ce voiam să fac? Să-i sar în cale şi s-o îmbrăţişez? Pentru
ce? Ce fel de educaţie doresc să-i dau, dacă o încurajez când are o
asemenea purtare? Uit ce mare răspundere am… Mi-am luat-o singură,
aşa că să lăsăm sentimentalismul!”
Oanea îi sări fetei de gât, gata s-o doboare, în timp ce ea îi
explica prin semne ceva ce nu pricepeau decât amândoi. Arăta palidă
şi tristă, înaintă spre bancă mângâind creştetul copilului distrată. Mira
o luase şi ea de braţ, dar o lăsă să sară neastâmpărată, când pe un
picior, când pe celălalt, chiuind ascuţit:
 X

— A venit Rozana, a venit!

Simulând un calm perfect, mătuşa o pofti:
— Stai, Rozana, aşază-te lângă mine.
Se lăsă pe bancă ascultătoare – aştepta să cadă întrebările
Clarei, dar aceasta îi rezerva o surpriză:
— Te-a căutat cineva…
Fata clipi des – inima i se chircea de pe-acum, presimţind ce avea
să-i dezvăluie mătuşa: Cine o căutase? şi cum tante Clara o privea nu
ştiu cum, fără să se grăbească a o lămuri, îşi simţi deodată chipul
învăpăiat – sângele zăgăzuit undeva în vinele ei întreaga zi şuvoi
năvalnic şi în membrele îngheţate, pentru o clipă orbi şi asurzi, se
sperie, lupta să se domine, ar fi dorit să fugă din nou şi să se ascundă:
Uitase de Mihai! Zăcuse în patul moaşei, ignorând restul lumii.
Strângea genele puternic ori de câte ori o asaltau gândurile şi dorise cu
atâta intensitate să adoarmă, să coboare în moartea aparentă, încât
până la urmă reuşise – biruise cu efort prezenţa lucrurilor concrete. Se
trezise în amurg, stăruia o lumină lăptoasă în odaie, merele dolofane,
văratice, înşirate de moaşa Aurica pe pervaz, se scăldau somnoroase.
Îşi simţea pleoapele umflate, o usturau, bănuia că s-au înroşit. „Arăt
urâtă când plâng, mă pătez, mi se umflă toată faţa, sunt tare urâtă
atunci!…” Momentan, era uşoară, calmă, realitatea nu se lega de nici
un fir lăuntric. Dar tot într-o clipă sărise din pat. „Cât o fi ceasul?”
Moaşa făgăduise să revină – poate trecuse între timp şi o găsise
dormind?… Căutase febril prin perdea: „E destul de târziu, dacă a
scăzut atât de mult lumina”. Ticăia un ceas pe undeva, îl găsise pe
scrin. „Atât de târziu? Ce-o să spună tante Clara?” Gândul la mătuşă, la
copii – sunt îngrijoraţi, desigur – o făcuse să-şi frângă mâinile. Pe urmă
o invadase dezgustul – sila adâncă o făcea să geamă, sărutul lui Barbu,
cleios, o sărutase cu limba, o oripila. „E cineva care ştie de ce-am fugit
de-acasă, dar nu a îndrăznit, evident, să dea vreo lămurire”. Nu ştia
dacă-l ura pe Barbu, poate îl ura, dar înainte de orice nu era în stare să
dea ochii cu el – îi despărţea de-acum o prăpastie, şi definitiv! Cu toate
acestea, nu mai putea rămâne în casa moaşei Aurica. Faptul că nu
trimiseseră s-o caute acolo însemna că femeia păstrase discreţie, o
cunoştea totuşi bine, cât o să reziste curiozităţii? Mai întâi o s-o
iscodească pe ea. „Să plec, să plec de-aici cât mai e timp, până nu se
întoarce! Am să le-arunc o minciună oarecare, mi-e totuna, totuna…” –
nici n-o formulase, ştiind că o minciună plauzibilă nu trebuie pregătită,
 X

izvorăşte spontan. Gândul ei nu zburase nici măcar pentru o clipă la

Mihai. „Singura mea salvare! Dacă m-aş fi dus la el…” – mâna ei trase
de decolteul rochiei, îi lipsea aerul.
— Un tânăr te-a căutat, pretindea că e judecător… Clara continua
jocul, urmărind să-i surprindă reacţiile. Mâhnit aş zice, poate
desperat… păre-se că a alergat aici, bănuind să te găsească bolnavă
sau, mă rog, şi-a închipuit că ţi s-a întâmplat ceva. Pauză: vorbele ei nu
stârniseră nici un ecou? Privirea tulbure a fetei rămânea înfiptă în
frunzişul castanului din faţă. Clara îi vorbi uşor stânjenită de aerul ei
absent: Din câte am înţeles, te-a aşteptat. Unde, nu ştiu, dar te-a
aşteptat, şi tu nu te-ai dus. A recunoscut că e o îndrăzneală din partea
lui – şi sunt de acord că a fost – să dea buzna aici, fără să cunoască pe
cineva… dar o teamă, aşa parcă spunea, sau, mă rog, ceva de genul
acesta, o teamă l-a îndemnat totuşi să vină. De ce teamă? Motivul? N-a
explicat, singur recunoştea că e dezorientat, şi s-a scuzat destul de
sţângaci că interpretase eronat absenţa ta. „Sunt ridicul!” a mai zis la
plecare, năuc şi fâstâcit. Mi-a făcut o impresie… iartă-mă că-ţi spun,
dar să ştii că bietul băiat îşi pierduse cu totul busola, vorbea de o
întâmplare dureroasă, presupunea o nouă coincidenţă… te rog să crezi
că n-am înţeles absolut nimic. Auzind că nu eşti deloc bolnavă, cum îşi
închipuise, s-a arătat surprins. Evident, l-am informat că nu te găseşti
acasă, să nu creadă cumva că-i interzic să te vadă… În fine, ştie acum
că ai plecat la Dina… ce puteam să-i spun?
Clara aştepta ca fata să confirme sau să infirme presupunerea ei,
Rozana nu făcu însă nici o mişcare, părea împietrită. „Bănui că nu mi-a
scăpat nici un amănunt…”
— În orice caz, vizita lui o consider într-un fel salutară, eram
alarmată, toţi te-am căutat… mă rog, totul îmi pare acum un fel de
furtună într-un pahar cu apă, cum zice Bogdan, înţeleg, nu mai e
nevoie de nici o explicaţie, ţi-ar fi şi greu s-o dai, te scutesc! E vorba de
une petite querelle d'amour, nu-i aşa? De astă dată, Clara o privi cu o
undă de duioşie, ar fi vrut s-o mângâie, să-i ia tristeţea, dar de la
îndemn până la gest… Ai crescut mare! Respiră adânc de parcă atunci
descoperea acest lucru, care o îmbătrânea pe ea mult. Nu ne dăm
seama că voi, până mai ieri nişte copii, aţi crescut mari decât după ce
am obesrvat cuta tristeţii care e acum pe fruntea ta. Fata îşi netezi
domol fruntea, fără să priceapă deplin ce spunea mătuşa, derutată de
presupunerile ei sentimentale. şi acum, doar o singură întrebare,
 X

Rozana: Aseară, pe ploaie, cu el ai fost? şi el şi-a închipuit c-ai răcit, că

eşti bolnavă?…
Rozana păstră fălcile încleştate, chipul avea aceeaşi expresie
împietrită: ce însemnătate acordă mătuşa amănuntelor! şi ce departe e
de adevăr… Clara o privea insistent, dar fu ţintită cu propria-i armă,
tăcerea: dès que nous avons vraiment quelque chose à nous dire, nous
sommes obligés de nous taire. Cum răspunsul nu veni, Clara îşi zise că
nu putea să fie decât afirmativ.
În clipa aceea îl văzură amândouă pe doctor – cobora treptele
pavilionului – şi suspinară uşurate: era ca un fel de steag alb al păcii.
Marius se apropia însă cu o faţă severă, şi inima Clarei bătu ceva mai
iute, fata înţepeni şi ea; mai înainte de a înţelege eronat atitudinea lui,
se simţi cuprinsă pe după umeri – gestul lui! – şi sărutată pe tâmplă.
Nici o întrebare, doar un sărut fugar, care nu vrusese să aibă patos
tocmai ca să nu spună prea mult, ochii ei se umeziră, ar fi plâns, din
nou simţea nevoia să plângă, dar se stăpâni cu efort, unul chinuitor,
grozav de chinuitor, înghiţi suita nodurilor şi respiră adânc. Ca şi cum
nu s-ar fi petrecut nimic nici aseară, nici în ziua aceea, doctorul o
întrebă pe Clara:
— Ce e cu durerea ta de cap?
Clara se învioră subit.
— Mi-a şi dispărut, nu te mai preocupa… – văzu semnul lui
discret şi pierdu şirul vorbelor.
— Te-aş ruga să-mi aduci sacoul, aştept aici, vreau să facem o
plimbare în oraş cu copiii înainte de masă. Poate c-au adus prăjituri
proaspete la cofetărie, astă-seară aş mânca un cataif, luăm un carton
mare, să aibă toată lumea, şi Rozanei îi place cataiful, nu-i aşa? Vorbea
cu soţia, se răsucea spre nepoată, glumea, surâdea, dar toate acestea
erau de suprafaţă, după cum înţeleseră amândouă. Îmbracă şi tu o
rochie mai frumoasă, găteşte-i şi pe cei mici…
„Vrea să mă alunge de lângă el, ca să stea de vorbă cu fata, se
bucură Clara; foarte bine face, a venit timpul să-i atragă atenţia cum
să se poarte, răspunderea educaţiei ei cade şi în sarcina lui!”
Liniştea serii se aşternu molcom în tot parcul, se înnopta.
— Rozana… Fata nu-şi putu stăpâni tremurul, îi rostise atât de
uşor numele, încât o clipă rămase la îndoială dacă se auzise chemată.
Cât ţine la tine Oanea! Bietul Oanea!
 X

Urmă o pauză lungă, lungă şi dureroasă pentru amândoi,

tulburată doar de fâşâitul abia perceptibil al frunzişului. Spitalul privea
din faţă cu toate ferestrele luminate, razele săgetau aurii prin
oberlihturile deschise, picând printre copaci şi pătând iarba cu bănuţi
sclipitori. Se lumină brusc şi una dintre ferestrele locuinţei, prin
jaluzelele rărite se zărea umbra mărită a Clarei, foindu-se prin cameră.
Auzeau ciripitul Mirei, urmat de bolboroseala veselă a lui Oanea.
— Aşa sunt ei toţi, au o trăsătură comună: se ataşează de cineva
în mod absolut… Mai simplu: Oanea s-ar arunca şi-n foc pentru tine!
Marius trase aer în piept, îl ţinu, lăsând capul uşor pe spate – fixa un
punct nevăzut. Bietul Oanea! Răsuflarea lui atinse obrazul fetei, şi izul
de tutun, amestecat cu apă de lavandă, pe care o arunca pe faţă după
ce se bărbierea, dar şi cu nu ştiu ce fel de medicament, îi stârni o
imagine care nu se preciză, veni şi fugi, un licăr în simţul olfactiv;
mintea ei dori s-o prindă, dar nu reuşi, şi nici n-avea vreme să insiste,
poate că ar fi revenit, s-ar fi conturat în toată plenitudinea, oricum o
înviorase… evident, vreo scenă, plăcută din trecut… Să nu pot face
nimic pentru el! Pricepi tu ce mare durere?
Fata se ghemui fără să vrea sub braţul unchiului, sărută cămaşa
îmbibată de acelaşi iz, şi iar reveni imaginea, plăcută, ca să piară ca o
scânteie; îşi frecă fruntea, simţind căldura pielii prin mătasea cămăşii,
rămase aşa, nemişcată, fericită ca acum. Îi era bine, nu-şi mai dorea
nimic. Ghicea din cuvintele doctorului amărăciunea atât a tatălui, cât şi
a medicului: îi dăruise soarta tocmai lui un copil infirm! Era nevoit să
asiste neputincios la chinul propriului copil. N-are nici o vină!…
„Străbunii… îi explicase odată, în chip savant, cu date ştiinţifice; purtau
mai degrabă răspunderea pentru infirmitatea lui Oanea”.
— De ce străbunii?
Doctorul tresări.
— Cum de ce străbunii? O, te referi la Oanea?
Odată cu el se foi şi ea, ieşi de sub braţul lui, mirată că formulase
întrebarea cu voce tare.
— În orice caz, nu ai mei! rosti răspicat.
Nu ai lui? Era sigur?
— Există o linie în zigzag care săgetează nemilos neamul Clarei!
Un frate nebun… Bietul Costin! Aproape mă doare să recunosc acest
lucru, l-am iubit mult! O mătuşă surdomută, un străbunic epileptic…
 X

Am cercetat toate înrudirile astea de sânge când s-a născut Oanea.

Trebuia s-o fac mai înainte. Am greşit. Medicul a greşit din pricina
tatălui, care-şi dorea copii. Naşterea Mirei, o fată normală, sănătoasă,
vioaie cum o cunoşti, a îndepărtat orice suspiciune, deşi fantoşa cu
înfăţişarea lui Costin mai juca atunci prin cine ştie ce colţ ascuns al
oraşului, în faţa ciurdei de copii, care-l escorta de cum se ivea, –
maimuţăreli de păpuşă trasă de sfori, ca să-i amuze pe dracii aceia,
care, la drept vorbind, îl adorau. Trebuia să mă mulţumesc cu Mira, mi-
am dorit însă un băiat… doar într-un băiat îţi treci visele neîmplinite. şi
s-a născut Oanea – după dorinţa mea voinic, peste trei kilograme;
sănătos, întreg şi mai ales, gălăgios, atavismul nu găsise, se ved,
sigiliul, copilul se şi dezvolta normal, era zdravăn… Câte luni a durat
siguranţa aceasta a mea, triumful? Când s-a insinuat bănuiala? A mea
nu mai ştiu, dar Clara a observat şi ea curând că băiatul n-o simte
lângă el decât când îl atinge – lungi şi dureroase exerciţii aduceau
certitudini ce distrugeau una câte una iluziile… Ale mele condamnabil
de nebuneşti, când vedeam perfect… Bătăile în leagăn îl făceau pe
copil să se întoarcă spre noi, dar strigătele, oricât de puternice… De ce
m-am mai cramponat de presupunerea c-ar fi o întârziere? Asemenea
cazuri există! Auzul îi va reveni cu timpul, prin tratamente, îmi
spuneam… Doar în momente de crudă luciditate recunoşteam
adevărul: nu mai e nimic de făcut! Exact ce constatase cu precizie,
implacabil, ochiul meu de medic, de la bun început. Surzenia e însoţită
de muţenie, drept consecinţă a imposibilităţii de a percepe sunetele,
de a auzi pronunţia cuvintelor şi a le repeta, condiţie indispensabilă ca
să înveţi vorbirea. Multă vreme am înşelat-o pe Clara, afirmând
contrariul: „Are coardele vocale sănătoase, doar singură îl auzi cum
ţipă, va vorbi, dar mai târziu, printr-o metodă nouă, descoperită
recent”. Ea se lăsa convinsă, îmi sorbea vorbele. După trei ani însă,
avea şi ea certitudinea muţeniei. Oanea, sensibil peste măsură,
inteligent şi vioi, prindea de pe buzele noastre cuvinte simple, ca
mama, tata, papa, casa, masa… le repeta fără glas, doar mecanic, prin
mişcarea buzelor ori lovirea limbii de palatin. Ea nu s-a resemnat, să
ştii, a plecat cu băiatul la Bucureşti, să consulte un specialist – şi eu am
acceptat ca Oanea să fie chinuit cu felurite tratamente, dintr-o absurdă
credinţă în miracole. Ridicol, drăguţă, nu? Ultimul diagnostic, categoric,
al specialistului: surdomutism congenital. „Cauza?” a întrebat Clara,
desperată. „Arborii genealogici! Nu se poate să nu găsiţi în neamul
dumneavoastră sau al soţului ramuri putrede”. Ea a înclinat capul, nu
 X

mai era nevoie să caute, fratele nebun îşi plimba sminteala la vedere,
printre noi.
Rozana îl privi cu un amestec de dragoste, de admiraţie şi
totodată de milă. Unchiul suferea în tăcere, muncea enorm, fără să se
vaite vreodată de oboseală, nici nu blestema oraşul ori pe concetăţeni,
cum făcea bunăoară moş Matei.
Când se stinse lumina, şi bezna umplu resturile dintre stinghiile
jaluzelelor, doctorul se răsuci din nou spre fată, cu un aer de
confidenţă, şi, luându-i o mână într-ale lui, îi vorbi blând:
— Sper că până la întoarcerea mea să nu te mai mâhnească
nimeni… Îmi pare rău, observ că nici Clara nu te înţelege… deşi ţine
foarte mult la tine. Ea nu sesizează, înainte de toate, cât de
dăunătoare e prezenţa fratelui ei în căminul nostru… trebuia să fiu
ferm de la început, dar nici acum nu e prea târziu… când mă
înapoiez… Bogdan o să mă lămurească…
Îl asculta uimită, nu mai înţelegea ce-i spune, pierduse sensul
cuvintelor, ar fi fost imposibil ca unchiul să-şi închipuie ce a îndrăznit
Barbu… nu, nu aflase de la nimeni… îndepărtă cu dezgust expresia pe
care era gata s-o formuleze: nimeni nu-i văzuse. Unde zicea că pleacă?
Îi dezvăluise unde anume, şi ea nu fusese atentă? Pomenise şi de tatăl
ei… pentru ce pleca tocmai acum, când el era singurul ei sprijin?
— Să nu afle Clara ce am de gând, o rugă doctorul în şoaptă.
Dar ce să nu afle? întrebări răsăreau confuze, confuze ca şi
întâmplările din ziua aceea, nu mai era în stare să desluşească nimic
limpede…
— Să ai încredere în mine.
Avea încredere, şi unchiul ştie asta – gândul o înţepa cu vârf de
cui. Unul zgârie adânc: „În legătură cu tata e precauţia unchiului?
Altfel, unde să plece? şi să nu afle mătuşa? Să am încredere… l-a
chemat tata, ce mai stau la îndoială, iar l-a chemat la Iaşi… La laşi
pleacă unchiul!” I se răciră mâinile, tremura. „I s-a-ntâmplat ceva… a
mai făcut vreo boacănă!”
Doctorul îi frământa mâna să i-o încălzească, neînţelegând rostul
cuvintelor ei, şi, cum Clara se ivise în curte, urmată de copii – se
hârjoneau gălăgioşi, fericiţi că sunt duşi la cofetărie -, el se ridică să-i
întâmpine.
— Rozana, mergi cu noi?
 X

Fata nu răspunse imediat, uitase de plimbarea lor, căuta să-şi

amintească unde vor să se ducă.
— Dacă eşti obosită, nu insist, surâse mătuşa maliţios, şi, pentru
că Oanea bolborosea şi-i făcea Rozanei semne să meargă cu ei, îl
smuci pe băiat, iritată.

▫ VIII ▫
Nu adia nici cel mai slab curent, atmosfera se primenise în toate
straturile, din zăvoi se furişa vâjâitul căderii de apă. Fata se ghemui pe
bancă. Despre tatăl ei pomenise unchiul Marius? Uşor să presupună,
când Bogdan Manolescu tulbura adeseori tihna familiei, n-ar fi fost
prima dată când doctorul se ducea la Iaşi să-l scoată din vreo
încurcătură bănească. Ea era la curent cu slăbiciunile lui
împovărătoare, unele din vremea când se mai afla acasă, intuite cu
precocitate, altele înfăţişate de el, fără jenă, în scrisori – se considera
totdeauna o victimă a impostorilor. Dacă tatăl avea nevoie din nou de
un sprijin bănesc, evident că unchiul era îndreptăţit să-i ascundă
mătuşii acest lucru; după cum constatase singură, pe Clara o revoltau
cheltuielile nesăbuite ale cumnatului şi nu admitea să fie ajutat
uşuraticul acela din leafa soţului. „Câştigă cu procesele enorm, ce face
cu atâţia bani? Pe ce-i risipeşte?” Supărarea fetei susţinea în mod ferm
revolta mătuşii: „Tata ar putea, ar trebui să se astâmpere, unchiul are
atâtea griji!” Plângea domol, sub palmele care acopereau chipul, faptul
că era nevoită să-şi judece părintele o făcea să sufere, ar fi vrut să-l
admire fără rezerve, aşa, ca pe unchiul Marius – să fii mândră de
părinţii tăi e o bucurie neasemuită!
— De ce plângi, Rozana?
În picioare, lângă bancă, Barbu o cerceta mirat – fata nu-l auzi,
nici nu-i simţi prezenţa, şi el puse aceeaşi întrebare, cu un plus de
blândeţe şi duioşie. Văzu că înalţă fruntea, expresia buimacă a chipului
deveni neîncrezătoare, se prefăcu în spaimă, dete să fugă, dar el i se
aşeză în cale.
— De ce naiba acorzi atâta importanţă unui fleac? Stai, te rog, nu
pleca, să nu amplificăm… Sunt gata să-ţi cer iertare! Adevărul e că am
fost ispitit de drăgălăşenia ta, a fosr mai presus de voinţa mea,
venisem să te împac, să repar atitudinea de aseară, n-am fost
niciodată mai sincer, pricepe, nu te mai uita aşa!
 X

Din nou gânduri confuze, nesiguranţă, şovăia, paşii ei se

destrămară, înţepeni, o reţinea şi modulaţia glasului, dar şi atitudinea
lui, îi impuneau să-l asculte-şi chiar să-şi revizuiască… I se păru că
ceea ce i se întâmplase de dimineaţă nu era decât continuarea
coşmarului din vis, îndoiala nu ţinu însă decât o clipă, se insinuă
dezgustul, apoi teama, strângea ca gheara unei pisici ce-şi înfige
unghiile în carne după ce s-a jucat cu tine blând – n-avea nici un motiv,
şi totuşi, de unde-i venea teama, ce o genera? Poate unde-i ştia pe ai
săi plecaţi de-acasă, şi ea se afla singură cu Barbu… Se retrăgea lin,
să-i înşele atenţia, de parcă el ar fi fost un copil uşor de păcălit – nu
desluşea ce forţă îi impune acest joc disimulat, nesincer şi insidios, ce
ţine de un caracter făţarnic şi abil. Braţele lui se întinseră cu un gest
rugător, o invita să rămână cu el, duioşia din glas, aproape
părintească, vădea dorinţa de a o linişti. Dar fata nu mai suportă
purtarea ei nesinceră, n-avea experienţa vicleniei, încât rosti ferm:
— Mă duc să-mi fac un ceai.
El înaintă un pas.
— Nu înainte de-a ne împăca, Rozana. M-am gândit toată ziua la
tine, pricepe că mă aflu…
Nu-l asculta, mai degrabă ar fi fugit; n-o făcu, din mândria de a
nu bănui el că-i era frică, încerca să se domine, părându-i stupidă
spaima, nelămurită asemenea urâtului care o împiedica să înnopteze la
casa roşie. Ezitarea îl încurajă, se repezi s-o cuprindă în braţe.
— Fetiţo, sunt chiar atât de respingător?
Cum ea se zbatea ca să scape, o răsturnă pe pieptul lui.
„Mă căiesc sincer, şi uite că proasta asta…” Capul fetei, trupul se
fereau de atingerea lui, Barbu observă, se indispuse.
— Vasăzică aşa, ţi-e silă de mine? Ei bine, află că prietena ta…
Se prăbuşea din nou lumea pentru Rozana, întunericul din parc
puse stăpânire şi pe mintea ei. Lupta surdă a celor două trupuri deveni
duşmănoasă, cuvinte incoerente şi gâfâite îi răneau auzul, mâinile
osoase ale lui Barbu o strângeau sălbatic… Visase cândva că s-a
prăbuşit din înălţimea unei stânci – senzaţia de prăbuşire era nu numai
a trupului, ci şi a minţii, a sufletului, trupul se fărâmiţase, mintea şi ea,
sufletul însă dăinuia întreg şi plângea cu jale, se trezise din coşmar
transpirată, cu gâtul uscat şi o reminiscenţă sonoră în ureche, ultimul
geamăt pesemne – aceeaşi senzaţie o copleşea şi acum, iar ea cu
 X

senzaţia aceasta se războia, deveni neînduplecată. Numai că nici o

mişcare nu urma îndemnurile revoltei, de parcă ar fi fost turnată într-o
formă. Barbu era la picioarele ei, îngenunchease împreună cu ea, îi
înlănţui trupul, gura se plimba în neştire, risipind sărutări apăsate
peste rochie. Vru să ţipe, şi poate ar fi făcut-o dacă n-o oprea grija de a
nu alarma personalul spitalului, cât se mai găsea la ora aceea, pe
Leana şi Maria… Brutal de lucid gândul acesta, care o opri să strige! Îl
îmbrânci pe Barbu, lovi cu picioarele – pentru o clipă pierdu echilibrul şi
se răsturnă, trupul ei fu străfulgerat de frică, ţâşni de jos şi se precipită
printre tufe, spre poarta spitalului.
Ajunsă în uliţă, se opri dezorientată: încotro să se îndrepte? Spre
oraş i-ar fi întâlnit pe cei plecaţi, zăvoiul dormea în beznă… Ceva mai
presus de înţelegerea ei o îndemna să se ascundă, căuta febril, s-ar fi
aruncat şi în şanţ, dar erau bălării acolo şi mişunau guşterii… Unde,
unde? Nimeni nu trebuia s-o vadă în starea asta. „Am să-nnebunesc…”
Nici ai săi, nici personalul… Furişată pe sub copaci, se pomeni în poarta
cimitirului, alungă fiorul: De ce să-i fie teamă de cimitir? şi de
întuneric? Nu mai era copil… Dacă nu va scăpa din ochi lumina de la
poartă… Asta şi trebuie să facă, să nu desprindă privirea de pe bec!
Uite, o să se ghemuiască aici, la poalele zidului, lângă tufele astea…
De n-ar fi urzici! N-o să fie observată, în schimb o să înregistreze şi
plecările, şi sosirile. Întunericul, care părea dens, aproape opac, se
destrămă, deveni străveziu, toate căpătau contur în juru-i, ca într-o
sală de cinematograf după ce te-ai obişnuit cu bezna – şi la fel se
întâmplă cu frica, frica de cimitir şi de mormântul unchiului Costin mai
cu seamă, pentru că ştia unde anume se află: reuşi să distingă prin
grilajul porţii profilul crucilor de piatră… Acolo-n stânga potecii e
mormântul lui… Răsuci iute capul spre bec, cum îşi propusese mai
înainte: lumina o saluta prietenoasă; uită de cruci, n-o mai preocupa ce
se află în spatele ei – pentru o clipă, mintea ei fu scobită ca o nucă de
sâmbure, şi chiar dacă unele gânduri se înfiripau, nu erau mai
conturate decât umbrele din preajmă.
Timpul care se scurse îi păru eternitate, pacea stăpânea natura
tiranic şi arbitrar, pacea şi întunericul – nu se auzea nici acel foşnet de
frunze legănate… De departe, de pe alt tărâm, după cum glăsuiesc
basmele, dinspre râu, de undeva dintr-o curte cu casă scundă şi
acoperiş de ţiglă – cum era a moaşei Aurica, aşezată în crâng –
răzbatea hămăitul înăbuşit al unui câine, hămăit capricios, un fel de
 X

lătrat la lună, bun să alunge plictiseala veghii. Umbre pe uliţă, şi vorbe!

Se cuibări pe neaşteptate, lipind spinarea de zidul rece, îl simţi umed şi
se înfrigură, îl ştia dărăpănat şi înverzit de muşchi. Vorbe vesele, de
copii, văzu copiii, intrau prin poarta spitalului, suferinţa ei se reaprinse.
Trecu şi mătuşa, urmată de unchiul Marius – ea se însufleţi, păru să se
ridice, dar n-avu îndrăzneala să meargă după ei. Ce-o să se facă acum?
Până şi poarta spitalului, care pocni cu zgomot, o respingea. „Nu pot să
dau ochii cu ei! Pentru nimic în lume! mai bine să mor!” Ar însemna
iarăşi: „Ce-s capriciile astea? De ce nu vii la masă, ce scuze-ai mai
scornit?” şi privirile! O, şi privirile! În plus, sâcâielile lui Oanea… „Bietul
Oanea!” Se ridică dreaptă şi ieşi la drum – paşii ei şovăiră doar cât
străbătu faţada spitalului, până când şi trupul i se chirci, după aceea
călcă ferm, să ajungă în oraş. Această dorinţă de a colinda centrul
oraşului o mai învioră. Mai ales luminile o atrăgeau, strada principală,
în care da uliţa lor, se zărea luminată, o şi întâmpină, orbitoare, vitrina
cofetăriei, cu globurile-i mari şi colorate – trecu palma peste frunte şi
îşi netezi părul, gest involuntar pe care-l făcea dimineaţa, la trezire,
suspină să golească apăsarea din piept. Spaima, rămasă în urmă,
ameninţa acum din spate, de parc-ar fi ţinut în spate o măgăoaie,
umerii ei unduiră s-o alunge, dar nu plecă, se micşoră, o simţi pitulată
între omoplaţi. Oricum, oraşul o invita să-şi recapete calmul, şi pe
măsură ce se familiariza cu mişcarea de pe străzi şi cu zgomotul –
animaţia nu încetase la ora aceea -, îi reveni, cu adevărat, liniştea. În
grădina cârciumii din colţ scârţâia un taraf – nu reuşea să acopere nici
clinchetul paharelor ori târşâitul scaunelor, se auzeau din stradă şi
comenzile chefliilor, urmă un schimb neînţeles de cuvinte… Totul o
reconforta.
Hoinărea fără ţintă – se afla acum în centrul comercial al oraşului
-, cerceta vitrinele să-şi dea o preocupare, doar erau aceleaşi vitrine de
totdeauna, le cunoştea conţinutul pe dinafară, cu stratul de praf galben
deasupra obiectelor şi aşternutul din hârtie colorată, pătată de
murdăria muştelor şi albicită de soare… Doi tineri trecură absorbiţi de
discuţie, fata se trase lângă zid, obrajii ei fură cuprinşi de flăcări, se
dezlipi să-i urmărească, se opri dezamăgită când cei doi intrară în
restaurant. „Poate m-am înşelat” – făcu cale-ntoarsă. Un trecător o
cerceta de câtva timp, plin de curiozitate, expresia figurii lui deveni
ambiguă, se întreba probabil dacă nu staţiona în mod expres în faţa
vitrinelor, iar când fata luă la rând şi prăvăliile care trăseseră
obloanele, se apropie de ea alunecos, o măsură uimit, îmbrăcămintea
 X

fetei părându-i curioasă. Gestul lui o alungă, mergea acum la

întâmplare, nu se regăsi pe sine decât în preajma primăriei, când se
întrebă dezolată ce caută în partea aceea a oraşului. Nu găsi nimic
salvator, îşi frământa mâinile înfrigurată, şi nu implora decât un
adăpost pentru noaptea aceea: mâine o să vadă, poate o să plece pe
undeva, e mai uşor să colinzi ziua… Se ivi, prietenoasă şi surâzătoare,
imaginea Stănilei, cu moş Alecu şi tante Marica în poartă, aşa cum o
petreceau de obicei la plecare, poftind-o stăruitor să revină cât de
curând, şi pentru o clipă emoţia o frânse, se certă că nu plecase în
dimineaţa aceea la ei, ar fi evitat câte se petrecuseră după fuga de-
acasă… I se încălzi inima, lăcrimă: nu trebuie să plângă, deşi simte că
n-o să mai poată… Porni orbeşte, aproape alerga – unde-a ajuns? Podul
tăbăcăriei! Luminile au rămas în urmă… Undeva, în beznă, pe dreapta
şoselei, se afla casa roşie, cocoţată sub pădurea de fagi: cei de-acolo
se pregăteau de culcare, Dina mai cu seamă, care era foarte
somnoroasă seara, se retrăgea cea dintâi… De câte ori rămăsese să
doarmă la ea, o lăsa de vorbă cu moş Matei ca să se vâre în culcuş –
poate că-i mai găsea treji, adeseori jucau table… Întunericul îi stăvili
calea: în faţă o aştepta umbra pădurii, dar şi din spate pândea
tăbăcăria pustie şi păzită de bufniţe şi lilieci. Trupul Rozanei se încărca,
deveni greu de frică, fiecare tufă se transformă curând într-o
sălbăticiune. „Am uitat de lupi!” Se răsuci spre fabrică atât de iute, de
parcă ar fi vrut s-o roage să-şi arate silueta mătăhăloasă din pâlcul
gorunilor! Nu întâlni decât întunecimea deasă care o înghiţise şi, cum
tainiţele clădirii părăginite mişunau de… o luă la goană spre oraş, în
timp ce privirea ei holbată căuta şirul luminilor: pendulau departe,
deasupra şoselei – coborî spre ele; binecuvântată lumină,
reconfortantă lumină! „Dina nu face atâtea mofturi!” Strunit tainic
până atunci, gândul scăpase acum din frâu şi-i necheză în ureche ca un
cârlan lăsat slobod – recunoscu înfiorată că nu bezna, nu numai
întunecimea o întorsese din drum, ci şi gândul acesta stupid, care o
mâna acum nebuneşte spre han. Îndepărtă cu indignare aserţiunea
ireverenţioasă a lui Barbu despre prietena ei. Ajunse în faţa hanului, îl
cunoştea bine pe hangiu, i-ar fi putut da adăpost în casa lui, la urma
urmei să-i găsească un locuşor şi în bucătărie… Uite ce gând neghiob îi
trece prin minte! Pe prispă, în dreptul scării doi beţivani se sprijineau
reciproc, chicotind hazliu – fata se îndepărtă buimacă, strigară ceva în
urma ei, o năpădi o tristeţe sfâşietoare, ochii i se umeziră iarăşi. Intră
în oraş, dar de astă dată nu se bucură: ce să facă pe stradă? Era târziu,
 X

o să se uite lumea curios la ea! „Să mă concentrez, trebuie să găsesc

un adăpost”. Şuierul prelung al sergentului de stradă o făcu să tresară,
pustiul străzii înguste pe care apucă deveni apăsător, casele pândeau
din umbra grădinilor – dar nici în centru nu se putea întoarce, sergentul
o s-o întrebe ce caută ea, o minoră, singură, la ora aceea… Se uită
totuşi spre centru şi, deodată, gândul ei îl cuprinse în întregime pe el.
„A fost desigur Mihai, la masă, acolo, la restaurant, cum nu m-am
gândit?”
Străbătu strada până la capăt, şi iarăşi înapoi, apucă pe alta mai
scurtă şi mai întunecată, o termină şi pe aceea, fără să fi găsit o soluţie
– deznădejdea lucra încet, avea să-şi piardă cumpătul, se şi înfurie,
deveni rea, duşmănoasă, plină de ură, o sufoca ura: împotriva nopţii, a
oraşului, împotriva ei, a nepriceperii ei. Îşi reproşă slăbiciunea de a fi
renunţat la singurul loc potrivit, casa roşie, din considerente prosteşti,
cât de prosteşti! Acum nu mai avea curaj să pornească într-acolo, casa
roşie era departe, şi ei s-au culcat, o să găsească întuneric şi câinele
dezlegat… Chiar dacă s-ar trezi din somn, ce să le spună? Mâinile ei se
agăţată de grilajul care împrejmuia grădina de flori a unei case
bătrâneşti, răceala fierului o înţepeni, se simţea pierdută, aproape se
înecă, lumea pierise, se afla cu totul singură, fără putere şi fără voinţă,
asaltată de tristeţe… Florile nu le zărea, dar nările desluşeau mireasma
micsandrelor, care îmbogăţea parfumul nopţii împreună cu petuniile şi
tutunaşul: nopţile parfumate ale oraşului! Ale acestui oraş mic şi
fermecător… Pe neaşteptate, ţâşni lumina prin una din ferestrele casei
şi inundă grădină ca o apă aurie, scăldă rondurile; în clipa aceea
recunoscu a cui era casa – omul, un institutor, era prieten cu unchiul
Marius, iar soţia lui, o femeie micuţă, se căuta mereu de nervi. Cu fata
lor, Monica, se vedea uneori. Cât ţinu lumina, îi păru posibil să ceară
adăpost acolo, dar bezna înghiţi iute grădina şi totodată licărul ei de
speranţă, suspină prelung, ca după un plâns desperat, şi desprinse
palmele de pe grilaj, şterse arsura fierului pe fustă, dar nu pieri, pustiul
puse stăpânire cu totul pe ea. Casa o atrăgea ciudat, fără sens, rămase
locului, prin întuneric se contura linia scării, cu doi stâlpi de beton, şi
deasupra lor, nişte forme rotunde; deschise portiţa şi o urni, făcu un
pas, încă unul, ca un hoţ care intră să prade… Răsunară din urmă, mai
precis dinspre centru, bocănelile unor pantofi, se apropia cineva, lăsă
lanţul desfăcut, doar apucă să tragă portiţa. Simulând un aer degajat,
îşi îndepărtă spatele şi porni domol pe trotuar, ca şi cum s-ar fi
îndreptat spre casă. Bocănitul se apropia, în susul străzii pornise şi
 X

fata, care iuţi paşii, dar păstră aceeaşi alură degajată, aproape
nonşalantă. Bărbatul, un tânăr – era un tânăr, constată asta cu coada
ochiului -, trecu pe lângă ea grăbit, grăbit şi absorbit de propriile
gânduri, n-o luă în seamă, ea respiră uşurată, scăpase de o primejdie
necunoscută… Obrazul bărbatului era de altminteri sever… sau
nemulţumit de ceva?… Sângele năvăli mai întâi în capul fetei, şi după
ce parcurse ca un şuvoi cald tot corpul, se retrase, o lăsă îngheţată,
tremura: avea talia şi mersul lui Mihai! El era? El fusese? Nădejdea o
aruncă pe urmele lui. Năucă şi într-un fel fericită, îşi spunea: „La el
trebuie să alerg, o să mă ajute, va aranja ceva cu proprietarul… S-a
zbuciumat atâta, a suferit… Din nou se încălzea, se înfierbânta, chiar
transpiră, îşi simţi fruntea umezită, se şterse maşinal, cu umărul; a
scăpat… nu, să-nu plângă, el nu trebuie… s-a oprit, deschide portiţa…
n-o să-l ajungă, a încuiat-o la loc – alerga înecată, pierduse umbra
dragă, dispăruse, dar nu, uite-o cum urcă treptele scării: sau i se pare?
Sosi în faţa casei când închidea uşa de la intrare, auzi cum răsuceşte
cheia în broască, înregistră mecanic: de două ori! vru să-l strige, se
opri de la prima silabă, o mieunătură caraghioasă, care o deconcertă –
cutezanţa ei îi părea acum uluitoare -, ce profil sever avea cu
sprânceana arcuită posomorât! Atitudinea lui îi amintea în mod
surprinzător de scenele de la început, când o aţintea acru, o şi
alungase cu asprime… Mai era ceva, ce nu se contura limpede, dar o
obliga să se ţină rezervată, să se retragă. Rămase lângă gard, să
aţintească lumina – se luminase casa, se înveselise, prinsese viaţă,
parcă-i vorbea, o încuraja: „Nu vezi? Îţi ţin de urât! El e acolo!” Spera
să-l vadă, fereastra dezgolită lăsa să se vadă un tablou; acum o să vină
ca să lase transperantul, îşi dete seama curând că nu era decât
fereastra antreului, şi n-avea stor. Speranţa reînvie: deşluşea nişte
zgomote – vătuite – paşii lui? Apucă cu amândouă mâinile clanţa porţii
şi o zgudui, fără să înţeleagă de ce face lucrul acesta. Picioarele o
purtară de-a lungul gardului, căuta febril ceva, mintea i se încinsese,
gândea tulbure – escaladă pe neaşteptate gardul, asigurându-se mai
înainte că nu venea nimeni. Ajunsă în grădină, se piti – nu mai respira,
grămădită în ea, înfricoşată, apoi se târî hoţeşte îndărătul unui măr
bătrân, se ţinu de trunchiul lui, îngenuncheată. Aerul era îmbibat şi aici
de parfumul micsandrelor, inspiră adânc mireasma plăcută, se mai
potoli, căută să se familiarizeze cu locul, îmbrăţişă mărul cu dragoste,
îi cerşi căldură şi prietenie, dar şi tovărăşie pentru noaptea aceea, să-i
ţină de urât. Îl părăsi pentru o clipă, să rupă o floare, pe care şi-o
 X

prinse în gaica rochiei, braţele îl înlănţuiră iarăşi. Cu buzele lipite de

coaja aspră, nu slăbea din ochi lumina. Când se stinse – se stinse doar
în antreu -, locul nu-i mai păru îmbietor, îi amorţiseră genunchii, se
ridică, o înţepau mii de ace, gamba unui picior parcă-i paralizase, nu se
putea sprijini în el, la contactul cu pământul ţipă uşor, o durea, înlănţui
din nou mărul, aşteptând ca sângele să circule şi prin gamba amorţită.
„Să plec de-aici cât mai iute, e mult până la spital, o să mă furişez în
camera mea…” Privi strada şi se înfricoşă. „E trecut de miezul nopţii!
Ce-ar zice ei dacă m-ar simţi? Ce să le spună?… Dar dacă mă cred în
odaia mea? Tante Clara şi-o fi zis: «S-a culcat, biata fetiţă, era obosită,
nu ne-a mai aşteptat, n-are rost s-o trezim pentru o bucată de cataif pe
care o s-o mănânce şi mâine dimineaţă…» Doamne, fă ca ea să fi
gândit aşa! Ooo, dar nici n-aş putea intra în dormitor decât pe
fereastră, seara se încuie uşa, cum de-am uitat? Se încuie! Mătuşa
controlează totdeauna… şi dacă fereastra nu e deschisă? Să-mi
amintesc! Nu ştiu, nu ştiu, n-am apucat să intru în camera mea, iar de
dimineaţă, mi-e groază de odaia mea, mi-e silă! Am să rămân aici, uite-
acolo, pe scară…” Urcă cu precauţie primele două trepte, socotea că
nu e prea răcoare afară. „Şi la urma urmei, nu trebuie să mă mai
gândesc la nimic, de vreme ce n-am încotro”. Se aşeză. O treaptă rece
de scară! „Dar nici n-o simt prea rece, mai degrabă e tare, ce-ar fi să
iau colacul de colo? E de papură, o să-mi fie moale pe el… Ca un căţel
părăsit!… Ei, şi? Stau pe el foarte bine, ţine şi de cald… Un colac cald,
un colac pufos şi cald…” Simţi în nări boare de pâine caldă, gura unui
cuptor încins se căscă incandescentă, lăsând să se vadă mulţimea
colacilor rumeniţi, colaci moldoveneşti împletiţi din cocă de cozonac,
presăraţi cu bucăţele albe, de zahăr cubic zdrobit uşor cu pisălogul…
„Acum şi foamea! Dă-i… de colaci! Vrabia mălai visează!… O bucată
de mălaiaş, caldă şi un dovleac turcesc, cum face Maria uneori, când
are chef, dar nu prea are…” – evocarea din urmă îi alungă foamea:
ochii Mariei stăruiau holbaţi undeva în aer, jucau ameninţători, se
multiplicau devenind nişte puncte luminoase care urcau şi coborau
iute… Întredeschise pleoapele îngreunate de toropeală, înregistră vag
unde se află, gemu, trupul ei se ghemui, adăposti picioarele sub fusta
largă – jocul punctelor pierise, se pierdu şi pe sine în valul fierbinte
care o înconjura, ce o cuprinse în întregime… Exista totuşi ceva
stânjenitor: lumina străzii? Nu era lumina din stradă, becul felinarului
nici nu ardea, ci lumina geamurilor dinspre stradă, unicul impediment.
„Nu mă lasă să adorm, de s-ar stinge lumina aceea!” Pieri curând, dar
 X

mai rămânea, cu toate acestea, una difuză, în interior, înăuntrul odăii

lui, o percepea în chip ciudat. „Nu s-a culcat încă?” Plutea acum pe
coama unei pale parfumate şi calde, care furase mireasma
micsandrelor – plutea uşoară ca un puf de păpădie, fără gânduri, lipsită
de orice dorinţă, imaterializată, golită de sine, amorţeala domolise
toate senzaţiile, o îneca, unde cu moliciuni catifelate o mângâiau, şi în
ultimul licăr de cunoştinţă se zări în alunişul verde, luminos, pe pledul
lui Mihai.
Se aprinse lumina în vestibul, dar fetei nu-i tresări nici un muşchi,
somnul o prăvălise în adâncimea prăpăstioasă a inconştienţei, nici
auzul ei nu înregistră scârţâiala uşii – judecătorul o zări, zări
mogâldeaţa de pe scară, abia după ce închise cutia pentru scrisori, şi o
luă drept un câine ciobănesc aciuat de răceala şi umiditatea nopţii pe
ştergător… „Parc-ar fi om, nu câine… O femeie!” Coborî emoţionat.
Înainte de a face vreo presupunere se încruntă, chiar se înspăimântă.
„Femeia aceea… ar fi stupid!” Braţele lui se agitară într-un gest de
protest împotriva unei asemenea năpaste căzute pe capul lui, se
aplecă s-o scuture, dar abia o atinse, se aştepta să alunece moartă, să
se rostogolească… Recunoscu dintr-o dată rochia fetei şi gemu
sugrumat.
— Rozana! Ce mai e şi asta?
O cuprinse, era adormită. „I s-a întâmplat ceva…” Urcă în
apartament cu ea în braţe, cuibărită la pieptul lui cu un vaiet de
desperare, fără să fi desluşit ce se petrecea cu ea.
Se odihnea în braţele lui ocrotitoare, într-un fotoliu albastru… „E
fotoliul unchiului Marius!” Scânteia de bucurie se stinse – răsări
imaginea scării, o scară! Ea era ghemuită pe un ştergător de papură,
ca un căţel pripăşit!… „Ce-mi pasă? Mi-e bine, nu vreau să mă trezesc;
din somnul acesta nu trebuie să mă trezesc decât în zori şi să plec la
Stănila…” Părerea de rău că-l părăsea pe Mihai, fără să-i spună nici un
cuvânt, o făcu să suspine. „Ce-o să creadă el?” Cu voinţă, se cufundă
iarăşi în pacea somnului – Mihai o simţi grea, încinsă. „Poate are
temperatură, e bolnavă?” Merse să o depună pe pat şi o înveli cu
pledul până la bărbie. „Aş avea nevoie de un termometru, dar nu-i pot
trezi pe proprietari… Nici nu trebuie să bănuiască ei, de altminteri, că
fata… Dar ce-a adus-o aici, ce?” Lăsă veioza aprinsă, o acoperi însă cu
un coif de ziar, pe urmă, buimac şi obosit, se întinse în fotoliu ca s-o
vegheze. Prezenţa Rozanei pe scara lui avea o cauză serioasă, dar,
 X

oricât se frământă, nu găsi nimic convingător – se temea, pe de altă

parte, ca logica lui de magistrat să nu-l târască pe un drum eronat, mai
precis: să-l determine a face o supoziţie exagerată, când poate nu era
decât o interpretare prăpăstioasă a Rozanei. „Ea e atât de sensibilă şi
de susceptibilă! Pentru un gest ori un cuvânt mai… E avidă, ca şi mine,
de multă, de foarte multă tandreţe… îşi zise, rememorând scena din
crângul de aluni, când revenise de la râu răvăşită. A plâns atunci
deznădăjduită, din cauza purtării mele! Sau mă înşel? Prea bine n-o
cunosc, îmi rezervă mereu câte o surpriză”. Dacă în vizita făcută peste
zi, la spital, ar fi îndrăznit să ceară amănunte… Atitudinea rece a
mătuşii nu-l încurajase însă, părea mai degrabă interesată de prezenţa
lui decât alarmată, şi privirea ei stăruitoare îl făcuse să se simtă ridicul,
o, cât de ridicul! şi ironia din cuvinte, reţinută cât să nu-l ofenseze, dar
să o simtă totuşi… Regretase atunci, pe loc, îndemnul pripit, îl mai
regreta şi acum. „Ce-a fost cu mine de m-am precipitat ca un caraghios
în curtea spitalului, venind din aluniş?” Ameninţarea aceea vagă,
presimţită, reveni – îl torturase şi în aluniş, pe când aştepta fata –
chipul Rozanei se contură, se întregi cu expresia de alaltăieri seară,
când se despărţiseră pe podeţ: muiat de ploaie şi crispat, îngrozit…
„Nu exagerez? Evident că iar exagerez, ce-o putea speria într-atât? şi
totuşi…” Fata tresări în somn, gemu, şi el se duse la ea. „O chinuie
ceva, suferă, trebuie să se fi întâmplat cu adevărat ceva! Dar când? În
după-amiaza aceasta, mătuşa ei nu părea alarmată…” Zbuciumul se
prefăcu în scâncete, ţinea pumnii strânşi, unul se descleştă cu
lentoare, palma căzu ca o aripă tăiată; o cută adâncă pândea între
sprâncenele adunate – şi gura ei se chinuia, buzele se strânseră să
oprească un ţipăt, el îi luă mâna, i-o ţinu, îşi apăsă gura pe ea, stăruiră
pe bătăile pulsului: pulsul bătea normal, nefiresc de normal; aşadar, nu
era bolnavă? şi cât se zbuciumase el în ziua aceea, presupunând… O
teamă stupidă, asta-l şi îndemnase să dea buzna la spital… O
aşteptase, ca de obicei, în alunişul lor – aşa-i spunea ea, încântată,
alunişul nostru -, şi la început, faptul că nu sosea nu-l alarmase. „O
împiedică ceva să nu vină, poate nu-i îngăduie mătuşa să iasă”. Ce-l
neliniştise mai târziu? Devenise atât de iritantă neliniştea aceea, încât
părăsise locul de întâlnire îmbufnat – îmbufnat pe ea, că nu se ţine de
cuvânt, dar şi pe el însuşi, că se lasă dus de nas de o fetişcană. După
amiază revenise în acelaşi loc, fiind convins că are s-o întâlnească.
„Poate e un mal entendu, mi-o fi spus să ne vedem după masă?” Se
plimbase îndelung, revenise în toate locurile îndrăgite de ea, se
 X

stabilise în aluniş. „Trebuie să vină!” Deschisese o carte, gândurile lui o

luau razna. Ceasul-brăţară, aşezat lângă carte, ticăia enervant, îl
privise de zeci de ori, în mod absurd, doar întâlnirile lor nu respectau o
oră anume, se găseau totdeauna, fie că sosea ea mai înainte, fie că el,
îşi făcea, ca acum, siesta pe pled, în plină natură, cum îi plăcea.
„Totodată, nu mai risc să fiu vizitat de vreuna dintre iubitele zăpăcitului
de Radu!” Dar nu, nu se ivea de nicăieri, nici n-o descoperise cocoţată
în cine ştie ce arbore, pornită pe năzbâtii. „Cât de luminoşi arată ochii
ei atunci şi cum îi radiază chipul trandafiriu!” Abia se conturase schiţa
unei scene asemănătoare, şi inima lui îşi intensificase bătăile, bătăi
nebuneşti, îi tăiaseră răsuflarea: mai aşteptase cândva… i se depanau
gândurile ciudat de încâlcite, se simţea gâtuit, sângele făcea stază în
mintea lui, i-o împăienjenea – protestase cu ultima fărâmă de
luciditate: „N-are rost săă… iar revine chinul…” Revenise, într-adevăr,
chinul spaimei neroade, spaimă pentru ceva nelămurit, nu reuşea
niciodată să desluşească semnificaţia ei. Nu se mai închegase nici un
gând, îl domina frica, absurda teamă! Transpira, părea bolnav, se
credea bolnav, sărise de pe pled, mergea împleticit, rezemase fruntea
de trunchiul primului alun; în amurgul dulce, cu efluvii parfumate,
păşea peste poiana din crâng o siluetă elansată. „Dar cum o văd,
Dumnezeule, cum, dacă nu privesc într-acolo?” În realitate, el nu
privea nici unde, ţinea ochii strânşi. „Şi totuşi, uite-o, vine spre mine…
Adina! Cât de subţire e trupul ei… Sânii împung rochia diafană… rochia
în care au îngropat-o! Fugi, nălucă! Visez, e un coşmar, am adormit pe
pled… Se apropie, are părul lung şi unduios ca în noaptea pescuitului…
Cu adevărat visez, bine că visez, şi nu… Ochii albaştri sunt voalaţi, dar
nu e tristă… Stă vie, la doi paşi de mine; şi uite că-mi surâde, îmi
surâde fără pic de mustrare… de ce mustrare? pentru ce mustrare?
Adina!” Buzele lui simţeau coaja aspră, în timp ce nodul din gât îl
sufoca, durerea coborî pe esofag, i-l strangula, ajunse în stomac. O
centură, de răceală îl cuprindea peste mijloc, duse palmele spre şale,
să le frece – în realitate, rămase inert, gesturile erau închipuite -, dorea
să reţină năluca, şi cu toate acestea, spaima lui o alungase, posedat
dintr-o dată de o stare de nebunie. Nu mai ştia pe cine aşteaptă,
confunda timp, spaţiu, eveniment, se cufundase într-o primejdioasă
apatie. Din starea asta jalnică, îl smulsese un fapt divers: trecea pe
lângă el o ţărăncuţă desculţă, cu părul de un blond aproape alb, în
şuviţe încâlcite, ţipând pe urma ţapului răzleţit de turmă, plecat să
roadă muguri de paducel. Îşi revenise atât de brusc, încât punea
 X

stăpânire pe el un tremur uşor – ţărăncuţa îl aţintea din mers, privirea

ei exprima şi curiozitate, dar şi o oarecare teamă, ca şi cum ar fi dat de
ceva ciudat; mâna turma cu o nuia de alun, plesnea când în dreapta,
când în stânga, pe deasupra, se prefăcu că e necăjită pe ţap, îl şi lovi
cu piciorul. El simţise nevoia să se mişte, să nu creadă copila aceea c-
ar fi… Nu ştia de ce-i venise gândul că fata l-ar putea considera un ins
scrântit, totuşi îi zâmbise, fluturând în acelaşi timp mâna, cu un gest
prietenesc. O văzuse contrariată, se şi oprise pentru o clipă. „Ce naiba
vrea omul ăla?” Pe urmă îşi vărsase nedumerirea pe ţapul bărbos,
cărându-i lovituri de nuia pe spate, fără să-l urnească de lângă tufă.
— Unde mergi tu cu turma, fetiţo? strigase în urma ei, şi îl mirase
cât de limpede şi calm răsunase glasul lui.
Ea se întoarse sfioasă şi, pe un ton îngăimat, privindu-l pieziş:
— Mă duc să le adăp la stăvilar.
Ţapul se înfipsese până la urmă ţanţoş în mijlocul turmei de
capre, cu capul înălţat, să privească drumul către râu, ca şi cum ar fi
spus: „Nu-mi astupaţi belvederea!” Încadrate firesc în privelişte,
gesturile, vorbele îl readuseseră în simţiri: „Nu s-a produs nici un
cataclism, totul pare cuminte şi desluşit în natură, cataclism a fost,
doar pentru o clipă, în mintea mea! Doamne, unde te pot duce nervii…
Se reîntoarse la pled. „Ceasul!” Îl clătinase suspicios. „Atât să fie ora?”
Aşadar, nu trecuse o veşnicie, cum îi păruse lui, Rozana mai putea să
vină… „Dar dacă a răcit din cauza ploii torenţiale?” I se împlântase
acest pumnal, fulgerător, şi chinul reîncepuse…
Mâna fetei încleşta marginea pledului şi îl înlătură de pe trupul ei
cu un geamăt – era transpirată, avea obrajii încinşi. El o acoperi din
nou. Rămase liniştită o vreme, pe urmă se zvârcoli iarăşi, ajunse pe
muchia divanului. O ridică atunci în braţe şi se plimbă prin încăpere,
vorbindu-i şoptit, ca unui prunc bolnav, un fel de gângureală
adormitoare, cu gura lipită de urechea ei caldă – dormea adânc,
prăpăstios, şi-i fu milă de ea, cunoştea somnul acesta greu, de plumb,
care înşfacă omul după ce l-au zdrenţuit nervii, o reaşeză pe pat şi o
înveli. Continuă s-o vegheze din fotoliu, până aţipi şi el, cu o mână
prăvălită de-a lungul spătarului – se auzeau distinct două respiraţii
adânci şi egale; pe undeva, într-o cameră învecinată, se afla o pendulă;
bătu orele trei. Când se stinseră, în aerul care le absorbi şi ultimele
vibraţii, liniştea se aşeză profundă, grea.
 X

▫ IX ▫
O lumină lăptoasă pătrundea prin storurile trase, se amestecă cu
albăstreala veiozei, rămasă aprinsă peste noapte, realitatea de afară
se insinua în interior cu paşi desculţi, cercul de raze din mijlocul odăii
devenea mereu mai străveziu, pierzând conturul – din ungherele
întunecoase ieşiră domol, căscând parcă somnoroase, mobilele; se
însufleţeau cu adevărat şi cele mai mici obiecte pe măsură ce
întunericul aluneca nevăzut, prin pereţi, tavan şi canatul uşii, la acea
trâmbiţă neauzită a aurorei, ce călca afară mai alert, dar în casa
bătrânească se furişa molcom, imperceptibil aproape… O fereastră,
două, cu pervazul lung… Toată atmosfera îi păru fetei străină, lumina
tremura vânătă deasupra patului în care dormea ea, şi nu venea de la
cele două ferestre; pluteşte asemenea unui abur, o iluzie, desigur,
lumina nu pluteşte… e ca şi cum n-ar fi întâlnit ordinea obişnuită a
lucrurilor… „Să alung vedeniile, mă irită, ceea ce-mi pare că văd nu
poate exista, de vreme ce nu cunosc obiectele… şi nici unchiul Marius
nu poate sta lungit în fotoliu, pentru că se află de-acum în baie…” În
nări simţi parfumul săpunului de bărbierit. „E cel mai fin săpun, altul
mai fin nu există, încât, chiar dacă e scump, să-l folosim, şi pentru
tenul nostru, Rozana, îţi dau voie, al nostru l-am pus aici, pe dulăpiorul
cu mărunţişuri de drogherie”. Mii de ace îi înţepau braţul amorţit… Sau
piciorul? Nu sta într-un picior, sub măr, aşteptând… Se răsturnă pe
spate nemulţumită şi se întinse lung sub pled. „Formidabil! m-am
culcat cu ciorapii… Ce m-a găsit? Dar m-a plouat în pădure, acum
ştiu…” Întredeschise genele, supărată pe lumina ferestrei. „N-am văzut
adineauri două?” se împotrivi gândul, schiţat subţire, nedecis, cu vârf
tare de creion. Descoperi, cu adevărat, două ferestre, aveau storurile
trase şi se certă din nou că se lăsa păcălită de starea de somnolenţă.
„Ce-mi creează false imagini, miraje?…” Îşi surâse interior. „Un fel de
fata morgana în deşert, prostuţo! De vreme ce nu recunoşti nici
storurile, doar n-a schimbat tante Clara peste noapte storurile!”
Lumina ce venea, din partea opusă pătrundea prin zidul lateral? „Ce
absurditate. Câte farse îţi joacă somnolenţa!” Nu e prima dată,
asemenea năzbâtii i se întâmplau des, mai ales noaptea… Se ducea
bunăoară să-şi ia o batistă din scrin, şi la întoarcere nu-şi mai da
seama încotro e patul, alteori nu putea realiza la ce capăt doarme sau
dacă e cu faţa spre perete ori spre marginea divanului, şi multe
ciudăţenii din acestea… „Ce pretinde Sofronie? Că înţelepciunea
 X

poporului… E o expresie favorită a lui, ca să nu lase impresia că-şi

asumă răspunderea zicalei! Că înţelepciunea poporului spune: Somnul
e rupt din moarte! şi chiar e, aşa să ştii dumneata.! Bârrrrr, ce
stupizenie!” Strânse puternic genele. „Hm! Nu e deloc o stupizenie,
pentru că dacă mă gândesc bine, nu-mi pare, când mă trezesc din
somn, că vin din altă viaţă? Din ce fărâme de imagini se alcătuieşte
visul, coşmarul? Vezi lucruri şi persoane necunoscute; sau le-ai
înregistrat prezenţa în mod inconştient? S-ar putea să ne fi născut cu
ele, ce ştim noi?! Natura e o enigmă! Rămâne o enigmă, îi descoperi
tainele, dar ea te înfundă în probleme şi mai complicate! Ce-o fi cu
casa aceea mare, cu înfăţişare posacă, despre care ştiu bine că nu
există în realitate şi care mi se arată în vis familiară şi dragă? Trează,
păstrez nostalgia ei, deşi bănui că n-o s-o găsesc nicăieri, tot aşa cum
ai nostalgia, şi a altor lucruri dorite, fără însă… Ce supărătoare a
devenit lumina!” Deschise ochii, din nevoia de a pune ordine în
impresiile ei vizuale: erau oare două ferestre? Înseamnă că s-a culcat
în odaia copiilor, numai acolo existau două ferestre… întâlni, surprinsă,
veioza, şi în acelaşi timp vorbele mătuşii răsunară sentenţios: „Veioza
strică vederea!”. La ei în casă nu există lămpi de noapte… Închise ochii
epuizată, suspină, o lâncezeală nesuferită cuprindea şi trupul, şi
mintea ei, totul se rotea nebulos, haotic, fărâme de imagini reale se
îmbinau cu licăriri de vise: se văzu pitită la baza unui zid înalt, aştepta
să se întâmple un lucru înfricoşător, incapabilă să se urnească de-
acolo, era un zid vechi de mănăstire, măceşul sub care se aciuase
făcea umbră… nu e umbră, ci o spărtură. „Văd roşul cărămizilor – n-
avea decât să se aplece şi-o să i se arate grădina mănăstirii… Cum de-
am încăput prin borta strâmtă? Grădina maicilor e un adevărat paradis!
De nu m-ar zări, mă cunosc, m-am strecurat aici hoţeşte…” Dar la
urma urmei, ce caută? Or s-o bănuie c-a vrut să fure mere! „Avem şi
noi mere, ştiţi bine, nu-mi trebuie nici un măr! Să ies de-aici cât mai
iute!” Ce se-auzea? Cine zdupănea aşa? O turmă de porci! Alerga spre
ea o scroafă cu purcei, grohăind sălbatic. „Ajută-mi, Doamne, să ies de-
aici!” Trupul ei devenise parcă mai voinic, nu mai încăpea prin
spărtură, zidul îi rupse rochia, îşi simţea zgârieturile… În raport cu
teama, erau un lucru de nimic. „Dacă nu reuşesc să trec dincolo, o să-
mi mănânce mâna şi urechea… mi le-a şi mâncat, vai, mi le-a şi
mâncat, sunt bandajată, o momâie de vată în bandaje, unchiul Marius
m-a oblojit aşa… nu pe mine, ooooo, nu pe mine, pe copil… eu sunt
teafără, zac aici, lângă zidul mănăstirii. Ce s-aude? Pârâie ceva, zidul!
 X

Se prăbuşeşte zidul… s-a şi prăbuşit, dar nu m-a lovit, nu simt nici o

durere, poate sunt amorţită, aşa se zice, când eşti amorţită… Ce mai e
şi asta?” Vine turma de porci, trece peste trupul ei în goană, o calcă în
copite, ce zdupănit! şi nimic altceva, beznă! Se regăsi după o clipă,
alerga, avusese acest îndemn toată vremea, dar picioarele n-o
ascultau, le trăgea după ea agale, lipsite de viaţă ca nişte butuci.
Bucuria se preschimbă iarăşi în spaimă, spaima se amplifică. „Se va
întâmpla un cataclism, îl presimt, fugiţi, copii, fugiţi iute! Daţi-mi
mâinile, prostuţilor, veniţi cât mai aproape de mine, uite cum
tremuraţi! Berbecii n-or să vă împungă! Dar sunt mii de berbeci, de
unde s-au ivit? Vor face totul ţăndări, praf, sunt îndârjiţi!…” Ţipă şi, cu
o mişcare de resort, se ridică de pe pernă, descoperi din nou trupul
alungit în fotoliul albastru – îi alunecase un picior, celălalt mai atârna,
trecut peste braţul de catifea. Îşi dete seama cine zăcea atât de
aproape de ea, se mai linişti, deşi nu recunoştea unde se află, nimic din
încăpere nu-i spunea că a fost vreodată aici, nici măcar în vis… Dar nu
visa încă? Avu îndemnul să se ciupească, nu era însă capabilă de nici
un gest, o dureau toate oasele, se simţea complet epuizată, recăzu pe
pernă. „Doarme cu gura întredeschisă, ce incomod doarme, mi-e milă
de el…” Ar fi vrut să se repeadă să-l cuprindă în braţele ei… „Recunosc
fotoliul, mi se pare cunoscut, dar nu e al unchiului Marius…” Se
odihnise acolo în compania lui Mihai? A fost vis, sau se întâmplase,
chiar aşa? Se iviră şi alte imagini, ca nişte licăriri de licurici în întuneric:
se văzu rătăcind pe străzi, oprită în faţa unei case mari, posace…
„Casa, casa! Casa din vis! Nu e casa din vis, e una reală, casa Monicăi,
o recunosc… Dar ce-a căutat acolo?” Se ivi şi marginea scării, a
ştergătorului de papură, pe urmă o pauză lungă, o pată cenuşie,
scutură capul, să alunge imaginile iritante.
— Rozana!
Judecătorul se trezi buimac, căutând febril către pat, cu
conştiinţa că dezertase de la o datorie, un strigăt necontrolat, care-i
redete dintr-o dată luciditatea. Ea-l privea rătăcit – transpirase
îngrozitor, lenjeria era udă, îi ţinea rece în spate, începu să tremure.
„De cine fugeam? E limpede că fugeam pe stradă…” Îşi trecu palma
peste faţă, pendulă capul, îi ţiui în ureche un ţânţar, se mai credea
adormită, luptând să iasă din ţesătura ciudată a visului. De s-ar
întâmpla ceva real, o furtună care să alunge pâcla din mintea mea – se
reflecta şi în încăpere, stăruia pe tot ce vedea. „Trimite-mi, Doamne, o
 X

sabie de foc… ce să fac cu ea? Mai bine fă ca soarele să lumineze

odaia mea, atmosfera asta e cleioasă şi albăstrie ca un albuş de ou
alterat…”
— Rozana!
Chemarea fu mai puternică, tonul arăta îngrijorare.
— De ce strigi aşa?
Gândul că întrebase ceva lipsit de noimă o făcu să se încrunte.
— Ai dormit bine? Te-am păzit ce te-am păzit şi-am adormit şi eu,
fără să vreau – râse încet, artificial, chipul fetei nu părea să se fi trezit
din buimăceala somnului. Bine că se face ziuă! Nu te bucuri şi tu?
„Ce-o fi cu şanţul acela, săpat între sprâncenele ei ca o cută
albicioasă, care nu piere nici când fruntea i se netezeşte?” Din nou
râse, să-i redea liniştea, s-o asigure că nu era nici o ciudăţenie că se
afla în camera lui, cu el.
— Nu te bucuri că suntem împreună, de ce nu spui nimic?
Plutea ceva străin în micul spaţiu dintre ei, de acest lucru îşi dete
seama mai întâi el. „Micuţa mea se mai luptă cu negura, îşi revine
greu”.
— Cine m-a adus aici? întrebă pe acelaşi ton apatic.
Mihai se ridică iute, îi surâse cald, vru s-o cuprindă, dar ea se
păstră ţeapănă, cu privirea fixă, uşor dilatată.
— Nu te mai gândi la nimic neplăcut! rosti blând şi se aşeză pe
marginea divanului, certându-se, cu o expresie ceva mai luminată, că
era neîndemânatic, că nu ştia adică cum să se poarte cu o fetiţă ca ea,
care tânjeşte după multă tandreţe şi căldură, multă căldură. Fata mea
dragă! O mângâie pe păr, pe urmă îi sărută tâmpla. Sunt lângă tine,
alungă toate gândurile rele! Ea părea prăbuşită. Dă-mi manile! I le luă
singur. Aşa, acum să stăm de vorbă.
Rozana întoarse, în fine, obrazul spre el, dar avea aceeaşi privire
goală, şi el începu să se teamă. Teama se instală comod, atunci când
fata repetă fără sens:
— De ce strigi aşa?
Îi cuprinse capul între palme, i se uită în ochi, o şi scutură uşor,
să-şi vină în fire.
— Ce e cu tine? Trezeşte-te, te rog, lasă gândurile negre, ai să
mă sperii, vrei cu tot dinadinsul să mă chinuieşti? Am să-ţi pregătesc
 X

un ceai, poate ţi-e foame, aseară…

Regretă imediat acest ultim cuvânt, fata repeta zăpăcită:
„Aseară?… Aseară? Ca filele rupte dintr-un caiet în care s-a înfoiat
vântul, gândurile mele!” şi zări caiete ferfeniţite şi aruncate pe jos, se
necăji pe Oanea. „El mi le-a rupt, nu ştiu de ce e atât de răutăcios cu
mine, am încercat să-i câştig prietenia… dar i-am câştigat-o, nu mai e
deloc… ştiu bine că m-adoră… Nu eu am spus cuvântul ăsta, cine l-a
spus?” „Oanea te adoră…” Mihai o mângâie din nou, insistă să nu se
mai gândească la nimic.
— Îţi fac ceaiul numaidecât, ţi-l pregătesc aici în odaie, am o
spirtieră, ca tot omul burlac – râse de astă dată sincer, degajat -,
câteodată mi se face lehamite să ies în oraş numai pentru un ceai sau
o cafea… Nu te las singură, aşa că stai, te rog, cuminte, cum te-am
aşezat eu, lasă pledul în pace, nu-l mai da la o parte. Ei, ţi s-a răsucit
rochia, asta era, te jenează, să ridic fetiţa ca să şi-o tragă. Gata?
Perfect! S-o învelim la loc – îi vorbea ca unui copil, şi poate acest lucru,
tonul lui duios, stârni surâsul acela vag ca o gropiţă, ca umbra unei
gropiţe în obrazul bucălat al unei fetiţe, ceea ce-l emoţionă adânc, în
sufletul lui se instală mila, simţi nevoia s-o ocrotească şi să-i redea
seninătatea.
— Cine m-a adus aici? întrebă ea din nou, pe acelaşi ton
indiferent.
El îşi ascunse neliniştea.
— Ia te uită, ce fată neascultătoare! Am să-ţi spun şi asta, dar nu
acum, acum să nu-mi mai pui nici o întrebare! O sărută pe ochi, genele
ei clipiră, vederea pierdu fixitatea, şi el o lăsă, se retrase de lângă pat,
să respire în voie. Să sting veioza?
Un semn din cap şi dulcele ei surâs.
— Ce se-aude?
Cu urechea aţintită înspre malul râului, Rozana căuta să
desluşească sunetul: dangăt de clopot? Nu, o falangă, pesemne o
cireadă. Întâlniră, curând, turma, vitele erau mânate la iarbă, în
păşunea lăsată de ei în urmă, un izlaz comunal unde mai păşteau şi
alte vite. Doi copilandri păşeau îndărătul ei agale; când ajunseră în
dreptul lor, privirea ochilor căpătă sclipiri de curiozitate.
— Ce sat e-acolo, băiatule?
— Mihai arăta nişte fumuri.
 X

— Hă? – copilul întorsese faţa doar pe jumătate. Mai e niţeluş

pân-acolo, da dacă mergeţi mai răpejor… că uite, ie tăman… se şi vede
– se depărtă sfios, de parcă ar fi spus o neghiobie, şi iuţi pasul după
cioporul de vite.
Auzi râsul Rozanei şi se opri săgetat. „De ce-o fi făcând haz?”
Nedumerirea băiatului dură numai o clipă, fata îi făcea cu mâna,
surâse arătându-şi gingia ştirbă de câţiva dinţi.
— Ţi-a furat cioara dinţii? I-ai aruncat peste casă? Ca să-ţi
dăruiască alţii?
Copilul fugi fără să-i răspundă, şi ea rămase înveselită, îi căută
lui Mihai în ochi.
— Aşa pretinde Sofronie: că după ce scoţi dinţii cu un arnici legat
de clanţa uşii, să-i arunci peste acoperiş, să-ţi crească alţii, sănătoşi.
El zâmbi binevoitor, dar nu spuse nimic; se păstra aşa, îmbufnat,
de când plecaseră, doar din când în când reuşea să-i alunge supărarea,
cu cine ştie ce exclamaţie naivă. „E necăjit că nu-i spun unde mergem,
dar vreau să-i fac o surpriză”.
La început protestase.
— Unde mă porţi, Rozana? Vreau să ştiu ca să evit, cât mai e
timp, cine ştie ce neplăcere, hotărârea ta mi s-a părut pripită, explică-
mi cel puţin unde se găseşte locul acela fermecător, de care mi-ai
pomenit, dacă nu ţii să-mi dezvălui la cine anume mergem! M-ar
indispune, te avizez, să mă trezesc în tovărăşia… mă refer la sălaşul de
rudari, trebuie să ştii că ocupaţia mea nu-mi permite să leg relaţii cu…
Ea îl înfruntase.
— Cum poţi gândi astfel? Prietenii mei sunt şi ai tăi, mă
decepţionezi!
Câmpul începea să se îngusteze, înfăţişa o năframă legată sub
bărbia dealului. Pe întinderea lui, stejarii aceia singuratici, cu trunchiuri
bătrâne şi coroane imense, lăsau impresia că fuseseră presăraţi
anume, să ţină locul pietrelor de marcaj kilometric. Zarea era de
cleştar, asemenea boabelor împroşcate în stropi irizaţi de pe frunzele
atinse de ei în trecere. Mai gălbui decât în anotimpul primăverii,
câmpul ţinea tovărăşie drumului, care se menţinea paralel cu fâşia
verde, despicând-o totodată, o parte suia spre dealul împădurit. Peste
desişul păduros plutea fără să se înalţe sau să coboare un abur
albicios, se destrăma în fuioare, pe care le înghiţea văzduhul în chip
 X

nevăzut, ca o părere – semn de vreme bună.

— Transpiră pădurea!
Exclamaţia ei îl opri din mers, cuprinse larg întinderea de
smarald de pe coamă. Pentru el se păstra mută la ora aceea matinală,
dar fetei liziera dantelată îi stârni în auz galopul unui cal – i-l evoca
anume pe Fuior, armăsarul colonelului invalid, moş Alecu, pe care îl
călărea ea când se ducea la Stănila. O promisiune! Îi alungă până şi
acea rămăşiţă de mâhnire adunată cât un bob de rouă – se evaporă, de
pe chipul ei pieri umbra; în frăgezimea obrazului, surâsul adânci o
gropiţă. Îl învioră şi pe el zâmbetul fetei.
Curând ieşi dintr-un pâlc de arini, la o cotitură, râul, îi atrase cu
vâjâitul lui spre răcoarea zăvoiului, deşi soarele, ridicat deasupra
orizontului numai de-o palmă, îi îmbrăţişa călâu, somnoros. Departe, în
partea opusă, se profilau cenuşii, asemenea unor rufe întinse la uscat
pe-o frânghie, fumurile aşezării, se înălţau în rotocoale spre cer.
— Mai avem de mers, rosti spre însoţitor, dar el nu-i luă în seamă
cuvintele, se păstră mut, cu intenţia de a obţine lămuriri suplimentare.
Pe Rozana o interesa priveliştea satului îndepărtat: e chircit ca sălaşul
unor sălbatici!
— Unde mergem? Ce plan ţi-ai făcut? Nu ne-am vârât şi aşa în
destule complicaţii?
— Ce complicaţii? întrebă nedumerită. Le-am rezolvat pe toate!
Plecarea asta ne-a scos din… n-o să ştie nimeni c-am dormit la tine, că
a dormit la tine o minoră.
Îl lovea cu propriile lui vorbe! Ia te uită, micuţa Rozana se pricepe
să fie şi răutăcioasă! Se îmbufna iarăşi. „Orice i-aş explica ar supăra-o,
crede că mă tem pentru mine… evident că şi pentru situaţia mea ar
fi… Mă asigură că totul o să fie bine, nu sunt convins. Refuză să-mi
dezvăluie ce-a aruncat-o în starea aceea desperată, am crezut la un
moment dat că şi-a pierdut minţile… M-a implorat să nu insist: «Am să-
ţi spun altă dată, acum nu pot, aş înnebuni de-a binelea…»” Privirea ei
rătăcise prin cameră, o mângâiase să-i redea puţina linişte de mai
înainte, când, după ce băuse ceaiul cu multă lămâie şi rom, chipul se
limpezise, avea o expresie calmă, discutaseră împreună despre ce
aveau de făcut, pe un ton liniştit.
— Nu te superi dacă am să plec imediat, am un drum lung de
făcut.
 X

Toate întrebările lui rămăseseră fără răspuns, şi până la urmă o

însoţise, ieşind amândoi din casă pe furiş, când lumina mai era vânătă
afară, şi oraşul dormea.
Drumeagul se abătu, şi ei urmară o potecă nisipoasă de-a lungul
zăvoiului, printre arini şi tufe, de unde ieşiseră copilandrii cu turma.
Pământul exala un iz voluptos de ierburi jilăvite, pe jumătate putrezite,
un miros pregnant, cuprindea şi adieri plăcute, dar iuţi, de flori ofilite,
de izmă trecută, izmă grasă de prund, crescută singuratică, cu frunze
viguroase şi aromate puternic, se şi vedeau tufele răzleţe, înalte şi
bogate în ramuri – iz voluptos şi de strat negru, gros şi afânat,
constituit din cenuşa ierburilor cât şi din bălegarul vitelor care se
adăpau la râu; îl îmbogăţea mireasma florilor vii, proaspete, colorate
intens: dintele-dracului, răchitan, broscariţă… El o întrebă pe fată dacă
spicele pe care le ţine în mână sunt de rourică, îi arătă mai încolo o
broscariţă, un buzdugan… Se mişcă spre el de lângă o tufă de
veninariţă.
— De unde le cunoşti? Nici nu bănuiam… Speriată de paloarea
feţei lui, îi atinse braţul. Ce ai?
El se trase spre mal, îngăimă cu tristeţe:
— Şi ăsta-i odolean, nu-i aşa? Iar cea de colo, galben-închis, se
numeşte arnică? Aşa cred, dar nu sunt sigur…
Ea surâse.
— E arnică, arnicile au culoarea asta, galben-închis, şi nici n-ar
putea să fie altceva, de vreme ce…
N-o mai asculta, mergea de unul singur, printre copaci. „Cum nu
mi-am dat seama până acum că există un punct de asemănare între
ele două? Nu numele, am şi uitat acest amănunt sâcâitor, dar
chemarea aceasta a naturii, care pare a le spune: «Cotrobăiţi-mi sânul,
dragele mele, am daruri pentru voi, însă depinde de voi dacă o să le
daţi de urmă, vă trebuie multă dragoste, şi cunoaştere!», şi ele asta
aveau, într-o măsură… Stârci cu talpa o tufă de ardeiul-broaştei.
Buruiana asta nu-mi place deloc, i-am spus cândva Adinei…” Când
ridică piciorul şi trecu mai departe, i se păru că a lăsat în urmă şuviţe
de sânge. Îşi zise, revoltat pe el însuşi pentru impresia de mai înainte:
„Nu sunt decât nişte frunze sângerii de ardeiul-broaştei!” Respiră
adânc, să golească otrava melancoliei. Rozana veni uşor, se cuibări
dintr-o dată la pieptul lui, cerşind împăcare. „E grozav de mâhnit din
 X

cauza mea!” Nările lui fremătau izul acriu, iute, al zăvoiului, îl irită,
braţele frânseră mijlocul fetei cu un gest şi brutal, şi neaşteptat. Ea îl
săgetă cu o privire nemulţumită, dându-şi silinţa să înţeleagă ce se
petrece cu el, avea pentru ea totdeauna mângâieri tandre… Îi reveni în
memorie prima îmbrăţişare pătimaşă, cu sărutări presărate orbeşte pe
faţa şi pieptul ei; nu opri imaginea, o alungă ca şi cum ar fi ofensat-o…
„Atunci nu mă iubea!” Numai după o clipă se întrebă surprinsă: „Dar
acum?…” În trupul lui, tumultul crescu, îi invadă porii, braţele
strângeau, frângeau dureros, nu mai putea stăvili dorinţa… Se întrebă,
cu oarecare revoltă de ce fata rămânea ţeapănă şi se refuza
mângâierilor lui, când altă dată îmbrăţişările pătimaşe porneau de la
ea, trupul ei făcea una cu trupul lui, se rostogoleau înlănţuiţi, îmbătaţi
de voluptate… Privirea se plimbă peste chipul ei învălurită de ceaţă,
nu-şi dete seama de confuzie. Trupul Rozanei prinse viaţă, respinse cu
furie îmbrăţişarea lui, se depărtă, mergea de-a-ndăratelea, încovoiată;
zăvoiul se prefăcuse într-un pustiu. „Şi tu…!” Dar dezgustul plana în
afara trupului, evocat doar de mintea ei, trupul tânjea după sărutările
primite, le mai simţea ca nişte dulci arsuri, aceleaşi peceţi de foc care
reînviau ori de câte ori o înlănţuia el, păstrate de amintire tainic din
ziua aceea petrecută în aluniş… Se surprinse că înfrunta propria
luciditate, dorind să se azvârle din nou în braţele tânărului – se
descătuşă însă de dorinţa trupului şi plecă domol, să-şi vâre picioarele
în apa rece a râului.
— Rozana!
O ajunse şi o înlănţui cu desperare, dar altfel, fruntea lui se freca
de pieptul ei, înălţă capul, cerşea iertare, tandreţe, irişii verzi erau
încărcaţi de tristeţe, străluceau umezi. Ea nu suportă adâncimea privirii
lui, acoperi cu palma ochii, îi netezi fruntea, braţele adăpostiră capul,
la sânul ei, cu un gest de compasiune. Tot trupul lui se lungi în nisip;
părea că el l-a părăsit supărat, doar braţele înconjurau mijlocul fetei; şi
ea se adună cu milă şi dragoste peste trunchiul lui, ca şi cum ar fi vrut
să-l ferească de o primejdie necunoscută. Mihai dormita cu o senzaţie
de gol, de slăbiciune, de parcă ar fi fost sleit de foame, chinuit din nou
de acel amestec neînţeles de teamă şi destrămare, de gustul fad,
leşietic al deşertăciunii – îşi spuse însă, căutând fata orbeşte, de parcă
o pierduse: „Va trece, nu ţine mult, trece întotdeauna când sunt cu ea”.
Se crampona de trupul ei cu un geamăt surd:
— Am nevoie de tine, Rozana! mai mult ca oricând! Te-aş răni
 X

dacă ţi-aş spune de ce… Ajută-mă totuşi, sufăr. Iartă-mă, am uitat de

suferinţa ta, ce neghiob sunt! Mă vaicăr într-un chip lamentabil! Hai să
mergem unde-am pornit. Eşti mai înţeleaptă decât mine, mă surprinde
cât de înţeleaptă eşti la vârsta ta!
Se ridică, o trase şi pe ea de jos, liniştit, înviorat, şi ea îl luă de
braţ fericită. Soarele îşi strecura razele printre arini, strălucitoare şi
calde; în natură, toate erau limpezi şi pure, undele susurau tonifiant.
Doar o floricică de pana-zburătorului zăcea stâlcită de trupurile lor.
Ajunseră pe o uliţă retrasă – se înfunda în împrejmuirea
dreptunghiulară a unei aşezări, îngrădită cu zid numai spre faţadă, un
zid coşcovit şi înverzit de muşchi, pe lături se continua cu două rânduri
de sârmă susţinute pe stâlpi noi de lemn. Mihai se întrebă dacă e cu
adevărat acel loc fermecător despre care-i vorbise. Ieşind din zăvoi, li
se înfăţişase vatra unui sat mic, pitit sub deal, pe un enorm con de
dejecţie, lăsat acolo de torenţii cuminţiţi.
Aflând unde-l adusese şi la cine anume, îşi exprimă dorinţa să se
înapoieze în oraş, dar mâna fetei se încleştă de a lui.
— Nu te las, eşti obosit, şi eu sunt obosită, drumul a fost lung, de
obicei îl fac cu bicicleta sau vin până aici cu trăsura, împreună cu ai
mei.
Poarta arăta şi ea părăginită, cu tot acoperişul din şindrilă, care
nu i se potrivea – îl construiseră de curând, pesemne să apere ce
rămăsese neruinat de ploi şi zăpezi din picioarele de cărămidă. Poarta
înaltă şi împrejmuirea ascundeau îndărătul lor totul, la poale
crescuseră în voie buruieni urâte, brusturi şi scaieţi, dar şi tufe
ghimpoase de mure, măreau impresia că aşezarea ar fi părăsită. După
ce încercă poarta şi găsi zăvorul pus, încuiat cu lacăt, fata vârî capul
printr-o spărtură din zid.
— Renunţă, Rozana, e o oră prea matinală, ce explicaţie ai să le
dai?
O şi auzi chemând prin spărtură:
— Nea Năstaseeee, vino să-mi deschizi!
Un glas baritonal răspunse, fata smulse capul din gaura zidului şi
veni spre Mihai surâzătoare, îi luă mâna, de parcă s-ar fi temut să nu o
ia la sănătoasa.
— Sunt nişte oameni minunaţi, ai să vezi! Îmi pare rău că trebuie
să le servesc o minciună… Una mare, m-am gândit pe drum, trebuie, n-
 X

am încotro… De altfel, ei sunt nişte persoane foarte distinse, n-or să

pună întrebări sâcâitoare, chiar dacă… Dar nu, au maniere alese, pe
asta m-am şi bizuit… Mă cunosc bine, or să fie convinşi că nu e decât
un capriciu al meu… Nu te mai încrunta aşa, regret şi eu că nu le pot
spune… ce să le relatez? „Ştiţi, am fugit de-acasă şi am dormit la
prietenul meu…”
— Lasă, încetează, ţi-ai pierdut culoarea feţei, ai să te dai de
gol…
Exclamaţia grădinarului, una de bucurie adevărată, descoperind-
o pe fată la poartă, le întrerupse cearta:
— Bine c-ai mai venit pe la noi, domnişorico! Rezema cu spatele
poarta larg deschisă, ce nu se prea ţinea singură în balamalele
ruginite. Vă rog să poftiţi în parc!
Parc se numea vastitatea aceea de verdeaţă şi copaci,
neîngrijită? Pe ici, pe colo licărea viu corola unei flori, ieşită din
desimea vegetaţiei parcă sugrumată, să ceară ajutor luminii. Iedera
forma pe trunchiul arborilor coarde atât de groase, încât aveai impresia
că numeroşi şerpi boa i-au încolăcit şi se pregătesc să-i gâtuie. Sau nu
erau coarde de iederă, ci îmbrăţişarea unor curpeni? Mihai nu mai
văzuse un atare lucru, rămase să privească mai îndeaproape, întrebă
pe grădinar cum suportă copacii înlănţuirea aceea sufocantă.
— Le-aş fi venit eu de hac la vreme, dar domnul colonel ţine să
constate vigoarea arborilor după grosimea la care o să ajungă
curpenul. Acum e mai gros decât braţul meu! şi ei nu se lasă răpuşi, ce
ziceţi, mare rezistenţă! Dar mergeţi în pavilion, să vă odihniţi, până îi
vestesc pe dumnealor că aţi venit. Să vă conduc.
Nici din parc nu se vedea casa; descoperiră, în schimb, îndărătul
ghirlandelor înţesate de plante urcătoare, un fel de chioşc închis cu
sticlă, spartă pe alocuri, coardele năvăliseră şi înăuntru, dând o mână
de ajutor cariilor la năruirea a tot ce era de lemn – se şi vedea făina
gălbuie, în grămăjoare, prefirată de carii prin găurile lemnului peste
tot. În afara pavilionului, se ridicau movilite înierbate, la distanţă egală,
rotindu-se împrejurul lui. Mihai zări pe câteva dintre ele coarde de
trandafiri urcători culcate la pământ şi îşi imagină ce înfăţişare avusese
cândva chioşcul acela ruinat. şi nu numai el, dar întreg parcul:
presupunea că tufele, înfrăţite acum dezordonat, erau presărate în
vasta grădină, altădată, în mod estetic, după placul unui grădinar cu
şcoală, poate după priceperea aceluiaşi Năstase, care-i lăsă singuri ca
 X

să-l vestească pe colonel de vizita lor.

