Activitatea economică: conținut funcțional și componente fundamentale

1.1 Nevoile umane și interesele economice – rolul lor în dezvoltarea economiei

1.2 Resursele, diversitatea și caracterul lor limitat
1.3 Activitatea economică și bunurile economice.
1.4 Alegerea economică: principiul alternativ și efectiv.

1. Nevoile umane și interesele economice – rolul lor în dezvoltarea economiei

Activitatea economică este o formă specifică a acţiunii practice prin care se urmăreşte
satisfacerea nevoilor de consum ale omului. Ea exprimă efortul conştient al omului de a atrage
resursele în circuitul economic în vederea producerii, repartiţiei schimbului şi consumului de
bunuri materiale şi servicii. Mobilul activităţii economice îl constituie nevoile umane, respectiv
trebuinţele omului şi ale societăţii în care acesta trăieşte.
Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor (trebuinţelor) omului a căror
satisfacere permite existenţa şi dezvoltarea indivizilor, grupurilor şi a societăţii în întregul
ei. Satisfacerea nevoilor presupune consumuri de bunuri economice, stimulându-i pe oameni în
direcţia producerii lor. Nevoile umane sunt determinate atât de cerinţele individuale, cât şi de
cele generate de organizarea socială. Asupra sferei şi intensităţii nevoilor umane îşi pun
amprenta atât nivelul general de dezvoltare a societăţii, cât şi raporturile dintre oameni, inclusiv
raporturile dintre state.
Există o multitudine de nevoi umane, sociale şi individuale, care pot fi clasificate după o
serie de criterii:
1. Din punctul de vedere al sursei de formare există nevoi fiziologice, culturale, specific
sociale (protecţia mediului înconjurător, ocrotirea sănătăţii, apărarea ţării), etc.
2. Din punctul de vedere al naturii bunurilor materiale şi serviciilor care satisfac nevoile,
acestea se împart în: nevoi de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.; nevoi care vizează o serie de
servicii de transport, întreţinere şi reparaţii, servicii de ordin spiritual şi altele. Examinarea
nevoilor din acest unghi de vedere este necesară pentru stabilirea structurii producţiei sociale, a
corelaţiei dintre distribuirea şi redistribuirea venitului naţional.
3. Din punctul de vedere al momentului şi duratei manifestării lor, nevoile se clasifică în
curente (legate de existenţa cotidiană), periodice (legate de exemplu de sezon) şi rare (legate de
schimbări importante în viaţa omului).
Prin specificul lor, nevoile umane se caracterizează prin următoarele trăsături:
 sunt nelimitate ca număr, iar aria lor se extinde pe măsura progresului societăţii;
 sunt limitate ca volum, în sensul că ating un anumit prag de saturabilitate;
 sunt concurente, adică unele se amplifică în detrimentul altora;
 sunt complementare, respectiv se completează reciproc;
 sunt condiționate de capacitatea economiei de a le satisface.
Odată cu dezvoltarea societăţii, a capacităţilor tehnice de producţie, se schimbă continuu şi
nevoile umane în ceea ce ţine de cantitate, calitate şi structură. Acest fenomen se explică prin
acţiunea Legii nevoilor crescânde.
Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor reprezintă un proces-istoric reînnoit. În funcţie
de creşterea nevoilor, are loc şi dezvoltarea civilizaţiei.
Legea nevoilor crescânde – cantitatea şi calitatea nevoilor creşte mai repede comparativ
cu producţia bunurilor economice.
Pentru fiecare societate sunt caracteristice posibilităţile sale – "frontierele" de producţie a
bunurilor. Dar, numai un miliard de oameni ai planetei, care locuiesc în ţările dezvoltate,
beneficiază de un nivel înalt de satisfacere a nevoilor. Majoritatea oamenilor Terrei suportă, într-
o măsură mai mare sau mai mică, un anumit disconfort material.
Aspiraţiile oamenilor spre satisfacerea nevoilor determină comportamentul economic.
Stimulând activitatea oamenilor, nevoile devin motorul şi imboldul întregii activităţi social-
economice .
1
 Nevoile se transformă în interese. Interesele reprezintă nevoi care au fost conştientizate de
om.
Interesele reprezintă acele nevoi care sunt înţelese de oameni şi care au devenit mobiluri
ale luptei oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea obţinerii
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
Diversitatea participanţilor la activitatea economică determină şi diversitatea intereselor
economice. Astfel, interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează asupra majorării
bugetelor individuale şi satisfacerii mai ample a nevoilor în limita veniturilor acumulate.
Totodată, interesele întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea volumului de
producţie, consolidarea poziţiei pe piaţă, maximizarea profitului.
Astfel, interesul producătorului constă în obţinerea unui profit maximal, ceea ce-l face să
diminueze costurile producţiei şi să vândă mai scump. Consumatorul, invers, este interesat în
producerea mărfii ieftine şi de calitate.
Interesele sunt cei care îi pun pe oameni în mişcare, îi determină să intre unii în relaţii cu
alţii.
Interesele economice pot fi clasificate astfel:
1) În funcţie de nevoile ce urmează să fie satisfăcute interesele se clasifică în :
a. interese personale;
b. interese colective, ale unei anumite colectivităţi;
c. interese sociale.
2) Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii:
a.interese economice fundamentale;
b. interese economice nefundamentale, secundare, terţiare etc.
3) Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se disting:
a.interese economice directe;
b. interese economice indirecte.
4) Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting:
a.interese permanente;
b. interese periodice;
c.interese rare.
2. Resursele, diversitatea și caracterul lor limitat
Producția de bunuri și servicii, destinate satisfacerii nevoilor umane, este posibilă în
condițiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice. Prin resurse economice
înțelegem totalitatea elementelor materiale și umane, reale și monetar – financiare, ce pot fi
atrase și folosite pentru producerea de bunuri economice în scopul satisfacerii nevoilor
umane.
De cantitatea şi calitatea resurselor, sub diversele lor forme, de priceperea, îndemânarea
şi chibzuinţa cu care sunt folosite, depinde gradul de satisfacere a nevoilor umane la nivel
individual şi social. Există o serie de criterii de clasificare a resurselor economice, dintre care pot
fi menţionate următoarele:
1) din punctul de vedere al sursei din care provin:
a) resurse primare sau originare, constituite din potenţialul natural şi potenţialul demografic;
b) resurse derivate, care sunt rezultatul activităţii umane şi sunt formate din echipamente,
utilaje, instalaţii, stocuri de materii prime, infrastructura economică, stocul de
învăţământ, potenţialul inovaţional, etc.
2) după natura lor:
a) resurse materiale;
b) resurse umane;
c) resurse financiare;
d) resurse informaţionale.
3) din punctul de vedere al duratei de folosire:

