Solicitările statice generale ale corpului navei CN

CURS 3&4
1. Sarcini suplimentare ce acţionează asupra corpului navei la aşezarea
statică a navei pe val.
La trecerea navei din apă calmă pe valuri, curba de greutăţi rămâne neschimbată în
timp ce distribuţia împingerilor se modifică substanţial, mărindu-se diferenţele între
ordonatele celor două curbe. Din această cauză, momentele de încovoiere longitudinală totală
pe mare agitată sunt mult mai mari decât în apă calmă. Cele mai mari solicitări apar atunci
când mijlocul navei coincide cu creasta sau golul valului şi anume; dacă momentul de
încovoiere în apă calmă rezultă pozitiv (puntea navei supusă la întindere), cazul cel mai
defavorabil este când mijlocul navei se află pe creasta de val, iar dacă momentul de
încovoiere în apă calmă rezultă negativ (puntea navei supusă la compresiune), cazul cel mai
defavorabil este când mijlocul navei se află pe gol de val. Momentele de încovoiere mari pot
să apară şi atunci când se produc abateri de la prescripţiile de încărcare, ceea ce se poate
întâmpla uneori în exploatare.
Unele norme de rezistenţă spre a ţine seama de astfel de abateri prescriu o majorare a
momentelor de încovoiere prin deplasarea unei anumite părţi din încărcătură din magaziile de
la extremităţi în cele centrale pentru cazul nava pe gol de val şi din magaziile centrale în
acelea de la extremităţi, pentru cazul nava pe creastă de val.
Valul standard sau convenţional, care se ia în considerare la calculul sarcinilor ce
acţionează asupra navei pe mare agitată are profilul trohoidal întrucât se apropie cel mai mult
de forma valului ce se formează în realitate din cauza vântului. Ecuaţia trohoidei este
cunoscută sub forma parametrică:

h
y= ⋅ (1 − cos φ)
2
unde:
λ, lungimea valului;
φ ∈ [0,2π] ;
h=2⋅r, înălţimea valului.
Practic, profilul valului se construieşte ca în (fig.1), sau folosind
ordonatele relative ale trohoidei (ζ⋅v/r) din (Tab.1).

Fig. 1 Valul trohoidal

Lungimea valului “λ” se consideră întotdeauna egală cu lungimea navei “L” întrucât
acesta este cazul cel mai defavorabil (demonstrat de Van der Fleet).
În ce priveşte înălţimea valului “h”, prescripţiile diferă de la un registru la altul, şi în
timp, pentru acelaşi registru.

1
CN Solicitările statice generale ale corpului navei

Tab.1
Nr. Cuplei teoretice Creasta valului la cuplul Golul valului la cuplul
maestru maestru
10 -1,0 +1,0
9; 11 -0,932 +0,963
8; 12 -0,742 +0,854
7; 13 -0,470 +0,677
6; 14 -0,158 +0,441
5; 15 +0,154 +0,154
4; 16 +0,441 -0,158
3; 17 +0,677 -0,470
2;18 +0,854 -0,742
1; 19 +0,963 -0,932
0; 20 +1,0 -1,0

După normele registrului german (G.L):

h = 1,25 ⋅ 3 λ , pentru navele cu L ≤ 270m;
h = 8,0m, pentru navele cu L > 270m.
După normele actuale ale R.N.R.:
3/ 2
 200 − L 
h = 9,75 − 3,45 ⋅   , pentru nave cu L ≤ 200m;
 100 
3/ 2
 300 − L 
h 10= ,75 −   , pentru nave cu 200 ≤ L ≤ 300m; (2)
 100 
h = 10,75m, pentru navele cu L ≥ 300m.