— Se vede c-aţi plecat cu noaptea-n cap, de picarăţi atât de
devreme!
Făcuse constatarea fără nici o mirare în glas. Rozana întrebase:
— Dorm, nu-i aşa?
El înlăturase presupunerea fetei cu o azvârlitură din mână.
— Da de unde?! Ţi-ai găsit să doarmă domnul colonel pân' la
ceasul ăsta! Se prinde somnul, credeţi, de dumnealui? Face ochi de
cum se luminează, mai zăboveşte ce mai zăboveşte cu tabieturile
dumnealui, pe urmă pleacă să dea ocol livezilor… Or să se bucure,
oaspeţii de la Bucureşti au plecat de ieri pe la mănăstiri, degeaba, i-a
interzis domnul doctor Podeanu ălui bătrân să iasă din casă; e cusurgiu
rău, n-are nici astâmpăr şi cred io că nici n-o să moară-n patul
dumnealui… Dar ce mă priveşte pe mine? Poate călăriţi şi
dumneavoastră? i se adresase direct lui. Domnişoara Rozana e o
adevărată hamazoană! Chiar, domnişorico, ţineam să te previn că Fuior
nu mai e de-ncălecat, s-a nărăvit, a speriat şi satul, nu-i mai intră
nimeni în voie, Ilie ocărăşte toată ziulica la el!
Mireasma pregnantă, de pământ răscolit, pătrunse prin spărtura
sticlei, Mihai ieşi din pavilion şi se plimbă printre tufe. Albul unor ziduri
se ivi prin rosturile unui pâlc de goruni bătrâni – ce parcă nu mai
sfârşeau un sfat început cu secole în urmă -, şi în felul acesta descoperi
casa, o clădire înaltă, cu etaj. Parterul n-avea însă încăperi, pentru că
nu exista nici o fereastră, ceea ce vedea el, o latură, era prevăzută
doar cu un pătrat mare, cenuşiu, căscat de zid, o uşă enormă în două
canate – date acum la perete – cu scrijelituri romboidale aproape
şterse în scândura veche, crăpată şi albicită, rosătura dezvăluia până şi
alcătuirea din fibre groase a miezului lemnos; canatul pe care-l mişcă
scârţâi puternic, din zid căzu zăvorul ruginit şi-l lovi peste picior; se
aplecă să-l ridice, grozav de stânjenit pentru gestul lui de curiozitate.
„Aici nu trebuie să atingi nimic, totul se năruie!” Încăperile se găseau
poate pe partea opusă? încăperi cu o scară interioară? Rozana îi vorbi
din spate, venind lângă el:
— E atât de veche casa asta, încât a înfruntat până şi năvălirile
turceşti! E o culă, modificată mai târziu, când n-a mai fost nevoie să
servească drept cetate, mi-a povestit moş Alecu o mulţime de fapte în
legătură cu cula aceasta… Are câteva secole, ca şi stejarii, mi se pare
 X

că ei şi mai mult, deşi nu le dai vârsta pe care o au, pe când casa…

Un glas bărbătesc, plăcut, le vorbi din pavilion, fără ca posesorul
să se arate:
— Casa s-a ruinat în timpul ocupaţiei germane, să ştiţi; toate s-au
ruinat de-atunci…
Parcursese drumul până la chioşc fără ca ei să-l vadă, atât de
încălcită era vegetaţia în preajma clădirii. Se îndreptară spre colonel.
— Atât eu, cât şi străbunii, evident că şi părinţii mei, am renovat-
o la vreme, altfel n-ar mai fi rămas în picioare. De altminteri, comisia
monumentelor istorice a declarat-o prin '23 monument istoric, Iorga
personal a fost aici… Ce folos însă, dacă nu pot obţine bani de la ei ca
s-o repar? Iar eu n-am mijloace să-i redau strălucirea de dinainte de
război. Mai complicat e că nici nu-mi permit s-o demolez, ca să clădesc
o casă modestă de ţară, încât totul rămâne deocamdată cum vedeţi.
Mă doare când ochi străini cercetează cu atenţie paragina acestei
aşezări! Numai atunci descoperă şi privirea mea gradul de dărăpănare
la care a ajuns, altminteri stăruie numai imaginea din trecut, se
suprapun amintirile, o hrană falsă, amăgitoare, îmi dau seama, dar de
la o vreme trăim doar din amintiri. Războiul s-a sfârşit, morţii au fost
îngropaţi – ce de morţi! Invalizii au fost clasificaţi pe categorii,
văduvele şi orfanii… mă rog, se ştie, dar când se vor stinge
consecinţele de ordin economic ale războiului e greu de pronosticat. În
ce mă priveşte – pe mine şi pe alţii de categoria mea -, previziunea e
sărăcia, ce poţi face dintr-o pensie? Să mă pretez a face comerţ,
negustorie? Cum i-ar sta unui colonel invalid, decorat cu cel mai înalt
ordin pe front, ostaş al ţării… să se vânture cu o brişcă prin târguri, să
achiziţioneze marfă ca s-o speculeze la un preţ înzecit, cum
procedează bunăoară Mustache al meu de-aici, din Stănila? Om pârlit
pe vremuri, un zdrenţăros, dar azi, dacă ar dori, ar avea bani să
cumpere tot ce mai posed cu… şi poate că i-aş vinde bucuros, numai
că el e un negustor abil, n-ar face neghiobia să-şi vâre creiţarii, cum se
exprimă, într-o ruină care ar necesita îmbunătăţiri enorme. I-ar rămâne
punga goală, o pungă pe care negustoria lui de mărunţişuri i-a ticsit-o
numai în câţiva ani de război şi în cei de lipsuri de după. I-o mai umple
şi acum, deşi nu tot cu atâta spor, se înţelege, dar, oricum, dacă nu
curge, pică, aşa pretinde el, căci nu se sfieşte să dea în vileag prin ce
mijloace face rost de bani, consideră negustoria lui, vreau să spun
jecmăneală, agerime, pricepere. Se şi tânguieşte că aleargă prea mult,
 X

îşi rupe oasele muncind… Recunosc, are acea diabolică perseverenţă

de a aştepta cum îi creşte venitul pic-pic, picul fiind realizat, cu
premeditată calculaţie, de pe spinarea consătenilor, cărora le vinde tot
ceea ce marile magazine en gros de la oraş aruncă la solduri, nişte
gunoaie… Face să-i vizitaţi prăvălioara! Aşa mi-a spus şi mie Năstase
acum câtva timp, şi m-am dus: o chiţimie murdară şi întunecoasă, în
realitate o odaie desprinsă din casa lui ţărănească, cu câteva rafturi şi
o tejghea, marfa atârnă şi de tavan, de cuiele bătute în uşă şi de
pervazul ferăstruicii – obiecte ce par salvate de la foc, un lucru nu e
nou sau, mai bine zis, neştirbit. şi sătenii totuşi cumpără! Înjură, îl
înjură în spate, mormăie, cercetează nemulţumiţi, dar cumpără.
Cumpără ca să repare, pentru că i-ar costa şi mai mult să meargă după
acel obiect la oraş – chiar dacă s-ar duce pe jos, să nu cheltuiască, ar
pierde o zi întreagă şi e o zi de lucru. Lucrează ca zilieri, amărâţii, pe la
unul şi pe la altul, îi folosesc şi eu în livezi şi pepinieră… Colonelul se
opri să râdă. Livezile şi pepiniera sunt împreună noul de care eu am
fost capabil după ce m-am întors din război şi m-am pensionat!
Ilustrează, poate, un rest din tăria pe care mi-a nimicit-o frontul, odată
cu braţul pierdut. Plantaţiile au dat pe rod abia anul trecut, când s-au şi
ivit complicaţii neprevăzute. Nu se naşte spontan un pomicultor dintr-
un militar! Ar fi fost mai bine să mă fi lăsat păgubaş? Socoteala fusese
totuşi, simplă: venitul din plantaţii o să susţină gospodăria! S-a dovedit
a fi a unui nepriceput şi, din păcate, n-am fost singurul în acest ţinut.
N-am prevăzut corvoada întreţinerii, a ocrotirii lor de feluriţii dăunători
care le atacă, mereu bani, bani mulţi, un capital investit în ceva
nesigur: dacă scapi pomii de dăunători, prin stropiri şi alte mijloace, ce
te faci cu o primăvară timpurie, care stârneşte înmugurirea – ca numai
bine să dea un îngheţ subit, de-o noapte, două? S-a dus tot rodul! Iar
când vremea se îndură să ţi-l lase, ce faci cu el? Că rod îmbelşugat au
şi vecinii, are tot ţinutul, şi negustorii te îmbie cu un preţ derizoriu, nu
poţi scoate nici cheltuiala. Renunţi atunci să vinzi, bagi rodul în
bâldane, să nu putrezească sub pomi, sperând că, prefăcut în ţuică…
Dar toţi păgubaşii au procedat la fel, ţuica gâlgâie, nu se obţine pe un
kilogram de ţuică tare nici cât pe cea mai ieftină băutură. Să doreşti ca
numai plantaţiile tale să rodească totdeauna, iar ale vecinilor să ardă
sub chiciură? şi mai contează pentru satul nostru şi depărtarea de
calea ferată, fructele sunt ceva perisabil, nu suportă un transport de
durată, şi mai cu seamă făcut cu boii… Ei, văd după privirea ochilor tăi
mierlii că plictisesc nişte oaspeţi distinşi, iertaţi-mă, am uitat de
 X

îndatorirea mea de amfitrion. O să vină şi Marica în curând, ea mai

leneveşte dimineaţa, şi bine face, sănătatea ei e cam şubredă… Ia
spune, puică, datarăm vizita aceasta matinală cărui fapt? şi cine e
domnul care te însoţeşte?
Fata îi vorbi, în timp ce nu-şi dezlipea privirea dintr-a
judecătorului:
— Moş Alecu, te avizez să nu dai crezare la tot ce-ţi spun, şi
totuşi să-mi acorzi o deplină încredere. Ochii ei vorbeau către celălalt:
„E bine aşa? Nu pot minţi pe de-a-ntregul… dar oricum, tot am să mint,
altfel nu se poate”. Am plecat de-acasă înainte să se fi trezit cineva, iar
el e un prieten al meu, pe care l-am întâlnit în zăvoi, se ducea la
pescuit. A lăsat undiţa şi sacul într-un loc sigur, la stăvilar, şi m-a
însoţit. Tante Clara o să fie cu adevărat supărată, dar eu doream
grozav să hoinăresc şi mi se făcuse un dor de Stănila!… Am plecat pe
jos, să colind în voie, n-am venit niciodată încoace pe malul râului…
Drumul a fost… „Cum a roşit Mihai! Uite cum se dă de gol! Parc-ar fi
copil! Să mă ţin bine eu, altfel, moş Alecu cine ştie ce-o să-şi
închipuie… Ce prostie, ce lucru stupid să nu poţi spune adevărul, când
adevărul…”
— Aşadar, o excursie în toată forma! Scufiţă Roşie, ne faci mare
bucurie când vii la noi, ştii bine! Grija Clarei las-o, o anunţ eu de la
primărie că te afli la noi…
— …şi că am să rămân câteva zile, completă precipitat, roşind de
astă dată şi ea, deoarece nu-i împărtăşise lui Mihai planul ei – el o şi
aţintea surprins. Se întrebă de ce. „Regretă el că voi lipsi din oraş atâta
vreme?” Moş Alecu, ce-ţi fac eleşteiele, mai au peşti?
— Nu mai am decât un eleşteu, puică, pe celelalte le-am
desfiinţat, din motive economice. Ai să vezi cu ochii tăi. În orice caz,
promit să nu te plictiseşti la noi, personal mă voi ocupa de program,
acum însă îngăduiţi gazdei să dea unele dispoziţiuni. Bănui că ai uitat
coşul cu merinde acasă şi, cum drumul a fost lung, bunica e nevoită să
se îngrijească şi de hrana Scufiţei Roşii…
— Moş Alecu, la toate te gândeşti! exclamă Rozana, dar el şi
dispăruse în verdeaţă, tot aşa cum se ivise – vegetaţia înghiţea, cu
adevărat, totul în această aşezare.
Mihai înţelegea acum de ce alesese fata drept refugiu Stănila, un
loc fermecător îi da dreptate – se convinse mai mult când o cunoscu pe
 X

Marica Roşianu, care-i găsi mai târziu bine dispuşi pe toţi trei -,
colonelul reuşise între timp să alunge cu glumele lui fine atitudinea
rezervată a oaspetelui străin. Până şi aşezarea părăginită devenise
atrăgătoare, abundenţa vegetaţiei părea s-o înlănţuie cu compasiune,
acoperindu-i zidurile coşcovite. Reprezenta o lume apusă, colonelul
singur recunoştea că lumea lui…
— Vă displace laptele nostru? Ceaşca dumneavoastră a rămas
aproape plină.
— Eu l-am apreciat de la prima înghiţitură, râse Rozana.
— Poate nici n-a observat că e de bivoliţă. Am două bivoliţe, le-
am adus de curând, o experienţă, cine ştie ce surpriză îmi rezervă şi
îngrijirea lor?! adăugă colonelul.
— Alecu se joacă un joc de om mare, cu implicaţii… El e orăşean,
nu se pricepe deloc…
— Marica ar vrea să lichidăm totul aici şi să ne reîntoarcem
definitiv la Bucureşti. Casa noastră e închiriată, să adăugăm la pensia
de invalid un venit sigur…
— …Pe care-l cheltuim aici, în acest joc al lui Alecu de-a
agricultura.
— Marica, iubito, consideri până şi plantaţiile mele o joacă?
Ea clipi amuzată, învăluindu-l într-o privire afectuoasă şi
îngăduitoare, ca şi cum i-ar fi spus: „Nu mă supăr pe tine, ai suferit de
ajuns acolo pe front”. Din dormitorul ei, aflat la catul clădirii, în unghiul
pe care faţada îl alcătuia împreună cu latura dinspre pavilion – faţada
era dominată de intrarea principală, cu scară, şi de veranda închisă cu
geamlâc – auzise glasuri voioase, şi pentru o clipă îi păruse că sunt mai
multe, c-au năvălit peste ei oaspeţi numeroşi, se bucura, „or să ne-
alunge plictiseala”, dar în acelaşi timp socotise iute: „Ce-am să le dau
la masă la atâtea guri? Puii nu sunt încă de tăiat, în grădină nu prea
avem cine ştie ce… Doamne, ce sărăcie!… O să scăpăm tot cu un ied,
iezi se găsesc…” Recunoscuse glasul Rozanei. „Cât de bine se înţelege
ea cu Alecu!” Dar nu şi celălalt glas, cu intonaţie aspră, bărbătească,
între tenor şi bariton, care disimula emoţia, o reţinea în gâtlej. „Cine să
fie? Seamănă cu al lui Dariu, dar băiatul e plecat cu bătrânul…” – îşi
zâmbea în oglindă, în timp ce se pudra, împletind o poveste de
dragoste între nepot şi Rozana, ştiind că Dariu plăcuse fata. „Cred că
mătuşa ei o ţine sub cheie, altfel nu văd de ce nu vine pe la noi”, îşi
 X

spusese pe un ton necăjit. De lângă uşa puternică de lemn, pe care o

cercetase Mihai Rudeanu – nu era decât oblonul pivniţei, care cândva o
pecetluia să menţină în deplină beznă butoaiele cu vinuri -, ascultase
din nou glasurile. „Cu ei e cineva străin!” Descoperind cine e, îşi zisese:
„Pare-se că Dariu a şi pierdut!” Rozana îl prezentase pe tânăr simplu:
— Prietenul meu, tante Marica, l-am adus să vă cunoască, să-i
cunoască, pe moş Alecu şi tante Marica ai mei, despre care i-am vorbit
adeseori.
Alecu surâdea.
— Te cam răsfeţi, Scufiţă Roşie, am să te dau la lup!
Ei, Maricăi, îi scăpase fără-să vrea:
— Lupul e încântător, Rozana, n-ai de ce să te temi.
Iar Alecu, repede:
— Din păcate, e plecat!
Fata roşise, privirea ei se ferea de a lor. „Aşadar, şi gândul lui
Alecu zburase la băiat, la Dariu? O fi zburat, dar uite că ne-am păcălit
amândoi! Am uitat că micuţa noastră a crescut mare… poate din cauza
rochiilor ei, făcute după gustul bizar al lui Bogdan Manolescu. Ar trebui
să intervină Clara, să-i schimbe îmbrăcămintea – sau îi convine şi ei?”
— Plantaţiile dumitale, moş Alecu, dezmint ce-a afirmat tante
Marica. Nu sunt un joc de-a agricultura. Mihai, să le vezi!…
„Ce bine-se simte ea în compania acestor prieteni ai familiei – se
răsfaţă, cum bine a zis colonelul, pentru că i se acordă importanţă şi
pentru că simte că e iubită, dorită… Mătuşa o consideră copil şi o
tratează ca pe un copil, iar Rozana îşi impune probabil: «Mă vrea copil:
să mă port ca atare, ca să n-o dezamăgesc.» Nu sunt sigur că e aşa…”
Râsul fetei îl uimi. „Ce repede şi-a revenit!” Ea observă cum o cerceta
şi se fâstâci, intuind exact ce gândea el: „Se întreabă, negreşit, ce mă
poate sustrage dintr-o situaţie deloc uşoară… şi el nu cunoaşte, nici nu
bănuie – cum ar putea bănui? – motivul fugii mele”. Pierdu dintr-o dată
bucuria, nu mai reuşi să-şi recapete nici volubilitatea. El regretă, o
suplini, se lăsă stimulat de colonel, care istorisea acum un episod din
război cu implicaţii catastrofale pentru proprietatea sa de la Stănila:
ocupaţia germană după ruperea frontului din munţi.
— S-au instalat aici, aşadar, de la început, încât n-au lăsat în
urmă, când au plecat, decât pustiirea provocată de norul unor
lăcuste… Am văzut şi una ca asta, pe când eram copil. Lumea însă
 X

începe să uite, mai ales tinerii, întâmplările tragice din război li se par
îndepărtate; când, în realitate, n-au trecut decât şase-şapte ani de la
capitularea nemţilor, de necrezut, nu-i aşa? Nu-i bine să uităm!
Nepăsarea pentru sacrificiul generaţiei noastre, pentru cei opt sute de
mii de morţi…
— Alecule, lasă te rog consideraţiile acestea, indispui musafirii,
sunt tineri, să-şi trăiască viaţa la largul lor, am suferit noi destul, am
suferit ca să se bucure ei de linişte, le-o doresc din inimă! V-o doresc
din suflet, copii!
— Şi eu, dar asta-i altceva, Marica, asta-i altceva! De uitat nu
trebuie să uite, e sacrificiul unei naţii, e istorie, la urma urmei! Dacă
bagatelizăm istoria, unde-o să ajungem? Ne îmbuibăm, strigând
trăiască România Mare, dar invalizilor le dăm brânci în autobuze şi
tramvaie. Un burtă-verde care mă-nghesuia pe culoarul
compartimentului, când am sosit de la Bucureşti, mi-a aruncat cu ură:
„Mai iute, ciungule, că pleacă trenul şi am bagaje multe!” Ştiţi ce-am
făcut? M-am întors şi l-am lovit peste faţă cu mâna asta de câlţi.
„Poftim o amintire de la Coşna!” Mizerabilul! făcuse pântece numai în
câţiva ani de lipsuri, era, vedeţi, un mare negustor! Azi, protipendada
oraşelor sunt marii negustori! La Râmnic au sărăcit toate familiile
vechi, sunt la pământ, şi s-au ridicat nişte negustoraşi, nişte precupeţi
– aud că unul ar fi milionar -, iar câţiva venetici, sosiţi cu traista-n băţ,
s-au înfiripat binişor, curând n-o să mai încapă nimeni de ifosele lor,
sunt stăpânii tăbăcăriilor.
— Societatea se preschimbă, Alecule, e un proces firesc.
— Tu eşti o resemnată, Marica, dar eu nu pot uita că mi-am lăsat
braţul pe câmpul de bătaie, iar băiatul meu viaţa.
Regretă imediat ce spusese, văzând-o pe soţie albită la faţă.
— Ce-ar fi să ne duci în livadă, moş Alecu? se iuţi Rozana.
— Eu aş vrea să plec, e târziu, drumul e foarte lung…
Mihai Rudeanu se ridicase, făcură la fel cu toţii. Gazdele îl
însoţiră câţiva paşi, Rozana până la poartă. Ceva femeiesc se degaja
din făptura ei, modulaţii noi îi maturizau glasul, îi vorbea aproape rece,
nu mai rămăsese nici urmă din aerul de sălbăticiune ştiut de el. „Ce se
petrece cu ea? Arată mai frumoasă! E mai frumoasă recunosc!” El
tânjea însă după chipul ei copilăros, naiv, după mişcările sprinţare, de
jivină mică de crâng, mică şi caraghioasă, caraghioasă dar
 X

fermecătoare, aşa cum o descoperise în zăvoi. „Dar atunci, la început,

nu mi-a plăcut deloc…” – privirea lui stăruia învăluitoare.
— De ce mă priveşti aşa? întrebă fata, stânjenită.
— Surprinzător de variate sunt reflexele pe chipul tău!
— Nu te înţeleg.
El îi luă mâna, i-o sărută surâzând şi plecă.
Nici nu se depărtase bine de Stănila, şi-i simţi lipsa. Rămăsese la
poartă tăcută şi îngândurată, cu mâinile încrucişate la piept, adunată în
ea. „Atitudinea ei veselă nu fusese decât simulată, să nu le dea de
bănuit nimic gazdelor? Mereu cred c-o cunosc, şi uite ce complicată e
fetiţa mea!”

▫X▫
Bătrâna se şi îndreptă spre grădină. O găsise trebăluind pe lângă
coteţe, abia se înţelegeau în vorbă, din cauza dulăului care-l lătra
vrăjmăşos. Familia se afla în livada de pruni, la taifas cu nişte vecini –
aplecată pe o parte, în cârja de sub braţ, ajunsese la portiţă, ridică
cercul de fier care o închidea, deşi el renunţase stânjenit: dacă au
oaspeţi, o să vină altă dată, trecuse întâmplător, cobora din pădure,
era obosit. („Şi nici nu-mi face plăcere să dau de mutre insipide şi să
ascult discuţii fără miez! Pesemne că e surdă, de mă târăşte după
ea…”)
— Vin altădată să văd pometurile şi via, nu vă mai deranjaţi,
strigă să-l audă, dar ea şchiopăta pe potecă, bocănind cu cârja.
— O să se bucure Matei! La prânz v-a pomenit, zicea că la tineri
cuvântul are tărie cât rouă pe iarbă. Nu vă supăraţi, fiu-meu nu e om
rău, doar niţel zăbăuc, dar pe cine nu scrânteşte viaţa, viaţa e grea! De
la bun început să-ţi spui asta, dacă nu vrei să te zdruncine până şi
prima căzătură. Ni se trage truda şi suferinţa de la facerea lumii, nu de-
acum, dar omul nu învaţă nimic! Vede ce păţeşte altul şi nu ia aminte.
Ce-şi zice fiecare? „Eu nu sunt ca ăla”, şi, crezându-se mai breaz… Ia-o
dumneata tot înainte, c-o să dai de un chioşc, acolo-s ei, eu mă-ntorc,
lăsai râmătorii slobozi şi-or da buzna-n pepenărie.
Tufe şi pomi, dar mai ales coarde, nenumărate coarde ce
traversau din loc în loc poteca şi pe sus, şi pe jos, îl obligară să se
strecoare atent. Nu văzuse nici în pădure zmeuriş mai bogat – avea
dreptate Matei să fie încântat de grădinile lui, care semănau mai
 X

degrabă cu un crâng sălbatic, înţesate cum erau de arbuşti şi pomi

roditori: agrişi şi coacăzi, meri şi cireşi, nuci şi peri… Lipseau, oare,
vreunii din pomii fructiferi cunoscuţi de el? Văzu şi vişini, şi piersici,
mulţi piersici, dar şi un cais mare, uscat pe-o latură, până şi câţiva
aluni domestici. Coroanele pomilor pluteau pe o mare verde, aşa i se
păru lui, îl miră că, înăbuşiţi cum arătau, rodiseră – mai ales piersicii,
nu era ramură să nu atârne greu, numai că fructele erau pipernicite.
„Până la toamnă poate c-o să crească, ce mă pricep eu?”
Un fâşâit puternic, venit înaintea glasurilor: Matei! sau mai bine
zis capul lui ieşit printre ghirlande.
— Ia te uită, bre! Nu-mi vine a crede c-ai urcat dealul pe-o
asemenea căldură! Aşadar, în pofida bârfelilor care circulă pe seama
mea, îmi acorzi oarecare consideraţie? Matei era aproape fâstâcit, se
domină însă. Ai căzut peste oaspeţi, ştiu că nu-ţi convine, dar nu te
impacienta, de obicei nu stau mult, vin doar să se informeze. N-ai
încotro, bre, te-au reperat. Aducându-l în deschizătura chioşcului: Să te
prezint bunilor mei amici, care-au venit să se-mpărtăşească din
răcoarea binefăcătoare a grădinii mele. Drept e, vecinilor, că nu se
găseşte loc mai aerat în tot oraşul?
Râsul amărui şi înveninat al lui Matei se învălmăşi cu chicoteala
complezentă a oaspeţilor. Mihai nu vedea persoanele din chioşc, zărea
doar două cozi negre, răsucite la tâmple ca nişte coarne, crezu la
început că e Dina, surâse, pe urmă se împotrivi puternic când Matei îl
împinse înăuntru.
— Hai, bre, nu fi sălbatic, sunt oameni ca toţi oamenii, nu
antropofagi! E tare pădureţ prietenul meu, vă rog să-l scuzaţi!
Mihai rosti la întâmplare, din îndemnul de a preveni o lovitură pe
care presimţea că are s-o primească – totul era confuz şi în acelaşi
timp penibil, se ocăra pentru inspiraţia lui de a fi venit la casa roşie.
— Doream să-ţi comunic ceva însemnat, dar amân pe altă dată,
n-am vreme să stau. De altminteri, i-am spus acest lucru doamnei
bătrâne care m-a însoţit: sunt în trecere, mă grăbesc.
— Nu mă supăra! se prefăcu Matei necăjit pe el. E un tip niţeluş
cam ciudat noul nostru jude – încântat de el însuşi, convins că tânărul
i-a plasat un pretext fals ca să scape de mutrele din chioşc. Matei se
amuza. Ce fel de amic am eu, dacă nu vrea să-mi cunoască nevasta?
Ce zici, Veronica? Nici nu merită să ţi-l prezint pe sălbaticul ăsta…
 X

Tristeţea ochilor lunguieţi! Asta îl atrăgea pe Mihai, nu-şi lua ochii

de la Veronica. Ea se ridicase spontan, oarecum sfioasă, gata să-l
întâmpine amabilă – o poză de comandă, de ochii celor din chioşc.
Ochii Dinei – acum ştia ai cui sunt, fata semăna grozav cu mama! Dar
cuvintele lui Matei avură un efect teribil asupra soţiei: recăzu pe bancă
lividă, înecată; braţul, întins maşinal spre musafir, zăcea alungit pe
masă, ţeapăn.
— Nică, ce e cu tine, ţi s-au învineţit buzele, ţi-e rău? Iarăşi… răul
acela? Matei îl părăsi pe Rudeanu şi se repezi la ea, femeia clipea des,
se lupta cu leşinul, soţul o bătu pe faţă, îi frecă mâinile. Ai stat la
căldură, asta e, nu-ţi prieşte! Las', că-ţi trece, ştii bine că răul acesta
vine şi trece, starea ta specială e de vină, doar ţi-a explicat Marius
Podeanu. Vrei să bei puţină apă?
„Ce naiba erau dispuşi să creadă indivizii din chioşc?” se
surprinse Rudeanu furios, bănuind că privirile şi zâmbetele lor
maliţioase îi sunt adresate lui. Nu-l scoase din fire numai acest lucru, ci
şi faptul că fusese atât de imbecil să nu deducă până atunci cine
anume era femeia care-i pătrunsese în casă pe furiş. Urâtă moştenire îi
lăsase zănaticul de Radu! „Eşti o canalie, domnule Radu Zamfiroiu! Iar
eu am jignit-o groaznic pe femeia aceasta, m-am purtat cu ea de parcă
ar fi fost o prostituată!” Îi auzi glasul stins, îşi revenea, se trase sub
pomi în panică – Veronica îngăimă scuze pentru starea ei, vorbea cu
pauze mari, ceru să fie condusă în casă.
Cât timp a mai rămas acolo, după plecarea lor? Se retrăsese ca
un laş! Poate că ei n-au observat acest lucru şi nici musafirii, doar nu
pentru el aveau ei ochi, nu el constituia atracţia. Cercetă avid curtea:
nimeni! Se pregăti de plecare – pe scara de piatră, ce lega casa cu
bucătăria de vară printr-o săliţă descoperită o zări pe Dina. Poate îl
pândise? Asta mai lipsea! şi avea ochii şi corniţele din păr ale mamei
ei!… Neştiind ce cuvinte să-i adreseze, o privea dezorientat, avu
îndemnul să treacă iute, să se prefacă grăbit, supărat, disimulând că a
observat-o. Ce-i păsa lui, la urma urmei, de fata asta? Dina însă îi sări
în cale, numai zâmbete.
— Tata te roagă să-l scuzi, mă trimite să vă ţin de urât cât mai
zăboveşte el, mamei o să-i treacă, are des răurile astea, ne-am
obişnuit, eu cel puţin… Nu se cade să discut despre asta, mama îmi
interzice – se opri să râdă; de ce nu se cade, nu ştiu, dar asta e
porunca, în schimb învăţăm la şcoală cum ia naştere viaţa animalelor,
 X

a plantelor, într-un mod nu prea deosebit de a omului, dar a omului…

mă rog, secrete, taine închise cu două rânduri de lacăte! Nu cumva, te
grăbeşti, vă grăbiţi? Dina era la vârsta incertitudinilor. Tata speră că nu
te-au supărat cele întâmplate, de oaspeţii ceilalţi nu-i pasă, ducă-se!
Şi-aşa trăncănesc.
— Sunt şi grăbit, şi obosit, în după-amiaza asta. Am colindat cam
mult – era un adevăr; hoinărise ca un năuc, să umple golul lăsat de
absenţa Rozanei.
— De ce vă chinuiţi să păreţi politicos? făcu Dina haz. N-are nici o
importanţă. şi dacă m-aştepţi, merg şi eu cu dumneata până-n centru.
Cum el părea surprins de această propunere, adăugă iute: Am un
comision pentru tata, întârzii numai o clipă, mă întorc imediat.
Se plimba prin faţa casei roşii făcând les cent pas într-o stare
sufletească jalnică. Se întreba mâhnit dacă, nu avea dreptate. Soceanu
să-l gonească din oraşul acesta meschin. Dar ce vină avea oraşul? Nu-i
pricinuise nici un rău! Nemulţumirea lor, se revărsa pe nedrept asupra
oraşului. „Uite-o, s-a îndurat să vină! Cât timp pierd femeile cu
găteala!” Ca şi cum el ar fi avut ochi pentru ea, pentru florentina ei
albă cu fundă şi pentru cordonul acela lat… dar de unde deducea că
fata se împodobise pentru el? „Nici să n-o facă, i-a luat-o maică-sa
înainte!” – cuvintele acestea răutăcioase îi stâmpărară. Mânia, nu se
recunoştea. „Ce inspiraţie idioată am avut în după-amiaza asta să mă
opresc la casa roşie!”
— Tata e un copil mare, rosti Dina după o îndelungată tăcere, în
acelaşi timp se întrebase mirată: „Ce l-o fi supărat? E cu adevărat
supărat! Unii se necăjesc dintr-un fleac, de o situaţie anume, chiar
dacă nu-i priveşte pe ei direct, l-a deranjat probabil faptul că a căzut
prost… Ei, naiba ştie! N-o să-mi stric şi eu dispoziţia pentru asta”. Se
sperie şi de un moft, de-asta susţin că e copil, să-l fi văzut ce desperat
era la căpătâiul mamei, de parcă ar fi fost în primejdie de moarte.
Doamne, cât exagerează! Exagerează când e vorba de mama, o
iubeşte enorm. La noi nu e prea vesel de când cu stările astea proaste
ale ei, şi cred că exagerează şi mama… Iar am abordat… Te plictisesc,
scuză-mă!
El nu ieşi din mutism, deşi ar fi vrut s-o încurajeze: „Ciripeşte,
ciripeşte, fetiţo, îmi face bine, îţi sunt chiar recunoscător, suport mai
uşor drumul alături de tine”. Nu-i venea nici un cuvânt pe buze, era
stors de gânduri ca o lămâie de zeamă, mergea iute, cu fălcile
 X

încleştate.
— Nu vine prea multă lume la noi, azi întâmplător… Stăm şi prea
departe, tata s-a izolat aşa, el a vrut asta, să nu-l crezi dacă se plânge.
Putea să-şi construiască o casă pe locul acela viran de lângă primărie,
e al mamei şi stă degeaba. Aştept şcoala ca pe-o promisiune, la
Râmnic mă simt grozav de bine, e un oraş vesel, pe deasupra frumos şi
curat, i se spune oraşul bombonieră, ai auzit expresia asta? I se
potriveşte! Ne oferă şi iarna, şi vara, oricând, ocazii de petrecere, are
serbările lui populare, fie în parcul primăriei, fie în al Zăvoiului, cu
muzică militară, chermese, tombole, teatru în aer liber, expoziţii, le
aşteaptă toată lumea cu nerăbdare… Mai ales defilările pe bulevardul
Tudor Vladimirescu, retragerile cu torţe!… Pe câmpul regimentului se
ţin şi mitinguri aviatice, dă buzna nu numai oraşul, ci şi ţărănimea de
peste Olt, de la Goran şi… dar poate că dumneata cunoşti bine
Râmnicul, şi eu te plictisesc iarăşi.
— Şi mie-mi place Râmnicul, (e bine gospodărit, curat, ai
dreptate, îşi descleştă el, în fine, fălcile; are o aşezare unică, sub
păduri, străbătut de râuri multe, înconjurat de staţiuni climaterice
renumite; care-i şi imprimă, de altminteri, veselia dorită de dumneata.
— Iarna patinăm în Zăvoi, pe micul lac de la intrare, vara facem
băi şi plajă la Olt, sau îi cutreierăm pădurile. Ai fost în pădurea de la
Capela? E grozav de mare! Ce să mai vorbesc de pădurile care se
întind dincolo de podul Olt, unde se fac serbări câmpeneşti… şi cu
şcoala ne ducem în excursii: mânăstiri, Călimăneşti, Olăneşi… Al nostru
ce ne oferă? Nimic! Tata are dreptate, deşi noi facem haz de zeflemelile
lui, de zisa lui teorie, teoria ratării. Îmi închipui că n-ai scăpat nici
dumneata.
— Nu, n-am scăpat, dar îl consider pe tatăl dumitale un mare
mucalit, şi de câte ori pune placa mă amuz copios. Nu se ia nici el prea
în serios, cred, e un fel de a face haz de necaz.
— El poate nu s-o fi luând, cad însă victimă alţii… bunăoară Radu
Zamfiroiu, un băiat vesel, antrenant, un vârtej, ce mai?! Ne era drag la
toţi, zilnic urca dealul. Tata nu trebuie luat în serios, altminteri pleacă
de-aici toţi tinerii! De la o vreme, pare şi el dezamăgit, aserţiunile lui
sunt considerate o manie, trece drept un maniac, bietul meu babac!
— E un om în prezenţa căruia mă simt la largul meu.
— Da, e un ins fermecător! se emoţionă fata. şi mai ales
 X

cumsecade. Numai gura e de el, încolo… Şi, să ştii, ţine la dumneata,

nu pricep cum l-ai cucerit, o să fie mâhnit că ai plecat, şi nici eu n-o să
scap de bodogăneală, mi-a zis să te conduc sub măr, sub umbrarul din
prisacă, unde te-ai simţit dumneata bine.
Se despărţiră în dreptul primăriei.
— Sper că n-ai să-l faci să te aştepte prea multă vreme.
Rudeanu ocoli privirea fetei, salută grăbit, temător să nu-i fie
smulsă o promisiune.
Strada comercială a oraşului cădea perpendicular pe aşa-zisul
bulevard – scurtă şi aglomerată de prăvălii vechi, care se ţineau una de
alta, aproape intrate în pământ, fără scară, nici măcar o treaptă, deşi
pragul lor fusese prevăzut cu o treaptă lunguiaţă, dar se tocise, o
înghiţise trotuarul. Dintr-un magazin de mercerie, ieşi Dina, numărând
atentă mărunţişul de la suma achitată, pe urmă făcu loc pacheţelului
într-o pungă cu şnur de mătase la gură. Se auzi interpelată de un glas
cunoscut, care o emoţionă:
— Încotro, Dina? Aici, aici sunt, unde te uiţi?
Se apropie de ea, cu paşi iuţi, Barbu Stroescu, fata roşi puternic,
îşi pierdu siguranţa, îl privi încurcată.
— Eşti amatoare de o plimbare?
— Am fugit de-acasă de plictiseală, dar nu ştiu…
— Şi tu ai fugit? îi scăpă lui Barbu, dar nu-şi pierdu cumpătul.
Fata îl aţintea surprinsă, neînţelegând la ce se referise, bănuind
că era o glumă prea fină pentru urechea ei, iar când îi dezvălui că: „Şi
prietena ta a şters-o de-acasă”, strigă uimită:
— Rozana?
— Şi nu ştie nimeni unde e! Clara tot mai speră că s-a aciuat la
tine – râdea pe jumătate răutăcios, pe jumătate zeflemitor, şi ea nu
ştia ce să creadă.
— De ce să fugă?
— Hm! Asta n-are importanţă, se precipită Barbu, şi imediat, pe
un ton batjocoritor: Poate a răpit-o cineva, mai ştii? Cineva care-i tot da
târcoale de la o vreme… poate-l cunoşti şi tu. Voi, codanele, vă
împărtăşiţi secretele.
— Cred că glumeşti! rosti Dina pe un ton oarecum sever, cu o
undă de reproş.
 X

— Din păcate, nu glumesc, fetiţo, nu-mi arde de glume. A fugit

de alaltăieri seară, după cum cred eu, ceilalţi însă bănuiesc că n-a
plecat decât ieri-dimineaţă… Mă rog, adevărul e că a fugit de-acasă.
Povestea să n-o difuzezi, rămâne între noi!
Dina moţăi din cap preocupată: N-o păcălea? El iarăşi râse, dar
de astă dată sincer, cu oarecare veselie.
— Acum, după ce şi-a făcut efectul scontat vestea mea, trebuie
să te liniştesc: e la Stănila, a telefonat colonelul Roşianu! În orice caz,
poftim ce figuri ne serveşte prietena ta! Îi place grozav să hoinărească,
Marius a fost de părere s-o lăsăm acolo cât vrea ea să rămână; aşa i-a
indicat Clarei înainte de a pleca la Râmnic, în felul acesta vrea el s-o
pedepsească. Soră-mea s-a mâniat pe bună dreptate, eu am fost de
acord cu ea, cumnatul meu se poartă cu Rozana prea blând, o răsfaţă.
Văzând expresia de pe chipul Dinei, se întrerupse: „Să nu întindem
coarda prea mult, ţine la prietena ei, i se citeşte pe faţă că nu mă
aprobă, să schimbăm placa!”
— Vai, cum m-ai speriat! răsuflă Dina.
— Te-ar tenta să dăm o raită prin zăvoi? întrebă mieros,
apucându-i braţul. Ieşim prin crâng, e mai drept şi evităm totodată
spitalul; vreau să spun; îmi închipui, adică, ce impresie face şi asupra
ta vederea spitalului, a cimitirului.
Palma lui mângâia abia simţit braţul Dinei, respiraţia ei devenea
precipitată. Se lăsă împinsă spre crâng, fără voinţă, deşi se certa că n-
ar fi cuviincios să se plimbe într-un loc singuratic cu el. Dar de ce nu? E
unchiul-Rozanei, cunoaşte acest lucru toată lumea, nimeni n-o s-o
condamne că e amabilă cu ruda prietenei, un domn serios… Îşi dădu
seama că nu sunt decât argumente bune de aruncat altora şi roşi, se
înfioră, ispita deveni şi mai puternică, gura ei se frământă la evocarea
sărutărilor, primite în pădure. Nici nu-şi dete seama când ajunse în
crâng, mergea ca în vis, mângâierile palmei nu încetau de-a lungul
braţului gol, îi înfierbântau mintea, goneau gândurile. Îşi simţi talia
frântă, obrazul lui se lipi de-al ei; urmară sărutările, căutau locurile
ascunse, ascunse de păr, pe ceafă, ascunse de lobul urechii, trupul se
moleşi, braţele atârnau inerte – i se mai întâmplase, şi tot cu el, o
îmbrăţişase pe neaşteptate, profitând că Rozana se îndepărtase
împreună cu copiii, în căutarea unui izvor. Fiori calzi o străbateau,
primea sărutările fără să protesteze, ameţită şi vrăjită, iar când el se
desprinsese din îmbrăţişare, auzind chiotul Mirei, care venea să-i
 X

anunţe că a dat de izvor, i se împleticise picioarele ca după o băutură

tare; purtase aproape o săptămână vineţeala urmelor pe buze şi pe
piept, se înfiora de fiecare dată când se privea în oglindă, de plăcerea
îmbrăţişărilor, nu însă fără teamă: „Ce-ar zice mama dacă le-ar
observa şi ar ghici…?” Se ruşina totodată: „Nu e cuviincios!…” Trupul ei
însă tânjea inconştient după sărutările lui Barbu. Altădată, le dorise pe
ale lui Radu – şi băiatul o îmbrăţişase cândva, pe furiş de părinţi, venea
la ei pentru ea, ea îşi făurea vise: să se lase de şcoală şi să se mărite
cu tânărul judecător – numai că el se schimbase dintr-o dată, o ocolea,
făcea în aşa fel să nu mai rămână singuri; de ce? se frământase multă
vreme, pe urmă pricepuse, băiatul îşi pusese în gând să plece din oraş,
încât n-avea nici un rost să-i mai dea iluzii; procedase cinstit, nu se
putea mai cinstit!
Putea să vină cineva pe potecă, Barbu o smuci pe fată spre
zăvoi. Răcoarea din preajma stăvilarului o mai dezmetici, se îndepărtă
de el şi merse să stea pe jgheab. „M-am îndrăgostit de el? De unchiul
Rozanei?” Îl privi pe furiş; Barbu părea atras de priveliştea din spate,
un ariniş des, aciuat pe stratul gros de nisip. O ridică de pe jgheab cu
un braţ furişat pe după talie, păşiră o vreme înlănţuiţi, în tăcere, fiorul
colindă din nou trupul fetei ca un şuvoi, se strânse toată la pieptul lui
Barbu – el se opri, râse încetişor, încântat, îi ridică bărbia ca să-i
privească gura, fărâmiţă îndelung buzele ei între dinţi, iar râse, o lăsă
cu totul, chiar o împinse ca pe-o povară şi, aplecat, gâfâi.
— Stai acolo liniştită!
Din nisip ridică un fel de saltea la umbra copacilor, rupse şi
câteva ramuri, le aşeză deasupra, dezbrăcă haina şi le acoperi.
— Să ne aşezăm puţin aici, ca să discutăm în voie.
Dina rămase în picioare, privirea ei cerceta împrejur cu teamă;
nu se cade să se aşeze lângă el, asta nu se cade! Regreta că l-a însoţit,
intră în panică, neştiind cum să se poarte ca să iasă din situaţia în care
se vârâse.
— Dina! chemă el cu reproş – glasul i se îngroşase, faţa lui roşise,
respira greu, avea pleoapele umflate, o privea mijit, se urâţise. Fata se
retrăgea sfioasă. Sări pe neaşteptate de jos, s-o înlănţuie, îi răsturnă
capul pe braţ. Dina mea! Credeam că mă iubeşti… Ea strânse genele,
gura lui se plimba uşor în jurul nărilor, deasupra buzelor… Chipul
căpătă paloare, vineţiul cearcănelor se adânci, până şi nasul ei albi
ciudat – Barbu o încleşta abia atunci, ţinea în braţe un trup inert, era în
 X

stăpânirea lui… „Cine naiba se apropie din spate?” Se răsuci cu ură,

fata atârna ca o creangă frântă, n-avea decât să se prăbuşească dacă-i
da drumul, o zgudui brutal, să-şi revină, îndârjit pe inerţia ei. „Proasta
asta este ca o otreapă în mâna mea, poftim cum cad fetele! Are
dreptate Clara s-o supravegheze pe roşcată…” Dina îşi netezi fruntea
buimacă, el o îndepărtă, dar recăzu la pieptul lui. „Pe deasupra, mai e
şi idioată, mă bagă în bucluc! Fetele astea te bagă-n bucluc dacă-ţi pui
mintea cu ele!” O împinse iarăşi şi simulă o discuţie nevinovată, ca şi
cum ar fi întâlnit-o întâmplător:
— Aşadar, şi ţie îţi place să te plimbi prin zăvoi? Ai dreptate, în
lipsa unui parc, zăvoiul şi pădurile sunt… În clipa aceea trecu la o
oarecare distanţă de ei un tânăr posomorât, Barbu râse artificial. Mare
plictiseală în oraşul vostru, n-ai cum să-ţi omori timpul… N-o antrena
pe fată, sta în faţa lui buimacă, tresări când îl recunoscu pe Rudeanu,
avu îndemnul să se ascundă. Cine e nătărăul? (La mânie, Barbu folosea
cuvinte vulgare.) Parcă-l ştiu… e deşteptul de la stăvilar care-o să-
nece-ntr-o bună zi oraşul! Uitucul! Amorezul domnişoarei! Dumneaei
nu se sfieşte să vină până la poarta casei cu el, şi cu mine face pe
pura, pe imaculata!… În societate, îşi condimenta subtil conversaţia, cu
vorbe de duh celebre, cu efect sigur, avea replica ageră, se spunea
despre el că e deştept foc. „La ce i-a folosit deşteptăciunea?” se
întreba familia, constatând că tocmai această deşteptăciune îl
îndreptase pe căi oneroase.
— Ce dracu' tot caută imbecilul ăsta-n zăvoi? strigă cu voce tare,
scos din fire, urmărind cu o privire încărcată de ură silueta
judecătorului.
— Sssst! se sperie Dina. Ce ai cu el, e un băiat serios, vai, poate
te-a auzit!
Era necăjită şi ruşinată, se întreba dacă Rudeanu observase ori
nu ceva. „Ce-o să creadă despre mine?” La gândul că tatăl va afla din
gura judecătorului ce-i făcea fata în zăvoi, începu să tremure.
— Să plecăm, m-a văzut, mă cunoaşte – se agită deodată
nervoasă şi zăpăcită.
— Dă-l încolo, cât e de năuc, n-a observat mare lucru!
Barbu căută să-i prindă talia, dar ea-i respinse braţul, spuse că
nu mai rămâne. Prin ochii lui fulgeră o lumină rea.
— Ne-a stricat dispoziţia, dobitocul! Se posomorî, mergea în
 X

urma ei vrăjmăşos. Nătărăul naibii! Dina, unde te grăbeşti? Vrei să-l

ajungi din urmă?
Fata se întoarse doar pe jumătate, se vedea bine că nu-l aprobă.
„Ei, ia te uită, aveam convingerea că e oricând o pradă uşoară!
Să schimbăm tactica”.
— Scuză-mă, mi-am ieşit din fire! Mă simţeam atât de bine lângă
tine… Ne-a stricat cu adevărat plimbarea! Dac-ai şti, Dina mea iubită,
câtă nevoie am de înţelegere, de căldura ta sufletească… Sunt atât de
singur, atât de necăjit!… Descoperindu-te pe tine, am impresia că mi s-
a dezvăluit taina unei comori, îmi surâde viaţa din nou!
Privirea fetei deveni visătoare. „Crede tot ce-i spun, nătăfleaţa
asta mică! Cave ne cadas!” Ironia se răsuci spre el cu înţelesul cel just,
Barbu se posomorî, uită de fată, preocupat de altceva.
Clienţii farmacistului, care discutau pe scara spiţeriei, constatară
fugitiv, văzându-i pe cei doi venind dinspre zăvoi: „Cât de curtenitor e
domnul acela cu fata!” Barbu se aplecase să-i sărute mâna, rămase
ţeapăn, într-o atitudine politicoasă, până se depărtă. „La urma urmei,
în afară de ea nu mă iubeşte nimeni”, constată surprins, cu regretul
ascuns că nu se poartă sincer cu Dina.

▫ XI ▫
— Moş Alecu, parcă a fugit ceva pe sub pomi.
Rezemat de stâlpul porţii, colonelul pândea faţa Rozanei cu un
surâs pe jumătate ironic – privirea ei se rotea plină de curiozitate,
neastâmpărul trupului semăna cu al jderului căţărat pe trunchiul unui
copac, mustăcind ca şi ea din botul ţuguiat. Colonelul se declară
mulţumit, calculase bine, era o surpriză, i-o şi promisese de altminteri.
— Iar a trecut, acum sunt sigură, o să-ţi strice răzoarele…
Observând surâsul lui, se prefăcu bosumflată. Înadins mă laşi să mă
perpelesc, te amuzi pe socoteala mea! E un ied?
— Poate.
— Vrei să cred asta, că i-ai îngăduit să hoinărească…
Uimirea o făcu din nou să cuprindă vastitatea din faţă,
compartimentată în perimetre dreptunghiulare, unde domnea, o ordine
desăvârşită în contrast cu dezordinea parcului şi paragina curţilor. În
săptămâna aceea fusese săpată şi greblată din nou, încât pomii, tufele
 X

păreau aşezate pe o tablă de şah, sau, după părerea lui Năstase,

ajutorul colonelului în treaba grădinăritului: „Apăi, domnul
muştruluieşte pomii ca la cazarmă!” Moştenise, într-adevăr, de la un şir
de rude, printre care şi tatăl, ofiţeri în armată, spiritul de ordine, îi
rămăsese tot din armată meteahna unei alinieri perfecte, de şir şi de
linie – pomii se desfăşurau în livadă ca nişte plutoane de soldaţi pe un
câmp de instrucţie; în loc de moletiere incorect înfăşurate, de galoane
descusute, de chipiuri neperiate sau bocanci nevăcsuiţi, trecea acum în
revistă trunchiurile subţiri: au fost văruite? Nu e nevoie să intervină cu
emondorul? Ia să cercetăm lăstarii şi coroana: uite o ramură uscată!
Frunzele n-au cochetat cu gogoşile omizilor? Coaja nu prezintă vreun
nod suspect? Dacă da, apăi să scormonim cu cuţitaşul şi să scoatem la
vreme viermele din seva pomului; ce-o fi cu frunzele acelea perforate
cu atâta măiestrie? – şi alte zeci de amănunte indisciplinare ivite la
inspecţia zilnică. „Bietul moş Alecu, un erou, un brav, doar îi povestise
cum îşi pierduse braţul, în ce bătălie sângeroasă -, poftim cu ce se
ocupă acum! Face pe grădinarul, nu mai scoate nasul din cărţile acelea
de specialitate, îmi împuie şi mie capul cu savantlâcurile…”
— După cum vezi, n-a stricat nimic.
În clipa aceea, un animal graţios goni spre ei, se opri oarecum
derutat de ţipătul fetei.
— Un pui de căprioară! Dar e o minune, moş Alecu… Să mergem
mai aproape, te rog să mi-l prinzi… mi-l prinzi?
Alei de nisip conduceau spre mica pepinieră, în care se refugie
puiul de căprioară – marginile aleilor erau plantate cu peri pitici
bergamoţi şi piersici de vară.
— Încearcă să-l prinzi singură.
Colonelul ridică uşor mănuşa neagră şi lucioasă, care se sprijinea
în mod obişnuit pe încheietura hainei. Rozana suferi pentru o clipă.
„Cât de neatentă sunt uneori!” Ar fi vrut să-l îmbrăţişeze pe colonel,
să-şi ceară scuze.
Puiul de jivină se oprise între trunchiurile aliniate, nedumerit, cu
fruntea înălţată, mişca buzele ca şi cum ar fi rumegat, neştiind încotro
s-o apuce ca să scape de urmăritori – cel puţin aşa bănuia fata, care
mergea tiptil să-l prindă.
— Zău de nu i-aş săruta botul lui negru, şi umed!
Îl auzi pe colonel râzând.
 X

— N-aş crede să-l emoţioneze, mai degrabă bănui c-ar lua-o la

sănătoasa.
Ea renunţă să prindă puiul, se întoarse lângă Moş Alecu.
— E un neastâmpârat!
— Numai animalele domestice par să aprecieze mângâierile
noastre. Să ştii, Rozana, surpriza asta ţi-a rezervat-o Dariu, eu sunt
doar mijlocitorul. Pentru tine a păstrat el puiul, spunând că ţi se
potriveşte… I l-a adus lui pădurarul meu, altminteri aş fi poruncit
omului să-l ducă înapoi în locul de unde l-a capturat, nu-mi place – şi
nici unuia dintre noi – să privez de libertate fie şi un ied de căprior. A
fost inspirat? S-ar părea că da, te văd încântată, băiatul te-a tot
aşteptat, zicea că nu se poate să nu vii, a pus-o şi pe Marica să
intervină pe lângă mătuşa ta, cu diplomaţie, evident, Dariu are
impresia… Hm! Cred că se înşală, o cunosc bine pe Clara, nu e în stare
să facă pe mama vitregă, nu-i aşa? Nu primi nici un răspuns. Dariu e
tânăr, îşi doreşte o tovarăşă de mentalitatea lui, cu noi se plictiseşte, l-
a plictisit mai ales boala bătrânului, pe de-o parte se teme să nu-l
piardă, pe de alta abia-i mai suportă toanele… toane de bătrân, e
bătrân şi bolnav, se vede singur. Poate ai aflat, mama lui Dariu l-a
părăsit, – se află la Paris, a plecat cu un violonist. Ei, dacă-ţi place
puiul, sper să stai la noi până se întoarce băiatul, să-i mulţumeşti
personal.
Chipul fetei se umbri subit. Nu ştia câte zile va putea rămâne, o
înspăimânta năvala Clarei la Stănila, era tot ce-ar fi mai rău, ar da-o de
gol… Dar nu, după cum o cunoştea, n-o să admită să-i scape nici un
cuvânt… chiar ar condamna-o pe ea dacă n-ar fi în stare, dacă n-a fost
capabilă să găsească un pretext plauzibil. Nu că ar bănui motivul fugii,
dar nu admitea să-i ignore autoritatea, să dezvăluie în faţa unor străini
că i-a ignorat autoritatea.
— Nu te încrunta! o mângâie colonelul pe creştetul capului,
interpretând eronat indispoziţia ei neaşteptată, „Hm! Pare-se că nu se
prea entuziasmează. Să fim atenţi aşadar ce-i vorbim şi, mai ales, cu
purtarea nepotului”. Dă-mi mâna şi vino să hrănim peştii, până iese
năzdrăvanul din pepinieră, o să iasă, ai să vezi, e foarte blând, s-a şi
îmblânzit, ai să-l mângâi în voie, te asigur!
Răzoarele grădinii, în perimetrul rezervat legumelor, arătau
proaspăt plivite; nu lipsea nici un zarzavat de sezon, pe deasupra
crescuse bogat şi cel de toamnă, napi vânjoşi, ridichi burtoase, negre şi
 X

păroase ca pielea unui mistreţ, sfecle roşii, ca nişte enorme sfârleze…

Lângă dreptunghiul legumelor se găsea şi eleşteul – rotund, cu bordură
de ciment – continuat, printr-un jgheab, cu altul mai mic, de formă
pătrată, spre care se înclina jgheabul. Moş Alecu explicase cândva fetei
cum face primenirea apei, printr-un şuvoi captat din râu, adus pe
dedesubt, dar cum nu se vedea nimic din complicata lucrare, ea nu
stăruise să-i dea toate amănuntele.
— Am prăpădit o groază de bani cu acest canal, Marica s-a
necăjit, dar când avem peşte proaspăt la masă se bucură.
Colonelul şi-ar fi dorit şi o prisacă, dar sta prost cu venitul
livezilor.
— Până nu realizez ceva din tot ce-am investit, nu mai fac nici o
nouă cheltuială, deşi la vârsta mea răbdarea înseamnă timp, iar eu de
timp duc lipsă, pricepi?
Doctorul Podeanu îl considera pe colonel un Cincinnatus: retras la
ţară, tăcut şi modest, după ce-şi făcuse datoria exemplar faţă de patrie
– era decorat cu cele mai înalte ordine, fusese citat nu o dată pe front,
în Războiul pentru întregire, însuşi marele Eremia îi agăţase pe piept
decoraţia, colonelul lăcrima de câte ori povestea episodul.
— N-am luat nimic cu noi, rosti fata dezamăgită, aşezându-se pe
bordură. Să mă reped după nişte pâine?
— Moş Alecu al tău o fi el moş, dar le prevede pe toate, am
buzunarele doldora, nu te mai frământa.
Ea scormoni copilăroasă în unul din buzunarele hainei lui,
bănuind că iar o păcăleşte, dete însă de o pungă din pânză, întrebă
dacă e voie s-o ia.
— Sunt flămânzi, săracii! În eleşteu se fugăreau muchiile unor
spinări cenuşii, căpătau subit o strălucire metalică atunci când se
apropiau de marginea bazinului, cozi despicate de rândunică loveau
apa scânteietor, scântei albe, argintii – joc de cârmă, cârma unei bărci
liliputane!
Azvârli un pumn de firimituri, puzderia peştilor mici şi mari se
ridică la suprafaţă cu guri deschise rotund, şi după o clipă se stârni
coborâşul după fărâmiţele deşirate către afundul apei – cei mai mari
pluteau domol, înţelepţi, se plimbau ca nişte filosofi într-o piaţă antică,
presupunând că va urma risipa altui pumn, ceea ce se şi întâmplă;
saltul îi aruncă însă mult deasupra oglinzii, recăzură brusc, plesnind
 X

apa ameţiţi de gura de aer înghiţită – fata îi asemui cu nişte lame de

metal îndoite, curbate uşor. Se duseră şi ei la fund, după firimiturile
îmbibate cu apă.
— Ai zis că sunt flămânzi? se amuză colonelul. Priveşte-i cu
atenţie, mai mult se hârjonesc – e o joacă, apucă şi lasă, fac asta mai
ales cei graşi, uite ce greoi se mişcă cel de colo. Au hrană destulă, prea
multă nu li se poate da, provoacă putreziciune la fundul eleşteului, le-
ar infecta mediul, cu toată primenirea apei.
La început nu mă pricepeam, dar acum… le dau cât le prieşte.
Grozav aş fi dorit să înfiinţez aici şi o crescătorie de păstrăvi, dar se
opune Marica. Am vizitat pe cea de la Cumpăna, pe valea Argeşului, e
cam la un kilometru de pavilionul silvic, pe mine m-a interesat grozav,
dar Marica a stat cu batista la nas din pricina mirosului fetid degajat de
carnea în putrefacţie. „Alecule, n-aş fi bănuit că păstrăvii se îndoapă cu
asemenea greţoşenii, nici nu mă mai ating de un păstrăv de
crescătorie! Sper că cei de pârâu nu-şi aleg o hrană atât de
respingătoare”. Ţi-ar place un păstrăv, Rozana?
— Am mâncat săptămâna trecută, i-a adus unchiului Marius un
ungurean, aveau un iz uşor de urzică, zicea tante Clara că omul i-a
învelit în urzici ca să-i păstreze proaspeţi, o reţetă pentru dumneata,
dacă n-o cunoşti.
— O cunosc, dar să ştii, puică, eu i-aş creşte ca să mă
documentez pe viu…
— Moş Alecu, priveşte!
— Am crezut c-ai zărit un păstrăv, şi m-aş fi bucurat să se fi
amestecat vreunul printre peştii aduşi de curând. Hm! Crapul acela e
dintre cei mai mari, unul dolofan, un purceluş pe care am să-l sacrific în
onoarea ta.
Crapul se mişca agale, cu un aer emfatic, uduind trupul prin faţa
lor. „Admiraţi-mi ţinuta, costumul!” Lumina dezvăluia nuanţele de
cenuşiu, de la vânăt până la argintiu, – ale solzilor, stropiţi cu paiete
roşii – era ca un lup printre peştişori.
— Îl facem marinată sau umplut cu nuci?
— Cu nuci şi stafide, moş Alecu.
Femeia veni să-i cheme la masă. Îi găsi aşezaţi pe o căpiţă de
fân, în compania puiului de căprioară, care dormita în poala fetei, cu
botul vârât sub palma ei – venise singur, se pomeniseră că le mustăcea
 X

îmbrăcămintea. Ea se repezise cu braţele deschise.

— Micuţule, te-au luat de lângă mama!
Elanul fetei speriase puiul, dar şi pe colonel.
— Ce e, puică, ce-i cu lacrimile astea?
Cuibărită la pieptul colonelului, simţea pe obraz o răceală
mângâietcare: Mănuşa! O sărutase pe furiş.
— Iartă-mă, moş Alecu, nu ştiu ce m-a apucat… dar unde e?
Căuta puiul, el era la spatele ei, cu botul în încreţiturile fustei. Ridicase
spre colonel o privire strălucitoare, umedă. O să-l ducă pădurarul
înapoi, nu-i aşa? Îmi promiţi?
Pe drumul spre casă, femeia spuse c-au anunţat de la primărie că
se întorc musafirii din plimbarea la mănăstiri.
— Ei, o să facem o partidă de veselie să se ducă pomina! Nepotul
meu e un băiat plin de viaţă, parcă n-ar fi făcut de taică-său. Ce zici,
puică, îţi place bătrânul Tomescu?
— Cam ursuz! Scuză-mă; m-ai întrebat, ţi-am răspuns, dar nu se
cade…
— Mare hoţoaică, ai găsit, cuvântul cel mai potrivit! N-a fost
totdeauna aşa, să ştii, pe vremea tinereţii noastre…
Auziră glasul Maricăi – se deplasase până la portiţa grădinii:
— Ce e cu voi de nu mai sosiţi? Am un sufleu la cuptor.
— Ilieeee! Unde naiba te-ascunsăşi, nenicule?
Năstase umbla de-a lungul grajdului dărăpănat. Nu se păstra
întreg decât în a treia parte a sa – o încăpere izolată de restul clădirii,
cu un perete de paiantă, renovată în urmă cu doi ani, să adăpostească
cei doi cai, singurii pe care-i mai putea întreţine colonelul: o iapă
bătrână, care îl însoţise pe front, şi fiul acesteia, Fuior, armăsarul
despre care pomenise Năstase că a speriat satul.
— Uite-mă aici, ce zbieri? se oţărî Ilie, şi scoase capul prin
ferăstruică.
— Musafirii au chef de călărie, s-aude?
— Auz, că nu-s surd!
— Dar nici nu te-ai dezmeticit din cucăială! Scoate caii!
— Care cai?
— Ăi verzi pe pereţi… Cum care, nătărăule? Că doar nu te-ntreb
 X

de gloabele negustorului Mustache.

— Paică io nu ştiu? Da vorba ie cum o să se descurce…
— Cai să te faci cât ai zice peşte!
Ilie bodogăni mult după plecarea grădinarului, înjură, mai şi
căscă de i se rupeau fălcile – avu pe urmă o sclipire de satisfacţie
răutăcioasă: „Mda! Ia s-o vedem şi p-asta! Că de poruncit vă pricepeţi
toţi, cum naiba să nu vă pricepeţi?…
Pe Rozana o prindea bine costumul de călărie împrumutat de
Marica – un costum din tinereţe, uzat, dar fusese cândva la modă, din
piele de antilopă cafenie, cu pantaloni bufanţi -, îi marca mijlocul
subţire, rotunjimea şoldurilor, pe care i le ascundeau rochiile
copilăreşti, părea mai domnişoară, recăpăta vârsta pe care o avea.
Privirea colonelului o învălui afectuos, a lui Dariu cu oarecare surpriză –
băiatul aştepta lângă ea, să apară Ilie cu caii.
— Gata, Ilie?
— Vez' bine că da! Să te ţii acu ce-o să iasă! – ultimele vorbe le
spuse mormăit, abia îşi stăpânea surâsul răutăcios.
— Pe Fuior îl vreau!
— Şi 'mneata pe Voievodu, hai? i se adresă grăjdarul lui Dariu, şi
se aşeză pe chicotit. Numa că ce mi-e Fuior, ce mi-e Voievodu?!
Tirimini unu, tirimini… iacă na! Pă Voievodu, cum de nu, am priceput!
Om să aivă două nume-am mai văzut, da cal… Dar dacă glumeau,
dumnealor pe seama lui? Apăi, dacă le arde de glumă, să călărească
fiştecare pe cine vrea! Iete-te… – dete drumul frâielor îmbufnat.
Când se lămuri confuzia, Dariu i-l oferi galant pe armăsar fetei,
iar calul, gata înşeuat, înalt, pe picioare subţiri înmanşetate la glezne,
se înfăţişă indispus, năzuros, izbi dintr-o copită, se răsuci spre maică-sa
cu un nechezat puternic, fără să-i pese de înjurătura scrâşnită a
grăjdarului. Alergă şi Năstase după cal, strigă supărat:
— Prinde iapa, nătărăule, de ce le-ai dat drumul?
Se întoarseră cu amândoi caii. Iapa nu era mai înaltă decât fiul,
dar, cum avea picioarele mai lungi decât ale lui, părea că ar fi – te
prindea uimirea cum nu se frâng, cât erau de subţiri, sub greutatea
trupului îngroşat de bătrâneţe. În afară de steaua albă din frunte, era
neagră şi lucioasă ca un pluş. Colonelul merse s-o mângâie pe cap, o
trase uşor de-o ureche.
— Ar fi meritat şi ea o decoraţie, Rozana. Doina nu mă face nici
 X

acum de râs, copii, o să vedeţi. Încalecă, Dariu.

— Eu i-aş fi spus Domniţa, surâse Dariu, închipuindu-şi că Rozana
găsea interesantă observaţia lui, interveni însă tatăl, prompt, cu o
ironie:
— Ai tu ce ai cu numele de cronică, băiatule, Voievod, Domniţa…
Fata urcă în şa dintr-un salt, prinse frâul strâns, să stăpânească
armăsarul. Animalul se curbă, bătu în loc nemulţumit; sufla puternic,
scutură larg capul, muşcând zăbala. Ilie se vârâse sub pântecele iepei,
să strângă chinga – scoase capul şi strigă supărat:
— Daţi-i drumul, nu-l mai ţineţi pe loc!
Calul se şi înălţă pe picioarele din spate, descrise o jumătate de
piruetă – Rozana îi da călcâie, îl îndemna calm, dar el repetă figura de
adineauri, îndărătnic, de câteva ori, căzând brusc din înălţime pe
picioarele din faţă.
— Dă-i pinteni, dă-i pinteni, o sfătui colonelul.
Taica Năstase veni aproape, îi strigă acelaşi lucru. Armăsarul
mergea acum de-a-ndăratelea, în aceeaşi poziţie, sforăia mâniat.
Marica se sperie.
— Ţine-te bine!
Glasul ei răsună piţigăiat. Fata le auzea îndemnurile, dar nu
putea vorbi, încordată să-şi menţină echilibrul în şa – trupul ei se
aplecase peste gâtul calului, cu palma îl bătea uşor.
— Hai, Fuior, hai! Fii cuminte, fii cuminte!
— Dariu, mergi spre poartă, o să se urnească şi el! strigă
colonelul.
Iapa mărunţi câţiva paşi, înclinând graţios din cap, pe urmă
alergă uşor, în buiestru. Fiul n-o urmă, bătea pământul cu copita. Se
auzi ţipătul Maricăi:
— Ilie, i-ai pus şaua cum trebuie?
Grăjdarul replică morocănos: nu-l înşeua pentru prima dată, ce
dracu'?!
— Alecule, să descalece, e mai bine să descalece!
Se supără şi colonelul:
— Încetează, te rog, n-ai motiv să te nelinişteşti, puica noastră
călăreşte minunat.
 X

Ilie se iuţi să prindă cureaua frâului, ferindu-se de copita calului.

— Te-ai îngrăşat, băiatule, asta ţi-e ţâie! Am zis io că stai de
pomană, mănânci ovăzul… te-ai îmbuibat! Hai, Fuior, hai, Voivoade,
mânca-te-ar lupii!…
Armăsarul îl alungă din preajmă cu o învârtire spectaculoasă,
merse spre el ca şi cum ar fi intenţionat să se azvârle cu picioarele pe
umerii lui.
— Huo, dezminţatule!
Dariu reveni de la poartă şi-i întinse fetei cravaşa – ea o respinse,
n-o folosise niciodată, încercă tot cu duhul blândeţii:
— Hai, Fuior, de ce mă necăjeşti?
Palma ei se strecură mângâietoare până la urechea animalului. O
săritură largă, într-o parte, apoi un salt pe picioarele din spate, unul
vertical, de durată, ameninţător, urmat de o piruetă completă – cei de
faţă priveau surprinşi -, căderea pe picioarele din faţă se petrecu
fulgerător, şi din nou năzdrăvănia de adineauri, de parcă nu-şi putea
reveni, se îmbătase ca un porc, cu boască.
— Să renunţe, e imprudent! ţipă Marica. Ilie, l-ai adăpat?
Răspunsul grăjdarului nu-l auzi nici grădinarul, care sta pe
aproape, să culeagă fata, de s-o întâmpla s-o arunce:
— A băut două găleţi, fi-i-ar burdihanul al dracului! S-a nărăvit,
asta are! E-mbuibat! L-am şi plimbat, l-am şi ţesălat, de mâncat a
mâncat… să vă ia dracu pe toţ', că mi-aţ' scos sufletu din mine!
Rozana lovi cu pintenii fără milă, regreta că refuzase cravaşa –
săritura animalului fu bruscă, înaltă şi pe o distanţă atât de mare, încât
ea îşi pierdu echilibrul, alunecă din şa pe o parte, cei prezenţi aşteptau
s-o vadă la pământ, sub picioarele calului sălbăticit, dar, cu o prezenţă
de spirit care îi umplu de admiraţie, se redresă, stăpâni frâul, scările,
încordă genunchii pe trupul lui Fuior.
— Nebunule, dragule, nu te mai recunosc, era cât pe ce să mă
trânteşti!
Colonelul îl învinovăţi pe Dariu:
— Din pricina ta s-a nărăvit, ai folosit cravaşa.
Poarta nu era deschisă, încât armăsarul goni până acolo, se
răsturnă îndărăt, începu să dea ocoluri primejdioase pe lângă zidurile
dărâmate ale atenanselor – galopa ca un smintit.
 X

— Aleargă şi deschide poarta! se auzi porunca lui Dariu – şi

grăjdarul fugi într-acolo de-i sfârâiau călcâiele.
— Alecule, ce-ai făcut? Era mai bine să descalece! se frământa
Marica după ce dispărură ca nişte năluci, în şosea, amândoi caii.
— Lasă, îmi cunosc bine amazoana, căuta s-o liniştească, dar era
îngrijorat şi el.
Taica Năstase dete din cap în doi peri.
— Un drac de fată, nu zic ba, numai de n-ar trânti-o pe şosea, e
pietruită de curând…
Fuior gonea spre culme – pădurea se afla departe, iar până la ea,
drumeagul presărat cu fagi groşi le istorisea tăcut până unde fusese
altădată, nu prea de mult, codrul şi cât de masiv fusese tăiat de
ocupanţi, în timpul războiului, pentru lemne de foc – gonea lac de
sudoare, sărind nebuneşte peste coturile serpentinelor abrupte, căci le
tăia drept, cu un salt peste dâmb, ca şi cum ar fi zburat. Iapa se ţinea
pe urmele lui la bună distanţă, deşi tânărul o lovea neînduplecat –
pintenii înghionteau, ea îşi da osteneală, dar pas să-l ajungă pe fiul
zăbăuc! Teama lui Dariu era să nu se răsucească nărăvaşul în faţa
copacilor şi să revină în coborâş, pe serpentinele periculoase, în acelaşi
galop impetuos. Încercă să se facă auzit.
— Vezi că se bifurcă o potecă la stânga, îndrumă-l într-acolo!
Dar cum să-l audă? Se mulţumea să nu piardă fata din vedere,
împroşcând calul cu invective:
— Ai să crapi, smintitule!
Ocările îi mai domoleau furia, în acelaşi timp prinse milă pentru
iapa bătrână, care alerga peste puteri, o şi mângâie, îi vorbi tandru,
încetă s-o mai înghiontească, deşi armăsarul se depărtase şi mai mult.
— O să crape de gras, are dreptate Ilie, s-a nărăvit de prea multă
şedere la grajd! şi asta pentru că unchiu-său refuză să-l pună la plug!
Mentalitate de cavalerist! Preferă să plătească o pereche de boi luaţi
cu chirie! Afurisitule, ce ai de gând, unde vrei s-arunci fata? Dii, gloabă,
dii! Nu vezi c-o să-l pierdem din ochi?
Pintenii izbiră iarăşi, zărea pletele Rozanei când la o cotitură,
când la alta – fâlfâiau ca ale unei năluci, valuri roşietice cu reflexe
liliachii -, amurgul cuprindea cu adevărat ţinutul în flăcări liliachii,
conferindu-i înfăţişare de vrajă, în natura acoperită de un val sângeriu
orice alt zgomot era înghiţit de tropotul cadenţat al cailor; din interval
 X

în interval, copitele armăsarului fulgerau gălbui, ca nişte licurici

întârziaţi în sezon. Iapa părea scăldată, de sub şa năduşeala se
prelingea groasă, pe pielea picioarelor forma clăbuci, dar el nu lua
aminte la asta, o îmboldea să galopeze.
Totul scânteia ciudat de roşiatic; pe culme, în faţa pădurii, fata se
ivi învăluită în marama sângerie a asfinţitului – Dariu îşi auzi sângele,
bătea iute lângă ureche, îi sugruma respiraţia, se înecă de-a binelea
când constată că fata stăpânea perfect armăsarul. Îl oprise pe
neaşteptate, strunit, calul înţepenise locului, doar înclina uşor din cap,
sforăind să îndepărteze clăbucii. „Şi-a bătut joc de mine tot drumul!”
Ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, Rozana îl aştepta calmă, şi atunci el
îi ascunse grija care-l chinuise, i se alătură surâzător, admiră şi el
drumul şerpuitor pe care veniseră – ţinutul le oferea în vale ogoarele lui
încărcate de porumb, livezile de pruni, dar şi poienile presărate cu clăi,
momâi întunecate, străjuind ca nişte păstori sub cuşme. Mai târziu, lui
Dariu îi scăpă cu regret:
— Eşti diabolică!
Ea nu pricepu, râse totuşi amuzată.
— Cum ai spus că sunt?
Silabisi, într-adins maliţios:
— Dia-bo-li-că! Ai stăpânit calul de la bun început, lăsând
impresia că te afli în primejdie ca să faci pe grozava.
Din nou râsul îi dezveli dinţii mărunţi.
— Te înşeli! Mi-a fost frică, mai ales în curte, am crezut că o să
dea cu mine de zid!
Dariu îi aţintea dinţii. „Are o gură grozav de apetisantă!” Îşi arătă
surprinderea pentru sinceritatea ei:
— Dacă aş fi fost eu în situaţia în care te-ai găsit, numai diavolul
şi cu mine ar fi ştiut! Fără a-şi desprinde privirea de pe gura ei, adăugă:
Omagiile mele!
Stingherită de această uitătură insistentă, fata rosti:
— Cred c-ar fi bine să ne întoarcem, au rămas îngrijoraţi…
— Mda! Le-ai tras o spaimă bună – şi dac-ar fi după mine, l-aş
cravaşa pe nărăvaşul ăsta până la sânge!
— Poate că ai mai procedat aşa.
Mângâie gâtul armăsarului cu blândeţe.
 X

— Pricep, mă învinuieşti şi tu! Află că i-am dat câteva, şi asta nu-i

strică.
Rozana îndrumă calul pe poteca ce i-o indicase el pe când
galopau – ceea ce însemna că ştia perfect ce are de făcut -, iapa urmă
şi ea armăsarul fără s-o îndemne călăreţul, care părea destul de
abătut, privea fata pieziş, interesat de ce-i trecea prin cap: „Are o
expresie preocupată, nu cumva o intimidează prezenţa mea?”
— Putea să se întâmple… şi uite că ne bucurăm de o privelişte
feerică, îngăimă el, căci, împotriva voinţei lui, impresia de adineauri
persista: „E intimidată!”
„Se putea întâmpla?… Ce să se întâmple?” Şoapta lui îi furişase
ei, insidios, grija pentru ceva nedefinit, un fel de teamă ce vine, dar n-a
sosit încă, dă târcoale, pândind să se colcăie… Se întrebă dacă cei de
la spital n-au păţit în lipsa ei ceva. Ce să păţească? Era absurd să…
Respinse violent imaginea lui Barbu, cu duşmănie şi silă – întrebă
maşinal, agăţându-se de vorbele lui Dariu:
— Ce feerie?
El se amuză.
— Credeam că şi ţie-ţi pare drumeagul ăsta alb, care şerpuieşte
printre tufe… Noaptea se lasă aproape imperceptibil, ca o draperie
fumurie, a adormit codrul în spatele nostru, tace, tace apăsător, adânc,
încep să mişune sălbăticiunile… şi lumina aceea care marchează
orizontul, în realitate două straturi de lumină, unul albastru, altul
roşiatic…
„Dariu are euforia înălţimii”, îşi surâse fata, şi nu-i displăcea să
asculte; ba da… acceptă, păstrând surâsul – şi liniştea căzu din nou
între ei; pentru el plină de neprevăzut – un neprevăzut care-i da fiori;
îndrumă iapa să meargă în linie cu fiul ei, caii păşeau acum înţelept, le
îngăduia să asculte cântul răcănelului.
— Rozana, aş vrea…
Îi tresăriră genele – vorbise în şoaptă, dar tulburase pacea,
modulaţia duioasă întârzie în auzul ei ca un fel de rugă, de implorare.
— …să descălecăm.
— Dar de ce? Ştii bine că sunt alarmaţi, mai ales tatăl dumitale
trebuie să fie neliniştit, şi la boala de inimă emoţia…
Ce stupidă era, i-a zis dumneata! Pentru ce? Erau prieteni, Dariu
n-o plictisea, veselia lui o antrenase în atâtea jocuri distractive…
 X

— Te superi dacă-ţi spun că pentru tine am amânat plecarea la

Bucureşti? Că l-am hotărât pe tata să rămână cât doresc eu?
— De ce să mă supăr?…
Mirarea ei sinceră îl făcu să descalece, veni să-i ajute să coboare
şi ea, iar ea coborî contrariată de gestul lui şi confuză: ce a înţeles? ea
n-a acceptat să facă un popas… ce năzbâtie i-o mai fi trecut prin
minte? jocul lui e amuzant, se joacă mereu…
— Ne mai dezmorţim picioarele – râse uşor, încântat că fata
descălecase, şi, cum oscila pe călcâie (de câte ori cobora din şa, dar
numai atunci când călărea rar, Rozana avea senzaţia că nu-şi poate
menţine echilibrul şi totodată că e mai scundă, mai neînsemnată),
căutând să se sprijine de gâtul calului, o cuprinse cu braţul pe după
umeri. Gestul i-l aminti pe Mihai, şi inima ei bătu puternic, roşi – în
acelaşi timp se întreba cu nedumerire de ce n-o supăra braţul străin,
chiar se simţea bine sprijinită de tăria lui. „Ce delicat se poartă el cu
mine totdeauna! Duios şi tandru, cu grijă de frate…”
— Îţi miroase părul a violete.
Şoapta îi înfioră urechea, abia atunci îşi dete seama că apropiase
capul de al ei, se depărtă, dar tânărul lipi iarăşi obrazul, cu buzele îi
atinse colţul ochiului. Se smulse ca să-l privească: şi el! Palma se propti
pe gâtul lui cu un gest de mustrare. Se măsurau tăcuţi – lumina
amurgului reflectată pe chipul lui îl înfrumuseţa, în privirea limpede
juca o sclipire veselă. „Ce băiat frumos e Dariu, cum n-am observat
până acum?” El surâse dezarmat.
— Grozav aş vrea să ştiu ce se petrece acum sub fruntea ta!
La care vorbe, ea rosti:
— Nu mă mai strânge aşa, mi-am pierdut respiraţia!
Băiatul râse grozav de amuzat, nu se aştepta la atâta naivitate.
— Te strâng pentru că mi-eşti dragă, Rozana.
Palma ei se încordă, ceea ce însemna: „Nu vreau să-ţi fiu dragă.
Sau… fetele se joacă uneori ca pisica…”
Când se smuci din îmbrăţişarea lui uşoară, primul ei gând fu să
sară în şa – nu atât pentru că-i displăcuse gestul (gestul, nu sărutarea),
dar nu se pricepea cum să iasă dintr-o situaţie delicată. Încălecă
grozav de confuză şi porni la vale. La un scurt interval, se iscă în
spatele ei tropot de copite, şi într-un fel se bucură: „Vine după mine, nu
face pe supăratul”.
 X

Apoi se certă cu oarecare asprime: „Dar de ce-ar face el pe

supăratul, şi nu eu? Cum şi-a permis?…” Îmboldi calul să meargă la
galop şi abia atunci îşi dete seama că încălecase iapa, un cal obosit,
care intră curând în buiestru, şi nu mai ieşi din el cu toţi pintenii ei. La
o cotitură mai largă, armăsarul depăşi printr-un salt înalt pragul de
pământ, şi mai că zbură înaintea iepei – în urechea Rozanei, nechezatul
lui răsună ca un hohot de râs.
— Hi-hi, te-am întrecut!
Fuior sosi în curtea casei slobod. Gonise nebuneşte, avântat, liber
de orice constrângere, se mai încuia şi acum, dând ocoluri clădirilor,
avu îndemnul să sară peste zidul care despărţea curtea de parc, se
răzgândi, distanţa era prea mică, alergă din nou cu sforăituri însoţite
de plecăciuni adânci din cap, bruşte.
— Praf a făcut-o Voivodu!
Presupunerea grăjdarului îl sperie mai întâi pe taica Năstase, se
desfăşură sfoară, alarmându-i şi pe ceilalţi. Alergătură spre poartă,
căutări pe şosea! După ce cutreieră satul, Ilie aştepta acum la celălalt
capăt. Un tropot! Vine! Stinse chiştocul, îl băgă în buzunărelul vestei şi
se ridică de pe buturugă. Se arăta, în fine, şi iapa.
— Acu o s-aflăm noi ce s-a ales de fată!
Ieşi în calea călăreţului, dar acesta nu se opri, trecu mai departe,
ocolindu-l.
— Apăi, dacă 'mitale nu-ţ' pasă de ea, de ce mi-ar păsa mie?
Fata struni iapa în faţa porţii, unde se foiau de-acum toţi.
Formulate în ascuţişuri de ferăstrău, întrebările se înfipseră în auzul ei
cu rezonanţă neplăcută, nu ştia la care asalt să răspundă, şi, culmea,
bătrânului Tomescu i se făcu rău.
— Dariu, băiatul, ce e cu băiatul?
Marica se precipită spre casă, după picăturile de digitalină
prescrise de doctorul Podeanu, în vreme ce colonelul îl susţinea şi îl
îmbărbăta:
— Nu-ţi mai face gânduri negre, omule, n-ai auzit ce-a spus fata?
Că au schimbat caii, ea a plecat înainte, şi nu ştie dacă a apucat să
încalece…
Prinsă în vârtejul nebănuit, Rozana sta în şa abătută, roşise, îi
ardeau obrajii.
 X

— Sper să nu fi apucat, altfel…

O nemulţumea minciuna ei. „N-a minţit, doar a ascuns o parte
din adevăr, şi asta numai din vina lui, pentru că a făcut gestul acela.
Ce o să le spună Dariu? Că l-a trântit? Sau i-a fugit de sub nas? Dar era
sigură că nu l-a azvârlit din şa? Cum galopa nebuneşte… întoarse iapa
cu o smucitură a frâului.
— Mă duc să-l aduc!
Pe drum se montă: „L-a trântit, desigur, la una din serpentine!
Poftim ce-a ieşit până la urmă dintr-o joacă!” Îi era milă şi de bătrân, în
ureche mai răsuna strigătul lui desperat. „E firesc, îl are numai pe el!
Dar tata nu mă are numai pe mine?” I se dezvăluia dintr-o dată
contrastul: până şi văicărelile lui Bogdan Manolescu răsunau totdeauna
fals, ca şi cum le-ar fi avut pregătite pe buze, nu urcau din inimă. Atât
în trecut, pentru mamă, cât şi în prezent, pentru ea! Chiar când îşi
deplânge singurătatea ori durerile reumatice din genunchi, de parcă n-
ar fi convins decât pe jumătate. „Sau încearcă să se convingă, ca să
alunge suferinţa?” O umbră i se aşeză în cale. „E teafăr, m-am speriat
degeaba!” Era însă Ilie, îşi reaprinsese chiştocul, înălţând dintr-un
umăr.
— Să-l mai trimită şi pe Năstase!
Fata îl lăsă să se mire în voie, fără să-l lămurească. Zări silueta
întunecată a tânărului la oarecare distanţă de coasta în serpentine –
mergea apăsat, furios, i se păru ei, pe urmă îl văzu oprit, se învârtea
pe lângă hăţişurile întunecate. „Ce caută?” La gândul că vrea să prindă
vreo pasăre, un animal, Rozana se înveseli. Dispăruse cu totul în hăţiş
când sosi ea, dar ieşi imediat, se avântă ager ca o felină.
— Tu eşti, Rozana, te-ai întors după mine? Te-ai înduplecat?
Râdea vesel, veni să-i ia mâna într-ale lui, i-o sărută galant. Explică-mi:
o farsă, desigur? Ţi-a reuşit de minune!
Fata îl pofti cu generozitate alături de ea în şa, spunându-şi: „N-
am încotro, trebuia să ieşim cu obraz curat din păţania asta, ei nu vor
bănui nimic, mai ales bătrânul să nu înţeleagă, n-ar fi prea încântat…”
Poftirea Rozanei însemna o împăcare, Dariu pricepu şi refuză cu tact,
lămurind-o că iapa e obosită şi n-ar merge mai iute decât dacă o s-o
îndrume el de căpăstru.
Le aţinea calea Ilie.
— Al dracului Voievodu! Zic io acu că vi s-a acrit şi 'mneavoastră
 X

de iei! Avea prilejul să-şi reverse amarul, să-şi descarce ciuda.

Îm'mâncă zilele! De-ar fi după mine, de mult îl făceam mieluşel! le-n
sat un moşneag, unu Anghel, mare meşter în de-alde-astea, da cin' să-
nţălege cu don' colonel? Ţine diavolu-n curte, să-m' albească mie păru!
Îi ajunse şi Năstase – altul care fusese trimis în cercetare.
— Plimbarea noastră a produs o adevărată dramă! glumi Dariu,
păstrându-şi veselia. Sper ca tata să se abţină, nu suport scenele… să
nu-i iei în seamă curiozităţile, e bătrân şi bolnav, m-ar vrea mereu
lângă el. Ar fi mai nimerit să-şi ia o femeie, o soră de spital, eu nu mă
pricep să-l îngrijesc, şi nici n-am răbdare, refuză însă cu ostentaţie, a
devenit misogin. Poate c-ar fi mulţumit să-i calce pe urme! Ce
absurditate! Nu?