2
 a) resurse neregenerabile sau epuizabile, cum sunt zăcămintele de combustibili fosili şi
minereurile;
b) resurse regenerabile sau reproductibile, ca apa, aerul, fondul forestier, fondul cinegetic,
etc.
4) sub aspectul posibilităţilor de recuperare:
a) resurse recuperabile, dintre care se pot menţiona unele materii prime ca sticla, fierul
vechi, hârtia, etc.;
b) resurse parţial recuperabile, cum sunt unele resurse de natură biologică ce se degradează
în mod treptat;
c) resursele nerecuperabile, în special resursele energetice.
Trebuie să precizăm că resursele economice, sub diversele lor forme, atrase şi folosite în
procesul de producţie, sau în circuitul economic productiv, se convertesc în factori de producţie.
În analiza resurselor economice, este necesar să ţinem cont de următoarele
particularităţi ale acestora:
1. Resursele economice au limite fizice. Aceste limite sunt legate de caracterul epuizabil al
anumitor resurse. Aceste resurse, cu o concentraţie adecvată, sunt limitate şi supuse epuizării.
2. Existenţa limitelor tehnico-economice. Valorificarea resurselor depinde de nivelul
progresului tehnico-ştiinţific. În funcţie de acesta, unele resurse sunt identificate, iar altele încă
neidentificate. Unele se pot transforma din resurse potenţiale în resurse reale, adică rezerve
exploatabile. În privinţa progresului tehnico-ştiinţific trebuie să avem în vedere dubla sa funcţie.
Pe de-o parte, progresul tehnico-ştiinţific sporeşte şi diversifică necesităţile şi consumul şi, prin
aceasta, diminuează disponibilităţile. Pe de altă parte, se descoperă disponibilităţi noi, făcând
posibilă apariţia unor resurse exploatabile.
3. Folosirea resurselor naturale are implicaţii asupra echilibrului ecologic. Implicaţiile
ecologice sunt extrem de stringente, deoarece afectează mediul ambiant, având consecinţe nocive
imprevizibile.
4. Resursele economice sunt repartizate neuniform, nu numai pe plan mondial, ci şi în
teritoriul național, ceea ce implică realizarea schimburilor economice la diferite niveluri. Mai
ales în condiţiile actuale ale globalizării, adâncirii și lărgirii interdependenţelor economice la
diferite niveluri, luarea în considerare a acestei particularităţi este de primă necesitate. De felul în
care se soluţionează asigurarea cu resursele necesare pentru desfăşurarea normală a procesului de
producţie, depinde gradul de satisfacere al nevoilor sociale şi individuale a populaţiei.
Trăsătura fundamentală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat. Raritatea
resurselor condiţionează şi raritatea bunurilor economice produse de societate. În asemenea
condiţii apare o neconcordanţă, o tensiune între nevoile care cresc întruna şi resursele care sint
limitate şi rare. Acest raport dintre resurse şi nevoile umane constituie conținutul legii rarității
resurselor.