Important este pe de o parte să folosim cele mai recente norme, iar pe de altă parte, să
admitem tensiunile admisibile după normele care au stat la baza determinării înălţimii valului.
Pentru navele cu rază limitată de navigaţie dimensiunile valului se iau după datele statistice
existente aferente zonei respective de navigaţie. Dacă lungimea maximă a valului este mai
mică decât lungimea navei atunci ea trebuie luată condiţional egală cu lungimea navei cu
menţinerea înălţimii valului din date statistice. În cazul când creasta valului ajunge mai sus de
nivelul punţii superioare, împingerea se calculează complet dacă în acea zonă a navei există o
suprastructură sau un parapet. Când lipseşte parapetul sau când creasta de val ajunge mai sus
de marginea superioară a parapetului, atunci partea de împingere ce revine porţiunii de val ce
se ridică deasupra punţii superioare sau deasupra parapetului nu se socoteşte în întregime, ci
numai 50%.
A aşeza nava static pe val înseamnă a considera în mod convenţional
că nava se deplasează cu o viteză egală cu viteza de propagare a valului, în
sensul propagării valului, căutându-se poziţia de echilibru static a navei pe val.
Prin echilibrarea asietei navei pe val se înţelege determinarea poziţiei axei valului în
raport cu linia de plutire în apă calmă, astfel încât volumul carenei şi abscisa
centrului de carenă s ă r ămână neschimbate faţă de situaţia rezultată pentru cazul
respectiv de încărcare în apă calmă. Poziţia axei valului în raport cu linia de
plutire din apă calmă este materializată prin doi parametrii (fig. 2):
a) ζ0, deplasarea pe verticală a axei valului faţă de linia de plutire în apă calmă, pozitivă la
cufundarea navei;
b) ψ = 2b/L, unghiul de înclinare longitudinală a axei valului, pozitiv la aprovarea navei.

2
Solicitările statice generale ale corpului navei CN

Mersul de calcul:
• se construieşte profilul valului pe hârtie transparentă la scara la care este construită
diagrama Bonjean;
• se suprapune axa valului pe linia de plutire în apă calmă din diagrama Bonjean şi se
• extrag valorile ariilor imerse Atoi;
• se deplasează axa valului cu mărimea arbitrară “ε” ,în sus pentru gol de val (fig. 2), în
jos pentru creasta de val (fig. 3) şi se extrag ariile imerse Atεi ;
• se determină parametrii de echilibrare ζ0 şi b cu ajutorul condiţiilor de echilibru;
n
ζ n
2⋅b n
∆L ⋅ ∑ c A t 0i + 0 ⋅ ∆L ⋅ ∑ c (A tεi − A t 0i ) + ⋅ ∆L ⋅ ∑ c ⋅k i ⋅ (A tεi − A t 0i ) = V (3)
i =0 ε i=0 ε⋅n i =0

(∆L)2 ⋅ ∑ c ⋅k i ⋅ A t 0i + ζ 0 ⋅ (∆L)2 ⋅ ∑ c ⋅k i ⋅ (A tεi − A t 0i ) + 2 ⋅ b ⋅ (∆L)2 ⋅ ∑ c (k i )2 ⋅ (A tεi − A t 0i ) = V ⋅ x B

n n n

i =0 ε i =0⋅ ε⋅ n i =0

unde: ki = i- (n/2); i = 0, n ; (n = 20) ;

Fig. 2 Nava pe gol de val

Fig. 3 Nava pe creastă de val

3
CN Solicitările statice generale ale corpului navei

• prin rezolvarea sistemului, rezultă ζ0 şi b;

• cu ajutorul mărimilor ζ0 şi b cunoscute se trasează pe diagrama Bonjean axa valului
pentru poziţia de echilibru a navei pe val;
• se suprapune valul peste diagrama Bonjean astfel încât axa lui să coincidă cu axa trasată
pe diagrama Bonjean şi se extrag ariile imerse Atvi;
• se determină ariile imerse suplimentare Atsvi=A″ti-Atvi ca diferenţă între ariile imerse în
apă calmă şi cele pe val;
• se determină sarcina suplimentară datorită acţiunii statice a valului:
psvi = k ⋅ρ ⋅ g ⋅ Atsvi , i = 0, n (4)
sau analitic:
psvx = k ⋅ ρ ⋅ g ⋅ Atsvx , x ∈ [− L / 2, L / 2] (5)

2. Forţe tăietoare şi momente încovoietoare verticale datorită acţiunii statice a

valului. Însumarea forţelor tăietoare şi momentelor încovoietoare.

Forţele tăietoare verticale suplimentare se obţin efectuând integrala sarcinii

suplimentare:
x
Tsvx = ∫p svx ⋅ dx (6)
−L / 2
sau,
∆L i
Tsvi = ⋅ ∑ int ⋅p svi (7)
2 i =0
i
unde, ∑
i =0
int , reprezintă suma integrală.