▫ XII ▫
Strada arăta de obicei pustie, dar mai ales la ceasul înserării,
după ce erau stropite grădinile – tăcerea învăluia ca într-un giulgiu
întreg cartierul de case vechi. În spatele clădirilor, priveliştea avea
aspect rustic, grădinile se desfăşurau până la liziera crângurilor,
absorbind lacom, ca şi vegetaţia zăvoiului, apa din pânza râului,
infiltrată pe o bună distanţă în pământ, încât nici pe vreme de secetă
pomii nu sufereau, şi nici zarzavaturile ori arbuştii de coacăzi şi agrişi –
se muncea mult în grădini, sapele atacau buruienile şi crusta
săptămânal, locatarii căutând o ocupaţie care să le alunge urâtul;
aciuaţi pe urmă la umbra coroanelor, la răcoare, priveau îngăduitori
joaca gălăgioasă a copiilor goi puşcă, adunaţi la râu să se scalde şi să
prindă fâţe de mreană cu mâna.
Îngustele grădini de flori, aproape uniforme la faţadă pe toată
întinderea străzii, cerşeau stropeală nu numai dimineaţa, dar şi seara –
prin fereastra întredeschisă intră în odaia judecătorului boare caldă şi
umedă, îmbâcsită de izul aeriu, dospit al prafului. Geamurile oarbe,
astupate de proprietar cu hârtie albastră, să ocrotească mobila şi
covoarele fiului său, îl lipseau pe Mihai Rudeanu de priveliştea
tonifiantă a teilor bătrâni de vizavi. Miresmele întârziau, dar în
aşteptarea mirelui nopţii, regina se împodobea, o să explodeze curând
din petalele ei albe parfumul pregnant. Umbre evanescente vesteau
înserarea, şi odată cu ea, becurile din stradă pâlpâiră, semn că cei de
la uzină au dat drumul luminii. Rudeanu aruncă ziarul pe covor, aţipise,
în cameră se întunecase, căscă plictisit şi se întinse lung: cum să-şi
 X

omoare timpul până la cină? Ca să nu mai somnoleze, aprinse veioza şi

sări din pat să se îmbrace – o plimbare de un ceas o să-i priască, era
prea târziu, evident, să colinde crângul, dar, oricum, să iasă din casă,
să se mişte fie şi pe străzi, la întâmplare… ori mai nimerit să se
repeadă până la Gore Livezeanu, ajutorul său, are atâtea de discutat
cu el, nu mai e mult şi i se termină concediul… Un motiv de mulţumire
nu era, totuşi munca o să-l sustragă… O bătaie timidă în uşa lui. Nu se
grăbi să deschidă. Bătaia se repetă mai viguros, cineva respira greu
îndărătul uşii, şi el fu sigur – ce coincidenţă! – că Gore a urcat treptele
în fugă să-l vadă. Nu-i făcu plăcere vrând-nevrând, o să rămână acasă
-, merse spre vestibul mirat că nu da buzna, cu obişnuita apostrofare:
„Mi s-a făcut de-o cafea preparată de mâna dumitale!” Păşi deodată
mai hotărât. Cum uitase? Era desigur proprietarul, doar îl rugase să-i
caute un docar pentru Stănila. Chipul lui se lumină. „N-am să-ţi spun,
Rozana, cât dor mi-a fost de tine, o să te pedepsesc! M-ai lăsat atâta
vreme singur!”
Sincer se întreba dacă dorul lui nu se confundă cumva cu teama
de singurătate, sau mai exact cu teama de halucinaţiile visărilor cu
ochii deschişi. Găsi uşa încuiată, deschise tulburat, nici el nu pricepu
ce-l nemulţumea dintr-o dată – se insinuase plictiseala să nu dea de
altcineva la uşă, oricine ar fi fost. „N-am chef să văd pe nimeni!”
Surpriza care-l aştepta îl imobiliza stupefiat: ce caută? ce caută la el?
n-avea destule necazuri?… cum să se poarte, cum trebuie să se
poarte?
Veronica Soceanu îl privea şi ea rătăcit, mişcă buzele nervos, fără
să fie în stare să pronunţe nici un cuvânt. El îi făcu loc să treacă,
stăpânit de impresia că ar trebui să arunce o vorbă de politeţe, fie şi de
doi bani – le-ar înlesni atât lui, cât şi ei o ieşire onorabilă din situaţia
stânjenitoare, penibilă, o ieşire conformă cu convenienţele, nu fu
capabil însă. În schimb, cu un gest involuntar răsuci cheia în broască,
aprinse toate becurile, deşi nu stinsese veioza – merse şi ferecă
fereastra dinspre stradă. Încerca, poate, să alunge până şi echivocul
unei penumbre, care i-ar fi amintit lucruri dureroase femeii necăjite. Un
amănunt din îmbrăcămintea ei îl calmă spontan: buchetul de
tămâioare artificiale, prins de reverul jachetei cu un ac – îl observă
când Veronica se aşeză în fotoliu la îndemnul lui mut; dar şi întreaga ei
eleganţă; pentru el se gătise aşa? Încovoiată uşor deasupra genţii de
lac, femeia netezea în neştire mănuşile albe, le răsuci pe dos, pe faţă,
 X

iar le netezi… glasul răsună în odaie supărător de melodramatic, lui îi

pieri sentimentul de compasiune, o ascultă iritat.
— Am ales între moarte şi vizita aceasta! Am vrut să zic între
sinucidere…
Glasul răguşi, deveni nesigur ca şi uitătura. Vorbise ca în vis,
părea sinceră, dar tonul teatral lăsa impresia că pregătise dinainte ce
avea să-i spună. Poate că era sinceră, de ce i se părea totuşi fals ceea
ce rostise? repeta desigur nişte fraze impuse anterior, cu gravitate şi
chiar cu modulaţie… Bine, dar întrucât vizita ei avea o legătură cu
sinuciderea, cu el mai ales, şi nu cu celălalt, cu licheaua de Radu
Zamfiroiu? Mai adineauri îi trecuse prin minte să ceară iertare – că s-ar
cădea, adică, pentru liniştea femeii, să se prefacă spăşit -, acum avea
impresia c-ar fi ridicol. Tăcerea nu-l stingherea decât pe el? Femeia
uitase parcă unde se află, îi ignora prezenţa; pesemne că odaia i-l
evocă pe zurbagiu.
— Ai înţeles… între timp? Evident c-ai înţeles! Privirea îl căută,
rătăci peste chipul lui. Gura, frumoasă, căpătă un rictus, care o urâţi –
strâmbătura se destinse când îi vorbi din nou, dar revenea de câte ori i
se încleştau buzele, prevestind o îmbătrânire prematură a obrazului.
Să-ţi mai explic pentru ce am venit atunci la dumneata… în camera
asta? Altfel, s-ar fi sfârşit totul dacă n-aveam o sănătate de fier, dacă
n-aş fi plesnit de vitalitate… Mâinile lăsară geanta să alunece, căzură şi
mănuşile, se ridică de parcă s-ar fi înecat, recăzu cu un tremur, îi jucau
muşchii feţei, prinseră şi buzele să se zbată, şi le muşcă. Palmele
acoperiră iute faţa, şi rămase aşa, vorbi printre degete: Dacă Matei nu
mi-ar fi vorbit cu atâta căldură, nu ştiu cum l-ai cucerit, n-aş fi aici.
Aveam în minte altă imagine, şi la acest bărbat n-aş fi îndrăznit…
Îşi descoperi chipul, revenise la imobilitatea-i de mască, marcată
doar de rictusul gurii – privirea îl aţinti duşmănoasă, şi iarăşi se
încovoie, întoarse capul.
Constatarea că Dina seamănă uimitor cu mama îi aminti lui
Rudeanu scena surprinsă în zăvoi. Cine naiba era bărbatul antipatic cu
care cocheta fata? Nu reuşi să evoce decât silueta subţire şi înaltă – şi
totuşi îl mai întâlnise… Se posomorî mai mult, avea o expresie severă.
„Poftim după ce cumpărături umblă fiica dumitale dacă nu te ocupi de
ea!”
— Am venit la dumneata să mă reabilitez… Săltă capul cu o
mişcare bruscă şi izbucni pe un ton sarcastic: Să mă reabilitez!… Îşi
 X

prinse, umerii, cu braţele cruciş. Să mă explic, nu mai suportam… e o

amintire oribilă, mă apasă! Furia ei crescu. Dacă am iubit un bărbat, nu
înseamnă că am decăzut într-atât, încât să mă ia oricare altul cu forţa,
şi după aceea să mă azvârle în stradă dezgustat! Chipul păli, albi, ochii
negri – înrăiţi – se înecară în ceaţă, strigă cu pumnii încordaţi, de parcă
l-ar fi ameninţat: Mă înţelegi? Gura hohoti sec, lacrimile nu voiau să se
adune, să se constituie din umezeala globului ocular înnegurat şi orbit.
L-am iubit! La vârsta mea, o femeie care n-a cunoscut dragostea
iubeşte ca o fiară! Când am avut siguranţa că aici, înăuntru, dragostea
mea pentru el a prins viaţă… dragostea noastră, aşa o numeam
amândoi, am avut clipe de extaz. În ce s-au transformat după ce a dat
bir cu fugiţii infamul?… În vreme ce-şi pregătea plecarea, nu s-a sfiit…
Începusem să mă întreb dacă nu preţuieşte dragostea mea în monedă
de tinichea, din ziua când, după ce i-am împărtăşit bucuria mea, mi-a
recomandat să înlătur complicaţia… aşa s-a exprimat şi m-a sfătuit, de
parcă aş fi fost o fetişcană minoră, cum să procedez… I-am sărit în
ajutor cu iubire, să-i liniştesc temerile pe care le avea, bănuiam eu,
vizavi de Matei. „N-ai nici un motiv să-ţi faci gânduri”. Mi-a replicat
maliţios: „Poate-ţi vine ideea să divorţezi”. Ne-am certat atunci,
despărţirea a fost plină de venin, un timp n-a mai dat pe la noi, eu mă
montam împotriva lui, credeam c-o să-l alung… Dragostea a izbucnit şi
mai adâncă, el a şters chinul într-o clipă, cu vorbe de iubire, nu putea
trăi fără mine, susţinea, e înnebunit de patimă. A glumit, zicea, să nu
mai iau în seamă înţepăturile geloziei… Pricepi ce ticălos?
Plângea nervos, i se zguduiau umerii rotunzi – linia gâtului, pură,
marmoreană, se contura pe albastrul catifelei ca al unei statuete într-o
expoziţie de sculptură. Femeia din fotoliu era soţia lui Matei!
Judecătorul se mişcă spre ea maşinal, dar se opri după câţiva paşi: îi
era imposibil să şi-i reprezinte ca bărbat şi nevastă! Pentru că era
foarte tânără? Dar nu poate să fie pe cât pare!… Unele femei se
păstrează frumoase până târziu, nu pierd nici silueta, nici nu li se
vestejeşte obrazul, gâtul mai ales şi mâinile, care îşi pierd cele dintâi
tinereţea. Bunica dinspre tată arăta uimitor de impunătoare şi la
optzeci de ani – se agita vioaie şi energică, dar mai ales cu distincţie –
şi era frumoasă, chiar decorativă! Spre deosebire de cealaltă bunică,
dinspre mamă, care de la şaizeci de ani, poate şi mai puţin, târşea
papucii, devenise sedentară, tăcută; observau cum se prăbuşeşte în
ea, cum i se curbează spinarea, pierduse din înălţime atât de mult,
încât nepoţii mai mici erau convinşi că a fost totdeauna scundă,
 X

scundă şi grasă – numai fotografiile acelea ocazionale, din albume, o

arătau cum fusese la tinereţe.
— Dacă aş putea să scap… doctorul Podeanu m-a avertizat însă
că lucrul acesta nu mai stă în puterea medicilor, şi chiar dacă ar fi
posibilă o intervenţie… „De ce să scapi?” m-a întrebat. Ştii ce i-am
spus dacă n-a sesizat grotescul situaţiei? Că soţul meu aşteaptă copilul
acesta, care se va naşte din iubirea mea pentru alt bărbat, într-o stare
de euforie, face planuri peste planuri, caraghiosul smintit! De
altminteri, el mi l-a adus în casă, să aibă cu cine juca table şi cărţi, o
patimă a lui… A devenit curând de-ai casei, nelipsit! Duceam aceeaşi
viaţă retrasă, o vizită, două, corvoada aprovizionării, evadări pe
bicicletă… El a dat peste cap casa noastră, băiatul dezgheţat, poznaş,
cum îi spunea Matei, încântat de veselia-i cuceritoare. Dina s-a
îndrăgostit imediat de el, prima ei dragoste, o observam în tăcere, să
nu facă vreo prostie. Părea şi el încântat de fata noastră, Matei era
convins ca şi mine că datorăm prezenţa lui iubirii pentru ea, am şi
discutat împreună ce să-i răspundem băiatului în clipa când se va
pronunţa… Dina mai e şi acum elevă, cum era s-o mărităm? Avem alte
gânduri cu ea, eu mai cu seamă, ţin s-o văd doctoriţă, e o carieră care
o să-i confere şi mai multă independenţă, ceea ce o va scuti de un
măritiş fără dragoste. Ce se petrecea cu mine? Eram o resemnată, tipul
femeii casnice, trebăluind toată ziua într-o gospodărie grea. Nu-mi
permiteam să mă odihnesc decât când brodam sau ţeseam covoare –
pentru Dina, evident, asta fac şi acum, să-i adun pe încetul lucrurile de
care va avea nevoie într-un cămin al ei. Renunţasem la orice
cochetărie, umblam îmbrăcată demodat, nu mă fardam, considerând
că sunt… nu bătrână, dar o femeie vârstnică, potolită şi fără vise
bovariene – mă ignorau şi mă condamnau la o bătrâneţe timpurie chiar
şi ispitele cele mai inofensive. Radu a continuat să urce dealuil şi după
ce a plecat Dina la şcoală – învaţă la Râmnic, e colegă de clasă cu
nepoata doctorului Podeanu. Venea, seară de seară. N-aş putea preciza
când am înţeles… În orice caz, pe Matei îl îmbrobodise, de-acum se
putea lansa. Când o femeie ca mine, care se considera, până în acel
moment trecută, cu viaţa încheiată, e trezită la viaţă brusc prin
avansurile ce i le face un bărbat tânăr şi arătos, se indignează mai
întâi: „Cum îşi permite el să creadă…?” Uită pe urmă de indignare, ca
să se mire, îşi pune întrebări revelatoare. Eu m-am descoperit în
oglindă: „Aşadar, el găseşte că mai sunt frumoasă?” Mi-am simţit după
aceea trupul, un trup care pentru mine nu exista când mă supuneam
 X

mângâierilor soţului, urmând porunca biblică… fără nici o emoţie, atât

şi nimic mai mult! Dina mea nu s-a născut din dragoste, e un fruct al
prieteniei mele pentru Matei, al milei ce-i port, milă şi prietenie faţă de
un soţ prevenitor… Ne-a legat grozav moartea celeilalte fetiţe…
Pumnul se frământă pe braţul fotoliului. Mă scoate din sărite
îngăduinţa lui, pentru că mă condamnă! Să nu fi ascultat trăncăneala
bârfitorilor? Imposibil! Urăsc copilul de pe-acum, e al unui vierme, aş fi
în stare… – plânsul nu venea să uşureze chinul, rămase aplecată, cu o
expresie apatică.
Cum să-i explice ce se petrecea atunci cu el? Că bolea şi el din
cauza dragostei? Să înceapă cu: „Îţi cer iertare de felul cum m-am
purtat, dar de unde era să ştiu?”… Sau: „Ştiţi, doamnă, venind aici am
lăsat o fată tânără, plină de viaţă, frumoasă, în cimitirul satului…”
Simţi cum îl sfâşie durerea şi se ascunde, parcă revoltat de patosul
ieftin al vorbelor – semăna cu al femeii din faţa lui… Ce căuta la el? La
ce-a venit? Nu stă în puterea lui s-o mângâie, nu e capabil de
compasiune. „Nu Vezi, femeie, că nu sunt în stare să pronunţ nici un
cuvânt? Că mintea mi-e goală de vorbe şi inima de sentimente? Totuşi,
să facă ceva, ar fi momentul să se încline şi să-i sărute mâna, o să
creadă că e un gest spontan, o plecăciune spăsită, plină de stimă… Să-
i sărute mâna şi, în şoaptă, pentru ca vorbele să aibă greutate, s-o facă
să priceapă că a dat peste un bărbat care trăieşte între vis şi viaţă, nu
mai deosebeşte nălucirile de realitate. Mai degrabă ar fi fost în stare
să-i strige: „Deşi am făcut dragoste cu trupul dumitale, nu pe
dumneata te-am ţinut în braţe!…” „Cât mă oboseşte prezenţa acestei
femei! N-o mai suport în odaie”.
— Îţi sunt recunoscător că ai venit, mă simt mai uşurat, mai
împăcat cu mine însumi.
Se ascultase uimit: poftim ce era în stare să spună! Veronia se
ridică revoltată, duşmănoasă, strigă cu ochii mijiţi:
— N-am venit aici ca să-ţi uşurez dumitale situaţia!
— Pricep, pricep, rosti descumpănit, şi înaintă spre ea, decis să
joace până la capăt rolul cavalerului. Mi-ai dat însă prilejul să-ţi cer
iertare – „trebuie, e soţia lui Matei!” Se aplecă şi-i sărută mâna. Să mă
reabilitez eu în ochii dumitale, da, eu…
— Prea târziu, suferinţa nu poate să fie ştearsă ca o greşeală de
pe tăbliţa micilor şcolari!
 X

„Iar tonul melodramatic! La naiba, să-i spun orice, numai s-o văd
plecată de pe capul meu!”
— Atunci, ce-aş putea face pentru dumneavoastră, doamnă
Soceanu?
„Ce ton rece!” Ea-i ocoli privirea, râse sugrumat, cu răutate,
căută să-l lovească cumva.
— Poate… să-mi legi ştreangul! Nu mai protesta atât de revoltat,
n-ai dreptul, eşti un… Doamne, ce rău îmi este! Îmi spuneam că dând
ochii cu dumneata… Dacă nu m-ar ţine ei în viaţă, Dina mai ales…
Rudeanu aştepta răbdător, uşor înţepenit. „Din moment ce s-a
ridicat, o să plece, ar fi şi timpul, poate să vină proprietarul, femeia
asta nici nu se gândeşte ce riscă dacă e văzută în odaia mea”… Pentru
ce aprinsese lumina? Ardeau toate becurile, o să-l dea de gol că e
acasă!… Auzind că-i vorbea din nou, că nu se hotăra să plece, se
înşurubă locului, revoltat. În glasul ei străbatea de astă dată o undă de
înviorare, de nădejde parcă.
— Şi totuşi… ai putea face ceva pentru mine, pentru familia mea,
vreau să spun… Rotea privirea peste obiectele din cameră, aţinti patul,
spatele ei păru să se frângă, glasul i se îngroşă. El aştepta ca pe
ghimpi. Înnegurarea cuprinsese irişii ei negri, îi îmblânzise într-un fel,
suspină adânc, să alunge amintirile. Să nu ocoleşti casa roşie, i-ai lipsi
mult lui Matei. Ei nu trebuie să bănuie… scena din grădină aminteşte,
tuturor, nu numai de leşinul meu.
Întinse o mână tremurătoare şi rece – el se aplecă cu grabă s-o
sărute, abia disimulând mulţumirea că o vedea în fine urnită. „Nu sunt
deloc sincer, regret asta, dar nu pot altfel. De ce? Nu pricep, şi nici de
ce nu reuşeşte femeia asta să trezească în mine compasiunea pe care
ar merita-o suferinţa ei. Din cauza lui Matei? Doar nu mă fac solidar cu
tagma bărbătească? Da de unde?!”
— Mâine, poimâine? insistă ea.
El se încruntă, graba femeii de a-i smulge promisiunea îl deranja,
proiectase să plece la Stănila. Dacă proprietarul nu venise să-l caute,
însemna că nu-i făcuse rost de docar? Ar mai putea să intre pe uşă ca
să-i aducă răspunsul, oricare ar fi, şi uite că ea stă în prag, nu mai
pleacă…
— Matei o să se bucure ca un copil, fă-i acest hatâr! De data
aceasta îl ruga. şi Dina! Fetiţa îţi poartă o stimă… cum s-o numese? Îi
 X

impui, asta am vrut să zic, seriozitatea dumitale le impune

amândurora.
— Bine, cum doriţi.
Îi aruncă o privire neaşteptat de luminoasă – îl uimi cât de iute îşi
revenise din zbuciumul de adineauri. Merse el mai întâi să cerceteze
curtea şi strada, reveni liniştit, în dreptul scării.
— Puteţi pleca nestingherită.
De jos, de lângă stratul presărat cu tutunaş şi micsandre, o privi
cum coboară treptele; avea picioare frumoase şi un pas săltatmişcare
juvenilă, cu alură graţioasă, studiată desigur pentru celălalt, pentru
Radu. Biata de ea, zău de nu-i părea într-un fel caraghioasă-! Iar
dragostea pe care i-o inspirase zăbăucul acela, un amorez de ocazie,
un excroc sentimental… Cum se păcălesc femeile! Îmbracă pe cine ştie
ce netot într-un vestmânt strălucitor şi iau de-a bună… „Dar, până la
urmă, poate am izbutit să-i iau măcar în parte povara acelei ofense…”
Poarta se închise, paşii se depărtau cu un bocănit al tocurilor pe
caldarâm. El urmări fără să vrea silueta subţire – femeia îşi unduia
umerii, şoldurile… Un val de voluptate străbătu trupul lui, simţurile
evocau cu lentoare imaginea femeii goale, în patul lui, lângă el, în
braţele lui… Se surprinse indignat; respinse cu violenţă dorinţa,
precipitându-se pe treptele scării. Ajuns în odaie, stinse lumina, încuie
uşa; dete buzna iarăşi în stradă. N-o să-l mai găsească pe Gore la ora
aceea, dar o să-l caute prin oraş – o să vină la restaurant, să se
posteze aşadar la o masă, nu era exclus să-i facă el rost de-o ocazie. Ar
accepta şi o cabrioletă, până la urmă şi o bicicletă… Dă-o-ncolo de
bicicletă, mai bine o să facă drumul pe jos. „Căci n-am de gând să-mi
ţin promisiunea, doamnă Soceanu, nu-mi poţi impune mie, tocmai
mie… ar fi o mistificare gratuită, cum să bănuie Matei?… E o
presupunere a dumitale şi n-ai decât să te descurci singură!” Îşi da
seama că e şi nedrept cu ea, şi răutăcios, dar continuă: „Pricep acum
de ce-a fugit neghiobul… L-ai sufocat! Eşti ca o plantă agăţătoare! L-ai
sufocat sau erai pe cale. În loc să-i mulţumeşti că te-a făcut fericită,
doar singură, ai recunoscut că ţi-a dat clipe de extaz…” Ce mai
doreşte? Ce a vrut de la el? Radu e tânăr, şi-ar fi distrus viaţa şi
cariera. „Zăbăucule, cine te-a pus să te-agăţi de o femeie ca asta? I-ai
stârnit simţurile şi-ai părăsit-o! Laşule, eşti un laş, mi-ai lăsat-o mie pe
cap!…” „O, la naiba; poftim ce gânduri mă torturează acum!”
 X

▫ XIII ▫
— Pe unchiul Barbu nu-l saluţi? se miră mătuşa, văzând-o între
copii, cu spatele întors spre fotoliul în care se aşezase fratele ei.
Rostirea numelui fu de-ajuns s-o pună în derută pe Rozana, de
aceea răsuci spre Clara un chip confuz.
— Te-am întrebat dacă n-ai observat că a venit şi unchiul Barbu
cu noi?!
Tonul mai urcase o treaptă. Privirea fetei se roti surprinsă, i se
citea nemulţumirea pentru insistenţa mătuşii. Barbu se ridică oarecum
stingherit şi merse spre ea.
— Pot să-ţi prezint omagiile mele?
Vorbele lui o surprinseră neplăcut pe Clara. „Ce l-a găsit? Ironia
lui mai lipsea!” Găsiră şi ceilalţi că Barbu e deplasat. În ochii fetei
stăruia neîncrederea, între sprâncene apăru o cută, întinse mâna cu un
gest moale spre a lui, căci el ţinea să i-o cuprindă, se aplecă să depună
un sărut fugar pe această mână care se zbătea să scape din strânsoare
– noroc că cei de faţă n-aveau cum să observe, Barbu le astupa
vederea, prevăzuse totul, intuind reacţia Rozanei, adăugă totuşi,
pentru orice eventualitate:
— S-ar părea că cel mai neaşteptat musafir aici sunt eu!
Cu un surâs enigmatic, sperând să fie interpretat în favoarea lui
mai ales de Clara, merse să se înfunde iarăşi în fotoliu.
Ofensa de a-l vedea pe Barbu în refugiul ei de la Stănila, unde se
credea ferită de prezenţa lui, o descumpăni pe fată mai profund decât
vestea sosirii mătuşii, adusă de Lisandra în pepinieră, pe când pescuia
împreună cu Dariu şi colonelul. Ideea aparţinea tânărului.
— Undiţe avem, peşte există, ne lipseşte decorul, dar ni-l putem
imagina, vom pescui pe malul unui lac, la umbra sălciilor pletoase.
Colonelul se preta jocului.
— Satisfacţia noastră o să fie măi deplină, crezi tu, cu acest
supliment de imagine? Să împărţim atunci perimetrele, pentru că am
de gând să vă provoc.
Rozana aruncă şi ea amuzată:
— Să nu ne-alegem până la urmă doar cu sălciile pletoase!
Cum să n-o aprobe în sinea lor, când ştiau că Năstase a potolit
 X

dis-de-dimineaţă, cu un coşuleţ cu firimituri, foamea pensionarilor din

eleşteu?
— Totuşi, zic eu, o râmă nu e de refuzat, şi nici o musculiţă, încât
am şi plecat să adun provizia necesară, le strigă Dariu alergând spre
răzoare.
În dârdora pescuitului, după aproape două ceasuri de aşteptări
răbdătoare, cu reuşite nedemne de a fi luate în seamă – pe micii
nătăfleţi prinşi în undiţă, pescarii îi azvârleau înapoi –… Dariu
recunoscu că au dat greş cu desertul:
— Uneori, şi logica…
Rozana îi tăie vorba râzând:
— Când e construită pe premise false!
Din perimetrul lui, colonelul exclamă:
— Nota zece la logică!
Nici băiatul nu se dete bătut:
— Bănuiam că o râmă amestecată ori nu cu gogoşi… între noi fie
vorba, până şi mucaliţilor din bazin le-ar place să se ameţească, şi mă
întreb ce fel de vise le-ar împuia capul gogoşile. Dac-aş fi peşte, mi-ar
place să visez că m-am îndrăgostit de-o sirenă.
Unchiul îl susţinu:
— Hm! Poate ai dreptate, de ce n-ar avea şi ei gust pentru puţină
otravă?…
Ţipătul Rozanei fu interpretat de ei greşit, ea arăta spre undiţa lui
moş Alecu – se mişcase brusc şi vibra. Peştele argintiu, mic cât un
briceag, care se zvârcolea în cârlig, le provocase un râs dezlănţuit.
— Trage, trage! strigă Dariu încet, sărind în ajutorul fetei – după
cum era scuturată undiţa ei, bănuia o pradă greu de scos din apă.
Tot atunci alergase şi Lisandra să le tulbure petrecerea.
— A sosit doamna Glara cu copiii.
Rozana apucase să ţipe:
— Unul mare, moş Alecu! îşi striga victoria, dar bucuria ei o
opărise înştiinţarea femeii. Ce păcat, a prins un peşte mare – şi n-avea
răgaz să se bucure cum ar fi fost îndreptăţită dacă nu afla că au venit
s-o ia acasă!
Colonelul se întrebă şi el: „Ce e cu puica noastră?” O observa
 X

discret şi Dariu. „Deci ar fi fost mai încântată să rămână cu noi? Atunci,

de ce-mi respinge mângâierile şi caută să se eschiveze de câte ori
rămânem singuri, invocând motive puerile? Că e puţintel cam
sălbatică, nimic de zis! Pe deasupra, să nu uit că fetele de provincie…”
Totuşi, ea nu poate să considere gesturile lui ofensatoare, a avut timp
să se convingă de gândurile lui curate. „Mi-e dragă, şi atâta tot! E o
copilă, n-o să-mi pun mintea cu o puştancă!” Dar umbra aşternută pe
chipul fetei grăia mai mult decât presupuneau tovarăşii de
amuzament; aproape-i uitase pe cei de la spital, o lega de oraş doar
firul pe care-l ţine de celălalt capăt Mihai. Mihai!… dorul de el o purta
în zbor drept în aluniş, sta cu el toate clipele ei de răgaz, ca să se
reîntoarcă pe urmă în camera primitoare de la Stănila. şi acum, liniştea
recâştigată o îndepărta brutal vestea adusă de Lisandra. Desigur,
mătuşa venise s-o ia acasă – a avut destulă tărie s-o lase aici atâta
vreme. Valul cald ce-i trecu prin inimă era pentru copii: nu s-a gândit
prea des la ei în acest timp! Deveni dintr-o dată nerăbdătoare, îi zori pe
însoţitori, ceea ce-l făcu pe Dariu să remarce pe jumătate ironic:
— Nu crezi că graba ta ne poate mâhni?
Protestă atât de spontan, se repezi să-l ia de braţ. Întinse mâna
şi spre colonel, încât se convinseră că atitudinea ei avea alt substrat.
Tânărul se mulţumi să constate pe un ton glumeţ:
— E un suflet complicat fata asta!
Mergând spre portiţă, Rozana îşi spunea: „Cum să mă disculp?”
În afară de Mihai n-o aştepta acasă nici o bucurie! şi chiar faţă de el
era obligată să dea unele lămuriri despre fuga ei… Ce greu îi venea să
dezvăluie o taină a familiei! Doamne, ce nebuneşte fugea Oanea spre
ei! Mira nu-l mai ajunse, se resemnă să aştepte grupul lângă gardul
curţii. Sărutările copilului o sufocau, ochii lui înotau în lacrimi, iar când
îi desprinse braţele subţiri – care nu se mai umpleau de carne, cu tot
calciul şi untura de peşte prescrise de unchiul Marius, chinuitor
tratament pentru bietul copil! – le agită să-i explice ceva ce nu pricepu.
În veranda largă ajunse de mână cu Mira şi Oanea, într-adins se
înfăţişa cu ei, să nu-i piară curajul când va da ochi cu mătuşa, Clara
însă o îmbrăţişă reţinut, fără vreo vorbă de dojana, ceea ce o obligă pe
nepoată să recunoască folosul pe care-l trăgea acum din conduita
totdeauna demnă şi discretă a acestei femei. „Arta stăpânirii de sine se
câştigă printr-o îndelungată educaţie a voinţei, Rozana îi spusese
cândva.
 X

Pe fată o trase Oanea de mână. Găsise lângă geamlâc, pe un

piedestal pirogravat, o ciutură miniaturală; mai sus, lângă glastra cu
cerceluşi, se afla şi fântâna, i-o ceru, dori să-i explice modul cum
funcţionează mecanismul. Cu o expresie buimacă, ea prinse micul
mâner ce învârtea roata şi legă de el firul de lână roşie ce susţinea
ciutura – acum, firul se dezrăsucea de pe mâner, lăsând în adâncul
fântânii ciutura, şi el bătu din palme, bolborosi, o înghionti pe surioară
să-i arate ce descoperise. „Ce copilăroasă e!” surâdea Dariu,
observând-o pe Rozana atent, pe urmă îşi dete seama că ea nu se juca;
aşa cum crezuse, ci manevra inconştient roata aceea – coborâse
ciutura şi o urcase de zece, de cincisprezece ori, copiii priveau la fel de
interesaţi, iar pe el, pe Dariu, gestul repetat îl urni de lângă uşă la
fereastră. „Ce se petrece cu ea?” şi pe Clara începu s-o irite mişcarea
firului, conversaţia tărăgănă, căzu cu totul, se aşternu tăcere. Un gol
aproape dureros se căscase în mintea fetei, simţi concret scobitura
aceea în care alunecau gândurile, se duceau la fund! Se duceau în
neant; alunecând pe un fel de tobogan! şi pe retină se iviră pete
rotunde – urcau plutit, se rostogoleau ca să urce iarăşi, un joc, de
water-chutte, şi neîncetat, dintr-un punct mereu mai înalt… Găleata se
afla acum la a câta învârtitură? când Oanea, spre satisfacţia mută a
Clarei; smulse ciutura, s-o coboare el în fântâna. Rămasă cu mâinile
goale, rămasă fără această ocupaţie, Rozana intră în panică, căută să
găsească altceva – se pomeni cu o mână pe umărul Mirei, cu cealaltă
apăsa capul băiatului.
— Copii, veniţi să v-arăt puiul de căprioară!
Nu-şi dete seama dacă formulase cu glas tare cuvintele, mai ales
că Oanea nu-şi manifestă în nici un fel bucuria (uitase cu totul că el,
bietul, nici n-avea cum s-o înţeleagă)… pesemne că n-au răsunat decât
în ea, îşi zise, fiind şi primul gând lucid, după care i se adresă Mirei:
— Trebuie să vedeţi neapărat puiul de căprioară.
Nu-şi recunoscu glasul. „O să-mi vin în fire!” Nu îndrăznea să
înfrunte atâţia ochi aţintiţi asupra ei, simţi că roşeşte, că se va făstâci –
norocul ei că Mira se şi agita, plină de curiozitate.
— Un pui de căprioară ai spus? Du-ne imediat la el!
Oanea în schimb era atât de absorbit de jocul lui cu fântâna,
încât fetiţa îl scutură brutal ca să-l trezească şi să-l facă să priceapă ce
surpriză le rezervase Rozana undeva, afară din casă. O privi
neîncrezător, suspectând-o că-l păcăleşte ca să-i ia jocul, dar când
 X

Rozana îl luă de mână şi-i vorbi doar cu privirea, nimic nu mai prezentă
interes pentru el, o urmă docil, fără să ştie unde-l duce, preocupat de
expresia chipului ei, care nu prevestea nimic bun după părerea lui.
Dariu se desprinse uşor ca o umbră şi-i însoţi. Marica, Alecu Roşianu
avură acelaşi îndemn: „Ce e cu fata? Trebuie să aflăm motivul mâhnirii
ei neapărat!” Observând că nepotul a mers după ea, se resemnară să
rămână cu oaspeţii, dar ascultau aproape distraţi noutatea lui Barbu, o
noutate din oraş, mai exact un zvon, o intrigă, pe care le-o istorisea cu
intenţia ascunsă de a-i distrage de la o preocupare deloc favorabilă lui
– nu se aştepta ca Rozana să-şi piardă într-atât cumpătul la vederea lui.
„Să fim atenţi, e în stare să mă dea de gol! N-o să mă pârască,
evident, dar Clara o să priceapă până la urmă”. Cât despre Clara, ea se
simţea aproape rău, intuind ceva grav. „E mai mult decât mi-am
închipuit şi nu pricep ce”.
După atitudinea lui Barbu, deducea că el ştie ceva, dar refuză s-o
dea de gol dintr-un cavalerism rău înţeles: se poartă cu ea ceremonios,
stupid de ceremonios? Era limpede că el nu-i aprobă purtarea, dar se
obstina să-i demonstreze ei, Clarei, că educaţia nu-i permite să
dezvăluie nimic, îl obligă să păstreze discreţie. „O să descurcăm noi
acasă totul!” îşi impuse Clara cu severitate.
În vreme ce copiii alergau după iedul stânjenit din tihnita lui
siestă – sărea, după cum se exprima Mira cu chiote, în salturi sprintene
şi uşoare de parc-ar fi avut perniţe de cauciuc sub copite -, Dariu veni
să-i cuprindă fetei tâmplele; îi căuta privirea, care fugea de a lui, se
înnoura.
— Ce are draga mea?
O licărire de spaimă săgetă câmpul irişilor, se prefăcu interesată
de joaca iedului, care se încurca sub coroana merilor; îi aştepta pe
copii să se apropie, dar le scăpa de sub mână când credeau c-or să-l
prindă.
— Dă-mi drumul, nu ştiu ce vrei să spui… am o uşoară ameţeală,
atâta tot.
Ochii ei înotau în lacrimi, tânărul renunţă. „N-are rost să insist, e
clar că a supărat-o venirea rudelor” – şi rudele acestea ale Rozanei îi
deveniră lui Dariu, dintr-o dată, grozav de antipatice.
— Dacă nu vrei să pleci de la noi, ar fi uşor să obţinem, prin
unchiul Alecu, de la mătuşa ta o învoire nouă.
 X

Îl privea confuză, nu se putea aduna, era ca o movilă de nisip

afânat care se risipeşte la prima lopăţică înfiptă în ea. Nu vedea puntea
întinsă de el, călca alături – gura ei rotundă avu o strâmbătură tristă,
Dariu n-o consideră un surâs, cum dorise ea, menit să-l asigure de
simpatia şi prietenia ei.
— Te rog să nu încerci, ar fi de prisos, vreu să spun că mătuşa…
El înclină capul. „Pricep, am priceput de mult, eşti o claustrată, te
înspăimântă temniţa în care te ţine ea, mătuşa ta, o fiinţă rea şi
antipatică, după cum am dedus”.
Gazdele conduseră oaspeţii până la trăsură, ca nişte perfecţi
amfitrioni, Rozana fu îmbrăţişată cu şi mai multă căldură decât de
obicei, Dariu îşi luă şi el permisiunea să-şi petreacă braţul pe după
umerii ei, lipi obrazul de al fetei, îi sărută tâmpla pe furiş, picură în
urechea ei şoapte pline de tandreţe – şi astea toate numai şi numai ca
s-o vadă pe draga lor roşcată din nou luminată la chip. I se smulse
Clarei făgăduiala să le-o trimită cât de curând.
— Ne-am obişnuit cu puica noastră, aşa că să nu fii egoistă.
Clara, adu-ne-o sau îngăduie să venim s-o luăm!
— Aş vrea să stau pe capră, îngăimă Rozana, şi sta lângă Dobrin,
ca şi cum lui i-ar fi cerut voie.
Clara nu obiectă, luă rugămintea drept capriciu, ceea ce o făcu
să se aşeze cam brusc în fundul trăsurii, cu un aer posomorât. Îl pofti
pe Barbu lângă ea, pe un ton rece, Mira şi Oanea îşi ocupară locurile pe
scăunaş cuminţi – buzele mamei se subţiaseră deodată, supte pe dinţi,
iar uitătura abia se strecura printre genele strânse. De pe capră,
Rozana le trimise gazdelor bezele – simplă pentru cei din trăsură
nepăsare, iar grupului rămas la poartă îi expedia dragostea ei pe şanţul
palmei.
— Cu cine mai pescuim? îi sări Dariu în ajutor.
— Nu suntem pescari buni, dragă Dariu, să ne căutăm altă
îndeletnicire, altminteri, ne facem de râs! Sper că n-o să afle nici un
pescar adevărat că am pescuit într-un eleşteu!
— De mincinoşii aceia te temi? făcu haz şi colonelul.
Râdea de-a binelea, deşi numai ea ştia cu ce preţ şi cât de prost,
cu câtă caznă, ceea ce îi obligă şi pe ceilalţi; unii cam acru – cei din
trăsură -, Marica înduioşată, iar pescarii din toată inima. Se răsuci de
câteva ori din mersul trăsurii să le facă cu mâna – primea, în acelaşi
 X

timp, pe un fir nevăzut, continuat din şanţul palmelor lui Dariu, sărutări
cu nemiluita trimise de buzele lui. Dar Stănila se depărta, micşorându-
se în ritmul roţilor, rămânea îndărătul ei, o pierdu până la urmă – acum
nu se mai putea răsuci, ar fi dat de mutrele acre ale celor doi, aciuaţi
pe locurile lor deocamdată tăcuţi, dar pentru câtă vreme? Se hotărî să
nu răspundă la nici o întrebare. Se înşela însă închipuindu-şi că mătuşa
va aborda un subiect atât de delicat fiind de faţă Dobrin şi micuţii
verişori. Curând, pe spinarea ei se fixară nişte puncte de foc – îşi dete
seama că nu suporta nici să-l ştie pe Barbu în trăsură. Şoapte
franţuzeşti! Barbu pronunţă deodată cu glas tare cuvintele, la îndemnul
mătuşii – înregistră şi şopocăitul ei. „Nu-i convine să-mi închipui eu c-
aş fi subiectul lor de conversaţie, mătuşa urăşte echivocul”.
— Cum vrei s-aud ce spui, când trăsura face atâta zgomot?
Un pretext. Trăsura avea arcuri bune, roţile erau pe cauciucuri,
iar pe deasupra, Dobrin alesese drumeagul nisipos care însoţea
şoseaua, tocmai ca să evite scuturăturile. Exclamaţii de-ale copiilor
acopereau uneori conversaţia lor – micuţii descopereau mereu câte
ceva pe câmpul îngălbenit de arşiţa verii. Rozana refuza să-i asculte şi
pe unii, şi pe ceilalţi, preocupată să-i fure meseria lui Dobrin – observă
şi vizitiul cât de interesată era de felul cum mâna caii şi-i trecu ei
biciul, cu un surâs cald, care-i făcu bine. Coporâia nu interveni însă,
Barbu pronunţase limpede cuvântul plecare, şi ea se încordă.
— Cred că i-ar face mare plăcere lui Marius să nu mă mai
găsească la întoarcere… Hm! Tăcerea ta e un răspuns deloc măgulitor,
am să şi plec, să ştii! Dar până la urmă, nu pot să aflu de la tine ce
face iubitul meu cumnat de atâta vreme la Bucureşti? Am impresia că
mi se ascunde ceva…
Replica mătuşii era încărcată de uimire:
— Ce ţi s-a mai năzărit? Suspiciunea ta mă ofensează! Ştii doar
pentru ce treabă importantă s-a dus acolo; întâmpină, se pate,
greutăţi, altfel n-ar întârzia, mai ales că a lăsat treburile spitalului în
grija doctorului Novăceanu şi a subchirurgului. Ce e neclar? De ce
pretinzi că…
Barbu interveni conciliant:
— Evident că n-o să obţină uşor ce doreşte el, când e vorba de
investiţii se amestecă Ministerul de Finanţe, pune beţe-n roate. şi
banca, aleargă să lămureşti capsomanii… Mă intrigă, totuşi, de ce n-a
 X

scris, în fine, asta te priveşte pe tine, întrucât nu te văd îngrijorată, n-

are rost să mai insist.
Fata se întrebă: „Ce vrea el să scoată de la mătuşă şi nu
izbuteşte? E neliniştit, se teme de ceva; simt că e neliniştit, şi pe mine
mă ignoră tocmai din cauza asta.
— Resping insinuarea ta! se necăji Clara.
La care vorbe, el replică răutăcios, premeditat răutăcios, s-o
deruteze („Vrea să-i îndepărteze orice bănuială”):
— Semper homo bonus tiro est.
Mătuşa îi întoarse ironia:
— Nu e cazul tău, încât stai liniştit!
Altă tactică din partea lui: suspină adânc, o pauză lungă, –
grăitoare, s-o tulbure -; îl va chestiona neliniştită. Clara însă era atât de
supărată, încât el fu nevoit să mai ofteze o dată înainte de a se mira pe
un ton dureros:
— Liniştit, când situaţia mea… când se petrece cu mine ceva…
O lăsă să înţeleagă că-i e greu să explice. Nici de astă dată sora
nu formulă vreo întrebare, deşi sta ca pe ghimpi.
— Clara, lumea e cu adevărat o scenă pe care jucăm rolul
atribuit!
Fata se mişcă pe capră, spinarea ei pierdu înţepeneala; poate şi
pentru ea vorbea el atât de declamatoriu? Ce fals sunau cuvintele! De
data asta n-o făcea ca să se asculte, urmărea altceva… Să se justifice?
Să se disculpe? Poza în victimă şi dorea ca mătuşa, poate şi ea…
— Rolul atribuit? Nu ni s-a atribuit nici un rol, ni-l alegem singuri!
rosti Clara răspicat.
— Hm! Oanea al tău şi l-a ales pe cel de surdomut?
Barbu aproape strigă aceste cuvinte.
— Cazul lui e lămurit de ştiinţă, ce amesteci una cu alta? Resping
ocultismul! De altminteri, mă cunoşti de ajuns, am călcat totdeauna cu
picioarele pe pământ, nici măcar în copilărie nu m-am luptat cu morile
de vânt.
Hohotul lui sugrumat o întrerupse.
— După tine, şi fratele nostru mai mic, bietul Costin, şi-a ales
rolul de nebun, de măscărici al târgului? Se lupta într-adevăr cu morile
de vânt! Şi-l chinuia urâtul, urâtul ce venea odată cu întunericul! Ţi-
 X

aminteşti cât de înspăimântat îl găseam când rămânea singur acasă?

Dacă nu i se aprindea lumina, nu îndrăznea să treacă nici dintr-o
cameră în alta.
Glasul mătuşii deveni rugător.
— Încetează, te rog. Apoi ajunse şoaptă, o plesnitură a buzelor:
Rozana înţelege destul de bine franceza.
Barbu replică violent, în româneşte:
— Foarte bine! Are ce învăţa din discuţia noastră, să nu-şi
închipuie că drumul o să-i fie presărat cu flori! La vremea mea,
credeam că viaţa e plină numai de bucurii, n-am bănuit că într-un
ciorap de mătase s-ar afla noroi! Spre nefericirea mea, căci m-am
însoţit cu nişte domni care purtau asemenea ciorapi!
Vorbele din urmă le pronunţă în franceză, după care se aşternu o
tăcere apăsătoare, Rozana şi-i închipui pe amândoi posomorâţi,
rumegând ceea ce nu pricepuse ea, nemulţumiţi totodată unul de altul.
Căută să-şi dea o preocupare nouă, mai cu seamă acum, când trăsura
trepida pe caldarâmul străzii – pătrunseseră în oraş fără ca ea să
observe. Un cârcel în stomac o aviză că nu-i va fi uşor să-şi reia traiul
alături de ceilalţi membri ai familiei câtă vreme se păstra situaţia
ambiguă pe care o părăsise.
Când intrară caii pe poarta spitalului, amurgul scălda într-o
lumină purpurie parcul, dându-i o înfăţişare stranie; cârcelul se răsuci şi
mai dureros în stomacul fetei, era ca o presimţire. „De s-ar întoarce
unchiul Marius mai repede!”
Aştepta să audă paşii bătrânei, însemnaţi de acel târşâit al
piciorului bolnav de gută. Pentru întâia oară constata necesitatea unei
sonerii la uşa din faţă a casei roşii, deşi lipsa ei nu era singura
particularitate care o deosebea de oricare altă clădire din oraş – casa
cu înfăţişare rustică respingea inovaţiile adoptate de oraş spre
îmbunătăţirea confortului. Mai bătu, zăngăniră până şi drevele, urmă
aceeaşi tăcere. Dar uite că portiţa era întredeschisă, cineva trăsese
încuietoarea cu putere, ieşea din susţinătoarele de metal; cum
rămânea cu obiceiul gazdelor de a se fereca totdeauna – fie zi, fie
noapte – cu şapte lacăte? Pătrunse în curte, de-acolo în prisacă. Raiul
lui moş Matei! Avu un fior de stimă atât pentru munca şi priceperea lui
de a îngriji albinele, dar şi pentru iscusinţa micilor truditoare înaripate;
cât despre acul lor veninos, ar fi bine să ocolească perimetrul stupilor
 X

şi să meargă pe lângă gard până la mărul ionatan; spera să găsească

gazdele sub umbrarul lui, dar presupunerea nu se adeveri, prisaca era
aşadar la dispoziţia ei, rămase acolo, atrasă de fructele unui păr
văratic – oarzăne le zicea perelor, mici şi dulci -, socotind că n-ar strica
să se aprovizioneze pentru drumul de întoarcere: să nu zică
dezamăgită că a urcat degeaba la casa roşie. Chiar dacă ar găsi-o pe
tuşa Matilda trebăluind în curtea păsărilor, n-avea rost s-o deranjeze.
Hm! Un singur lucru nu-i plăcea în grădinile lui moş Matei: pomii şi
tufărişurile îşi dăruiau roadele oricui, n-aveai decât să întinzi mâna… şi
ei i-ar fi surâs să se caţăre. Culese cu dispreţ o pară pârguită ce se
dălnăia cu un obraz roşu, dolofan, pe o ramură joasă – plănuia să se
afunde în prisacă până în locul unde ştia de existenţa unui măr de
sămânţă, zeama acrişoară a fructelor sale fiind cât se poate de
nimerită ca să-i taie setea. Până acolo, întâlni un nuc bătrân care-i dete
bineţe părinteşte – împărţea umbra coroanei uriaşe la două grădini
despărţite prin gard de ulucă – şi socoti că n-ar strica să încerce miezul
nucilor; s-au prefăcut ori nu în sâmburi? Pe limbă se şi instală gustul
amărui, iodat, dar cum n-avea la ea un briceag cu care să dezghioace
coaja verde… dete drumul crăcii cu regret, dar privirea ei se şi agăţă
înalt, de un alt păr văratic; merse spre el veselă, ca şi cum ar fi fost o
cunoştinţă plăcută. „Te uitasem!” în vreme ce se căţăra, căutând un
reazim bun, recunoscu amuzată că gestul ei seamănă a hoţie, se
întinse însă iute după cea mai arătoasă pară, şi fructul se prefăcu în
gura ei într-o delicioasă şi aromată zeamă, aruncă printre ramuri numai
cotorul, rămas legat de coadă, supt până-n inimă.
Urechea ei înregistră pe neaşteptate nişte glasuri înăbuşite.
Veneau din cealaltă grădină? Ori poate din vie? Nu desluşea nimic prin
desimea vegetaţiei – pomii se întreţeseau cu tufele şi hăţişul
zmeurişului de grădină, nu se zărea nici măcar aleea care lega
grădinile între ele, continuată pe urmă spre vie… Dar glasurile într-
acolo răsunau, fata smulse câteva pere şi coborî. „Sunt în chioşc”.
Ocoli grădina de zarzavat – cam înţesată de buruieni şi pârlită de
soare, cu legume sărace. „Nu e udată la vreme, ca a lui moş Alecu! şi
nici n-o îngrijesc ca el! Ce ordine, ce simetrie, ce ţinută!” În schimb,
deşi livada i se arăta în aceeaşi dezordine vegetală ca şi parcul de la
Stănila, o prefera aşa: poseda un farmec neasemuit, dezvăluia lupta
pasionantă a plantelor pentru lumină. Cât de mult l-ar intriga pe moş
Alecu nesocotinţa grădinarului de aici! Un grădinar care îngăduia
pomilor şi tufelor să-şi facă de cap, să se sălbăticească? Crăcăria
 X

gemea de abundenţa frunzişului, lipsind fructele de sevă şi de vederea

soarelui – stăpâneau umbra, umezeala, dar şi o mireasmă pitulată pe
undeva, nările ei o căutară fără s-o găsească, fu nevoită să aplece
fruntea ca să se apere de insistenţa mlădiţelor: ca într-un desiş
păduros! Într-adevăr exista temei de zeflemea pentru stricteţea lui moş
Alecu: lumină ioc, iar pe deasupra muşchiuri argintii pe scoarţa
trunchiurilor! şi cu toate acestea, fructele nu lipseau, erau arătoase, o
priveau din pitulişul lor pe furiş. Îl şi auzea pe moş Alecu exprimându-
se cumva sentenţios: „Nu-i prevăd livezii acesteia o viaţă prea lungă!”.
Ea surâse îngăduitoare. „Moş Alecu, regret c-o să te supăr, dar mie-mi
place mai mult grădina asta cu dezordinea ei încântătoare!”
Zdrobea între dinţi o mlădiţă de piersic care o trăsese
prieteneşte de păr în clipa în care se găsea la o oarecare distanţă de
chioşcul din lemn de mesteacăn. Dina o întâmpină cu o exclamaţie, se
repezi s-o îmbrăţişeze – mângâierea suplimentară pe obraz îi displăcu
Rozanei. „Ce-a găsit-o?”
— Când te-ai întors? Ne-a spus unchiul tău că eşti la Stănila. Dina
roşi fără să vrea. Ştii… a fost pe la noi, eram la poartă când a trecut,
voia să cunoască pe ai mei…
— Impresia mea nu e măgulitoare! strigă Matei din chioşc. M-a
stânjenit grozav politeţea lui rece, vorbele calculate… În contrast cu
privirea năucă… ţi-am mai spus cândva că e cam năuc, dar atunci nu-l
cunoşteam personal, în fine, vorbea cu noi pe un ton distant, şi se
gândea aiurea. Veronica şi Dina susţin totuşi că e un tip distins, aşa că
alege ce vrei…
Ea se ţinea ţeapănă, o îndepărtă involuntar pe Dina, surprinsă de
vederea neaşteptată a bărbatului dinăuntru, şi nu numai de vorbele lor
despre Barbu: Mihai Rudeanu era aşezat între mama Dinei şi moş
Matei. O zărise şi el, chipul exprima surpriză, dar cum era blocat de
trupurile gazdelor pe banca aceea hexagonală, ce înconjura masa de
aceeaşi formă, doar cu o latură deschisă, nu putea să iasă decât pe
dedesubt, ca un căţel, fără să-i deranjeze pe cei doi şi mai ales să nu
atingă trupul femeii de lângă el – ea asta şi aştepta, mai încercase,
punându-l într-o situaţie proastă faţă de prietenul Matei, care nu
bănuia nimic. Se ridică să-i ureze bun venit, dar simţi mâna fierbinte a
Veronicăi peste a lui, sprijinită de tăblia mesei.
— E o colegă de-a fiicei mele, nu te deranja.
Iar când el se obstina să-i ureze totuşi bun venit fetei; şoapta
 X

femeii cuprindea o întrebare mirată:

— Aşadar, o cunoşti?
De departe, fata avu pentru el un zâmbet fugitiv, preocupată de
spusele Dinei: „Oare n-a insinuat el, Barbu, nimic? Pentru ce roşise
prietena ei şi o mângâiase ca pe-un copil?” Din uitare, glasul lui Barbu
interveni brutal, alungându-i presupunerile eronate: „Dina nu face
atâtea mofturi!” Nu, e limpede că n-ar fi putut să spună… Deodată, se
îngrijoră pentru Dina. Cum s-o avertizeze? Însemna să-i dezvăluie. Dar
cum a putut ea să se îndrăgostească de un om ca Barbu? De un
maniac! Acum înţelegea că e maniac şi că înclinaţia lui are ceva
bolnăvicios… Sau se înşală? Ce se pricepe ea? „La urma urmei, am să-i
spun doar atât Dinei: «Fereşte-te, e capabil…», dar nu se pot spune
asemenea vorbe! «Moş Matei, să nu-l mai primeşti aici! E aşa cum
spui, mai bine zis cum îmi dai să înţeleg într-un mod delicat: cam
smintit!» O, ce grozăvie am gândit! Cum, cum să le atrag atenţia? Să
apelez la moaşa Aurica! O să-mi vină foarte greu, trebuie să mă mai
gândesc, pripeala strică” – se simţi strânsă ca într-un corset, nu se mai
putea mişca în voie, gesturile ei se congelau parcă, o cuprindea frigul,
bănui că şi cei de faţă observă starea ei confuză, de aceea încercă să
glumească pe un ton nervos, însoţit de un râs tot nervos, un început de
râs, tăiat brusc, de parc-ar fi căzut într-o prăpastie. Se căută febril în
buzunarul şorţului, de unde scoase la vedere, una după alta, fructele
culese.
— Dacă doream, nu-ţi mai lăsam nici o pară, moş Matei, ceea ce-
nseămnă că fereci degeaba poarta împotriva hoţilor, poartă pe care, de
altminteri, am găsit-o întredeschisă, o neglijenţă din partea dumitale,
cu consecinţe grave…
Dina smulse o pară, din care muşcă cu poftă.
— Să împărţim prieteneşte fructul tău, râse ea. Para e delicioasă.
Cine mai vrea? Dumneata, domnule Rudeanu?
Îl refuză cu un gest din cap, sta mohorât, între cei doi, care nu se
mişcau să-l lase să iasă. „Acum ştiu cine era bărbatul acela antipatic
care o îmbrăţişa pe domnişoara Dina. Unchiul Rozanei. O întâlnise cu el
la stăvilar…”
— Tot ce e de furat are gust bun, se preta Matei glumelor,
îmbiindu-l pe judecător cu o lovitură prietenească pe spate. Dar ce e,
de ce te-ai necăjit?
 X

Rozana întinse pumnul în deschizătura chioşcului.

— Ia, moş Matei, eu am devorat câteva, mi s-au strepezit dinţii.
Îmi rezerv pofta pentru ceva mai bun, o trufanda… Ia spune, nu s-a
copt nici un struguraş în vie?
Simţea nevoia să vorbească, să vorbească, nu fusese niciodată
atât de volubilă. „Mă port aşa ca să par degajată, să-mi vin în fire! Ei
tot mă consideră naivă, chiar şi Mihai… Dar ce se întâmplă cu el? De
ce-a rămas acolo ţeapăn şi posomorât?
— Din via cui, mă rog?
— Cunosc eu una, nu prea departe de-aici.
— Fă-i pe plac, Matei, interveni Veronica repede.
— Hoţoaica asta ştie că s-a copt tămâioasa, chicoti Matei, şi se
ridică. Aş vrea şi eu să fur, dar n-am ce, pentru că nu-mi doresc nimic
în afară de sănătate, sănătate pentru mine, dar mai ales pentru fetele
mele, astea două – privirea lui încărcată de dragoste se mută de la
Veronica la Dina. Când eram însă copil… dar o fi existat cineva să nu
fie tentat la vremea copilăriei să ciurdească un lucru cât de
neînsemnat? Mi-amintesc bine, mie-mi plăceau grozav pionezele… Pe
unde zăream una, o înhăţam! Aţi auzit bine: pioneze! Un prieten al
meu, coleg de bancă, fura cioturi de creioane, creioane colorate! Ce
făceam eu cu pionezele, ce făcea el cu… furam însă cu pasiune! Nu
fără a mă închina cu vârful limbii: „Nu mă pedepsi, Doamne, că am
călcat a… nu mai ştiu a câta poruncă…”
— Ce ruşine, tată!
Dina îl luă de braţ cu tandreţe.
— Dar tu, mulatro, ce faptă măreaţă făceai când te-am prins cu
lingura în borcanul cu şerbet?
— Mergem, moş Matei?
Rozana se grăbea – nici ea nu ştia de ce -, dorea să părăsească
mai ales locul acela şi, dacă ar fi fost posibil, chiar şi casa roşie, să-şi ia
bicicleta şi să fugă! Să fugă fără un cuvânt, fără un gând, în mintea ei
năvăleau întrebări chinuitoare, pe care n-avea curaj să le înfrunte.
Veronica privi cu satisfacţie plecarea în vie a celor trei – acest
lucru Rudeanu îl şi bănuia, de aceea nu se mişcă, aştepta răbdător, dar
şi neînduplecat, dur ca o piatră de cremene, ca ea să-l izbească cu
amnarul; ce dorea de la el, ce mai dorea? Obrazul ei se lumină, surâse
şăgalnic înainte de a-i vorbi, presupunând că el a rămas cu ea pentru
 X

că-i dorea prezenţa.

— Dumneata cum interpretezi stângăcia acestei fetiţe? Despre
Rozana îţi vorbesc, nepoata doctorului Podeanu… Pentru că e cert, s-a
zăpăcit cu totul, micuţa de ea, când a dat cu ochii de dumneata! Cum
el tăcea duşmănos, continuă pe un ton ironic: Sau ar trebui să înţeleg
că unele răni se cicatrizează repede? Altă copiliţă în loc, şi totul e
frumos ca mai înainte?!
— N-ai dreptate, îşi descleştă el fălcile, păstrând expresia de
nemulţumire pe care i-o provocau atitudinea ei echivocă şi cuvintele
răutăcioase. Ceea ce ai pierdut printr-o grea suferinţă nu poate fi
înlocuit niciodată; te vindeci poate, dar atât! Dacă nu ne-am vindeca,
pământul ar fi plin de nebuni. Femeia, fata pe care o întâlneşti după
aceea, de care te legi, înseamnă altceva – ca şi cum ai trăi a doua oară
sau ai lua viaţa de la capăt, una nu înlocuieşte pe cealaltă, pentru că
fiecare e altfel, îţi oferă altceva, e iubire inedită. Dacă ţi-ar oferi acelaşi
lucru, o dragoste aidoma, te-ar apăsa impresia că te înşeli, că
păcătuieşti nu numai faţă de amândouă, dar şi în numele iubirii.
Ea strânse buzele şi aspiră aer prin nări, care vibrau nervos.
— N-am bănuit o clipă cum stau lucrurile! Te-am prins, îţi
întinsesem capcana vrând să te tachinez, atâta tot! Doar n-o iubeşti pe
copila asta bizară? Te credeam un bărbat serios! Nu cred nici acum…
— E tot ce putea soarta să-mi ofere mai viu şi mai proaspăt ca să
sper într-o vindecare – faţa lui se descătuşă, şi trupul, mâinile devenira
calme, nu-l mai deranja râsul ei răutăcios.
— E o fetiţă, ce poate să-ţi ofere? Mă întreb dacă pricepe biata
vrabie ciripitoare… nu numai pentru că o îmbracă mătuşa ei atât de
caraghios, ca să-i ascundă vârsta… Clara vrea să pară tânără din cauza
doctorului, a avut o aventură destul de serioasă acum cinci-şase ani,
vuia oraşul! Ea a muşamalizat totul, e o femeie înfumurată, face caz de
erudiţia ei, ghiceşti asta numai când o auzi cum se exprimă, fiecare
cuvânt al ei e rotunjit, şlefuit. E din cale-afară de scorţoasă! l-am dat
dreptate doctorului atunci, şi nu numai eu. Asistenta aceea era grozav
de vioaie şi prietenoasă, venea la noi. Într-un fel, mi-e milă de micuţa
Rozana, o biată orfană! Tatăl ei e un aventurier, toată familia lor e
bizară… Deşi e de vârsta Dinei, fata mea e mai gravă, are preocupări
fireşti celor şaptesprezece ani…
Un gând răutăcios trecu prin mintea judecătorului, se simţi iarăşi
 X

prost, avu îndemnul s-o lase pe femeia aceea singură şi să alerge după
fată în vie, ca şi cum ar fi avut nevoie imediat de ocrotire. Vorbele
insidioase ale Veronichii cădeau de-acum în gol, el se scutură violent
de mâna care-i prinsese braţul.
— O iubesc tocmai pentru frăgezimea şi naivitatea ei. E
proaspătă ca o fructă, o fructă culeasă din pom cu propria mână.
— Nu e cazul Rozanei, evident, dar o fructă culeasă din pom
poate să fie şi viermănoasă.
— Dacă intenţia dumitale a fost şi – observ – mai stăruie încă…
dacă ai ţinut să fii răutăcioasă, recunosc, ai reuşit admirabil! Nu ţi-e
simpatică Rozana şi nici familia ei.
— Atâta tot înţelegi dumneata? Ai înţeles, de când vii la noi? De
când îţi tot pomenesc de primenirea care s-a petrecut… ce fel de
primenire, nu te-ai întrebat? Altfel, crezi c-aş mai suporta viaţa?
El rosti pe un ton rece:
— Ba da, am înţeles.
Paşii îl purtară involuntar către chioşc, nici el nu ştia când ieşise
de acolo.
— Astăzi m-a adus Matei aproape cu forţa încoace. Nu vreau să
te mai amăgeşti. Ţi-am dat prilejul să te vindeci de celălalt, şi asta
dintr-o teamă absurdă, insuflată de dumneata… Mi-a descris şi Dina în
ce stare te afli, la care am contribuit fără să vreau şi eu… dar era mai
bine să…
Ea vorbi printre dinţii încleştaţi.
— Aşa, vasăzică?… Ei te-au adus! şi aflu abia acum asta, acum
când… când până şi scena aceea oribilă s-a transformat pentru mine…
— Taci, te rog!
— De ce? Nu spun decât adevărul, s-a-ntâmplat cu mine ceva
straniu…
— Da, alt bărbat în loc, şi totul e bun şi frumos ca mai înainte!
Îl aţinti uluită şi se ridică cu obrazul golit de sânge – venea spre
el năucă, oarbă, cu privirea dilatată.
— Iartă-mă, te rog, dar nu e cu putinţă…
Trecu pe lângă el în aceeaşi stare, dar cu paşi mărunţi, grăbiţi,
temându-se să nu revină cei plecaţi în vie şi s-o surprindă în halul
acela.
 X

Via se desfăşura pe aproape un pogon, jumătate viţă altoită,

americană cum i se spunea, jumătate coarde de hibrizi – novă şi
roşioară, din care Matei făcea must. Tămâioasa abia se pârguise, restul
ciorchinilor, din varietăţi diferite, aveau boabele mari, dar verzi.
Rozana rupse un ciorchine de roşioară, care i se păru mai copt –
după perele dulci, găsi că are un gust acru, aruncă şi coaja groasă, şi
seminţele prea numeroase. De altminteri nu dorise să mănânce
struguri, ci să plece din faţa chioşcului.
— Ăsta cred că o să-ţi placă, e aromat şi copt, o îmbie Matei,
văzând cum se încreţeşte, şi ea-l luă buimacă, se apucă să ciugulească
bob cu bob în pumn, iar când aruncă unul în gură îl şi scuipă – acum îşi
simţea cu adevărat dinţii strepeziţi.
— Să alegi unul şi pentru mama! ţipă Dina. Coborâse, la
îndemnul tatălui, să vadă dacă n-a furat cineva piersicile peste noapte,
aveau mulţi piersici – un soi pitic care se cocea timpuriu şi ascundea
viţa-de-vie.
Cuvintele prietenei îi izbiră urechea cu o rezonanţă bizară, deşi
Dina rostise un lucru cât se poate de firesc: ce-i părea ciudat? Pe
neaşteptate, imaginea pitită în mintea ei, înregistrată involuntar, se ivi
limpede: mama Dinei lângă Mihai, singură cu el! Confuz rămase
simţământul, toată fiinţa ei fu cuprinsă de ceaţă.
— Ia te uită ce mai tămâioasă am găsit pentru maică-ta! Gata
coaptă, nu trebuie să râvnească, la starea ei, bine că ţi-ai amintit, o să-
i facă plăcere strugurele ăsta.
Moş Matei îi vorbea Dinei în timp ce urca – fiica îi spuse tatălui că
piersicile sunt cum le lăsaseră alaltăieri seară. Înţelesul desluşit din
cuvintele lui Soceanu se legă în mintea Rozanei de glumele
răutăcioase care circulau în oraş, transmise de moaşa Aurica – reînviau
ireverenţios, se certă pentru necuviinţa ei: nu sunt decât bârfeli, cum
să creadă despre Veronica Soceanu?… Când o numea mama Dinei
imaginea femeii părea să respingă orice compromis; de ce era dispusă
să creadă despre Veronica Soceanu ceea ce nu admitea să i se atribuie
mamei Dinei?
Exact în clipa când se întorceau din vie – cuvintele moaşei se
târâră onctuoase – avu impresia că e suspendată între cer şi pământ,
cu un gol dureros în stomac înainte de a se prăbuşi. Nu se lăsă
copleşită, judecătorul aştepta posomorât, singur – îl zări de departe,
 X

făcea les cent pas: „s-au despărţit certaţi, după cât se pare!”
Indignarea de a fi ajuns la o asemenea concluzie o opri în faţa lui
înţepenită, şi el o aţintea nu ştiu cum – o expresie necunoscută ei.
— Mai rămâi sau te conduc până acasă?
— Sunt cu bicicleta – un răspuns neaşteptat de rece chiar pentru
auzul ei, dar el insistă:
— Îţi duc eu bicicleta.
Ea îi vorbi Dinei:
— Nu facem o plimbare cu bicicletele? Pentru asta am urcat la
tine.
Era un joc? El îşi pierdu răbdarea.
— S-ar părea că nu doreşti să te însoţesc, şi nu înţeleg de ce.
— De ce?
Regretă cuvintele furişate involuntar, roşi sub căutătura lui
severă – în ochii lui verzi observă, în plus, o mustrare vizibilă.
— N-ai încotro, chiar dacă ţi-e dezagreabilă compania mea!
— Vreau să-ţi vorbesc.
Ea nu mai avu la îndemână nici o scuză – glasul lui răsunase grav
şi prevestitor, nu mai îngăduia nici o replică, tonul era sincer.
Presupunerile, alcătuite din frânturi de gânduri, de fraze, se clătinară,
le luă vântul. Nu îndrăznea să-l privească – degetele strecurau boabă
cu boabă ciorchinele în pumn.
— Cum îl mai chinuieşti! exclamă Dina, şi ea nu pricepu dacă
prietena se referea la Mihai, ori numai la ciorchine.
— De ce te-ai înapoiat?
— A venit tante Clara să mă ia.
— Doctorul Podeanu a sosit şi el, e acasă?
— Nu, îl aşteptăm să vină.
El o privea stăruitor.
— Şiii… celălalt, unchiul, cum se poartă?
Se răsuci surprinsă.
— Despre cine m-ai întrebat?
— Ştii bine despre cine şi mai ales de ce! Nu te agita aşa, nu mi-a
vorbit nimeni, am presupus abia adineauri, pe când te aşteptam…
trebuia să-mi închipui! Doar îl văzusem eu… numai că nu mi-am
 X

amintit la vreme cine e. După cum îţi arde faţa, e adevărat! Am intuit
admirabil, de el ai fugit – era îndurerat, dar şi îngrijorat. Dumnealui
atentează… corupe minorele? Am să vorbesc cu mătuşa ta! şi cu
Matei!
— Pentru nimic în lume! Ochii fetei erau îngroziţi. Ar suferi şi
unchiul Marius! Ei bine, e-adevărat, din cauza lui am fugit, dar nu e ce-
ţi închipui tu… cum ai putut să-ţi închipui?…
— Nu mi-am închipuit nimic, l-am văzut de ce e în stare!
— Se poartă corect, politicos, mă evită. Fuga mea l-a pus pe
gânduri, într-un fel mă şi dispreţuieşte, el pretinde… oh, o să plece, o
să plece, a zis că pleacă!
— Respectul tău pentru familie, grija pentru onoarea familiei
merg prea departe! Mătuşa ta e…
— Nu, să n-o ponegreşti, te rog! E o femeie minunată, aş suferi
dacă ai spune ceva rău despre ea, nimeni n-o cunoaşte cum o cunosc
eu, e demnă în suferinţa ei, atât de demnă! Demnă şi curajoasă! Doar
pare rece, un pic poate e, dar nu-i lipseşte bunătatea… Ea nu se
pricepe să mângâie dulceag, nu e o sentimentală… Asta am vrut,
cuvântul ăsta îl căutam: mătuşa nu e o sentimentală! Atitudinea ei
rezervată, distincţia ei supără, îi supără pe… Ea, ştii, are studii
superioare, ar fi vrut să profeseze, dar n-a lăsat-o unchiul Marius,
pentru că, pretinde el, o soţie, o mamă…
— Doamne, mai poţi respira? Nu te-ai înecat? Îmi îndrugi verzi şi
uscate! Am priceput, nu e nimic de făcut cu mătuşa ta! Dar poate că
între bărbaţi va fi mai uşor, să-l aşteptăm, aşadar, pe doctor.
— Niciodată! M-ar ucide ruşinea! Îl ador, el e, e… atât de străin
de asemenea înclinaţii! De ce râzi? Nu e adevărat ce i se pune în
seamă… povestea cu asistenta! Tata ştie cum s-au petrecut lucrurile,
altminteri ar fi fost pentru el o bună ocazie să-l treacă pe unchiul
Marius prin furci… o, cum ar fi profitat!
— „Hm! înadins te depărtezi de subiect? Deci, individul a încercat
şi cu nepoata…
Îl privea rugător, sta gata să plângă, genele se zbăteau să
acopere ruşinea pentru scenele reînviate în memorie violent la
cuvintele lui neaşteptate.
— Şi ce-am citit mai adineauri, în grădina Socenilor, pe chipul
tău? Să-ţi spun?
 X

— Nu-ţi cer să-mi spui! Se repezi abătută. Nu vreau să aflu nimic,

am încredere în tine!
— Poftim cum te dai de gol! Se rezemă de bicicletă şi o pironi
surprins. Uită-te-n ochii mei, dacă ai curaj! şi cum ea înălţase supusă
privirea, încărcată de iubire, se mai învioră. Nu mi-e de-ajuns!
— Ce vrei să spui?
El tăcu, apucă din nou ghidonul, cu un gest nervos.
— Dacă mă asiguri că ai încredere acum, nu înseamnă că te-ai
îndoit de mine cândva? Când?
Ea se zăpăci, protestă cu o mişcare a capului, pletele acoperită
faţa ei încinsă, pătată cu dungi liliachii.
— Cred, cred în tine!
— Şi dacă eu te poftesc să nu-mi acorzi un credit prea mare, că
poate mi-ar strica, ce-ai să-mi răspunzi?
— Mihai! Lacrimile curgeau domol pe obraz, jilăvind şuviţele de
păr. Nu vreau să aflu nimic, suspină.
— Ţi-e teamă?
— Nuuuu…
— Îţi mai pun o întrebare – ea aştepta cu emoţie, lui îi venea
greu, s-o formuleze – cine ţi-a spus? Cât de precis, aproape brutal o
lovea el! Aşa, nu ştii ce-am vrut? O privi duşmănos. Se prefăcea? Vreun
bârfitor, evident, îngăimă supărat, şi ea ar fi vrut să-l lămurească în ce
fel i se relevase… dar poate că el o întreba cu totul altceva, nu mai ştia
ce gândeşte, i se aşezase un fel de ceaţă umedă pe creier – protestă
doar cu un geamăt. Păcat, Rozana, nu mi-aş fi închipuit că eşti în stare
să pleci urechea… cât de naivă, copilăros de naivă te credeam! Ea
tăcea împovărată; totul s-a ţesut atât de confuz, cum ar putea să-i
explice? Am bănuit asta acolo, în grădină, când te-am privit!
Clevetitorii! Ce-au făcut din tine! Aveai un chip străin, purtai o mască, –
iar ochii tăi… După o pauză apăsătoare, izbucni şi mai îndârjit: i-aş
sparge capul persoanei care ţi-a picurat otrava asta în ureche!
— Nu mi-a spus nimeni nimic!
Plângea.
— Atunci?… o fixă uluit.
— Astăzi, în grădină, tu nu m-ai întâmpinat… nu te-ai bucurat.
— Mai departe, n-am înţeles, ce-ai vrea să înţeleg?
 X

— …Mi-am amintit… mi-e greu… Mihai, e oribil ce-am gândit, nu

mă forţa să… – plânsul se dezlănţui.
— Blestemată bicicletă! se necăji el. Cine te-a pus s-o iei cu tine?
Urâtă meteahnă în oraşul ăsta! O băgă în şanţul înierbat şi o rezemă
de mal. Nu vreau să plângi, vino să stăm puţin – o trase de mână şi o
aşeză lângă el. Poftim batista mea, şterge-ţi faţa. E mânjită cu zeamă
de struguri… şterge-ţi şi mâinile! Sunt uimit, Rozana, îţi mărturisesc
sincer, nu m-am aşteptat la un asemenea discernământ.
— N-am înţeles nimic, sunt o proastă, îngăimă printre suspine.
— Dacă ai şti cât eşti de înţeleaptă!
Ea hohoti.
— Şi… pretinzi desigur că mă iubeşti? Cum fata îşi ascundea faţa
în palme, o cuprinse mişcat, îi vorbi duios: Te necăjesc! Iartă-mă, te
necăjesc şi eu, biata de tine! Încercă să-i ridice bărbia. Mai uită-te în
ochii mei, să facem pace! şi ea ridică o faţă scăldată, răvăşită, din nou
se mânjise cu liliachiu, pânza lacrimilor o împiedica să-l vadă, întinse
palmele spre el ca o oarbă.
— Rozana!
O cutremurară suspinele, el îşi lipi gura de obrazul ei, îi căută
gura, o cuprinse rece şi umedă, fata se agăţă de el cu desperare, îl
pipăia oarbă, abandonându-se sub sărutări nu fără a remarca pudică:
„A uitat că ne aflăm pe marginea şanţului şi că putem fi observaţi de
trecători”. Mihai îşi reveni, o trase din şanţ, se scutură de firele uscate
de iarbă, o scutură şi pe ea, îi şterse faţa – chiar făcu haz de felul cum
arăta.
— Ne oprim la pârâu să te speli.
Îşi continuară drumul, de la pod, împăcaţi, liniştiţi – în dreptul,
uliţei, ea îl opri s-o conducă acasă, îşi luă bicicleta în primire.
— Poţi să vii mâine în alunişul nostru, te lasă mătuşa?

▫ XIV ▫
Crângul se pârguise şi el. În lipsa fetei, căpătase un colorit nou,
verdele frunzelor dat în galben se deosebea în nuanţă de la copac la
copac, de la o tufă la alta. Îşi înnoise şi pajiştea covorul: pe fondul de
smarald cu reflexe arămii, de chihlimbar, se legănau acum pe tije lungi,
în locul corolelor vag parfumate, de o culoare tandră, lipscănoaice
 X

galben-aurii, arătând un obraz sfios din dosul pămătufurilor de coada-

vulpii; scânteiau grupate liliachiu, ca un cârd de licurici, firuţele, şi tot
liliachii pendulau moţurile ascuţite ale pătlaginii, ciucurii rotunzi de
trifoi; în schimb, petalele pufuliţelor băteau în cărămiziu, iar sângele-
voinicului le întrecea pe toate cu purpuriul aprins al corolei… Rozana
scotoci cu privirea şi tufele din apropiere, unde, printre fire lungi de pai
copt, se amestecau scânteiuţele, buchete de ţintaură şi de morcov
sălbatic, dar nu se mai aplecă să le culeagă – n-o mai atrăgea nici
pădurea de fagi: rudarii o aşteptau, se întreabă, fireşte, ce-o fi cu
domnişoara de i-a părăsit. Pe rudari nu-i simpatiza Mihai. Se răsuci spre
potecă, de parcă s-ar fi stârnit din pădure, pe neaşteptate, larma
sălaşului – dar bordeiele erau afundate în codru.
Pe Mihai îl aştepta ea, şi tresări, dar nu erau paşi, ţopăise
pesemne pănţăruşul, cum avea obiceiul, ghemuit la pământ ca un
şoarece de câmp înainte de a zburătăci – uite-l, a şi intrat sub copaci,
după ce a descris o linie curbă, fulgerătoare. Cât să fi trecut de când se
proptise acolo? şi de ce nu vine? Bătu cu botul pantofului în trunchiul
copacului sub care se aciuase. Degeaba se sclifoseau deasupra-i
gureşii cintezoi, pretinzând că-i ţin de urât! O sustrase pentru o clipă
doar lucrul perechii de mierle – fugitiv, îl asemui cu al strângătorilor de
fân – care întorceau cu ciocul firele de pai în căutarea de gâze şi
viermişori. Teama punea stăpânire pe ea domol. Refuza să recunoască
acest lucru, dar o da de gol frământarea chinuită a mâinilor. O să vină,
o să vină! Uneori biruia speranţa, şi atunci totul strălucea în natură,
auzul ei percepea şi pitpidicul îndepărtat al pitpalacii ascunsă în
fâneaţa necosită – dar revenea neîncrederea; el n-o să vină, aşteaptă
degeaba, n-o să mai vină niciodată în crângul lor de aluni, l-a pierdut,
ieri l-a pierdut! Dar a fost vreodată al ei? N-a considerat cumva
prietenia lui drept iubire, şi gesturile, şi… Teama plană biruitoare, i se
răciră palmele, fruntea ei se rezemă de coaja aspră, îmbrăţişă copacul,
neştiind ce să-i ceară, el o pofti, ca altădată, să i se suie în cârcă. Se
căţără cu gesturi molatice, starea tulbure persista ca o toropeală, deşi
fagul îi vorbea prietenos: „Din vârful meu se vede până la stăvilar!” Se
colcăi între ramuri obosită, gâfâia, se întrebă ce să facă acolo…
Urechea ei deveni atentă, şi dintr-o dată, într-o fracţiune de secundă,
chipul i se însufleţi, trupul reveni la viaţă – stările sufleteşti care numai
cu o clipă mai înainte făceau din ea o făptură inertă se destrămară, le
alunga bucuria, creştea ca un val; teama fu prilej de batjocură: o
nerozie din partea ei! Se piti în frunziş, să-i dea şi ea lui motiv de
 X

îngrijorare, merita această mică pedeapsă… Paşii însă călcau… Putea

să jure că nu sunt ai lui! I-o spuneau şi bătăile nebune ale inimii –
înecăciunea, răceala reveniră. Urcase în arbore la momentul potrivit.
Din ce străfund al fiinţei ei plecase prevenirea?
Uitătura iscoditoare a lui Barbu era pe jumătate amuzată, dar
când ajunse în poiană şi se opri la o oarecare distanţă de copacul în
care sta ea, Rozana îşi sugrumă până şi respiraţia, întrebându-se dacă
n-o observase totuşi – un gând, de altminteri, absurd. După cum îşi
rotea privirea, căuta ceva; simte el că e în copac? Îl avizează simţurile
că e cineva prezent pe undeva, prin preajmă?
— Rila! îl auzi ştrigând nesigur – Barbu asculta atent, înţepenit
locului, cu trupul răsucit către pădure.
Şi fata încremenise sus, cu buzele lipite de coaja copacului –
bătăile sângelui se prefăcuseră în păcănituri; dar uite că se depărta, îi
auzi hohotul încet. Îşi vorbea singur? Într-adevăr, se certa amuzat,
înţelese până şi ce-şi spunea: „Ai halucinaţii, băiatule!” şi nu mai
rămase decât numele Rilei şi rezonanţa râsului pierdut printre copaci.
De fapt, o fulgeră atunci un gând cumplit: „Nu e în toate minţile!” Cine-
i mai spusese asta? Moaşa Aurica! Întemniţat mai de mult în mintea ei,
gândul acesta evada pe neaşteptate, îi provocă o slăbiciune
periculoasă, cuprinse cu amândouă braţele trunchiul arborelui,
înfricoşată că ar putea să cadă din înălţime – suspină adânc, să-şi
umple plămânii, să-şi revină. Mai rămase în copac, o ustura fruntea, se
frecase fără să vrea de coaja aspră, acum transpira, o transpiraţie rece,
apoi coborî, cu precauţie, cercetând liziera pădurii circumspect, auzea
mişcări ce nu existau, sări din copac nerăbdătoare, i se muiară
genunchii, se dete peste cap – o tumbă neaşteptată -, dar într-o clipă,
fără să mai privească în urmă, se adună şi părăsi locul. „De ce a
strigat-o el pe rudăreasă, pe Rila?”
Barbu îşi continuă drumul. O pierduse pe Rozana la punte, dar nu
pe ea o căuta el acum, nu ea îl interesa acum – şi niciodată, căuta să
se convingă că toate se întâmplaseră pe neaşteptate, o farsă a
simţurilor -, ar fi dorit totuşi să-i vorbească fără martori, era atât de
neliniştită în prezenţa lui, încât se temea să nu-l dea de gol: în nici un
caz să nu priceapă Clara! Câţiva lucrători reparau mecanismul
stăvilarului, strigaseră să poftească până la ei. Îi relataseră că au găsit
iarăşi zăgazul cel mare coborât şi apa ajunsă aproape de nivelul
digului.
 X

— Dumneata l-ai lăsat, vii să te scalzi?

Barbu se înfuriase:
— E un neghiob care-l tot uită, dar nu-i ştiu numele. Eu, după
cum vedeţi, mă plimb şi, să vă intre-n cap, nu obişnuiesc să mă scald
în bazin, pentru simplul motiv că înot prost.
Lucrătorii însă una ştiau: că e primejdios să se joace particularii
cu ce nu se pricep şi o să-l prindă ei pe nătărăul ăla!
— Trebuie să înteţim controlul, aşa nu mai merge!
Barbu se răstise:
— De ce nu angajaţi un paznic?
Se pomenise că-i râd în nas.
— Dumneata pe ce lume trăieşti de n-ai habar de posibilităţile
uzinei?
Mecanicul adăugase pe un ton tărăgănat, ştergând unsoarea de
pe mâini cu o otreapă, şi mai unsuroasă:
— De ajuns, domnule, să rămână peste noapte, şi-atunci o să
vedeţi pe naiba!
El replicase violent:
— Nu pricep de ce mă plictisiţi pe mine, când ar trebui, ar fi mai
firesc să vă plângeţi primarului vostru, poliţiei – la urma urmei, cui
doriţi!
Iar după ce se depărtase, îi trimisese cu tot cu primar şi poliţai la
dracu.
— Mult îmi pasă mie dacă se îneacă prăpăditul vostru de oraş!
Răcoarea se făcea simţită pe măsură ce se afunda în codru.
Frumuseţea lui, de dom renascentist, cum îi relatase Clarei, o
descoperise într-o dimineaţă când, ca şi acum, o urmărea pe Rozana –
la o oarecare distanţă, să nu se dea de gol că o pândeşte. „Unde se tot
duce domnişoara noastră?” O pierduse – „Fata asta e o adevărată
jivină!” – şi urmărirea se transformase într-o plimbare plină de farmec,
îi da dreptate fetei să prefere în locul spitalului crângurile de aluni şi
mai ales liziera unde se înfrăţeau cu arborii pădurii. Că nici o altă
privelişte de aici nu putea egala în frumuseţe acel colţ exotic unde
trăise el, era altceva. O neghiobie din partea lui să se lase copleşit de
dorul de ai săi, de dorul pentru ţară! N-a fost decât o hotărâre pripită a
unui imbecil sentimental! Ce-a sperat să-l aştepte aici? şi ce mai speră,
 X

din moment ce Tina a divorţat şi s-a remăritat? N-a putut bănui un

lucru atât de simplu? Că atât Tina, cât şi micuţa Vana l-au uitat? S-a
priceput ea, Tina, doamna directoare, s-o facă pe fetiţă să-l uite! Că a
luat-o numai cu ce avea pe ea şi că a ţinut-o ca pe-o contesă, casă
mare, servitori, trăsură tocmită cu luna, ce mai conta? Până şi postul
de care era atât de făloasă dumneaei, nu-l datora tot poziţiei lui?
Pentru cine a făcut ce a făcut? S-a folosit numai el de banii aceia? Bani
şi iar bani! Doamna directoare se văzuse ca găina pe grămada de
grăunţe, risipea! şi nătărăul de Barbu… dacă ar putea să răzbată până
la ea şi să-i vânture niţeluş strigoiul lui… „Hm! te-ai aranjat, cucoană!
Ai schimbat bătrânul Ieşi cu veselul Bucureşi! Cine-o fi imbecilul care
te-a luat cu un copil după tine?” O ştia capabilă de orice – „Ar pune
copoii după mine!” încât se lipsea să-i vadă mutra, chiar şi pe a fiicei
sale. O cochetă acum sau o naivă gen fata lui Soceanu, gata să cadă la
prima mângâiere a unui bărbat. „Mi-am luat toate măşurile, doamnă
directoare! Am prevăzut orice eventualitate, încât onorabilul domn de
azi, fostul tău soţ, n-o să fie îmbrâncit în beciul poliţiei, cum poate ai
avea gust!” Barbu îşi pipăise buzunarul de la piept – aerul lui de
siguranţă crescuse, la fel buna dispoziţie. Îl costase într-adevăr o
sumă! Ce mai speculanţi! O ţară de speculanţi! Îl lăsaseră să se
înfiripe, ca să-l stoarcă la nevoie, şi dacă nu s-ar fi lăsat stors, mai
căpăta de la ei asemenea comoară? Les affaires… Mergând la voia
întâmplării, se pomenise în faţa sălaşului – aşa o cunoscuse pe Rila. O
singură colibă fumega, un rotocol anemic, ieşit din pământ ca o
răsuflare diavolească: aşezare de cârtiţe! Se strâmbase cu dezgust,
colibele nu arătau mai semeţe decât muşuroaiele cârtiţelor, iar groapa
săpată la suprafaţă, în mijlocul terenului defrişat, o asemuise cu un loc
de chin destinat albilor într-o regiune de canibali. Urme de cenuşă,
uscături şi grămezi de oale cioante pretutindeni! Coliba în care ardea
focul acela mocnit nu era decât o poiată acoperită – măgăriţa jigărită
însufleţea întrucâtva aşezarea, scuturându-se în vreme ce păştea
cuminte de roiul musculiţelor şi de tăuni; se auzea şi orăcăit de
broaşte, pesemne se afla pe undeva o băltoacă. Nici ţipenie de rudar!
mai târziu, răsună din pădure un glas răguşit:
— Rilă, Rilăăăă!
Nu se arăta nimeni, nu răspunse nimeni, el se apropie de primul
bordei; mirosul iute, îmbâcsit îl alungă. „O cocină! Trăiesc ca nişte
porci!”
 X

— Da ce caţi, dom'le? Reveica purta de toartă o ulcea cu apă.