3. Activitatea economică și bunurile economice

Activitatea economică constituie componenta principală a acțiunii sociale, pentru că
oamenii, în condițiile resurselor relativ rare, ale creșterii și diversificării nevoilor, caută să-și
asigure existența participând la activități practice. Activitatea practică constă din toate actele și
faptele, precum și din formele de organizare, ce se delimitează în acțiunea socială pe baza
criteriilor de raționalitate și eficiență. Ea reflectă relația specifică dintre societatea umană – ca
subiect al mediului natural și natură – ca obiect al societății.
Activitatea economică reprezintă un proces complex de atragere și utilizare a resurselor
economice limitate în scopul satisfacerii cerințelor umane și intereselor economice.
De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare
a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a muncii, care reprezintă
procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separare-autonomizare şi combinare a diferitelor
genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale
acţiunii social-economice.
3
 Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, activitatea
economică cuprinde patru faze:
1. Faza de producţie, funcția căreia constă în combinarea şi utilizarea factorilor de producţie în
scopul obținerii de noi bunuri economice. În funcție de caracterul rezultatelor finale producţia
poate fi:
- producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială);
- prestări de servicii (care satisfac nevoile umane, dar care nu sunt în formă obiectuală) -
reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăție imaterială
(transporturi, activităţi turistice etc.);
- producere de informații.
Producția transforma intrările (inputurile) în ieșiri (outputuri) în scopul obținerii de profit
sau al realizării oricărui alt avantaj de către firme.
2. Faza de circulație (schimb), funcția căreia constă în deplasarea în spațiu a bunurilor materiale
şi trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării. El cuprinde acele activități
care asigură deplasarea bunurilor economice între vânzători și cumpărători . Aici sunt incluse:
sfera circulației mărfurilor și a serviciilor. Cea mai veche formă a schimbului o constituie
schimbul de mărfuri, la început sub forma trocului (M-M), iar odată cu apariția banilor – sub
formă de vânzare-cumpărare (M-B, B-M). Ca rezultat s-a format sfera circulaţiei mărfurilor,
banilor, capitalului.
3. Faza de repartiție (distribuție), care cuprinde acele activități economice prin care bunurile
materiale sunt orientate spre destinațiile lor, prin care distribuie și redistribuie veniturile către
participanții la viața economică și între membrii societății. Repartiția cuprinde operațiuni care
concură la formarea veniturilor. Se disting operațiuni de repartiție primara, legate de activitatea
productivă (salarii, cotizații sociale, impozite indirecte) și operațiuni de repartiție secundară,
legate de redistribuirea veniturilor primare (impozite directe, subvenții, prestații sociale).
4. Faza de consum, faza care reflectă gradul de folosire efectivă a bunurilor și verifică utilitatea
acestora și concordanța lor cu nevoile umane. (Consumul este scopul final al oricărei activități
economice, constă în folosirea, utilizarea bunurilor și satisfacerea nevoilor.) Consumul poate fi
intermediar si final.
- consumul intermediar se referă la folosirea unor bunuri economice pentru producerea altor
bunuri pierzându-și caracteristicile inițiale și dobândind altele noi;
- consumul final se refera la utilizarea bunurilor de consum în mod personal sau colectiv pentru
satisfacerea nevoilor directe.
Totalitatea activităţilor privind producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
materiale şi serviciilor economice, în interdependenţele lor formează economia societăţii.
Activitatea economică în ansamblul său, precum şi fiecare componentă a ei trebuie să se
caracterizeze prin raţionalitate şi eficienţă, respectiv cu cheltuieli minime de resurse să se
obţină maximum de eficacitate şi de satisfacţii. Deci, activitatea economică reprezintă o luptă
continuă a omului împotriva rarităţii, o înlănţuire de decizii de alegere şi utilizare a resurselor
disponibile astfel, încât să se asigure existenţa şi dezvoltarea indivizilor şi a societăţii.
Nevoile umane sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice.
Bunurile sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare
pentru satisfacerea nevoilor lor.
Bunul economic este un rezultat al utilizării resurselor economice, un element care
satisface o anumită nevoie individuală sau socială.
Deoarece nevoile umane sunt variate, nu mai puțin variate sunt și mijloacele satisfacerii lor
– bunurile. Luând drept criteriu proveniența lor, ele se clasifică în:
 bunuri libere - bunurile care nu ridică probleme de disponibilitate și apropiere privată,
deoarece sunt în cantități ce depășesc nevoile umane (bunuri ale căror cantitate, raportată
la cerințele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa, lumina solară).
 bunuri economice - rezultatul activității economice, fiind produse cu cheltuieli de resurse
economice (au un caracter limitat).
4
 Bunurile economice, la rândul lor, se clasifică în următoarele categorii:

Bunurile economice
După forma de existență:
Bunuri materiale;
Bunuri imateriale (servicii)

După destinație:
Bunuri și servicii de consum;
Bunuri și servicii de producție

După gradul de prelucrare:

Bunuri primare;
Bunuri intermediare;
Bunuri finale

După gradul de interdependență:

Bunuri substituibile;
Bunuri complementare

După gradul de exclusivitate și rivalitate:

Bunuri private;
Bunuri publice

1. Bunuri materiale directe, de consum personal şi bunuri indirecte de producţie;

2. Bunuri necorporale (prestările de servicii).
După gradul lor de prelucrare bunurile economice pot fi grupate în:
 bunuri iniţiale (materia primă);
 bunuri intermediare aflate în diferite faze de prelucrare;
 bunuri finale destinate pentru consumul final personal, colectiv sau productiv.
4. Alegerea economică: principiul alternativ şi efectiv
Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei. Legea rarităţii –
volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi bunurilor se modifică mai lent decât
volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Creşterea şi diversificarea nevoilor umane, în
condiţiile rarităţii resurselor, obligă oamenii să se adapteze la această realitate, în funcţie de timp
şi de loc. În activitatea economică apar multiple probleme, legate de lipsa şi căutarea resurselor,
asigurarea tehnică şi organizarea procesului de producţie, determinarea principiilor şi
mecanismelor de distribuire, schimb şi consum al bunurilor produse.
Oamenii sunt puşi în situaţia să aleagă din multiplele variante de utilizare a resurselor rare.
Prin urmare, problema generală a economiei este cea a alegerii economice. Situaţia "resurse

5
 limitate – nevoi nelimitate" determină identificarea soluţiilor eficiente, alegerea celei mai bune
variante din toate alternativele posibile.
Problema alegerii economice, ca problemă generală a economiei, mai este numită "axa"
în jurul căreia se roteşte teoria şi practica economică.