Momentele încovoietoare suplimentare se obţin integrând o dată forţa tăietoare

suplimentară sau de două ori sarcina suplimentară.

sau,
∆L i
⋅ ∑ int Tsvi =
(∆L) ⋅ i i p 2
M svi =
2 i =0 4
∑
i =0
int ∑ int svi
i =0
(9)
i i
unde, ∑ ∑
i =0
int
i =0
int , reprezintă suma integrală dublă.

Forţele tăietoare şi momentele încovoietoare suplimentare totale se obţin prin

însumarea celor în apă calmă cu cele de pe val:
Tx = Tcx + Tsvx , x ∈ [− L / 2, L / 2] (10)
M x = M cx + M svx , x ∈ [− L / 2, L / 2] (11)
sau,
Ti = Tci + Tsvi , i = 0, n (12)
M i = M ci + M svi , i = 0, n (13)

4
Solicitările statice generale ale corpului navei CN
CURS 4
1. Corectarea forţelor tăietoare şi a momentelor încovoietoare
prin deplasarea curbei de împingeri

Aşa cum s-a menţionat mai înainte, în practică se întâmplă destul de des ca din cauza
unor erori ale planurilor sau ale calculelor, centrele de greutate ale curbelor de greutăţi şi de
împingeri să nu cadă pe aceeaşi verticală; din acest motiv vor apare la x = + L/2 o forţă
tăietoare rest ∆Tr şi un moment de încovoiere rest ∆Mr, care trebuie corectate deoarece la
extremităţile navei nu trebuie să existe nici forţe tăietoare şi nici momente de încovoiere. În
cazul când:
∆Tr ≤ 0,02Tmax (14)
∆M r ≤ 0,05M max ,
forţele tăietoare şi momentele încovoietoare pe mare agitată pot fi corectate liniar, aşa cum s-a
arătat pentru forţele tăietoare şi momentele încovoietoare în apă calmă. În cazul când ∆Tr şi
∆Mr depăşesc limitele menţionate mai sus, se pot determina corecţiile forţelor tăietoare şi
momentelor încovoietoare prin deplasarea curbei de împingeri.

A. Cazul navei în apă calmă şi pe creastă de val.

Să presupunem că ne aflăm în situaţia:

∆Tr > 0,02 Tmax. (15)
∆M r > 0,05 Mmax. (16)
motiv pentru care vom apela la metoda deplasării curbei de împingeri (fig. 4). În figură, ax
este curba împingerilor înainte de deplasare iar a'x este curba împingerilor după deplasare.

Fig. 4 Deplasarea curbei împingerilor în cazul A

Mărimea ∆ax = ax –a′x reprezintă diferenţa dintre coordonatele celor două curbe ax şi a′x care
închid arii egale. Deplasarea pe orizontală a curbei împingerilor în corespondenţa abscisei “x”
este ex. Datorită lui ∆ax, va apare o corecţie ∆Tx pentru forţele tăietoare dată de relaţia:

5
CN Solicitările statice generale ale corpului navei

Pentru ex < L/30 se poate face aproximaţia:

Dacă înlocuim pe ex cu o valoare medie constantă “e”, vom putea scrie:

Aproximaţia este admisă pentru e < L 30 .

Corecţia momentelor de încovoiere rezultă prin integrarea corecţiei forţelor tăietoare:

Necunoscuta “e” va rezulta din condiţia ca momentul rest ∆Mx la abscisa x = +L/2 să fie egal
cu “-∆Mr”:

unde ∆ reprezintă deplasamentul navei.

∆M r
e=− (22)
g⋅∆
Din relaţia (22) deducem că mărimea “e” reprezintă deplasarea centrului de greutate al ariei
limitate de curba de împingeri, astfel ca să se anuleze forţa tăietoare rest şi
momentul de încovoiere rest. Se constată deci că nu este necesar a se construi din
nou curba de împingeri, deoarece corecţiile pentru forţele tăietoare şi pentru momentele
de încovoiere rezultă imediat din relaţiile (19) şi (20), cunoscând valoarea lui “e” din
(22) şi ordonatele curbei iniţiale de împingeri “ax”.