Cum el tăcea, bătrâna adăugase mai binevoitoare: îţ' ieşii cu plin.
Barbu se simţise deodată însetat.
— E departe izvorul?
Drept răspuns, bătrâna întinsese oala.
— Uite apă, acu o luai.
El se strâmbase fără să vrea, dar apucase oala de toartă –
mirosea a fum, se chinuise să-şi alunge scârba.
— Nu-i spurcată, muiculiţî, fierbem lapte-n ea, nu-ţ' mai faci
'mneata silă degeaba! Îi înapoiase oala, ştergând cu dosul palmei
picurii ce i se prelingeau pe la colţurile gurii.
— Când ţi-e sete, bei şi din baltă, mătuşă, am păţit multe, dar
aşa e omul, uită repede.
Se răsucise deodată surprins – o rudăreasă tânără păşea agale,
cu o nuia în mână, şi între dinţi o mladiţă. Când îl zări, plesni măgăriţa.
— Diii, boală!
Bătrâna o certase:
— Ce-ai, fa, cu amărâta aia? Vin' mai bine de aşază ticiu la fiert!
Cum el o cerceta cu o privire aprinsă, copila se fâstâcise –
privindu-l furiş, dălnăia umerii, îi şi surâdea cu buzele. El roşii, trecând
mlădiţa la colţul gurii.
— Ştii cumva să ghiceşti în palmă? se repezise el.
Rila se fandosea.
— Io nu-s ţigancă, du-te 'mneata la ţigani, dacă-ţi arde de ghicit.
Zărind la gâtul ei trei mărgele turcheze, înşirate pe un fir de
arnici, o întrebase dacă-i plac mărgelele.
— Ba bine că nu! se amestecase Reveica. Apăi numa la găteli îi e
gându, împieliţata! şi făcuse haz, cu braţele încrucişate peste sânii
pleoştiţi.
— Dacă-mi arăţi pe unde să ies din pădure, ţi-aduc un şirag,
făgăduise Barbu.
Dar fata îi întorsese iute vorba:
— Păi, că'mneata nu ştii!
El insistase:
— M-am rătăcit, sunt străin de locurile astea şi aş vrea să ajung
 X

la spital.
Reveica îl cercetase îndelung, pe urmă o îndemnase pe fată:
— Du-te, fa Rilă, arată-i poteca, după faţă ie dirept că-i strin.
Rila se apropiase.
— Hai, te 'uc o ţâră, da nu prea departe.
El reînnoi promisiunea:
— Mâine ai mărgelele, ţi le-aduc chiar eu, numai să-mi spui ce
culoare-ţi place.
— Să fie roşii, dom'le.
Barbu se întorsese pe un călcâi.
— Ca gura ta, Rila, – o prinsese iute, puternic, şi-i strivise buzele.
Rudăreasa se zbatea ca o felină.
— Lasă-mă, zău, dom'le, n-ai minte, de-ăştia-m' ieşt'?
O lăsase dintr-un calcul perfid, şi ea fugise chicotind – luă
purtarea lui drept glumă, iar de departe, de unde nu o mai putea
ajunge, îi strigase:
— Să fie roşii, dom'le, că turcheze le-am p-astea trei.
Alerga năucă, privirea ei era golită de lumină, ar fi vrut să iasă şi
din carapacea corpului, să se volatilizeze.
— Unde te duci, Rozana?
Trupul ei dete înapoi cu repulsie şi teamă – nu recunoscuse
glasul, se credea încolţită – apoi îl zări, înţelese că abia atunci venea în
aluniş, goni spre el, se aruncă în braţele lui.
— Ce e cu tine? Te-ai necăjit atât de mult că am întârziat? Iartă-
mă, dar m-a ţinut Soceanu de vorbă. Era, cum singur a recunoscut,
criţă, a fost nevoie să-l conduc până la poarta casei.
— Să plecăm de-aici! izbuti să îngaime printre suspine.
El nu pricepea nimic. Plânsul îi zguduia umerii mici – o strânse la
piept puternic, o mângâie, şoptindu-i mustrător:
— Se vede că ţi-au împuiat capul şi cu alte infamii! Ei bine, ai să
te lămureşti singură cât sunt de culpabil faţă de femeia aceea…
Fata înălţă o privire confuză: ce tot spune, ce femeie?
— Vino, să nu stăm în locul acesta de trecere – îl trase după ea
cu sila, în timp ce aţintea poteca neliniştită.
 X

El începea să înţeleagă spaima din ochii ei! şi se înfurie dintr-o

dată.
— A-ndrăznit?… Glasul ameninţa surd, ea însă se încordă, i se
luptă să-l ducă de acolo, temându-se pentru el, o teamă vagă,
inexplicabilă, nu se opri decât când el întrebă supărat: Aş vrea să ştiu
unde vrei să mă duci. La spital?
Într-adevăr, încotro să se refugieze? Căută în jur. Râul gonea spre
stăvilar, un drumeag se strecura către moară.
În preajma morii, aerul mirosea a făină caldă, proaspăt măcinată.
Roata cu palete învolbura râul într-o bătaie neîntreruptă, prijunând în
aripile mari, din înaltul jgheabului, şuvoiul puternic al apei. Orice fâşâit,
zumzet, ciripit erau anihilate în acest loc din zăvoi. Zgomotul deveni şi
mai puternic după ce urcară scara suspendată şi pătrunseră în clădirea
de bârne: toate se mişcau, se învârteau ameţitor – predomina vuietul
surd al pietrelor rotunde, ce se roteau în sens invers. Cu părul şi
sprâncenele albite ca de promoroacă, morarul pândea coşurile urcat
sus, pe o mică platformă – dinţii lui sclipiră iute, ca un mic fulger, când
intrară tinerii în moară. Bineţele musafirilor alunecară într-o clipită sub
frecuşul pietrelor, se aşteptau să le-audă căzând sparte prin micile
deschizături, după ce au fost zobite şi măcinate odată cu grăunţele.
Obişnuit cu zgomotul, morarul le făcu un semn voios cu mâna – îi
poftea sus, să vadă lucrul pietrelor. Fata nu reuşea să alunge surzenia,
îi strigă lui Mihai aproape de ureche:
— Să plecăm de-aici!
Se traseră lângă uşă. O pulbere fină ploua peste ei. Într-una din
lăzile dreptunghiulare curgea nisipul de aur al mălaiului, în cealaltă –
cernerea albă a făinii de grâu.
Afară, îi întâmpină din nou bătaia paletelor, dar zgomotul nu le
mai păru că înghite pe toate celelalte. Se opriră într-un loc unde
arinişul înainta în râu pe un mic ostrov nisipos. Tăcuţi, împăcaţi, fericiţi
că se găseau împreună, se strânseră unul în altul pe buşteanul găsit
acolo, iar când, într-un târziu, el vru să vorbească, fata se încruntă
uşor: se simţea minunat aşa, învăluită în tăcere, învăluiţi amândoi în
singurătate, fără un gând, fără altă dorinţă decât să fie împreună!
Orice i-ar fi spus, n-o mai putea mişca – ieri poate nu l-ar fi înţeles, nici
nu l-ar fi iertat, dar acum!…
— Ce mai e, Rozana, ce s-a mai întâmplat?
 X

Îi ridică bărbia, să-i citească în ochi. Ea şi-o smulse.

— Aş fi vrut să stăm aici o veşnicie şi să tăcem.
— Spune, Rozana, descarcă-ţi sufletul! Sau n-ai încredere în
mine?
Suspină, vru să se ridice, el însă îi stăpâni braţul, o prăvăli la
pieptul lui.
— E altceva, mai grav… şopti înfiorată, strângându-se în el. Ştii,
unchiul Barbu… Ochii lui o priviră pentru o clipă îngroziţi. Cred că e
bolnav. Se agăţă de grumazul lui, îndurerată, îi venea greu să explice.
Ţi-aminteşti de Rila? Rudăreasa din pădure? Umblă după ea, l-am
văzut, o căuta… E maniac! Vreau să spun…
El îi ceru să povestească mai lămurit.
— Am destulă vreme să te-ascult, numai fă-mă să pricep! în ce
fel e bolnav?
— Dar poate nu e, doar am crezut, o impresie…
— Nebun vrei să zici? rosti el neîncrezător. şi cum ea înclina
capul: Ar fi observat acest lucru doctorul, unchiul tău! şi mătuşa ta e
oarbă, nu s-ar sesiza?… E o copilărie ceea ce presupui, omul nu e
decât un afemeiat, un ticălos, maniac dacă ţii… în orice caz, un tip
periculos şi dacă-i aşa, pentru ce le ascunzi tu, de ce mă obligi şi pe
mine să tac? Ia spune, de unde-ai dedus? A mai fost vreun caz în
familie?
— Ştii, vezi că ştii? îl mustră ea. Cum să nu fi auzit de unchiul
Costin? Fata roşi puternic, se fâstâci, observând mirarea sinceră din
privirea lui. O, am crezut că ţi s-a povestit! E îngropat aici, în cimitir, îi
duc flori de câte ori îmi amintesc.
— Am să vorbesc neapărat cu mătuşa ta.
Ea se smulse, sări deoparte.
— Să nu faci asta! Iartă-mă, ar suferi, e mândră, ţine la onoarea
familiei, fuge de vorbe, de intrigi, n-ar suporta amestecul unei
persoane străine într-o chestiune pur familială. Să vină unchiul Marius,
o să-mi fac curaj, îţi jur! Ţi-am spus şi ieri căă… Mihai, nu insista, te
rog!
Tot ce-i mai vorbi fură cuvinte care să-l îmbrobodească că nu-i
mai e teamă, dar gesturile nervoase, sticlirea irişilor o dezminţeau.
— Nu te mai las la spital!
 X

— Dar te înşeli, mie nu-mi poate face nici un rău, tante Clara e
mereu acasă. De altminteri, mă ocoleşte acum, nu-l vedem decât la
masă, e toată vremea plecat sau citeşte în odaia lui de la spital. Ştii,
nici nu stă cu noi.
— Mătuşa ta vrea să acopere un trup murdar cu o rufă curată? se
înfurie el, constatând ce efect avusese educaţia pe care i-o dase
mătuşa.
— N-o acuza, are de ajuns cu un copil surdomut şi un frate
nebun!
— După tine – doi, nu unul. Povesteşte-mi, te rog, despre cel din
cimitir. Vino lângă mine, nu mai fi supărată, nu pricepi că sufăr?
O trase de fustă, râse uşor, dar fata plângea.
— Eu l-am găsit grav bolnav, pe moarte, mi s-a interzis să-l văd.
Tata a venit la Olăneşti, pentru cură, şi unchiul Marius m-a dus şi pe
mine acolo. Pe urmă a venit şi tante Clara, în doliu mare. Vreau să spun
că după mama n-a purtat văl – am stat două săptămâni, eu, eu nu
suportam să asist… abia o înmormântasem pe măicuţa, la Iaşi. Mi s-a
povestit că era foarte iubit, copiii îl considerau prietenul lor, le făcea
toate voile. Într-un fel, poate îşi băteau joc de el, săracul! Sau el le
stârnea hazul? Atâtea aud! În ziua aceea, copiii au umplut cimitirul,
unii l-au şi plâns. A murit foarte tânăr, moaşa Aurica pretinde… tante
Clara se abţine, rar pomeneşte, poate evită… El suferea de mania
persecuţiei, umbla totdeauna ciulit, ca şi cum ar fi fost urmărit de
cineva să-i facă rău, dar eu ştiu acum de ce se temea el, mi-a spus
moaşa: să nu-i fure cineva lucrarea… lucrarea de doctorat – sau cam
aşa ceva -, dormea cu ea sub pernă, ajunsese ferfeniţă. A fost un
student eminent, spunea tata că n-a cunoscut un tânăr mai studios. A
înnebunit la facultate, se pare.
— Până la urmă, mi-e teamă să n-ai tu dreptate! rosti
judecătorul, posomorât. şi nu ştiu, zău, ce să…
— Sa nu începi iar! Cred că m-am înşelat, a fost o impresie şi
atâta tot – simula nepăsare şi curaj.
— Atunci, pentru ce-mi ocoleşti privirea? Încerci să mă minţi, sau
să te minţi? Află că nu reuşeşti! Vrei să menajezi familia, dar cred eu că
până şi mătuşa ta ar considera absurdă conduita ta dacă lucrurile se
vor dovedi grave precum ai presupus.
— Nu se poate altfel, spuse resemnată. Să plec din nou, ce-ar
 X

crede ei toţi despre mine? Am să-l ocolesc, am să… astă-seară am să

dorm la Dina.
— Nu vreau să dormi la ea.
— De ce?
— Alţi prieteni n-ai?
— La ea am mai rămas. În altă parte ar trebui să dau explicaţii.
— Nopţile mele se vor preface iarăşi în chin! se surprinse el
strigând. După o clipă, o aţinti lung. Mai bine la mine! Le-ai spune că ai
dormit la Dina.
Ea surâse dulce – un surâs pentru ea, nu pentru el; revedea
imaginea odăii, cu patul larg şi moale, draperiile groase, fotoliul… şi
fiecare amănunt.
— Ar fi minunat! După numai o clipă adăugă cu tristeţe: Dar mai
ales asta nu se poate, n-aş avea curaj, ei m-ar bănui…
O cuprinse în braţe, resemnat.
În dreptul cimitirului, îi ajunse din urmă Barbu. Nu se sfii să-l bată
pe Rudeanu pe umăr, cu un gest protector:
— Tinere, să nu mai manevrezi de unul singur stăvilarul, c-ai s-o
păţeşti, s-au sesizat lucrătorii. Iar dacă-ţi arde totuşi să te scalzi, dă
naibii drumul la apă!
Se răsuciră surprinşi. Barbu, perfect calm, le vorbi din nou:
— Cred că n-ai intenţia să îneci orăşelul. Ar fi în primejdie cea
dintâi nepoata mea… spitalul am vrut să spun, dar evident şi Rozana.
Se depărta râzând.
— N-am fost astăzi la stăvilar! strigă Rudeanu, uluit de
îndrăzneala lui Barbu.
Celălalt vorbi peste umăr, cu o uşoară apăsare de ton:
— Cineva a fost, şi dacă nu băgau lucrătorii de seamă, aţi fi
înotat şi voi, şi eu acum, ca s-ajungem în oraş.
— Dar e foarte original unchiul tău. Intră în vorbă fără să mă
cunoască, mă bate pe umăr cu o familiaritate jignitoare, pe urmă
azvârle o acuzaţie absurdă şi o tuleşte!
— Din prudenţă, din prudenţă, tinere. Barbu auzise vorbele lui,
trânti poarta cu violenţă, – mai înainte fusese gata să revină în şosea,
să se justifice, dar renunţase: să nu complicăm lucrurile.
 X

Ei se opriră pe pod, tăcuţi.

— Nu trebuie să mai hoinăreşti singură, o să găsesc altceva, şi
asta nu pentru că… Te-ai înşelat, Rozana, omul acesta nu e deloc
smintit, doar face pe nebunul! Iartă-mi, te rog, expresia, dar m-a scos
din sărite.
Îl privi tristă şi merse domol spre poartă.

▫ XV ▫
Spre căruţă care aştepta în uliţă era purtat, pe umeri, un sicriu
din scânduri de brad nevopsite; de dârlogi ţinea o săteancă între două
vârste, avea un aer absent, ochi lucitori, dar uscaţi, nu se mişcă de
lângă cai, doar strigă flăcăilor săi, pe un ton surd:
— Aşezaţî-l bine, înţepeniţi-l între bulumaci, să nu sară din brişcă,
e mai mare păcatu!
Muţi ca pietrele, cei doi se huţupeau să fixeze coşciugul aşa cum
le poruncise mama – capetele lor erau descoperite şi lăsaseră să le
crească barba.
— A venit pă vorba mea, hai?
— Ce vorbă, mamă, de-asta-ţ' arde-acu?
— Zâceaţ' c-o să se facă bine la spital, şi uite că-l cărăm în
pardesiu de brad şi mai stricarăm şi-o groază de creiţari!
— Lasă, mamă, Doamne, de-asta-ţ' arde-acu? Urcă-te-n leagăn,
ce mai păzeşti? Treci, mă, tu, Vasâle, la cai, să suie mneaei. N-avu zile,
altminteri scăpa!
— O fi răposat şi făr' de lumânare, vai de sufletu lui!
La vorbele astea, moaşa Aurica ieşi în uliţă.
— Nu te teme, şi-a avut lumânarea lui, tot creştini suntem şi-ăi
de la spital, nu draci, dar l-aţi adus prea târziu, de-aia muri, c-aşa faceţi
voi, şi la urmă vă mai şi jăluiţi, şi-aruncaţi năpasta… om cât muntele, o
să-l băgaţi în pământ!
— M-am luat după gura proştilor! mai bine-l ţâneam acas', dac-
avea zile trăia şi-acas', doftoru ce-i făcu?
Rozana se înapoia cu nişte târguieli cerute de Clara. Alt mort!
Zărise din capătul străduţei căruţa şi avusese îndemnul să se întoarcă
în oraş, o aştepta însă mătuşa cu batonul de vanilie. Se apropie de
moaşa Aurica înfiorată.
 X

— Cine a murit?
— Al cu încurcătura! Beau la rachiu fără saţ, şi pe urmă: „Hai la
doctor să ne descurce maţele!”
Avea o uitătură rea, faţa ei roşie exprima indignare, încât Rozana
se miră de rostul acestei ieşiri.
— Vin de la doamna Clara, strigă cu amărăciune, în vreme ce
brişca se depărta în pasul domol al cailor. Ţăranca se ghemuise pe
leagănul de fier, întoarsă spre fiul care păzea sicriul – flăcăul celălalt
îndemna caii, mergând pe jos. M-a dat pur şi simplu afară!
— Te-a dat? De ce? Cred că tante Clara…
— Ba chiar aşa, tanle Clara! Doamna Clara, iertaţi-mă… nu vrea
să audă nimic, nu vede şi n-aude nimic!
Începea să înţeleagă.
— Vorbeşte mai limpede, te rog.
Moaşa privi mai întâi în jur, grijulie, pe urmă o trase de mâini
înspre cimitir.
— M-am dus la doamna Clara, la cine naiba era să mă duc, dacă
nu la dumneaei, acum, când lipseşte domnul doctor? Dar parcă văd o
scrisoare la dumneata în mână, nu e cumva de la dumnealui? Cum fata
confirma cu o înclinare a capului, ea răbufni: Slavă Domnului că se-
ntoarce! Sunt sigură că asta scrie. Să-mi spui de-i aşa ori nu! Şi, cum
ziceam… de dus m-am dus, nu m-aş mai fi dus! N-a vrut să m-asculte
până la capăt, s-a supărat, mi-a azvârlit că să nu-mi bag nasul unde
nu-mi fierbe oala şi m-a gonit. şi eu. Să mă bată Dumnezeu,
domnişoară, dacă nu mi-am făcut curajul ăsta numai fiindcă ţin la casa
domnului doctor, pâinea lui Dumnezeu! Lăpie caldă omul ăsta, ce
mai?!…
Teama o oprea pe Rozana să pună vreo întrebare.
— De azi, nu mă mai amestec, să procedeze doamna doctor cum
va binevoi! Tare mă tem să nu-i cadă şi mai rău când l-o reclama pe
fratele dumneaei domnul doctor Novăceanu ori subchirurgul!
— Dar ce s-a întâmplat? se surprinse fata dominată şi de
curiozitate, şi de teamă, auzind că a pomenit de Barbu.
— V-am zis că domnul ăla-i un dezminţat? V-am zis? Ei, despre
treaba asta am vrut s-o încunoştinţez şi pe dumneaei. Mă pomenii dis-
de-dimineaţă c-un ţigan, un dănciuc, c-o caută pe Rila… cutra aia de
 X

rudăreasă pe care-aţi pripăşit-o aici pentru că n-aţi avut de lucru! E

bună şi mila, dar nu cu oricine, că pe-ăştia i-aţi învăţat la cerşit, nu mai
poate veni Reveica, dă buzna Rila! Să muncească, toţi muncim, eu cum
trudesc de dimineaţă până seara, ba şi peste noapte când e cazul? şi
dumneata ştii ce leafă de mizerie am eu? Era cât pe ce să pun mâna
pe ea şi s-o scutur niţăluş. De cofârţele alea ca nişte vipere! mai mare
ruşinea, vine ca la ea acasă. Străbate pădurea când înserează şi ţup la
dumnealui în odaie – e nelipsită, n-are pic de obraz, am auzit cum îi
bate-n geam. Dumnealui deschide iute şi-o prinde peste pervaz, da-mi
cade ea mie-n gheare, neruşinata! De unde-a mai cules-o şi pe-asta? şi
azi-dimineaţă, hop că răsare şi dănciucul cu noaptea-n cap! Îi tot da
zor cu Rila-n sus, Rila-n jos, de parc-ar fi fost vorba de împărăteasa, m-
ameţise! C-a plecat de trei zile şi nu s-a mai întors, c-o omoară nen-so
Niţă şi nen-so Ile de-or veni de la Râmnic, unde-au plecat cu marfă la
bâlci. „Ei, şi? m-am repezit la el. Dac-a plecat, aici o cauţi? Cine te-a
trimis încoace?” Zicea că ţaţa Reveica. „Poftim de vezi! şi ce dacă te-a
trimis ţaţă-ta?” Zice el: „Păi că nu ştie toţ sălaşul că Rila se ţine cu
domnul ăl înalt de la spital? Aduce acasă găteli şi bani”. Mai să-i ard
câteva peste botul lui vânăt, să vadă roşu înaintea ochilor! „Pleacă, i-
am strigat, baragladina nu-i aici, cat-o unde bate drumurile!” şi l-am
trimis la toţi dracii. Pe urmă, ce credeţi că am cutezat să fac? Nu de
alta, dar ca să mă conving. M-am strecurat binişor, şi ce să văd, ce-mi
văd ochii de pe prichici? Pe cine zăresc la dumnealui în odaie? Pe Rila!
Dormea cu domnul, vă rog să mă scuzaţi! Am pândit din tufa de
lămâiţă, a deschis fereastra şi ţâşt jos! Când să sar după ea, numai ce-l
văd pe domnul Barbu ciufulit şi cu ochii zgâiţi, se-apleacă peste pervaz,
strigă, aruncă vorbe urâte, vă spun drept, m-am cam speriat, se
sucea… şi-avea o uitătură! Ori mi s-a părut mie, ori a vrut să sară şi
dumnealui după ea, dar se vede că s-o fi răzgândit – ba, pe când
închidea fereastra, s-a aşezat pe râs, ie ţicnit, zău aşa, zdravăn nu-mi
pare. Ce om! Asta vroiam să-i comunic doamnei Clara, că-i face de râs,
c-aduce muieri în pavilion, Rila nu e prima. Dac-aţi şti cum s-a răstit!
„Eşti o intrigantă, asculţi pe la uşi, inventezi…” Că nu doreşte să stea
de vorbă cu mine, o să-l roage pe domnul doctor să ia măsuri şi câte şi
mai câte. V-o spun dumneavoastră, domnişoară, că îndrăznesc, nu
numai că e un destrăbălat, dar are şi sminteli, a luat-o pe urma lui
bietul domn' Costin! Cu ţicneala, vreau să zic, că l-am prins nu o dată
că-mi urmăreşte pacientele, o tinerică din salonul doi l-a ocărât, lăuză,
de! şi dumnealui s-a prefăcut supărat faţă de mine, susţine vicleanul
 X

că femeia a avut vedenii – chiar aşa s-a exprimat – şi că dumnealui nu

umblă după o neroadă ca ea, că-i domn mare. Apăi, dacă-i aşa domn,
de ce şi-a pus în cârd c-o rudăreasă?
Rozana îşi prinse capul în mâini. „Şi tante Clara asta a găsit să se
indigneze! Doar asta găsise cu cale: s-o izgonească pe moaşă, în loc s-
o asculte! Ce mai era de făcut? şi Mihai pretinde că ar putea discuta el
cu mătuşa…”
— A plecat în grabă, nu ştiu unde s-o fi dus aşa de dimineaţă.
— Cine-a plecat?
Nu se mai putea concentra, o sudoare rece îi tăia ceafa, se
aplecă să ia paneraşul, scoase scrisoarea deasupra, să n-o uite, şi se
îndreptă spre poartă. Moaşa a întârziat-o, şi mătuşa aştepta
cumpăraturile – bănuia în ce stare o s-o găsească. Auzi din spate:
— Apăi cine, dacă nu domnul Barbu?! S-o fi dus după baragladina
aia, şi doamna Clara îl aşteaptă cu masa-ntinsă! Of, of, poftim de vezi
cum se poartă omul ăsta, cum se portă dumnealui, după ce-l ţin de
pomană! şi pentru blestemăţiile dumnealui să mă dea pe mine afară şi
să mă facă intrigantă!
— Să nu povesteşti nimănui nimic! vorbi fata pe un ton aproape
răstit.
— Ferească sfântul! şi venea pe urmele Rozanei, care se grăbea
acum să ducă mătuşii scrisoarea de la unchiul Marius. O, de-ar veni
mai iute! Feriţi-vă de omul ăsta cât puteţi! Nu m-a-nşelat inima când v-
am atras atenţia, ce mai ziceţi acum? Am priceput eu multe! Doar n-aţi
fugit… omul nu fuge aşa, de florile mărului! Ce om, Doamne, ce om!
Fata fugi – nu mai dorea să-i audă nici măcar glasul, îi făcea rău,
îngăimă şi ea fără să vrea:
— Ce femeie, Doamne, ce femeie!
Moaşa Aurica era cu adevărat nesuferită, prea le ştia pe toate,
avea dreptate mătuşa când susţinea că se amestecă, iscodeşte… şi
totuşi, dacă ar fi ascultat-o…
— Rila! chemă Barbu în preajma bordeielor, dar nu se arăta nici
fata, nici altcineva. „Au plecat, se vede, după cerşit”. Merse s-o caute
pe Rila în luminiş, unde obişnuia să pască măgăriţa; pe potecă, o
întâlni pe Reveica, venea dinspre baltă; purta, de toarta afumată,
aceeaşi oală din care-i dăduse cândva să-şi astâmpere setea, şi întrebă
de fată, la care vorbe rudăreasa se posomorî.
 X

— S-o laşi 'mneata pe Rilă-n pace, Rilă se mărită cu Ile, şi az'

vine şi iei, şi Niţă, de pe unde-au colindat. De-or afla, vai şi-amar,
prăpădita! Că ieu de bine-am povăţuit-o, da ia… Aşa a hotărât Niţă, iel
e vătafu, şi ce porunceşte iel…
Barbu se apropie de ea mânios.
— Ce te uiţi la mine chiorâş? Bătrâna îl privea într-adevăr dintr-o
parte, oarecum temătoare. Unde e? îngăimă înecat de furie, iar când
ea înălţă din umeri şi dete să plece, bodogănind înciudată, o zgudui cu
sălbăticie, repetând întrebarea.
— Da ce-ţ' veni, dom'le? se scutură rudăreasa de palmele lui cu
întreg corpul ei voluminos – apa sări mai toată din oală, dar femeia
ţinea cu nădejde de toartă, ca şi cum ar fi ajutat-o să-şi menţină
echilibrul.
— Tu o ascunzi, scorpie? scrâşni Barbu şi o zgâlţâi din nou.
— Ce vin'am io?
Reveica ar fi vrut să pună oala jos, el n-o lăsă, o smulse din mâna
ei şi o azvârli departe – se sfărâmă cu o plesnitură răbufnită, bătrâna
se văicări că a lăsat-o fără oală, îl ocărî, ceea ce-l scoase cu totul din
sărite.
— Săi Rilă, săriţ', 'măăă!!
Ochii unsuroşi ai bătrânei ieşiseră din orbite, lăcrimau, îşi auzi
oasele gâtului pârâind de parcă ar fi fost putrede, se zbătu, convinsă c-
o ucide, se agăţă cu putere de cămaşa lui, i-o sfâşie, îl trase cu
greutatea trupului peste ea – el îi simţi mirosul iute, mirosea oribil, o
lăsă să se prăvălească şi alergă spre izvor, încotro arăta bătrâna cu
ciotul mâinii… Nu m-o fi păcălind otreapa?”
Apa şiroia lin pe şanţul unei coji de gorun ce era susţinut la o
oarecare înălţime de un par cu crăcană înfipt în pământ – la cădere, în
mica baie de dedesubt, susura mărunt, pământul în jur era îmbibat de
apă, icnea înfierbântat de soare cu mireasmă de muşchi şi rădăcini de
plante; câteva fire de miozotis, rătăcite parcă pe buza malului povârnit,
dădeau humei un reflex uşor albăstrui.
Rila şfârşise cu spălatul, acum se ştergea cu basmaua pe care o
aruncase la rădăcina ulmului din apropiere – bluza, desfăcută la piept,
lăsa să i se vadă sânii, ieşiţi pe jumătate din cămaşă. Glasul lui Barbu
vorbi drăgăstos, se şi pomeni cuprinsă, înainte de a ţipa, gemu sub
muşcătura sărutului.
 X

— Ce-aud? Te măriţi cu rudarul? Nu-ţi mai trebuie dragostea

mea? Nici darurile şi banii mei? Proasto, el ce-o să-ţi dea? Joarde pe
spinare, ca să-i munceşti?
Fata se încorda.
— Lasă-mă, eşti un diavol, nu te mai vreau!
El râse batjocoritor.
— Fugi, dacă poţi!
O strângea puternic, sărutând carnea dezgolită unde nimerea.
— Lasă-mă, du-te la dracu, m-ai învineţit toată!
Capul se răsuci, dinţii se înfipseră în braţul lui – carnea lui
sângera, dar nu-i dete drumul, se scotoci în buzunar, de unde scoase
un inel, i-l aşeză pe vârful nasului, să-l vadă. Doar pentru o clipă sticliră
irişii verzui, pe urmă îngăimă cu silă:
— Nu-mi trebuie!
El aruncă inelul în apă furios, pe urmă o apucă strâns de codiţe, îi
stăpâni capul sub gura lui.
— Parcă-ţi plăcea de mine, ce ţi s-a năzărit?
Ea strigă după ajutor, se trase în jos pe trupul lui, să scape de
muşcături.
— Lasă-mă, piei, diavole! Lovi-te-ar moartea, ce-ai mai căutat
după mine?
Îl înghiontea, se ferea, dar bărbatul căpătase parcă o putere de
uriaş, deşi era slăbănog – se simţi dezgolită până la brâu, gura lui se
plimba pe pielea încă udă, muşcă sânii. Îi căra pumni cu nemiluita, îl şi
zgârie, lovi cu picioarele, dar el o trânti la pământ, căzu alături. Rila se
trase, sta gata să fugă când trupul lui se aruncă greu deasupra, o
acoperi şi o imobiliză – se zvârcoli, pe urmă se jucă viclean, să scape,
el o lăsă, se şi credea scăpată de dragostea lui sălbatică, dar când să
sară iepureşte o prinse de un picior şi o smuci îndărăt; fusta se sucăli,
goliciunea trupului ei îl sălbătici şi mai mult pe bărbat, degeaba strigă,
se apără… într-un târziu, îl lăsă nemişcat, se săltă uimitor de iute,
strânse ţoalele şi scuipă în direcţia lui.
De la o bună distanţă se auzea scârţâitul manivelei, iar când se
apropile de stăvilar zări şi roata – desena mii de cercuri străvezii,
mânerul se opri exact în clipa când bufni zăgazul. Barbu se grăbise să
ajungă la râu ca să facă o baie – era cald, transpirase -, acum însă se
 X

răzgândi. „Ia să vedem cine e!” Se piti în spatele arinişului. „Pun

prinsoare că e tot nătărăul ăla, iubitul domnişoarei!” Se săltă aproape
înveselit: Chiar el! În costum de baie, urcă pe stăvilar. Nu bănuia în ce
complicată situaţie o să se bage singur, cu ce urmări atât pentru el cât
şi pentru ceilalţi, pentru întreg oraşul până la urmă. Privi cu invidie
trupul tânăr, atletic, ce se sălta peste coama stăvilarului. Ajuns sus,
Rudeanu aşteptă să se umple bazinul ca să se azvârle – pentru o clipă,
lui Barbu i se păru că a fost observat, tânărul s' uita exact în direcţia
lui, de aceea se grămădi sub tufă. Dar se înşelase, aiuritul ăla cerceta
zăvoiul distrat, neavând ce face. Vru să iasă din ascunziş, să-i ţină
piept bărbăteşte: „Ce mai zici, domnule, acum? Ei bine, de data asta
am să anunţ uzina!”. Îl opri alt gând: „Să mai aşteptăm, răbdare!
Trebuie să apară şi domnişoara, ne va fi martoră – fie că vrea, fie că
nu!” Bazinul se umpluse probabil, deoarece înotătorul îşi şi fixa
călcâiele pe margine, pregătindu-se să sară – aşa se şi petrecu, apa
plescăi puternic, pe urmă uşor, la intervale lungi, şi Barbu îl invidie pe
tânăr pentru a doua oară: „Ce n-aş da să pot înota şi eu! N-am reuşit
niciodată să-mi înving teama de apă, mă bălăcesc în locurile unde se
scaldă numai copiii… Eu şi bietul Costin ţipam ca nişte neghiobi, pe
când Clara…” Dar ce l-a găsit să-şi amintească acum de… La dracu!
Face ce face şi s-agaţă mereu de ideea… De ce oare îl persecută
această idee?
Rozana nu se arăta, şi el amorţise, se ridică, înviorat de un alt
gând, dar mai înainte se asigură că nu e ţipenie de om în zăvoi –
persista o căldură nesuferită, care-l irita, avu un surâs răutăcios. Lăsă
haina pe dig şi urcă numai în cămaşă – nu se despărţea niciodată de
haina aceea.
Judecătorul înota liniştit, se afunda în apă, dispărea, ca să apară
după clipe lungi, trupul vânjos, arămiu, se desfăcea în mâini prelungi,
picioare şi mai prelungi, ca să se adune molatic, ca o meduză. „Unde
naiba o fi învăţat nătărăul ăsta să înoate?” Aşteptă să se cufunde iar,
pe urmă sări la manivelă. „La festa asta nu te-aştepţi, aşa-i?” Efortul îl
învineţi, se şi temea ca Rudeanu să nu observe, opri de aceea mânerul
când zăgazul se ridicase aproape de un metru – înţepeni manivela şi
coborî iute, apucase să vadă apa cum năvăleşte spre hrubă sălbatic,
vârtejită şi spumoasă, curând o să ia în bulboana ei trupul înotătorului,
o să-l zăpăcească niţel, ca să ţină minte!
Trupul se înălţă din afund, reveni la suprafaţă cu mâini şi picioare
 X

de alge, cu păr răsfirat, şerpuitor – apa îl trase ca un magnet spre locul

unde se răsucea, îl îndoi, îl roti ameţitor, îl sorbi şi se repezi cu el în
întunecimea stăvilarului, lichidul părea negru în umbra bârnelor, dar, în
câteva minute, bazinul se goli.
Barbu sări jos de la o oarecare înălţime, ocolind digul – se răsuci
imediat ca pe un resort, dar n-apucă să zărească decât nişte picioare în
fugă, picioare subţiri de copil. „Ia mai dă-l…” Fu de-a dreptul şocat
negăsind haina unde o lăsase, plecă orbeşte după fugar, alerga însă în
direcţia în care se rostogolea înotătorul, încât găsi mai cuminte să
renunţe la haină. „O s-o aducă înapoi, nătărăul, nu am în ea decât
actele, şi ce să facă el cu actele mele? şi dacă le opreşte? Ţipete! Cine
ţipa? Nu e glasul lui Oanea? El a fost! Picioarele lui rahitice… Bun! O să
descurcăm povestea hainei acasă, infirmule! Poftim în ce m-am băgat
singur!…”
— Ce să i se fi întâmplat copilului?
Atraşi de ţipetele răguşite ale lui Oanea, câţiva săteni, aflaţi la
moară, cu boii dejugaţi la umbra plopilor, se foiră pe mal – dinspre
stăvilar alerga băiatul, făcând semne desperate. Râul se învolbura
spumos, dar se petrecea aşa ori de câte ori deschideau lucrătorii uzinei
zăgazul, treburi de-ale lor, complicate pentru ei… Uite că pluteşte ceva
pe apă, se trage încoace, către zăgazul morii! Un trup despuiat,
rostogolit de furia şuvoiului, piere-n afund şi iar se ridică… „Săriţi,
băăă!” Un flăcău se şi azvârli să culeagă omul, înotă împotriva
curentului – la puţin timp, mai sări un altul. Cei rămaşi pe mal, printre
care şi o femeie, fugiră de-a lungul albiei, femeia le purta de grijă
înotătorilor, le strigă ascuţit să nu se lase târâţi de curent spre roata
morii – apa se repezea sălbatic în paletele roţii, care o mestecau cu
lăcomie. Flăcăii ştiau însă în ce primejdie s-au vârât, ajunseră înecatul,
îl prinseră de mâini şi picioare, pe urmă se opintiră cu el către un arin
prăvălit pe jumătate în râu. Înştiinţat să oprească la nevoie umbletul
roţii, morarul se afla printre săteni când fu scos trupul pe prund.
— Învârtiţi-l, gâfâi, poate-l salvăm.
— Îi bate inima, vorbi unul dintre salvatori, dezlipind, urechea de
pe pieptul înecatului.
— Cum s-o fi întâmplat, frăţioare, una ca asta?
— Parcă l-aş cunoaşte, se miră morarul.
— O fi ştiind copilu ăla – femeia se răsuci înspre stăvilar, dar nu
 X

mai era nimeni pe mal, nici ţipete nu se mai auzeau.

— Cine mai învârte? Să dăm zor, trăieşte, apa n-a ieşit toată, mai
are pântecul umflat.
— Să-l ducem mai bine la spital!
— Mişcaţi-i braţele, picioarele! Ia lăsaţi-mă pe mine, ca mă
pricep.
Se pomeniră după un timp cu Oanea – dăduse buzna printre ei,
împingând la întâmplare, urechile îi ardeau, privirea sticlea. Lăcrima pe
neaşteptate, faţa lui mică se strâmba îndurerată, gesticula larg, pe
urmă încrucişa braţele lui slăbănoage pe piept şi închise ochii, dete
capul pe spate: tânărul a murit – părea să spună.
— E băieţelul de la spital – morarul merse spre Oanea, mişcat de
semnele lui, şi îl lămuri tot prin semne că omul nu e mort, îi luă mâna,
i-o strânse, neştiind cum să-l liniştească.
— Apăi, de nu ţipa iel… dete femeia din cap semnificativ, dar
nimeni nu-i luă în seamă vorbele, pentru că trupul se însufleţise pe
neaşteptate, după acele mişcări ritmice ale braţelor – şoldurile unduiră
în sus, se săltară şi picioarele, dar recăzură, morarul sări să-i susţină
capul, aşteptau cu toţii tăcuţi. O durere ascuţită, la rădăcina nasului,
alta la tâmple, dar mai cu seamă usturimea cumplită din esofag, din
stomac, îl obliga pe Mihai să strângă genele, deşi simţea prezenţa celor
din jur, auzi până şi glasul care spunea:
— Prea multă apă n-a luat.
În bucătăria de vară persista doar mirosul plăcut, cald, de lămâie
rasă şi vanilie tăiată mărunt. Clara se agita, preocupată de cu totul
altceva, între cuptor, unde vârâse tava cu pesmeciori, şi masă – se
aflau pe ea un castron cu aceeaşi compoziţie, altul cu albuşuri, şi a
doua tavă, pe care o ungea Rozana cu ceară de albine; când se răcea
tava, alerga s-o încălzească, altminteri ceara nu se mai întindea în
strat subţire, cum pretindea mătuşa. şi Mira avea ocupaţie: alegea cu o
scobitoare boabe de vişine dintr-un borcan cu dulceaţă – câte depunea
pe farfurioară, tot atâtea şi în gură. Cum pesmeţii cereau nu numai
pricepere, dar şi migală, Clara oprise fetele pe lângă ea să-i dea ajutor
– era şi un pretext să nu rămână singură cu nişte gânduri apăsătoare,
pe care i le provoca scrisoarea sosită. Rozana părea absorbită de lucrul
ei, ca şi mătuşa – în realitate, vorbele moaşei Aurica huruiau în mintea
fetei ca o maşină de râşnit cafea – le alunga, reveneau.
 X

— Să înveţi reţeta aceasta, Rozana, e o prăjitură fină. O să-ţi

prindă bine tot ce ţi-am arătat. Poate când ai să fii la casa ta o să-ţi
aminteşti fără să vrei de mine, şi cu mai multă plăcere decât acum, ai
să apreciezi strădania mea… voiam să spun c-ai să judeci altfel, atunci,
felul educaţiei primite de la mine.
O găsise pe mătuşă în sufragerie, îl mai aştepta pe fratele ei la
cafea, deşi cafeaua se răcise – întrebase dacă nu l-a zărit pe undeva,
dar uitase imediat de Barbu când ea îi întinsese scrisoarea. O mică
exclamaţie de bucurie.
— În fine!
Mâinile ei desfăcută plicul agitate. Ea, Rozana, sta pe scaunul de
vizavi şi aştepta mută. „De ce îmi trimite atât de târziu veşti? Iar dacă
scrie, înseamnă că are de gând să mai stea” – mătuşa îşi aruncă ochii
pe scrisoare nemulţumită, citi cu glas tare:
— „Îţi scriu din nou”… şi comentă mirată: Cum din nou? N-am
primit nici o altă veste! O aţinti pe ea: Să se fi rătăcit scrisoarea? E cert
că a mai scris, poftim ce susţine: „Mă abţin să-ţi relatez ce-am mai
întâmpinat, te-am plictisit, cred, de ajuns, în cele şase pagini trimise…”
Desigur e pe undeva, pe biroul lui, printre revistele sosite, printre
hârtiile de cancelarie… „E vorba de altceva, un lucru important, care
ne angajează”.
Mătuşa se opri din lectură, şocată într-o oarecare măsură,
privirea trecu iute peste capul fetei, se înapoie la scrisoare stânjenită, o
parcurse în tăcere. „Ce-i scrie unchiul Marius?” Aproape se înfricoşa să
facă presupuneri şi, cum mătuşa uitase de ea, se ridică binişor şi părăsi
sufrageria dezamăgită: tot n-o să-i spună nimic.
— Dă-mi, te rog, beţişorul.
Clara deschise cuptorul, izbucni din întunecimea lui abur
fierbinte, cu mireasmă de cuişoare, fata alergă cu beţişorul, o ajută să
sprijine tava. Pe măsură ce desprindea limbile subţiri, cu lama cuţitului,
le şi răsucea în jurul beţişorului. Veniră cu spiralele acelea rumenite la
masă, Mira le aştepta cu farfurioara cu vişine, le garnisiră toate trei şi
le aşezară pe platou, cu vârfurile către mijloc.
— Acum, să facem şi bezelele; Mira, bate albuşurile.
Fetiţa apucă telul, îi plăcea să dea ajutor la bucătărie, pe furiş,
degetul ei smulgea din zăpada zaharată, şi cum castronul era pe mâna
ei, ajunse să bată rar, dar să guste cât mai des, până o zări mama.
 X

— Mira, ce faci?
Răspunse repede:
— Am vrut să mă conving dacă e dulce.
Clara miji privirea.
— Te-ai convins de-ajuns, las-o pe Rozana.
Fetiţa se bosumflă.
— Şi eu ce să fac?
Clara o trimise după Leana.
— Vezi dacă l-a găsit pe Oanea – unde-o fi dispărut
neastâmpăratul?
După ce plecă Mira – sălta când pe un picior, când pe celălalt -,
Rozana sfârşi de bătut albuşul, pe urmă unse altă tavă şi înşiră cu un
cornet limbi de cocă deasupra stratului de ceară. Clara o pironi
deodată lung. „Desigur că aşteaptă să afle de la mine ce scrie Marius,
se vede acest lucru după expresia chipului, e preocupată, poate şi
bănuie ceva… Nu ştiu cum s-o pregătesc, aş prefera să-i vorbesc
deschis, bunăoară: «Ştii, fetiţo, tatăl tău e pe cale să-şi refacă viaţa,
căminul, o să te ia din nou la el»”. Biata fată! Abia s-a obişnuit s-o
considere pe ea a doua mamă, şi uite că se ivea o a treia, una vitregă!
De ce vitregă? Poate va fi mai caldă decât ea, îi urează din inimă să fie
aşa.
— Ne-ar mai trebui un platou pentru bezele, dar lasă, mă duc eu,
ai grijă de cuptor, vreau să caut şi esenţa de rom.
În timp ce căuta sticluţa, gândul ei nu se desprinse de la veştile
primite: „…la vărul meu, l-am găsit instalat comod, în capul mesei, pe
Bogdan. Îi scrisesem să-mi furnizeze nişte date, şi el, amabil cum nu-l
ştiam, venise personal să mi le aducă – cel puţin aşa am crezut când
am dat cu ochii de el, nebănuind motivul adevărat, nici n-aveam cum:
o văduvă din Bucureşti pe care a cunoscut-o la Iaşi, în cercul unor
prieteni, rubedenii de-ale dumneaei. Pe scurt: doreşte să-şi refacă
viaţa – e expresia lui -, dar cum văduvioara nu vrea să se instaleze în
prăfuitul Iaşi – e expresia ei – şi nici el la Bucureşti, deoarece susţine
dânsul… «aici, sunt avocaţi mari, nu intru în competiţie cu ei, aş muri
de foame etc…» vor alege un oraş mic şi, după cât se pare, îi vom
avea pe aproape, mizează… mai lămurit, ei s-au şi hotărât pentru
Râmnic, cu condiţia să găsească un imobil care să le convină – doamna
visează o casă mare etc., pe cea de la Iaşi o vor închiria, poate că ar şi
 X

vinde-o, dacă n-ar fi a sărmanei mele surori, aşadar a Rozanei. Cum va

primi draga noastră vestea aceasta? Clara, găseşte, sunt sigur că ai să
găseşti modalitatea…” „Modalitatea ar fi – evident, dacă nu se va
opune Bogdan, – să aleagă fata între ei şi noi”, îşi spuse Clara rezolută.
Probabil, pentru acest motiv i-a şi scris Marius, ca ea să hotărască totul
înainte de sosirea lui, altminteri nu înţelegea de ce s-a grăbit, putea să-
i dea vestea personal, ea ar fi fost de acord cu orice soluţie ar fi propus
el, fata îi era nespus de dragă! Îi aştepta o viaţă plină de mari greutăţi,
e drept, dar… O, mai întâi s-o cunoască pe femeia aceea! N-o să
accepte niciodată ca Rozana să se despartă de ei dacă noua soţie a lui
Bogdan nu-i va inspira încredere! Era atât de sensibilă fetiţa! De
emotivă! şi la o vârstă ingrată, când toţi copiii devin inaccesibili… „Va
întâmpina vestea mai uşor dacă am s-o conving că Marius şi cu mine o
considerăm fata noastră? Să aleagă ea între noi şi noul cămin?”
După ce împinse tava pe grătarul cuptorului şi închise uşiţa,
Rozana se aşeză lângă maşina de gătit, pe un scăunaş fără spetează,
să aştepte coacerea ultimilor peşmeţi. Obrazul ei se încinse, soba
dogorea, se duse să controleze focul, lăsă plita deschisă către cuptor, i
se păru iute, se temea să nu ardă pesmeţii. A ghicit oare mătuşa cam
cine a fost interesat să dosească scrisoarea? S-o dosească pentru ce?
Fie şi numai pentru motivul că a deschis-o! Dar pentru ce a deschis-o?
Să afle când se înapoiază unchiul Marius? În legătură cu ce interese?
Ea nu ştia, dar observase că e neliniştit, temător chiar, pleca de-acasă,
lipsea uneori două-trei zile… Unde se duce? Nu mai înţelegea nimic,
nimic! Era totuşi o presimţire, presimţea ceva, ceva grav, şi nu numai
în legătură cu el, cu omul acesta… În bucătărie năvăli Oanea – roşu la
faţă şi înspăimântat, încerca să-i explice un lucru pe care căuta
zadarnic să-l priceapă. Îi luă mâinile într-ale ei şi i le mângâie cu pielea
obrazului încins, dar copilul nu se potoli, o îmbia să meargă cu el. „Am
să-ţi arăt ceva”, spuneau semnele lui. Lăsă şervetul din poală pe scaun
şi plecă cu el – o trăgea spre spital, fata vru să-l oprească, gestul lui
deveni însă desperat.
— Pesmeţii or să se facă scrum! – rosti ea cu jumătate de voce,
obsedată de acest gând de când părăsise bucătăria – şi tante Clara o
să se facă foc! „O, biata, să ai un frate ca…”
Ce nesuferit bolborosea Oanea, vorbirea aceea fără sunete, cu
gâtuieli şi opintiri seci, îi chinuia auzul. Le ieşi în faţă doctorul
Novăceanu, îl urmau la mică distanţă subchirurgul şi moaşa Aurica, se
 X

grăbeau spre cabinet – moaşa se opri, aşteptă până se închise uşa

cabinetului, ca să rostească pe un ton patetic:
— S-a-necat bietul jude, l-au adus aici!
Ţipătul i se opri Rozanei în gâtlej – chipul ei deveni livid, buzele îi
albiră, simţea că se clatină, se sprijini cu o mână de umărul plăpând al
lui Oanea.
— Acum doarme.
Aceste vorbe din urmă ale femeii nu-şi mai făcură efectul asupra
fetei.
— Aer, mă-năbuş!
Ar fi vrut să strige, şi nu pricepea de ce o urăşte pe moaşă.
Lacrimile curseră pe obraji ca peste o mască – copilul o trase din nou,
se ţinu după el, dar nu izbutea să mărească pasul. Deodată, îi părăsi
pe băiat şi fugi către salonul de unde ieşise doctorul mai înainte.
Mihai era acoperit cu un cearşaf până sub bărbie, – dormea
adânc, sub narcoză, cu gura uşor întredeschisă. Eliberată de apăsarea
din piept, Rozana începu să plângă în voie – îl privea sfioasă, nu
îndrăznea să se apropie de pat. Oanea se lipi de trupul ei – dorea să-i
comunice ceva, dar îl opri:
— Sssst!
Veni şi moaşa în salon, atrasă de nesăbuita-i curiozitate – fata se
sprijinise pe marginea de fier a patului, cu un început de toropeală,
care o încovoia, şi rămase aşa, cu privirea la Mihai.
— L-au salvat oamenii de la moară. Dacă nu ţipa Oanea, n-ar fi
scăpat cu viaţă, că-l târa apa spre scocul morii.
„Oanea? Ce legătură avea copilul cu?…” Se dezlipi, cercetă faţa
băiatului – bietele lui gesturi dezordonate! Voia desigur să-i explice…
Moaşa îi făcu semn să iasă din salon, şopti că bolnavul are nevoie de
multă linişte. Asta dorea şi fata, îl luă pe micuţ cu ea, în parc, departe
de moaşa Aurica, presimţea parcă ce doreşte să-i dezvăluie. Femeia o
urmă o vreme tăcută, pe urmă dete din cap cu milă. „Ar fi suferit
cumplit, biata fată!”
Se ivi şi Clara în parc – furioasă, căuta să afle unde a putut pleca
Rozana. „Uite-o, e cu Oanea, neastâmpăratul a făcut desigur vreo
ispravă, altfel fata n-ar fi lăsat pesmeţii…” Mirosul de ars, furişat până
la ea în sufragerie, o făcuse să se grăbească. „Atât de neatentă să fie
Rozana?” Mai rău! Găsise bucătăria într-un fumegai, deşartă, pesmeţii,
 X

scrum, iar albuşurile din castron dispărute aproape în întregime în

guriţa mustăcioasă a Monei, favorita cu fundă roşie a Rozanei, care,
aşezată pe pervaz, să se răcorească, îşi lingea cu o mişcare graţioasă
şi leneşă botul.
— Poţi să-mi explici…?
— Dar ce s-a întâmplat, fetiţă dragă, nu pot să ştiu şi eu?
Răspunsul veni de pe scara pavilionului:
— S-a întâmplat că domnu judecător Rudeanu s-a-necat şi l-au
adus la noi!
Moaşa apăsase într-adins pe fiecare cuvânt, în timp ce cobora
treptele, să lovească puternic – chiar lovise, o furie oarbă sticlea în
privirea Clarei.
— Aşa ceva nu se poate! Unde să se înece?
— De bine ce nu se poate, îl găsiră oamenii de la moară plutind…
Moaşa se opri să râdă cu răutate. Ori n-o fi adevărat nici ce-au zis ei, c-
a-ncercat cineva să-l…
— Taci, taci, mă indispui iarăşi! Eşti gata totdeauna să dai
crezare…
— Cineva a ridicat stavila pe când se scălda, au zis oamenii! se
precipită moaşa cu mânie.
— Ce zvon umflat! Ah, târgoveţii! Are dreptate Soceanu când…
Vorbele i le adresă Rozanei, dar faţa ei era atât de răvăşită, încât ţipă
involuntar: şi e mort?
— Ba, l-au prins la vreme.
Cât timp repară Barbu siguranţa, rămaseră în întuneric – se
găseau în sufragerie, la cină, copiii simţiră chiar şi prin beznă privirea
mamei, pătrunzătoare şi severă, aşteptau lumina cuminţi, lumina se
aprinse brusc, îi orbi pentru o clipă, Rozana avu şi ea o senzaţie
neplăcută, ţinuse ochii închişi, încercând să se convingă că n-are
încotro, trebuie să-l suporte pe Barbu lângă ea – totuşi, intră în panică
auzind paşii lui pe culoar.
— Un scurtcircuit?
— Da, Clara, am schimbat firul – el se forţa să pară cât mai
degajat, simţindu-i pe toţi ostili.
— S-a răcit ostropelul; vrei să suni, Rozana?
Mâna fetei se întâlni cu a lui Barbu pe para soneriei – atârna
 X

deasupra mesei, legată de lustră -, îl lăsă să sune, retrăgându-se pe

scaunul ei nemulţumită, cu o crispare a obrazului. Clara observă
uimită. „Ce se petrece cu ei? Parcă se înţelegeau… Mai exact, Barbu
ţine să-i ia partea de câte ori am intenţia s-o pedepsesc. S-a opus şi
când am adus-o de la Stănila. Poate că a avut dreptate, fata n-a dorit
atunci decât să fie cât mai departe de tânărul acela… S-au certat,
desigur, iar pe mine m-au chinuit nişte presupuneri cu adevărat oribile.
Dar mi-am luat o mare răspundere, de aceea exagerez uneori şi nu
numai în ce o priveşte pe fetiţă, Barbu e şi el o victimă permanentă, îl
suspectez fără să vreau. Cât despre aserţiunile moaşei – ce intrigantă!
– găsesc că are nevoie şi el… Poftim ce mă preocupă acum!” Revoltată,
Clara se agăţă de alt subiect care o frămânţa: „Ce a vrut Marius să
înţeleg din cuvintele acestea: «Am discutat cu Bogdan despre situaţia
expatriatului» – de ce a ţinut el să folosească expresia avocăţească a
lui Bogdan? şi ce au discutat? «Îi scrisesem să-mi furnizeze nişte
date…» Ce date?” Clara înţepeni. „L-a rugat să studieze dosarulacela,
să ştie în mod precis dacă Barbu mai e pasibil?… O, Marius, mă laşi să
mă zbat ca un peşte pe uscat!” îl fixă pe frate îngrijorată. Poate ar fi
bine să plece acum de la ei? „Într-un timp a pomenit de plecare pe un
ton de reproş, că nu fac nimic pentru el-?… Plecarea nu-l mai
preocupă? Ori disimulează? Nefericitul! L-am suspectat pentru o clipă
că el a luat scrisoarea…” Râsul chicotit al Mirei o readuse între ei, la
masă domnea o tăcere nesuferită, tăcerile începeau s-o scoată şi pe
Clara din calmul obişnuit. Rozana se juca cu nişte miez de pâine, Barbu
rotea paharul, până şi Oanea părea preocupat de ceva grav… Ea
întrebă doar pe jumătate binevoitoare, deşi în sinea ei era mulţumită
că cineva rupsese tăcerea:
— Ce-ai găsit de râs?
— Mămico, ce înseamnă un om ţicnit?
Clara rămase interzisă.
— Ce întrebare mai e şi… cum ţi-a venit în minte? Fetiţo, nu e un
lucru pe care să-l ştie copiii.
Barbu interveni cu o vie curiozitate:
— Mira, unde-ai auzit tu vorbele astea?
Insistenţa lui o intimida oarecum, se uita la mama – Clara o
îndemnă să spună numai ca să-i alunge orice bănuială fratelui, fără a fi
disimulat îndeajuns nemulţumirea ei. Situaţia penibilă care se anunţa,
 X

o făcu pe Rozana să se ridice – mătuşa întrebă iute unde vrea să se

ducă, şi ea îngăimă dezorientată:
— Maria n-a adus încă la masă.
— Stai, stai, trebuie să vină.
Un tacâm se rostogoli zgomotos – Oanea o privi pe mamă
îmbufnat, ea-i făcu semn să-l ridice, se repezi Barbu prevenitor şi i-l
întinse băiatului. Se pomeni că-l izbeşte peste mână, tacâmul căzu
iarăşi, în ţipetele Clarei – se săltă, îl ajunse peste masă, cu efort şi-l
trase de ureche.
— Lasă-l! strigă Barbu.
— Dar ce are cu tine? Ce-nseamnă?…
— Moaşa Aurica a zis că unchiul Barbu e cam ţicnit, ciripi fetiţa –
şi ochii ei mari erau deschişi asupra lor, plini de o prefăcută naivitate.
— Mira!
Clara se ridică din nou şi plesni fetiţa peste gură. Mira se văita
fără lacrimi, cu faţa acoperită, iar Barbu, confuz, nu găsi altceva decât
să râdă sarcastic.
— Nu pricep de ce te supără nişte vorbe de clacă.
Oanea sărise s-o mângâie pe Mira, care suspina prefăcut, dar
mama îi făcu semn enervată:
— 'Treci la locul tău!
— Cui a spus moaşa vorbele acelea, Mira?
Fetiţa descoperi un ochi, îndreptă privirea spre Rozana, pe urmă
îl acoperi iute, tărăgănând:
— Nu… nu ştiu.
Mama ameninţă pe un ton aspru:
— Biiine! Ai să spui tu! Iar către Barbu: E nemaipomenit de
impertinentă femeia, am să vorbesc cu Marius!
— Sfârşeşte, Clara, nu te mai necăji pentru toate nimicurile,
interveni Barbu. Apoi, cu un râs degajat: Priveşte mai bine ce forme
frumoase din pâine a făcut Rozana – la care vorbe, fata tresări şi, fără
să vrea, ascunse sub palmă pălăriuţa şi omuleţul de cocă.
— Hai, Maria, hai, ne-a pierit pofta de mâncare de când te tot
aşteptăm!
De pierit le pierise, dar nu femeia era de vină, recunoscu ea, –
 X

scoasă din sărite de toate aceste întâmplări. Îi servi pe rând,

preocupată. şi pentru ceilalţi era o uşurare că aveau cu ce să se ocupe,
iar ostropelul mirosea aţâţător.
La sfârşitul mesei, Barbu întrebă pe neaşteptate:
— Ce scrie Marius?
Clara îl privi surprinsă: „Ia te uită, ştie că a sosit o scrisoare, şi
chiar de la cine!”
— Mi-a spus poştaşul că i-a dat Rozanei o scrisoare de la domnul
doctor, adăugă fratele pe un ton ironic, înfruntând privirea ei
suspicioasă – ea îşi zise totuşi că s-a dat de gol într-un fel.
— Ai întrebat poştaşul? înseamnă că te-a interesat! Dar e
limpede… şi eu îmi făceam reproşuri! Barbule, ce conduită!
Simţi că se îneacă, luă iute paharul şi bău cu sete. El interpretă
eronat atitudinea surorii: „Aşadar, n-o să-şi dea bărbatul de gol! N-o
să-l dea, oricât ar ţine la mine! şi ţine, sunt convins, să vedem ce
putem scoate de la ea”.
— A întâmpinat, evident, mari greutăţi, de la stat se obţin greu
banii când e vorba de spitale…
— Da, aşa e, Marius s-a zbătut acolo şi se mai zbate, nu renunţă
cu una, cu două.
Îl îmbie cu cafea şi pesmeciori proaspeţi, şi din nou se aşternu
tăcere.
Rozana pricepu că doresc să rămână singuri, îi convenea de
minune, se şi ridică, cei doi se prefăcură într-adevăr a nu observa
plecarea ei, deşi ştiau unde se va duce, în timp ce-şi sorbea cafeaua,
fratele avu un surâs enigmatic. „Ei, dragă Clara, o să potrivesc eu
lucrurile de aşa natură încât să vă las după plecarea mea o surpriză!”
Cu glas tare, zise, ridicând uşor sprâncenele:
— Mă interesează mai ales când vine, a pierdut destulă clientelă,
el nu-şi dă seama că bolnavii îi fac vad doctorului Novăceanu?
— Nu-i nimic, mai respiră şi el, cu atât se alege.
Şi copiii se pregăteau să iasă tiptil din încăpere. Mama le vorbi cu
asprime:
— Duceţi-vă în odaia voastră!
După ce ieşiră spăsiţi, se întoarse spre Barbu cu un suspin de
revoltă.
 X

— Nu ştiu cum îşi permite moaşa…

— Clara, fii serioasă, de ce iei în tragic nimicurile astea? Oamenii
simpli consideră originalitatea drept ţicneală, pe mine nu mă supără
deloc.
Ea izbucni mânioasă:
— Dar nu înţelegi că duce vorba în oraş? O cunosc de ce e în
stare! şi mi-e de ajuns câte s-au vorbit pe seama lui Costin! şi a lui
Oanea! Abia l-au uitat pe bietul Costin, şi acum să înceapă cu tine?
Fără să vrea, uitând să se mai prefacă, Barbu izbi indignat cu
pumnul în masă – îi luceau ochii ciudat, foarte ciudat.
— De ce te referi la mine după ce-ai pomenit de Costin?
Îl privi surprinsă.
— Te înfurii fără rost, nu mi-a trecut prin minte…
Se opri, sta gata să izbucnească în plâns.
— Ha-ha! Nu ţi-a trecut! Mi-a trecut şi mie, doamnă Podeanu,
pricepi? şi de câte ori! Că şi eu… că noi toţi… dovadă surdomutul tău.
Clara se ridică brusc, cu obrajii în flăcări.
— Cum îndrăzneşti?
— Eu pot să îndrăznesc, sunt fratele tău! strigă Barbu. Ia loc,
avem atâtea de descurcat, a sosit timpul! La dracu! Să ştii că amintirea
strămoşilor m-a înfuriat aşa! Ce zici? Cât de băţoşi ne priveau
dumnealor din tablouri şi cu ce atitudine de măreţie! Bunicul mai ales,
iar pe bunica o consideram toţi o sfântă! şi mama, biata mama… ei
bine, care dintre ei. Ne-a transmis un sânge atât de stricat? Stai, nu te
indigna iarăşi, cuviincioaso! Dacă nu le-ai lua tu apărarea, cine naiba
să le-o ia? Dar suntem acum oameni maturi, liber-cugetători, am
scăpat de constrângerile familiei, am rupt de mult frâul acelui respect
impus…
— Barbule!
El întrebă după o oarecare pauză, pe un ton destul de rece:
— Câţi ani ziceai că sunt de când Costin?
Lacrimile curgeau pe chipul Clarei, fără să le poată opri.
— Cinci.
— Şi nu avea furii?
— Dimpotrivă, era foarte blând, avea doar manii.
 X

— Hm! Doar manii! şi eu am manii, şi tu ai manii! Pe vremuri nu

ştiam de astfel de manii – pe vremea când ne iubeam grozav. Era un
copil precoce şi grozav de frumos, mi-amintesc că-l socoteam toţi fala
familiei. S-a ales praful de vechea, de faimoasa noastră familie, au
măcinat-o tarele moştenite. Halal moştenire, ce zici? şi după o pauză,
în care Clara îşi mai domoli plânsul, neliniştită de înţelesul cuvintelor
lui: Nu te-am întrebat mai nimic de bietul Costin, pentru că, să-ţi spun
drept, m-am temut să ascult nişte relatări deprimante. Pricepi? Ţi-am
mai dat să înţelegi că-mi fac rău. Barbu rămase cu privirea în gol, nu-l
interesa impresia făcută asupra surorii, fără să vrea, era sincer. Cum s-
a întâmplat? Clara îl aţintea năucă. Îţi vorbesc de Costin – rosti cu
nervozitate -, cum aţi observat?… Vreau să aflu.
— Marius ştie mai bine, el a fost de faţă.
— Cum a fost de faţă?
— Îl poftise el, Costin, la facultate când şi-a susţinut teza de
doctorat.
— Clara, ia-o de la un capăt, nu pricep nimic, ce doctorat?
— Credeam… criza s-a produs în momentul când îşi susţinea teza
de doctorat. Privirea ei sticli plină de mândrie. A fost un student
eminent.
— Lasă, povesteşte.
— A urmat limbile moarte, latina şi elina, dar s-a ocupat totodată
şi de ebraică, de persană… Studia mult, nu ştiu dacă băiatul acesta şi-a
oferit cândva vreo distracţie. Marius ţinea foarte mult la el.
— A fost totdeauna favoritul lui.
— Era atât de prevenitor, de fin, Marius…
— Povesteşte.
— Încerc… Clara se foi, oarecum sfioasă. Înainte de a-şi alege
subiectul, s-a consultat cu Marius, ne-am pomenit cu el aici, epuizat de
studiu, obosit şi de drum, surmenajul, cred eu, l-a dus la… Marius a
opinat pentru o temă din literatura religioasă ebraică, ţin minte până şi
replica lui Costin, semnificativă pentru ce s-a întâmplat mai apoi, care
i-a părut lui Marius insolentă: „Singură Cântarea Cântărilor merită
atenţia mea”, deşi, până la urmă, poemele astea epitalamice m-au
scos din sărite cu idilismul lor! Cât despre Psalmi, considera că
răbufneşte în ei spiritul legii talionului au măreţie, e-adevărat, dar
zadarnic cauţi un suflu cald, omenesc! Solilocul unui zeu pământean,
 X

care imploră alt zeu, atotputernic în ceruri! Marius s-a amuzat doar faţa
de mine, socotea că l-ar supăra, era agitat, mai bine zis surescitat.
— Ce şi-a ales?
— Filipicele lui Demostene.
— Aş fi pus mâna-n foc pentru Diogene! îi semăna.
— I-a ocolit pe filosofi, pretindea că operele lor nu cuprind decât
adevăruri relative: „Filosofii au totuşi meritul de a fi aşezat, fiecare în
parte, o cărămidă în templul adevărului – un templu ce se clădeşte
mereu şi nu va fi sfârşit nicicând, pentru că natura îşi dezvăluie cu
zgârcenie tainele, şi ce pare azi un adevăr absolut se dovedeşte a fi
mâine…”
— Mda! Avea sclipiri, nu zic nu, dar şi ţinea să pară original. De
totdeauna şi-a afirmat cu trufie nonconformismul, protestând ori
demitizând, rosti Barbu pe jumătate ironic.
— Ar fi fost mai bine dacă-i alegea pe filosofi.
— De ce? „Cât de caraghioasă e uneori Clara cu aerul ei, naiv,
care nu-i stă bine!”
— N-ar fi suferit, poate, tensiunea aceea nervoasă.
— Nu pricep.
— Lasă-mă să povestesc! Deşi, ţi-o repet, Marius ar fi făcut-o cu
competenţă…
— Spune, Clara!
Barbu părea sincer interesat, uitase ce-şi propusese.
— Cum să-ţi explic? Cât timp a lucrat la teză, fiind probabil
absorbit de textul grecesc, urmărind stilul, arta acelui orator, nu şi-a
dat seama că-i este antipatic, vreau să spun că Demostene îi era
antipatic ca om politic…
— Zău dacă pricep.
— Îţi explic şi eu cum pot, rosti Clara, aproape intimidată.
— Chiar foarte bine, Clara, nu asta am vrut să zic, mă întreb însă
unde ţinteşti să ajungi.
— Am să-ţi relatez mai pe scurt: când şi-a susţinut teza, unul
dintre profesori, după ce a ascultat împreună cu întreg consiliul –
evident, şi cei prezenţi în amfiteatru, printre care şi Marius, muţi de
admiraţie toţi, zicea el profesorul i-a pus o întrebare care suna cam
aşa: „Poate domnul candidat să ne facă portretul moral şi, eventual, pe
 X

cel politic al lui Demostene?” Costin a dat semne de mare nervozitate

atunci şi a formulat un răspuns uluitor: „În ce priveşte portretul moral,
bâlbâitul era un individ măcinat de răutate şi ură, de invidie, un om
lipsit de caracter! Cât despre Simţul politic, şi în sensul modern al
cuvântului, era un cetăţean grec cu vederi strâmte, un regionalist
limitat „hegemon şi şovin!” Profesorul i-a vorbit: „Nu te înţeleg ce vrei
să spui. Singur ţi-ai ales subiectul, ai avut aşadar latitudinea…” Costin
s-a repezit la catedră. „Regret, domnilor profesori, că am petrecut
aproape doi ani în compania acestui senil!” Un alt profesor s-a amuzat:
„Nouă nu ne pare rău deloc, şi până la urmă, cred că nici dumitale, ne-
ai prezentat o teză admirabilă”. Cuvintele lui au dezlănţuit furia lui
Costin, o furie intelectuală au numit-o profesorii, şi ca să le dovedească
inutilitatea tezei lui, o teză nefundamentată a pretins el, s-a apucat să
facă o adevărată incursiune în literele şi istoria antică… La un moment
dat, l-a ridicat în slăvi pe Cicero, un adevărat patriot – subiectul acesta
a devenit o idee fixă, susţinea că oratorul roman a avut geniala intuiţie
să demaşte în faţa senatului roman un inamic perfid, pe când grecul,
erijându-se în mare patriot, n-a făcut decât să ponegrească pe viitorul
unificator al elenilor… „Alexandru şi-a asumat rolul greu de a împărtăşi
popoarele Orientului cu acel spirit înalt elen şi a dus cultura elenă până
la porţile Indiei” – Costin urcase pe estradă şi perora ex cathedra
studenţilor, asistenţei din amfiteatru, povestea Marius. El n-ar fi redat
mai exact ce s-a petrecut, eu îmi dau silinţa, dar nu posed cultura lui, a
voastră, poate am relatat unele chestiuni eronat, te-am surprins cum
surâdeai… Clara ridică uşor din umeri. Emfaza lui Costin a crescut, se
vedea ascultat cu interes… A susţinut mai departe că Homer a închinat
eroului său Achile, mai bine spus mâniei acestuia şi consecinţelor
acestei furii, o epopee nemuritoare, şi ce isprăvi a-nfăptuit acel viteaz,
în afară că a ucis câţiva troieni patrioţi? „Şi asta cu ajutorul zeilor
perfizi? În schimb, nu se înregistrează până azi vreun mare poet,
domnilor studenţi, care să-l fi cântat pe Alexandru! Pe acest brav între
bravi! Tânăr ca mine, ca dumneavoastră, dar care întrupa zece eroi de
talia lui Achile! Macedoneanul care a fulgerat istoria! Cuceritorul lumii
sale! A sute de cetăţi ca Troia! Munteanul vânjos, ţăranul frumos ca
soarele, pe care hegemonii atenieni îl numeau plini de dispreţ
barbarul, deşi a făcut cuceririle nu pentru Macedonia, ci în numele
elenilor; ţinea în mâna lui făclia Atenei, dormea sub căpătâi cu
epopeile homerice, în care erau slăviţi un înfumurat şi un viclean, eroi
mult mai prejos de el! Nu făclia Pellei, domnilor studenţi, reţineţi bine,
 X

ci a Atenei – Atena potrivnică şi tatălui Filip, şi fiului Alexandru,

potrivnică a tot ce era macedonean… Ciobanii de la nord! Barbarii! Dar
băiatul ăsta avea în cap atâta cultură câtă se pricepuse să-i toarne
marele Aristotel. Atena, ameţită de cuvântările pline de ură ale lui
Demostene, n-a priceput!” Clara tăcu, stingherită de surâsul fratelui
său, îi vorbi uşor iritată: Patosul e al lui Costin, nu al meu, încerc să-ţi
redau cât mai fidel atmosfera… Marius pretindea, că el electrizase
sala…
— Povesteşte, Clara, şi nu lua în seamă gesturile mele, poate că
surâsul meu i-l adresez bietului nebun.
— Le-a istorisit multe întâmplări din viaţa lui Alexandru, un erou
descoperit atunci, în nebunia lui, profesorii se amuzau, l-au lăsat să se
consume, cum pretindeau ei, doar-doar s-o domoli. Le-a descris scene
din copilărie, din campanii… şi una tare, cum a numit-o el: vizita lui
Demostene la Pella, pe când Alexandru mai era un copil; atunci şi-a
dezvăluit atenianul nu numai vrăjmăşia şi răutatea meschină, dar şi
reaua-credinţă, lipsa de educaţie. „Într-un cuvânt, domnilor studenţi,
lipsa de caracter, pentru că asta am şi urmărit să vă dovedesc!”
Studenţimea a izbucnit în aplauze – o cucerise, o convinsese.
— Bine, dar tot nu văd… răbufni Barbu, exasperat de divagările
surorii sale.
— Aşteaptă, nu mă mai sâcâi! Profesorii erau convinşi că face pe
originalul, la fel şi cei din amfiteatru, numai Marius urmărea neliniştit
ieşirile lui – cunoştea cât e de timid şi modest, respectuos şi
prevenitor… Pe scurt: consiliul s-a plictisit până la urmă şi s-a ridicat pe
neaşteptate, să-l declare doctor în litere summum cum laude, pentru
teza asupra Filipicelor. Costin a râs fără noimă şi a strigat spre studenţi,
provocator: „N-au priceput nimic nici domnii aceştia! La fel cu Atena!
Aidoma lui Demostene şi s-a repezit la teză. Unul dintre profesori i-a
tras-o din mână la vreme şi a părăsit sala cu ea – Costin devenise
agresiv, Marius şi ceilalţi profesori căutau să-l domolească. N-a mai fost
chip! Ceea ce a reuşit Marius a fost să-l ducă de acolo. Trăsese la un
hotel, pe atunci vărul Andrei nu se stabilise la Bucureşti, l-au mutat mai
târziu cei de la Căile Ferate.
— Unde a fost tratat?
— Marius a ales Sibiul, fiind mai aproape de noi. Costin a lucrat,
cât a stat în sanatoriu, o a doua teză, cu un subiect nou, nimeni n-a
ştiut, scria pe furiş, încât, nici nu s-a putut vindeca. Eu n-am citit nici
 X

un rând din Viaţa lui Alexandru, nu mi-a ars, dar Marius… el susţine că
era o adevărată odă, pătimaşă şi plină de nebunie, dar şi de geniu – a
luat-o cu el în mormânt, i-am aşezat-o eu în sicriu, se ferfeniţise, nu se
mai putea citi un rând ca lumea, Marius însă copiase la vreme unele
părţi, fără ştirea lui Costin, el suferea de mania persecuţiei, i se
năzăreau peste tot călăi, inchizitori…
Clara se prăbuşi în ea, golită ca un sac, tăcerea aproape îi lovi,
dar ea, Clara, nu mai avea nici o putere, obosise cumplit – numai
gândul persista trist şi duios asupra amintirilor care-l reînviaseră pe
fratele adorat.
— Costin şi-ar fi pierdut oricum echilibrul mintal, Clara, n-a fost
decât o împrejurare nimerită, atâta tot, de mic, ştii bine, era cam
exaltat, cam…
Istorisirea surorii, lacrimile ei, picurate din belşug, îl mişcaseră
sincer pe Barbu, renunţă să-şi mai apere poziţia, dezgustat de viaţă, de
el, de zădărnicia oricărui gest.
— Eşti fată bună, Clara, îngăimă într-un târziu. Căutăm sprijin la
tine, deşi nu prea cunoşti ce e tandreţea. Nu, nu eşti deloc blândă, şi
totuşi… poate chiar din cauza asta? Ai un fel matern de a te purta cu
noi toţi, dar unul de matroană spartană… sau poate mă înşel?
Severitatea ta nu e decât de suprafaţă? Rămâne mereu subînţeleasă
bunăvoinţa, o simţi, te încurajează, în orice caz, de sentimentele tale
nu te poţi îndoi, persistă neatinse.
După ce-şi şterse lacrimile şi înghiţi puţin vin, Clara vorbi
îngrijorată:
— Ce să fie? Copiii nu se mai aud.
Barbu se săltă, pretinse că se retrage în odaia lui.
— Seara mai citesc câte ceva sau lucrez la planşetă.
Clara îl săgeta pieziş, cu oarecare asprime, vru să-l înfrunte – dar
schimbaseră împreună vorbe prea grave, reînviaseră o suferinţă
comună, nu mai era loc pentru nimic altceva; se îndreptă resemnată şi
epuizată spre dormitor, nutrea unica dorinţă de a se cuibări în aşternut.
„Să iau un somnifer! Doamne, cât suntem oare de culpabili în faţa
vieţii, a societăţii? Dacă ne trimiţi pe lume nişte actori gata făcuţi? Mai
rău! Nişte jucării mecanice, nişte muţunachi mânuiţi de sfori?” Se certă
cu ultima rezervă de voinţă: îşi însuşise felul de a gândi al lui Barbu! Se
afla sub influenţa lui nefastă! De ce nefastă? Or s-o înnebunească
 X

gândurile acestea! „De-ar veni Marius mai iute!” Alungă orice gând, se
temea de implicaţiile acestui proces introspectiv, generator de stări
bolnăvicioase până la urmă: să ia neapărat un somnifer, bine că nu s-a
lăsat tentată să bea cafea, ar fi ţinut-o trează, şi ea vrea să doarmă, să
doarmă.
Parcul se cufunda în întuneric – prin frunzişul negru al castanilor,
spitalul se zărea în pete albe. Barbu urcă treptele absorbit – se
întâmplaseră atâtea în ziua aceea, reveneau buluc. „O să am iarăşi o
noapte de insomnie!”. În coridor o întâlni pe Rozana, nu-l vedea pe el,
păşea şi ea preocupată, o prinse de braţ fără să vrea, cerşindu-i
bunăvoinţa, dar fata se sperie, ţipă uşor.
— Doar nu sunt un strigoi, să te înfricoşezi aşa! se supără Barbu.
Cum fata îl ocolea ca să plece, îi prinse din nou braţul, încercând
o împăcare cu orice preţ. Ea se smuci cu bruscheţe.
— Lasă-mă! şi se depărtă.
— Cu mine nu poţi să stai nici două minute? Vino te rog înapoi,
doresc să-ţi explic…
O mânie subită animă chipul Rozanei, rochia înfoiată se sucăli pe
pulpe când se întoarse spre el. Îi aruncă, plină de revoltă:
— Te-a văzut Oanea, n-ai ce să-mi mai explici!
Barbu rămase pentru o clipă interzis. Aşadar, infirmul a reuşit, pe
muteşte, s-o convingă?
— Nătângă mică, nu cumva mă acuzi că…? I-am făcut o farsă,
am vrut să-i dau o lecţie, să nu mai folosească stăvilarul, ce să-mi
închipui că e un… papă-apă? C-o să se apuce să bea tot râul, el, un
înotător atât de… Dacă haina mea e la tine – desigur că ţi-a adus-o ţie
exaltatul ăla -, te rog să mi-o înapoiezi, n-are rost să amplificăm.
Pricepi, nu? Îţi jur că a fost o festă! Dar se ţine ghinionul de capul meu,
intenţiile mele iau o întorsătură… Dacă el ştie cine i-a jucat această
festă, uite, sunt gata să merg chiar acum să-i cer scuze.
Fata fugea pe culoar, dezgustată de cinismul lui. „Ce grosolan era
uneori!” Degeaba încerca să se disculpe, îl credea capabil de orice! N-a
urmărit decât să-şi recapete haina, se teme… dar asta doreşte şi ea, să
se teamă! Cât timp o să păstreze haina, se vor afla în siguranţă atât
ea, cât şi ceilalţi. Mihai are dreptate când susţine că nu e smintit, ci
face pe nebunul. Atunci, de ce o sperie într-atât prezenţa lui? O sperie,
dar şi o umple de milă… N-are de ce să-i fie milă, e o proastă! El profită
 X

de sentimentele lor bune, profită mai ales de iubirea pe care i-o poartă
biata tante Clara.

▫ XVI ▫
Pitit la poalele hăţişurilor, Barbu asculta strigătul croitorului; sosi
răguşit, de departe, dar la scurt timp răspunse altul, din apropiere,
poznaş parcă, se hârjoneau până şi insectele în dimineaţa aceea
luminoasă, numai el n-avea cum să-şi omoare urâtul: Rila nu mai
venise la el; la sălaş nu mai cuteza el să se ducă, bănuia că s-au
coalizat toţi rudarii împotriva lui. În preajmă, se aflau livada şi via lui
Soceanu, coborau de la liziera pădurii de fagi, pe care aiuritul acela
bătrân o învinuia c-ar ascunde jivine atât de cutezătoare încât nu se
sfiau să coboare în vreme de iarnă grea până la casa roşie – nimeni nu
verificase spusele lui, mai degrabă era suspectat de concetăţeni că
scornise răutatea s-o arunce în obrazul oraşului pe care-l dispreţuia.
„Prefer să trăiesc în afara lui decât într-o urbe hibridă” – îi spusese şi
lui, atrăgându-i atenţia asupra înfăţişării oraşului, o îmbinare de citadin
şi rustic, care ilustra starea de parvenire a multor locuitori şi de sărăcie
a majorităţii. El replicase că pentru vizitatori, îndeosebi îmbinarea de
rustic cu urban constituia o atracţie, oraşul era comparat cu o staţiune
climaterică de munte. Cu adevărat, munţii priveau în oraş ca într-o
oală, iar dinspre pantele lor se rostogolea puzderie de pâraie, şoselele,
străzile se întretăiau cu albiile lor. Şi-a plasat bine casa, a ştiut să
aleagă locul – prin potecile dosnice ale gospodăriei se lega cu satele,
peste hăţişurile de măceşi şi mure, de porumbe şi gherghinari – cu
pădurea: câmpurile atârnau deasupra depresiunii ca nişte rufe întinse
la soare, aveau acum un colorit viu, fructele împrumutau şi poienilor
variata lor paletă… Deasupra pădurii se ivi o şoavă enormă – se rotea
în cercuri largi, line, morişcă cenuşie învârtită cu lentoare, care-l ameţi.
Barbu se ridică uşor s-o urmărească atent. Insistenţa cu care
răpitoarea ocolea vârful unor arbori îl aviză că victima fusese ochită
acolo jos, pe craca vreunui fag – privirea lui scânteie, atacul
premeditat, ticluit până-n cele mai mici amănunte, îi dete neastâmpăr;
într-un fel, îl şi irita, se surprinsese revoltat de impasibilitatea păsării,
care se învârtea mai departe fără un fâlfâit de aripi, ca şi cum ar fi fost
aruncată în văzduh de cineva, o jucărie mecanică, un planor. „Hai
odată!” Se exasperă, de parcă îşi bătea joc de el, şi, dezamăgit, se
întinse din nou la pământ – urmărea plictisit zborul ei ameţitor, dar pe
 X

negândite, aripile întinse coardă se strânseră în jurul trupului, şi

pasărea căzu, mic bolid, spre creasta arborilor – chiţcăia ca un şoarece
de câmp, lua-o-ar naiba! Barbu sări din iarbă surescitat – nici el nu ştia
de ce -, rămase cu privirea către pădure: Ghemul cenuşiu-cafeniu se
săltă greoi, apăru din nou în văzduh, ducea în gheare ceva.
— Ce faci aici, ce priveşti? râse cineva în spatele lui.
O descoperi pe Dina Soceanu, într-o rochie galbenă de bumbac,
şi avu o tresărire de bucurie, se repezi să-i ia mâinile, i le sărută de
câteva ori apăsat.
— Ştiam c-ai să vii, minţi el. Când am trecut pe lângă casa
voastră, am vrut să intru, mi-a fost teamă de câine. În schimb m-am
gândit toată vremea la tine, în acest loc fermecător. Îmi ziceam: „Dacă
ţine cât de puţin la mine, nu se poate să n-o aducă persistenţa
gândului meu!” şi uite c-ai sosit.
Dina respira greu, cu obrajii în flăcări.
— Te-a zărit tata, din vie, şi m-a trimis să te poftesc la noi.
Oarecum dezamăgit de spusele ei, Barbu o atrase totuşi spre el,
îi presără faţa cu sărutări.
— Mi-a fost atâta dor de tine! rosti, şi credea că e sincer, deşi în
ultimul timp Rila îi absorbise toate gândurile – nu mai existase nimic
altceva în afară de dragostea lui pătimaşă, senzuală, pentru tânăra
rudăreasă, mai era furios şi nenorocit că a pierdut-o, că frica de rudari
îl împiedica să dea de ea, s-o implore să revină la el; îi pregătise alte
daruri, de astă dată cu adevărat ispititoare: o rochie de mătase,
ciorapi, pantofi, era convins că n-ar mai fi făcut mofturi, blestemata,
poate că asta şi urmărea, să-l stoarcă, povăţuită de baragladina a
bătrână, infecta aia, putregaiul acela omenesc.
— Să nu ne zărească tata, se feri Dina; e în vie, ţi-am mai spus…
Dacă doreşti să mănânci struguri, de-asta m-a trimis până aici, s-au
copt, tămâioara bine de tot.
— Mie mi-e poftă de nişte zmeură de munte parfumată, şi n-am
s-o găsesc decât pe gura ta – glumi şi tăbărî iarăşi pe buzele roşii ale
fetei, sărutul lui pătimaş o prinse de umerii lui, s-ar fi lăsat în
stăpânirea fiorului acela dulce şi veninos, ca altădată, dacă nu i-ar fi
fost teamă de Matei; teama o ţinea pe jumătate lucidă, îl împinse pe
Barbu uşor, o lăsă şi el, ca să cerceteze via, făcu un pas, altul, o ţinea
de mână, mâna ei se lungi, rezista, o smuci pe pieptul lui, se prăbuşi în
 X

iarbă cu fata. Ea se tăvăli, scăpă.

— Nu, nu, tata ne aşteaptă.
— Ce prostie din partea lui! izbucni Barbu pe jumătate amuzat.
N-ar putea să ne lase-n pace? Grozav aş vrea să mă iubesc cu tine!
Arată-mi-l, unde e? Poate mă minţi.
La capătul degetului ei îl zări pe Soceanu mişcându-se printre
araci. Sus, pe culme, casa roşie, pitită în vegetaţie, sălta deasupra doar
acoperişul de tablă şi o mică turlă laterală.
— Bine, rosti, te conduc până la poartă – se temea şi el să nu fi
observat aiuritul bătrân cum îi îmbrăţişa fiica. De struguri n-am chef
acum şi nici de vizită, mulţumeşte tatălui tău din partea mea, am să
trec pe la voi altă dată. O strânse de încheietura mâinii. Nu vrei să vii
după masă în pădurea de colo?
— Mama e bolnavă, trebuie să stau acasă. Pe deasupra, avem
croitoreasă cu ziua, lucrează pentru mine, e nevoie de prezenţa mea
pentru probe, mama îmi pregăteşte de pe acum lenjeria care se cere la
internat.
— Sunt cumva pretexte? Ţi-e frică de mine? îi lăsă mâna şi-o
cuprinse cu braţul pe după umeri. Dina, îţi vorbesc cu toată
sinceritatea: mi-eşti dragă, aşa că teama n-ar avea nici un rost, ştiu să
mă opresc la timp. şi mai e ceva care m-ar opri de la o ticăloşie: tu eşti
singura fiinţă care ţine la mine cu adevărat! Îi luă capul în palme şi o
pironi adânc. „Cred că de astă dată sunt sincer, iubirea acestei copile
îmi face nespus de bine, mă uşurează”. N-am să uit niciodată asta,
Dina, şi am să-mi impun o conduită cinstită, chiar dacă trupul meu te
doreşte cu înflăcărare, ca acum – la ce să te mint şi la ce să mă mint?
Eşti fată frumoasă şi… ai un corp, nişte sâni! O depărta de el ca s-o
poată privi, ea se retrase câţiva paşi, sfioasă şi înfiorată de cuvinte. Pot
să fiu şi foarte bun, să ştii, deşi ei toţi mă cred un om dezaxat.
— Dar cine a spus grozăvia asta? se revoltă fata, lipindu-se iute,
îndrăgostită, de el. şi el fu din nou fericit, sincer fericit. Eu nu cred să
se găsească cineva… îngăimă Dina printre sărutările ce o năuceau.
— Pentru că tu mă iubeşti! Mă iubeşti cu adevărat? Vreau să aud
din gura ta, nu ştii cât bine mi-ar face!
Se pomeni cu ea că plânge, printre suspine rosti un da naiv şi
sfios, şi el o strânse în braţe cu tandreţe, pentru întâia oară emoţionat
adânc, şi curat, de dragostea fetei.
 X

— Mulţumesc, Dina, de-ai şti… Privirea lui se învioră, zburdă

peste poiana potopită de hăţişuri, descătuşată. Orice ţi s-ar spune
despre mine, să nu crezi! o imploră. Eu sunt aşa cum mă cunoşti tu…
un om atât de trist, atât de abătut… Dina mea dulce!
— Şi eu o să plec la şcoală, suspină ea dezarmant de naivă,
ştergându-şi lacrimile.
Barbu se amuză copios, trăsăturile lui se luminară parcă
întinerite – ceva inefabil îl înfrumuseţa, fata privi chipul lui înfiorată:
pielea arămie strălucea în contrast cu albeaţa dinţilor, irişii de obicei
plumburii căpătaseră o culoare verzuie, cu grăunţe de mei presărate
ca într-o iarbă cosită. El observă uitătura ei opărită, se aplecă mişcat,
s-o sărute pe păr, o şi sărută, dar gura lui alergă înfometată peste faţă
şi gât, ajunse în neştire peste bluză, mâinile o frângeau. Nemilos,
desprinse copcile, o dezgoli, se pregătea să muşte sfârcurile tari, când
săgetă chemarea ascuţită:
— Dinaaaa, vin' de pune masa, fată dragă!
Fata se dezmetici cea dintâi, se înfrigură la gândul că bătrâna o
zărise din grădina de flori. „Altfel, de ce m-a strigat? Ştie că sunt cu
tata în vie. Norocul meu că nu prea vede bine, n-a observat mare
lucru…”
— Te cheamă să pui masa, rosti el cu efort, posomorât dintr-o
dată. Încheie copcile!
În faţa porţii, îi sărută mâna.
— Sunt fericit că te-am întâlnit! Poate n-ai să bănui ce înseamnă
pentru mine această întâlnire.
Se înviorase din nou şi părea iarăşi tânăr, s-ar fi putut spune că e
un bărbat încărunţit dintr-o mare emoţie. Cerceta cu un surâs ironic
faţada casei roşii – cu uşa şi ferestrele ei zăbrelite cu dreve puternice
de fier, râse de-a binelea.
— Eşti păzită straşnic! Cu zăbrelele astea, ar fi greu să reuşească
vreo răpire… Dina radia. Unde dormi? Dormi singură? Fata arătă spre
fereastra din dreapta, înclinând capul sfioasă. Ei, atunci, nu am de ce
să mă tem, rosti viclean, de aici nu te poate răpi nimeni.
Dina trecu dincolo de portiţă, sub privirea lui de îndrăgostit – pe
urmă dispăru într-o stare euforică, se auzi din nou glasul bătrânei,
răspunse cel tânăr, sprinţar parcă:
— Viuuuuu, viiiiuuuuuuu, mamă-mare.
 X

Când sosi la spital, Barbu dete piept – era să facă drum întors, să
fugă cât mai avea răgaz -, dete piept cu spatele negru al unui coş de
trăsură scorojit, trăsura era trasă sub castani, lângă cancelaria
spitalului… Ce imbecil, doar o recunoştea, era vechitura colonelului, nu
s-a întors, aşadar, iubitul lui cumnat! răsuflă greu, şi parcă damblagit
de picioare, îi tremurau cu adevărat muşchii picioarelor, tot trupul îi
oscila, o slăbiciune alarmantă, starea aceasta îl indignă. Nu credea să
fie atât de laş! Laş şi imbecil, doar citise clar în scrisoare: „acasă sper
să vin doar peste o săptămână” – Marius s-a aliat cu pozeurul de la Iaşi
împotriva lui! Nici nu era nevoie să citească slova dragului cumnat şi
mai ales să se preteze la un gest… Numai de Clara se jena el, de
ceilalţi… De vreme ce Marius nu s-a astâmpărat… „La dracu! Ce
intenţionaţi voi doi acolo? Să-l daţi pe propriul cumnat pe mâna
poliţiei? Exageraţi, tipilor, când mă obligaţi a expia după atâta vreme o
vină din tinereţe! şi cine să mă oblige? Muieraticul? Ginerică? Mai bine
ţi-ai vedea de progenitură, cuc pribeag cum să-şi închipuie că Marius,
taciturnul, o să-i pună piedici, îl va onora cu o neîncredere totală? În loc
să-l ajute, să-l ierte şi să-l ajute, ce dracu, nu e mai ticălos decât fiul
risipitor. Îşi aminti că haina lui se mai afla în mâinile lui Oanea sau ale
fetei, cu toate actele lui, şi slăbiciunea de adineauri reveni la fel de
brutal. O căutase peste tot, n-au ascuns-o acasă – trebuie s-o obţină cu
orice preţ; dacă va fi nevoie, o să apeleze la Clara, n-are decât să-i
dezvăluie cum şi pentru ce a deschis zăgazul… Gălăgia musafirilor îl
trimise spre odaia lui, n-avea chef să vadă pe nici unul dintre ei –
tinerelul ăla se tot învârtea pe lângă domnişoara, iar caraghioasele
alea două, Clara şi Marica, au şi-nceput să facă unele planuri… „Planuri
în aer, doamnelor! Roşcata e topită după nătărău…” Ce idiot! Să nu se
descurce din farsa cu stăvilarul! Să-l creadă un înotător grozav, şi când
colo… să-i creeze lui complicaţii! Dar nu el i le-a creat, ci mutul,
infirmul, el i-a furat sacoul. Poftim cum răstoarnă buturuga mică…
Barbu urcă furios scara pavilionului.
*
Cât de năvalnic creştea apa în bazin! De sus, de pe creasta de
piatră, Barbu aşteptă până se umplu, pe urmă coborî spre ceilalţi. La
sugestia lui, Clara anunţase uzina, pe inginerul Bicescu, prieten al lor:
— Să nu comitem un abuz, lucrătorii m-au sesizat că vor lua
măsuri împotriva particularilor, poate au şi pus pândar, de ce s-avem
neplăceri cu vreun necioplit?
 X

Leana aşeză un scăunaş portativ pentru Clara, să dezbrace copiii.