F
igura 2. Geneza problemei alegerii economice
Problema fundamentală a organizării oricărei economii poartă un caracter universal.
Alegerea alternativă a sferei şi modului eficient de utilizare a resurselor este actuală în toate
timpurile, pentru toate popoarele, la diferite nivele ale organizării economice – gospodărie
casnică, firmă, economie naţională şi mondială. În fond, problema respectivă se concretizează
prin răspunsurile pe care le-a dat umanitatea la "triada" întrebărilor definitorii pentru societate:
 Ce producem? – ce mărfuri, de ce calitate şi în ce cantitate trebuie de produs pentru
satisfacerea anumitor nevoi? (posibilitatea producţiei corelată cu stocul de resurse existente în
societate).
 Cum, în ce mod se produc bunurile? – cu ce resurse şi combinaţii de resurse, cu
ajutorul căror tehnologii? (alegerea tehnicilor şi tehnologiilor pentru producere).
 Pentru cine se produc bunurile? – cine şi în ce cantitate le va consuma? (modul şi
criteriile distribuirii bunurilor în societate).
Toţi participanţii la activitatea economică permanent se lovesc de aceste întrebări
complicate şi sunt puşi în faţa alegerii: cu se scop, în ce mod, în ce cantitate este mai
avantajos de-a utiliza resursele existente.
Alegerea înseamnă o decizie "dublă": una – "pro" şi alta – "contra". În activitatea
economică, ca urmare a rarităţii resurselor, de asemenea, se iau decizii "duble": ce trebuie de
produs şi ce produs trebuie refuzat. Fermierul, utilizând pământurile sale pentru plantarea viilor,
nu are posibilitate să sădească o livadă de meri.
În procesul alegerii, pentru a primi rezultatul scontat (marfă, serviciu), oamenii neapărat
pierd ceva, sacrifică ceva. Economiştii numesc pierderile legate de alegere costuri de
oportunitate (alternative) sau costurile şanselor sacrificate.
Deoarece resursele economice sunt limitate, o importanţă deosebită capătă problema
alegerii raţionale sau costul de oportunitate. Costul de oportunitate constă în valoarea
bunurilor alternative, sacrificate pentru a alege un anumit bun, spre a fi produs sau consumat.
Pentru alegerea alternativei posibile raţionale, agenţii economici trebuie să ţină cont de volumul
de resurse, de cerere şi ofertă, de rata profitului aşteptat.
De exemplu, studentul, pe banii de care dispune, poate procura sau o carte, sau un bilet la
discotecă. Procurarea biletului (satisfacerea necesităţii de distracţie) este legată de sacrificarea
şansei utilizării cărţii neprocurate sau cu costurile alternative ( costul de oportunitate ).
Este firesc că fiecare om e interesat în obţinerea utilităţii maxime (câştigului) cu costuri
(eforturi) minime. Din aceste considerente, conform teoriei costurilor de oportunitate, alegerea
economică trebuie să se bazeze pe compararea utilităţilor şi dezavantajelor oricărei activităţi.
La evaluarea costurilor alegerii unei activităţi, trebuie să se ia în calcul beneficiile celei
mai bune alternative sacrificate. Astfel, se apreciază costul de oportunitate. Explicăm: în viaţă
reală ne confruntăm cu preţul ca formă de plată pentru ceva (călătorie în autobuz, convorbire
telefonică, bilet la film etc.). În cazul alegerii alternative, vorbim despre "preţul pierderii”
(sacrificării). De aceea, preţul alternativ al mărfii A este cantitatea altui bun, producerea (sau
6
consumul) căruia l-am refuzat (l-am sacrificat) în folosul bunului A. Varianta optimală a
alegerii economice este maximizarea utilităţii obţinute sau minimizarea „preţului
pierderilor” – a costurilor alternative.
În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce, se foloseşte instrumentul de “curba
posibilităţilor”, care reflectă toate combinaţiile posibile de producere a mai multor bunuri la
nivel de firmă sau economie naţională în ansamblu într-o perioadă dată, prin utilizarea integrală
şi eficienţă a resurselor disponibile. Această curbă ne permite să dăm răspuns la cele trei
întrebări fundamentale, ce definesc problema economică generală: Ce şi cât de produs? Cum de
produs? Pentru cine, care sunt beneficiarii producţiei?
Graficul curbei posibilităţilor de producţie pune în evidenţă repartiţia resurselor rare într-o
perioadă scurtă de timp. Orice punct pe curba dată reprezintă o posibilă combinaţie a volumelor
de producţie maximale a mărfurilor alternative în condiţiile utilizării absolute a resurselor.
Punctele care se află spre stânga curbei de transformare, "în interiorul ei", (de exemplu, punctul
M) indică o producţie inferioară posibilităţilor: mobilizarea parţială a resurselor şi utilizarea
ineficientă a capacităţilor de producţie. Punctele din dreapta curbei (de exemplu, punctul P), este
atractiv pentru societate, dar nu poate fi realizat în condiţiile resurselor şi tehnologiilor existente.
Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare a ambelor mărfuri (pe grafic,
curba se deplasează spre dreapta). Pentru aceasta e nevoie de investiţii, tehnologii noi, progres
tehnic. Se practică şi sporirea cantităţii resurselor disponibile, inclusiv din împrumut.
În condiţiile utilizării depline a capacităţilor de producţie şi resurselor, pentru a mări
volumele de producţie a unor mărfuri se sacrifică producţia altor mărfuri.
În procesul alegerii economice, este contraindicată adoptarea deciziilor în baza principiilor
subiectiviste, a intereselor personale. Este important de a acţiona după regulile obiective –
legităţile existente în sfera economică.
În cadrul repartiţiei resurselor este necesar să se ţină cont de acţiunea Legii creşterii
costurilor alternative. Esenţa ei constă în următoarele: producerea unităţilor suplimentare dintr-
un produs este însoţită de diminuarea permanentă a producerii altor mărfuri. De altfel, odată cu
sporirea volumului producţiei de acelaşi fel, la un moment dat încep să se mărească
costurile pentru unitatea de produs, exprimate prin neproducerea altui bun.
De ce există o astfel de legitate? Deoarece resursele (inclusiv loturile de pământ) pot fi
parţial substituite. Într-o anumită măsură (care diferă), ele se adaptează şi sunt utile pentru
diferite activităţi economice. Din aceste considerente, antrenarea resurselor tot mai puţin utile
pentru sporirea producţiei unei mărfi (acelaşi porumb) în condiţiile limitării resurselor duce la
"dezgolirea" şi accelerarea diminuării altor producţii. Ignorarea Legii creşterii costurilor
alternative duce la deformarea structurii de producţie şi, deseori, la deficitul de mărfuri.