— Cum frige nisipul! Îmi arde tălpile! ciripi Mira, şi, jucăuşă ca un
piţigoi, scăpă din braţele mamei, alergă goală puşcă spre unchiul
Barbu.
La amiază, canicula devenise sufocantă, ceea ce o hotărâse pe
Clara să ia copiii la râu, antrenându-l şi pe Barbu.
— N-o să mai prindem o ocazie ca aceasta de baie, să profităm
de vremea aceasta excepţională, care aici la noi, sub munte, ţine de
obicei puţin.
Oanea se smulse şi el din mâinile ei şi porni pe urmele surorii ca
un glonte din puşcă.
— Unde au de gând să se urce? Ai grijă de ei, Barbule, până mă
dezbrac. Leana, ţine, te rog cearşaful, pe urmă te duci după copii.
Rozana nu-i însoţise – o luaseră musafirii în trăsura lor, până la
casa roşie, cum le ceruse. Colonelul continua drumul până la Râmnic,
unde avea treburi. Nu venise cu el decât Dariu, cu intenţia: „Să o
răpim şi pe Rozana” – dar fata refuzase cu tact. Evident, motivul care o
ţinea acasă nu era să-l divulge tocmai lui Dariu! Mătuşa ascultase cu
ironie scuzele ei.
— Dar la înapoiere vii cu noi la Stănila?
Dariu insista mai ales cu privirea, primise de la Rozana un
răspuns evaziv. Ca să-i împace pe amândoi, îi însoţise o bucată de
drum – era şi un bun pretext să plece de-acasă, nu mai suporta
prezenţa lui Barbu. După frate trimisese mătuşa, ca s-o înlocuiască în
calitatea ei de amfitrioană cât timp le prepara oaspeţilor un aperitiv.
Spre nemulţumirea surorii, Barbu apăruse în sufragerie numai în
cămaşă.
— Aşa se prezintă? În ţinuta aceasta indecentă?
Era cu adevărat stânjenită, îl săgetase sever, oaspeţii meritau o
conduită cuviincioasă, a uitat că sunt bucureşteni? Exact la ce se
aştepta Barbu.
— Vă rog să-mi scuzaţi ţinuta, dar haina de la pantalonii aceştia e
la Rozana, te rog să mi-o aduci, fetiţo, şi-ţi mulţumesc!
Tonul era degajat, aproape glumeţ, să preîntâmpine orice
suspiciune. Cum musafirii îl aţinteau pe el, expresia de surprindere de
pe chipul fetei trecu neobservată. Clara se întreba nedumerită: „Ce-o
mai fi şi cu povestea aceasta?” După ce îmbrăcase sacoul, Barbu
 X

devenise exuberant, o uimise pe Clara mai mult. „Ce l-a înveselit?

Prezenţa oaspeţilor? Glumele colonelului? Aşadar, suferă şi el de
singurătate, are o oarecare doză de optimism?” Poate exagera numind
buna lui dispoziţie… „Oricum, cât îl transformă bucuria! Nefericitul, îi
lipseşte societatea, ce i-am oferit noi de când a sosit? Mai cu seamă
Marius?” Dar nici unul dintre ei, nici ea şi… desigur nici copiii n-au o
atitudine prea cuviincioasă. De ce nu se împacă Oanea cu el? Refuza
acum până şi lecţiile de desen, negreşit că Barbu s-a purtat sever, iar
copilul nu suportă observaţiile, ultima oară a rupt blocul cu furie! Nu
era de vină decât zăpuşeala, un fel de pâclă persistase toată
dimineaţa, doriseră cu ardoare să plouă, ploaia însă nu se descărcase
peste oraş, norii trecuseră pe deasupra negri şi impasibili, mergând
spre munţi, într-acolo fulgera intens.
Apa se prelingea peste lăţimea punţii. Urcat din nou pe stăvilar,
Barbu se pregătea să ridice zăgazul de-o palmă, cum îl rugase Clara –
ea se refugiase goală pe partea opusă, aştepta şuvoiul.
— După helioterapie, să facem acum şi hidroterapie, ca să ne
înviorăm îi explicase fratelui, şi el se oferise să dea drumul apei.
Ţinuţi de Leana, copiii priveau interesaţi manevrarea roţii de fier.
De dincolo de stăvilar, auziră glasul Clarei:
— Barbule, îi dai drumul? Leana, ai grijă de copii, coboară-i pe
punte să-i speli!
Roata şcârţâi strident, angrenând odgonul. Oanea veni mai
aproape, le târa după el, de mână, şi pe Mira şi pe Leana. Ţipetele
Clarei erau vesele, apa din bazin, scăpată din pripon, o izbea pesemne
cu furie, ar fi încercat şi Barbu metoda ei, dar lui cine să-i ridice
zăgazul?
Ceea ce urmă nimeni nu înţelegea. Un răcnet. Leana se precipită
pe marginea stăvilarului, strângea sălbatic mâna fetiţei, împiedicând-o
cu trupul ei să se aplece şi să-l vadă pe frăţior în bazin, zvârcolit ca o
ţandără de apa care se răsucea în chip de burghiu, gata să bufnească
în hruba stăvilarului.
— Ce facem acu, ce facem?
Nici Barbu nu ştia ce e de făcut: dacă închidea zăgazul, băiatul s-
ar fi înecat, nu ştia să înoate, iar dacă deschidea cu totul… avu
viziunea întâmplării recente, când îi jucase farsa judecătorului – şi
totuşi, altă cale nu exista, o s-o avertizeze pe Clara, mai întâi, sa nu se
 X

pomenească aruncată cine ştie unde, şi până la urmă or să-l prindă pe

Oanea cu toţii. Un ţipăt pătrunse dinspre mal, el nu auzi, Mira îl chema
pe Oanea chirăind supărător – dar o zări pe Rozana, alerga pe margine.
Cum a sosit tocmai acum? Barbu urlă:
— Spune-i Clarei să iasă din râu!
Cu o smucitură, roti odgonul, îl înfăşură, apa din bazin ajunse la
nivelul deschizăturii, legă manivela. Fata o striga pe mătuşă
înnebunită:
— Tante Clara, fii atentă!
— Coborâţi! porunci Barbu celor două, cu asprime, şi fugi pe
coama stăvilarului să atragă atenţia surorii că va sosi Oanea prin canal,
să-l prindă.
Acelaşi lucru îl făcuse şi Rozana:
— Tante Clara, prinde-l, prinde-l pe Oanea!
Zgomotul produs de trâmba apei o împiedica pe mătuşă să
înţeleagă cuvintele ei, după expresia chipului însă bănui că s-a
întâmplat ceva: Barbu învârtise probabil manivela prea mult, de se
năpustea atâta apă, fata o avertiza, dar ea văzuse la timp, şi pe urmă,
a uitat că deţine un titlu de campioană la înot? Ieşi din vad şi se
îndreptă spre nepoată.
— După cum vezi, nu mi s-a întâmplat nimic!
Rozana nu mai avea aer, se gâtuia – spaima de a-l zări pe copil
zburând în bazin îi tăiase respiraţia.
— Oa…
Urmă un gest desperat cu amândouă braţele – în clipa următoare
şuvoiul îl şi azvârli pe micuţ, ca pe-o buturugă, în albia râului, apa se
roti, îl luă cu ea. Mama nu strigă, se repezi însă în bulboană cu o
mişcare deznădăjduită – era gata să-l prindă, fata alerga pe mal, dar
unda se zvârcoli ca trupul unui enorm şarpe, îl smulse şi îl ţâşni
departe.
Se precipită şi Rozana în apă, regreta că nu avusese prezenţa de
spirit să urce pe stăvilar – Barbu ar fi închis zăgazul, şi ea l-ar fi cules
uşor pe Oanea din bazin. „Cum mi-am pierdut capul!” Îmbrăcămintea
se îngreună curând pe corpul ei, o trăgea în jos cu insistenţa unor
braţe, a zeci de braţe ce urmăresc s-o înlănţuie. Nu-şi dezlipea privirea
de pe păpuşa de lemn pe care o rostogolea cu iuţeală apa. Mătuşa
înota cu un efort nebunesc – o să-l ajungă! Fata spera cu toată fiinţa.
 X

Apa, furişată până la piele, mângâia rece printre degetele picioarelor –

pierdu un pantof, pe celălalt îl aruncă ea, înainta şi mai greu acum,
tălpile călcau pe muchii de pietre, se găuriră şi ciorapii, carnea se
crestă. Dorinţa de a-i ajunge pe cei doi din urmă se consuma în van, o
împiedica adâncimea apei, devenită şi grea, parcă vâscoasă, cu sute
de borte care-i înghiţeau paşii – încercă iar să înoate, dar înainta la fel
de încet, n-avea suflu, i-l tăia emoţia, o încurcau vestmintele, numai în
vis trăise senzaţia aceea de damblagire a membrelor, când, urmărită
din spate de o ameninţare neaşteptată, nu mai putea fugi cu nişte
picioare neascultătoare – fără viaţă, ca nişte butuci, totuşi păreau să
prindă rădăcini la fiecare pas. Se văzu în chip de Prichinduţă încălţat cu
cizmele Uriaşului, numai că, spre deosebire de miracolul din poveste,
ea nu înghiţea leghe după leghe cu încălţămintea lui, ci o târşea după
sine cu un efort cumplit.
— Tante Clara, l-ai ajuns, l-ai ajuns.
Cuvintele o descătuşară, începu să plângă violent.
Înşfăcat de braţele mamei, ocrotit de aceste braţe, Oanea nu da
semne de viaţă, Clara ieşi cu el pe mal, urmată de Rozana. Toţi îşi
pierduseră capul, în afară de ea, era mai lucidă ca oricând, ştia cu
precizie ce are de făcut, şi procedă astfel încât Leana, care se găsea
lângă Clara, consideră gesturile lipsite de milă: mai întâi îl prinse pe
băiat de un picior şi îl roti în jurul ei, pe urmă îl scutură ţinându-l cu
capul în jos…
— Clara, întinde-l pe nisip, să-i facem respiraţie artificială, se
repezi Barbu lăsând mâna Mirei.
Fetiţa era înecată de suspine şi goană, Barbu o smucise de la
Leana, coborâse stăvilarul cu ea în braţe şi alergase spre mica plajă
unde se afla sora lui.
O muncă epuizantă îi ţintui pe cei doi fraţi alături, tăcuţi,
îngenuncheaţi deasupra trupului firav. Contrar aşteptărilor lor, copilul
îşi revenea uimitor de repede. Clara nu putu reţine hohotul nervos, cu
o terminaţie de vaiet, fruntea ei se lăsă pe pieptul slăbănog, atinse
uşor, cu milă, urechea de sânul copilului, care respira cu efort, ştia ce
dureri o să-l chinuie pe Oanea, otalgia mai ales, trebuia purtat imediat
la spital… numai că ea nu mai avea nici o putere.
Oanea respira de-acum normal – mama căzu alături, frântă, fără
un cuvânt; în tot acest timp, cei prezenţi nu luaseră în seamă
 X

goliciunea ei completă.
— Adu-i halatul, o să răcească, e un loc umbros, vorbi Barbu
gâfâit.
Ochii Rozanei se dilatară umezi, orbi – refuza să-l vadă, refuza să-
i audă glasul. El pricepu: nătânga asta mică bănuie cumva…? Îşi dete
seama că o explicaţie ar fi inutilă, singur împletise plasa în care,
vinovat sau nu, se prindea şi acum ca un peşte imbecil!

▫ XVII ▫
Se dezlănţui, în fine, ploaia – norii erau mânaţi spre oraş de la
munte, se schimbaseră curenţii – o curgere torenţială, însoţită de
obişnuitul cortegiu: tunete, fulgere dese, rafale, trăsnete; în numai
câteva ceasuri, căldura fu spulberată, se instală răcoarea, pe urmă
frigul, orăşenii trecură la pardesie şi galoşi.
— Aţi sunat?
Clara înălţă ochii de pe micul gherghef cu un aer întrebător. Din
patul lui, Oanea o privea pe mamă trist, ei i se păru că îi pândeşte
toate mişcările, se apropie şi-l sărută pe frunte, pe urmă, ca să-i dea o
preocupare, cotrobăi într-un sertar al scrinului şi-i aduse o cutie
voluminoasă, plină cu cuburi colorate viu. Prezenţa Leanei în odaie îi
aminti pentru ce o sunase.
— Fii bună şi vezi dacă s-a întors domnul Barbu în camera
dumnealui.
Nu observă strâmbătura jucăuşă de pe faţa femeii, se reaşeză cu
ghergheful în poală, fără să lucreze. Barbu lipsea de aseară, nu se
arătase peste zi nici la micul dejun, nici la masa de prânz: la el în
odaie, patul rămăsese nedesfăcut. O nouă grijă. Plecase şi altă dată
fără s-o anunţe, dar acum era altceva… Îl afectase grozav accidentul
lui Oanea… Un şoc? Nu-şi mai venea în fire, era parcă pe altă lume,
vorbea cu un surd… Unde să stea pe o ploaie ca aceasta, numai în
costum? Le ignora prezenţa, la orice cuvânt tresărea. Încercase să-l
convingă că n-a fost decât o întâmplare nefericită. Nu îndrăznise să
meargă mai departe: că nu-l acuza nimeni de neglijenţă, era ocupat cu
manivela, Leana avea datoria să supravegheze copiii, pentru treaba
aceasta o luase după ei, şi doar îi poruncise să coboare pe punte. Clara
îşi alungă temerile, dar reveniră: văzuse atâtea în familia ei! Un vlăstar
ieşit dintr-un trunchi scorburos, ale cărui ramuri… N-avu inimă să şi le
 X

reprezinte, o opreau nu numai spaima şi mila de a reînvia o durere

veche, dar şi respectul absurd, impus arbitrar de educaţia severă,
primită la vremea adolescenţei, într-un pension condus de călugăriţe,
faţă de strămoşi, de familie, de mulţi alţii… în sensul de a accepta totul
supusă, cu blândeţe: „Ca să-ţi fie ţie bine, draga mea!” Ea se răfuise,
totuşi, cu chipurile băţoase din ramele de abanos, când adoratul
Costin… Privirea lor o săgetase rece, impasibilă: „Nimic nu ne mai
poate atinge!” Plătise răzvrătirea cu o nouă durere: Oanea. Se
întrebase, la vremea aceea, abătută: Achitase oare darea? Promitea să
nu mai provoace niciodată providenţa, se resemnase la cei doi copii – îi
va creşte cuviincios, ea şi Marius vor face tot ce le va sta în putere ca
Oanea să nu sufere din cauza infirmităţii. Iar dragostea o revărsase
asupra soţului, să-l recompenseze pentru temuta zestre adusă în
căsnicia lor. Atunci era capabilă de exaltări pasionale! Un altfel de chin,
nu mai puţin adânc, stâmpărase şi focul trupului. Povestea cu tânăra
asistentă o lăsase arsă, mai bine zis infirmă. Nu-l acuza pe Marius, fata
era încântătoare, avea multă feminitate, care-i lipsea ei, şi se
îndrăgostise de el nebuneşte, îi făcea avansuri. Chiar dacă n-a fost
nimic, cum pretinde el şi-acum… – dar care bărbat ar face imprudenţa
să dea în vileag soţiei o aventură? Nu mai era nimic de reparat,
sufletele nu se repară! Cu Oanea îşi impunea să se poarte firesc – în
spatele unei severităţi aparente, ocroteşti pe cineva drag, mai ales
când are o sensibilitate bolnăvicioasă, îl pregăteşti mai bine pentru
viaţă. Purta povara infirmităţii lui demnă, ţinându-se dreaptă ca o
plută, respingea orice compasiune cu ură. De altminteri, se amăgea cu
gândul că soţul o crede tare, şi din jocul acesta, de a se cruţa unul pe
celălalt, între ei doi se stabilise un coridor prin care nu mai puteau
comunica, se auzeau de foarte departe. Preocupată mai mult de
Marius, să-l vadă mulţumit, Clara nu-şi da seama că-i pierdea pe ceilalţi
din ochi, mai precis: nu-i mai înţelegea deplin, lua dorinţele lor fireşti
drept capricii supărătoare. Era interesată, mai ales, să nu respire ceva
dincolo de zidul familiei, un zid ridicat de ea, numai că îşi făcea iluzii în
privinţa aceasta, totul trecea în gura lumii, fie că lua măsuri ori nu să
nu treacă. În lipsa lui Marius, orice întâmplare îi crea o stare de
permanentă panică; nefiind el prezent, dispărea ţelul care o obliga să
se stăpânească, se instala nesiguranţa. Tăria ei era acum artificial
susţinută, aştepta întoarcerea soţului cu înfrigurare şi cu o vagă teamă,
ce se lega de numeroase presupuneri. Oraşul n-o ignora, zvonul
trecuse zidul familiei – mai repede decât se aşteptase -, lume
 X

cunoscută venea să se intereseze ce a păţit Oanea, făcea aluzie şi la

înecul tânărului judecător. Dar ce legătură avea una cu alta? I se
păruse că zâmbetele cuprindeau o ofensă, mai mult o simţea, o intuia.
„Poate exagerez? şi teama aceasta, pentru absenţa de acum a lui
Barbu? Doar nu e prima dată când mă lasă să-l aştept…”
— Ai şi sosit, Leana?
Se dezmetici sub privirea mirată a femeii. Aşteptă să audă ce-i
va spune: nu-l zărise nimeni, camera se afla cum o mai găsise, în
dezordine, cu felurite hârţoage pretutindeni.
— …Încât, am făcut o ţâr' de dichiseală la dumnealui, deşi
dumnealui ne-a oprit să-i dereticăm…
— Îi place să-şi facă singur ordine, Leana. O meteahnă. Aşa se
întâmplă cu bărbaţii care trăiesc multă vreme singuri – ultimele cuvinte
le rosti repede, să alunge din mintea femeii impresia de ciudăţenie,
citise pe chipul ei o expresie de zeflemea.
Rozana întredeschise uşa, bănuia că Oanea doarme, avea pe ea
mantaua de ploaie, iar în mână ţinea câteva flori – pentru băiat,
desigur, se înduioşă mătuşa, şi o chemă să vină înăuntru.
— O clipă, tante Clara, să-mi atârn mantaua la cuier – vorbi din
coridor, pe urmă aduse împreună cu florile şi un val de aer proaspăt.
Aşeză vaza pe noptieră, lângă Oanea, şi el îi surâse cald, arătă
cu bărbia podul construit de cuburi. Mătuşa se interesă dacă a zărit-o
pe Mira.
— E cu Mona, în bucătărie.
— Ce copil! Să nu stea nici cinci minute cu Oanea… După o clipă
zâmbi, ţinea ochii pe vază. I-ai făcut hatârul lui Sofronie?
Fata pricepu că la flori se referă, că le-a cules din parc, înclină din
cap la fel de surâzătoare.
— Ar fi bine să deschidem ferestrele, ploaia a stat, şi e un aer
divin afară.
Se şi repezi la fereastra dinspre parc, deşi nu primise aprobarea
mătuşii. Cu adevărat, o boare parfumată pătrunse în cameră violent,
încărcată de miresme îmbinate, de tutunaş şi micsandre, dar şi de flori
care cresc de capul lor prin poieni şi livezi, aduse de curentul rece şi
prăvălite în parcul spitalului odată cu aversa. Mama se temu pentru
Oanea, să nu răcească, îi luă cuburile şi îl înveli cu pledul – cu un gest
al capului îl asigura că jocul îl lasă lângă el, o să i-l dea după ce vor fi
 X

aerisit încăperea.
Lumina scăzuse afară mult, din cauza norilor, în aceeaşi măsură
îşi pierdeau mobilele conturul. Clara răsuci cumutatorul, dar uzina nu
dăduse încă drumul la lumină. Ieşi din odaie să-i prepare copilului o
limonadă. Rezemată cu coatele de pervaz, Rozana privea în
întunecimea parcului – noaptea creştea cu lentoare, însoţită de adieri
răcoroase şi foşnete vagi, aţinti urechea să le perceapă. Se insinua
melancolia toamnei, cu vătuite zgomote, cu forfota în surdină a
câmpurilor, se făcea presimţită descompunerea vegetaţiei prin
începutul de desfoliere, de îngălbenire a frunzelor; luă de pe pervaz o
creangă adusă de vânt, o cuprinse în amândouă mâinile, ca şi cum ar fi
vrut să-i dea adăpost la căldura trupului ei. Clipocitul apei la stăvilar
accentua impresia de toropeală care cuprinsese firea – melancolia
naturii coincidea cu plecarea la internat, îi comunică o stare de grijă:
va trebui să-şi pregătească lucrurile, Dina a început de mult, i-a arătat
totul, o lenjerie brodată, mama ei ţine să… „De ce nu s-a arătat ea cât
a stat la Dina? Nu-i sunt deloc simpatică!” „Mama e bolnavă”, a scuzat-
o prietena, şi cum ea o privea întrebătoare: „Mai bine zis, nu mai vrea
să iasă deloc din casă, nici din odaia ei, ne ţine pe toţi ca pe jar! Nu te
necăji în halul ăsta, mama e foarte capricioasă de la un timp, tata
susţine că o să-i treacă imediat ce va naşte, aşa a spus şi unchiul tău”.
Alungă imaginea casei roşii, îi făcea rău, se strădui să străpungă
întunericul, presupunea că nu mai e mult până să vadă becul de
deasupra podeţului aprinzându-se, geamurile spitalului luminate… Apa
neagră, ce unduia pe alocuri verzui-albastră şi chiar cu răsfrângeri
roşietice, pătrunse pentru o clipă în ea cu pacea ei colorată – persista
doar calma tristeţe care însoţea despărţirile ei de acest oraş, de aluniş
şi zăvoi mai cu seamă. Dar de astă dată despărţirea însemna cu totul
altceva! Respiră greu, se îneca… „Mihai va rămâne aici cu ea”. Răsări
chioşcul, masa, cei doi stăteau atât de lipiţi unul de altul… Se mustră
indignată. „Am spus că am încredere în el!” Din nou iscodi în beznă
splendorile pe care natura le etala în acest sfârşit de anotimp sub
aţipeala pământului, intui prefacerile ce aveau loc sub pojghiţa
scoarţei: ca într-un trup adormit, în care se agită mai departe viaţa:
Doi ochi se roteau la fel de iscoditori – Oanea părea să trăiască
numai prin privirea aceea, dilatată, aşa cum se afla acoperit de pled,
cu obrazul înfundat în moliciunea pernei. Reflexele nopţii colorate – o
geană de lumină clipea din norii răriţi către asfinţit – se oglindiră în
 X

dârele umede de pe chipul fetei, copilul gemu, se ridică, ieşi din pled
pe jumătate, dar fata nu-l simţi, el privi mişcat cununa strălucitoare,
oarecum stranie, aninată pe pletele Rozanei, dar, cum nu era decât un
joc de lumină, dispăru, se aprinse pe neaşteptate şi lustra, Clara lăsase
comutatorul întors. Ea se smulse de la fereastră, alergă la copil, îl
acoperi din nou.
— Unde-aveai de gând să te duci?
Când aduse mama limonada, Oanea aţipise, Rozana picotea şi ea
pe speteaza scaunului. Inima Clarei bătu puternic. Nu, n-o să dea fata
uşuraticului, de-acum era a ei; ea a crescut-o… Dar poate că Rozana?
… Se va hotărî ea? N-a avut inimă să-i spună, nici n-o să-i spună! Abia
şi-au venit în fire, n-are nici un rost să grăbească… Vestea ar mâhni-o
adânc, şi pe bună dreptate! Bogdan o înlocuia pe Olga, după atâţia ani,
cu o persoană absolut necunoscută. „Să te vedem pe tine, Marius, în
ce fel i-o vei transmite”.
Sfârşiseră cina când sosi Marius Podeanu, adus de la Râmnic de
maşina judeţului. Ploaia se oprise cu totul, dar cerul ameninţa în
continuare, acoperit de nori groşi.
— Clara, de ce n-aţi trimis trăsura să mă ia?
În loc de răspuns, doctorul înregistra privirea uimită a soţiei,
tresărirea nervoasă a Rozanei. Fata înţelesese imediat: „Ne-a anunţat,
dar noi n-am primit nimic”.
— Cum, frate, n-aţi primit telegrama mea?
Clara pricepu şi ea: „El a luat-o, nefericitul, acela, de aceea a şi
plecat – dar cum să plece fără bagaj? Lucrurile erau în odaie, spunea
Leana… şi la urma urmei, de ce să oprească telegrama? O telegramă
avea şi el dreptul s-o deschidă, doar nu e un străin, o citea, lua
cunoştinţă de conţinut şi mi-o înmâna. Dar ce naivă sunt! Tocmai acest
lucru a urmărit el: să-l împiedice pe Marius să sosească prea curând…
Aşadar, a plecat, nu mai e nici o îndoiala, motivul adevărat nu-l ştiu,
dar e lesne de presupus: teama l-a alungat, a aflat ce a aflat din
scrisoarea pe care a oprit-o…” Ochii soţului căutau la ea cu o expresie
de reproş, deşi o sărutase afectuos.
Rozana, Mira se aflau lângă cei doi, el le cuprinse pe rând,
întrebă de Oanea. Avea nu numai otalgie, dar şi o indispoziţie
stomacală, explică soţia, şi îl rugă să nu se ducă la el, abia a aţipit: o
să-i spună a doua zi ce s-a întâmplat, să-i lase o noapte calmă, era
 X

obosit, obosit şi enervat, obosit de drum, enervat că se pierduse

telegrama şi a fost nevoit să apeleze pentru un mijloc de locomoţie la
persoane străine, ea cunoştea cât îi displace lui Marius un atare lucru,
să se oblige.
— Nu-l văd nici pe… A şters-o de acasă, auzind că am venit?
Clara pricepu că s-a înapoiat cu o ştire precisă, poate cu o hotărâre în
defavoarea fratelui, numai după tonul lui. Observă şi Marius
frământarea ei, tăcerea atât a soţiei, cât şi a fetiţelor îl nelinişti. Unde
e? Clara înălţă o privire mâhnită. „Voiam să-l cruţ astă-seară, ca să
doarmă bine, dar n-are astâmpăr”. Clara, te-am întrebat unde e Barbu.
— Să mergem la tine, vorbi cu oarecare severitate, făcându-l
atent că nu e o chestiune de discutat în faţa copilelor. Întrebarea lui, a
treia, pe un ton peremptoriu, o ofensă: Ce-aş putea să-ţi spun decât că
nu ştiu unde a plecat? Nu l-a mai văzut nimeni de aseară.
— Şi-o fi luat singur tălpăşiţa? Foarte bine a făcut! Altfel, i-aş fi
dat-o eu!
— Marius!
— S-a mai petrecut ceva, drăguţă? îi căuta Rozanei febril în ochi.
Ea se tulbură, o privi pe mătuşă şi tăcu. „Biata tante Clara!” Rozana,
aţi amuţit amândouă? Asta înseamnă că…
— Dar eşti imposibil! se supără Clara. Doream să te cruţ, veştile
rele le păstram pentru mâine, ca să ai o noapte… Nu s-a întâmplat
nimic ireparabil, nu te alarma, eu însă nu obişnuiesc să discut fiecum,
oricât ai insista tu!
Doctorul gesticulă nervos cu mâna, se arăta plictisit de precauţia
soţiei. Mira se agăţă în clipa aceea de gâtul lui, ea nu le înţelegea
zbuciumul, ceruse mereu s-o ia în braţe – Rozana încercă s-o
desprindă, îi şopti că tata e supărat, dar ea se scutură de insistenţa
fetei cu răsfăţ, lipi obrazul de al doctorului.
— Ce mi-ai adus?
— Ceva frumos. şi ţie, şi lui Oanea, Rozanei, nu v-am uitat pe nici
unul. Să mergem la mine, Clara.
Ea încercă din nou o scăpare.
— Nu ţi-e foame? Bucatele mai sunt pe cuptor. Poate vrei să faci
o baie? S-o sun pe Leana?
Sta ţeapănă, severă, ofensată, şi medicul cedă dintr-o dată.
 X

— Fie cum vrei tu.

Peste noapte, ploaia se năpusti asupra oraşului torenţială, iscând
pâraie de-a lungul străzilor necanalizate, şanţurile deteră şi ele pe
dinafară, apa băltea pe întinderi mari, acoperind nu numai caldarâmul,
ci şi trotuarele. O noapte de coşmar pentru Clara; se sfădise cu soţul,
luând apărarea nefericitului – se temea cu adevărat pentru viaţa lui
Barbu: e dezbrăcat, l-a prins potopul acesta numai în haine, pe unde
colindă, unde s-a dus? Atmosfera încărcată de electricitate, bubuiturile
dese ale tunetelor, fulgerele tăioase, care luminau dormitorul, puternic,
trăsnetele căzute pe aproape contribuiseră a o ţine trează, chinuită,
calmantele înghiţite nu-şi făcuseră efectul. Insomnia i se citea pe faţă,
în jurul ochilor mai ales, încât doctorul evită la micul dejun orice
discuţie, se păstră rezervat, mut.
Către prânz, cerul ameninţa cu altă rupere de nori – se
întunecase grozav şi bătea un vânt subţire, tăios, totul arăta vânăt,
vânăt şi sumbru.
La ceasul când Marius Podeanu se găsea închis în odaia lui cu
soţia şi discutau ceva misterios – cum se exprimase Mira -, o bătaie
sfioasă în uşa care da spre verandă opri plânsul Clarei, iar medicul
încetă plimbarea agitată. Aşteptară să se repete ciocănitul.
— Cine e? strigă doctorul cu asprime.
Nici un răspuns, deşi auzise distinct nişte paşi pe terasă. Asculta
cineva? Discutaseră prea tare? Poate că e chiar… Cine-a ciocănit?
Răspunsul răsună precipitat, glasul era plin de lacrimi:
— Eu, Rozana, unchiule Marius.
— Ce e, drăguţă? Ce mai e?
Tăcere dincolo de uşă, fata nu putea dezvălui un lucru grav cu
acea stavilă în faţa ei, izbucni în plâns. Suspinele erau pentru cei
dinăuntru un clopot de alarmă – doctorul deschise.
— Ce-ai păţit? S-a întors netrebnicul acela?…
Privirea lui se atârnă, peste capul fetei, de chipul bătrânei
Reveica, întrebă cu degetul arătător îndreptat spre rudăreasă:
— Ce caută? Ce vrea şi ea de la mine? De ce nu şi-a ţinut copila
în frâu? şi tu de ce plângi?
— Vrea să-ţi vorbească, îngăimă fata, trăgându-se de-a-
ndăratelea – văzând însă faţa răvăşită a mătuşii, care se ivise pe
 X

neaşteptate în prag, se azvârli spre ea, se cuibări la pieptul ei, făcea

acest lucru pentru prima oară, şi Clara îşi dete seama că un lucru
foarte grav se petrecuse.
— Ce e, fetiţo, ce mai e? – o mângâia pe cap, în neştire, avea ea
însăşi nevoie de mângâiere.
Cu un gest iute, doctorul o împinse pe rudăreasă în camera lui.
Bătrâna se ghemuise pe scara bucătăriei de vară. Leana o
înştiinţase că a venit, pe când juca domino cu Oanea. Mira răsfoia filele
mari, cartonate, pe care erau ilustrate scene din povestea motanului
încălţat. Ieşiseră pe coridor.
— I-auză-i, sunt tot acolo! vorbise femeia în şoaptă, îndreptând
bărbia spre dormitorul doctorului.
— Nu cumva ai ascultat la uşă?
Sprâncenele fetei erau încruntate uşor.
— Ce vă trece prin cap?! se supărase Leana, şi ieşise din casă
înaintea ei, azvârlind peste umăr: Vedeţi mai bine ce vrea pocitania
aia! N-am lăsat-o să între nici în bucătărie, mai aduce vreo boală.
Ea ţipase fără să vrea:
— Întoarce-te şi stai cu copiii!
Alergase prin ploaie, presimţind o nenorocire – mai bura afară,
aerul era ticsit de apă, şi cât o apăsa cenuşiul văzduhului!
— Babă Reveicooo… Îi vedea buza albicioasă, mâncată şi de câş,
atârna peste bărbie, sub nasul încovoiat – bărbia ei şi nasul tindeau să
se ciocnească în ascuţişuri; ridică o privire prăfoasă şi urduroasă,
privire arsă de scântei, orbită de fum, ochii ei aproape nu mai aveau
gene, o recunoscu pe fată, dar fără bucuria de altădată, nici nu se
mişcă de pe treapta de piatră, deşi o poftise în bucătărie, la căldură,
supărată pe Leana că ţinuse femeia în ploaie şi frig.
— Puichiţa, draga de… păi, m-ar şi trăsni Al-de-sus cân' te-aş
uita, sărutu-ţi'mâinile, că cân'vii 'mneata pi la sălaş mai trăim şi noi,
va' de păcatele noastre! Mă speriai, veniş 'mneata întocmai ca un
şarpe din spate, mânca-te-aş de puichiţă, că tari frumoasî mai ieşt'! Pe
Reveica o scutură frigul, îşi mestecă mâinile schiloade în poală. Uiii! Că
frig mi să mai făcu! Noroc că stete ploaia! C-a şi ploiat de-ajuns, dă-o
de ploaie! Aici, la spital, boli Niţ-al meu când' cu ursu câte pătimi şi iei
atunci! Că cu ursu să nu-ţ' pui mintea întocmai ca cu omu smintit! Cu
omu dezminţat… Ile o ţine una şi bună că nu ie băgat, că smintitu ie de
 X

vină, zisă că l-a şi văzut, trăgea de Rila noastră; i-adusă ăla, deunăzi,
fel şi chip de marafeturi… doar s-o-mpăca. A zis şi ea, sărmana, vai de
sufletu iei… şi vai şi de-al mieu, că să fi fost surdă să n-auz şi să fi fost
oarbă să nu văz ce văzui mai adineauri. A zis, biata: „Spital îm' trebui?
Dragoste de domn?” Acu zace cu dinţi… Cine-i pusă capu, nu ştiu! Da
dacă zice Ile că iei nu? Atunci, dezminţatu, vezi bine! Io, puichiţă, n-
apăs omu, mai cu seamă că-i neam de-al 'mneavoastră, după cum
auzii, judecata l-o găsi p-ăl vinovat! Cin' s-o fi ucis? zice Niţă c-az-
noapte, da ştie cineva? Că Rilă ieri n-a dat pi la bordei, vai de inimioara
ei a bună, bună şi proastă! Să omora după găteli, jinduia după iele,
sărmănica! „Aşteaptă, fa, o povăţuiam, pân' să-ntoarce nen-to Niţă şi
Ile cu creiţarii pă marfă, c-or fi dat-o dac-au zăbovit atâta şi s-au
încumetat să facă cale pân' Ia Râmnic, ţ-om lua şi găteli, zgâtia naibii!”
Că ce-a pătimit şi Ile cân' s-a-ntors ş-a'aflat!… mai că să smintisă şi iel,
nu alta! Auz', făcea să se tăvălească c-un strin, c-un ins bătrân! şi nu,
că-l strânge pe-ăla de beregăţ'! S-a şi pus la pândă, nărodu, să ne
bage-n bocluc! zice că s-a şi luat după iel, da ăla l-a sâmţât şi-a dat bir
cu fugiţî, prinde-l dacă mai… Pă Rilă o avea iel dragă! Dragă ca ochii
din cap! Şi-acu, îm' ie umflată… umflată şi vânătă, c-a ploiat pă ia, a şi
ploiat şi-a nimerit şi-n baltă… aia mare, o ştii 'mneata… dete Niţă peste
ia, c-a stat pin cârciumi, netrebnicu, pe-acolo-l şi-apucă potopu, de-i
trasă, de nu mai avu coraj să vie la sălaş, şi ne pornirăm toţ' rudarii
către baltă. Uiii! Că frig mi-e, puichiţă! Ba, nu merg, aci stau, că cu
domnu doctor vroi să vorbesc. „Mă Ile, zisă Niţ-al mieu, te-am
povăţuită, mă, să nu-ţ' pui în câr' cu ăla? Ţ-am zis, bă, c-o păţăşt'? Acu,
cin' te crede? Ne băgaş' în vipie pă toţ'”! Niţ-al mieu se teme de poliţai.
„Din mâinile lor, zice iel, nu scapă nime zdravăn! O să ne ia la rând.
Cine-i strânsă, bă, zâlele ăştia, hai, mama voastră de cioroi?” şi dă-i, şi
dă-i! Că noi, rudarii, le stăm ca sarea-n ochi! Şi-mi zisă Niţă: „Aleargă,
fa, tu a bătrână, aleargă cum ai putea la spital, la domnu doftor, şi zî-i
de nenorocirea care ne lovi! 'Mnealui ie om cu cap, ne cunoaşte, pe
mine şi pe tine încaltea. Io-nţepen colea, lângă sărmana Rilă, să n-o
mişte careva, că-i bocluc, fa, bocluc mare! Să stai şi tu, nărodule, cu
mine, îi zisă lui Ile, că de nu…”
Ascultase împietrită, pe urmă o trăsese după ea către verandă:
nimeni nu trebuie s-audă povestirea bătrânei! Nu ştia că atât Maria, pe
care o credea plecată în piaţă, cât şi Leana, rămasă cu Oanea şi Mira,
se furişaseră să tragă cu urechea. De altfel, chiar din zori se frământau
ele şi întreg personalul spitalului. Moaşa Aurica declarase sus şi tare că
 X

va dezvălui ea doctorului ce s-a întâmplat în lipsa lui, dacă subchirurgul

nu are curaj.
— Astea nu sunt treburi de ascuns! Dumnealui o să ne mustre de
ce n-am făcut-o până acum, înainte de a pleca la Bucureşti.
Văzându-i mutra opărită, Marius Podeanu glumise:
— Ce se-ntâmplă cu dumneata? Aşa te bucuri de reîntoarcerea,
şefului?
Îi chemase şi pe ceilalţi să le relateze ce a obţinut la Bucureşti.
— O să construim mai întâi maternitatea, clădirea va fi separată
complet de restul pavilioanelor, iar curtea ei am s-o dau în grija lui
Sofronie, doresc în jur cât mai multă verdeaţă, plante, flori, arbuşti,
linişte şi aer, parfum de trandafiri şi ciripit de păsărele! Mărim şi
spitalul – încă două pavilioane -, pavăm toate curţile, a rămas în
suspensie proiectul de canalizare, deşi l-am susţinut… Le-am spus:
„Aprobaţi-l acum, înainte de a pava, altfel vom face două cheltuieli, de
ce să riscăm asta? Canalizarea e uşor de executat, spitalul se găseşte
pe coastă, are scurgere spre râu…”
Marius terminase, era rândul subalternilor să-l informeze cum
merg treburile în spital. Moaşa tuşise semnificativ, îşi frământa mâinile
deasupra halatului, cu fruntea plecată. Atunci cutezase subchirurgul
să-l avizeze despre nişte lucruri deloc convenabile, petrecute în incinta
pavilionului central, după cum se exprimase. De ajuns să îndrăznească
el, pentru ca şi ceilalţi să se agite, moaşa le-o luase înainte la toţi, avea
un ton ascuţit, supărător, doctorul nu scăpă decât când se gâtui:
— Nu mă credeţi pe mine, informaţi-vă, vă rog, la domnul
judecător Rudeanu, cred că o să rămâneţi tablou cu ce-o să vă pună la
curent!
Urcase treptele de piatră, se găsea în faţa uşii, dar nu îndrăznea
să bată – dinăuntru răsuna plânsul mătuşii, suspinele:
— Marius, nu e cu putinţă! Ar însemna că şi el…
Unchiul replicase aspru:
— Nu, nu înseamnă neapărat! Poate i-ar conveni, pricepi?
Calitatea de iresponsabil… Poftim cu ce te-ai ales, după ce l-ai cocoloşit
cum l-ai cocoloşit! N-ai ce-ţi reproşa, te-ai purtat… eu ţi-am îngăduit! şi
n-am să-mi iert asta!
Ea protestase:
 X

— Dar ca să mergi până acolo să crezi…

Restul se înecase în suspine; pe ea – pe Rozana – o sfâşia mila,
aceeaşi milă pe care i-o isca mieunatul unor pisoi aruncaţi prin tufe de
nişte oameni fără suflet. Nu mai putea rămâne acolo. Reveica se
cocârjase de oboseală şi frig, sta rezemată de zid, cu privirea în gol. Cu
sufletul împovărat de vestea adusă, bătuse uşor, se retrăsese. „Să nu
creadă tante Clara că am venit să ascult la uşă”.
— Of, Doamne! răsuflase bătrâna adânc, cutremurată şi se
închina iute cu ciotul mâinii. Aracan de noi! Nu ne scapă nici diavolul!
Că cum să ne scape? Of, Rilă, Rilă, în ce te băgaşi, fa, cu gătelile tale,
şi-n ce ne bagi acu şi pă noi!

▫ XVIII ▫
Vântul care se stârni spre seară adună alţi nori – pluteau în
straturi suprapuse, din direcţii opuse, se înfruntau fără să se
ciocnească, tinzând către mijlocul bolţii, acolo unde mai rămăseseră
câteva pete de albuş spumos în castronul de peruzea spart. Îi purta pe
aripi cu repeziciune, înghesuindu-i unii într-alţii, forfoteau cenuşii,
negri, violacei, până ce bolta fu ştearsă de toate petele de culori şi
deveni opacă, apoi aripile fâlfâiră domolite, coboară din înălţime ca să
vânture oraşul, zguduiră şandramalele, sparseră şi câteva geamuri şi
se frânseră, într-un târziu, aproape de pământ. Ploaia porni nehotărâtă,
în paşi mărunţi de dans. Pe măsură ce văzduhul cobora ameninţător,
picurii se înfrăţeau, căzură grei, se transformară în torenţi verticali.
Burlanele începuseră să ţârâie, streşinile porniseră şi ele picurul lor
melodios, întreaga natură cântase mai întâi în surdină, ca o violă uriaşă
atinsă de mii de arcuşuri – ropotul deveni dintr-o dată violent, rupse,
sfâşie; după patru-cinci ore, curgerea era aceeaşi, întunericul se făcuse
de păcură, lumina care se zgârcise în jurul globurilor, înfrigurată parcă,
pierise de mult. Străzile oraşului serveau drept canale de scurgere,
dacă erau în pantă; cele plane păstrau deasupra bălţi adânci. Prăvălit
în somn, spitalul avea şi el parcul şi curţile lui largi îmbibate de apă –
pârâiaşe se scurgeau pe lângă marginea rondurilor de flori în direcţia
şanţului mare din uliţă. Casa, cufundată în beznă, adormise sub torenţii
care nu se mai potoleau.
Poarta spitalului clănţăni, apoi se izbi uşor. Nu se zărea ce poate
să fie: silueta mai neagră decât bezna a unui castan, ori a unui tei?
Pietrişul dete de gol paşii omului, deşi călcătura se silea să fie uşoară –
 X

dar cine să mai vegheze la ceasul acela târziu? Paşii se pierdură spre
pavilionul central, în fâşâitui obsedant al ploii. O şuvoire! Deveni
vâjâială, se făcea auzită mereu mai puternică din direcţia zăvoiului, ca
şi cum ploaia s-ar fi năpustit peste râu şi stăvilăr cu şi mai multă
înverşunare. Poate că râul, – umflat de viituri, se învălmăşea nemilos şi
înspumat la gurile stăvilarului. Umbra se ivi din nou, însoţită de acelaşi
scârţâit al pietrişului, poarta clănţăni în urma ei. Vuietul dinspre râu se
intensificase, întrecea fâşâitui ploii, umbra staţionă în uliţă, păru s-o ia
către zăvoi, se răzgândi. Desfăcut parcă în evantai, vuietul sosea când
dinspre cimitir, când dinspre curţile dosnice ale spitalului, dar şi din
mijlocul zăvoiului, încălecând zidul despărţitor – creştea ca un tăiş de
ferăstrău printre căderile de apă în cascadă şi scurgerile cu clipocit.
Ploaia cădea în ropot uniform, învălmăşea oarecum zgomotele, le
schimba direcţia, vuietul păru să vină la un moment dat din oraş, adus
peste uliţă târâş. Pe dedesubtul ploii bolboroseau pârâiaşele, bâl-bâl,
bâl-bâl – părea că apele pământului adunate ori izbucnite la suprafaţă
vor să se unească cu ale cerului, se cheamă insistent unele pe altele.
În această vâjâială crescândă, nepăsarea clădirilor cufundate în somnul
lor adânc părea de-a dreptul stridentă – numai dacă nu erau cumva
complice cu bezna şi apa, cu apa care se avânta spre oraş dinspre
stăvilar. Orchestra cenuşie, care îngâna în surdină cântecul potopului
din văzduh, nu se mai auzi, iar din vuietul apei pământene se
desprinse o rumoare îndepărtată – nu trecu mult, şi se preciza în
ascuţişuri de glasuri omeneşti, singulare; deveniră numeroase şi
înspăimântate. Ce mişcare se făcea simţită dinspre râu? Pendulau în
aer şi mici lumini, se desluşi tropot de picioare, multe tropote, un du-
te-vino neliniştitor. Vuietul străpungea ţinutul, venind din beznă,
ameninţa cu o putere crescândă. Chemări. Voci. Glasuri numeroase.
Întrebări. Sugestii, după presupuneri. Pe undeva, departe, ţipau
oamenii. Umbre împresurară şi spitalul, poarta fu trântită, cineva sări
peste gardul viu, apărură alte umbre dinspre pavilion.
Se deschise o fereastră spre parc, şi un glas subţire întrebă
speriat ce se întâmplă. Răspunsul veni aspru, de la un lucrător al
uzinei, care purta felinar.
— Vine apa, s-au înfundat gurile stăvilarului, sculaţi-vă, să vină
domnul doctor.
Capul pieri de la fereastră, şi peste câteva clipe licări slab o
lumină, se stinse, după un timp se reaprinse, mai puternic, se roti prin
 X

cameră şi dispăru, lăsând în urmă geamul acoperit de stor.

Dinspre oraş alergau oameni speriaţi, se năpusteau în parcul
spitalului după ştiri. Cum de aflaseră orăşenii într-un timp atât de scurt
vestea că apa năvălea din zăvoi, înecând totul în cale, nimeni nu-şi
putea explica. Farmacistul întrebă ce măsuri s-au luat.
— Măsurile lu dracu! bombăni unul dintre lucrători, şi îl lămuri că
au descoperit mai adineauri primejdia, când l-a trezit bufnetul apei în
peretele stăvilarului. Ce mai, s-au înfundat toate gurile! Stăm prost de
tot, n-avem bărci, cum s-ajungem sus pe creastă?
— Apele au sosit până sub malul spitalului şi cresc văzând cu
ochii.
Farmacistul îi descusu şi pe ceilalţi: pe partea crângului înecase
zăvoiul, o să dea năvală şi în case.
— Înaintează spre cimitir, la ce mai zăbovim aici?
Insul care urlase fu îmbrâncit afară din parc.
— Du-te dumneata acasă, că nu te ţine nimeni legat!
— Io unu alerg după domn' inginer Bicescu! strigă primul
lucrător, văzând că medicul nu mai sosea.
Farmacistul căuta să se dumirească: cum să se astupe aşa, dintr-
o dată, toate patru gurile?
— Ce zici, Nae?
Bădărău înălţă dintr-un umăr. De presupuneri îi ardea lui acum,
când ştia precis că apa va năvăli în oraş, iar cârciuma lui e colea, la
câţiva paşi de spital? De i-o inunda pivniţa!… Mai bine să dea fuga,
sunt atâtea de făcut până la venirea apei, să le asigure un adăpost
măcar butoaielor cu vin vechi… „Doamne, ce năpastă mai e şi asta? Cu
ce ţi-am greşit de ne-o trimiţi?”
— Apele au smuls copaci, domnule, au cărat bolovani şi crăci, pe
care le-a grămădit în faţa gurilor, asta e!
— Chiar aşa! Nu mai ţin seama de albie; furioase şi umflate cum
sunt, se revarsă încotro nimeresc… Şi-o dată ce-au pornit-o!…
— …se-aruncă-ntr-acolo dezminţate, gonite de altele.
— …pân' s-or izbi de coastă, domnule, mai mult unde să se
ducă?
Începea să miroasă a mâl, semn că apa nu era prea departe.
Farmacistul lansă ideea că poate uitase cineva zăgazul cel mare
 X

astupat.
— Nu cumva muncitorii de la uzină?
— Ce tot spui dumneata? Când am oprit, am controlat şi
stăvilarul.
— Pe o ploaie ca asta, cui i-ar fi ars, domnule, să se joace la
stăvilar? Să fim serioşi! se pronunţă negustorul de încălţăminte.
— Tot nu pricep ce-aşteptăm aici. Prinsă în lumina felinarului,
gura de peşte a unui ins buhăit se frământa nervos; după ce strigase
piţigăiat, mâinile scurte se împreunară peste lăţimea pieptului. Ăştia ne
lasă aşa, să năvălească apa peste prăvăliile noastre, domnule
farmacist? E primejdie mare? Ce zici, e primejdios? Doar şi dumneata
ai farmacia pe lângă noi.
— De, că pân-acolo mai e! îl repezi un lucrător. Acu să ne-ngrijim
toţi de spital, că-s oameni în iel, oameni bolnavi, care n-au cum fugi.
Farmacistul recunoscu, în buhăiala obrajilor, ochii încărcaţi de
spaimă ai băcanului. Mai să nu-l…
— Vezi să nu te lovească damblaua!
Nu-şi dete o clipă seama că şi el arăta livid şi la fel de răvăşit.
— Şi ploaia asta, care nu se mai termină! suspină fără să vrea, pe
urmă îl zări pe Marius Podeanu. Uite că vine! Mult ţi-a mai trebuit,
omule, până să te îmbraci! Eu am fost gata într-o clipă. „Cioc-cioc!”
„Cine e?” „Eu, vecinul dumneavoastră, Nae Bădărău, nu ştiu ce dracu
se petrece la stăvilar, mă vai' că porneşte-ncoace, cu apă cu tot!…
Ascultaţi ce vuiet, ce bufnituri!”
Doctorul îmbrăcase mantaua de ploaie, dar ţinea în mână şi
umbrela. La una dintre ferestre apărură capetele înfricoşate ale
Rozanei şi Clarei – se zărea lampa pe masă, lumina slab încăperea.
Marius fusese de părere să nu fie treziţi copiii.
— Până unde a ajuns apa? întrebă el calm.
— Dracu ştie până unde? Zic lucrătorii de la uzină că înaintează
încoace, spre cimitir.
— Nu-i prea adâncă, domnule doctor, s-a lăţit ca nebuna, e cât
un fluviu de mare!
Deteră buzna în parc inginerul Bicescu, primarul şi şeful poliţiei,
după ei mai veniră şi alţii – directorul şcolii primare, cei doi judecători,
pompierii, institutorii, profesorii de la gimnaziu; aveau să mai
 X

sosească, la intervale mai mari, şi alţi cetăţeni, mobilizaţi de autorităţi

sau oferindu-şi serviciile de bună-voie; până şi jandarmii din comunele
învecinate, chemaţi grabnic, prin telefon.
Inginerul Bicescu se îndreptă spre medic, cu mâna întinsă.
— Trebuie să iei măsuri urgente de evacuare, doctore.
— Nu se poate rezolva altfel?
— Nu-mi iau răspunderea! Avem împotriva noastră ploaia şi
întunericul, le vom răzbi? Eu aş dori din toată inima, dar nu-mi este
îngăduit să las spitalul într-o situaţie ca aceasta pe baza unei simple
presupuneri. În orice caz, misiunea noastră e de durată, n-am putea,
aşadar, împiedica apa să sosească aici.
Dând cu ochii de concetăţenii adunaţi în parcul spitalului,
comisarul-şef peroră:
— Nu trebuie să-şi piardă nimeni capul, apa creşte încet, are
unde se întinde, să lucrăm toţi cu mintea limpede, scutiţi-ne şi scutiţi-
vă familiile de panică.
Inginerul îşi vedea de misiunea lui.
— Acum, echipa pe care am fixat-o, şi care a acceptat să meargă
cu mine, să fie gata de pornire. Ne va fi mai uşor să lucrăm dinspre
pădure, dar să ne grăbim, altminteri inundă râul şi într-acolo.
— Credeţi că din cauza ploii? tărăgăna doctorul vorbele,
pironindu-l insistent.
Inginerul avu o expresie mirată, nu înţelegea ce vrea să spună,
rosti iute, grăbit, oarecum nervos că-l întârzia:
— Treaba noastră e să descoperim ce se-ntâmplă la stăvilar, de
ce s-au înfundat gurile, cum susţin lucrătorii mei. Dacă e ploaia de
vină, mai precis râul umflat de ploile de la munte… ar necesita
drenaje… un lucru complicat. După mine, băieţi! Noi o să ne facem
datoria acolo, alţii aici.
— Domnule primar, atenţie la concetăţenii cu nervii slabi! Pe cât
posibil, să înlăturăm panica, situaţia oraşului nu e desperată, ca aici, să
organizăm din timp echipe de ajutor, casele din crâng au şi fost
inundate, pe cine trimitem acolo? Restaurantul şi cârciumile să
adăpostească oamenii! Să le facem loc şi în instituţii… Comisarul-şef se
îndreptă şi spre Marius Podeanu. Vă stăm la dispoziţie; cu ce începem?
Aici, comandaţi dumneavoastră.
 X

Doctorul dăduse instrucţiuni pentru evacuarea pavilionului

dinspre zăvoi, al contagioşilor, cel mai periclitat. Pe parcurs se consulta
cu autorităţile, deşi până la urmă el singur găsea soluţie pentru fiecare
neajuns. Directorul şcolii primare îi oferise localul – sălile de clasă, mari
şi spaţioase, erau potrivite pentru amenajarea în ele a unor saloane
provizorii, mutând acolo o parte din mobilierul pavilioanelor.
— Perfect! şi o să desinfectăm şcoala pe urmă, înainte de
începerea cursurilor – primarul fusese de acord, în plus, venise cu
sugestia ca sala de expoziţii, care se găsea într-o clădire din curte, să
fie folosită pentru contagioşi, iar cancelaria, drept cabinet şi, eventual,
sală de operaţie.
Judecătorii se ocupau îndeaproape de evacuarea contagioşilor,
găsiră iute rezolvarea pentru transportarea lor şi a pacienţilor mai grav
bolnavi, care aveau febră: pe somierele de sârmă ale paturilor, bine
înfăşuraţi şi feriţi de ploaie cu foi de cort şi umbrele.
Se împărţeau mereu sarcini – unii rămăseseră în incinta
spitalului, alţii amenajau sălile de clasă, la şcoală.
Veniră printre ei Clara şi Rozana, îmbrăcate de ploaie, cu galoşi şi
umbrele.
— Una dintre voi ar fi trebuit să rămână lângă copii. O să-i
trezească larma, şi când s-or vedea singuri în odaie…
— Am trimis-o pe Leana lângă ei şi i-am spus să nu-i scoale până
nu mă întorc. Nu puteam aştepta în casă, când e nevoie de atâtea
mâini aici!
Clara îşi impunea să pară calmă şi curajoasă, ca să-l susţină pe
doctor şi să potolească teama Rozanei – fata îşi revenea greu după
vestea primită cu un ceas mai înainte.
— Ar fi bine să-ţi trimiţi familia la Matei Soceanu, vorbi
farmacistul. Clara şi Rozana n-au ce căuta în învălmăşeala asta de
oameni şi bolnavi. Cred că la casa roşie nici n-a ajuns ştirea înecului.
— Ar fi perfect, Clara.
— Nu, Marius, nu plec! Să las pradă apei casa? E tot ce avem,
mai bine spus: ce-ai agonisit tu; ne-ar lăsa foarte săraci.
— N-are nici un rost să te nelinişteşti, apa n-o să ajungă până
aici, Bicescu o să găsească un mijloc… şi pe urmă, după câte aud,
creşte domol. Parcă nu mai toarnă nici ploaia… Cu capul dat uşor pe
spate, clipi din genele ude. Da de unde?! Nu vrea să stea.
 X

Moaşa Aurica alergă spre ei desfigurată – aruncase peste cămaşă

pardesiul, avea părul despletit aşa cum dormise. Fugise prin crâng, să
iasă la farmacie, şi de-acolo pornise către spital – apa îi inundase
curtea, izbea mâloasă şi mirositoare în zidurile clădirii, o să urce
curând pe prispă, va năvăli în casă. De la cei care se foiau pe străzi
auzise câte şi mai câte, le relată precipitat, abia respira: se înecaseră,
zice-se, o femeie şi un copil în zăvoi! Dar poate că nu era adevărat,
cum nu se adeverea că spitalul ar fi sub apă şi se cărau lucrurile
domnului doctor pe plute – moaşa se închină uluită, nu-şi revenea din
coşmarul trăit, întâmplarea întrecuse, de astă dată, cu mult prea mult
gustul ei pentru tot ce era dramă şi eveniment spectaculos.
— N-o să mă mai aleg cu nimic, ştiu bine! Apa o să-nece casa,
lucrurile mele… – pe neaşteptate, încremeni, merse spre medic
buimacă. Eu ce trebuie să fac? Daţi-mi de lucru!
— Evacuăm acum lăuzele, ai să le însoţeşti la şcoală, stai cu ele,
dă-le îngrijiri, aranjaţi, organizaţi totul!
— Şi micuţii? Unde sunt micuţii dumneavoastră? Domnişoara
Rozana?
Tonul de jelanie îl supără pe doctor, făcu un gest nervos din
mână, dar cum femeia insista:
— Nu purta de grijă nimănui, du-te unde e datoria dumitale!
Cum trecea pe lângă Clara, aceasta avu o expresie de oroare,
amintindu-şi ce fusese în stare să-i comunice lui Marius despre fratele
ei, pe urmă, înfăţişarea moaşei îi inspiră milă, o opri, îi atrase atenţia
să încheie nasturii pardesiului, că o să răcească. Poate ar fi fost
înţelept s-o asculte pe femeia aceasta?… Încercase în două rânduri s-o
prevină, pentru ce a respins ea, cu atâta vehemenţă?… N-avea decât
să se revolte după ce ar fi ascultat-o!
Farmacistul spuse că e nevoit şi el să plece, ca să-şi liniştească
familia, dar va reveni. Îl sfătui din nou pe doctor:
— Eu insist ca nevastă-ta să se refugieze în oraş, şi asta cât mai
e vreme.
Medicul îl înlătură din calea lui cu braţul desfăşurat larg,
deschizând cărarea pentru alte tărgi.
— Vreau să ajut, i se adresă Rozana lui Mihai Rudeanu, care
însoţea un convoi de bolnavi.
— În nici un caz la evacuarea contagioşilor! se sperie el şi o
 X

respinse, sfătuind-o să se îndepărteze. Poţi însă să te ocupi de prunci.

Nu mai sta pe gânduri, vrei să te molipseşti?
— Dar tu? se înspăimântă ea.
El plecă fără să-i răspundă, şi fata fugi spre pavilion, îi străbătu
culoarul, ca să ajungă în salonul lăuzelor.
Doctorul îl opri pe Sofronie, care se învârtea fără rost printre
ronduri:
— Du-te să constaţi cât a mai crescut apa, ia un felinar cu tine şi
un băţ! Nu te mai jelui, omule, din pricina parcului, avem ceva mai
urgent de îndeplinit acum. Dacă scăpăm numai cu parcul inundat, chiar
distrus, o să-ţi cumpăr plante şi flori cum nici n-ai visat, să răsădeşti,
fac comandă la o seră din Bucureşti.
Subchirurgul îl informă cum decurgeau treburile la şcoală şi se
interesă dacă se punea chestiunea evacuării materialelor, zestrea
spitalului, medicamentele – ar fi fost o treabă grozav de complicată,
mai complicată decât evacuarea pacienţilor, întrucât n-aveau decât o
căruţă la dispoziţie.
— Şi chiar dacă ni s-ar da o sută, ce să încarci mai întâi, şi când?
— Aş opina că nu e nevoie deocamdată să luaţi măsura asta
decât pentru aparatură şi medicamente, rosti Rudeanu, la care
sugestie se asocie şi Gore Livezeanu, adăugând:
— Dar se pot strânge şi celelalte, într-un pavilion mai puţin
primejduit, iar căruţa spitalului să aştepte pentru orice eventualitate în
faţa podului.
Aflând de la Clara cine erau cei doi tineri, doctorul lucrase
împreună cu ei. Care dintre judecători a fost victima ticălosului? Le
vorbi, la un moment dat, preocupat:
— Apa nu poate să înece spitalul dinspre cimitir, cel mult să-l
spele niţel, să-i murdărească, mai bine zis, zidurile. Dar va năvăli în
oraş dinspre crânguri, acolo n-are maluri pe care să le rupă, sunt teşite.
Situaţia ar fi mai limpede fără ploaia asta, are perfectă dreptate
Bicescu şi nu ştiu, zău, cum se va descurca.
— Nu cred să fi provocat ploaia stihia aceasta, rosti Rudeanu
ferm.
— Ai şi de ce! îl completă Gore Livezeanu. Am apucat destule ploi
mari aici, poate şi mai abundente… ploi de-o săptămână…
 X

— Se mai poate presupune şi altceva? întrebă doctorul,

precipitat.
— Poate căă…
Judecătorul privi ţintă în ochii lui, apoi scoase batista să-şi
şteargă faţa, un gest involuntar, ploaia îi udă obrazul din nou.
Rozana trecea în braţe cu un prunc – era o mogâldeaţă
înfăşurată într-o pătură cenuşie, care-i acoperea până şi faţa.
— Aş vrea să-l duc în casă, să-l ţină Leana, e prea umed, cum să-l
car până la şcoală, n-are decât patru-cinci zile. Vreţi să-l vedeţi?
— N-ar trebui să-i dăm mamei lui o grijă ca asta, drăguţa, lăuzele
au suferit un şoc, sunt şi aşa destul de speriate. Cum treceau ultimele
tărgi cu contagioşi, se traseră spre gardul viu. După ce terminaţi
evacuarea celor mai gravi, veniţi imediat aici să va dezinfectaţi! le
strigă purtătorilor. Asta ne-ar mai lipsi, să-ntindem molima! Am cădea
din lac în puţ.
— Mă duc şi eu la şcoală cu copilul, surâse fata unchiului,
ascultătoare, şi el îi întoarse surâsul, iar când se depărtă vorbi către cei
doi tineri:
— A venit la mine-n dormitor atât de speriată! Nici nu ştia ce
vorbeşte, tremura toată – ea a auzit cea dintâi gălăgia… Să te scoli în
întuneric, surprins de o asemenea veste! şi după o pauză: Domnilor,
dacă am avea cel puţin lumina electrică! Dar să orbecăi prin beznă, la
discreţia unor opaiţe? Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez cum se va
descurca Bicescu pe noaptea asta de smoală, cu apa care se
năpusteşte de sus, din văzduh, de la munte.
— O uzină cu instalaţiile pe care le are a noastră şi cu o cădere
de apă corespunzătoare ar trebui să furnizeze şi peste noapte curent
electric, se revoltă Rudeanu.
Doctorul râse amărui.
— Dumneata nu trebuie să pierzi din vedere faptul că o avem
numai de câţiva ani şi n-are destui abonaţi, iar concetăţenii care
beneficiază de lumină sunt rău platnici, de unde încasări sporadice,
lucrători neplătiţi la vreme… Uneori nu obţin plata decât după ce au
trecut prin faţa instanţei de judecată, cum bine ştiţi. Se opri ca să-i
spună lui Dobrin, care ajuta şi el la evacuare, să scoată căruţa din
remiză. Destul că ne lasă curentul sâmbăta şi duminica toată noaptea.
Îi dau dreptate, câteodată, cinicului Soceanu… Oraşul acesta adoptă
 X

greu binefacerile civilizaţiei.

— Chiar dacă am fi avut curent, ar fi fost acelaşi lucru, uzina e
de-acum inundată şi ea, se amestecă în discuţie subchirurgul.
Ei avură aceeaşi mirare: cum de nu le venise ideea aceasta?
— Ai dreptate dumneata, râse medicul nervos. şi eu tocmai eram
gata să arunc năpasta în spinarea cuiva… Bunăoară, mda, eram gata
să zic: Omul care a lăsat zăgazul a ales într-adins o zi fără curent! Uite
cum se lasă cineva dus de presupuneri eronate, plecând totuşi de la
nişte fapte precise – îşi culese apa de pe faţă în pumn.
Ploaia cădea mereu aceeaşi, cu ropot domol şi, după atâtea zile,
caldă într-un fel, în comparaţie cu aerul care înţepa. Frunzele castanilor
şi teilor străluceau la lumina amărâtă a lămpii cu gaz mutată de Leana
pe fereastră, cum o rugase Clara. Mihai încercă să citească pe chipul
doctorului ceea ce vorbele lui îl făceau să bănuie, dar n-avu timp,
Sofronie alergă din spate, răcni în auzul lor:
— Apa ie sub gardul cimitirului! Cât îl sufoca această situaţie
desperată, pricepură atât după pauza care interveni cât şi după o serie
de gâtuiri. Văicărelile curseră mai desluşit: Ce-am să mă fac, Doamne?
Acu vine stihia şi-nghite parcu! Se duc naibii şi rondurile, flori de unde
să mai scot, că n-am alte răsaduri, abia le schimbai p-astea.
— Deşi sunt mâhnit, mai că aş râde, vorbi doctorul. Termină
boceala şi du-te de ajută lui Dobrin! Lasă parcul, că tot vine toamna.
De oameni să ne îngrijim, Sofronie, la ei nu-ţi zboară gândul? Nu te
mişcă nimic în afară de patima grădinăritului?
Sofronie se depărtă tăcut, cu un mers împleticit – din când în
când, privea în urmă, ca şi cum apa s-ar fi târât după călcâiele sale –
nu vedea florile, bezna înghiţise totul. Nici peste-un ceas, vor putrezi
sărmanele într-o baltă mâloasă! Avu îndemnul să se înapoieze şi să le
culeagă.
— Ne-am pierdut capul, frate, de n-am luat înţelegere cu
inginerul Bicescu să ne anunţe prin cineva: poate ori nu să oprească
apa, s-o stăvilească într-un fel sau altul ca să nu înainteze spre oraş?
Glasul venea de la poartă, era al primarului. Domnule doctor, pe unde
eşti? Ce-ai de gând cu brişca aia? Dacă te-ai hotărât să evacuezi şi
ceva materiale, e un lucru înţelept, zic eu.
Indispus de sâcâielile autorităţilor, care nu-i ofereau un sprijin
efectiv, se mulţumeau să controleze doar cum se desfăşurau treburile
 X

la spital, doctorul îi vorbi lui Rudeanu:

— Probabil că sunt un om tare dacă-mi păstrez sângele rece
până acum. Cum judecătorul părea surprins, Marius îşi zise: „Se pare
că e băiatul ăsta grav, lui i-a surâs Rozana… de ce grav? Poate în
contrast cu prietenul lui, mai subţire şi mai vioi, mai detaşat. Cu ce
mijloace ai vrea, primarule, să transport baţacalele spitalului, când nu
am decât o căruţă şi trăsura?
— Marius, nu se poate să stai tot timpul în ploaie.
Dumneavoastră la fel, mai adăpostiţi-vă, nu vreţi să vă aduc nişte
coniac? spuse Clara, venind dinspre pavilion.
— N-o să mi se întâmple nimic, ploaia e caldă.
— De-ar înceta! Şuşotitul ei scoate omul din fire, mă împiedică să
ascult ce face apa acolo, în zăvoi, mi se pare, de aceea, că poate năvăli
oricând aici. Parcă ne-ar pândi din întuneric, gata să… Cred c-ar trebui
să scol copiii, începe să mă cuprindă teama – dar cum să-i transportăm
pe ploaia aceasta?
— Cum? N-au mai pus caii la trăsură? Ce se tot moşmondesc
frate, şi Dobrin, şi Sofronie?
— Trăsura o păstrăm pentru lucrurile noastre, imploră ea,
bănuind că lui nici nu-i trecuse prin minte un astfel de gând.
— Strânge într-un geamantan, două, doar ce crezi că ne e util şi
scoală copiii când vor fi înhămaţi caii, e cuminte să fiţi gata de plecare,
dar nicidecum să intri în panică!
Clara asculta atent ce se petrece dincolo de zid.
— Marius, plescăie apa pe-aproape! Vine apa, Marius, vine, o aud
perfect de bine. Alergă spre casă îngrozită, să trezească copiii şi să
fugă cu ei. Am să-l duc pe Oanea în braţe, Leana s-o poarte pe Mira,
renunţ la orice lucru, numai să scăpăm… M-a prins panica, nu trebuie
să mă las copleşită, copiii or să se înspăimânte… Se închină. Acum nu
ne mai rămâne altceva decât să ne păstrăm firea! Altfel, altfel… am fi
laolaltă cu pleava.
— Se pare că soţia mea are dreptate, rosti doctorul. Domnule
judecător, să grăbim, te rog, evacuarea ultimelor somiere, şi vezi dacă
ceilalţi, împreună cu colegul dumitale, au adunat materialele, să dispui
cum te vei pricepe, mă reped să-mi liniştesc soţia, de obicei nu-şi
pierde capul, în fine, biata de ea a avut azi o zi oribilă, nervii îi sunt
zdruncinaţi…
 X

Restul cuvintelor venite pe buze îl alungă cu o rotire a palmei.

Se şi auzea tropot, Dobrin îndrumă caii spre gardul viu, opri în
faţa locuinţei. şi animalele erau neliniştite, simţeau pericolul pe
aproape, copitele lor loveau cu neastâmpăr băltoacele adunate între
movilele de mâl şi pietriş.
Clara trecu printre tufe cu Oanea în braţe, înfăşurat în pled,
doctorul purta fetiţa – Mira dormea profund în pledul ei, în schimb
băiatul rotea ochii încă somnoroşi, fără să priceapă unde e dus. Mama
îi trase colţul pledului peste faţă, să nu vadă ce se petrece în parc, şi
intră în trăsura, în timp ce tatăl ocolea vehiculul să ajungă la scara
opusă. Rezemă fetiţa de trupul Clarei, şi ea o cuprinse pe după mijloc.
— Tu nu vii?
— Cel din urmă, Clara, la fel ca un căpitan pe vasul lui, glumi
soţul. Nu-mi duce grija, pot pleca oricând, sunt convins că stăvilarul nu
va ceda.
— Şi dacă cedează? ţipă ea.
El făcu semn spre copii, pe urmă merse să-i ajute Leanei – femeia
se lupta cu greutatea a două geamantane, i le luă, iar ea, la rândul
său, alergă să ia de-o toartă coşul purtat de Maria.
— Gata, nu mai aduceţi nimic! porunci doctorul. Am să încui eu,
Clara. Pe femei le trimit mai târziu, am nevoie aici de ele.
— Vă aştept în faţa Continentalului, îngăimă Clara cu un glas
tremurat, nu mă mişc, să ştii, de-acolo. Rozana unde e?
Se stăpânea să nu plângă de-a binelea, soţul. Pricepu în ce stare
se află, îi vorbi iute:
— Cred că mai e la şcoală, ai putea să te abaţi şi s-o iei cu tine,
n-are rost să se întoarcă aici, şpune-i asta din partea mea. Hai,
Dobrine, porneşte!
Vizitiul dete bice cailor, şi ei se rupseră din loc fornăind încet –
vuietul apei se desluşea mult mai limpede, iar când străbătură podeţul,
animalele se smuciră spre oraş cu spaimă. Dobrin prevăzuse acest
lucru, ţinu hăţurile strâns, le şi vorbi, să-i potolească.
— Diii! ce v-apucă?
Lacrimile i se înnodau Clarei în bărbie, plângea pe tăcute, să n-o
observe Oanea, care se agita în pled; trezit de-a binelea. Cerea prin
gesturi să afle unde-au pornit, noaptea, prin ploaie, cu trăsura. Mama
 X

susţinea cu un braţ greutatea fetiţei, care dormea tot adânc. Vuietul o

înfioră, strânse copilul la piept, silindu-se să sugrume în gât gâlgâiala
plânsului. „De nu s-ar deştepta Mira, ea e mai mare, ar înţelege ce se
întâmplă şi ar rămâne cu imaginea acestei nopţi de groază întipărită în
minte”. Ploaia turna în acelaşi ritm, însoţită de şuşotitul exasperant, o
împiedica s-asculte vuietul, şi spaima ei creştea – ceva necunoscut,
sălbatic şi ameninţător. Fugea pe urmele trăsurii. Nu-i rămăsese
altceva decât să se închine – se închină în minte, o rugăciune mută.
Apa complota cu bezna, se întovărăşeau peste tot. Licărirea slabă,
tremurătoare a lumânărilor de spermanţet, zărită prin geamul
ferestrelor, îi comunica o impresie sumbră; parcă erau privegheaţi
morţi înăuntru. Descoperi un centru mai agitat ca oricând, orăşenii
forfoteau pe trotuare, cădelniţând felinarele aprinse. Teama le sta şi lor
înfiptă în spinare ca vârful unei coase. Zvonul că apa mâloasă păşea
încet, dar sigur, spre inima oraşului, precum şi altele, numeroase,
dospite de imaginaţia unora şi azvârlite în gura lumii ca fapte
adevărate, scoaseră toată populaţia în stradă. Nici măcar în zi de bâlci
nu întâlnise Clara animaţia aceasta; oamenii băteau străzile fără nici
un ţel, nu cunoştea nimeni de unde o să se năpustească viitura. Câte
se auziseră? C-ar strânge în cleşte oraşul, din două direcţii; mai precis:
apa creştea peste aripile spitalului din două părţi, un fel de strategie
militară. Nimeni nu se încumeta să se avânte dincolo de farmacie,
limita spre spital şi-o fixaseră în capătul uliţei – prin beznă; se puteau
întâlni cu apa oricând, cine să mai distingă apa care înainta de
băltoacele adânci şi noroioase adunate din potopul cerului, care nu mai
contenea? Când intra gheata în lichidul vâscos, se şi declara în acel
cartier panica, individul urla, chema în ajutor – se înghesuiau într-acolo
toţi câţi auziseră; dar la lumina felinarelor şuvoiul nu era cel bănuit,
atunci se aprindea mânia, oamenii, păcăliţi, vociferau; curgeau şi
ameninţări, dar ia-l de unde nu-i pe împricinat.
— Cine-a mâncat, domnule, ce nu se vinde-n piaţă? Să s-arate
aici, în faţa mea, dacă-i dă mâna! Dumneata ai urlat? Ce ţi s-a năzărit,
omule? Cum nu? Atunci, de ce tremuri ca piftia? Poftim, să mai
înfricoşezi lumea! şi mai na una, avans, să te-nveţi minte! Ia lăsaţi-mă,
cum nu e el? Dacă n-ar fi fost, ar fi ripostat, nu sta de lemn-Tănase! N-
ar fi şters-o!…
Trăsura opri în faţa hotelului, dar pe partea opusă, ca să evite
gloata adunată pe trotuar. Ce caută lumea aici? De unde s-au adunat
 X

oamenii aceştia, cu tot felul de bagaje, mai degrabă lucruri

nefolositoare? Zări pe braţul unui bătrânel, mai multe umeraşe pentru
haine şi o singură cămaşă; în mâna unei adolescente – o pasăre
împăiată: o egretă, o frumoasă egretă cu evantaiul penelor subţiri
desfăcute între aripile închise, deasupra cozii. Holul era ticsit, pesemne
şi camerele fuseseră luate cu asalt. Cât staţionă trăsura, glasuri
răguşite de umezeală şi grijă împărtăşiră veştile aflate: cimitirul se
găsea sub apă de la miezul nopţii; în parcul spitalului, apa crescuse
până la ferestrele clădirilor, se circula pe un fel de plute, întocmite din
scânduri, şi în albii de rufe; dinspre zăvoi, curentul mişcase cadavrele
de câini şi oameni până la poarta spitalului; nu se mai ştia nimic despre
doctorul Podeanu, care s-a încăpăţânat să rămână acolo proţap, să
salveze avutul spitalului! Cineva protestă, arătând trăsura.
— Nu e a doctorului? Să mergem să întrebăm vizitiul!
Clara strigă cu mânie:
— Du-ne la han, Dobrin, nu-l mai aşteptăm pe domnul doctor, o
să te duci mai târziu după domnişoara Rozana s-o iei de la şcoală.
Grupul se alese cu o baie la picioare, băltoaca era adâncă în locul
unde staţionase trăsura. şi hanul era aglomerat; dar hangiul, care-i era
recunoscător medicului pentru că-i salvase soţia dintr-o sarcină
extrauterină, se dete peste cap să-i pregătească doamnei doctor două
iatace curăţele. După ce cără şi el împreună; cu băiatul de prăvălie
geamantanele şi coşul, sprijini palmele îndoite pe şolduri.
— E o cinste pentru mine şi nevastă că aţi mas la han! şi scuzaţi
de-ntrebare: asta-i tot ce-aţi salvat, ori aţi mai dus şi-n altă parte?
Veştile pe care i le transmise doamna doctor îl cruciră.
Dezminţeau toate zvonurile palpitante pe care le strânsese el cu
lăcomie, de la clienţii din cârciumă, ca să aibă ce povesti mai departe.
— Auzişi, mă? Doamna doctor n-a mişcat un scaun din casa
dumnealor! Băiatul se împleticea de oboseală şi nesomn, clipi că a
priceput şi abia îşi stăpâni căscatul, şterse cu mâneca ochii, care-i
lăcrimau. Du-te la bucătărie, că s-o fi stins focul, eu trec s-o scol pe
nevastă-mea, s-a dat o ţârică-n pat, că i se făcuseră picioarele butuci!
Muşterii mulţi, doamnă doctor, n-am mai pomenit aşa ceva, da pentru
onoraţii oaspeţi o să gătim numai bucate simandicoase, o să fiţi
mulţumiţi şi la noi, mă duc să-i zic nevestei: „Ia ghiceşte, cine-a mas la
noi?”
 X

Din bucătărie, hangiul trecu în cârciumă.

— Toate-s minciuni gogonate! Nici vorbă de înec, măsuri
preventive! îi înfruntă, cu emfază, pe zvonişti. Uite-acu pică doamna
doctor! „Am venit aici, că s-a dus vestea de felul cum primiţi muşteriii”.
Expresia chipului căpătă o undă de mulţumire; continuă cu nişte laude
inventate atunci pe loc, pe urmă rosti pe tonul de la început: Domnul
doctor e şi-acu la spital, şi domnii judecători… cu cine-or mai fi… ca s-
aleagă din magazia de materiale ce e mai de preţ. Restu, ce-o vrea
Domnul! Că de unde-aţi vrea să scoată oraşul zece-cinsprezece
camioane, poate şi mai multe!… Cum s-ar spune, toate rămân pe loc –
şi varu, şi cărămida, ţigla, materialul lemnos… şi mai auziţi una:
doamna doctor a părăsit locuinţa numai cu ce e pe dumneaei!
— Dacă doctorul n-a mişcat nimic din ce-i al lui, asta-nseamnă că
ştie el ce ştie, se amestecă hangiţa, din prag, ştergând palmele ude de
şorţ.
Hangiul se trase spre ea şi o mustră încet:
— Vorbeşte cu respect despre dumnealui, că-ţi scapă viaţa!
Aproape regreta că-i luase gura pe dinainte şi pe el, şi-or să
rămână cu hanul gol, dar vorbele lui nu convinseră pe nimeni.
— Despre ăi de-au stat în crâng auzişi, hangiule? Dacă-i
băsneală, du-te de-i cată! N-o să-i mai găseşti!
— Şi ascultaţi numai o ţârică de pe scara farmaciei! Cum vuieşte
şi bufneşte apa.
— Ţine minte ce-ţi zic! de-o lua apa stâvilarul, ne mătură şi pe-ăi
de-aici, cu tot cu şandramaua asta a dumitale!
Ce se auzea? Grupul lăsă discuţia aprinsă: N-a rupt apa
stăvilarul? În faţa cofetăriei nu mai rămăsese decât farmacistul, care
abia picase între ei, venind de la farmacie. Merse curajos către
cârciuma lui Nae Bădărău. Ce naiba face Nae? În ce-o să-ncarce atâta
marfă adunată în curte? Un du-te-vino alarmant domina dincolo de
gard, la lumina slabă a felinarului înfipt pe un stâlp, în mijlocul curţii.
Urechea lui înregistra totodată un duruit de roţi, strigă, fără să ştie cui
anume se adresa:
— Staţi, nu e decât o căruţă, de ce intraţi în panică? şi dacă are
Nae dreptate?… Nenorocirea lui ar fi completă!
Nu salvase nici un medicament. Intrase în farmacie, hotărât să le
strămute, adusese şi coşurile, dar… acurateţea locului – totul strălucea
 X

-, ordinea din dulapuri şi sertare… mirosea atât de plăcut, aproape

îmbătător! Mirosea mai întâi a proaspăt, a curat, un miros specific
oricărei farmacii, ar zice un profan, dar el distingea şi miresmele, pe
fiecare în parte, nările lui fremătaseră în faţa sertarelor închise… Îşi
imaginase deodată farmacia răvăşită, rafturile şi sertarele golite de
coşuri, borcanele, sticlele, pungile amestecate de-a valma… Ridicase
lampa spre borcanele albe, din porţelan, cu capace ţuguiate, moştenite
de la tată, tot farmacist şi el.
— Or să se spargă, şi unde mai găsesc altele? Că nu poţi
cumpăra o sticlă mai de soi azi!
Totul era aşezat cu chibzuinţă, se putea duce cu ochii închişi să ia
o substanţă. Hm! Poate că n-ar fi rău să mute măcar substanţele
deasupra raftului. Nu, n-o să deranjeze nici măcar o pipetă, totul să
rămână aşa, nu se va întâmpla nimic, nu se poate întâmpla nimic!
Ieşise în stradă după veşti. Aflase şi una adevărată: trăsura doctorului
a tras mai întâi în faţa hotelului, pe urmă a pierit pe şoseaua
Râmnicului. Aşadar, s-au dus totuşi la Soceni.
Curând, se apropie căruţa – încărcată, acoperită cu o foaie de
cort, caii se huţupeau s-o tragă prin nămolul gros; vizitiul mergea pe
jos, lângă ei, cioflăia cu încălţămintea, trecu pe lângă farmacist şi-l
stropi, fără să-l observe lângă gardul lui Nae Bădărău, pe urmă coti
spre şcoală. Farmacistul alergă să-l descoasă pe om ce s-a mai
petrecut la spital.
— A venit, domnule, apa, a venit, nu te mai mira aşa! Că nu dă
buzna, cum credeam toţi! şi nici nu ie mare. C-o creşte, asta-i altă
pacoste! Dumnealor nici n-au plecat, sunt tot acolo, mai adună ce mai
adună… O ţine naiba stăvilaru, că-i ridicat de meşteri buni! şi p-ormă,
ce-m face domnul inginer? N-o să-l destupe, credeţi? Stăvilaru i-al
uzinei şi, zic io, s-o duce pe apă şi uzina, nu numai parcu' mieu! În
asta-mi pun nădejdea, c-o desfereca dumnealui ce-o desfereca acolo,
să iasă toate bune până la urmă.
Mai înviorat, farmacistul se întoarse către casă, să-şi liniştească
familia. Soţia nu-l aprobase.
— Prevederea e mama înţelepciunii, iar tu te amăgeşti cu
presupuneri şi laşi farmacia pradă înecului, chiar şi casa noastră, pe
mine, fata… Vrei să fugim în ultimul moment?
Întâlni un grup care înconjura un cărucior cu bagaje, se opri,
 X

recunoscu familia şi se uimi:

— Ce-aveţi acolo, unde vă duceţi? Doar locuiţi pe deal!
— N-am luat decât hrană cu noi, încolo… Să fim cât mai departe,
asta vrem, vuietul se aude grozav de pe coastă! şi vine un miros! S-au
vărsat toate privăţile.
Se traseră iute lângă cărucior, să-l împingă către restaurant, în
timp ce farmacistul îi părăsise indignat.
Pe cine să întrebe dacă a sosit vreo veste de la inginerul Bicescu?
Pe primar, dar unde să-l găsească? Până la urmă, îl întâlni pe unul,
dintre poliţai. Nu, nici o veste, semn că treaba merge cum se
aşteptaseră.
— Şi-atunci, ce e de făcut?
— Ce crede fiecare, noi nu ne mai vedem capul! auzi dumneata
ce ticăloşi! S-au apucat să fure! Oamenii îşi părăsesc casele de frică,
iar hoţii năvălesc în urmă! – ridică braţele şi se depărtă fără un cuvânt
în plus.
— Aşadar, am avut dreptate să nu plecăm de-acasă!
Farmacistul călcă deodată ceva mai ferm, dar nimeri cu
picioarele într-o băltoacă până la glezne, înjură fără să vrea şi se
îndreptă spre casă.
Din nou se iscă duruitul căruţei, şi iarăşi se desprinse cineva s-o
întâmpine – ţâşni din beznă şi trecu în trapul cailor, lăsându-se pe uliţa
spitalului. Omul dete înapoi. „Unde naiba se duce? Nu ştie că apa e la
doi paşi?”
La puţină vreme, se închegă în lumina felinarului o formă nu prea
înaltă – dete colţul şi urmă căruţa. Lumina cădelniţă pentru o clipă
singură, ploaia se văzu ca o urzeală deasă de gherghef.
— Hei, cine e? Unde te duci, nefericitule, să te îneci?
Nici un răspuns, felinarul cădelniţa mereu mai în adâncul beznei.
Huruitul căruţei înăbuşea şuşoteala ploii, nici vuietul nu se mai
auzea. Era ca o vagă, dar înviorătoare speranţă că bezna şi ploaia vor
înceta cândva, că apa se va retrage în albia ei. Rozana înainta prin
băltoace aproape în fugă, să nu scape căruţa, înspăimântată că ar
putea rămâne singură, în întuneric, să întâmpine potopul de apă.
Teama pentru cei rămaşi la spital o gonise din cancelaria şcolii, unde
despacheta împreună cu moaşa Aurica instrumentele unchiului Marius
 X

– mai înainte refuzase să meargă cu Dobrin la han: „Avem atâtea de

făcut aici!” Îşi simţea picioarele ude până deasupra genunchilor, rochia
lipită de pulpe. Picurii se strecurau din păr şi alunecau pe gât în sân, pe
spate. şi totuşi, îi era cald – dacă nu i-ar fi scăldat ploaia faţa,
transpiraţia ar fi curs în aceiaşi picuri reci pe fruntea ei, îşi simţea
pielea încinsă, asudată sub mantaua de cauciuc; căldura se strecura
aburită de sub gulerul răsfrânt al rochiei de jerseu şi de sub mâneci, iar
în pumni ţinea foc. Cine a pus-o să se îmbrace atât de gros? Plouă, dar
e vară, mai e vară. Răcori o palmă, lăsând s-o plouă, pe urmă mută
felinarul s-o răcorească şi pe cealaltă.
Căruţa se depărtase, nu mai era decât un punct luminos în
întunecime, avu impresia că s-a pierdut în imensitatea opacă, umedă.
Lumina felinarului se strânse în juru-i ca o pavăză, ca un tovarăş
credincios, dar n-o reconfortă decât în parte, reveni impresia că e
încolţită din toate părţile – la fel ca în copilărie, când îşi scotea seara
cămaşa şi rămânea câteva clipe cu capul înăbuşit în faldurile ei.
Încetă şi rostogolirea roţilor cu cercuri de fier. Vuietul îi dete
brânci îndărăt – o întâmpina atât de aproape şi atât de înfiorător, încât
o cuprinse panica, se înecă, încercă să lupte cu braţele, ca şi cum în
faţa ei ar fi fost un zid, gata să se prăvale şi s-o zdrobească. Făcu alţi
paşi înapoi, agită felinarul în aer înnebunită, cu mintea seacă, privirea
dilatată – spaima i se aşeză pe piept ca o piatră de moară. Vuietul urca
şi din ea, cu fâşâit de valuri, cu zvâcniri şi bătăi ritmice în urechi,
anihilau orice alt zgomot, mărindu-i groaza – parcă ar fi asurzit şi orbit
dintr-o dată şi nu se mai putea orienta. O lumină slabă, la câţiva paşi:
unde se găsea? Se învârti să caute căruţa, pierise. Auzi glasuri. Glasuri
înăbuşite de vuiet şi ploaie: i se părea? În faţa ei – întunecime adâncă,
se deşurubă după lumină, oscila uşor, deodată zări podul, scânteia ud
şi se miră că-l găsea în direcţia aceea… dar tot acolo era şi felinarul
căruţei! Uite-o, oprită sub dud! şi apa, apa?… Un nou val de spaimă.
Era pe-aproape, o simţea – îi aude răsuflarea vicleană, e la urechea ei,
dacă mai face un pas, o înghite lichidul mâlos. Agită felinarul, din nou
zări podul, şanţul era plin de apă, se revărsa peste margine; înspre
cimitir, pământul se vedea cenuşiu, i se păru uscat pe întinderea
cuprinsă de lumina felinarului, apoi dete un ţipăt şi se retrase, o
încreţitură se formase la mijloc, căpătă creastă, şuvoi spre ea. Apa,
apa. Caii nechezară uşor, mişcară căruţa din loc, îndărăt, neliniştiţi. Se
repezi şi căruţaşul din parc prin poarta larg deschisă – trânti un balot
 X

greu pe pod şi alergă să prindă caii de dârlogi, îi frecă pe cap să le

potolească teama, pe urmă se huţupi iar cu balotul:
— Ho, nărozilor, că nu vine peste voi, lăsaţi-mă să-ncarc brişca!
Din nou glasuri înăbuşite! Parcă se apropiau. Rozana se scutură
de spaimă, ca un câine apa când iese din vad, şi strigă:
— Unchiule Marius! Mihai!
Sofronie o auzi, o şi zări, rămase uluit.
— Doamne, domnişoară, ce cauţi 'mneata aici? De unde ieşişi?
Ce-o să zică domnul doctor? Că doar a poruncit… Pricep! Moaşa Aurica
e una cu simţ de şarpe, zău aşa, se furişează unde n-ai crede şi vede,
şi-aude ce alţii n-aud şi… că uite ce năzbâtie-mi faci, vii încoace după
dumnealui, cân' ar fi fost înţelept să stai lângă mătuşă-ta pe un potop
ca ăsta! şi parc-ar fi vorba numai de ploaie?…
Grădinarul vorbea de unul singur; fata alerga cu desperare pe
aleea principală a parcului, hohotind încet, nu-şi mai putuse stăpâni
plânsul.
— Rozana! Se pomeni înlănţuită puternic – Mihai îi apăsa capul
pe pieptul lui, uitase de prezenţa doctorului. Ţi-am trimis vorbă, să ne
aştepţi la şcoală sau să te culci – îi vorbea ca unui copil nedisciplinat.
— Jude, unde eşti, jude? se prefăcu medicul că îl caută. Să
mergem şi noi, n-avem de ce să facem pe eroii pentru o cauză
pierdută, natura e mai puternică decât noi, trebuie să ne resemnăm.
Apa îi ajungea până la glezne. Călca prin ea nepăsător, ca şi cum nu şi-
ar fi dat seama de asta. Drăguţă, tu aici? Ah, Rozana, mă mâhneşti!
Fata se repezi din braţele judecătorului spre el.
— Mi-a fost teamă… unchiule, credeam…
Plânsul n-o lăsă să sfârşească. Doctorul o cuprinse cu amândouă
braţele, mişcat, şi îi puse un colţ al mantalei pe cap.
— Să plecăm. Dumneata unde locuieşti? se răsuci Marius spre
judecător.
Tânărul se uită la el ţintă, luă felinarul pe care i-l întinsese fata şi,
fără un cuvânt, fugi în uliţă. Abia de acolo strigă:
— Bătrânii sunt singuri, n-au nici un ajutor.
— Locuieşte în crâng, suspină Rozana.
De la poartă, doctorul cercetă clădirile cu o privire fugară, înadins
ocoli locuinţa lui, ca şi cum le-ar fi spus: „Păstraţi-vă calmul, până la
 X

urmă biruim noi stihia apei!”

Apa cuprinsese şi podeţul, dar nu era mare, nici nu se repezea.
Rozana ridică ochii: ploaia continua cu tărie.
— Ce-o fi, om mai vedea! rosti unchiul, calm, şi trase fata de
braţ. Să mergem acum la noua aşezare spitalicească, să constatăm ce
treabă s-a făcut acolo. Dacă nu ne pierdem capul, o să biruim şi
neajunsurile acestea! Şi, mai ales, să nu ne alegem cu victime
omeneşti… Principalul e acum să scape oamenii – părea să-şi
vorbească sieşi.

▫ XIX ▫
Cobora panta, agale, un car, sub năvala potopitoare a ploii,
şuvoaiele depăşiseră şanţurile, curgeau peste şosea – pe alocuri o
adânciseră, luând cu ele pietrişul, încât părea o albie de râu. O umbră
se trase din faţa carului, aşteptă ghemuită; se întoarce din chirigie,
pasămite, şi străbate oraşul ca să ajungă la vreun cătun învecinat. În
spate, unde se termina oiştea, atârna un felinar. Omul de sub coviltir se
lupta cu somnul, şi ca să nu-l biruie, suduia cu glas moale boii. Mârâi
un câine spre ghebul din margine, i se şi văzu silueta lunguiaţă,
costelivă – păşea pe lângă car, legat scurt. Prin golul coviltirului se
desluşiră cojoaca miţoasă a săteanului şi căciula ţuguiată. Umbra
aşteptă să treacă şi să se depărteze carul, pe urmă traversă şoseaua.
Gâlgâiau pâraie peste tot, ploaia sfâşia văzduhul deasupra,
împiedicându-l să se prăvale peste pământ, greu ca o planetă, aşa cum
îl simţea umbra aceea. Îşi dori o şubă ca a chirigiului şi o căciulă
ţurcană.
Casa roşie primea pe turlele ei ţuguiate, de tablă, torenţii, îi
îndruma prin jgheaburi către burlane. Pe aproape vâjâia pădurea,
bătută de un vânt nordic. Umbra rămase chircită o vreme lângă
verandă. Cum sta nemişcată, o puteai lua drept tulpina unui copac
retezat. Se ridică într-un târziu – poate după multă tocmeală cu sine –
şi se furişă spre una din ferestrele zăbrelite. Paşii plescăiau, se temu –
deşi n-avea rost -, înţepeni răşchirată, lungă şi subţire. Din casă nu
parvenea nici un zgomot – lipi urechea de zid, ascultă atent, se
scurgeau streşinile, iarăşi se temu: Ce să facă? Merse deodată spre
geam, făcu loc pumnului printre dreve şi bătu uşor, ascultă cu
încordare, bătu din nou, mai tare: aceeaşi tăcere. Cimentul se băltise la
picioare, tremura, îşi pierdu stăpânirea, pumnul lovi peste batistă, să
 X

anihileze plesnitura sticlei – geamul căzu însă în interior, cu zgomot.

— Dina!
Pauză. Chemă iarăşi, teama creştea.
— Cine e?
Un glas somnoros. Mai degrabă o vorbire în somn, bănuind că
visul continua. Cum toarnă afară!
— Vino până la geam, n-ai de ce să te temi, grăbeşte-te, sunt eu,
Barbu.
Un zdupănit.
— Vin îndată, să pun ceva pe mine.
— S-a-ntâmplat ceva grav.
Frecuş pe cutia cu chibrituri, se şi aprinse flăcăruia capsei, licări
numai pentru o clipă, se stinse. Alt chibrit. şi altul. În fine, la lumina
mai puternică a lămbuşului îi zări picioarele goale, care căutau papucii.
Se apropia. Capodul rămăsese descheiat, avea cămaşă dantelată, cu
poale largi.
— De ce-ai spart geamul?! întrebă nemulţumită.
El îi privea părul, despletit acum, lung până la şolduri, o comoară
pentru o femeie.
— Dina, eşti cu adevărat o fată frumoasă! Întinse braţele printre
dreve, spre capul ei. Credeai că am venit să te răpesc? nu izbuti să-i
surâdă.
— Ce s-a întâmplat?
El continuă jocul sentimental:
— Eşti dulce, fetiţo, atât de dulce încât nici n-ar merita să mă
preocupe altceva – aşeză obrazul ud peste mâna ei, o mângâie, o
sărută. Vino, te rog. Pe terasă.
Spune ce s-a întâmplat.
Îl supără insistenţa fetei.
— Ţii cu tot dinadinsul? E ceva neplăcut, grozav de…
Ea trase mâna şi se şterse cu un gest involuntar pe capod.
— Se pare că vine apa peste oraş.
O aţintea ciudat, parcă duşmănos, urmărind efectul vorbelor lui.
— Care apă? Râul? A crescut atât de mare?
 X

Barbu nu-şi lua privirea dintr-a ei.

— Şi spitalul e la doi paşi de zăvoi! – gura lui avu o strâmbătură.
— Nu-mi ascunzi nimic? Simţea că nu-i dezvăluie ce ştie, ca să n-
o înspăimânte, desigur. Mă duc să-l trezesc pe tata!
Privirea lui se lărgi surprinsă. Naiba l-a pus? Nătânga asta, în care
şi-a pus nădejdea, o să dea tot planul peste cap. Îi vorbi cu asprime:
— Lasă-l pe taică-tău în pace, n-ai decât să-l scoli după ce plec
eu, doar nu eşti într-atât de naivă să nu pricepi că n-ar fi înţelept să
dea ochii cu mine… Îi lăsă timp de gândire, şi după surâsul ei
emoţionat – se şi fâstâci – îşi dete seama că nu mai are de ce să se
teamă. Cred că s-a şi dat alarma, s-or fi dus cei de la uzină la stăvilar.
O să se rezolve, sunt sigur că până la urmă… N-a fost chip să aţipesc
până la miezul nopţii, iar după ce am aţipit, m-a şi trezit vuietul apei.
Râse nervos. Nu e nevoie deocamdată de prezenţa tatălui tău. Pricepi
de ce m-a adus acest pretext până aici, prin ploaie, când toată lumea
doarme? Te visez de câteva nopţi – îi mângâie mâna, fata observă ce
ud e.
— Ai să răceşti, nu trebuia să vii.
— Aş bea ceva, o băutură tare, să mă încălzească.
Ea se oferi să-i aducă.
— Vezi să nu te simtă cineva. Poate găseşti, n-ar strica, şi un
aperitiv, nu pot să beau pe stomacul gol.
Rămas singur, lipi obrazul de dreve. „N-am nici pe dracu, sunt
bine echipat, fetiţo, nu de răceală mă tem eu, nu frigul vreau să-l
înmoi”. Dar de ce-a făcut el tâmpenia asta? Ce l-a apucat? Treaba lor!
Ce-i mai pasă? Au făcut ceva pentru el? În fiece clipă s-a simţit un
câine oploşit, poate de aceea a şi muşcat pe furiş, înrăit, a muşcat ca
să muşte! Să se ducă naibii toţi, cu oraş cu tot! Se reîntorsese spăsit,
dispus să-i iubească, avea nevoie de atâta iubire! Ca să se simtă om,
iertat şi purificat – iertat la urma urmei de nişte greşeli comise la
tinereţe, pentru care se condamnase îndeajuns şi el. Trecuse pe lângă
casa roşie şi n-o putuse depăşi prea mult, o simţea în urma lui vie,
cerând parcă să fie omenos, şi carul acela îl răsucise din drum, se
hotărâse: „Fata e naivă, mă iubeşte, va crede tot ce-i spun”. Avea
deplină încredere în iubirea lui curată! La naiba, el a pierdut de mult
capacitatea condamnabilă de a iubi. Iubirea? Orbire, boală, sminteală!
Dacă împrejurări nefavorabile nu-l împiedicau, ar fi înhăţat fata. Se
 X

bucura, totuşi, că-i scăpase. De ce? La ce mai folosea? O virtute

gratuită! Virtutea nu e decât sărăcie a spiritului, a zis un deştept.
Iubirea ei nu schimbă nimic. E din cale-afară de prostuţă. Rozana doar
pare naivă, dar are o antenă grozav de sensibilă. Dacă ar fi reuşit să
stea de vorbă cu ea, dacă i-ar fi îngăduit… Nu, nu putea s-o acuze.
Imbecil ce fusese! I-a pierdut prietenia, s-a lăsat antrenat… un idiot, un
mare idiot! De aici au pornit toate eşecurile. „Dar să vină fata mai iute,
ce naiba moşmondeşte? Nu i-a trezit cumva pe ai săi?” Ascultă atent.
Nimic. Se trase din dreptul ferestrei, gata s-o tulească la auzul unui
glas străin. Dracu ştie ce l-a apucat să se lase dus de un îndemn. Şi-a
periclitat situaţia, se ştia omul faptei hotărâte, există acum cineva care
ştie că n-a părăsit oraşul.
Se întoarse fata, într-o mână cu lămbuşul, în cealaltă cu o
farfurie, iar sticla cu secărică subsuoară. El se lipise cu spatele de zid,
în urechi nu avea decât curgerea streşinilor. Gestul l-a făcut numai
pentru Clara! Acum era limpede de ce se oprise la casa roşie: „Pentru
tine, Clara, şi-mi pare rău pentru suferinţa ta”.
Apucă sticla cu lăcomie, după ce se interesă încă o dată dacă n-a
trezit pe cineva – în nări simţi mirosul de usturoi al chifteluţelor,
stomacul lui se convulsionă de parcă implora să-l îndoape cu mâncare
mai întâi, el trase totuşi câteva duşti zdravene, să se încălzească.
Secărica trecu prin stomac ca un foc, îi arse şi măruntaiele, îl
înfierbântă pe dinăuntru, şocul îi închise pleoapele tremurător, întreg
corpul lui osos păru agăţat de un mâner nevăzut, îngăimă sufocat:
— N-am auzit, te-a simţit cineva? adăugă iute: Pune, te rog,
pâinea şi… restul într-o hârtie, ai o hârtie la tine-n odaie? Le mănânc
mai târziu. Stai, nu te mai duce nicăieri, am batista asta în plus. Se
căută în buzunar, şi pentru prima dată i se desluşi unda de panică
adevărată care-l scutura, cu toată fierbinţeala alcoolului. Puse sticla din
nou la gură, după ce-i întinse batista, şi bău cu ghiorţăituri, să-şi
amorţească presimţirile; dă-i dracului, n-or să-l înhăţe, a plănuit totul
magistral! râse nervos, vorbi tare: Arsură binefăcătoare, eşti edenul
oricărui nenorocit! În celălalt mi-e lehamite să ajung, condiţiile de
intrare sunt prea grele, mai dificile decât cele impuse de castele
hinduse. Ia ducă-se naibii orice filosofare şi să-mi văd mai bine de
drum! Se şterse la gură cu dosul palmei, nepăsător faţă de gesturi.
Dina, mă iubeşti? Mă mai iubeşti? Chiar dacă mă iubeşti acum, nu ştiu,
zău, ce-o să fie mâine – de fapt, mâine e azi, a trecut de două, cred. Nu
 X

ştiu ce-ai să mai susţii după ce ţi-or împuia ăia capul! Poate că ai şi
auzit unele lucruri urâte despre mine. Din punctul meu de vedere, nu-
mi pasă! E de vină numai steaua mea! Există pe lume mari ticăloşi
cărora li se aduc osanale! Popoare întregi s-au închinat fie în faţa
vreunui papă asasin, fie în faţa vreunui Irod! Ia s-auzim care-ţi sunt
sentimentele! Depinde de ele dacă am vreo şansă… Cum Dina tăcea,
el se apropie de dreve. Draga mea, plângi? Obrajii fetei erau cu
adevărat brăzdaţi de lacrimi, el păru mişcat, azvârli sticla peste
marginea verandei, se întoarse. Aş vrea să te sărut şi nu o pot face din
cauza drevelor. Ciudată casă! Tatăl tău e un om original, pun prinsoare
că şi pe seama lui se vorbesc destule! Nu vrei să vii, totuşi, pe terasă?
Numai pentru o clipă. Te temi? Tremuri, de ce tremuri aşa? Jur pe
Dumnezeu, îţi vorbesc sincer, teribil de sincer, idiot de sincer! Numai
steaua mea păcătoasă m-a adus la casa roşie. Hai, nu te mai codi, vino
pe terasă! Poate că niciodată n-am meritat o mai mare încredere.
Dina plecă de la geam, lăsă lămbuşul pe pervaz, el o aştepta în
dreptul uşii emoţionat, o cuprinse în braţe, o apăsă de mantaua lui udă
– băgă de seamă şi îngăimă printre sărutări:
— Să-ţi schimbi cămaşa! O clipă, Dina, numai o clipă, să-ţi văd
faţa – glasul lui răguşise, privirea căuta să-i distingă trăsăturile, aluniţa
de pe obraz, gura, o împinse spre lumina lămbuşului. Fata tremura, o
acoperi cu sărutări fugare, deveni grijuliu: E răcoare, şi cămaşa ta s-a
udat, nu vreau să te îmbolnăveşti din cauza mea, du-te, am să plec şi
eu… să nu se trezească vreunul dintre ai tăi. În clipa aceasta mi-am
primit pedeapsa!
— Ce pedeapsă, ce vrei să spui? întrebă buimacă.
El o trăgea spre uşă, o răsuci de umeri şi, înainte de a-şi
desprinde palmele, o sărută pe păr.
— Hai, du-te înăuntru!
Rămase prăbuşit peste uşa închisă, nu mai ştia unde se găseşte.
Ce ameţeală grozavă! L-a îmbătat secărica, nu trebuia să bea pe
nemâncate. Auzi glasul Dinei la fereastră:
— Ce pedeapsă? N-am înţeles nimic.
Barbu nu-şi aminti, se desprinse cu efort, merse către scară
împleticit.
— Să-ţi scoţi cămaşa, repetă pentru a nu ştiu câta oară, în timp
ce cobora treptele.
 X

— În legătură cu mine?… Spune-mi, te rog! Eşti atât de ciudat

acum! Mi se pare că visez.
Sta ţeapăn şi încovoiat, în ploaie, crăcănase picioarele ca să nu
cadă – avea o poftă nebună să doarmă, să se aciueze fie şi în şanţ, nu
pricepu de ce starea aceasta i-l evocă pe Costin adolescent, în grădina
de acasă, sfădindu-se cu el pentru locul din hamac, un hamac mare,
atârnat între doi pruni, la umbră.
— Pe frate-meu Costin l-ai cunoscut?
— Pe Costin? se bâlbâi fără să înţeleagă ce legătură avea bietul
nebun cu…
— A murit acum cinci ani aici, în oraşul ăsta idiot! Mielul lui
Dumnezeu! Un miel care a turbat! Ba nu, nici măcar atât, sărmanul! N-
a muşcat pe nimeni, alţii l-au muşcat pe el.
— Venea şi pe la noi, dar de ce vorbeşti aşa? Tata ţinea grozav la
el. Era atât de învăţat! N-a făcut nimănui nici un rău… nici măcar cu un
cuvânt.
— El era nebun cu adevărat şi nu făcea nici un rău! Dar asta
înseamnă, fetiţo, că numai nebunii mai au azi capacitatea de a fi buni
şi blânzi? Barbu hohoti nervos. Mi-ai dat o a doua pedeapsă!
De la fereastră, Dina nu-l mai zărea – ascultă multă vreme să-i
audă paşii, impresionată de tristeţea lui, tristeţe care se furişa şi în
inima ei. Râsul lui rămase undeva în ploaie, se înfioră, închise
fereastra, observă geamul spart – în clipa aceea îşi aminti pentru ce
anume urcase el dealul, şi se precipită să-l trezească pe tată,
înfricoşată dar şi bănuitoare: „La urma urmei, ce e adevărat din tot ce
mi-a spus?” Intuia ciudăţenia situaţiei, imagini şi cuvinte îi încinseră
fruntea. „Nu înţeleg absolut nimic!”
— Ce e? Umbli ca o somnambulă? Parc-ai mai trecut o dată prin
camera mea.
— N-am mai trecut, pesemne ai visat! A fost cineva la noi, să ne
anunţe că râul a ieşit din matcă. A ieşit din albie, s-a umflat şi a
inundat oraşul.
— Ai avut un coşmar, du-te şi te culcă.
— Tată, priveşte, sunt udă de ploaie, am fost pe terasă, am vorbit
cu omul.
Matei sări din culcuş, dezmeticit dintr-o dată.
 X

— Ce tot îndrugi?
Din încăperea alăturată, o odaie retrasă ca şi a lui Matei, se auzi
glasul Veronicăi Soceanu; întreba ce se întâmplă cu ei, de ce s-au
trezit. Matei puse un deget pe gura fetei.
— Pe copila asta o doare o măsea şi-i pun un pansament, aşa că
nu ne lua în seamă, Nică dragă, dormi liniştită, cum ţi-a recomandat
Novăceanu. Acum, că-l avem pe Marius acasă – s-a întors, după câte
aflai -, totul o să fie bine, cum nu se poate mai bine! În vreme ce o
ducea cu vorba, se îmbrăca înfrigurat. Să stai cuminte acasă – îi şopti
Dinei -, şi maică-ta să nu afle nimic, absolut nimic! Acum caută
felinarul, mantaua şi galoşii mi le iau eu singur de la cuier, am să ies
prin faţă, să n-o trezesc pe bătrână, pe ea n-o păcăleşti, vezi să calci
cu labe de pisică! Păcat că n-am o lanternă, mereu am zis să-mi
cumpăr una…
Dina se furişă pe uşa întredeschisă, lăsându-l să bombăne.
Drumul spre stăvilar în loc să se scurteze se îndepărta tot mai
mult, cu atâtea ocoluri, ca să evite puhoaiele. Înaintau prin pădure cu
felinarele aprinse, dar lumina lor nu înlesnea în nici un fel orientarea,
întunericul cleios era greu de străpuns, mergeau purtaţi mai degrabă
de instinct, drept reper având îndepărtatul vuiet al apei. Ploaia şiroia
pe trunchiuri devenită torenţială, îşi vărsa găleţile şi în capul lor –
printre arbori alunecau şuvoaie repezi, dar încă mici şi rotite, neştiind
parcă încotro s-o ia, ca nişte insecte cu mers dezordonat. Stăpân peste
pădure era vâjâitul, acea mirare răguşită a ploii: aaaaaaaaaaaaa! la
nesfârşit, obsedantă. Coaja copacilor, verzuie-argintie, sclipea de parcă
ar fi fost unsă cu clei. Nimic nu stânjenea nici curgerea potopitoare,
nici creşterea apei sub picioarele lor! Impasibilitatea pădurii îi apăsa,
dezastrul părea iminent. Uneori, nimereau în locuri unde apa băltea
adâncă, le ajungea până la genunchi – atunci se agăţau de crăci şi
căutau să iasă din mâlul care le sugea paşii. Ramurile fagilor se
balansau deasupra apei încărcate tot de apă, bulbucau şi împroşcau
oglinda gălbuie. Ca să scape de puhoi, se îndepărtau, dar venea după
ei ca un lup ce adulmecă prada. În frunte mergea inginerul Bicescu, cu
gluga mantalei trasă peste frunte – ploaia şiroia din unghiul ei ca dintr-
un burlan, călca apăsat, fără să mai ocolească micile smârcuri, căutând
drumul spre stăvilar mai mult orbeşte. Aţintea urechea, şi clocotul
năprasnic îi insufla o voinţă dârză, îl îmboldea să înfrunte forţa naturii:
o să readucă apele în puterea lui! Nu prea ştia cum, iar oamenii săi
 X

amuţiseră descurajaţi. După vuiet, care se depărta, pricepu că e timpul

să iasă din pădure şi să se îndrepte către malul râului. Le spuse acest
lucru celor din echipă. Unul îndrăzni să sufle:
— Cu stihia nu-i de glumit! Până nu-şi face de cap, nu se
potoleşte.
Altul oftă:
— Şi bezna asta, potopul ăsta, vuietul!…
Dar nici înapoi nu mai puteau da.
— Năvăleşte încoace ca un copoi pe urma vânatului!
Cineva râse amar.
— Ce-o fi în faţă, om vedea, pe când îndărătul nostru am şi
văzut!
Omul înalt, care-i îndruma, rostise puţine vorbe de la plecare – li
se părea înfrăţit, cu forţa ce declanşase ploaia, care deschisese, adică,
zăgazul cerului… Între ei nu schimbau impresii, numai suspine, se
ţineau după şef, aţinteau urechea ca şi el, se opreau când încremenea
el, având această convingere: „Ştie el ce ştie, că de-aia e om învăţat.
Târau după ei încălţămintea jilăvită, îngreunată de nămol, jucând
lumina felinarelor printre copaci – şi îmbrăcămintea părea să-i tragă
spre pământul mocirlos. De nicăieri nici o chemare, un muget măcar,
sau un lătrat de câine! Pierise lumea toată? O înghiţise stihia? Poate că
apa înecase crângul cu tot cu case – şi casele lor -, poate ajunsese
până în inima oraşului, cine mai era în stare să socotească ceasurile de
când luptau ei cu ploaia, cu mâlul şi bezna, să ajungă la stăvilar, lua-l-
ar dracu de stăvilar?! Că poate nici n-au ce căuta acolo, mai bine să fi
mers fiecare acasă, să fie lângă ai lui şi să salveze ce bruma apucau să
arunce într-o roabă. Dar tocmai acest gând, la cei de-acasă, îi îmboldea
la drum:
— Desfundăm gurile şi ne întoarcem, asta e acum treaba
noastră!
Omul înalt îi căra neobosit după el. Ploaia era mai caldă în
comparaţie cu bălţile în care plescăia încălţămintea lor – le scălda, ca
un duş, trupurile încinse de mers. Vâjâiala codrului, şiroirea zănatică
peste trunchiuri, însoţită de bolboceli şi o şuşoteală nesuferită – mai cu
seamă şuşoteala aceasta îi deprima: ca şi cum natura ar fi comunicat
ceva tainic, planul unei capcane, o capcană pentru ei – se suprapuneau
parcă, în chip molcom ca o obsesie, peste vuietul ce se apropia. Vuietul
 X

sosea pe jos, greu, vâjâiala se păstra deasupra capetelor lor, turtind

şuşoteala, comprimând-o la înălţimea trupurilor, în dreptul urechilor –
auzul se încărca de acest zgomot uniform, şi încordarea de a deosebi
pe celelalte le înfierbânta mintea. Atunci, totul se învârtea, se vârtejea
ameţitor.
— Oh, măi frate, asta-i apocalipsa!
Sudoarea curgea pe dedesubtul cămăşii ca după o baie cu aburi.
Mersul deveni pe neaşteptate cadenţat, călcau pe pământ ferm.
Inginerul întrebă de unelte şi de frânghii – frânghiile le petrecuseră
peste umăr, colac, vârâte şi pe sub cazmale, dar uite că se
desfăcuseră, cum n-au băgat de seamă? şi atârnau pe lângă picioarele
lor, prin lacovişti, şi se împiedicaseră unii, fără să priceapă de ce. După
ce le strânseră, porniră cu paşi mai siguri – primeau acum necontenita
deşertare a văzduhului în acelaşi chip cu arborii şi pământul,
apropiindu-şi şi ei ceva din măreţia firii, măreţie nedezminţită nici în
clipa când producea dezastre. Lumina felinarelor căuta să străbată
zidul de întuneric – întunecimea de smoală – cu slăbiciunea unor
burghie ce încearcă să sfredelească un munte. Bezna devenea un
mediu refractar, razele se întorceau către ei parcă turtite şi strâmbate,
micşorând spaţiul de siguranţă.
Stăvilarul nu mai apărea, nici digul şi nici partea malului
zăgăzuită înalt! Poate rătăciseră drumul? Cum să pierzi simţul orientării
într-un loc pe care-l cunoşti în amănunt, aşa cum îţi ştii toate semnele
de pe obraz ori de pe trup? Nu era de vină atât ploaia, cât mai cu
seamă bezna; unde s-ar fi răsucit, dădeau de adâncimea ei neguroasă.
Dar nu cotiseră cumva, în neştire, chiar înspre puhoaie? Atunci să te ţii!
Spaimă şi zvârcolire în mocirlă… La ce dracu mai poartă ei uneltele
astea grele? I-au deşelat. Aproape nu mai au putere să le care, iar
frânghiile zău de nu i-or strânge până la urmă de gât, că uite cum se
înfăşoară colacul! De ce naiba s-a agăţat, de l-a smucit îndărăt?
— Bă Marine, calci pe frânghia mea!
Omul trecu înainte încruntat.
— Strânge-o dracului, era să cad!
— Stai, bă, mi-a căzut sapa, orbecăi după ea. Unde naiba?
Aşteptaţi, băăă!
Nu întrezăreau drept sprijin, în caz de înec, decât trunchiurile
viguroase ale copacilor – numai dacă oboseala, care începea să le
 X

furnice muşchii, nu i-ar imobiliza; bunăoară ca pe plopii ăştia ori, mai

colea, fagul ăla uriaş, ce se uită ca la o comedie! Omul înalt s-a oprit, îi
îngrămădeşte ciopor… să le dea, în sfârşit, instrucţiuni, ia s-auzim.
— Băieţi, speram să fie mai uşor, dar după câte constataţi şi
voi… Fiţi cu mare băgare de seamă! Planul meu era să ajungem cât
mai iute la stăvilar, dar n-am dat nici măcar de dig, deşi, sunt sigur,
mergem pe drumul bun. Nu numai că vuietul e mai puternic, dar vine
exact din direcţia aşteptată. După socoteala mea, vom găsi în această
parte apa mică, aşa presupun… N-o să vă sperie, cred, o baltă până la
brâu, de vreme ce ştiţi să înotaţi. Unii dintre voi… Marine, tu parcă mi
te-ai lăudat, pe drum, că ai trecut o dată Oltul, în dreptul podului de la
Râmnic, pe când îţi făceai armata în acel oraş. Chiar şi una până la
gât?… Dacă am descoperi digul, treaba ar fi ca şi făcută, încât să mai
căutăm, pe-aici bănui că e potrivit să înaintăm.
Continuată căutarea, în grup strâns, presimţind primejdia.
Urmăreau locul cu felinarele, lumina lor înfrăţită desluşea în apropiere
fiece amănunt. Marginea pădurii fusese înecată, acolo apa suia cam de
un sfert de metru în jurul trunchiurilor – un val de teroare îi înghesui:
desigur că apa se adâncea mai departe fără fund. Inginerul se
desprinse, îi lăsă grămădiţi ca pe un ostrov şi merse să cerceteze
îndelung, cu felinarul, porţiunea aceea de teren; întinse piciorul, se
reîntoarse la grup şi, fără o vorbă, puse felinarul jos şi îşi dezbrăcă
mantaua, o azvârli cu un gest detaşat pe craca arborelui din apropiere.
Ce vrea să facă? Îl urmăreau atenţi, văzură că înainta precaut în masa
gălbuie. Era singura cale să-i liniştească, efectul fu cel scontat, oamenii
se mustrară între ei:
— Bă, nu venirăm pân-aici să lăsăm totul baltă!
Prindeau curaj, sau doar îşi făceau curaj.
— N-avem încotro, fraţilor, de întors tot nu-i chip!
Cel dintâi îşi scoase scurteica flăcăul care istorisise inginerului,
pe drum, până să pătrundă în codru, cum luptase cu undele bătrânului
Olt şi cu sorburile lui viclene, mai ales.
— Te sug, domnule, şi mi te răsucesc, de-ţi pierzi răsuflarea, iar
de ţi-ai pierdut şi cumpătul, viu nu mai ieşi din puţul lor adânc!
Inginerul le lumina calea, îi aştepta tăcut, înfrăţeau lumina
felinarelor ca să domine întinderea lucie: nu răsărea pe undeva o
creastă înaltă? Înaintau anevoie nu numai din pricina bolovănişurilor de
 X

la fund, cât mai ales a crăcăriei de la suprafaţă. – mulţi copaci pluteau,

smulşi din rădăcină de puhoaie, înecaţi pe jumătate. Noroc că apa nu
creştea, nivelul ei rămase o vreme acelaşi.
— Toată atenţia la felinarele pe care le purtaţi! Ridicaţi-le cât se
poate de sus.
Se avântau pe urmele inginerului, imitându-i toate gesturile. O
plescăială pe undeva! Pe undeva pe aproape, şi puternică: digul? Apa
izbeşte să-l dărâme? Îl acoperea cu totul înspre mal, dacă ei nu-l
zăreau! Iar pe distanţa până la stăvilar îl plesnea furioasă!
Dezamăgirea de a descoperi un buştean aşezat de-a curmezişul
curentului, înţepenit printre obiecte casnice, le tăie elanul. Unul dintre
lucrători se luptă să dea la o parte un scaun de bucătărie, fără
spetează, cercetă avid, la lumina felinarului, înfăţişarea lui: de nu l-ar
recunoaşte! Nu, era un lucru străin, nu fusese smuls din propria casă,
dar nu-şi opri strigătul de spaimă:
— Aşadar, apa făcuse prăpăd?
Inginerul auzi în spatele lui un glas ferm, aspru, necăjit:
— Să dăm de dig, cu orice preţ, domnule inginer, c-altfel e
nenorocire, apa îneacă tot oraşul!
— Şi dacă dăm de dig? şi dacă ne suim pe stăvilar? Cine ne
spune c-o să şi putem face ceva?
— Ba nu, Marine, nu, băiatule, nu vorbi aşa! Că mi se duce naiba
coraju, nu mai sunt în stare să fac un pas!
Apa avea şuvoaie, îi sugera în curgerea lor iute, se trăgeau din
curent anevoie, agitând felinarele, lumina umbla pe luciu bezmetică, se
reîntorcea cuminţită, ca şi cum ar fi spus: „Nu te supăra, am dat o fugă
până colea, să văd ce s-aude”. Dar unde naiba s-a ascuns digul? Doar
la nivelul acesta, apa nu l-a acoperit în întregime!
Căutarea zadarnică îl determină pe inginer să ia şi o altă
iniţiativă, şi cel mai bun înotător dete în primire, iute, felinarul lui.
— Încerci să ajungi pe stăvilar, îţi luminăm noi toţi.
Asculta şi poveţele ortacilor săi: să ocolească repezişurile apei şi
să se ţină tot în faţa digului.
Forma întunecată şi mătăhăloasă a stăvilarului se ivi curând din
apă, orgolioasă parcă, dominând dezastrul, se lungi; – săltară felinarele
în cerc, le puseră unul lângă altul: pata aurie părea un disc de alamă
lustruit. Înotătorul se depărta, părea că treaba va merge, dar, pe
 X

neaşteptate, coame spumoase crescură în preajmă, gata să-l acopere –

ei porniră spre el, smucind picioarele din mâl, fără să ştie în ce fel pot
să-l ajute. Lichidul, rece şi parcă alunecos, dens, li se opunea cu o forţă
neînchipuită în raport cu placiditatea lui din acel loc – una aparentă,
neîndoios, de vreme ce-i respingea atât de brutal. Plescăitul braţelor, la
intervale egale, avea ceva omenesc şi încurajator: „Uite că se poate
înota şi într-o apă mocirloasă ca asta!” Zăriră din nou capul lui Marin,
proiectară luminile peste oglinda murdară: trupul se lupta voiniceşte,
capul dispărea, ca să apară iarăşi din undele învolburate. De n-ar
întâlni o bulboană!
— Ţin-te mai încoace, bă, că dai de dracu! strigă frate-său, deşi
ştia că nu-l aude.
Apa făcea într-adevăr ochiuri – unduia deasupra ca urzeala unui
război de ţesut -, se feriră şi ei din calea lor. Alte şuvoaie se desfăşurau
în masa verzuie ca nişte viguri de pânză, înotătorul le ocolea, ocolea şi
învârtecuşurile spumoase – spuma se spărgea în băşici mari şi murdare
deasupra sorburilor pânditoare. Dar ce se întâniplă? De ce înoată acum
către ei? Vine înapoi, împotriva curentului, l-a răsucit, îl învârte pe loc,
capul e ca o minge rostogolită – fu sorbit dintr-o răsuflare, inginerul
răcni, răcnetul străbătu distanţa până la înotător, făcând coridor prin
vuietul apei. Marin îşi zise că nici n-o fi fost glas omenesc, ci tot ecoul
viclean, ce răsuna în el necontenit, împlântându-i în minte cuvinte
ascuţite, ca nişte vârfuri de ac – îndemnurile formulate mai înainte de
însoţitori, ce persistau stătute, îl ameţeau. Digul fusese depăşit de
nivelul apei, înota pe deasupra lui fără să bănuie, căutând să ajungă la
pieptul gros care traversa întunecat şi taciturn albia râului.
— Or fi, or n-or fi gurile astupate? se întrebă inginerul Bicescu
îngrijorat, cu glas tare, socotind că se cam pripise luând presupunerea
comisarului-şef drept singura cauză a înecului, numai pentru faptul că
acesta o lega de crima din pădure: „E limpede, domnule, pentru mine!
Cine a săvârşit crima a provocat şi inundaţia, să distrugă orice urmă şi,
poate, să aibă timp să fugă”.
— De-or fi înţepenite, frate-mio ce să facă de unu singur?
Inginerul urmărea atent capul înotătorului. Se ivise iarăşi, slavă
Domnului că nu s-a înecat! Se mai învioră, ţinea felinarul în cuiul
mâinii, opintindu-se să-i stăpânească legănarea; lumina efemeră se
aşeză pe apă ca un fascicul. Tânărul înota aproape de zidul stăvilarului,
ajunsese, căuta un loc prielnic urcuşului – asta şi aştepta inginerul; să
 X

afle dacă era înţelept să azvârle şi restul grupului pe urmele sale, gest
riscant pentru cei care nu erau tot atât de buni înotători, printre care
se număra şi el. Sau să rămână locului până le comunică de sus, în
vreun fel, ce a găsit? Dar în ce fel? Vor auzi ei cuvintele lui? Uite că a şi
pierit, nu mai zăreşte absolut nimic.
— În loc să aşteptăm aici şi să îngheţăm, mai bine să căutăm
digul… Ia să calculez cam în ce direcţie! După poziţia stăvilarului…
Băieţi, ne tragem într-acolo, trebuie să-l găsim! Le arătă încotro şi se şi
urni – se urni cu un icnet, picioarele parcă nu-l mai ascultau, le simţea
ca pe nişte lemne. Să ne mişcăm, să ne mişcăm! strigă, privind în
urmă, să vadă ce se întâmplă cu ceilalţi.
Apa li se aşeza stavilă în piept, plescăind, uneori se vârtejea, îi şi
împroşca, le zgâria obrazul cu ţăndări şi obiectele ce călătoreau lălâu.
Cum mergeau către mal, mai scăzu, le ajungea acum subsuoară, în
schimb se agita mult, coame se dădeau peste cap, treceau peste
creştetul lor – se înecau, mâlul îi orbea, asurzeau, nisipul îi zgârie
curând în urechi, îl simţiră şi sub pleoape. Trei felinare rămaseră sub
apă, zadarnic mai căutau după ele. Un miros plăcut, de petrol, alungă
miasma iute a mâlului – înăbuşise în faldurile lui gunoaiele curţilor,
conţinutul latrinelor, poate şi cadavre de animale şi oameni? Phui!
— Toată grija la restul felinarelor, altfel…
Un val gălbui îi plesni gura, îl orbi, dar felinarul rămase atârnat
bizar în întuneric, ca şi cum ar fi plutit. Mai plesni unul – pete lucioase
se roteau în juru-le -, nu mai aveau decât câteva, încercară să iasă din
iureşul apei, unul dintre lucrători trase o înjurătură aprigă, scuipă peste
lichidul puturos, să izgonească din gât mirosul; îl ustura gâtul, pieptul,
din cauza gazului, cum păţise odată, când se înecase cu nişte praf de
bicarbonat – hârâi, tuşi, înghiţi, dar şi saliva îi mărea senzaţia de
usturime.
Un vânt, iscat deodată, potoli curgerea văzduhului, ploaia se
cernea în picături fine deasupra lor – în schimb, adierea se strecura
prin vestmintele ude, aşezând blocuri de gheaţă pe părţile trupului
necufundate în apă. De altminteri, nu mai trăiau decât prin ochi şi
braţe – braţele se agitau aproape inconştient, să nu piardă restul
felinarelor. Mergeau printr-o opintire generală a trupului înţepenit şi
amorţit, de mult nu mai urmăreau ce se întâmplă la stăvilar, absorbiţi
să găsească digul. Persista acest gând: digul, lua-l-ar drăcu de dig! Se
vârtejeau toate, ca într-un coşmar – aceeaşi furnicătură în celule,
 X

aceeaşi imobilitate a minţii, aceeaşi spaimă de neprevăzut şi, totodată,

aceeaşi resemnare, ce trăgea undeva, în adânc, şi ultimul lor licăr de
voinţă. Frigul din spinare deveni arsură, hainele se lipeau dureros de
carnea îngheţată – vântul îşi intensificase palele, îi plesnea cu stropi
minusculi peste faţă. Ploaia încetă apoi cu totul, simţiră văzduhul
tăcând deasupra lor mohorât – ce aproape era, ai fi spus, paralel cu
apa doar la o palmă, două! Dar odată cu ruperea acelui fâşâit li se
limpezi auzul, vuietul apei căpăta rezonanţă, bolboroseala şuvoaielor
către pădure părea cristalină – scăpau, în fine, de vâjâiala ameţitoare,
care-i turtise!
Inginerul ar fi vrut să strige vesel, să-i încurajeze, intuia ce se
petrece cu ei, glasul lui, însă, ieşi răguşit, formulă cuvintele nisipos:
— Am dat de dig! Îl durea în gât, tuşi, strănută cutremurător, din
nou tuşi. Auziseră? De ce nu se mişcau? Veniţi aici, am dat de muchia
digului!
Amorţeala îi părăsea, doar pipăiau de-a binelea piatra aspră,
strânsă între ghizduri de bârne. Oglinda verzuie îl acoperea cam de
două palme. Inginerul dete felinarul şi încercă să ajungă deasupra –
căzu, rămase atârnat cu un picior, ei săriră să-l ajute. Se menţinu pe
muchie, sprijinindu-i la rândul său – le lua mai întâi felinarele din mâini,
nu mai aveau decât trei.
— Ajutaţi-vă cu frânghiile, le mai aveţi?
Se căutau buimaci. Găsiră numai două colace, şi asta pentru că
posesorii şi le petrecuseră peste mijloc, să scape de grija lor; unde şi
când le pierduseră ceilalţi? Poate odată cu felinarele? Cu sapele şi
cazmalele? Înainte de a pătrunde în apă? Aşa se vede treaba, c-au
rămas în pădure, lângă scurteicile dezbrăcate.
Inginerul urmărea cu lumina creasta fumurie a stăvilarului.
— Ar trebui să fie acolo – rosti ca pentru sine, îl auziră şi
însoţitorii, fără să-şi dea silinţa să priceapă ce-a vrut să spună, îl
uitaseră pe Marin – nici frate-său nu-şi aminti, preocupat să facă lanţ
împreună cu ceilalţi, ca să înainteze peste dig.
În jur nu se distingea nimic, în afară de apa murdară, care
acoperea tot ce ştiau că existase înainte, încât locul le părea străin şi în
acelaşi timp potrivnic, ciudat, ameninţător. Cum digul se găsea în apă
pe mai toată întinderea, îl străbătură cu atenţie, să nu alunece şi să
piardă ultimele felinare. Inginerul se depărtase de ei lung şi subţire –
 X

pipăia neîncetat digul cu tălpile, şi el se temea tot pentru felinar,

mersul lui, la o oarecare înălţime în raport cu grupul, căpătă o
înfăţişare bizară, le invocă însoţitorilor scena biblică a plutirii pe mare,
către ucenicii din barcă, a Fiului Omului. Silueta neagră se opri iarăşi,
strigă ceva, porni mai departe, către forma uriaşă din mijlocul apei –
glasul vui peste unde, se răsuci slab ca o îngânare. Din mijlocul
grupului, fratele lui Marin urlă:
— Frăţioare! Frăţioare! străfulgerat de gândul că trebuia să-l
aştepte pe stăvilar.
— Ce să te-audă, mă?
Lucrătorul îl încuraja cu jumătate de glas, fiind convins, ca şi
restul tovarăşilor care tăceau, că Marin plutea de-acum umflat ori
fusese oprit printre buşteni.
Nu mai scoaseră o vorbă, mersul pe muchia digului nu era o
treabă uşoară, cum îşi închipuiseră, pipăiau mereu tăria cu talpa – se
conduceau şi după umbra subţire, înălţată în faţa lor ca un plop jupuit
de crăcărie. Numai după ce da semnalul primul din capăt, rotind
felinarul, porneau cu toţii, căutând să-şi menţină echilibrul, susţinuţi
unul de altul cu mâna pe umărul vecinului.
Felinarul de la cârmă se clătină pe neaşteptate, şi închipuita
barcă, nevăzuta ambarcaţie se opri smucită – trupul scăpă în apă cu un
strigăt, plesni oglinda, împroşcând jerbe înalte, nu mai rămăsese decât
o lumină, din apă se ridică miros de gaz.
— Ce naiba făcuşi, Vasile? Încearcă să te sui…
Zvârcolirea arăta că omul nu prea ştie să înoate sau este prea
înspăimântat ca să se descurce.
— Unde te duci, mă? Vino încoace, spre noi!
Braţele loveau apa dezordonat, cu desperare, felinarul de la
proră se lăsă jos de tot, la nivelul apei – înotătorul se apropia gâfâind,
un capăt de frânghie se lungi pe oglinda verzuie, îi strigară să-l prindă,
mâna se întinse, se lungi tot braţul… O cuşcă se ivi din beznă, una
goală, de câine, îl pierdură pe Vasile; dar felinarul îl căută, uite-l,
înoată, e curajos flăcăul: prinde capătul frânghiei! Capul răsări
deasupra scuturat, dispăru, trupul se înşuruba vertical, fu rotit apoi mai
larg, ameţitor, supt în adânc, scos din nou, ţâştit cu forţă spre dig. Alt
om înota, înota voiniceşte, să-i vină în ajutor, îl prinse – trăgea după el
un trup fără mişcare, ceilalţi săriră să-l sprijine. Omul vărsă apă, apă
 X

verde, băloasă – îşi apăsa singur stomacul, mulţumit că nu pierise în

sorb, că un lucru mare şi greu îl lovise şi-l azvârlise afară din ochi: ce
să fi fost acel lucru? Doamne, câte a mai înghiţit puhoiul!
O lumină pe stăvilar! Se agita înspre grup. Ce fac? Ce i-a oprit?
Propriul strigăt îi dete fiori, pierdea pentru prima oară curajul: doar nu
se înecase vreunul dintre ei.
— Drăgane, ce se-ntâmplă? Ce-aţi păţit?
Se târa ceva, pe piatră, îndărătul lui? Din faţă, sosiră peste apă,
cu o uşoară reverberaţie, vorbele alungite şi cu pauză, pornite din
pâlnia pumnului:
— Era să se-nece Vasile, domnule inginer.
Plopul păru să se îndoaie ca de vânt, dar nu, doar se răsuci să
lumineze piatra cu felinarul.
— Marine!
Un geamăt! Cu adevărat, nu murise singur, în beznă, înghiţit de
apa mâloasă?
— Tu gemi, Marine?
— Uite-m-aici, aici, domnule inginer…
Îl descoperi pe marginea stăvilarului, în partea opusă, pe unde
izbutise să se caţăre – istovit şi însângerat.
— Bine că trăieşti, băiatule!
Regreta că-l trimisese să îndeplinească o treabă grea.
— Am găsit digul – trase o înjurătură – şi a fost mai uşor pentru
mine şi pentru ceilalţi…
Se ridica, tot mai sus, şi felinarul din depărtare – venea spre ei ca
un balon scăpat din mănunchi.
Nicicând nu arătase restaurantul Căprioara atât de ticsit şi în
acelaşi timp atât de slab luminat, deşi chelnerii atârnaseră de pereţi
numeroase lămpi cu gaz, iar pe unele mese se vedeau arzând, în
sfeşnice de bronz cu mai multe braţe, lumânări groase de spermanţet –
lustra cu globuri în ciorchine, mândria patronului, plana deasupra
muşteriilor nefolositoare, susţinută de piciorul lung de metal, fixat în
mijlocul tavanului lambrisat.
La ceasul acela târziu, cetăţenii mai cutreierau străzile, după
veşti, deşi nimeni nu credea în ele; erau ascultate cu interes şi
curiozitate, dar păreau neverosimile; stârneau uneori indignare, cel mai
 X

adesea un surâs îngăduitor: „Poftim ce gogoşi ne vinde!” Într-un oraş în

care nu se întâmpla nimic, nu survenise nici o dramă de amploare, să
dai crezare unui iminent dezastru era mult prea mult! şi mai cu seamă
o calamitate provocată de un râuşor pe care îl treceau până şi copiii cu
piciorul! Exagerarea celor mai mulţi decurgea din dorinţa de a se găsi,
ca spectatori, printre concetăţeni – să nu scape un gest, o vorbă, hrană
îmbelşugată pentru comentarii: „Ai văzut? Ai auzit?” Vecinii îşi făceau
catrafusele pentru că familia de vizavi a şi luat-o din loc, alţii rămâneau
în casă numai pentru bunul motiv că nici vecinii nu s-au alarmat, nu
vor să-şi părăsească avutul. „Ce-o da Domnul!” O echipă de alarmă
bătuse în uşa fiecărei case ameninţate de puhoi.
— Luaţi ce se poate, încuiaţi locuinţa şi mergeţi în localul
gimnaziului, apa s-a întins pe străzile laterale!
Discuţii pe trotuar, în faţa porţii:
— Eu, soro, nu plec nici moartă! M-oi urca în pod, n-o să vină apa
atât de mare încât să mă ia de-acolo!
Unii se năpusteau în localuri, după rudele rătăcite – cercetau în
fugă feţele celor îngrămădiţi la mese, se trăgeau de-a-ndăratelea,
dezamăgiţi şi oarecum supăraţi: „Unde naiba s-au putut vârî?” Din uşă
strigau nume, ascultau încordaţi, dar din larma zumzăitoare nu se
ridica nici un glas cunoscut. Cei mai dornici de veşti precise, proaspete,
se postau în faţa primăriei sau a comisariatului de poliţie, pândind
sosirea vreunui funcţionar. „Cât a crescut apa? Până în ce punct a
înecat? Stricăciunile sunt mari? E drept că sunt şi victime? şi c-au
apărut hoţi în cartierul inundat? Ce faceţi, domnule, nu luaţi nici o
măsură? Ei, drăcia dracului, lăsaţi oraşul să fie jefuit ca-n codru? Când
s-a mai pomenit una ca asta? Dac-avem Poliţie, să ne apere avutul, că
de-aia…
De-a lungul pereţilor lambrisaţi se îngrămădeau bagaje şi
boccele – valize elegante sau numai simple paporniţe şi coşuri de
nuiele, în care fusese bulucită îmbrăcămintea sau hrana, dar şi macate
legate în patru colţuri, smulse de pe pat. Pentru cine venea de afară,
din ploaie, aerul îmbâcsit şi zăpuşeala îl plesneau greţos – se
învălmăşeau în el zeci de mirosuri iuţi: iz de sudoare şi de mahorcă, de
brânzeturi şi băuturi, de talpă şi piele ude, de mezeluri şi muştar, de
bucate cu sosuri bogat condimentate. Un du-te-vino pe uşa
restaurantului Căprioara! Aerul proaspăt, ozonăt uşor, umed şi răcoros
da buzna înăuntru violent, cei aşezaţi în apropierea intrării protestau să
 X

fie închisă uşa numaidecât – femeile aţipite pe tăblia mesei se trezeau

mânioase.
— Răcesc copiii, închideţi odată uşa aceea, n-aveţi uşă la bordei?
Dar se izbea mai departe, făcând să dârdâie geamurile şi să
pâlpâie flăcăruile, patronul alerga să împace spiritele, îmbia clienţii cu
ţuică fiartă şi cu bucatele casei. Odată cu spaima, se ivea şi foamea! O
foame animalică, abia şi-o potoleau, că-i sâcâia iarăşi golul din stomac
– comenzile nu încetau, bucate şi băutură, orice fel de băutură, gâtul
se usca şi el, iar gândurile nu le amorţea decât alcoolul. Când sosea
platoul pe masă, ochii se limpezeau, braţele scuturau somnolenţa,
întreg corpul era străfulgerat de o înfiorare plăcută – nările, gâdilate de
mirosul apetisant, treceau pe deasupra tacâmului fremătând, mâinile
trăgeau farfuria cât mai aproape, sub bărbie, gura saliva puternic, şi
înainte de a ataca cu furculiţa şi cuţitul porţia, înghiţiturile mergeau în
gol, cu ghiorţăituri; omenii înfulecau indiferenţi la gesturi, la privirea
celor din jur – gesturile deveniseră simple, aproape primitive. Persista
izul crenvurştilor cu hrean, deşi provizia se sfârşise, clienţii cereau
insistent, patronul se ivea împăciuitor.
— Nu preferaţi un ostropel de pui?
Se şi simţea, dinspre bucătărie, mirosul aţâţător al usturoiului. La
o altă masă se înfăţişă mai-marele peste chelneri, să împace nişte
clienţi iritaţi de aşteptare.
— Vin acum şi puii dumneavoastră cu mujdei!
De alături, se foi pe scaun un bărbat somnoros, adulmecă
mirosul şi bătu în tăblie pentru comandă. Chelnerul surâse.
— Cu stomacul plin, altfel priveşti, domnule, situaţia!
După ospăţ, urma o dulce toropeală, pe urmă cădeau pe rând
într-un somn binefăcător. „Fie ce-o fi, ce să ne mai facem gânduri?!”
Resemnarea începea să-i cuprindă şi pe cei mai înfricoşaţi, care
picoteau ce picoteau, ca să alerge în ploaie, după ştiri. Ştirile erau
aceleaşi mereu: Nu s-a primit nici o veste de la inginerul Bicescu, apa
înaintează, a inundat cimitirul, spitalul şi cartierul dinspre crâng, e în
preajma farmaciei. Reveniţi la mese, în căldura sufocantă, reîncepeau
să somnoleze, capetele se lăsau pe braţe încet, grele – amorţeala îi
prăvălea în adânc, unde nu mai simte nimeni nimic. Uşi trântite,
vociferări, farfurii sparte, nici un zgomot nu izbuteşte să-i trezească.
Trupurile se odihnesc în poziţii incomode, nu le deranjează nici
 X

ascuţişul muchiilor, nici duritatea lemnului. Câte unul tresare, mormăie

prelung, o sonoritate dulceagă, de răsfăţ, întinde braţele să destindă
muşchii, se cufundă din nou în somn adânc. Alţii se deşteaptă de-a
binelea. Unde se află? Privirea rătăceşte peste mese, mâna alungă
priveliştea destrămantă, capul se prăvale iarăşi.
— Până unde a ajuns apa? întreabă cineva – omul e ciufulit, are
ochii umflaţi de somn, după ce află că n-a ajuns decât la farmacie
trânteşte un „Ei, şi?” pe urmă îşi reia locul, se cuibăreşte liniştit.
Un ins dete năvală în restaurant, ud până la piele, privi ţintă la
cei adormiţi, o clipă păru uluit de atâta inconştienţă, râse nervos, pe
urmă din ce în ce mai lăbărţat, ca şi cum ar fi dorit cu adevărat să-şi
dezlege baierele inimii şi să hohotească sănătos, vesel.
— Fraţilor, casa mea e de-acum sub apă, am pierdut tot!
Se răsuci deodată mânios, livid, gesticula înecat, împroşcând
stropii noroiţi din mantaua cu glugă, care abia se mai ţinea pe umerii
lui înguşti.
— Cine m-a izbit?
Ajutat de doi chelneri, patronul sărise la el încruntat şi agresiv;
chelnerii îl imobilizară şi-l scoaseră în stradă.
— Unde te trezeşti, domnule? Nu ştii că poliţia a interzis s-aduci
veşti proaste?
De pe trotuar, susţinând mantaua care alunecase, omul le
aruncă, uluit de maniera revoltătoare – scutura umerii, de parcă mai
erau înfipte degetele lor în carnea lui:
— Aţi înnebunit, imbecililor? Să se care toată lumea de-aici, vine
puhoiul, vine viitura…
— Vezi-ţi dumneata de treabă şi nu mai cobi! Apa e tot la
farmacie, am luat probă cu băţul, curând s-o trage-n zăvoi!
Pumnii concetăţeanului se strânseră, ar fi vrut să izbească în ei,
dar nu loviră decât propriul piept, cu furie, şi înainte de a se refugia pe
şoseaua care mergea spre han, azvârli cu ură:
— Ce n-aş da să vă pescuiesc umflaţi, imbecililor, cu patronul
vostru cu tot!
Până la han nu se zăreau decât două lumini, sparte şi ele, ca un
gălbenuş de ou în noroiul şoselei – drumul se transformase într-un
pârâu lat, devastator, încărcat de mâl, dar apa era mică, se putea
 X

călca în voie. Mai întâi la avocatul Davidescu ardea lampa, Mihai

Rudeanu zări şi umbra unei femei, era grasă şi se mişca lenevos,
aplecându-se peste mobile, ridicând şi păturind ceva. Lumina cealaltă
veghea în micul coridor de la intrare, în casa croitorului Oprişor – restul
odăilor dormeau încremenite. Calma înfăţişare a celor două clădiri îi
făcu bine, mai era sub impresia celor văzute în crâng, la el acasă: până
aici n-o să răzbată apa, oricât ar creşte. La proprietarii lui, puhoiul
devastase mai întâi magaziile şi grădina, pe urmă răbufnise în uşa
dosnică a locuinţei, o deschisese mai iute decât un spărgător de
meserie şi furase ce se găsea pe coridor; furişată în bucătărie şi
cămară, apa băloşise totul – mustea şi din scândurile podelei, se ridica
văzând cu ochii, obiectele pluteau, alunecau. Gulere de mâl spumos
încadrau zidurile, mobila. Iar bătrâneii se mai codeau să părăsească
dormitorul, patul moale şi cald, mai ales bătrâna, paralizată şi
zgribulită, înţepenită pe pernele de puf, cu scufia dantelată trasă până
la sprâncene.
— Unde să plecăm? Umezeala-mi face rău! Şi-aşa o să mor, mai
bine în aşternutul meu!
Vuietul creştea, halucinant, asta îi hotărâse, bătrânul se agita ca
un titirez, trezise femeia care le vedea de gospodărie, cu strigăte
urlate:
— Coboară! Vine apa, hai de îmbrac-o pe Maria, adu şi
căruciorul!
Încropiseră un bagaj, adunând la întâmplare, din garderob, mai
cu seamă lânuri, îmbrăcăminte groasă pentru trupurile lor bătrâne şi
înfrigurate de spaimă. După ce-i adăpostise la nişte prieteni ai lor, se
reîntorsese să scape câte ceva din lucrurile sale şi să le ducă la
prietenul Gore Livezeanu, dar apa inundase toate încăperile, răvăşise
covoarele, mobila, murdărise totul, smulgea totul – cărţile lui, revistele
pluteau desfăcute, îmbibate, se roteau pe sub masă ori deasupra
scaunelor răsturnate.
Cârciuma hanului era şi mai înţesată, pentru bunul motiv că în
direcţia dealului împădurit nu se năpustea puhoiul, iar clădirea era
izolată, ferită aşadar şi de vuietul apocaliptic şi de rumoarea
destrămantă a străzilor, dar şi de hoinari, de curioşi – recăpătase de-a
binelea menirea din vechime: un punct de oprire pentru poştalion,
unde călătorii făceau haltă o zi, două după un drum epuizant.
Situat între dealuri, la contactul cu muntele, dar şi cu câmpia – la
 X

răscruce de interese economice aşadar -, fiind în acelaşi timp şi unicul

centru urban, într-un ţinut întins, de aşezări rurale, oraşul se
dezvoltase, se îmbogăţea; numai îmbunătăţirile edilitare nu se realizau
pe măsura creşterii, sau mai precis: modernizările jinduite de populaţie
se aprobau după lungi tocmeli între autorităţi – construcţia stăvilarului
şi a uzinei durase câţiva ani, deşi erau nişte opere modeste. Bâlciul
anual îl transforma, pentru scurtă vreme, în ceea ce fusese odinioară:
un târg. Se desfăceau, ca şi atunci, mărfuri meşteşugăreşti, produse
ale olarilor, cojocarilor, făurarilor şi cioplitorilor în lemn – surplusul
satelor.
Cea mai veche clădire din oraş, hanul, moştenise faima a câtorva
hangii iscusiţi, fără ca cineva să-şi mai amintească cine anume era
cucoana care-i dăduse numele – faima nu mai ajuta, o ucisese
modernismul, în centrul oraşului fuseseră construite un hotel destul de
confortabil şi un restaurant, hanul rămânea la cheremul sătenilor şi al
beţivilor. Parterul lui, compus din trei încăperi – săli largi, fumurii -,
folosea acum drept cârciumă; din mijlocul încăperii mărginaşe urca o
scară îngustă, de lemn, spre iatacele hanului, înşiruite pe un culoar în
potcoavă – ocolea clădirea pe trei părţi. Către iatace se putea circula şi
prin curte, mai exista o scară – scara de serviciu -, grozav de cocoţată
şi şubredă. Construcţia fusese renovată de urmaşi, dar era prea veche,
zidurile se coşcoveau la loc, din cauza igrasiei ce urca din fundaţie,
văruiala îngălbenea, tavanele arătau totdeauna afumate, sobele cu
olane fumegau mereu pe undeva; scândurile, aşchiate, aveau găuri
largi, peste noapte şoarecii se plimbau în voie prin iatace, la fiecare
pas se săltau din loc. Pârâia întreaga şandrama şi unduia ca o corabie,
când se trântea o uşă, când cineva călca apăsat pe coridorul de sus.
Zidurile fuseseră croite strâmb de la bun început, cadrul uşilor,
ferestrelor la fel; numai era nimic de îndreptattavanele înclinau în
afară; podelele şi ele.
— De ce dracu nu dărâmi paragina asta? O să se prăbuşească
într-o zi!
Hangiul nu era de părerea clientului pretenţios, de vreme ce
marea majoritate a muşteriilor, ţăranii, considerau odăile lui dacă nu
luxoase, dar mobilate boiereşte, cu lucruri ce nici nu visau să aibă
vreodată în căsuţele lor. Numai lenjeria patului, feţele de masă,
prosoapele şi perdeluţele ajurate erau noi; dându-le o notă de
prospeţime.
 X

Curtea, desfăşurată în spate larg, adăpostea sub şopruri, una

lângă alta, căruţe, trăsuri, docare, cabriolete; se înghesuiau într-un colţ
şi numeroase biciclete, cărucioare. Un felinar negru, înfipt pe un stâlp,
aproape de scară, adăpostea în cuşca lui de sticlă o lampă cu gaz, care
lumina curtea toată noaptea, ca odinioară, când hanurile se temeau de
musafirii nepoftiţi, haiducii, numeroşi în partea aceea a judeţului.
Grajdul, ticsit şi el, strica atmosfera primenită de vânt şi ploaie cu
mirosul lui de bălegar – şi mai vechi, şi mai nou; caii nechezau, se
loveau cu copita sau se muşcau; alţii se găseau afară, în bătaia ploii,
deshămaţi şi legaţi de oişti şi leuci, doar cu nişte pături în spinare; pe
jos; porţia de fân se amesteca şi cu mâl, şi cu balegă – o respirau
aţâţaţi, căutau cu botul ce mai rămăsese nemozolit, sforăiau, băteau
pământul cu copita, cerând altă porţie.
Şi cum în preajma hanului se rostogolea pârâul, clocotind umflat,
voinicit dintr-o dată mai înainte de ploaie se prelingeaca un firicel -, caii
ciuleau nişte urechi ascuţite, ce-şi roteau vârful după zgomot. De
dincolo de podul tăbăcăriei parvenea şi vâjâiala viiturilor, care se
adunau pe şosea şi goneau către albia pârâului – scurgerea lor deveni
curând bubuitoare, cădeau de pe mal, trecând furioase şi prin borta de
beton a podului.
Vânturată de o adiere rece, ploaia înfiora coama animalelor,
străbătea până la caii adăpostiţi sub şopruri, apa streşinilor făcuse la
picioarele lor şanţuri mocirloase – se strângeau aproape, trupurile lor
se atingeau, boturile se căutau şi ele, renunţând să mai prefire fânul
amestecat cu bălegar şi humă.
Mesele de pe prispă erau ocupate – aceeaşi toropeală persista şi
aici, oamenii se amestecau printre bagaje, coşuri, sticle şi farfurii, tăvi
cu resturi de mâncare.
Clara Podeanu picotea lângă Soceanu – Matei coborâse dealul pe
beznă; cu felinarul aprins, să constate ce se petrece cu adevărat în
oraş, bănuind că vreun neghiob i-a jucat o farsă; pe urmă se proptise la
han, în aşteptarea doctorului Podeanu, care se mai ocupa, la şcoală, de
bolnavii lui, după cum relatase Rozana, întoarsă de acolo lângă mătuşă
şi copii. Rudeanu strămuta şi el, pe undeva, gazdele sperau să vină la
han cu veşti noi.
— 'O să ne lase săraci, Matei!
Clara se mustrase imediat pentru această exclamaţie
necontrolată, observând surâsul lui Soceanu.
 X

— N-ai de ce despera, Clara! Sunt convins că Marius o să se-

nhame iarăşi. O să vă refaceţi, şi de plecat tot n-o să plecaţi!
— Ce-ai spus? Cine-a plecat?
Îl pironise confuză – înregistrase doar cuvântul plecare, se agăţa
de acest cuvânt, sperând în mod absurd că Matei aflase poate ceva
despre dispărut, nu îndrăznea să întrebe pe nimeni direct, şi nimeni n-o
informa. Orice-ar fi făcut, era fratele ei! Nu era dispusă, de altminteri,
să dea crezare unor enormităţi. – le numea aşa, după ce-i revenise
luciditatea. Cântărise riguros atitudinea lui Barbu: poate era maniac, în
nici un caz bolnav, în privinţa asta era de acord cu Marius. Totuşi, în
raport cu conduita… dar ce era adevărat din câte i se puneau în
seamă? Din ce i s-a comunicat ei? Din ce i se comunicase lui Marius,
mai ales? Nu l-a îndemnat decât teama să sustragă scrisoarea aceea,
şi apoi telegrama, a bănuit, evident, după răceala lui Marius…
Nefericitul! Ce a sperat? Să-l acopere? „Dar n-ar fi fost nici înţelept, nici
cinstit, îl aprob întru totul pe Marius!…” Clara se împotmolea în
ţesătura complicată a gândurilor, respiră adânc, îşi trecu palma peste
faţă, grija reveni: „A dispărut fără urmă, nimeni nu l-a zărit, şi e
aproape dezbrăcat…”
— Ce s-o mai fi petrecând, domnule Soceanu la stăvilar?
Faţa buhăită de nesomn şi băutură a omului se ivise peste
umărul Clarei, de la masa din spate. „Ce necioplit!” Se ridicase
revoltată, să plece în iatacul ei, dar în clipa aceea îl zărise pe doctor, se
strecura pe lângă prispă, să fie apărat de streaşină cât închidea
umbrela – se reaşezase resemnată, beţivul vorbea în urechea ei,
răsuflarea lui mirosea a ţuică şi mahorcă, a usturoi. Dacă a ales hanul,
nu trebuie să se formalizeze pentru nici un gest! Chipul lui Marius era
răvăşit: să se culce imediat, patul îl aşteaptă desfăcut.
În jurul guralivului apropiaseră şi alţii scaune, Matei se găsea
printre ei, nu-l observase pe doctor – asculta avid întâmplările
istorisite, iscodea, se mira, bătea palmele, risipea ironii.
Începea să se destrame noaptea – văzduhul se păstra plumburiu,
lumina se insinua lâncedă, bolnavă, tot mai vuiau pâraiele, oamenii se
dezmeticeau cocliţi, o vacă mugi pe undeva. Doctorul se aşeză lângă
Soceanu, cu o expresie mohorâtă – somnul nu se prindea de pleoapele
lui, îngăimă, încât se spălase, schimbase hainele.
— Prefer să stau la aer.
 X

Bucuros că-i dă prilejul să comenteze înecul, Matei aprinse mai

întâi o ţigară, o pufăi în nasul lui Marius, supse lacom, suflă rotocoale
groase, după care alergă cu degetul arătător, să le prindă ca pe nişte
cerculeţe – ca în jocul cu cerculeţe colorate.
Un timp, medicul nu-l auzi, trăncănea de unul singur, vrute şi
nevrute – condimenta consideraţiile cu zeflemele care vizau atât
oraşul, cât şi pe târgoveţi.
— Mai taci, omule, de cinismele tale-mi arde mie? Nu poţi să fii şi
serios? Cel puţin acum!
Glasul, gesturile nervoase o neliniştiră pe Clara – revenise şi ea
din iatac buimacă, fugind de singurătate şi de insomnie.
— Cei doi judecători n-au dat pe-aici?
Din han răbufneau zgomote sonore, care acopereau rumoarea
discuţiilor: clinchet de pahare, zăngănit de farfurii, de tacâmuri,
trânteala scaunelor. Clientela începea să se cherchelească după atâta
băutură, chefliii deveneau şi mai vorbăreţi, chiar agresivi. Câte-un glas
se înălţa vesel, închinând paharul pe un ton cântat, poftind comesenii
să facă la fel. Alţii psalmodiau prelung, răguşiţi de frig şi băutură. Gazul
în lămpi ajunsese pe fund, deasupra stratului de sare, fitilele fumegau
uşor, îmbâcsind mai mult aerul înăcrit.
Odată cu lumina lăptoasă a zorilor, se porni iarăşi ploaia – cu
şuşotit mai întâi, urmă o sfârâială ce semăna cu apa ţârâită pe plita
încinsă a unei sobe, se prefăcu în tropot de marş, şuvoaiele se
precipitară de pe acoperişuri în jgheaburile de tablă şi apoi în burlane.
— Oare, de ce nu te duci să te culci?
Îşi lăsase capul pe braţ obosită, îl ridică încet.
— Nu, Marius, stau aici, cu voi; în odaie, singură, mă chinuiesc,
somnul nu vine, am încercat.
Se strecurase între doctor şi Matei, ceva mai înainte, şi Rozana,
venind din han. Nu se lipise somnul nici de ea. După ce se vârâse în
aşternut, mătuşa o fricţionase cu spirt şi-i dăduse să înghită o aspirină.
Lucrurile ei atârnau pe scaun, lângă fereastra întredeschisă, să se
zvânte. Maria îi adusese din bucătăria hanului un ceai fierbinte, cu rom,
iar pe farfurie – pâine prăjită, unt şi miere, marmeladă de caise;
mâncase cu poftă, aşezată în mijlocul patului turceşte, cu o jachetă de
lână pe spate. Clara o rugase să rămână lângă copii. Biata mătuşă
arăta dezorientată! Niciodată n-o îndrăgise atât de mult – ar fi vrut s-o
 X

mângâie în vreun fel, dar nu se pricepea cum; se obişnuise s-o

considere invulnerabilă, de aceea o durea înzecit suferinţa ei. Se părea
că somnul a copleşit-o, valuri calde şi pufoase îi calmau trupul, îi
scufundau mintea – poate că şi aţipise, nu ştia precis, revenise la
suprafaţă ca dintr-un abis, grozav de îngrijorată, o durere surdă îi
strângea stomacul, şi în fărâma aceea de clipă, calamitatea trăită avea
aspect de coşmar, un coşmar petrecut doar în vis, ca multe altele,
aproape se bucura: „Bine că n-a fost decât…” Sărise din pat, un pat
străin – şi odaia era străină… prin geamul întredeschis răzbăteau
stropii de ploaie. Mătuşa promisese că se întoarce, dar nu-i vedea
decât pe copii – dormeau pe spate, cu braţele cunună deasupra
capetelor, trandafirii în obraji şi cu frunţile perlate.
— Fetiţo, aud c-ai fost grozavă! surâse Matei, întinzând mâna s-o
mângâie pe coama roşcată a părului, strâns deasupra creştetului cu o
panglică lată, albastră.
Figura dezgolită era trasă, în jurul ochilor pielea se albăstrise –
mătuşa o pironi moale, poate cu duioşie.
— Ce zici, doctore, n-o fi în legătură cu ce-auzii mai adineauri? S-
ar fi comis, cică, un asasinat în pădurea de lângă stăvilar.
Marius azvârli privirea spre Clara, Rozana avu şi ea un tremur
ascuns. Vorbele lui moş Matei avură efectul scontat, mătuşa tresări, în
timp ce-şi stăpânea revolta sub pleoapele care se zbăteau, deosebi şi
şoaptele unchiului la urechea celuilalt:
— Cum naiba ţi-a venit ideea asta?
Voia să lase impresia că-i păruse năstruşnică? Să-l împiedice pe
moş Matei să insiste? Subiectul era şi jenant, şi dureros, bănuiala asta
îi trecuse şi ei prin minte, îl aştepta pe Mihai, să discute împreună, în
taină…
— N-au coborât stavila hoţii ăia de rudari? întreabă Matei,
simulând nevinovăţia.
— Hm! făcu doctorul, iar celălalt se dezlănţui într-un hohot de
râs, care îi ului pe toţi trei, chiar şi pe vecinii de masă – se răsuceau
încet, parcă nehotărâţi, să-şi scuture somnolenţa pentru un lucru de
haz, când ei aşteptau o veste grozavă, oricare ar fi fost.
— Nu ştiu, zău, cum o să se termine aventura asta a târgului, dar
de zguduit l-a zguduit!
Râsul lui nepăsător stârni dispreţul doctorului, Clara bătu
 X

pleoapele mâhnită. „E incorigibil omul acesta!”

— În sfârşit, se întâmplă ceva şi la noi! I-aţi văzut, desigur, pe
târgoveţi, le-aţi înregistrat mutrele! Or să aibă ce povesti o jumătate de
secol de-acum încolo! Apoi cu o privire îngheţată şi glasul îngroşat,
pornit din gât: Proştii ăştia de târgoveţi! Clara mută capul pe braţul
întins, strânse genele puternic. De s-ar îneca tot târgul! Zău aşa, de s-
ar îneca! Ştiu că ne-am lua tălpăşiţa… Dar parcă văd c-o să ratăm şi
înecul, orăşelul ăsta n-are nici şansa unei catastrofe.
— Îţi dai seama ce prostii vorbeşti? rosti doctorul, de-a dreptul
plictisit. Ai albit degeaba! Eşti un obsedat, un cinic caraghios, nu mai
impresionează pe nimeni…
— Mă paşte nenorocul, doctore! Apa n-o să ajungă până la mine,
chiar dacă ar creşte vreme de o săptămână, pe când la tine… Ei bine,
sper să fi aranjat de minune spitalul! Ca să nu te mai întorci acolo, e un
prilej să-ţi faci catrafusele…
— Măi omule, prefer să-ţi uzi gâtul cu secărica ta favorită.
— Ideea nu e deloc rea, râse Soceanu firesc. Tu ce iei? Tot o
secărică? Mi se pare că-i place şi drăcoaicei mici.
— Ai îmbătrânit! Răutatea ta te acuză! Noroc că nu face rău
nimănui, ca un lătrat la lună… sau, dacă vrei, o placă tocită, stricată,
se opreşte acul pe aceeaşi cântare. Eşti caraghios! Lumea se amuză pe
seama ta! Târgoveţii tăi au devenit…
— Bătrân? De ce nu adaugi şi… beţiv?
— Cu secărică? Nu, nu te consider nici măcar băutor, ceea ce ar
scuza în mare parte absurdităţile pe care le debitezi.
— Ramolit ai vrut să zici? Ratat? De ce nu pui punctul pe i?
— Mai nimerit: om insociabil, dar ar însemna să te iau în serios, şi
tu nu meriţi asta.
Cineva se apropia cu paşi iuţi, doctorul se răsuci, aşteptă
încordat – era Rudeanu, acoperit de o manta largă, scutură apa şi veni
să se aşeze pe locul liber, lângă Clara – între ea şi Matei; în loc de bun
venit, Soceanu îl bătu pe umăr, pregătindu-se să atace. Judecătorul
arătă spre Clara – aplecase capul din nou pe braţ, epuizată.
— De ce nu se duce să se culce? După semnul pus de mine acum
vreun ceas, apa n-a înaintat prea mult. Evident, o veste sigură nu
avem, comisarul-şef a dat ordin celor plecaţi în cercetare să trimită o
ştafetă, în cazul că va fi nevoie să rămână în pădure său să dea ajutor
 X

la stăvilar, dar nu s-a întors nimeni.

— Odată cu lumina, se vor linişti şi spiritele, va înceta agitaţia,
schimbă doctorul subiectul, văzând că soţia ascultă atent ce spunea
tânărul. Clara, de ce nu vrei să m-asculţi şi să te urci în iatac? L-ai auzit
pe judecător, apa a înaintat puţin.
Ea ridică fruntea, înclină uşor capul.
— Mă duc să văd ce fac copiii.
Băiatul de la han aduse pe tavă păhărele şi o sticlă plină cu lichid
gălbui. Purta şorţ alb, cu tăblie, în cinstea oaspeţilor simandicoşi.
— Iei o secărică, jude? Îl îmbie Matei – turnă în toate păhărelele,
deşi erau mai puţini, fără Clara.
— Şi două, zise Rudeanu. Când l-am cunoscut pe domnul Matei
Soceanu, m-a tratat tot cu secărică – explică el – şi mi-a plăcut băutura
asta aromată. A fost greu să mă câştige, îl luasem drept un chefliu care
nu are cu cine se antrena. Matei întinse păhărelul lunguieţ, cu picior,
sub nasul lui, după ce-l trecu prin dreptul nărilor sale, simulând că
numai aroma băuturii e de-ajuns să îmbete omul. Mă simt cam răcit,
beau cu poftă – zâmbi Mihai, dând paharul de duşcă, ceea ce-l obligă
pe Matei să i-l umple iarăşi. Situaţia începe să se limpezească şi în
mintea mea, domnule doctor – vorbi întors spre Marius, dar când vru să
se explice, Matei răbufni:
— Parcă ar fi ceva de limpezit? Dragă jude, după părerea mea,
vestea pe care o aduseşi e proastă! Asta înseamnă să ne întoarcem la
letargia de mai înainte!
— Nu-l asculta, s-a zăpăcit! rosti Marius Podeanu. Începe să mi se
facă lehamite; Matei, încetează odată!
— Stai, stai, nu te repezi aşa – râse Soceanu gros -, că ne-a mai
rămas o pradă, uitasem, cum de-am uitat? O să fie cam mult pentru
târgoveţii mei, dar asta n-o să-i oprească de a se-nghesui ca la paradă
cum va fi adus cadavrul din pădure. Deşi e aceeaşi mână, n-ar strica
să-i ridicăm ticălosului un bust în oraşul nostru, în amintirea celui mai
însemnat eveniment!
— Omul ăsta ori e nebun, ori e blestemat! azvârli doctorul.
— Să nu ne pomenim cu mai multe cadavre! rosti Mihai pe un ton
mustrător.
Doctorul se repezi mâhnit:
 X

— Bănui cumva că Bicescu şi echipa lui?… Nu, domnule, renunţă,

te rog, îmi pierd şi eu cumpătul. Mai bine spune ce-ai găsit la
dumneata acasă.
Rudeanu bău şi al doilea pahar, iar Matei i-l umplu, grijuliu, a
treia oară.
— Totul pluteşte. A fost greu să-i conving pe bătrâni să
părăsească locuinţa. „Cine să primească pe o neputincioasă ca mine?”
plângea bătrâna.
— Nu te lăsa impresionat, jude, de pe-acum! Jelaniile abia au
început. Ai să le-asculţi multă vreme de-acum încolo, pregăteşte-ţi
urechile sau şterge-o de aici, cum te-am povăţuit. Când, şi dacă, or să
deschidă cei plecaţi stăvilarul, dorinţa cea mai arzătoare a târgoveţilor,
odată satisfăcută, vor izbucni bocetele: „Am pierdut tot, vai, am
pierdut tot, tot!”… deşi n-o să fie chiar aşa… nu-i cunoşti pe târgoveţii
mei! În capul cui crezi c-or să se spargă multe? râse chinuit. Al meu,
băiatule! Că, vezi dumneata, întâmplarea face ca eu să nu fiu solidar
cu ei. Casa roşie va scăpa sigur de înec. şi zău de i-ar fi stricat un duş!
Un duş bun, să se trezească din lâncezeală. Hm! Am impresia că ar fi
produs o oarecare înviorare… După părerea mea, putea s-o şi măture,
nu m-aş fi plâns! Dimpotrivă, aş fi luat disaga la spinare, vesel, şi aş fi
plecat!
— Unde, omule, unde? Umblă pe undeva, în ţara asta, câini cu
covrigi în coadă? Un prieten al meu, doctor în drept de la Paris, ştii
unde a fost numit, după ce a solicitat luni de zile un post? La
penitenciarul din Ocnele-Mari!
— Slugă la dracu, doctore, dacă primeşte un ramolit ca mine!
— Şi cine te împiedică să-ţi iei disaga? De ce nu pleci? Pentru ce
aştepţi să-ţi măture căminul un cataclism? Noroc că providenţa nu ia în
seamă imprecaţiile nebunilor! Ce-ai fi în stare să faci în altă parte, dacă
renunţi la prisacă şi la vie?
— Las-o moartă, Marius, mă ofensezi! mai bine socoteşte ce-o s-
avem aici, în târg: agitaţie de-o săptămână! Presimt o forfoteală!… O s-
avem cu ce ne ocupa, nu refuz să dau o mână de ajutor. Chiar şi tu o
să ai, deşi nici înainte de asta nu stăteai degeaba, recunosc. Vei admite
totuşi că te-ai bucurat de niţică variaţie! şi pe urmă, va fi un du-te-vino,
autorităţile trebuie să intervină cu ceva pentru sinistraţi, n-o să-i lase
sub cerul liber…
 X

Doctorul se ridică.
— Sunt de părere să mergem în oraş, am pălăvrăgit destul. Dacă
apa creşte, suntem utili acolo.
— Merg şi eu, nu scăpaţi de mine, mă ţin scai – Matei azvârli în
gura larg deschisă restul de băutură din păhărel.
Marius Podeanu se întoarse spre nepoată – fata asculta cuminte,
fără un cuvânt, cu fruntea sprijinită în pumni.
— Drăguţă, tu ai să te duci sus.
— Aş vrea să mă conving că puhoiul…
— …e un spectacol unic! completă iute, în derâdere, Soceanu,
înlănţuind fata cu braţul şi răsucind-o spre el. Poate n-ai vrut să spui
asta, dar se potriveşte. Doar dintr-un punct de vedere, nu te încrunta
aşa! Nu se întâmplă prea des un înec, iar dacă s-a şi produs, de ce să
nu-l privim cu bărbăţie? Apropie buzele de urechea Rozanei. Pricepi?
Fac şi eu haz de necaz, dar mă doare inima pentru dezastrul de la
spital! Ascultă, doctore, fii atent la ce-ţi zic, n-o porni de unul singur: o
să treacă vreme, nu glumă, până să mai ţâşnească dintr-un creier de
târgoveţ o idee atât de genială! În partea înecată o să construim un
cartier nou… Adăugă cu necaz: Pentru ce s-a încumetat Bicescu să-i
strice opera? Mai sunt destule cocioabe pline de ploşniţe şi mâncate de
igrasie. O săptămână de agitaţie, şi ne podideşte toropeala din nou! Aş
fi dorit munţi de var şi nisip, piramide de cherestea şi cărămidă…
Doamne, doar nu ne e dat să trecem din acest somn în moarte, fără să
ne bucurăm de nimic? Nici măcar de patru pereţi sănătoşi, în care să
nu mai colcăie păduchii de lemn.
Doctorul aştepta în dreptul scării.
— Mă iei şi pe mine? Rozana veni să ia braţul unchiului, şi el o
trimise să-şi aducă mantaua de ploaie.
— Să nu te simtă Clara, drăguţă, las-o să doarmă… Hai, Matei,
hai, trăsnitule! Am să te pun la treabă, şi, în felul acesta, poate ai să
amuţeşti.
Mihai rămase s-o aştepte pe fată în faţa hanului.
Ziua mijea cu reflexe de albastru peste creasta pădurii inundate,
în partea opusă, linia orizontului juca în sclipiri roşietice, ca un început
de incendiu în fum gros, cu rotocoale – norii hoinăreau dezordonat, în
vălătuci negri şi cenuşii.
Din înălţimea stăvilarului, regiunea semăna cu o mare murdară,
 X

ale cărei valuri au smuls în zbaterea furioasă tot ce stagna la fund. E

un ţinut străin, descoperit cu surprindere în lumina coclită. Privelişte
haotică! Apa a împrăştiat cu violenţă, a spulberat imaginea ştiută,
mintea încearcă să reconstituie drumurile, podurile, grădinile, aşezarea
gospodăriilor.
Pădurea, zăvoiul, crângurile răsar din mâl – cei mai înalţi arbori
au braţele grele, atârnă deasupra mocirlei, înfăţişarea lor seamănă cu
nişte orătănii plouate care s-au chircit cu aripile desfăcute, să le poată
usca. Malurile au alunecat, totul a fost teşit, doar acolo, în depărtare,
acoperişurile oraşului se zăresc încremenite pe linia apei. şi mai
aproape se rotesc domol coamele a două căpiţe, de fân şi trifoi, s-au
înfrăţit în călătorie, lăsând câmpul; culoarea aurie a primei şi verde-
negricioasă a celeilalte înviorează peisajul dezolant. Curentul le poartă
spre stăvilar, dar uite că se despart, una se rostogoleşte deodată
ameţitor – „Adio, surioară!” Se aud nişte cotcodăceli ascuţite, s-au
înfoiat două aripi pestriţe, cloşca ar vrea să zboare, capul ei caută, se
apleacă spre progenituri – deocamdată nu se zăresc, dar în clipă când
se înmoaie căpiţa şi începe să se scufunde, ies pe apă, sunt răţuşte,
răţuşte negre, pătate cu auriu, înoată, plutesc, – numai mama nu se
pricepe, saltă pe fân înnebunită, cu un efort suprem se înalţă, ochii ei
ţintesc creasta de piatră, e prea departe, greutatea trupului frânge
avântul aripilor, cade în şuvoi, e rotită, penele se udă, şi fulgii, mai
cârâie grozav de ascuţit, desperat, şi piere în faldurile băloase; nici
răţuştele nu rezistă multă vreme în curent, sunt prea mici ca să se
descurce, una după alta le înghite sorbul lacom.
Oamenii de pe creastă se foiau cu o treabă anume, n-aveau
vreme să asculte strigătul coţofenelor, nici să privească mişcaţi
tragedia unei familii din lumea orătăniilor, cum se petrecea cu Marin,
care zăcea pe piatra udă, ud leoarcă şi el – îşi scrântise un picior, şi-l
rănise, era umflat butuc.
Vântul rece purta miasme. Le împrăştia şi iarăşi le aduna,
asmuţea şi apa în pieptul stăvilarului, în dig, călătorea pe pustiul
imensei bălţi, cu mişcări smintite, întregind dezmăţul naturii. Când şi
când, păsări străbăteau întinderea, zburând roată şi deasupra
zăgazului – dau să se aşeze, dar icnesc cu ţipete şi pornesc săgeată
spre vârfurile celor mai apropiaţi copaci. Fâlfâitul lor asupra apei
bolnave e viu, chemările şi mai vii – un semn că desfrâul e trecător,
natura se va cuminţi.
 X

O surpriză pentru echipă, să descopere toate cele patru guri

astupate. Uimit şi el, inginerul Bicescu recunoştea cât de bine intuise
poliţistul legătura dintre înec şi crimă, dezvălui acest lucru şi
însoţitorilor, pe un ton de revoltă:
— Ticălosul care a ucis-o pe nefericita aceea a premeditat şi
înecul, e limpede acum! Efortul nostru n-a fost zadarnic, să neapucăm
de lucru, poate izbutim să gonim apa din oraş mai repede decât se
aşteaptă lumea.
— Uşor n-o să fie, domnule, toate murdăriile şi buştenii s-au
proptit aici!
— Şi e necesar să lucrăm după un plan bine gândit, dacă vrem să
evităm complicaţii; în primul rând să ferim uzina noastră, altfel o ia
puhoiul cu totul.
Prima încercare dăduse greş, odgonul se detaşase, trebuia să
lucreze cineva în apă, nu aveau decât două felinare. Aşteptaseră să se
facă ziuă, oamenii erau îngheţaţi, sleiţi de puteri.
— O frânghie! ceru inginerul, iar când i se aduse, se legă cu ea
peste mijloc, le dete celălalt capăt lor. Drăgane, o desfăşuraţi pe
măsură ce cobor.
Sprijinit cu tălpile de peretele stăvilarului, se cufunda încet în
apă. Într-un târziu, smuci de frânghie, îl traseră afară, o clipă se roti ca
un spânzurat, legătura îi tăia şalele. După ce-şi recăpătă suflul şi se
odihni pe marginea pietrei, se scufundă iarăşi.
Îl aduseseră din baltă pe creastă – spuse printre gâfâieli că a
reuşit, tuşi, scuipă, faţa lui se strâmba fără să vrea de scârba apei
mirositoare. Făcu semn, veniră.
— Să nu-l opintiţi, e mai bine să-l jucaţi în loc, măcar de-o palmă
să cedeze.
Trecu timp până să fie fixat odgonul. În jurul manivelei se
adunaseră toţi, să învârtească, dar, cu tot efortul, oblonul nu se clintea
– poate trebuia mai întâi despotmolit, dar cu ce? Uneltele le uitaseră în
pădure. La un nou tur de manivelă odgonul se lărgi, da să iasă –
Drăgan dezbrăcă vesta şi o vârî dedesubt, învârtiră iarăşi -, inginerul le
făcu semn să ţină roata pe loc, auzea un bufnet în golul de dedesubt,
merse pe margine să cerceteze mişcarea apei.
— Se ridică singur, domnule, e-mpins în sus, veniţi să constataţi.
Zgomotul crescuse – dedesubt bubuiau tunetele unor nori grei ce
 X

se lovesc. Nu trecu mult, şi de partea opusă răzbi un clocot furios.

— Ridicaţi-l complet şi legaţi manivela! urlă inginerul.
Deschisă întreagă, gura se înecă cu lestul cărat de şuvoi,
zgomotul se micşora. Plesni deodată cumplit, ca destupătura unui dop
uriaş, răbufni dincolo, în albia înecată, cu vâjâit de cascadă. Alergară
să privească răbufnirea apei – se târî într-acolo până şi Marin; o asemui
cu o trâmbă uriaşă, ţâşnită din gura unui furtun sub presiune. Din
cauza acelei presiuni năprasnice, se desfăcea în jerbe argintii deasupra
gălbuiului coclit al bălţii. Ţâşnitura era însoţită de bufnituri continue.
— Ca şi cum s-ar prăbuşi nişte pereţi de stâncă în văgăuna unei
peşteri, domnule! strigă Vasile, dar nu-l auziră.
Aşezat pe muchia stăvilarului, lângă Marin, inginerul urmărea
atent firul de scurgere al apei. Vuietul îi asurzea; ca să se facă ascultat,
îl chemă pe Drăgan cu un semn din mână, lucrătorul se aplecă, îi ţipă
în ureche:
— Ridicaţi şi al doilea zăgaz!
La rândul lui, Drăgan îi smuci pe ceilalţi de mânecă.
— Las', c-om privi pe urmă, hai la treabă!
Înfundat de mâl, de crăcărie şi bolovănişuri, al doilea zăgaz nu se
urnea nici el – îl jucară pe loc, se şi opintiră cu toată forţa, blestemară
printre dinţii încleştaţi, pe urmă se grămădiră pe piatră epuizaţi.
— Ce-are, mă, de nu se desţepeneşte, lua-l-ar dracu?
— Ne lăsăm păgubaşi? Vasile se ridică să lege manivela – ceilalţi
ţineau de odgon, dar se răzgândi şi, într-o încercare de mânie, roti
violent. Zăgazul se săltă atât de neaşteptat şi atât de sus, încât scăpă
totul din mână, se prăvăli peste ceilalţi, alunecă în apă, cu un plescăit
puternic.
— Ce păţişi, mă? Iar ţi-e sete de mocirlă?
Săriră să-l ajute. Capul lui Vasile se ivi deasupra marginii de zid,
braţele reuşiră să se prindă, îl traseră deasupra – arăta către
mecanism, Drăgan vru să se ridice.
O rupere uriaşă se stârnise în lichidul galben-verzui din faţa lor –
tunetele în hrubă semănau cu bubuiturile unui tun de mare calibru.
Apa ţâşnea de partea opusă, smintită, cele două trâmbe se tăvăleau în
undele murdare la fel de zălude.
Ghemuiţi pe stăvilar, sub ploaia domoală, lucrătorii aţinteau cu o
 X

privire dezamăgită nesfârşita baltă din faţă, care nu-şi împuţina apa,
cum se aşteptaseră ei, deşi cele două guri o înghiţeau la fel de lacome.
— Aici ne facem veleatu! ţipă Vasile.
— În ploaie şi nemâncaţi!
— Ploaia e curată, ne spală.
— Să le ridicăm naiba pe toate, domnule inginer, propuse
Drăgan, mohorât şi zgribulit.
— Vrei să măture uzina? Lăsăm oraşul fără lumină? Odihniţi-vă,
băieţi! Avem acum timp să ne odihnim ciolanele.
Glasul lui se lua la întrecere cu tunetele apei. Se lungi pe spate,
cu ochii închişi, nepăsător la ploaia care şiroia peste faţa lui, şi într-o
clipă adormi.

▫ XX ▫
Lumea se strecura prin ploaie, în lumina istovită, să privească
retragerea viiturilor. Un zvon! Colindase oraşul la fel de iute pe cât se
răspândise vestea în ajun că s-a înfundat stăvilarul, iar râul – trezit
brusc, în noapte şi beznă, pe când se lungea somnoros în şuşotitul ploii
– da buzna unde nimerea, înfuriat de încărcătura neaşteptată, care-l
lovea. Zvonul ajunse şi la refugiaţii din podurile caselor, îi scoase în
stradă; la fel se întâmplă cu prevăzătorii care dormitau pe bagaje sau
moţăiau pe scaune, cu muşteriii din localurile neprimejduite de stihie,
adormiţi de-a binelea pe tăblia mesei.
Dădu cineva buzna şi la Căprioara, tună din prag: „Se retrag
apele!” şi plecă izbind uşa – înăuntru, aerul era irespirabil, lumea
dormea de-a valma, ca într-o sală de aşteptare de clasa a doua, printre
bagaje şi resturi de mâncare. Fetiţa care se juca cu păpuşica ei de
porţelan îşi frecă umărul de trupul mamei.
— Se letlag apele, mămică! Lăsă joaca şi o trase de fustă.
Mămico, nu te scoli? Se letlag apele, să melgem acasă la noi.
Hai îngăimă femeia, buimacă, luând fetiţa în poală, să o
adoarmă.
— Se letlag, se letlag apele!… sălta ea în poala mamei.
— Sssst! Culcă-te, ce ţi-a venit? Îl trezeşti pe tăticu – femeia se
uită împrejur ruşinată; nu deşteptase copila pe cineva?
— Se retrag apele, întrebă un glas răguşit, sau visai?
 X

— Se retrag apele! strigă cineva, din aceeaşi direcţie. Am auzit

desluşit, am şi văzut omul!
Femeia recunoscu în omul negricios, cu mustaţă lată, pe
armeanul cu prăvălia de cafea şi dulciuri – se proţăpise printre bagaje,
neştiind pe unde să-şi facă loc – şi se întrebă mirată: „Oare se retrag cu
adevărat, nu i s-a năzărit fetiţei?”
— Scoal', bărbate!
Negustorul fu tras de pulpana hainei.
— Se retrag apele, grăsanule?
— Se retrag, se retrag! urlă supărat. Dar cum dracu să ies de
aici? Nevastă, nu mai dormi ca ăi duşi de pe astă lume, n-auzi că se
retrag apele? Mă duc să văd, păzeşte bagajele! De-i aşa, ne-apucăm de
rostuit, punem prăvălia la punct…
— Se retrag apele, Zino, să mergem şi noi.
Îmbrânceau, dădeau ghionturi, călcau peste măruntele bagaje,
ca să ajungă la uşă cât mai repede. O primă dezamăgire: ploaia! Cum,
n-a mai încetat? Tot mai toarnă, domnule, blestemata de ploaie?
Atunci, cum se retrage apa? Cine-a zis că se retrage? Cine şi-a permis
să ne scoată afară, în ploaie? Într-un fel se dezmeticeau, dar, nefiind pe
de-a-ntregul convinşi, se alăturau cetăţenilor care cioflăiau prin
băltoace.
Alergătura se oprea dincoace de farmacie, acolo se afla apa,
mărginea ei tot acolo, dacă nu şi mai spre centru decât o lăsaseră
noaptea. Ce ticălos a făcut farsa? Se juca cu nervii bieţilor oameni!
Vociferări ale celor sosiţi din restaurant:
— Îl cunoaşte cineva? Mi se pare, domnule, că dumneata ai urlat
în Căprioara cum căă…
Luat de piept, omul se scutură uluit.
— Dar eu nici n-am dat pe acolo, vin de acasă de la mine, ce te
repezi aşa?
De pe o stradă laterală dădu năvală un grup de adolescenţi –
băieţii se buluciseră sub o singură umbrelă şi strigau sacadat, cu
veselie:
— Se retrage apa, se retrage apa!
Ca şi cum simpla retragere ar fi redat terenul de sport cum îl
ştiau, puteau să şi bată mingea.
 X

— Şi eu mi-am închipuit, bă, c-o să joc popice astă-seară! strigă

un vlăjgan spre ei, făcând haz de mutrele lor – ţinea în mână chiar o
popică, culeasă din apă, venită din direcţia cârciumii lui Bădărău.
Un bărbat se desprinse din mulţime mohorât – spuse vecinului că
pleacă să cerceteze dacă n-a dat viitura înapoi pe undeva.
— Altminteri, de unde să iasă, domnule, un astfel de zvon?
— Auzi, neghiob! comentă Soceanu încet, şi făcea un haz nebun.
Iar cu glas tare: Zvonul de-aia se numeşte zvon, că iese mai din nimic!
Aplecat peste apă, încerca să prindă o bărcuţă. Pluteau câteva,
confecţionate din hârtie şi aşezate într-adins, să indice curentul viiturii
– se roteau printre numeroase beţe şi săgeţi din jurnal, aruncate ca să
repereze înaintarea. Prăjina înfiptă peste noapte, de farmacist, înainte
ca stihia să înece şi casa lui, ca să marcheze acelaşi lucru, precum şi
adâncimea apei, se zărea înclinată între clădirile cufundate.
Un vuiet nou sosea din direcţia stăvilarului – o răbufnire aprigă,
cu ecou peste păduri, de unde se răsucea peste oraş. Oglinda verzuie
nu se vălurea, doar marginile murdare săltau peste zidurile umede, cu
brâie întunecate deasupra, la câteva palme, semn că apa până la acel
nivel ajunsese peste noapte – în molozul coşcovit se căscau firide,
casele se deteriorau şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Nu mai existau
curţi ori grădini, stihia le desfiinţase, cărând porţile şi gardurile – câţiva
ţăruşi înalţi se mai ţineau în pământ cu încăpăţânare, vrând pesemne
să avizeze stăpânii până la ce nivel s-a desfrânat apa în gospodăriile
lor; restul îngrădirilor plutea departe, cu părţi din stacheţii prinşi de
şipci. Dar câte nu pluteau, îmbăiate de mâl sau descheiate bucată cu
bucată! Dulapuri, cufere, lăzi, coteţe – tot felul de coteţe -, cabine de
latrină, lemne, scânduri, multe scânduri, şi obiecte utile transformate
în gunoaie!
Pe prispa cârciumii lui Bădărău – unde se bănuia c-ar fi prispa –
se-nţepenise între butoaie, un cazan de fiert rufe; îi lipsea o toartă, ca
şi cum ar fi pierdut-o peste noapte, în lupta cu apa. Sus, aproape de
grindă, da ocol stâlpului un coş de răchită; miorlăi un pisoi, labele lui se
agăţară de marginea coşului, se săltă şi capul, de parcă ar fi vrut să
ceară ajutor. Duhnea acru dinspre cârciumă, o ladă plină cu sticle se
legăna gata să se răstoarne, păru să vină spre mulţimea adunată,
cineva glumi pe seama izului:
— N-a lăsat Bădărău acasă decât poşirca!
 X

— A de ne-o servea nouă drept vin vechi de Drăgăşani.

— Te pomeneşti că după înec ne-o îmbia, vrând-nevrând, cu
hectarul din butoaiele salvate şi duse la socri, în comuna învecinată!
La marginea apei se agita şi farmacistul, întrebându-se cum să
ajungă la scara farmaciei.
— Din ce naiba să fac o plută?
— Să nu existe o barcă, domnule, în tot oraşul, cu care să
ajungem la casele noastre? se indignă şi negustorul de mărunţişuri.
— Fă-ţi curaj şi intră, Iorgule, doar n-o să te-neci cu noi de faţă! îl
întărâtă Soceanu.
— Îţi convine să dai sfaturi! Până la tine…
— Vezi, doctore? Ce-ţi ziceam? Te-am prevenit că o să privească
toţi casa roşie ca pe-o cocotă norocoasă? Mă dispreţuiau până acum c-
am aşezat-o la dracu-n praznic…
— Ai răbdare! Ce folos tragi dacă-ţi vezi farmacia răvăşită? Apa e
adâncă şi rece, te mai alegi cu o răceală! Doctorul îl trase pe farmacist
de braţ, îl ţinu pe loc cu fermitate. Te iei după Matei? Din lipsă de
ocupaţie, se distrează pe seama noastră, a sinistraţilor.
— Ei, n-o lua chiar aşa, Marius, ce naiba?! După ce eu singur vă
menţin la toţi… Poftim! Am să intru eu în apă, Iorgule. Jucă balta
duşmănos cu galoşii, pe urmă dete umbrela, azvârli de pe el mantaua,
haina, pălăria. Na, ţine, ţine!
Toate în braţele farmacistului – şi intră de-a binelea în baltă.
— E nebun sau pe cale!… exclamă farmacistul, uluit. Dar nici nu
te-am rugat, ieşi din apă, omule smintit!
Soceanu se prefăcea că nu aude.
— E beat? S-a-mbătat? Când dracu a avut vreme să se-mbete?
Matei, ai să te-neci, trăsnitule!
Lumea se şi îngrămădea să asiste la un spectacol neprevăzut.
Uite că nu se teme, o fi ştiind să înoate?
— Dar unde se duce? Ce vrea? Cum? Se duce să salveze pe
cineva?
— Ce zici dumneata, că nevasta farmacistului ori fata au rămas
în locuinţă şi cer ajutor?
— Auzi, soro, ce nenorocire! Familia farmacistului s-a căţărat pe
şifonier şi pe soba de teracotă, merge cineva acolo.
 X

— Nu e de mirare! Au mai fost şi alţi nărozi, bunăoară vecinul

soacră-mi, ăl cu pompele funebre, Niţescu, na, ăl, cu dricu, ăl cu
cosciugele. Vine, frate, echipa de-i bate în geam, „plecaţi” şi aşa şi pe
dincolo… dumnealui le mulţumeşte politicos, şi după ce pleacă ăia
înjură de mama focului, că ce-i veni pe chelie primarului să alarmeze
lumea, că când s-a mai pomenit vreun înec, că niam de niamu lui… şi
să pune fătălică în pat, lângă nevastă – o ştii pe nevastă-sa? grasă de
abia se urneşte!… în pat… şi dă-i iar cu sforăiala, pân' ce ţipă aia c-a
venit apa-n cas'! Fugi, Niţescule-n izmene, la cai şi la dric! Caii şi dricu
– venitul lui, ce mai?! Muierea lui aduce copiii, aduce boarfe, toate le-
ngrămădesc înăuntru, în dric, dar când să pornească, caii bat în lături.
Uitase, frate, să-i lege de oişte! „Ţine, nevastă, de căpice, că ieu
împing dricu”
— Un om în apă! Se vede, un om…
— Nenorocitul! De unde-o fi scăpat?
— Nu-l mai căina dumneata, că intră de bunăvoie!
— Dacă tot şi-a făcut ambiţia, baremi să se uite până unde a
ajuns apa, până la ce raft, vreau să ştiu, mai ales: au scăpat
substanţele? Mie de substanţe… Marius, azi-noapte puteam să salvez
tot, dar dintr-un spirit absurd, de ordine, de… n-am mişcat nimic. Oh!
La naiba, suntem nişte caraghioşi, cumplit de caraghioşi! – aproape că
plângea, vru să plece, dar Marius îi strânse braţul.
— Te dai în spectacol, şi lumea atât aşteaptă… n-auzi ce
comentează pe seama lui Matei?
Muiat şi pleoştit, Matei obloni palmele, să vadă mai bine în
interiorul farmaciei. Dulapurile cu vitrine erau în apă până la jumătate.
Peste luciul verzui, cu pete sidefii, pluteau de-a valma cutii, sticluţe,
borcănaşe, şi pe un carton mare – o reclamă colorată: copilul cu păr
cârlionţat, de aur, râdea spre el sănătos. „Cumpăraţi crema Cadum!”
Nu, înecul nu-i distrusese substanţele, dacă Matei zice că apa e
la raftul al doilea! Din prevedere, le ţinea mai sus, să nu le confunde
nepriceputa aceea, asistenta, pe toate trebuie să le dădăceşti, şi când
respiri că au învăţat, găsesc post altundeva. Făcu gestul să-l
îmbrăţişeze pe Soceanu, dar acesta se feri, se trase să se scuture mai
încolo, dezgustat.
— Apa e infectă, doctore! S-au vărsat în ea toate zoaiele, toate
closetele… Alerg să mă schimb, altminteri dau la boboci, ce mai, îmi
 X

vine să mă răstesc la ghete. Secărica băută cu tine… dar mă întorc,

aşteptaţi-mă, dă-mi boarfele, Iorgule, îmi datorezi o cinste…
Moaşa Aurica îşi făcea loc prin mulţime. Spaima îi trecuse, dar
urmele nopţii de groază se citeau pe chipul ei răvăşit – o faţă smolită şi
osoasă, grozav de suptă. „Ce-o fi vrând?” se întrebă Rozana, nu apucă
însă să ajungă până la ea. Doctorul Podeanu pricepu că la spital
lucrurile nu merg tocmai bine.
— Fetiţa bolnavă de scarlatină s-a umflat, cred că maică-sa i-a
dat ceva să mănânce; când m-am dus s-o văd, încerca s-ompungă cu
un ac ca să se dezumfle.
Doctorul se grăbi spre şcoala primară, necăjit că în situaţia aceea
gravă se iveau mereu alte necazuri. Îi îngăduise sătencei, o femeie
tânără din Urşani, să rămână lângă fiică-sa, cu condiţia să nu-i dea
nimic să înghită – îi explicase limpede că era de-acum scăpată, trecuse
criza cea mare, în curând o s-o vadă zburdând. Nu-i mai putea face
nimic, dacă se declarase nefrita, n-avea decât să şi-o ia acasă. Îi părea
rău de fetiţă, un copil cuminte, asculta toate sfaturile, nu făcea mofturi
când lua medicamentele, ori să se vaite când era înţepată.
— Acu nu mă mai doare, nene, îi surâdea după injecţie.
Moaşa mergea ceva mai în urmă, abătută. Nu lipise genele
întreaga noapte, o lăuză răcise, îşi petrecuse vremea pe lângă ea, fă-i
spălătură cu hipermanganat, pune-i comprese, dă-i ceaiuri. Cereau şi
celelalte – ba una, ba alta, iar ea nu ştia nici unde să le caute -, toate
lucrurile se zăpăciseră, abia găsise fiolele, seringile. Când aţipise
văicăreaţă aceea „Vino, coană moaşă, că s-a umflat fetiţa!”, treci la
contagioşi, ăştia şi ei toţi nervoşi şi pretenţioşi, fricoşi nevoie-mare, c-o
veni apa peste, ei chiar şi la şcoală. „Să nu fim nevoiţi, coană moaşă,
să alergăm iarăşi prin ploaie!” Umbla printre ei tăcută, nu mai avea
putere să le răspundă – de acasă nu mai ştia nimic, de altminteri ce să
mai nădăjduiască, când apa urcase pe scară de la bun început? Cât
durase evacuarea bolnavilor?! Nu găsise o clipă pentru ea – spitalul
avea personal puţin, femeile de serviciu erau şi ele frânte, moţăiau pe
băncile scoase pe coridoare. Multe bănci le transformaseră în paturi
pentru bolnavi – cine să care toate somierele din vale? – aveau nevoie
de paturi, nu mai era vorba de o găzduire. Provizorie, de câteva zile,
cum presupuneau aseară, când sperau să fie deschis stăvilarul
imediat… Apa o să se retragă, iar ei n-aveau decât să întoarcă pacienţii
în pavilioane. Pune viţă, bea vin, Niţă! Or trece câteva săptămânî,
 X

poate şi mai mult, până să devină locuibile saloanele, şi-asta numai de

s-o face vreme frumoasă şi călduroasă, să se usuce umezeala, pe urmă
altă tencuială, aşteaptă să se usuce şi-asta ca să văruieşti… – moaşa
aproape se îngrozea să mai insiste asupra greutăţilor ce-i aşteptau.
— Trebuie luate măsuri pentru o găzduire mai îndelungată,
domnule doctor, băncile pe lângă că sunt tari, sunt şi incomode aşa,
unite două câte două, că se lasă saltelele printre ele… Bolnavii nici n-
au cum se răsuci, cad dracu dintr-un asemenea pat, gem în somn, se
zbuciumă, mi se trezesc enervaţi, îmi vorbesc răstit. Pe operaţi i-am
aşezat baremi pe jos, peste două saltele îngrămădite una peste alta…
Ţipă şi-ăia că le e frig, scrâşnesc de dureri, cică-i doare cusătura…
Alţii, mai sperioşi, o chemau holbaţi, li se năzărea că au
temperatură – alerga, le cerceta rana… De unde?! Stomacul, muşchii
burţii erau moi la pipăit, flasci, pulsul nu le bătea agitat. Răul le venea
din somn, din vise…
Doctorul se interesă de pelagros, dacă mai urlase după plecarea
lui.
— Nu, slavă Domnului! N-a mai scos nici un geamăt, cred că l-a
buimăcit morfina, o să ne dea pace până către prânz. Ăsta, zic eu, n-o
să se mai vindece, a venit la noi prea târziu, se toacă pielea de pe el,
cade în scame, curat ca la scarlatină.
— Am avut şi cazuri mai grave, nu-ţi aminteşti? se răsuci
doctorul spre ea. Privirea lui se dilată uşor când dete de faţa ei ofilită,
bătrânicioasă. „Ce răvăşită e!” Oboseala parcă-i lungise chipul şi pete
mari întunecate marcau fălcile. Eşti prăpădită! De ce nu pleci să te
odihneşti câteva ceasuri? Ai muncit toată noaptea, nu te-a înlocuit
subchirurgul? Cum ea nu răspundea, Marius adăugă după o mică
pauză: Te trimit eu acum.
— Nu se lipeşte somnul de mine, orice-aş face – se învioră femeia
subit, dându-şi silinţa să-i zâmbească, dar nu trecu decât o undă de
mulţumire peste faţa ei, pe urmă se avântă să-i deschidă uşa.
În dreapta, pe panoul de afişe, se mai găseau listele cu
premianţii şcolii, publicate în vară – îngălbeniseră de arşiţă, literele
abia se mai citeau. Domnul doctor se interesase şi de ea! mai avea
vreme pentru asta. „Pâinea lui Dumnezeu! Nu merita atâtea necazuri
din partea familiei doamnei doctor!… Bine că s-a dus smintitul! De dus
s-a dus, dar ce-a lăsat în urmă!… Lumea vorbeşte… Vai, mi-e milă de
 X

domnul doctor câte o să mai pătimească! De ea nu, că n-a catadicsit

să stea de vorbă cu o amărâtă ca mine! Acum să sufere! Să sufere
pentru dezminţatu şi desfrânatu de frate-său! De lua măsuri la
vreme…”
Unda de lumină de pe chipul moaşei îl mai înviorase şi pe doctor:
în învălmăşeala şi panica tuturor, în contrast cu scenele ridicole – de un
dramatism ieftin, mai degrabă grotesc -, se mai găseau şi persoane
care să uite de propriile necazuri şi să dăruiască altora ajutorul lor.
Străbătu culoare, săli de clasă, să viziteze bolnavii – mai întâi pe
cei operaţi, la cererea unuia dintre ei, care susţinea că i s-a desfăcut
bandajul şi curge ceva… Pe urmă lăuzele, femeia răcită se plângea de
junghiuri în şale, îi făcu personal o injecţie, ştia că nu minte. Numai la
sfârşit traversă curtea, spre clădirea amenajată pentru contagioşi. Găsi
la patul fetiţei pe subchirurg; mai deoparte suspina mama, prăvălită la
pământ. Era îmbrăcată în costum ţărănesc, cu oprege roşii, dungate,
peste fusta albă, în cute, cu colţi croşetaţi.
— I-ai dat pâine? Turtă? Ce i-ai dat? întrebă doctorul.
Femeia înălţă faţa scăldată de lacrimi.
— A zis că-i e foame, şi-i dădui un cocoloş – se frânse de durere,
izbi podeaua cu fruntea.
Doctorul o privea mâhnit. „Ce să priceapă amărâta asta?!” Trase
pătura şi descoperi bolnava. Fetiţa era umflată ca un balon, abia mai
respira. El o certă pe mamă îndurerat:
— Ce-am vorbit noi doi, femeie, când m-ai rugat să te las peste
noapte lângă ea?
— Ştiu, ştiu, io o omorâi! hohoti jalnic. O omorâi cu mâinile mele,
nu m-ar mai ţine pământu!
Subchirurgul acoperi încet trupul în agonie.
— Femeia ştie să scrie, dar am făcut cu declaraţia în locul ei, că
nu se pricepe; s-o citesc?
— Citeşte-i-o! rosti doctorul, şi trecu la alt pat.
Ridicaţi pe perne, bolnavii ascultau tăcuţi şi miraţi – vocea
înceată, pe un ton uniform, semăna a litanie.
Un convalescent se interesă dacă e adevărat că s-a retras apa şi
se pot înapoia la spital. Medicul se mulţumi să încline din cap, încât nu
se preciză la care dintre întrebări răspunsese. După ce dete dispoziţiile
 X

necesare în legătură cu cei grav bolnavi, ieşi din şcoală.

În drum aştepta o căruţă, venită dinspre şoseaua Râmnicului.
Printre ţoalele dungate, aşezate pe paie, cu o umbrelă deasupra
capului, ţinută de un copil cam de paisprezece ani, se zvârcolea un
bărbat cu pielea învineţită, pământie, pe alocuri înverzită şi îngălbenită
– semăna cu un loc umed, năpădit de muşchiuri felurite. Doctorul fu
nevoit să-l examineze în căruţă – se plângea de dureri mari în stomac,
avea spasme, vomase, tot mai simţea nevoia, dar uite că nu putea.
Moaşa Aurica chemă îngrijitoarele, ridicară bolnavul şi îl duseră
pe braţe în cancelaria şcolii – doctorul Podeanu diagnostică un ulcer
avansat, omul trebuia operat în cursul zilei, după ce amenajau
încăperea pentru treaba aceasta.
— Pregătiţi bisturie, pensete, copci, puneţi totul la fiert; dacă nu
mă odihnesc câteva ore, n-am să pot opera, declară Marius, şi plecă la
han, să se culce, lăsând în grija subchirurgului totul.
Pe drum o întâlni pe Clara, venea să-l caute, auzise la han că se
retrage apa, credea că s-a şi retras şi e nevoie de ea să înceapă
dereticatul locuinţei. O întoarse din drum mohorât, întrebă ce fac copiii
– pe copii îi lăsase sub supravegherea Leanei.
— Le-am povestit despre înec, ca să nu afle de la alţii, în chip
eronat, zise pe un ton ferm.
— Clara, trebuie să mă odihnesc, am o operaţie urgentă de făcut.
Dumnezeule, cum de-a plecat Novăceanu chiar ieri? Dacă mai amâna o
zi… Sunt singur, singur…
— Patul tău e liber, Marius. Dacă vrei mai multă linişte, trimit
copiii la Soceanu. A fost Dina pe la noi. Doctorul Novăceanu avea un
botez în familie, de aceea a plecat la Râmnic, dar o să vină.
— Sunt frânt, am să cad buştean, să mă trezeşti.
În timp ce urcau pe scara hanului, ploaia se repezi spre ei,
mânată de un vânt iute. Alunga şi norii – în direcţia de unde tot
năvăliseră – atmosfera părea să se limpezească, cenuşiul de plumb se
zdrenţui pe alocuri, lăsă goluri mici, albastre.
*
Spre podul tăbăcăriei se zărea îngrămădirea de brişti şi căruţe –
soseau şi altele în mica poiană străjuită de goruni bătrâni, se instala
acolo, în mod provizoriu, piaţa oraşului, în locul celei înecate, cu halele
ei de carne şi de peşte şi cu prăvăliile de mărunţişuri şi solduri,
 X

pânzeturi mai ales şi curelărie, mărfuri cerute de săteni, clientela de

nădejde a micilor negustori.
De departe, noul târg semăna cu aşezarea unei şetre – când
poposeau ţiganii cositori, în căruţele lor lunguieţe, trase de catâri, îşi
desfăşurau corturile şi baţacalele în acelaşi loc, la umbra gorunilor
uriaşi. De-acolo, năpădeau oraşul cu câte-o căldare de aramă în spate:
— Cositorim tingiri, cazane, cositorim!
De astă dată se îmbulzeau precupeţii, oferind produse casnice:
ouă băgate în făină de mălai ori între straturi de fân – ouă de găină,
curcă, raţă şi bibilică.
— Hai la ouă proaspete, ouate numai ieri!
Pe scândurile late, aşezate pe bolovani, erau clădite piramide de
legume.
— Hai la roşii şi ardei, hai la morcovi!
— Poftiţi la prune, domnule! Ia te uită ce mai prune, sare
sâmburele cât colo de tare! Hai la prune vinete, numai bune de
dulceaţă… Las mai ieftin pentru cine ia cu baniţa.
— Ia pere, ia pere duşese! Nu te uita 'mneata chiorâş că-s
necoapte, doar ţi se pare, de le ţii o zi, două, miere, nu altceva! Se
topesc în gură!
Piramide uriaşe şi de lubeniţe – una mare, coaptă, sta despicată
în felii, drept mostră, lângă fiecare grămadă, să atragă muşteriii.
— Hai la lubeniţa dulce şi zemoasă!
Unii cumpărători se tânguiau din pricina înecului, cereau
precupeţului sa scadă din preţ.
— Nu te gândeşti? Am pierdut tot, tot!
— Da 'mneata ne căinezi pe noi când dă grindina ori se usucă
toate de secetă? Hai la varză, ia varza roşie pentru murătură! Avem şi
de-a albă, hai la varză albă!
Oierii şi porcarii, aşezaţi pe un perimetru mai depărtat, nu
încetau să îmbie clienţii:
— Se taie pe loc, la voia dumneavoastră, pielea rămâne la
vânzător!
Sosiră şi ungurenii, în căruţe dichisite, trase de cai graşi, cu
pielea lucioasă, descărcară putini cu brânză telemea, vedre cu brânză
dulce de vacă, doniţe cu lapte storcit, cu lapte covăsit, cu smântână,
 X

brădoaice cu urdă, burdufe din piele, burdufe din coajă de copac şi o

piramidă de turte de unt, învelite fiecare în frunze de lipan ori de viţă;
după ce săltară pântecele sub chimirul lat şi dădură un bobârnac
pălăriuţelor negre din postav, arătând o faţă rotundă, lucioasă, roşie şi
nişte dinţi laţi, grozav de albi, începură târgul, balansând în faţa
cumpărătorilor braţul palanţei.
— Hai la telemea de oaie!
— Cât dai vinetele? Cât? Ăsta-i preţ? Ai căpiat? Dumneata nu ştii
ce năpastă a căzut pe capul nostru? De unde bani? Hai, de unde?
Speculă sadea, neruşinatule! Nu mai aveţi obraz? Vă trăsneşte
Dumnezeu!
— Profită de nenorocirea noastră!
— Şi nimeni nu ia nici o măsură! Unde sunt, domnule, primarul,
şeful poliţiei? Parc-au intrat în pământ, nu dă nimeni de ei! Te duci să
ceri un ajutor…
— Hei, cucoană, cât dai 'mneata? 'mneaei, a cu pălărie, a cu
peană la pălărie… Negustorul abia îşi putea stăpâni râsul. Se vaită c-a
pierdut tot, dar pălăria cu peană… Hai de ia, târgu n-are supărare!
Strigăte asurzitoare! Căţăraţi pe marginea căruţelor încărcate,
aşa-numiţii zarzavagii en gros pofteau muşteriii să se aprovizioneze
pentru toamnă, deşi toamna nu sosise decât în grădini deocamdată.
Chemări, sfadă, mustrări reciproce în faţa fiecărei grămezi.
— Salve, salve! se salutau orăşenii – treceau grăbiţi unul pe
lângă altul, să nu piardă marfa; paporniţele plecau spre oraş încărcate,
altele soseau ca să fie umplute. Din această nouă piaţă lipsea totuşi o
mare parte din locuitorii oraşului – în cartierul înecat, de la celălalt
capăt, era ignorată bătălia aceasta a alimentelor. Acolo se dezgărdinau
case, se culegeau din apă obiectele care pluteau mai încoace, unde
nivelul scăzuse. „Al cui o fi?…” Obstinaţia unor cetăţeni de a aştepta
retragerea lichidului mâlos şi rău mirositor, ca să purceadă la rostuitul
locuinţelor, conţinea multă dârzenie şi optimism, dar în gesturile
spontane, în exclamaţii, în comentariile făcute la un nivel diferit de
instrucţie, umorul nu lipsea – o gură sănătoasă râdea nevăzut, fără
răutate, chiar cu îngăduinţă, de apucăturile omeneşti. Copiii găseau
prilej de joacă şi în acest decor halucinant, o joacă însă cu finalitate
practică; pe străzi, apa colcăia stătută, iar ei, înarmaţi cu prăjini, cu
sape ori greble, nu se sfiau să cutreiere din casă-n casă, să salveze
 X

animalele refugiate prin cine ştie ce cotlon.

Un soare bolnav pândeşte din spatele norilor, lumina lâncedă,
vânătă, târăşte cartierul înecat într-o moarte aparentă – casele arată
mâncate de apă, străzile sunt canale monotone de apă băloasă, limbi
spurcate ling şi-acum zidurile, cartierul îşi trăieşte confuz deşteptarea,
bărbaţi cu feţele nebărbierite şi ochii tulburi de nesomn aprind mereu
ţigări, cer unul de la altul foc. Pe undeva a şi putrezit o pisică ori vreun
câine, vântul asmute putoarea către oraş. Dar într-o albie de rufe, doi
tineri se avântă peste întinderea bălţii, lopătând cu nişte făraşe. Poftim
ce le-a dat naiba-n gând!
— Ce căutaţi, mă băieţi, n-aveţi de lucru? O să se răstoarne
copaia aia cu voi, ştiţi baremi să înotaţi?
Ei nici nu vor s-audă, râd înghesuit, cu bărbia înfiptă în piept.
— Ce te priveşte pe dumneata, bărbosule, ce facem noi? Ne-am
pus în gând să ajungem la cei de pe stăvilar şi să privim de sus înecul,
să le dăm şi ajutor, desigur, dacă au nevoie de ajutor…
Se mai dă amploare ştirilor, fiecare adaugă o floricică, să sune
mai patetic, să stârnească ofuri şi vaiuri, întrebări, după care urmau
lămuriri suplimentare. Până şi autorităţile, întoarse din pădure,
descriau în termeni bombastici inundaţia.
— Ie catastrofală, domnule, catastrofală, ce mai? exclamase unul
dintre jandarmi. Cum să-noţi kilometri întregi? Atâta s-a lăţit apa până
la stăvilar! N-ar fi avut rost să ne ducem acolo, după vuiet am înţeles
că inginerul şi lucrătorii… şi de altminteri, noi am avut o altă
însărcinare…
Tonul devenise enigmatic şi plin de emfază totodată, ajutorul de
comisar îi făcuse un semn discret şi o zbughise după grup, oarecum
speriat să nu fi dezvăluit un lucru interzis. În urma lui se comentase:
— Vor să-şi acopere lipsa de curaj! Pentru că dumnealor nu s-au
aruncat, fireşte, pe nicăieri în apă!
— De crimă pomenea nătărăul de jandarm? Asta le-a fost
misiunea în pădure?
— Ce crimă, domnule? Crimă cu jaf? S-au găsit ticăloşi care…
Zvonul că înecul are legătură cu asasinatul comis în pădure –
autorităţile nu se ocupaseră de el, din cauza inundaţiei – prindea tot
mai mult consistenţă, deşi se mai găseau mulţi orăşeni care nu
auziseră, despre omor.
 X

— De ce n-au arestat, domnule, pe nimeni? Să fie aduşi rudarii,

până nu fug, mama lor de hoţomani!
Se schimbau presupuneri, în şoaptă, referitoare la insul străin, un
tip cam bizar, oaspetele doctorului Podeanu.
— Cică nu l-a mai văzut nimeni de la înec.
— S-a înecat, ori i-au făcut şi lui de petrecanie rudarii, ca să-l
prade?
Cum cineva susţinea morţiş că oaspetele e un prieten al
doctorului, din copilărie, care venise să-l vadă tocmai hăt din America
de Sud, băcanul interveni cu date mai precise, dându-şi importanţă:
— Ba nicidecum, e frate cu doamna doctor şi cu nebunu… ăl de-a
murit acum câţiva ani… smintitul care da buzna la mine-n prăvălie, cu
ciurda de copii după el, să le cumpere acadele. Îşi vindea, nenorocitul,
şi cămaşa după el, să le facă bucurie haimanalelor! Se zice c-ar fi şi
ăsta ţicnit… – băcanul roti privirea: nu se găsea cumva prin preajmă
cineva de la spital, să-i comunice doctorului Podeanu?…
Printre nori, se strecurară deodată, calde şi orbitoare, razele
soarelui, oglinda apei străluci cu pete întinse, unsuroase, sidefii, se
încălecau crestele provocate de vânt. Câţiva se precipitară.
— Se retrage, nu vedeţi?
— Dacă s-o retrage aşa, nevăzut, avem de aşteptat! rosti
băcanul pe un ton ironic şi totodată îmbufnat.
— Eu credeam, domnule, când a dat buzna ăla… nu ştiu care
idiot, şi a urlat că dă apa înapoi, că nici nu mai e în oraş, ci s-a dus
dracului de unde-a venit, mi-am şi luat nevasta la zor că de ce doarme,
c-avem de lucru… – armeanul vorbea cu mâinile în şold, cu barba în
piept, ca şi cum ar fi avut intenţia să se repeadă la cineva, asemenea
unui ţap înfuriat. Vă daţi seama dumneavoastră ce s-o fi ales de marfa
mea? De sacii cu cafea? De cutiile cu rahat? Cu ceai? Cu stafide?
Zahărul s-a topit, desigur! şi bomboanele!… ce să mai reziste la atâta
umezeală? Mă pot considera falit. Ştiţi ce e un falit?…
— Ştiu ce e un falit, dar dumneata pricepi ce-nseamnă să-ţi pierzi
până şi culcuşul? Hai? Eu n-am nici unde pune capul… iar 'mneata
boceşti nişte acadele!
— Ce dracu se vede pe apă? Un bufet? Un garderob? Ia uitaţi ce
de lucruri scormoneşte vântul!
Într-adevăr, rătăceau lent, pe balta mâloasă, numeroase obiecte
 X

ce nu se văzuseră până atunci: scaune sfărâmate, mese, oale şi

cratiţe, sticle – obiecte într-o diversitate haotică. Pluteau şi haine,
baloturi de postav, de pânză.
— De ce naiba au pornit încoace?
Văzură şi o claie de fân – înnegrită la bază, dar încă aurie în vârf
-, care purta pe ţăruşul înfipt în inimă o ţarcă. Ţarca se pregătea să
zboare, nedumerită că ajunsese în oraş. Fâlfâi aripile, se înălţă, dar nu
zbură prea departe, se lăsă pe acoperişul de ţiglă al unei case înecate.
Apa da înapoi, dar la fel de încet cum înaintase asupra oraşului
peste noapte – scurgerea spre matcă se făcea lent, rămâneau
numeroase băltoace presărate în locurile joase: un lichid stătut,
încărcat de mâzgă, care degaja miasme.
Aceleaşi raze calde căzură şi peste creasta de piatră, învăluind
tandru trupurile lungite – unii se trântiseră cu faţa-n jos, să evite
loviturile ploii, alţii pe o parte, cu braţul îndoit sub cap.
Cerul se goli de nori, rămase deasupra lor spălat, dichisit, – avea
culoarea miozotisului. Razele săgetau înfierbântate, siliră trupurile să
se mişte, membrele scuturau amorţeala – încinse, vestmintele abureau
uşor, numai părţile de trup rămase în umbră erau ca de gheaţă;
azvârliră tot ce aveau pe ei în bătaia soarelui, să se zvânte, şi se
plimbară peste creasta de piatră goi puşcă, schimbând locul, căutând
mereu acea porţiune unde pripea soarele puternic. Porii absorbeau
căldura iute şi parcă ascuţit, ca printr-o arsură a pielii – îi ploua acum
cu ace fine, de cetină, muşchii, avizi să absoarbă căldura, se
contractau aproape dureros, îi cuprinse o astfel de toropeală, ca un
început de narcoză. În auz, zgomotul devenise aplatizat şi vătuit, prin
uniformitate, deşi apa mai vuia puternic.
De undeva se stârni cântecul prelung şi ascuţit al unui cocoş –
desperat parcă să constate dezastrul curţii de orătănii. Marin şi-l
închipui cocoţat într-un dud bătrân, plouat şi nemâncat ca şi el, poate
rănit la un picior, dar înviorat deodată de promisiunea cerului
înseninat. Piţigoii se alungau peste apă într-o volută zbenguită, iar
când se aşezau în copacii înecaţi până la coroană, se apucau să îngâne
vrăbiile care viermuiau pe un arin, aplecat mai încolo, mirat pesemne
de sminteala râului.
Un trup merse să răsucească îmbrăcămintea, agăţă pantalonii de
un pârmaci, pe urmă cercetă atent viitura. Se mişca, şuvoia încet către
 X

cele două canale deschise. Privirea se lungi peste imensitatea apei,

descoperi un peisaj halucinant. Stihia înghiţise hulpav zăvoiul,
câmpurile, crângurile şi o parte din pădure, cartierul mărginaş al
oraşului. O să revină în matcă, dar când? Furia şi-o potolise, nu mai
ploua la munte, puteau considera urgia trecută, domolită; ce lăsa însă
în urmă… se va strânge greu apa de pe tăpşane, va colcăi în gârloace,
în şanţuri, pe drumuri şi poteci, o să stea aninată pe terasele râului;
câte bălţi, ochiuri nenumărate! Surse de infecţie, doctorul trebuie să ia
măsuri… Îi păru că balta îl pândeşte morocănoasă şi rea, se răsuci
către trupurile goale, pe urmă, cu un mers hotărât şi gesturi iuţi,
manevră mecanismul stăvilarului. Se opinti duşmănos, simţi că
cedează, privirea avu o dungă de satisfacţie. Prin hruba descoperită
bubuia apa. Se întoarse pe margine. Se formaseră burghie verzui, care
sfredeleau înspre gura înecată. Trupurile se întinseră, braţele se rotiră
într-o gimnastică simplă, la fel picioarele. Marin înălţă capul.
— Singur l-aţi urnit?
Veneau şi ceilalţi, bătându-se cu palmele peste omoplaţi.
— Am mărit acum suprafaţa de scurgere; nu de alta, dar apa
bătea pe loc, m-a scos din sărite, râse inginerul. Drăgane, bate-mă şi
pe mine pe spate, mă suliţează un junghi de când m-am trezit.
Mijlocul apei se despărţise în două şuvoaie, făcuse un fel de
cărare la suprafaţă – în masa băloasă se zbătea ceva, ca şi cum ar fi
fost o vietate enormă ce se îneacă.
— Degeaba ne zvântăm hainele, domnule, că tot prin apă o să
plecăm de-aici, rosti Drăgan, dezamăgit de scurgerea înceată.
— Prin apă, de acord, dar nu ca azi-noapte, ia uitaţi-vă acolo,
muchia digului a ieşit deasupra. Într-un ceas, două, putem să plecăm.
— Bine-ar fi, domnule inginer, că am o gheară de uliu în burtă.
Bicescu surâse nu ştiu cum.
— Vă aşteaptă recunoştinţa autorităţilor, cred c-au şi pregătit
boul cel gras.
Pricepură fina ironie a şefului, dar nu avură nici o replică, pentru
că numai aluzia la boul gras le pricinuise o salivaţie cumplită – se foiau
peste stăvilar fără nici un rost.
— Faceţi gimnastică, înviorează! Bicescu mişcă mai întâi braţele,
apoi trunchiul şi picioarele. Lucrătorii se mulţumiră să se plesnească
unii pe alţii, cu muchia palmei, pe spatele gol. Am putea pleca şi mai
 X

devreme, după ce deschidem şi gura cealaltă, dar m-am gândit la

Marin, să nu-i expunem rana. Murdăria din apă e periculoasă, o să-l
cărăm cumva…
— Pe mine mă lăsaţi aici, domnule inginer, ce atâta corvoadă, n-
o să crăp dintr-o zgârietură. Mi-aduce frate-mio ăsta mâncare, şi atunci
ne-om descurca.
— Ba te iau, şi am să te predau doctorului Podeanu, băiatule, nu
vreau să-mi faci un tetanos!
Îi înfiora neplăcut gândul că vor străbate din nou ţinutul smârcos.
Hainele se uscaseră doar pe jumătate – nerăbdarea îi făcuse să le
îmbrace jilave, se ivise digul pe toată lungimea, oferindu-le generos
spinarea.
— Hai, că vă duc până la mal!
Pe încetul, umezeala veştmintelor le răci spinarea, aproape
tremurau.
Peste dig coborâră destul de uşor, bezna nu le mai amăgea paşii.
— De fapt, numai frica, domnule, m-a trântit în apă – vorbi Vasile
– şi de înotat ştiu ca şi Marin, azi-noapte însă, pe întunecimea aia…
Inginerul le atrase atenţia să fie prevăzători când vor părăsi
digul, să aibă grijă de Marin.
— Nu-l lăsaţi să forţeze piciorul! O să te iau şi eu în cârcă,
băiatule, dacă n-a scăzut apa către pădure, după cum bănui.
Scăzuse însă mult, le ajungea până la genunchi. Trunchiurile
arborilor arătau jupuite, mărăcinişurile fuseseră scoase din pământ cu
rădăcini cu tot, pluteau printre copaci.
Apa scăzu până la glezne, sub tălpi simţeau moliciunea de alge a
mâlului – mai şi alunecau, se trezeau că îmbrăţişează fagii. Nămolul
era de preferat bolovănişurilor. Urmau drumul scurt, nu mai ocoleau
prin codru, departe, şi se mirau cum izbutiseră să dea de dig şi stăvilar,
mergând orbeşte, ca un om legat la ochi.
Găsiră punţi şi podeţe sfărâmate şi azvârlite de puhoi în
marginea pădurii. Sub apă începeau să taie ascuţişuri, nivelul creştea
din nou, nu era posibil să iasă în oraş pe uliţa cimitirului. Ocoliră casele
din crâng la o bună distanţă – periferia aceasta fusese la cheremul
puhoiului, clădirile dormitau cu dunga apei la nivelul ferestrelor,
prăbuşite în sine, gârbove, cu alură de bătrâni cocoşaţi, îmbăiate de
spuma murdară a limbilor, nişte limbi înguste, verzui, ca de viperă, ce
 X

se lungesc fulgerător şi se retrag.

De unde venea mirosul de mămăligă afumată? Stomacul
lucrătorilor se convulsionă, nările lor fremătau să descopere direcţia;
mai rămăsese, pasămite, vreo casă în picioare, gătea cineva pe plită.
Strada prin care pătrundeau în oraş era un adevărat jgheab,
vântul adia cu miasme.
— Dacă am da de insul ăla, ăla care pretindea că ştie cine
manipulează mecanismul stăvilarului…
— Eu l-am şi zărit o dată, intra în curtea spitalului, spuse Drăgan.
— Totul s-a complicat, îngăimă inginerul. Să vedem cum o să
descurce comisarul-şef ticăloşia. Omul a închis pe rând cele patru guri.
Când a făcut-o? La cât timp după controlul vostru? şi pentru care
motiv? Nu-mi pare plauzibil… dar la urma urmei, noi să ne vedem de-
ale noastre, renunţă el istovit.
— Rudarii nu se pricep să manevreze mecanismul.
— Se pricep şi copiii, Vasile, darmite…
— O să punem pază permanentă! N-aş fi bănuit să ne trezim cu
un dezastru, din lipsa mea de prevedere.
— O să aflăm noi cine e cremenalu!
Ieşiră în centrul oraşului, însoţiţi de numeroşi copii şi cetăţeni
culeşi de pe străzi – le luară urma şi orăşenii care mai aşteptau
miracolul retragerii, în faţa bălţii. Se iviseră exact din direcţia unde cei
mai mulţi bănuiau c-ar fi primejdia mai mare – că apa într-acolo era
grozav de adâncă. Aşadar, cum au trecut prin ea?
— Ce e cu tânărul? Ce i s-a-ntâmplat? întrebă un glas de femeie.
Marin atârna istovit de umerii a doi lucrători şi mai istoviţi.
Le ieşi în faţă cofetarul – se ştergea pe şorţul cu tăblie, îi pofti la
o cafea cu coniac.
Uşile, ferestrele erau deschise larg, să primească lumina şi
căldura soarelui. Întâlniseră case din care apa cobora pe trepte, în mici
cascade – dinăuntru era azvârlită cu găleata direct în stradă, peste
pervaz.
Lucrătorii arătau desfiguraţi, din pulpana pantalonilor nămolul se
scurgea gros şi galben în ciulamaua verzuie de la picioare, care
acoperea caldarâmul de-o palmă. Hainele stăteau lipite de trupurile
înfrigurate, buzele lor vinete, pe alocuri albicioase, spuzite, se
 X

frământau nervos – privirea se adâncise mohorâtă, în jgheabul

cearcănelor de un vânăt liliachiu. „Ce dracu mai vor ăştia de la noi, nu
vede fiştecare în ce hal suntem?”
Strecurat din mulţime, armeanul insistă să i se precizeze:
— De deschis l-aţi deschis, dar e sigur că n-avem de ce să ne mai
temem?
— Nu ştiu, zău, cine-i vinovat de pacostea ce veni pe capul
nostru! azvârli negustorul de încălţăminte, şi îl fixa pe inginer cu o
privire mijită.
— Noi nu! scrâşni Vasile printre dinţi.
Ceilalţi strânseră, fără să vrea, pumnii.
— Domnule inginer… ascultă, nu e nici un pericol acolo?
Stăvilarul n-a crăpat, nu cedează cumva, aţi cercetat bine?
— Întâi să mâncăm! urlă Drăgan, scos din minţi, şi se repezi, cu
fruntea înainte, spre băcanul rubicond, care ţipa din uşa prăvăliei.
Dumneata crezi că de palavre ne arde nouă acum?
— Le trebuie haine de schimb! ţipă o femeie. Alerg să dau de
veste doamnelor din comitet că au sosit.
— Vă aduc imediat nişte medicamente! se precipită farmacistul.
— Din alea muiate de apă? îndrăzni cineva să glumească, şi se
ascunse iute în mulţime.
— Hrană caldă, domnule, nu aspirin', nu piramidon! Hrană
fierbinte şi, colea, nişte ţuică fiartă, cu zacăr şi inibahar, să vă curgă
foc prin vine, nu altceva, măi flăcăi! îşi dârdâi brutarul neamţ cărnurile
în valuri.
— Hai cu ei la Căprioara!
— Căutaţi nişte pături, tremură bieţii oameni ca piftia!
Inginerul se apropie de Marin.
— Pe tine, băiatule, te duc eu la doctorul Podeanu, şcoala e la doi
paşi.
— Mă vai' c-a şi făcut titanosu ăla, că prea arde carnea pe el!
zise Vasile, susţinându-l pe după grumazul lui.
— Da de unde?! Mi s-o fi obrintit rana, gemu Marin.
— Auzirăţi, bă? Ne poftesc la Căprioara, ce mai cinste! Acolo
merg numai domnii, că sunt pluşuri su' şezut.
 X

— Lăsaţi, băieţi! îi făcu atenţi inginerul Bicescu că n-avea nici un

rost să se ia la harţă cu lumea.
— Casa mea ai văzut-o, inginerule? Zace-n apă şi-acum! Cine
poartă vina, hai, dacă nu stăvilarul dumitale?
Marin se zbătu, ar fi vrut să se repeadă.
— Vasile era să se-nece, cât pe ce să mă scoateţi şi pe mine,
umflat, din apă! Casa ţi-o faci 'mneata gigea, că te ştiu om avut, da eu
am să zac, bani n-am, de-acasă a pornit şi patu pe apă!
Alerga cineva, dete lumea în două părţi, cu braţele întinse,
făcând cărare: ajutorul de judecător, Gore Livezeanu.
— Vă stau la dispoziţie, domnule inginer! Primarul e în consiliu, la
primărie, împreună cu ceilalţi. S-a format un comitet de doamne pentru
ajutorarea sinistraţilor, e totul aranjat şi pentru primirea
dumneavoastră, poftiţi cu mine la şcoala de meserii.
— Eu nu mai sunt capabil, vezi în ce hal sunt… dar te rog să faci
totul pentru băieţii mei. Pe Marin lăsaţi-l la spital, să-l consulte doctorul
Podeanu, urgent.

▫ XXI ▫
Marius Podeanu strânse genele uşor, se sili să-şi păstreze calmul.
— Aşadar, l-aţi găsit?
— Cum vă spusei, îi făcuse bătrâna vânt – cel puţin aşa pretinde
Niţă, dar cine-i mai crede, c-au încurcat-o rău de tot. Am întârziat din
pricina smârcurilor, nu ştiu, zău, când s-or mai usca atâtea bălţi!
Tocmai din pădurea Strejea l-am înhăţat, o adevărată dihanie, l-am
legat, acum e mieluşel. Era să uit: s-a interesat de dumneavoastră, de
familie şi, mă rog, de năpasta care căzu pe capul nostru, domnul
colonel, invalidul, domnul colonei Roşianu, vine să vă vadă, zicea. Îl
aducem pe rudar?
— Aici?
— Pentru cercetări. E nevoie să-l examinaţi, vă roagă domnul
comisar-şef, are zgârieturi pe piept.
— Pot s-o fac şi la poliţie, de ce să alarmăm bolnavii?
Seara se instala molcom, răcoroasă, cu un cer înalt, orăşelul
scăpase de apăsarea norilor, respira firesc – doar către apus mai
existau nişte vălătuci vineţi, dantelaţi cu auriu strălucitor.
 X

Rudarul arăta livid. Privirea sa cernea cenuşie printre genele

stufoase. Fu îmbrâncit către scară. Doctorul nu urcă, rămase cu Mihai
Rudeanu şi cu şeful poliţiei, să aştepte convoiul care se zărea.
— Împrăştie curioşii! Să meargă fiecare acasă, au lucru berechet
acasă, ce-mi stau ca la panoramă? Hai, sergent, fii mai energic, să nu
mai văd picior de civil pe-aici! Curăţă strada de ei!
Să fi fost însoţit convoiul de bătaia unor tobe şi de strigăte, le-ar
fi întărit impresia că asistă la procesiunea unor sălbatici. Bărbaţii din
sălaş purtau moarta pe o targă – improvizată din doi făgui împletiţi cu
mlădiţe, acoperită cu frunzar -, Rila era înfăşurată într-un cearşaf gros
de americă dat de spital. Numai Niţă, vătaful, fusese legat, restul
rudarilor – cu mic, cu mare – păşea slobod pe urmele moartei. O tăcere
adâncă însoţea ciudatul convoi. Cei de faţă aşteptau parcă o dezlegare,
ca şi cum, fără voia lor, s-ar fi găsit în puterea unei vrăji ce urma să fie
sfărâmată.
Niţă fu înhăţat şi el de sergent, iar rudarii se despărţiră de Rila,
ca să meargă la baia populară, cum suna porunca primarului.
Comisarul-şef se interesă dacă nenorocita aia mai trebuie
îmbălsămată şi dacă poate să fie transportată la spital.
— Nu am morgă la şcoală, nici măcar o pivniţă, replică doctorul,
supărat. Sunt destule magazii în oraş, aveţi şi la poliţie una.
Se apropie de Mihai Rudeanu, îi apucă braţul abătut.
— Mă refeream la faptul că dacă am avea rezultatul autopsiei,
am autoriza înhumarea, rosti şeful poliţiei pe un ton apăsat.
— Pricep, dar nu pot face autopsia la lumina unei lămpi cu gaz.
Mâine dimineaţă. Domnule judecător, vino, te rog, cu mine, să vedem
ce e cu amărâtul acela pus în lanţuri.
Oraşul era cufundat în beznă – doar în câteva puncte fuseseră
bătuţi stilpi, care purtau în vârf felinare. Orăşenii trudiseră peste zi să
scoată apa din locuinţele lor, să cureţe murdăria adusă în curţi şi
grădini de puhoaie. Apa însă nu se retrăsese de pe toate străzile, uliţa
spitalului mai era înecată, în partea aceea a oraşului nu se luase încă
nici o măsură, soarele devenit la un moment dat arzător în după-
amiaza acelei zile grăbise descompunerea vegetaţiei – duhnea acru,
pătrunzător dintr-acolo. Numai înspre han era pur aerul, cu iz de
pădure plouată – copacii fremătau mustind de sevă.
Ca să nu strâmtoreze pe cei traşi la han, Marius Podeanu
 X

renunţase la una dintre camere, mutase femeile de serviciu în odaia

copiilor, înghesuind paturile unul lângă altul. Hangiul se da peste cap,
împreună cu soţia, să le gătească bucate alese, nedezminţind bunul
renume de care se bucura bucătăria hanului, şi le servea cu tot
dichisul. Copiii se dădeau în vânt – erau vorbele hangiţei – după laptele
ei cu colărezi, ornat cu dulceţuri, pe care-l purta însăşi stăpâna hanului,
pe o tipsie acoperită cu un şervet ţărănesc, băţos, să nu se vadă
rugina.
Muşteriii interpretau, deocamdată cu voce joasă, dispariţia lui
Barbu Stroescu, de vreme ce poliţia îşi concentrase forţele să-l prindă
pe tânărul rudar fugit.
— S-o fi rătăcit prin beznă şi a fost surprins de puhoaie? Hai, mă
hangiule? Dumnealor ce zic?
— Nu suflă o vorbă, iar eu nu îndrăznesc…
— Ori mâna lui a lucrat tainic la stăvilar, să aibă timp s-o şteargă
din oraş cât durează înecul?
— Măi să fie! Ar însemna atunci că el a-nfăptuit şi crima. De ce s-
o omoare, domnule, de ce? Poţi să-mi spui? Nu, c-ar fi prea de tot!
— Ba nu prea, că se zice că se ţinea cu moarta, cu rudăreasa, şi
amărâta aia trebuia să se mărite zor-nevoie c-un rudar de-al ei.
— Atunci, a ucis-o rudarul, domnule, e limpede! Ce i-o fi zis: „Te,
ţii cu ăla, fa ticăloaso? Ce mireasă mai eşti tu, dacă mi te tăvăleşti…” şi
uite-aşa, de la mânie a ajuns la crimă!
— Fără chichiţe! Faptele nu se leagă între ele! Iar amănuntele nu
le cunoaşte decât don' comisar-şef.
În oraş se discuta iarăşi despre Costin nebunul, despre Oanea –
viaţa familiei Podeanu era dată în dârmon.
În afară de mormântul fratelui, pe Clara n-o lega nimic de oraş –
nici o amintire plăcuţă, l-ar fi părăsit oricând, fără regret, lăsa însă
iniţiativa plecării în seama soţului. „Numai Marius e în măsură să
cunoască implicaţiile unei mutări”. Acum socotea că nu există altă
ieşire din situaţia creată de dramaticele întâmplări survenite în ultimul
timp. Copiii trebuiau feriţi de răutatea unor cetăţeni, până şi de privirile
încărcate de reproş ale celor mai mulţi, mai ales Oanea, care era atât
de sensibil! Cerşea de la fiecare o mângâiere… Clara pironi faţa
copilului cu multă compasiune: el are nevoie de tandreţe, de foarte
multă tandreţe. Juca domino cu Mira şi Oanea, să-i sustragă de la o
 X

preocupare prea gravă pentru mintea lor fragedă. Jocul îl împrumutase

Rozana de la Dina Soceanu. În alt oraş n-o să se ştie nimic despre
bietul Costin, despre maniile lui Barbu. Aveau datoria să smulgă copiii
de-aici cât mai repede. Dar o să vrea Marius? Nu era sigură şi nici nu
îndrăznea să-i vorbească.
— Mamă, ai un şase, de ce nu-l lipeşti? o făcu Mira atentă.
Băiatul puse şi el degetul pe plăcuţa neagră, cu puncte albe, îi
arătă unde se potrivea.
Întinsă pe pat, Rozana nu citea, cum bănuia mătuşa, ţinea doar
cartea în mâini, deschisă, pândind chipul mătuşii. Clara părea calmă –
purta mereu masca aceasta de la înec -, numai privirea rătăcea tulbure
pe deasupra lucrurilor şi a lor, a copiilor, încărcată de gânduri
chinuitoare.
„Dar de ce ne acuză? Că am dat găzduire unor rude neajutorate?
Ar fi vrut să fim lipsiţi de omenie?” Nu, nu mai suporta să vieţuiască
aici!… Ce vor găsi, Dumnezeule, acasă, la spital?… Avu un geamăt
scurt, genele ei se zbătură, aţinti privirea iute asupra nepoatei.
— Mămico, nu joci deloc atent! se plânse Mira.
— Am obosit, fetiţo, sunt obosită, toată ziua am alergat, joc cu
voi ca să treacă timpul mai iute până vine tata la masă – vorbele erau
pentru Rozana, să nu interpreteze eronat suspinul ei. N-aş fi crezut,
Rozana, ca orăşenii să fie atât de darnici cu sinistraţii! Ai văzut ce
cantitate de alimente s-a strâns în cămara şcolii de meserii? Numai un
dezastru îi face pe oameni solidari?…
Fata o asculta tăcută. Vizita Dinei la han o lăsase în mare
confuzie – convingerea ei despre vinovăţia lui Barbu se clătina. „Tata e
răutăcios, ne scoate din sărite pe mine şi pe mama! L-am cunoscut
bine pe unchiul tău, era un om deosebit! Dina roşise ca o dalie din
grădina lor. Recunoaşte şi tata că e un bărbat erudit şi rafinat, grozav
de inteligent şi fermecător!… Te rog să nu pomeneşti nimănui de vizita
făcută la casa roşie. Nimeni, Rozana, îţi spusei doar că era trecut de
miezul nopţii… Doamne, ce sperietură am tras când a plesnit geamul!
şi el era atât de necăjit din pricina înecului! Chiar desperat aş putea
afirma, am şi plâns…” Ea, Rozana, nu-i promisese nimic, tăcea uluită,
cu gândurile răvăşite: trebuie să discute cu Mihai, să se consulte cu el
asupra acestui fapt important: „Barbu nu a părăsit oraşul din ziua când
era să se înece Oanea”. Îi venise ideea că acest lucru se putea verifica
 X

şi se mira că nu le trecuse nici ei, nici celorlalţi prin minte să

controleze dacă bagajul lui se mai găsea în camera de la spital. Dar
dacă s-a lipsit de lucruri? Neverosimil! Cum să renunţe la ele, când era
ca şi dezbrăcat? Unde să meargă numai în cămaşă, fără să dea de
bănuit? Senzaţia că a îmbrăcat uniforma unui poliţist, că s-a substituit
în rolul de comisar-şef, o nemulţumise: devenea răzbunătoare! Se lăsa
mânată de antipatia pe care i-o purta? „Dina, îl iubeşti cu adevărat? o
întrebase pe neaşteptate, adăugând pentru ea: Chiar acum, după câte
i se pun în seamă?” Prietena izbucnise în plâns. Abia atunci începuse
să se îndoiască: nu s-a pripit când l-a acuzat de toate infamiile? După
plecarea Dinei, alergase la Leana – se mustra că n-o întrebase la timp,
să-şi scoată din cap grozăvia că Barbu l-a îmbrâncit pe Oanea în bazin.
„O fi m'nealui trăsnit, dar n-a făcut aşa ceva! Copilul s-a tras singur, pe
margine, din mâna mea, şi-a picat!…” O pironise pe femeie supărată.
„De ce n-ai spus până acum?” Leana înălţase din umeri. „Apăi, m-aţi
întrebat careva?” Revenise în odaie dezorientată; poate că şi vorbele
lui Barbu erau sincere când i-a declarat, în seara aceea, pe culoarul
pavilionului, că-i jucase lui Mihai o farsă? Nu mai ştia să se descurce:
ce să creadă şi ce să respingă?
— Bine că m-au ales şi pe mine în comitet, simt nevoia să mă
ocup de ceva. şi e atât de lucru la şcoală!
— Le găteşti şi tu, mămico?
Clara nu răspunse, mută plăcuţa, pe urmă aţinti urechea spre
şosea. Fereastra era larg deschisă, se vedea o parte de cer – un cer
înstelat, neverosimil de scânteietor la un atât de scurt interval după
potopul de-o săptămână.
— Parc-ar fi vocea lui Marius.
Soceanu îşi făcea veleatul la han. Îşi arăta colţii împotriva
târgoveţilor, dar răutatea lui se răsfrângea şi asupra Clarei.
— Vă împroşcă rău, nătărăii! îndrugă tot felul de gugumănii. Să le
mai stea Marius la căpătâi, să-şi mai piardă somnul pentru ei! Clara,
dacă nu plecaţi nici acum… Vă previn! Se vor găsi destui imbecili să vă
ceară despăgubiri dacă se va dovedi cumva că originalul tău frate,
dintr-un motiv sau altul… Uite că tac, iartă-mă, făceam doar supoziţii.
Să-ţi spun drept, eu habar n-am avut căăă… îmi intrase-n cap altceva,
nu în legătură cu voi, dar nu merită… e o neghiobie…
— Matei, nu mă mai impresionează nimic! Suferinţa are o limită;
 X

eu am atins limita aceea, sunt de lemn, un lemn bun de azvârlit în foc.

Nu mă interesează decât un lucru: să-l cruţ pe Marius, să-i cruţ pe
copii, aş îndura pentru ei orice. Mă doare că Marius nu-mi reproşează
nimic, că tace – dimpotrivă, e mai grijuliu cu mine ca oricând! E o
suferinţă! Întâmplările nefericite s-au succedat atât de ameţitor, încât
eu nu mai pot discerne… Dar să ştii, Matei, resping cu indignare
presupunerea că Barbu ar fi amestecat în vreuna din mişeliile acelea.
Fratele meu a dispărut de la spital din ziua când era să-mi pierd băiatul
înecat, încât e absurd, e absurd…
— Totuşi, a dispărut! Nu mă privi aşa, cuvântul îţi aparţine,
pentru ce l-ai folosit? Înseamnă că n-a plecat de bunăvoie.
Ea îl aţinti confuză: el mai lipsea de pe capul său! N-o descoase
decât ca să aibă ce pălăvrăgi. Se ridicase abătută.
— Scuză-mă, trebuie să plec la şcoală.
Hanul era luminat slab – încetase forfota din seara înecului, nici
înăuntru, nici pe prispă nu se îmbulzeau clienţii. Sinistraţii fuseseră
cazaţi ori se aciuaseră la rude – parte se strămutaseră în gazdă la
sătenii din împrejurimi, până la terminarea lucrărilor de renovare, cu
tot cu calabalâcul scos din apă. Nici din curte nu se mai stârneau
nechezări ori tropot de copite: cine să poposească într-un oraş lovit de
calamitate? Domnea nu numai liniştea, dar şi curăţenia – fusese
impusă, de altminteri, printr-o ordonanţă a primăriei, ca să fie
prevenite molimele.
Liniştea fu tulburată pe neaşteptate. Se trânteau scaune, se
mutau mese – urmă şi clinchet de pahare, în vreme ce glasuri
amestecate urcau până la Clara în odaie.
— Să mă duc să văd? sări Rozana din pat, sperând că printre cei
sosiţi se află şi Mihai.
— Nu, nu, să-l lăsăm în pace, au de discutat – Clara se îmbujoră,
îşi închipuia pesemne şi fata cam ce subiect dezbăteau cei de pe
prispă.
Doctorul bătea nervos cu degetele în tăblia mesei, aşteptând ca
vreunul dintre cei prezenţi să deschidă discuţia, considerând că el nu
se poate socoti un părtaş obiectiv, de vreme ce unul dintre presupuşii
făptaşi e cumnatul său. Îi spuse, pe drum, lui Mihai Rudeanu:
— Mă aflu într-o situaţie extrem de delicată, dar în acelaşi timp
sunt cel mai interesat să se facă lumină. Aş dori din toată inima să-mi
 X

fie infirmate presupunerile, dar numai după ce vom sluji cu toţii

adevărul.
Judecătorul bănuia cam ce presupuneri îl chinuiau pe doctor, dar
avea el dreptul să se pronunţe în gol? Să acuze pe oricine ar fi fost?
— Domnule doctor, înainte de toate, te rog să-i săruţi mâinile
doamnei dumitale pentru că a acceptat să muncească alături de
celelalte soţii ale noastre, când se află în situaţia în care… mă rog, se
cunoaşte!… Ideea comitetului mi-a sugerat-o prefectul, dar idei am şi
eu destule… Ce credeţi că-mi spune dumnealui, la telefon, deunăzi?
„Cu mijloace proprii, primarule, cu resurse locale, n-aştepta pomană de
la un judeţ!” Şi-mi pune, nitam-nisam, o întrebare: „Spune-mi, te rog,
ştii cine reprezintă acolo puterea, cine aplică legea? Pe cine se bizuie
guvernul? Care sunt factorii de răspundere într-un oraş?” şi aşa mai
departe… de-mi venea să i-o întorc: „De-asta-mi arde mie acum,
domnule prefect?!” Până la urmă, am înţeles unde bătea, că să-mi pun
adică mintea la contribuţie dacă vreau să găsesc soluţii, că de-aia m-
au ales cetăţenii şi de-aia mi-a acordat şi guvernul încrederea… „Ei,
stai, dacă-i pe-aşa, dacă-mi dai mână liberă… las' pe mine!” Ascultă,
doctore, de n-aţi fi mulţumiţi de mine, nici nu ţin să vă mai fiu primar!
Comisarului-şef i-am şi comunicat de unde-o să scot nisip şi pietriş,
var… Nu le spui, domnule? Mă laşi tot pe mine? Ei bine, începând chiar
de mâine, nu mai pătrunde un vehicul în oraş dacă stăpânul nu se
angajează să ne transporte de la râu fie pietriş, fie nisip… Cât despre
var, drumul cărăuşilor pe la noi trece, nu prin altă parte; câte-o căruţă
de var de fiecare!… Iar lemnul… Ce, n-avem păduri? Nu cad pădurile
pe noi? O simplă cerere la ocolul silvic, iar gaterele din jur să le taie pe
gratis!…
— De ce nu ţi-a venit ideea asta şi când îţi toceam eu pragul
pentru construcţiile spitalului?
— Dar cum s-ar fi putut aşa ceva, doctore? Acum e stare
excepţională, nu-i aşa, domnule cu puterea executivă? Avem o
justificare, ne putem justifica.
— Că să nu credeţi c-o să-i luăm cu otuzbirul, adăugă comisarul-
şef, râzând, le explicăm oamenilor: „Măi nene, îţi vinzi marfa în oraşul
nostru? Câştigi de pe urma, cetăţenilor? Cetăţenii sunt acum la
ananghie? Apăi fă şi 'mneata o mică corvoadă cu brişca dumitale
pentru oraş, să-l facem gigea… precum a fost! Să refacem piaţa,
tarabele, halele…”
 X

— …spitalul, spune întâi spitalul, ca să se bucure şi doctorul, râse

primarul, că doar e primul pe listă, întrucât toată suflarea are nevoie
de îngrijirile doctorului… pe mine să mă ferească Domnul!… Mă rog,
piaţa mai poate să aştepte, dar spitalul…
— …şi cetăţenii, cetăţenii sinistraţi? întrebă Rudeanu.
— Mda! Dumneata eşti unul dintre ei… Apăi, nu s-o sfârşi nisipul
şi pietrişul, iar zidari avem destui în oraş şi antreprenori, mai cu
bunăvoinţa noastră, mai cu a cetăţenilor… vorba prefectului: cu
resurse locale!
Apoi, discuţia luă alt curs, doctorul îi ascula tăcut, intervenea
foarte rar.
— Cercetările sumare nu-mi îngăduie să mă angajez decât într-o
discuţie liberă, domnilor, vom face, aşadar, numai presupuneri, sau
mai bine zis le vom considera ca atare – fusese introducerea
comisarului-şef. În această primă fază, ca s-o numesc aşa, ne
conducem după relatările rudarilor – relatări mai întâi la poliţie, pe
urmă la faţa locului, dar făcute, poate, cu intenţia de a ne deruta, au
tot interesul să scape Ile al lor.
— Dacă ar fi să-i credem pe rudari, n-am mai avea nimic de
presupus, din declaraţiile lor reiese limpede că străinul a înfăptuit
crima, şi ca să poată fugi în voie, a închis stăvilarul, profitând şi de
ploaia grozavă care a fost, rosti ajutorul de comisar. Ce zici, domnule
judecător?
— După părerea mea, bănuielile cad deopotrivă asupra
amândurora. Cauza morţii n-o cunosc, e atestată de medic, dar n-o
cunosc, mi-e teamă să nu fac supoziţii eronate, un amănunt lăsat
deoparte te poartă pe o pistă falsă. Alibiul lui Ile e inatacabil? Pentru
mine nu, mai degrabă pledează contra lui, dar şi pro, să mă explic…
Cine a închis stăvilarul a înfăptuit şi crima! Pornind de la prezumţia
aceasta, Ile e apărat de faptul că Niţă, vătaful şatrei, l-a închis într-un
bordei, până la la venirea autorităţilor, să constate crima, de unde,
când s-a produs înecul, i-a făcut vânt rudăreasa cea bătrână, să nu se
înece naibii acolo – mai ales că şi ei stăteau gata să-şi ia tălpăşiţa, să
scape de puhoi. Dar apa n-a ajuns până la sălaş – se ştie acum precis;
aşadar, mai stă în picioate declaraţia Reveichii? A fost, ori n-a fost Ile
închis în bordei?
— S-au temut rudarii de judecată şi au vrut să-şi dovedească
 X

nevinovăţia? Adică, să fie pedepsit doar făptaşul, şi nu întreaga şatră?

adăugă primarul.
— Eu nu le dau certificat de bună purtare! mormăi comisarul-şef.
— L-o fi închis, nu zic nu, dar cu intenţia vicleană de a deruta…
— Viclenia ţiganilor doar e cunoscută!
— Dar pentru ce s-o fi ucis Ile, domnule? întrebă primarul.
— Din gelozie, strigă poliţaiul. N-aţi mai văzut crime din gelozie?
Sunt la ordinea zilei!
— Ţiganca nu fugise pentru prima dată cu străinul, legătura lor
era veche, de ce n-a omorât-o, să zicem, după ce rudăreasa s-a tăvălit
prima dată, pentru ce a aşteptat atâta?
— Zic rudarii că Ile a fost plecat în toată această vreme, a lipsit,
s-a dus cu marfă, s-o vândă, să facă bani pentru gătelile pe care le visa
mireasa dumnealui.
— Poate că a profitat de faptul că străinul se găsea în pădure în
ziua aceea – pretind ei că i-ar fi adus un pachet cu daruri -; şi a ucis-o
ca să cadă vina pe ibovnic?
— Cine poate oferi certitudinea că e aşa? Că străinul colinda
pădurea, în urmărirea fetei?
— Precizarea că s-a apropiat de bordeiul în care locuia mi se pare
suspectă, rosti ajutorul de comisar. Reveica aşa pretinde.
— Eu, unul, tot nu mă lămuresc de ce s-o fi ucis Ile pe fată – se
încăpăţână primarul -, şi nu pe el, pe străin, mai degrabă.
— Când e ştiut că ăştia omoară omul din ură ca pe-un porumbel!
adăugă comisarul-şef. Cazuri am avut cu duiumul, nu e an să nu
arestăm un rudar care, din violenţă, mânat de patimă, patima
dragostei, dar mai cu seamă a beţiei…
— Ile susţine că n-avea ochi s-o vadă şi din târfă şi târâtură n-o
scotea.
— Mai suspect îmi pare faptul că bătrâna bate mereu şaua că
străinul nu era într-ale lui, că Rila i-ar fi spus asta, văicărindu-se că o
închidea cu cheia, o silea să stea cu el, şi o bătea, o ameninţa că o
ucide… a vrut s-o strângă de beregăţi şi pe ea, pe Reveica…
Cum s-ar spune, batea şaua…
— Ile pretinde că Rila ar fi venit la el în bordei, să-i ceară cu
lacrimi în ochi s-o scape de diavol, dar el a respins-o cu silă, a
 X

îmbrâncit-o: „Pleacă de la mine, târâtură!” şi multe altele.

— Tocmai de aici se naşte confuzia: ce a făcut-o pe fată să plece
din nou cu străinul, dacă se temea de acest diavol, cum îl numise?
Pentru ce s-a dus cu diavolul? Pentru pachetul cu daruri? E greu de
crezut că s-ar mai fi lăsat momită! De un smintit fugi de mănânci
pământul!
— Reveica susţine că Rila s-a întors de la spital abătută, suspina
că nu-i mai trebuie dragoste de domn! Ceilalţi confirmă. Tot bâtrâna
povestea că Rila s-ar fi luptat cu ţicnitul undeva la un izvor, când a
venit după ea în pădure…
— Ticăloasa aia bătrână mi-a făcut capul calendar, cred că e cea
mai vicleană dintre toţi! Şi, Doamne, ce pocitanie! Ţi-e silă s-o priveşti.
— E şi ea un biet om necăjit, ros de boli şi sărăcie! rosti doctorul.
Mie-mi provoacă milă, nu silă, şi într-un fel, starea ei mă acuză: „Ce-ai
făcut, doctore, pentru mine?” E drept că am vrut s-o opresc la spital, s-
o tratez, dar poate n-am pus destulă insistenţă, e o ignorantă, o sperie
patul unui spital.
— Şi mai ales baia ce trebuie s-o facă o dată pe săptămână, nu-i
aşa, domnule doctor? râse primarul, gros.
— Când s-a ştiut de legătura Rilei cu străinul, vătaful a hotărât s-
o mărite cu Ile, fără să-i spună tânărului rudar nimic despre purtarea
fetei, dar el a aflat de la o rudăreasă, care o pizmuia pe Rila, cum şi ce
fel… şi zice-se că nărodul s-a dat cu capul de stâipul bordeiului, a
ameninţat că-l răpune pe ţicnit, l-a şi pândit, s-ar fi luat chiar după el…
— Dacă-i aşa, cum vă explicaţi revenirea în codru a străinului?
Nu s-ar fi temut? Şi, mai ales, s-o caute pe fată până în preajma
bordeiului?
— Pe de altă parte, prea au descris în amănunt înfăţişarea
străinului: cu hainele sfâşiate, părul vâlvoi, pielea zgâriată de mărăcini
şi nămolit ca un bivol ieşit din smolniţă!
— „Du-te, fa, vezi ce vrea dezminţatu, până nu vine Ile cu lemnu,
c-altminteri vezi pe dracu şi vede şi ţâcnitu” – o imită, ajutorul de
comisar pe Reveica, adăugând că bătrâna o scosese pe Rila cu vorbele
acestea din cotlonul unde se ascunsese.
— Totuşi, totuşi, nu vi se pare că prea a ameninţat cu moartea
acest aventurier, ca să nu-i fie prea greu până la urmă?
— Domnule doctor, n-a ameninţat pe nimeni cu moartea! rosti
 X

Rudeanu ferm, şi se scuză că-l întrerupsese.

— Poate că aţi uitat cele două tentative de înec? insistă Marius.
— În ce mă priveşte, n-a fost nici o tentativă, vi s-a relatat eronat
sau tendenţios, omul a vrut cu adevărat să-mi dea o lecţie, îmi
atrăsese atenţia… De altfel, vedem cu toţii ce consecinţe a avut
închiderea stăvilarului! Şi-a cerut scuze chiar în seara aceea. Regreta
sincer gestul. A doua oară l-am întâlnit în clădirea poştei, mi-a vorbit
foarte prietenos şi – adaug pentru urechea domnului comisar-şef – se
exprima coerent, era preocupat de un studiu, n-am înţeles prea bine,
eram grozav de surprins, avusesem intenţia să-l evit. Mi-a arătat şi
câteva eboşe după sculpturi în piatră şi în lemn – stâlpi de mănăstiri,
strane, multe rozase…
— E ceva nou pentru mine, rosti doctorul, preocupat.
— Şi pentru mine! strigă comisarul-şef.
— Amintindu-mi de întâlnirea noastră, mi-am îngăduit să
cercetez, din simplă curiozitate, caietele de expediere ale poştei.
— Şi ce-ai aflat? se precipită comisarul – doctorul părea şi el
surprins.
— Domnule doctor, cumnatul dumneavoastră a expediat câteva
colete, precum şi scrisori recomandate, la Bucureşti, pe adresa unui
binecunoscut hotel.
— Aşadar, nici vorbă să fie smintit? îi scăpă primarului.
Nu i se răspunse, cei de faţă păreau jenaţi.
— Asta explică într-un fel rostul deselor lui plecări, dar de ce n-a
dat nici o explicaţie? Pentru ce atâta mister? Ce avea de ascuns? se
frământă Marius.
— Şi de ce a fugit? Asta-i principalul! De ce şi unde a dispărut,
fără să spună o vorbă surorii ori altcuiva, mă rog?…
— Chiar aşa: de ce n-a stat locului, să ne lămurească ce şi cum?
Că a giugiulit-o pe rudăreasă, treacă-meargă! De, bărbat şi el… fără
muiere… Dar de ce-a fugit?
— Înseamnă că are alte bube…
Tonul doctorului era enigmatic – închise uşor dintr-un ochi spre
Rudeanu, avizându-l că păstra ce ştie până-n clipa când va cunoaşte
rezultatul interogatoriului oficial. În acelaşi timp, părea mai înviorat să
afle că Barbu nu era atât de ticălos pe cât îşi închipuise, după relatările
 X

moaşei şi ale celorlalţi – se bucura că-i poate da Clarei o veste

încurajatoare: „Fratele tău nu e doar un criminal. Dar nu era? Oare nu
era?… Să-nu se pripească, să mai aştepte, răul s-a făcut, altul mai
mare…
— Pe mine mă frământă şi altă întrebare: dacă bătrâna
rudăreasă pretinde că străinul era smintit, nu e ciudat că n-a căutat s-o
ocrotească pe fată, ci, dimpotrivă, a îndemnat-o să se ducă la el?
Rudăresele din sălaş n-ar fi putut să-l alunge sau să-i cheme pe bărbaţi
din pădure, pe Niţă?
— Niţă cutreiera cârciumile, zicea ea, iar pe ceilalţi cum să-i
asmuţă împotriva străinului? Că ieşea mare dandana.
— Dacă vătaful nu l-ar fi închis pe Ile în bordei, s-ar mai fi născut
bănuiala că el a comis crima?
— Aş zice că nu, domnule doctor, se repezi primarul. Străinul a
fugit, deci e de presupus că a închis stăvilarul tocmai în acest scop.
Pentru mine e un argument puternic că el şi numai el…
— Nu te pripi, domnule primar! făcu pe un ton ironic
comisarulşef. Ce motiv avea străinul s-o ucidă? apăsă pe fiecare
cuvânt.
— Pentru că-i refuza dragostea, era un maniac, atentase în mai
multe rânduri, se ştie, declaraţiile personalului de la spital sunt
categorice în privinţa aceasta, a urmărit până şi pe o femeie lăuză!
— Să zicem! Dar cine l-a văzut pe străin în pădure? Rudarii!
Numai ei – să le acordăm o încredere totală?
— Hm! Vezi că ei n-au dispărut cum a dispărut străinul.
— Fuga lui nu implică şi vina de a fi comis crima, de a fi
premeditat înecul.
— Poate că drama s-a strămutat numai întâmplător în pădure şi
nu s-a consumat în altă parte.
Comisarul îl privi pe doctor mirat, nu înţelegea ce a vrut să
spună.
— Am pus în balanţă ce cunoaştem, păstrând o deplină
obiectivitate, datoria mea e să nu mă las influenţat de faptul că
străinul e cumnatul dumneavoastră. Deocamdată nimic nu explică pe
deplin omorul, aparenţe şi numai aparenţe. Am putea presupune,
bunăoară, că străinul, dând peste moartă în pădure, a fugit ca să nu fie
acuzat de crimă.
 X

— Întrucât se cunoştea legătura lui amoroasă cu Rila.

— Exact! Aşadar, din cauza unor împrejurări defavorabile lui.
Rudarii se contrazic, am studiat declaraţiile… pot să vă spun că m-a
apucat capul! Ce susţine baragladina a bătrână? Că „l-am închis,
domnule, ca să nu dăm de belea, să-l omoare naiba pe smintit şi să-
nfundăm puşcăria şi ăi nevinovaţi”. Pe de altă parte, vătaful declară:
„Cum am dat de moartă, l-am şi înşfăcat pe lle!” Reveica a uitat ce a
declarat la poliţie, când a venit să ne anunţe vestea despre crimă… De
altfel, spunea că dumneata, domnule doctor, ai trimis-o la noi.
— Am trimis-o, evident, eu nu sunt judecător de instrucţie.
— Atunci, bătrâna ne-a spus că vătaful nu e sigur cine a ucis: „lle
zice că nu iei, da Niţă l-a mustrat: «Ţi-am zis io, bă, c-ai să dai de
dracu?»” şi tot Reveica: „Io nu ştiu, nu vreau s-apăs pe nimen'!” E
limpede că noua versiune s-a ticluit după aceea, când şi-au revenit din
spaimă. Poate că lle n-a fost deloc închis – a fugit de teama înecului, la
îndemnul bătrânei? Ticluită! Ile pretinde că nu l-a urmărit niciodată pe
smintit, refuză să recunoască, în mod cinstit, că se topea de dragoste
după fată – din mândrie? Ciudat!
— Eşti nemaipomenit! exclamă primarul, care înclina, dintre ei
toţi, cel mai mult să-l bănuie pe străin. Încep să mă îndoiesc, zău de nu
mi se clatină convingerea că făptaşul e aventurierul… Doctore, te rog
să mă ierţi, dar sunt sincer. Totul părea atât de simplu pentru mine! Să
ştii, comisare, că n-o să limpezeşti curând…
— Te înşeli! Astă-seară am discutat doar amical despre o
problemă gravă, dar de mâine ne luăm rolul oficial, sunt multe
amănunte pe hârtie… Poate că lucrurile or să-ţi pară la sfârşit şi mai
simple…
— Dar convingerea dumitale personală? – doctorul trecu mâna
nervos prin păr, ca şi cum l-ar fi simţit zburlit şi căuta să-l netezească.
— Nu-mi este îngăduit a subordona unei presupuneri omeneşti…
Justiţia ne cere, domnilor, fapte precise, şi eu am să-i ofer un dosar cu
fapte precise.
Tonul emfatic îl făcu pe Rudeanu să surâdă, dar primarul intră şi
el în rolul lui de părinte al oraşului.
— Ai perfectă dreptate!
— Dar ţi-ai făcut una? insistă Marius Podeanu.
— În calitatea mea de şef al poliţiei nu mi-am făcut până acum
 X

nici una.
— Dar ca om?
— Dumneavoastră v-aţi făcut? înlătură Rudeanu un posibil
răspuns neplăcut din partea comisarului prin această întrebare într-un
fel ireverenţioasă.
— Eu? Părerea mea nu poate să fie luată în consideraţie – şi se
înţelege de ce.
— Nu vreţi să influenţaţi mersul cercetărilor? eludă primarul,
vrând să pară amabil cu doctorul, întrucât socotea că prea se arătase
ostil faţă de cumnat.
Marius pricepu şi surâse amar. „Cât mă cunoaşte de puţin
stimatul domn dacă îşi închipuie cumva că urmăresc să-l scot pe
dezechilibratul acela basma curată!” Cu voce tare, rosti:
— Mă bazez, domnule judecător, numai pe propriul meu
simţământ, aşa că n-ar avea rost să arunc în cântarul domnului
comisar-şef animozităţile mele, de vreme ce dumneata ai avut
cavalerismul să nu pomeneşti de ale dumitale – mâinile aşezate pe
tăblia mesei bătură mai iute darabana, chipul lui exprima o adâncă
amărăciune, îl desconsideram pe cumnatul meu! Un aventurier, sau şi
mai mult… încât sunt răspunzător că l-am primit în casă, dintr-o
comodă pasivitate!… Că am acceptat, mai ales, să rămână la mine
atâta vreme şi nu i-am dat paşuşul.
— Dar cine vă poate condamna, domnule doctor, pentru un atare
gest? se revoltă sincer primarul. Ce naiba?! Suntem oameni,
înţelegem, nu era să-l goniţi, venea de peste mări şi ţări să vă vadă…
Chiar vă admirăm, aţi mai dat dovadă de omenie… Rudele, bune-rele,
ni le dă Domnul, doar prietenii ni-i alegem, se zice…
— Cred că pentru astăzi ne ajunge, curmă comisarul discuţia.
Mâine am o zi grea, iar o iau de la capăt… Ce să vă spun, de-abia mă
mai ţin picioarele, de mult n-am făcut atâtea marşuri!
— Numai marşurile v-au obosit? întrebă Rudeanu maliţios.
— Lasă asta, domnule, şi spune mai bine care e părerea
dumitale: dacă străinul n-a înfăptuit nici una dintre ticăloşii, n-ar fi
cazul să mă gândesc că a fost omorât şi el? L-au ucis şi l-au aruncat
mai târziu în viitură, să-l care cât mai departe… Cine-mi poate preciza
că a fugit? Unde să fugă? şi să nu lase o vorbă, un cuvinţel? Nu s-ar
explica în felul acesta disparţia lui de la spital înainte de înec, înainte
 X

de a afla noi de crimă? Zău de n-o fi mort! Pluteşte umflat pe undeva…

— Îţi vin nişte idei, domnule!… ridică primarul amândouă braţele,
ca şi cum ar fi vrut să se apere împotriva unei noi avalanşe de
presupuneri. V-am salutat, salve, salve! Cobora treptele. O să creadă
nevastă-mea c-am tras un chef!…
— Ce-aş putea răspunde? rosti tânărul, pe gânduri.
— Eu, unul…
Doctorul renunţă cu un gest brusc al mâinii să mai despice firul
în patru, lăsând în seama celor în drept totul. Îi conduse până dincolo
de han, să-şi dezmorţească nu atât picioarele, cât mai ales ceafa. „N-
am dreptul să le sugerez nimic, câtă vreme cercetarea nu s-a sfârşit, şi
la urma urmei, e meseria lor! Măcar de s-ar dovedi că Barbu n-a fost
decât un maniac şi atât!”
Rămas numai cu Rudeanu şi cu ajutorul de comisar, şeful poliţiei,
vorbi pe un ton dulceag:
— Domnule judecător, ce-ar fi să asişti şi dumneata la
interogatoriul de mâine?
— În ce calitate? Eu sunt judecător de pace, replică cu fină ironie
celălalt.
— Nu m-am referit la slujba dumitale, ci la agerimea minţii – am
urmărit atent supoziţiile dumitale, şi pe de altă parte, te bucuri de
prietenia doctorului. Grozav aş vrea să lămuresc acest caz! Dar s-ar
putea să iasă străinul vinovat… n-o să-şi închipuie doctorul cumva…
— Da de unde?! se miră Rudeanu. Doctorul Podeanu e un om
dintr-o bucată, îşi ia orice risc, numai să se facă dreptate! Accept, dar
numai din curiozitate, alte argumente sunt de prisos. Am să-l aduc şi
pe ajutorul meu, Gore Livezeanu are o minte şi mai ageră.
— Dumitale îţi convine să glumeşti, dar eu nu mai ştiu unde mi-e
capul! Şefii de la judeţ cer să fac ancheta cât mai iute, când să le
cuprind pe toate? şi ce să cern? N-am mai avut de cercetat un caz atât
de complicat. Oraşul nostru e paşnic de când îl ştiu!
— Matei Soceanu îl duşmăneşte tocmai pentru că e atât de
paşnic.
— Cine-l mai ia în seamă pe guraliv? Ei, dar află că azi a depus şi
mucalitul ăla o ofrandă preţioasă la internatul şcolii de meserii: un car
de alimente şi îmbrăcăminte, pături… Dete dintr-o mână a pagubă-n
ciuperci pentru o discuţie nouă despre Soceanu, pe urmă i-o întinse lui
 X

– ajunseră în faţa hotelului, unde se refugiase Rudeanu după înecul

casei. Sper să nu-mi tragi chiulul.

▫ XXII ▫
Oraşul renăştea lent – piaţa fusese degajată mai întâi, apoi
curăţată cu măturile de nuiele şi spălată cu furtunele, puteai afirma că
arată ca mai înainte dacă n-ar fi fost zidurile, umede şi cu o dungă
murdară, nivelul până la care urcase viitura în noaptea de groază, cum
o numea fiecare cetăţean.
În zorii ce mijeau vineţi, Rudeanu asemănă oraşul cu un motan
ieşit din cine ştie ce cotlon după o noapte de încăierări pe acoperişuri –
cu blana murdară şi cam ferfeniţată, slăbănog de i se înşirau coastele
şi plicitisit nevoie-mare că trebuie să caute puţină hrană înainte de a
porni iarăşi în hoinăreală.
Se săpaseră şanţuri adânci, cu scurgerea spre zăvoi, acolo unde
apa mai băltea adâncă, puiezită de viermi – numeroşi ca pleava înspre
marginile apei, puteai să-i culegi cu lopata – şi de mormoloci graşi, la
fel de dezgustători. Orăcăiau, la largul lor, broaştele, răcăneii! Boii-de-
baltă foiau negri, înotând ciudat de dibaci cu picioarele lor lungi şi
păroase, de insecte – copiii îşi făceau veleatul în faţa bălţilor, să adune
în tinichele ori borcane vietăţile ce viermuiau în lichidul verzui.
Gospodinele mai fierbeau vesela, mai frecau duşumele, pervazuri
şi uşi, tăblii de mese, speteze de scaune – magazinul universal
vânduse toată colecţia de perii. Şubrezenia unor case se dezvăluia abia
acum: „Ce să mai renovezi, domnule, că nu mai ai ce! Odată ce-a
cuprins igrasia zidurile, nu le mai vine de hac decât târnăcopul!” Peste
tot se vedeau avuturi mărunte, scoase la aer şi la soare – cişmelele
erau aglomerate, se aştepta în şir, cu găleţi, cante, hârdaie, damigene.
Apei desfrânate îi venea de hac tot apa, apa şi săpunul, soda – mărfuri
pierite din magazine, solicitate cu vociferări:
— Cum, frate, nici săpun şi sodă nu sunteţi în stare să ne-
aduceţi?
Câteva căruţe duruiră pe caldarâm cu răbufnit înfundat, se
pierdură către zăvoi, după pietriş şi nisip – primarul îşi pusese planul în
aplicare şi, spre surprinderea tuturor, nimeni nu cârtise, oraşul primea
un ajutor nesperat de la satele din jur. Rudeanu întâlni şi alte căruţe,
încărcate cu zarzavat, păsări, lubeniţe; îşi zăngăneau arcurile către
 X

piaţa oraşului, ceea ce însemna că şi-au îndeplinit corvoada – de sub

coviltirul de rogojină se zăreau rotunjimi galbene, roşii şi verzi.
În faţa comisariatului se opriră câţiva cetăţeni, dar sergentul de
pază porunci aspru:
— Circulaţi!
Interogatoriul durase până seara. După autopsie, fuseseră
audiaţi mai întâi martorii rudari, să poată îngropa moarta, pe urmă
venise rândul lui Niţă. Astăzi, comisarul-şef avea o zi grea.
— Ce-o să scot, oare, de la jivina aia? se întreba în ajun, după ce-
i relatase lui Rudeanu că Ile îi privea printre gene cu ură, în atitudinea
pânditoare a unui linx, dârz, de parcă ar fi aşteptat un prilej bun să le
sară în spinare.
Primarul se plângea şi el că un maldăr de cereri s-a strâns pe
biroul lui.
— Să aibă răbdare, domnule, nu-i putem satisface pe toţi dintr-o
dată! „Cu binişorul, oameni buni, cu binişorul” le spun, dar ei nu şi nu,
că să le dau asta… şi asta…
Se proceda şi la spital la evacuarea mâlului din pavilioane – cel
mai puţin suferise pavilionul central, care avea temelia din ciment,
înaltă, totuşi subsolul şi unele saloane musteau, pereţii erau umezi,
mucegăiţi. Partea din faţă a aşezării, care cuprindea casa medicului,
cancelaria, bucătăria de vară, primise din plin vizita puhoiului. Puhoiul
mai staţiona dincolo de cimitir – o baltă enormă, noroioasă, cu
harababură de lucruri în sânul ei. În parc, copacii, tufele şi arbuştii –
chiar şi plantele mai viguroase, care decorau rondurile – ieşiseră din
mâl cu o înfăţişare jalnic de mohorâtă. Sofronie căra de zor, împreună
cu ceilalţi, mâzga din pavilionul central, aruncând o privire leşinată
spre zdrenţele ivite din clisă. Până când o să-mi pierd vremea cu
zoaiele astea?
— Cât o să mai aştept până să m-apuc de lucrul meu? Ce, mi-l
face parcă cineva? Ar trebui să înlătur nămolul, până nu se-ntăreşte, şi
să las parcul să se zbicească doar atât cât să fie numai bun de săpat,
dar înţelege-te dacă ai cu cine! Domnul doctor parc-ar pizmui parcu,
zău aşa, nici că-l vede, adicătelea nu vrea, şi pace, să se uite la iel!
În aşezarea spitalicească lucrau mulţi orăşeni, ajutaţi de
personalul spitalului şi de câţiva jandarmi.
Cu galoşi în picioare, Clara Podeanu supraveghea transportul
 X

lucrurilor afară, pe mese, ca să atârne pe frânghie ceea ce merita să

fie salvat. Aşa o sfătuise şi Marius, după ce constataseră împreună
deteriorarea mobilei, a lucrurilor – părea calm, dar privirea lui rătăcise,
ca şi a ei, hăbăucă prin încăperile căminului lor. „Să fiu tare”, se monta
Clara. Doctorul îşi zicea la fel.
— Clara, să nu te mâhneşti pentru nişte hanţe! Alţii au pierdut
mai mult, şi fără nici o vină – nu mă privi aşa, poate că ticălosul e cel
pe care l-am ocrotit noi! Da, noi, dintr-un beteşug pe care-l au mulţi
oameni: mila. Mila e un viciu atunci când se exercită exagerat şi fără
alegere! Boarfe o să cumpărăm, dar pe nenorocita aceea răpusă în
pădure…
Văzându-i suferinţa, Marius renunţase.
Toate lucrurile grămădite pe masă erau fie mucezite, fie murdare
– rufărie, haine. Încălţămintea, plină de apă, prinsese un puf des,
albăstrui, rece şi moale, gelatinos. Covoarele, îmbibate de apă, se
îngreuiaseră şi de mâl. Mobila se însoarea scorojită şi descleiată.
Un du-te-vino între clădiri şi şanţul şoselei, degajat de lucrători,
să se poată arunca în el conţinutul găleţilor şi hârdaielor – de
altminteri, mâlul se căra cu orice obiect care avea fundul adânc. În
forfota aceasta, singurul element discordant era tânguirea lui Sofronie
– îl îmbrânceau din calea lor, pe jumătate supăraţi.
— Ce-ai încremenit aşa, nea Sofronie, ne-ncurci drumul!
Se prefăceau că nu înţeleg de ce s-a răşchirat înalt şi trupeş,
încovoiat uşor de spate, cu mâinile în şold, lângă triunghiul lui faimos,
dispărut acum în mâl şi bolovănişuri, din care sălta vârful un biet
palmier zdrenţuit. Nu luau în seamă nici faptul că bocancii lui intraseră
în nămol până la carâmbi.
— Ei, ei! exclamă la un moment dat, luminat la faţă, braţul lui se
lungi înspre pavilion, cu degetul arătător făcea un nou proiect – capul
aproba încet, parcă surprins. Pe urmă se codi, scutură din cap atât de
energic, încât i se strâmbă pălăria, ideea era nepotrivită.
Se mai tocmea cu el însuşi, când Leana îi strigă:
— Ce socoteală nu-ţi iese, nea Sofronie?
El se supără că-l tulbura:
— Ia nu mă mai bate la cap, năroado! Te mai pricepi şi la altceva
decât să deretici? Fâţa-fâţa cu otreapa de praf! Ei, drăcia dracului!
De la poarta spitalului nu se putea circula către zăvoi; stratul de
 X

nămol crease o adevărată smolniţă, primejdios de adâncă. Se

încumetaseră doi jandarmi să pornească spre incinta cimitirului, suiţi
pe picioroange, dar se lăsaseră păgubaşi de la bun început.
— Mai e de aşteptat! Iar ce-am zărit în cimitir… un talmeş-
balmeş! Nu se mai alege nimic, grilaje smulse, cruci prăvălite… bine-ar
fi să nu fi scos apa până şi morţii din groapă!
Însoţit de Dina, Soceanu ieşi din cimitir cu pantalonii suflecaţi
până la genunchi. În faţa lor, câteva femei săltaseră fustele, să le
păzească de noroi, călcau în vârful pantofilor – mersul avea un pas de
barză ce pândeşte pe marginea unui loc care păstrează apa. Din spate
auziră glasul părintelui, îşi căina cizmele:
— O să dau şi perechea asta gata, şi o ţineam de zile mari!
La sfârşitul slujbei, pomenise de urgia abătută asupra oilor
rătăcite ale Domnului, pe urmă mulţumise Atotputernicului că ajutase
autorităţile să înhaţe unealta ticăloasă a diavolului, care va suferi
deocamdată pedeapsa oamenilor.
— Căci Dumnezeu nu dă cu bâta, dragi credincioşi, are răbdare,
multă răbdare.
Desigur, nu-i trecea prin minte bătrânului preot, în vreme ce
invoca cu ardoare iertarea păcătoşilor, ce gândea cu adevărat despre
năpasta trimisă de mânia cerului blânda oiţă, Matei Soceanu, care
şedea în strana din stânga altarului, cu un aer de adâncă pocăinţă. Din
clipa când, în sfârşit, orăşenii puteau circula spre biserică pe o porţiune
îngustă, întărită cu frunzare şi bolovănişuri, cu nisip şi câteva scânduri
aşezate cap la cap, slujbele şi parastasele se ţineau lanţ – se pornise şi
un mare sărindar pentru pacea morţilor, tulburată de stihie, la care
participau toate familiile din oraş. Preotul şi enoriaşii se orientau greu,
să găsească mormintele, în dezordinea haotică. Crucile de piatră
pieriseră în mâl, călcau peste ele, iar cele de lemn călătoreau departe,
cine ştie pe unde, cu îngrădirea cimitirului – se zăreau câteva cruci
ieşite din mâl numai cu un braţ, ca şi cum ar fi cerut ajutor: „Săriţi, mă
scufund”. Arbuştii decorativi, aleile aşternute cu pietriş, florile – care
făceau mai înainte din cimitir o adevărată grădină, fala oraşului – nu
mai erau decât un strat gros de nămol şi vegetaţie descompusă,
puiezită de vietăţi scârboase. Monumentele funerare mai răsărite –
existau şi câteva cavouri – erau şi ele pline ochi de mâl. În cimitir nu se
putea lucra deocamdată până nu se scurgea şuvoiul mocirlos înspre
zăvoi – trebuiau săpate şanţuri, iar murdăria înlăturată cu sape şi
 X

cazmale.
Soceanu se îndreptă spre poarta spitalului, care era deschisă
larg. Peste pielea gălbuie a picioarelor sale, lipsită de păr, atârna şiretul
indispensabililor – Dina îi atrase atenţia, se opri să-l vâre sub
pantalonul sumes.
— Doamne, ce harababură! exclamă dând cu ochii de
îngrămădeala din fostul parc al spitalului.
— Tată, abţine-te, te rog. Altfel, plec! rosti fiica, supărată. Sunt ei
destul de necăjiţi şi fără observaţiile dumitale stânjenitoare.
— Ia te uită! Mă cenzurezi?
Pe frânghii, în plin soare, se zvântau lenjuri boţite. Sub molizi,
mobilele spălate cu furtunul, şi uscate, arătau scorojite, albicioase.
Atârnau lucruri spălate şi de ramurile pomilor – toate ferestrele erau
deschise larg, uşile la fel.
— Seamănă a mutare! nu se putu stăpâni musafirul să observe,
dar fiica nu auzi, era uluită de răvăşeala lucrurilor, de vraful cărţilor
azvârlite într-o ladă, cu alte gunoaie.
Nimeni nu-şi da seama de prezenţa lor, se lucra zorit.
— Vai, tată, ce s-a ales de frumuseţea de parc a spitalului!
suspină Dina, ştergându-şi pe furiş lacrimile, învârtindu-se în loc
buimacă: nu vedea decât o întindere de mâl şi nisip, presărată cu
scânduri, bolovani, crăcăraie, obiecte casnice deteriorate, risipite
printre copaci jupuiţi.
Le ieşi Rozana în întâmpinare, trimisă de mătuşă. Clara îi zărise
cea dintâi, şi se încruntase uşor. „Dar ce caută?” N-avea chef de
palavrele în doi peri ale lui Soceanu! Fetei îi spusese:
— Poate-i faci să priceapă că n-avem timp de oaspeţi acum!
Rozana avea braţele încărcate cu lucruri de-ale copiilor, şi Dina
se repezi s-o ajute. După o clipă se ivi şi Clara, socotise că e mai
rezonabil să-l înfrunte ea pe Matei. În acelaşi timp se mustra că o
pusese pe nepoată să scoată castanele din foc. „Nu trebuie să înveţe,
de la mine, să se poarte în chip ipocrit”.
— Ai ce să vezi, dragă Matei! Cred că spectacolul acesta nu te
mai poate amuza!
— Nu fi urâcioasă, Clara! Cum să mă amuze?… Am dat buluc aici,
ca să te ajutăm.
 X

— Dar nici noi nu ştim cu ce să începem.

Dina o trase pe prietenă sub brazi, lângă mobila expusă la aer – îi
vorbea şuşotit.
— Dacă nici de astă dată Marius nu părăseşte târgul ăsta
meschin, rămâneţi aici toată viaţa! Clara, nu protesta, ascultă-mă, îţi
vorbesc cu prietenie şi cu toată seriozitatea. Sunt mâhnit pentru voi.
Făcu o mică pauză, cât desfăcu ea nişte feţe de pernă să le pună la
uscat, în cârlige. Urechile mele ciulite înregistrează zilnic cele mai
absurde comentarii…
Clara se răsuci spre el înfuriată de-a binelea.
— Iar începi? Cum, munca lui Marius e călcată în picioare, fără
nici o jenă? De recunoştinţă nu se mai pomeneşte?…
— Eh, recunoştinţă! Hodoronc-tronc! Parcă n-ai auzit că binele şi
recunoştinţa nu s-au întâlnit decât o singură dată, la poarta raiului?
— Ai dreptate, rosti Clara mohorâtă, dar nu-mi mai bate capul,
nu mă mai scoate din calmul câştigat! Ar trebui să plecăm, fireşte, dar
crezi că e uşor? Suntem atât de săraci! Unde să ne purtăm sărăcia? Iar
să aşteptăm până ne încropim o clientelă? Până se face Marius
cunoscut? De la înec nu mă preocupă decât acest lucru, nu văd însă
nici o ieşire…
— Ar fi o laşitate să tărăgănaţi, să vă lăsaţi copleşiţi de greutăţi,
de socoteli… Apucă tu, Clara, taurul de coarne! Eu n-am nici un credit
în faţa lui Marius. El crede că balivernez.
— Sincer să-ţi spun, eu am început să-ţi acord… să-ţi dau
oarecare dreptate în privinţa oraşului şi a orăşenilor.
Matei sări să-i sărute mâna.
— Mi-ai făcut o mare favoare, Clara! Părerea ta mi-a fost
preţioasă totdeauna, chiar dacă n-am arătat acest lucru… Mai degrabă
te-am lezat cu zeflemelile! Să ştii, însă, că n-am venit acum ca să stăm
la taclale, ci ca să-ţi dăm un ajutor efectiv, aşa că pune-ne la treabă!
Ce tot gânguriţi voi acolo, porumbiţelor? Hulubiţelor? se întoarse spre
cele două fete.
Rozana părea mâhnită, Dina – uşor speriată.
— Mda! Au confidenţe – făcu semn dintr-o mână, şi palma lui
semănă cu o aripă ce fâlfâie greoi.
Clara privi în direcţia lor, aproape înduioşată.
 X

— Nu mai e mult până începe şcoala, frumoase amintiri or să

ducă bietele fetiţe din această vacanţă!
— La vârsta lor, întâmplările neplăcute sunt ca mraniţa azvârlită
pe ogor: miroase, dar îngraşă. Iluziile nu sunt recomandabile, încât e
preferabil să le scuture, cresc în mintea lor ca vâscul pe stejar!
Fetele se trăseseră în spatele mobilei – până la ele, vocile celor
doi ajungeau ca un murmur.
— E-adevărat că i-au trimis semnalmentele pe parcursul până la
Bucureşti? Dar ce urmăreşte comisarul? Să-l aresteze? N-a făcut nimic,
nimic… Eu sunt…
— Aşteaptă rezultatul anchetei, de ce te pripeşti? Interogatoriul
tot mai continuă, rosti Rozana pe un ton destul de rece.
— Vreau să aflu de la tine ce crede Mihai Rudeanu, vorbi Dina
emoţionată. Ţin ei seamă că el a urcat până la casa roşie să prevină pe
cineva că vine puhoiul?… I-ai spus judecătorului, i-ai spus ce te-am
rugat? Sunt gata să depun mărturie, dacă e nevoie, dacă mărturia mea
e în favoarea lui. Era atât de trist, atât de mâhnit! Nu ştiu dacă râdea
sau plângea! A pomenit de fratele lui, de bietul Costin… Faţa Dinei era
udă de lacrimi – plângea fără suspine, se ascundea după trupul
prietenei, să n-o zărească cei doi. Rozana îi prinse mâna, nu ştia în ce
fel să-i aline suferinţa. Aş muri dacă l-ar prinde, gemu fata.
— De ce te temi, dacă eşti sigură de nevinovăţia lui? Justiţia nu-l
poate condamna pe baza unor simple presupuneri. Cât despre Mihai, el
n-are nici un rol, l-a rugat comisarul să asiste la interogatoriu, atâta tot.
Şterge-ţî faţa, moş Matei… ssst! Vine spre noi.
Ochii Rozanei scânteiau. „Ce blestem să te îndrăgosteşti de un
bărbat ca Barbu! Să plângi după el, în loc să fii indignată de tot ce a
lăsat în urmă!”
— Ei, n-aţi mai sfârşit? Parcă m-ai adus aici cu un scop, Dina?…
— Rozana, ce trebuie să facem noi doi? Vrem să dăm ajutor!
Tată, m-a impresionat teribil ce-am găsit aici, n-aş fi crezut că apa a
distrus totul, de aceea am plâns.
— Hm! Te cam smiorcăi de la un timp, fetiţo! Nu ştiu ce e cu tine,
ce să mai cred…
Prezenţa presupusului ucigaş în oraşul pustiit de înec din vina
probabilă tot a acestuia obligase poliţia să pună pază întărită în jurul
clădirii şi de-a lungul străzii – curioşii erau îndepărtaţi imediat.
 X

Prezumţiile, câte existau, l-ar fi îndreptăţit pe comisarul-şef să încheie

procesul-verbal şi să-l expedieze pe rudar din oraş – primarul insista şi
el în acest sens: „Trimite-l de pe capul nostru” – dar din discuţiile
purtate cu cei doi judecători reieşea că mai erau multe de lămurit, că
nu fusese investigat totul. Dacă i-ar fi smuls rudarului recunoaşterea
vinei, corvoada lui s-ar fi terminat, pentru rest n-avea decât să-şi pună
şi judecătorul de instrucţie mintea la contribuţie. Hotărâse să continue
interogatoriul – şedinţele se prelungeau istovitoare atât pentru
anchetatori, cât şi pentru arestaţi.
Raportul medicului în urma autopsiei limpezise, e drept, cauza
morţii, dar situaţia se complicase: „În afara de urmele de strangulare,
de ajuns de puternice să fi provocat singure moartea tinerei, s-a
descoperit sub testemelul celei ucise o umflătură în moalele capului –
şiroaie de sânge închegat anină de coade, iar basmaua are o mică
ruptură; în afară de acestea, pielea de pe trup prezintă echimoze…”
Rudăreasa primise o izbitură în creştet, care n-a ucis-o pe loc? Acelaşi
criminal cercetase mai târziu locul crimei, să se asigure de moartea
fetei, şi, în consecinţă, o strangulase? Sau intervenise altcineva? Erau,
aşadar, poate doi ucigaşi? şi rudarul, şi străinul… „Pe pieptul lui Ile
există escoriaţii, la fel pe braţe”, suna raportul doctorului. Cu cine se
luptase?
Deşi declaraţia lui Ile contrazicea unele mărturii ale rudarilor, o
susţinea dârz:
— Atâta ştiu, atâta spun.
Dar, la urma urmei, ce declarase? De Rila îi era drag, dar după ce
a aflat că se tăvălise cu ţicnitul nu-i mai trebuia – nu era să ia de
nevastă o târfă, când în sălaş aveau destule fete frumoase.
— Se terfelise, năroada, pentru nişte sărăcii de mărgele şi câţiva
creiţari! Numai zbenguiala de ea! O zăbăucă! O zvânturatică! Să pună
chezaşi pentru asta toţi, întreg sălaşul… Umblau zdrenţăroşi, iar ei îi
cumpăra vătaful găteli! Se şi sulemenea, nemernica! Cu foiţă roşie…
Ba făcea şi ocheade la te miri cine prin bâlci… A găsit ce-a căutat,
lepădătura!
Că a dat buzna la el s-o scape de diavol, nu zice ba, dar a
îmbrâncit-o cât colo:
— Târfo, ai făcut zâmbri la mărgele? Îţi luaseră creiţarii minţile?
Te băgaşi în aşternutul ţicnitului? Te tăvălişi cu el şi prin pădurea
 X

noastră? Atunci, piei, până nu apuc o zmetie… Ţi-ai pus sufletul chezaş
la diavol, la mine n-ai ce mai căuta!
— Cu ce-ai lovit-o, Ile?
Întrebarea răsună şi de astă dată calm, dar învăluită într-o
oarecare blândeţe. Ile nu-şi putu stăpâni tremurul genelor, ochii lui
întunecaţi nu mai scânteiară încărcaţi de ură, era obosit.
— Dacă te încăpăţânezi să taci, îţi îngreunezi situaţia, de câte ori
să-ţi repet?
Rudarul încordă pumnii, fălcile lui scârţâiră sub pielea vălurită a
obrajilor.
— Cu ce i-ai tras în cap?
Tăcere.
— Atunci, ai strâns-o de gât?
Rudarul înfipse mâinile, cu degetele încordate, în părul negru,
asudat, lipit de frunte în şuviţe uşor cârlionţate.
— Dacă mărturiseşti, pedeapsa va fi mai uşoară, şi, în plus,
beneficiezi de faptul că o crimă pasională… Ascultă aici, mă, cap tare,
un omor din dragoste e privit de justiţie cu ochi mai îngăduitori! În
comparaţie, bunăoară, cu unul pentru jaf… Aşadar, din dragoste ai
răpus fata? Hm! Taci! Cum o să cred că celălalt, pe care-l numiţi voi toţi
ţicnitul ori dezminţatul, e făptaşul? Cum, Ile, când omul nici nu se mai
afla în oraş?
Rudarul descoperi iute jumătatea de faţă dinspre comisar, dar tot
nu vorbi.
— De ce a declarat Niţă, vătaful vostru, că tu ai omorât-o? El aşa
zice: ai târât-o în pădure şi i-ai tras în cap.
Gura rudarului se schimonosi de parcă ar fi vrut să zică: „Nu mă
păcăleşti dumneata pe mine cu ce-a spus vătaful!” Pe neaşteptate,
urlă ca scos din minţi:
— N-o omorâi io şi nici nu ştiu ceva!
— Ia descheiaţi-i cămaşa! Aşa! Să i se vadă juliturile! Cu cine te-
ai bătut, Ile? Rudarii afirmă că nu s-a încăierat nici unul cu tine. A? N-
auzi, cu cine? Totul e împotriva ta! Nu pricepi că totul e împotriva ta?
Până şi declaraţiile alor tăi… Nu cumva, pentru că da târcoale străinul
prin pădure, după Rila, iar fata şi Reveica îl tot făceau ţâcnit, ţi-a intrat
în cap c-ar fi nimerit să… Ile, curând îl aducem şi pe străin! Să te
 X

vedem şi atunci! Îl mai năpăstuieşti?… Povesteşte cum au decurs

lucrurile: te-ai luat după ea? Tu ai lovit-o şi-ai şi strâns-o de gât?…
Cum Ile se păstra mut, comisarul păru că vrea să se ridice de pe
scaun, se mulţumi doar să-şi netezească părul, ca şi cum gestul acesta
era de ajuns să-i ia oboseala. Nu, are să mai încerce, e metoda cea mai
eficace, nu trebuia să-şi piardă calmul, ci să lovească, să lovească
mereu, întrebările o să-l despere – o metodă care-i făcea şi pe
nevinovaţi să se declare făptaşi, numai să scape de chinul istovitor.
— Nu vrei să mărturiseşti cum ai ajuns s-o omori? Ce s-a petrecut
între tine şi fată? Pricepe, nimeni nu-l consideră pe străin vinovat! El n-
a omorât! Că e pricina răului, asta-i altceva! Pe tine, chinul dragostei
te-a împins să ridici mâna! N-ai mai ştiut ce faci… Poliţia nu e dispusă
să înghită gogoaşa aia mare pe care i-o tot întinzi! Încât, vorbeşte!
Vorbeşte Ile, odată!
Rudarul înclină fruntea – ţinea ochii strânşi, fălcile lui se încordau
ca şi cum ar fi vrut să sfarme ceva.
— Ai să te căleşti, cum ai să te mai căieşti! Dar deocamdată, mai
e vreme să-ţi aduni minţile, să devii înţelept, procesul-verbal nu e
întocmit – zicând aceasta, comisarul-şef suspendă interogatoriul.
Ile fu scos din sală.
— Al naibii rudar, s-ar zice că vrea să vă scoată din sărite! rosti
ajutorul de comisar, trăgând pe nări enervat.
— Am să-l scot eu pe el.
Se apropiară de ei şi judecătorii.
— Eu, unul, regret că, la sugestia noastră, a mea şi a lui Gore, l-
aţi reţinut pe nenorocit aici, mi-a devenit simpatic, dârzenia lui impune.
Speram, însă, că va fi prins străinul, totul s-ar fi lămurit.
— Nu, domnule Rudeanu, nu s-a primit nici o veste despre fugar,
dar o să mai insistăm, am impresia că domnii nu se ocupă cu zel de
treaba asta.
— Ce, omul a zburat? E de presupus c-a luat trenul… şi era uşor
de recunoscut după semnalmentele trimise de noi. Doar nu s-a
travestit, ce dracu?
— E cert că străinul n-a părăsit oraşul decât în seara înecului,
altfel bagajul lui s-ar mai găsi şi acum în odaie – în după-amiaza acelei
zile mai era… Spune doctorul Podeanu că fugarul a trecut singur pe la
spital, n-a mai găsit decât un bloc şi nişte file, pe care ni le-a trimis.
 X

— Singurele urme… şi nu ne ajută la nimic!

— Ia stai, Tretinescule, cum nu ne ajută?… Nu zicea domnul
judecător… – comisarul-şef se răsuci spre Rudeanu. Dumneata parcă ai
spus că străinul ţi-a arătat nişte schiţe.
— Grozav de reuşite! Omul avea talent, recunosc, deşi mi-e
profund antipatic…
— De ce, totuşi, nu i-a informat pe ai săi? Ce avea de ascuns?
Despre preocupările lui vorbesc – de studiu, – de schiţe, de expedierile
de colete… Ceva e putred!
— Cercetaţi dacă a făcut schiţele din cap, sau… pricepeţi?
Strane, rozase, stâlpi de mânăstire…
— Eşti formidabil! îi scăpă lui Gore Livezeanu. Poate s-ar lămuri
desele plecări, aproape tainice…
— Vă rog să-mi daţi o mână de ajutor, se precipită comisarul-şef,
altminteri îl expediez dracului chiar mâine, m-am săturat!
— Gore, ce-ar fi să urci mintea ta ageră pe o bicicletă şi să dai o
raită pe la mânăstiri? Relaţii, multe relaţii! Culege-le de peste tot, a
fost găzduit pe undeva… Unde a înnoptat de câte ori a lipsit?
— Perfect! şi adaug eu: n-ar fi stupid din partea noastră să-l
considerăm îndrăgostit nebuneşte de rudăreasă, încât să fie în stare de
crimă?
— Nu, n-a hoinărit el pe potopul acela de ploaie, prin pădure,
după ea!
Comisarul-şef muta privirea de la unul la celălalt surprins; ridică
braţele dezarmat.
— Ei bine, să vedem ce-o să mai iasă şi din povestea asta!
— Dacă nici azi nu deschide pliscul… – comisarul-şef îl întâmpină
pe Rudeanu rău dispus, îl lăsă să înţeleagă că regretă blândeţea
atitudinii sale faţă de arestat.
— Ne-am pierdut timpul făcând complimente asasinului!
bodogăni şi ajutorul de comisar.
— Şi asta, numai pentru că se bucură de simpatia domnilor
judecători! Un rudar! Un ucigaş! Care a pus în pericol oraşul şi a
pricinuit atâtea pagube, atâta spaimă…
— Nici o ştire? întrebă Rudeanu calm.
— Una singură. Colegul de la Piatra-Olt… a răsuflat, în fine, dar
 X

era bosumflat, se teme să nu fi ofensat persoana… un străin, zicea el,

oprit în gară, pe care l-a asemuit, după descrierea noastră cu
împricinatul, cu Stroescu… Până la urmă s-a dovedit că nici nu ştie
româneşte, avea paşaport în regulă. Insul l-a ameninţat cu
reclatmasion (comisarul pronunţă cuvântul spaniol reclamación,
apăsat, cum procedase pesemne şi colegul de la Piatra). De altminteri,
atâta a şi priceput din ce i-a sporovăit individul. Oricum, colegului i s-a
părut suspectă trecerea acelui străin prin gara Piatra, şi a avizat
Bucureştii că aşa şi pe dincolo…
— Ce răspuns i-au dat? se iuţi Rudeanu.
— Că omul e în regulă cu actele şi se ştie acolo de prezenţa lui în
ţară.
— Numele străinului?
— Apăi, dacă e să discutăm, luaţi loc, vă rog – comisarul ardea
de curiozitate să afle ce-i mai trecuse prin minte tânărului, dar se
stăpâni. Greu de reţinut!… Hozda o fi spus? Hozda Spar… Spartaro?…
Dracu să-l ia, poate că-l cheamă altcumva, n-avem decât să întrebăm.
— José Espartero? pronunţă Rudeanu rar, silindu-se să-şi păstreze
calmul.
— De unde-i ştiţi numele? Ăsta şi e!
— Atunci, cereţi cât mai multe relaţii despre acest străin! Urgent,
domnule comisar-şef, reveniţi, insistaţi personal şi la Bucureşti, invocaţi
gravitatea cazului… Poliţaii îl săgetau uluiţi, gura şefului se adunase pe
dinţi, ca şi cum ar fi exclamat pe muteşte: „Ei, drăcia dracului, ce-ai
mai fi dibuit?” Acest José Espartero e cel care primea colete de la
Barbu Stroescu! Pe numele lui făcea el expedierile.
— Şi aţi păstrat acest secret faţă de poliţie?… Comisarul-şef făcu
un gest de revoltă cu mâinile. Hoze Espartero!
— Credeţi că am acordat prea mare importanţă acestui lucru,
până în clipa de faţă?
— Ei vezi, ei vezi? Tot aşa şi eu cu informaţia colegului de la
Piatra… A zis că totu-i în regulă cu străinul. Ia stai! Cheamă chiar acum
Bucureştii! Urgent! Fulger! Anunţă-mă când prinzi legătura, cere
insistent! Da, domnule, dacă-i aşa, se schimbă calimera!… Dar, în
definitiv, cum se schimbă, cu ce se schimbă? – comisarului-şef i se
păru pentru o clipă că pluteşte în gol.
— Veţi afla ce legătură exista – poate mai există – între cei doi,
 X

ce a căutat străinul în afara capitalei, pe un drum care…

Lui Rudeanu îi trecu pe neaşteptate altă idee prin minte, dar
renunţă la ea – mai precis, n-o formulă înainte de a o rumega şi nu
înainte de a confrunta acel gând cu veştile pe care le va aduce Gore
Livezeanu.
Pe măsură ce interogatoriul se înteţea, Ile se încăpăţâna şi el să
tacă – un mutism exasperant!
Spre seară, întrebările cădeau la fel de nemiloase ca în prima zi.
— De ce te-a închis vătaful în bordei? Ori nu te-a închis? El
susţine că voiai să-l omori pe ţicnit, iar bătrâna, că l-ai şi pândit.
Spre surprinderea celor de faţă, rudarul îşi descleştă fălcile, dar
slobozi acelaşi răspuns:
— Vă căzniţ' cu mine degeaba, am spus ce-aveam de spus.
— Nu, n-ai spus, hoţomanule! se repezi comisarul-şef pierzând
stăpânirea de sine.
Nu dormise nici trei ceasuri, la fel ceilalţi.
— Eu ştiu şi cine, şi cum a ucis! Am să te trimit de-aici în cătuşe,
eşti un criminal!
— Nătărăule, ne-am purtat omeneşte cu tine, acolo n-o să-ţi
meargă, adăugă ajutorul de comisar.
— Şi asta numai pentru că domnii judecători au insistat…
Comisarul deveni stacojiu de furie, pe urmă, socotind că tinerii şi-au
pierdut vremea la rugămintea lui – şi poate i-a jignit -, strigă spre Mihai:
Dracu să-l ia, nu vrea să vorbească, mi-am bătut capul de ajuns!
Suspendăm, vreau să beau o cafea.
— Când ne întoarcem, poate găsim un om mai hotărât să-şi
înfrunte soarta, adăugă ajutorul.
Reveniră peste câteva ore – mai dispuşi, pentru că sosise, între
timp, Gore Livezeanu, cu nişte veşti formidabile.
— Cunoşti parul ăsta? Comisarul rezervase acest şoc pentru clipa
când rudarul nu se mai aştepta la vreo surpriză, obişnuit cu aceleaşi
întrebări, unele formulate într-adins eronat ori pe un ton naiv. De aceea
şi tresări, cu un îndemn involuntar de a se trage înapoi. Îl cunoşti, Ile?
— Un par ca toţi parii!
— Hm! Nu prea, de vreme ce a spart ţeasta unei fete frumoase.
Ce zici, Ile, l-am putea numi un par ucigaş… L-am putea, am zis, dar nu
 X

parul i-a ridicat viaţa, şi tu ştii bine că-i aşa.

Rudarul răsuci faţa într-o parte – din nou uitătura lui era cruntă,
trecu oarbă pe deasupra anchetatorilor. De astă dată îi vorbi Rudeanu.
— Măi băiatule, pe cuiul din capătul parului s-au găsit fire de păr
din capul fetei. Pe Rila, eu am cunoscut-o, erai de faţă când am venit la
sălaş, v-am remarcat mai ales pe voi doi, mi-am zis: „O pereche
potrivită!” N-o pierdeai o clipă din ochi. Cum să bănui, atunci, că ne va
fi dat să ne întâlnim?… Trebuia s-o ierţi, Ile, era prea crudă ca să
judece, dornică de viaţă, de găteli, cum ai spus şi tu. Podoabe îşi
doreşte orice femeie… Le-a râvnit fără să bănuiască în ce capcană o să
cadă.
— Dacă le ştiţi pe toate, la ce naiba mă mai pisaţi? – privirea
rudarului era plină de ură.
— Asta nu e treaba ta, idiotule! tună comisarul. A ta, interesul
tău e să declari ce ai făcut, ca eu să scriu cu mâna mea: „Crimă
pasională!” Pricepi? Pricepi, ticălosule? Nu te considerăm un criminal
de rând, ţi-a luat minţile ura! Ea te-a îndemnat…
— Nu omorâi pe nime'!
— Într-adevăr, e un imbecil! se exasperă şi Gore Livezeanu de
ceea ce numi miopia rudarului.
— Când tragi cuiva în creştetul capului, nu se cheamă omor? –
privirea lui Rudeanu se întunecase aproape de negru, nu mai sclipea
verzuie, ca mai înainte, era şi el obosit şi mâhnit.
— L-ai tras! mugi aproape comisarul. Povesteşte doar cum au
decurs lucrurile, cum ai ajuns să… lua-te-ar dracu să te ia, cu căpăţâna
ta afurisită cu tot! Că te dau imediat pe mâna…
Comisarul se ridicase mânios la culme, dar recăzu pe scaun
frânt, rosti către Gore Livezeanu:
— Dacă nu s-ar opune colegul dumneavoastră, l-am scoate acum
de-aici techer-mecher, şi vai de pielea lui! Numai că, vezi, nu pot să
dau înapoi, după ce am acceptat condiţiile dumneavoastră… Cine m-a
pus să vă cer concursul? De ce m-am complicat? Când mi-ar fi fost
foarte uşor… – alungă cu un gest al mâinii supărarea, râse prefăcut, iar
rudarului îi vorbi pe un ton acru: Instanţa de judecată va aprecia dacă
declaraţiile tale sunt ori nu sincere, dar nimeni nu va pune, ca noi cei
de aici, suflet, ba chiar milă, nătărăule! Am să te expediez! Ceea ce s-a
petrecut în pădure e limpede.
 X

— Ei, Ile, tot ţanţoş te ţii? îl încurajă Gore, crezând că a muşcat

din prada întinsă.
Rudarul plecă fruntea sleit: îi era totuna.
Se ridicară. Comisarul vorbi gardianului:
— Ţine-l treaz! Picoteşte, scutură-l! Ţine-l de vorbă, mama lui de
rudar! Inspăimântă-l: „Bă, or să te bată ăia la penitenciar de-or să-ţi
frângă oasele! Eu ştiu cum se petrec lucrurile acolo – aşa, că scoate,
naiba, din bojogi tot ce-ai făcut, să nu te căznească ăia!”
*
Trecuse de mult miezul nopţii. Rudeanu înălţă braţele, le coborî,
le întinse într-o mişcare de relaxare – scutură şi capul, îl rostogoli pe
gât, ca şi cum ar fi ieşit din apă.
— Gore, vino cu mine la hotel, deşi e târziu… Te găzduiesc, avem
de discutat împreună ceea ce n-a sesizat domnul comisar-şef… Nu mai
face mutra asta, eu sunt şi mai obosit, am stat în aerul îmbâcsit al
poliţiei… de ce naiba miroase acolo în halul în care miroase? Iz de
cerneală? În orice caz, ceva acru combinat cu ceva iute…
Când urcară în camera lui, îl pofti şi pe Gore să se spele, în timp
ce el fierbea cafeaua la un aparat de spirt.
— Aşadar, individul scapă! De fapt, comisarului i-a şi scăpat!
— Printre degetele lui alea răşchirate!
— Dacă nu le-ar fi ţinut aşa…
— Să lăsăm gluma! E cert că s-a grăbit să ajungă în oraş pe
înserat, să-şi pună planul în aplicare.
— Care plan?
Gore îl privi nedumerit.
— O lecţie salutară pentru infatuarea noastră – a mea, mai ales!
Credeam că posed un al şaptelea simţ…
— Ce vrei să spui? Ce tot îndrugi?
— Măi băiatule, era gata să comitem o gravă eroare! Acum pe
când fierbeam cafeaua… cum se leagă, domnule, gândurile între ele! O
asociaţie încântătoare! Să investigăm împreună: aşadar, tipul a
colindat cu adevărat mânăstirile, în mai multe rânduri, a şi înnoptat
acolo. Scopul? Scopul acestor vizite? Ţi l-au dezvăluit măicuţele, e
confirmat şi de schiţe… Ai răbdare, ai răbdare, nu mă întrerupe, ai să
vezi imediat unde vreau s-ajung. A fost la Bistriţa, ultima oară, cu o
 X

şaretă, şi a rămas acolo până în seara înecului, când s-a grăbit să

plece, deşi era ploaie mare, zicând că are de făcut o călătorie cu trenul,
că şi-a luat bilet din vreme, că vrea să sosească la gară…
— În schimb, a venit în oraş.
— Da, a sosit în oraş, e limpede, din moment ce bagajul lui a
dispărut din cameră, dar ia să socotim, Gore, minuţios: zici că ai
controlat a cui era şareta şi că ai aflat că i-o împrumutase un învăţător
pe barba domnului doctor, cum s-a exprimat el. Perfect! şi i-a lăsat-o la
înapoiere, cu mulţumiri, deşi stăpânul l-a îmbiat să meargă cu şareta
până la spital, că nu are nevoie nici de ea, nici de cal – „mai cu seamă,
domnule, că se înnoptase şi ploua cu găleata”, ţi-a spus învăţătorul.
Înadins am apăsat vorbele lui, ca să pricepi, dar tu zău de pricepi! făcu
Rudeanu dezamăgit. Să-ţi mai adaug ceva: a preferat să facă drumul
pe jos, acceptând doar o manta de ploaie cu glugă, pe care nu i-a
înapoiat-o, evident! Cam cât socoteşti tu că i-a trebuit lui Stroescu…
— Formidabil! exclamă Gore, ridicând în acelaşi timp braţele
paralel cu ale fotoliului în care şedea.
— Mai e un amănunt important, care i-a scăpat comisarului:
rudarii n-au habar că străinul a dispărut de la spital din ziua înecului lui
Oanea.
— Încât, au clădit totul pe nisip!
— Dar noi? – tonul lui Mihai era uşor batjocoritor.
— Cum noi? Comisarul, vrei să spui! surâse Gore. La urma urmei,
i-am acordat un ajutor preţios, chiar dacă nu recunoaşte. Grozav aş fi
vrut, însă, să-l fi prins poliţia pe fugar, să fie frecat niţeluş!
— După lege, plăteşte făptaşul, Gore, chiar dacă vina morală o
poartă altul.
— Asta înseamnă că legile nu sunt bune, trebuie schimbate!
conchise Livezeanu căscând.

▫ XXIII ▫
În faţa restaurantului, Rudeanu îl întâlni pe doctorul Podeanu; îi
surâdea vag – şi simpatic, şi ironic, un zâmbet numai al lui, ce
descumpănea uneori.
— Un gând telepatic? Tocmai îţi doream prezenţa. Evident, nu
fără o legătură, există o conexiune… Dar te poftesc la Căprioara, dacă
 X

nu-ţi răpesc cumva un timp preţios? O clipă, te rog! Să apară nepoată-

mea – surâsul doctorului nu se mai ascunse, era numai simpatie şi,
poate, duioşie? Face, pesemne, cumpărături în locul soţiei mele, am
zărit-o mai adineauri… Clara îşi petrece toată vremea la spital,
exagerează, mai ales că renovarea e pe sfârşite, a muncit enorm, a
slăbit… O să ne mutăm curând acasă. Ea e, într-un fel, tipicară, nu
scapă nimic de sub control, e nemulţumită totdeauna, de lucrul
meşterilor, o floare plasată puţin mai alături de linie strică zugrăveala
peretelui; zice ea… Fleacuri! râse şi mai degajat. Tot nu se vede fata?
Soceanu e totdeauna amator de băutură, dar nu l-am întâlnit, o să
scape ocazia!… (Lui Rudeanu îi păru că vorbea confuz, nu prea
înţelegea ce vrea, ce spune.) Uite că s-a ivit Rozana, să-i facem semn…
Doctorul se pomeni singur, tânărul alergase în întâmpinarea fetei. Dă
cumpărăturile Leanei şi vino cu noi, drăguţă! strigă într-acolo.
Spre oraş coborau două biciclete – una se iuţi, picioarele lui Matei
Soceanu pedalară cu efort, ceea ce o îndreptăţi pe Dina să râdă.
— Unde te grăbeşti, tată?
El strigă peste umăr:
— Ia tu ce găseşti mai nimerit, nu te mai însoţesc în piaţă, i-am
reperat pe doctorul Podeanu şi pe jude, nu vreau să-i pierd.
Degeaba fâlfâi mâna spre ei, nu-l observară, şi mare pagubă nu
era, de vreme ce văzuse unde au intrat.
Îi zări la o masă şi se apropie de ei cu o expresie de veselie
nejustificată.
— Cum ne-ai dibuit, omule? se uimi doctorul. Vorbeam mai
adineauri de lup…
Vorbele îi făcură mare plăcere lui Soceanu, iar când doctorul îl
îmbie să ia o mastică fu de-a dreptul emoţionat, ceea ce nu i se
întâmpla prea des.
— N-am mai băut cu tine o mastică din vremea tinereţii.
— Ceea ce nu te-a împiedicat… ei, voiam să spun că nu te-a
răpus setea.
— Ai aerul că-mi faci morală!
Tonul nu voia să fie glumeţ, dar se observă că nu-i picase bine
replica doctorului.
— Tu ce vrei să iei, drăguţă?
 X

După ce-l privi cu timiditate, fata spuse:

— E voie să iau şi eu o mastică?
Se înveseliră. Unchiul o aţinti lung, cu dragoste, emoţionat, şi cu
o oarecare curiozitate parcă, ca şi cum descoperea atunci pe chipul ei
ceva curios.
— Da, o să-ţi dea curaj – dete din cap semnificativ, dar nici ea şi
nici ceilalţi doi nu pricepură la ce se referă.
Matei adăugă într-o doară:
— Nu mai are nevoie de curaj, norii s-au risipit. şi către doctor,
găsind prilejul să-i prezinte nişte tardive condoleanţe: Am constatat cu
proprii ochi cum te-a ruinat apa, dragă doctore.
Peste chipul doctorului trecu o umbră, surâsul deveni amar, pe
urmă se refugie către colţul gurii şi pieri în cuta pe care o făcea
obrazul.
— Pare-se că a întrecut până şi aşteptările tale.
Cu un gest îl îmbie pe Matei să tacă, şi Soceanu îşi zise: „Ei,
bietul, nu suportă să i se mai amintească”.
Matei se înşelase, îşi dete seama în curând că pe doctor îl
preocupa cu totul altceva. Cu un aer enigmatic, scoase din buzunarul
de la piept un plic – scrisul, subţire, nervos, cu litere alungite, era al lui
Bogdan Manolescu. Inima Rozanei începu să bată iute – ameţită cum
era de mastică, avea impresia că d-urile şi t-urile tatălui o suliţează
nemilos. Mai primise de la tată o scrisoare, în perioada când se
retrăsese viitura – o vestea că singurătatea l-a hotărât să-şi refacă
viaţa, „Şi tu, fata tatii, să te bucuri din nou de un cămin, să fii lângă
tăicuţul tău…”. Expresia chipului ei o făcuse pe mătuşă să întrebe, deşi
îşi închipuia ce-i scrie Bogdan:
— Ce e, Rozana?
În glasul fetei gâlgâia revolta.
— Să se însoare, tante Clara, dar să nu pretindă că o face pentru
mine! Cămin, tăicuţul tău…
Mătuşa o privea nu ştiu cum – severă? nemulţumită? poate
mâhnită?
— Cunoşteam şi eu, şi Marius acest proiect al lui Bogdan,
evenimentele nu ne-au permis să discutăm… se însoară şi se stabilesc
la Râmnic! Te înţeleg, e o surpriză, dar atitudinea ta… nu mai e nimic
 X

de făcut, fetiţo, şi într-un fel, el are dreptate, nu mai putea duce viaţa
de burlac… Are nevoie de afecţiune, de îngrijire, tinereţea, elanul au
zburat… Mătuşa agăţase, cu un gest brusc, covoraşul de la patul
Rozanei, să se scurgă apa din el. Educaţia ne impune… de aceea m-am
străduit eu… O, dar ce m-a găsit? Ba nu, chiar şi într-o situaţie gravă,
desperată, trebuie să ne susţină educaţia, vreau să spun că ne obligă
să rămânem demni, adică oameni – pe oamenii evoluaţi îi recunoşti
într-o împrejurare specială… Încât, eu n-am de gând să bocesc nişte
obiecte!…
— Bogdan e la Râmnic, drăguţă, mobilează casa, au cumpărat-o
de la un arhitect, omul s-a stabilit în alt oraş – se află pe strada care
merge sub Capela. Ar fi vrut să vină să ne viziteze, zice el, să vă dea
ocazia ţie şi Clarei s-o cunoaşteţi pe soţie, dar situaţia în care ne aflăm
noi… Ţi-a rezervat o odaie de dormit spaţioasă, totul în crem, cu intrare
separată, cu vestibul şi un mic hol… Din hol, intri când doreşti într-o
cameră de studiu, pianul cu coadă încă nu a sosit, dar ţi-a şi angajat
profesoara, chiar şi una de germană – mă întreabă pe mine cum stai cu
matematica, spune că a cunoscut un profesor trăsnit, dar tobă de
materia asta, l-ar putea angaja ca meditator. Am să-i răspund că eşti o
elevă eminentă, încât trăsnitul acela… ne e de ajuns, nouă, cu trăsniţii,
nu-i aşa, drăguţă? – braţul lui ocroti părinteşte umerii fetei, ea asculta
copleşită, cu genele plecate, gata să plângă.
Mihai Rudeanu înţelegea abia acum de ce ţinuse doctorul să-i
reunească – îl aviza:
— Asta e situaţia nepoatei mele, şi eu n-am dreptul să mă opun,
pentru că nu-i pot oferi ce-i oferă el.
— Te bucuri c-ai să scapi de internat?
Auziră suspinul ei lung, sacadat – braţul doctorului o înlănţui mai
aproape de el.
— Ce tot răsuceşti plicul acela, Marius? întrebă Soceanu, făcând
pe curiosul – îl aţintise toată vremea, şi mişcarea degetelor subţiri,
spuzite, începuse să-l irite. În acelaşi timp, îl căina pe Rudeanu: O
pierzi, băiatule, o pierzi! Dacă o iubeşti, pleacă şi tu! Pleacă de-aici, du-
te, fă-ţi un viitor…
Doctorul întinse plicul peste masă, în direcţia tânărului – gestul îi
miră pe toţi. „De ce i-l dă lui Mihai?” se întreba Rozana confuză,
presimţind ceva neplăcut. Nu conţinea, cum bănuiau ei, o scrisoare, ci
 X

o tăietură dintr-un ziar.

— Citeşte, te rog, cu glas tare, şi numai ce e tipărit.
Matei se aplecă peste braţul lui Rudeanu, dar, prezbit cum era,
fără ochelari, îi jucau literele ca într-o ceaţă – se depărta, să citească
de la distanţă, i-o luă tânărul înainte:
— Un distins oaspete ne vizitează ţara.
— Parcă ar fi şi o fotografie intercalată între rânduri – nu se
astâmpără Matei, deşi doctorul îl poftise să stea locului.
— E şi José Espartero în grupul acela, rosti Marius Podeanu pe un
ton ironic.
— Nu cunosc! făcu Soceanu, oarecum plictisit şi dezamăgit.
— Parcă doreai să-i ridici un bust aici, în oraş?
— Mai precis: o statuie, surâse Rudeanu.
— Un bust, o statuie? Ce-ţi veni, Marius? şi dumneata… Ne ţii în
enigme, doctore?… Dar habar n-am cine-i individul, n-am auzit de
numele ăsta în viaţa mea.
— Nici eu, până acum.
— Atunci?
— Cunoaştem cu toţii un alt individ, căruia-i ridicai osanale… că a
dat viaţă oraşului, susţineai, şi multe alte abnormităţi.
— O fi, dar ce legătură are una cu alta?
— José Espartero a venit în ţară să se documenteze pentru un
studiu însemnat asupra picturilor murale, asupra frescelor, dar şi a
sculpturilor şi aşa mai departe… – din mănăstirile noastre – nu spune
aşa articolul, domnule judecător?
Părea şi judecătorul surprins, dar numai în parte.
— Îl priveşte! râse Matei. Iar tu, doctore, vorbeşti în dodii, să mă
ia dracu dacă pricep ceva, dacă are vreo noimă… sau îl cunoşti, îl
cunoaşteţi şi v-aţi prefăcut că…
— Îl cunoşti şi tu! Îl cunoaşte toată lumea, tot oraşul… Dar numai
ţie ţi-a lăsat o amintire frumoasă, poate cea mai frumoasă din viaţa ta.
Soceanu făcea o mutră din ce în ce mai hazlie, fiind convins că
doctorul, moldovean de origine, s-a aşezat pe şotii. Dădu de duşcă
paharul cu mastică şi îşi turnă un altul. „Dacă-i bal, bal să fie!”
— Citeşte acum şi ce-a adăugat cumnatul Bogdan Manolescu
 X

dedesubt, îl rugă Marius pe Mihai, dar acesta părea jenat, îi înapoie

plicul şi articolul.
Doctorul înclină uşor din cap – ţinea tăietura din ziar în faţa
ochilor săi, încât Rozana putu să citească, fără să vrea:
„Faimosul nostru cumnat, în ultimul său rol: savantul de renume
mondial José Espartero! Aveai cunoştinţe cumva despre asemenea
excepţionale însuşiri? Am dat peste articol întâmplător, pe când
despachetam vesela, şi m-am gândit că n-ar fi rău s-o măgulesc pe
Clara, iar pe de alta, să vă scutesc de orice frământare: Ştiţi acum
unde se află scumpul nostru cumnat! Evident ca a şters-o din ţară…”
— José Espartero, alias Barbu Stroescu! rosti Rudeanu pe un ton
amărui.
— Ghiciseşi asta? întrebă doctorul.
— Nu, asta nu! răspunse ferm. Era însă de competenţa
comisaruiui-şef să…
— Ce tot vorbiţi? Vasăzică, cumnatul… Dar bine, Marius, individul
e o podoabă!…
Înveselit brusc şi păstrând un rictus batjocoritor, Matei se
pregătea să se lanseze – numai că doctorul bătu uşor cu pumnul în
masă şi-i vorbi cu asprime:
— Să nu încerci să faci din nou apologia… Ah, Matei, uneori eşti
insuportabil! Pe urmă, pe un ton acru: De data aceasta, onoarea
familiei a fost spălată! Au spălat-o studiile!… nişte studii excepţionale,
despre celebrele noastre fresce bisericeşti.
Soceanu râdea gros, ca un beţiv; i se înroşise faţa, urechile,
amuzat la culme de surpriza ce le-o rezervase ţicnitul.
— Al naibii aventurier! Să-i facă oraşului nostru un asemenea
hatâr! Dar, staţi, am şi eu pentru voi o surpriză, un lucru deloc
neglijabil: mironosiţa mea, Dina, a fost îndrăgostită până peste cap de
acest escroc!
Cei doi tineri se priviră încurcaţi şi surprinşi. „Ia te uită! îşi spuse
Rudeanu. Motanul acesta observă orice mişcare şi tace!” Se simţi
deodată prost, ar fi vrut să-i părăsească sub un pretext oarecare.
Rozana se mira: „Moş Matei a ştiut toată vremea, şi nu s-a temut
pentru Dina! De ce?” Doctorul răbufni nemulţumit, azvârli pe un ton de
mustrare:
— Ce neghiobie mai e şi asta? Te poate amuza pe tine, tatăl fetei,
 X

o atare…
— M-am ameţit, vreau să plec acasă, m-aşteaptă tante Clara,
avem atâta de lucru…
Rozana se şi ridicase, dezorientată, ferindu-şi privirea de a
unchiului. Acelaşi gest făcu şi Rudeanu.
— Lasă dereticatul, Rozana, plimbaţi-vă, colindaţi puţin, o să vă
priască, eu mai rămân în compania neghiobului ăstuia bătrân… Nu
protesta, că nu mă impresionezi, să terminăm mai bine mastica, să mă
duc la treburile mele, am un consult cu Novăceanu, cazul e şi grav, şi
aparte…
Trecuseră mai bine de două ceasuri, Matei uitase de Dina, de
casă, unde era aşteptat să strămute cuşca iepurilor în grădină –
Veronica se plânsese că mirosul lor oribil vine până la fereastra ei. Fata
ştia că a rămas în oraş, cu prietenii, îl căutase pe unde presupunea că
s-a aciuat. Năvăli pe uşa restaurantului palidă, cu respiraţia întretăiată.
— M-ai căutat, fetiţo? Eşti supărată? Mergem numaidecât acasă!
Lasă, nu exagera, ceasurile nu sunt decât…
— Tată, sfârşeşte odată, lasă-mă să-ţi vorbesc!
Matei presimţi ceva rău, dar abia o mai zărea, încercă să se
ridice şi nu izbuti.
— Cum e mai prost, doctore! M-am îmbătat, nu mai ţin la
băutură, m-am ramolit.
— Să mergem acasă, i s-a-ntâmplat ceva rău mamei… Am
întâinit-o pe Ioana în drum, mergea s-o caute pe moaşa Aurica…
Se ridică doctorul, iute, îi vorbi fetei:
— Atunci, pricep ce e; să alergăm, Dina, tata o să vină cum va
putea.
Fata izbucni în plâns.
Făcură popas lângă o plută uriaşă, prăvălită de-a curmezişul văii,
cu rădăcinile smulse din pământ – mai zăceau în apă, puiezind-o ca
nişte lipitori. Se aşezară pe trunchiul încă viu, coroana mai păstra
câteva ramuri verzi – restul se îngălbeniseră şi atârnau leşinate.
Dezordinea naturii le insufla un simţământ de pustiu, se simţeau
singuri şi neajutoraţi – o nălucă părea să plutească pe undeva,
prevestitoare de rău, Rozana se întrebă cu teamă: „Iarăşi? Nu ne lasă
nici să respirăm?”
 X

Mâlul mai era umed, dar crăpase, şi crăpăturile desenau figuri

romboidale, dând locului înfăţişarea unui fagure uriaş. Mai departe, în
zona zăvoiului, zăceau de-a valma buşteni cu miezul prefăcut într-o
făină roşiatică, alţii acoperiţi de ciuperci gălbui, cu marginile dantelate,
crescute ca nişte tufe. Străluceau şi mici oaze de nisip în huma
lipicioasă; mai deoparte, ca o creastă enormă, bolovăniş mare şi
pietriş, crăci ieşite din stratul moale, cu frunzele opărite, zdrenţuite.
Fânul putrezise între copaci, arăta negru ca şi cum ar fi scăpat din foc,
cu o spuzeală albicioasă deasupra, puful mucegaiului – chiar mirosea
dintr-acolo a putreziciune. Decor strident, într-un loc abia dezmeticit!
Apa curgea acum domol în albia ei, clipocea printre pietre, cădea ceva
mai viguros în zona stăvilarului. Iarba se ridicase pe mal, dar rară şi
seacă, îngălbenită – se zăreau ici-colo capete fragede, răsărea alta,
fragedă, nouă, verde, dezastrul trecuse! Culori stinse şi bălti foite de
mormoloci cărnoşi! Dar culorile vor renaşte, iar apa stătută, cu verdele
ei bălos, o va suge fierbinţeala soarelui. Natura mai dormita, dar o să
se trezească… Privirea Rozanei căuta, răscolea, să găsească o porţiune
din locul acela pe care s-o recunoască, într-atât schimbase puhoiul
priveliştea. Doar zborul păsărilor, în volute largi, graţioase, era acelaşi.
Un arin bătrân arunca umbre dantelate pe chipul fetei – când
răsucea capul, umbra delicată a frunzelor aluneca iute, descoperind
albeaţa pielii. Mihai privi un timp jocul acesta de umbră şi lumină pe
faţa Rozanei, se strânse lângă trupul ei.
— Am senzaţia că plutesc, spuse fata, şi el râse încetişor.
— E de vină mastica.
— Dar şi priveliştea aceasta destrămantă.
— Într-adevăr, n-am ales un loc potrivit. De altminteri, nu sunt un
ghid bun, iar tu, care eşti înzestrată cu acest simţ, o să pleci curând…
Repezi degetele pe gura lui, privirea îl aţintea cu spaimă.
— Mai avem timp până începe şcoala, Mihai, pentru că n-am de
gând… pricepi? Nu mă duc acolo acum! Orice-ar zice, orice-ar… era
mai bine să tăcem, mă simţeam împăcată, când eşti lângă mine, totul
e bine, am, atâta curaj!… Nu spune nimic, te rog, te rog! gemu şi îi
înlănţui grumazul cu amândouă braţele, fruntea i se frecă de cămaşa
lui.
El îi ridică bărbia uşor. Se silea să-i zâmbească – umbre uşoare
goneau peste chipul ei. Fata închise ochii, aşteptă.
 X

O desprinse – în privire pâlpâiau vag nişte flăcărui; încet, genele

se închiseră, prin tăişul ochilor sclipea o apă neagră, chipul ei albise.
Se aplecă îngrijorat, o scutură, ea se trezi, întrebă de ce o zguduie aşa;
— M-am temut c-ai să leşini. Vino, să ne mişcăm, înspre aluniş
vreau să mergem, alunişul nostru. După o pauză, când respiră adânc,
emoţionat de starea fetei, întrebă pe un ton mai vioi: Am comandat
ceva, ghiceşti ce? Ea aştepta. Mai bine nu-ţi spun, ai să vezi când o să
facem prima excursie…
— O bicicletă! De necrezut! Ţi-ai exprimat de atâtea ori dispreţul.
— Am şi ales locul primei noastre evadări, deocamdată îţi
dezvălui doar atât, va fi foarte vesel acolo, simt nevoia să ne
înveselim!
Ieşiseră în faţa spitalului pe drumul zăvoiului, acum un loc pustiu,
înţesat de tot ceea ce smulsese puhoiul şi presărase în retragere. O
văzură pe moaşa Aurica, mergea iute, dinspre oraş venea, cu o
înfăţişare răvăşită. Se precipită spre ei transpirată şi cu o uitătură
aproape holbată.
— Auzirăţi ce nenorocire? – ştergea palmele de fusta rochiei ca şi
cum şi-ar fi masat pântecele.
Teama palpită în trupul Rozanei ca o lişiţă alungată de bubuitul
puştii – şi mâna lui Mihai deveni nervoasă, o strângea pe a fetei
aproape dureros. Moaşa – acest Mercur al veştilor umflate – îi cerceta
surprinsă: după mutra pe care o făceau, nu aflaseră încă nimic! Ei,
atunci avea ce să le spună!
— 'Păi… urlă tot oraşul! Dar, ce să zic, parcă-i trebuia una bună şi
domnului Soceanu, că prea se plângeă c-o să moară de plictiseală!
Acum să nu mai aţâţe mânia lui Dumnezeu!
— Vorbeşte odată! strigă fata.
Femeia mai făcu o pauză pe urmă, privind cu un aer de-a dreptul
victorios, şuieră:
— S-a spânzurat coană Veronica!
Lovise în plin – le cercetă chipurile cu un început de regret şi se
precipită să repare totul.
— Ce v-aţi speriat aşa, că n-a murit!
Şi povesti, fără să mai aştepte s-o îndemne cei doi – se pierdu în
amănunte -, cum, dis-de-dimineaţă, dumneaei se plânsese de dureri
 X

mari de cap, pe urmă îi expediase pe soţ şi fiică la piaţă, să-i cumpere

cutare şi cutare… că domnul Matei ar fi avut de mutat un coteţ de
iepuri… Coana Veronica nu şi nu, că să-l lase dracului pentru mai
târziu, şi s-o ia şi pe fată cu el… Domnul Soceanu ce s-a gândit: „Hai să
n-o mai supăr, şi să merg să-i cumpăr ciuperci, cum a poftit. La care
domnul doctor i-a zis: „Bine, omule, n-ai priceput că dorea să vă
îndepărteze cu orice preţ de-acasă?” Domnul Soceanu aruncă vina pe
Ioana… toanta aia s-ar fi apucat să-i înşire verzi şi uscate… adicătelea
ce se vântură prin oraş… că dumnealui, vezi bine, le îndulcise pe
toate…
— Ce mai? Cum s-a văzut singură, una-două s-a şi dus să-şi pună
ştreangul! Tocmai scosese covorul oltenesc de pe gherghef… Auzi ce i-
a dat în gând! De marginea lui a legat frânghia… dar ce s-o ţină
ghergheful, grea cum s-a făcut?… Buf! Tranc! „Ce să fie?” „Ioano,
Ioano!” Când a dat buzna bătrâna Matilda, a picat şi-aia jos de spaimă!
Ioana, ce naiba să le facă? A luat găleata şi, ţâş! a turnat-o peste ele.
Întâi s-a ridicat bătrâna, s-o ocăre pe toantă că de ce-a udat-o…
Leoarcă o făcuse, şi s-au căznit amândouă să salte ghergheful, că
coana Veronica zăcea sub el, într-o baltă de sânge… Fătul era mort!…
Domnul Soceanu se vaicără că n-a avut parte de băiat tocmai fiindcă l-
a dorit prea mult – eu nici n-am apucat s-o văd, că du-te-ncolo, du-te-
ncoace… Acum m-a trimis domnul doctor să caut altceva, c-a pierdut
mult sânge, biata, şi e-n primejdie de infecţie… Mă rog,
dumneavoastră ce să vă pricepeţi, că sunteţi tineri amândoi! N-o să
poată veni la masă, încât ar fi bine s-o anunţaţi pe doamna Clara, că
eu, vedeţi bine c-am întârziat, dar cum era să nu vă spun una ca asta?
…
Se depărtă, mergea iute, spre pavilionul central, care fusese
renovat, deodată însă coti către locuinţa medicului, Rozana avu o
exclamaţie de indignare:
— Acum, tante Clara o să fie victima metehnei. Ei, mă duc s-o
opresc – dar mâna lui Mihai n-o lăsă, o trase de pe podeţ. A devenit şi
mai răutăcioasă de când i-a deteriorat casa înecul, personalul spitalului
îi spune ţicnită, femeile de serviciu se plâng că nu se pot înţelege cu
ea…
El pricepu de ce vorbea fata, fără întrerupere, o întoarse spre
faţa lui, o sili să-l privească.
— Biata Dina! suspină, şi lacrimile porniră domol.
 X

— De ce biata Dina? Era surprins că n-o căina pe Veronica – când

înţelese, îi apucă mâinile, ochii lui o pironiră adânc. Nu ştiu, ai să poţi
pricepe pe deplin? Nenorocirea aceasta înseamnă pentru Veronica
Soceanu o eliberare.
— Să scape, Dina ar suferi îngrozitor! E îngrozitor să-ţi pierzi
mama – plângea cu hohote, el o lipi de pieptul său. şi moş Matei ar
suferi, o adoră…
— Vino cu mine, n-ai ce căuta acum acasă, o să ne mai
plimbăm… De altminteri, noi doi, iubito mică, ne-am preocupat în
ultima vreme numai de alţii. şi avem atâtea să ne spunem!
— Eu… eu…
— Tu, tu, dacă m-ai iubi cum doresc, n-ai avea de ce să te temi,
râse el încetişor în urechea ei fină, pe care o sărută fugitiv.
*
Bâlciul se desfăşura la marginea satului, sub păduri. În contrast
cu verdele decolorat al ierbii şi culoarea fumurie a turmelor şi a
cirezilor, cele trei tiribombe, presărate ici-colo în îngrămădirea de
oameni şi animale, păreau nişte vetre de ciuperci otrăvitoare, viu
colorate. Pe o estradă, împodobită cu panglici şi benzi din foiţă
multicoloră, se îndeletniceau cu gimbuşlucuri ieftine câţiva clovni,
stârnind hazul unui grup de copii în iţari. Tarabele negustorilor de
pânzeturi, de stămburi şi încălţăminte, de cojoace, la fel locul rezervat
olarilor împestriţau târgul.
Drumeagul pe care coborau Rozana şi Mihai se strecura printr-o
livadă de pruni – struniră puternic frânele bicicletelor. De pe culme,
satul se vedea încleştat de braţele a două pâraie; se îngemănau
grădinile cu vegetaţia zăvoaielor, vatra comunei era mai degrabă un
ostrov. Casele, înalte, cu un cat, aveau dedesubt pivniţa şi magazia de
unelte.
— Seamănă cu o fotografie luată din avion! exclamă fata,
încântată de panorama de la poale.
— Satul îi întâmpină cu faţa curată – casele erau proaspăt
văruite, uliţele, drepte, se mărgineau cu şanţuri pietruite şi cărări largi,
ce ţineau loc de trotuare.
Simţiră izul gogoşilor fierte în ulei şi al mititeilor chiar de la
capătul satului – bâlciul da buzna spre ei cu învălmăşeală şi zumzet,
muget şi behăit. Lăsaseră bicicletele pe prispa unei ungurence
 X

vorbăreţe, care le oferea tot felul de fructe din livada ei bine îngrijită.
— Sunt singură acasă, bărbatu mi-e dus la oraş, să facă bani, că
cu Ucă încherbăm patru guri… – îi da lui Ucă să sugă, pruncul trăgea
lacom din sfârcul umflat, iar ea nu se sfia deloc să-şi descopere sânii în
faţa tânărului Rudeanu, sporovăind mai departe: de casa ei, de
bătătură, de ogor, de Petre al ei, cu care se luase din dragoste… Tinerii
se trăgeau încet spre poartă, ea îi urma cu Ucă tot la sân, dar adormit
cu sfârcul în gură; când îl scăpa, se trezea, clipea nemulţumit, gura lui
ca o mică ventuză căuta zăpăcită, se liniştea îndată ce-l găsea.
Trăsuri numeroase acopereau malurile pâraielor, trase la umbra
plopilor şi arinilor – caii deshămaţi prindeau a se încura.
— Am să te arunc până la cer! râse Mihai, trăgând fata de mână
către una din tiribombe.
Rozana se auzi chiar atunci strigată, era glasul lui Dariu Tomescu,
alergase dintr-un grup în care se aflau colonelul şi bătrânul Tomescu.
Mihai nu auzise chemarea, urcă fata în leagănul tiribombei.
— Un scaun liber, cine mai urcă, un scaun liber…
Sus, sub umbrela uriaşă, trei bărbaţi voinici, cu braţele goale, se
pregăteau să învârtească; scaunele se mişcară, îşi luau zborul. Dariu se
azvârli în ultima clipă în leagănul din faţa Rozanei.
— O să ne distrăm grozav! răsuci el capul spre fată, dar n-o mai
văzu, plutea deasupra, ţinută din spate de cineva.
Se precipită şi scaunul lui Dariu în înălţime, după ea, braţele se
întindeau s-o ajungă, trupul lui încovoiat, răsucit sta gata să cadă peste
lanţul care-l susţinea.
— Ce faci acolo, domnule, astâmpără-te, că dai de dracu! strigă
proprietarul tiribombei, dar în gălăgia clienţilor săi, glasul rămase jos,
în urechea celor care aşteptau următoarea cursă.
Când deschise ochii, ameţită, şi cu o senzaţie de rău în stomac,
Rozana se văzu singură – plutea lin, Mihai se depărtase, n-o mai arunca
până la cer, iar Dariu nu mai ştia cum să se descurce din lanţurile
leagănului său, răsucite unul de altul.
Titibomba se opri – doi cavaleri săriră din leagăne şi merseră să-i
ajute, ea coborî tot ameţită, cu palma pe frunte.
— O rudă de-a ta? se interesă Dariu, aşteptând să-l recomande
lui Rudeanu.
 X

— Dacă vrei… tărăgăna Mihai, şi-i întinse mâna – pe chipul lui

Dariu trecu o umbră fugară, dar îşi reveni iute.
— Când aţi sosit? Am plănuit să venim la voi, moş Alecu nu mai
acceptă nici o amânare, aşa să-i spui mătuşii tale, am ghicit cu toţii că
salonul n-a fost încă pus la punct, prietenii însă se simt bine chiar şi în
bucătărie… – vorbea degajat, prietenos, în timp ce Rudeanu se
închidea în el ca o scoică.
Prietenia fetei sta priponită între amândoi, ca măgarul lui Buridan
între claie şi găleata cu apă, nehotărât cu ce să înceapă întâi.
Dariu îi purtă prin tot bâlciul, scormonind să descopere cele mai
interesante lucruri, şi cumpără Rozanei o morişcă în culori şi o minge
pestriţă, jucată din elastic, mâncară fuioare de zahăr şi se mânjiră cu
siropul gros în care fuseseră rostogolite mingiile de floricele.
La plecare, îi însoţi până la casa unde-şi lăsaseră bicicletele.
— Când te mai văd? Nu pune, te rog, la socoteală vizita familiei
mele…
— Începe şcoala…
— Uitasem că mai eşti liceană. O, poate de Crăciun! Vreau să
organizez o vânătoare de mistreţi… Eşti amator? Dacă eşti, consideră-
te invitatul meu, i se adresă judecătorului.
— Până la iarnă e mult… tărăgăna Mihai.
După ce se depărtă Dariu, rosti pe un ton acru:
— S-a ţinut de noi scai! Ne-a stricat ziua! Dar poate că ţie…
Ea îl privi abătută.
Bicicletele alunecau pe o potecă umedă şi şerpuitoare.
Pătrundea, până în adâncul verde-gălbui al frunzişului, o lumină
difuză; curgea de deasupra, ca ploaia fină a unei stropitori, şi se
răspândea pe coroane într-o imensă pânză – pânză de păianjen ţesută
între fagi. Pădurea se şi colora de toamnă, deocamdată într-un galben-
arămiu, încât vegetaţia ei pitică, aciuată sub bolta coroanelor, părea că
e luminată de sâmburele de foc portocaliu ascuns în inima pământului.
Văluri subţiri, diafane, de un alb neprecis, mai mult aburiu, atârnau
pretutindeni: se găteau copacii de nuntă? De sus, ploua neîncetat –
lumină de aur, irizată, codrul se împânzea de mii de fire de beteală -,
iar pe alocuri, din pământ afânat şi însorit, se iviseră zbârciogii şi
bureţii iuţi, dănţuiau într-un picior, poznaşi… Rozana aşa interpreta
 X

imaginile, fără să-i împărtăşească şi însoţitorului impresiile ei. Lacul

mic – aproape rotund dacă n-ar fi făcut o uşoară buclă la un capăt – pe
cate-l întâlniră l-ar fi asemuit cu un eleşteu, îi aminti de colonel, de
Dariu, dar ce l-a supărat pe Mihai? Ea nu-i reproşa nimic lui Dariu, se
purtase prietenos, avea un farmec deosebit… Pe oglinda lacului făceau
pluta câţiva nuferi, iar pe margini, lintiţa ţesea tainic discuri fine,
verzi… Pe neaşteptate, îl trase pe Mihai de mână şi îl sili să se aşeze
lângă ea, pe rădăcinile groase ale unui copac – el o ascultă, dar nu-i
căuta în ochi, îşi găsi o preocupare de băiat: aduna bulgări de pământ,
să ţintească broaştele. Urmărind joaca lui, Rozana izbucni deodată în
râs: bulgărele căzuse lângă o broască râioasă, ce-i pironea cu
înmărmurire de sfinx – o văzu holbată, cu gura lărgită, după care se
dete la fund orăcăind hârâit, de parcă ar fi avut în gât nisip. Veselia ei îl
dezmorţi şi pe însoţitor.
— Rozana, ce faci, vrei să răceşti?
Fata îşi scosese espadrilele şi se pregătea să vâre tălpile în apă.
— Nu răcesc, o să-mi ia oboseala… Ah, ce bună e!
Veni lângă ea, dar se apucă să desfacă în pumn dantelăria
lintiţei.
— De ce eşti rău? întrebă fata pe neaşteptate.
El se întinse pe spate, încruntat. Îl simţi lângă ea mare, puternic
şi încăpăţânat copilăreşte, ar fi vrut să-i strige că Dariu nu e decât un
camarad fermecător… Un val de duioşie o făcu să-l caute, să-l înlănţuie
– îi trase capul în poala ei, îi netezi părul mătăsos, cuta dintre
sprâncene (care nu se mai destinsese de când îl întâlniseră pe Dariu).
Pe unde treceau degetele ei, faţa rămânea netedă, parcă luminată. Se
pomeni înlănţuită puternic, răsturnată, gura lui săruta încleştat – se
apăra slab, ar fi vrut să-l învioreze cumva.
— Scoate picioarele din apă, să ţi le usuc.
I le luă singur, le înveli în batista lui, le ţinu strâns.
— Rozana, dacă aş putea să mă transfer la Râmnic, mâine aş
face-o, dar abia am sosit aici, lucrul nu e cu putinţă. Mai bine mă
făceam avocat… Aş fi câştigat mai mult, tatăl tău câştigă cu procesele
foarte mult, dacă-şi permite…
— La Iaşi câştiga, e un avocat mare… Mi-e teamă însă că s-a
lansat într-un joc periculos, el e când plin de bani, când… Mihai,
adevărul e că mă simţeam atât de bine la unchiul Marius! El e un om
 X

admirabil, pe el l-aş fi dorit… Chiar dacă m-ar opri la ei, nu pot accepta,
au rămas atât de săraci după nenorocirea aceasta!…
Veselia ei se stâmpărase ca o plită pe care s-a vărsat apa. El îi
întinse braţele din nou, în care se aciua abătută.
Uliţa cobora întunecoasă, prididită de buruieni şi bolovănişuri –
şanţurile încă nu fuseseră destupate pe toată întinderea.
Îşi amintiră iar de înec şi de tot ce cuprindea el destrămat, şi un
gust amărui îi invada.
— Am trăit un adevărat coşmar! rosti fata.
— Totul e bine când sfârşeşte bine! îi surâse Mihai, şi ea-i
întoarse surâsul.
Se despărţiră la poartă.
— Am impresia că la noi e cineva, spuse fata, contrariată,
cercetând luminile din încăperi: de ce ardeau peste tot?
Pământul parcului fusese răscolit de tăişul plugului, părea un
ogor arat. Fata ocoli clădirea – era lumină şi în sufragerie. Pe când urca
treptele auzi rezonanţa mai multor glasuri. Erau strânşi toţi în odaia
unchiului? Acolo ardeau toate becurile, transperantul nu fusese tras
spre curte. Mai avusese, cândva, impresia aceasta oarecum ciudată –
de ce ciudată? Pentru că se strecura un firicel de teamă… ori nu era
decât impresia provocată de înfăţişarea jalnică a uliţei, a parcului?
Valiza roşie o făcu să ezite în faţa uşii, emoţia îi intensifică bătăile
inimii. Cu ultima fărâmă de tărie, alungă presupunerea absurdă că s-a
întors Barbu Stroescu. José Espartero era de-acum departe – poliţia
confirmase ieşirea lui din ţară.
Deschise uşa cu un gest brusc – expresia chipului, ivit în cadrul
uşii fără a fi urmat de trup, o obligă pe mătuşă să se ridice din şezlong,
dar mâna fetei respinse uşor mângâierea Clarei, descoperindu-l-pe
tată, pe Bogdan Manolescu, exact în locul unde se aşezase şi Barbu la
sosire – pe patul unchiului Marius -, doar că tatăl îşi permisese să se
lungească, vorbea cu doctorul sprijinit într-un cot.
— Ei, cum te-ai distrat? întrebă Bogdan, fără nici o emoţie în
glas. Ce idee, să te duci la bâlci! În mizeria aceea!
Fata se aplecă să-l îmbrăţişeze, o îmbrăţişă şi el, fără efuziune,
dar tot el se miră de răceala fiicei:
— Nu te prea bucuri că mă vezi! şi eu m-am dat peste cap să vin
 X

să vă văd, lăsând o groaza de treburi acasă.

— Credeam…
Rozana încremeni: ce voia să spună?
— Evident, acum eşti o domnişoară, nu-şi mai au rost calinăriile.
Rămase în picioare, descumpănită. Doctorul veni lângă ea, trecu
braţul pe după umerii fetei, o trase către un scaun.
— Bogdan a venit să te ia, drăguţă, nu acceptă să mai rămâi la
noi.
Ploua torenţial când ajunse trăsura în dreptul casei. Norii se
adunaseră în timp ce se împacheta bagajul.
— Ar trebui să rămâi, Bogdane, vine furtuna, îl avertizase
doctorul.
Insistase şi Clara.
— Unde pleci pe potopul care vine? N-ai nici un motiv să te
grăbeşti.
Replicase emfatic:
— Clara, nu-mi amintesc să mă fi întors vreodată, pentru vreun
motiv mare sau mic, din drumul plănuit!
— Asta aşa e! acceptase cumnatul argumentul lui, cu o ironie
tăioasă, evocând boala surorii sale în timp ce el colinda America.
Deşi sesizase răceala lor, Bogdan lega de zor bagajul. Trecuse să
preseze pernele trăsurii – le găsea incomode.
— Bine că n-am adus-o pe Eugenia, e foarte delicată, n-ar fi
suportat un drum atât de lung cu trăsura… A, nu v-am spus încă: ştiţi
că vrem să ne cumpărăm o limuzină? Un Buick sau un Nasch, nu ne-am
decis încă – vremea trăsurilor elegante a trecut, omenirea trăieşte într-
un alt tempo… Eugenia îşi potriveşte pasul după cadenţa lui, are
preocupări grozav de înviorătoare…
De când a devenit atât de atent, de grijuliu faţă de o persoană
străină? Când trăia biata Olga, nu conta decât el, şi numai el! Cum o fi
arătând, Dumnezeule, femeia aceea pe care şi-a ales-o de soţie? Clara
îşi frământa mâinile, fără să piardă o clipă din ochi chipul Rozanei. „Mi-
o ia! ne-o ia! Parc-ar rupe-o din carnea mea, atât de dragă mi-a
devenit!”
— Mi-aţi promis că veniţi peste două săptămâni, vă aşteptăm!
Până atunci, personalul casei noastre va fi complet, o să vă simţiţi
 X

perfect la noi. Dar unde vă uitaţi? A, la Rozana! Bine, bine, vă

făgăduiesc solemn că vacanţele le va petrece la voi!
Oanea şi Mira priveau pregătirile de plecare de la fereastra
dormitorului – nu li se dezvăluise că Rozana se mută definitiv de la ei,
ci: „A venit Bogdan s-o plimbe pentru o săptămână, două la
Călimăneşti”.
Casa roşie abia se mai zărea prin perdeaua deasă şi vânătă a
ploii. Rozana scoase capul de sub coş; poate că Dina era la fereastră.
Lovi braţul tatălui, care dormita – bodogăni ceva, nemulţumit, se trase
în colţul trăsurii. Or să se întâlnească la şcoală, se resemna fata, cu un
oftat. Îşi luase bun rămas de la Soceni în ajunul plecării – Veronica se
întremase, dar nu ieşea din casă. Versiunea Socenilor, susţinută de
doctor, fusese pentru orăşeni: Veronica a făcut imprudenţa să mute
ghergheful singură, şi ghergheful a căzut peste ea.
Rozana strânse pardesiul înfrigurată – umezeala şi frigul
pătrundeau pe sub coş, îşi simţea picioarele, în pled, îngheţate până la
glezne, aproape o dureau. Ploaia izbea în stropi irizaţi, îi uda faţa –
trecu limba peste buze, gustă apa sălcie, cu miros de praf, şi iarăşi
suspină. Unde merge? Omul de alături, tatăl ei, nu mai era pentru ea
decât un străin! Iar acolo, în noul cămin, cine o aşteaptă? Ce fel de
femeie e acea Eugenie delicată, despre care pomenea mereu Bogdan
şi pe care pretindea că a ales-o să-i ţină loc de mamă?
Ploaia şiroia şi, din umbrela vizitiului, se prelingea peste scăunaş,
unde întinsese ea picioarele – le trase, înfiorată de răceală.
Frigul se instală în ea, cuprinse tot trupul, o înţepeni – se simţea
ca un butuc de vie retezat. Distanţa dintre trăsură şi oraş se mărise
considerabil – trecuseră de păduri, caii tropăiau acum la drum întins,
străbătând satele. Rămăsese departe iubirea ei, în ploaie – în ploaia
care spăla caldarâmul străzii. Trebuia să creadă în imposibil, dacă
dorea să-şi păstreze curajul! Aşa îi spusese şi lui, lui Mihai.
— Vin duminică să te văd! promisese vesel. Să mă aştepţi în
Zăvoi.
Unchiul Marius îngăduise şi el în şoaptă:
— Am să ţi-l aduc, de câte ori am să vin la voi!
Din nou se foi, scoase capul de sub coş, să privească în urmă –
avea impresia că-şi lăsase inima în crângurile de aluni, acolo o şi
vedea, agăţată de ramura plină de fructe a unui alun. Ar fi vrut să-i
 X

facă bezele – şi inimii, şi crângurilor, dar tatăl o repezi cu bruscheţe:

— Mai stai locului, m-ai trezit a doua oară!
Ea se ghemui mică şi neajutorată, vârî faţa în postavul aspru al
coşului; acum o să plângă! În trupul ei se dezlănţuise furtuna, se
înăbuşea, hohoti sec, apăsându-şi gura chinuitor – tatăl nu trebuia s-o
audă. Plânsul urcă, se dezlănţui – cu ultima fărâmă de speranţă îşi
spuse, mustrându-se pentru slăbiciunea ei: „Mihai vine peste trei zile
să mă vadă, ne întâlnim în Zăvoi…” dar nu izbuti să alunge
destrămarea.