B. Cazul navei pe gol de val.

Metoda de corectare a forţelor tăietoare şi momentelor de încovoiere descrisă mai

sus pentru nava în apă calmă si pe creastă de val nu poate fi aplicată şi în cazul
navei pe gol de val, deoarece curba de împingeri “ax” are în acest caz o formă pentru
care nu se poate face aproximaţia (19). Se aproximează corecţia ∆Tx la următoarea formă
cosinusoidală:

unde: q, factor care se va determina din condiţia ca la x = +L/2, momentul Mx să fie egal cu
“-∆Mr”.
Pentru corecţiile de momente încovoietoare vom avea:

unde “q” are semnificaţia unei valori medii pentru corecţiile forţelor tăietoare. Corecţiile
pentru forţele tăietoare şi pentru momentele încovoietoare vor fi respectiv date de relaţiile
(23) şi (24), unde “q” este calculat cu relaţia (26).

6
Solicitările statice generale ale corpului navei CN

Fig. 5 Deplasarea curbei de împingeri în cazul B

Corecţiile ce se obţin cu această metodă aproximativă se află între acelea ce s-ar

obţine cu o deplasare orizontală a valului şi cu o schimbare a asietei longitudinale a navei.

2. Evaluarea momentelor de încovoiere maxime şi a forţelor tăietoare maxime

În prima fază de proiectare a unei nave, momentul de încovoiere maxim se poate

determina în mod aproximativ cu o formulă empirică:
g ⋅ L ⋅ ∆ k ⋅ ρ ⋅ g ⋅ C B ⋅ B ⋅ d ⋅ L2
M max = = [KN⋅m] (27)
K K
unde:
∆, deplasamentul navei în t;
L, B, d, dimensiunile navei în m;
CB, coeficientul de fineţe bloc al carenei;
ρ, densitatea apei în t/m3;
g, acceleraţia gravitaţională în m/s2;
k = 1,006÷1,008, coeficient care ţine cont de volumul dezlocuit de învelişul navei;
Coeficientul K este adimensional, valoarea lui depinde de tipul navei, modul
cum este încărcată şi de poziţia ei faţă de val. Pentru nave de transportat mărfuri uscate
şi nave de pasageri "K" este cuprins între 29 şi 37, iar pentru petroliere 45.
Valoarea maximă a forţelor tăietoare se întâlneşte în secţiunile situate la
aproximativ (L/4) de la extremităţile navei şi poate fi evaluată cu formula empirică:
Tmax = K 1 ⋅ g ⋅ ∆ [KN] (28)
Valorile coeficientului adimensional “K1” pentru nave maritime sunt cuprinse în
intervalul 1/6 …1/7.

3. Variaţia momentului încovoietor în cuplul maestru în cazul

ambarcării sau debarcării de mase

Metoda de faţă este valabilă atâta timp cât masa ambarcată sau debarcată
nu depăşeşte 15% din deplasamentul navei.
Notăm cu “M” masa ambarcată (debarcată) şi cu P = g⋅M greutatea acesteia.

7
CN Solicitările statice generale ale corpului navei

A. Masa ambarcată (debarcată) se află de o singură parte a cuplului maestru la

distanţa “x” de acesta (fig. 6).

Fig. 6 Masa ambarcată de o singură parte a cuplului maestru

Notaţii:

l ′ , distanţa de la cuplul maestru la centrul de greutate al suprafeţei plutirii cuprinsă între

acesta şi extremitatea pupa;
l ′′ , distanţa de la cuplul maestru la centrul de greutate al suprafeţei plutirii cuprinsă între
acesta şi extremitatea prova;
l ′ +l ′′ , mărime caracteristică pentru suprafaţa plutirii, rezultată în urma calculului de
l1 =
2
carene drepte. Mărimea l 1 se poate aproxima cu relaţia:
l 1 = k ⋅L (29)
2
coeficientul “k” se extrage din (Tab. 2).
Tab. 2
Cwpv sau Cwpp 0,50 0,55 0,60 0,65 0,70 0,75 0,80 0,85 0,90 0.95
K 0,333 0,343 0,355 0,370 0,385 0,400 0,415 0,435 0,455 0,475

Notaţii:
Cwpv = Cw + 2,23 ⋅ (xf /L), coeficientul de fineţe al suprafeţei plutirii situată în prova cuplului
maestru;
Cwpp = Cw – 2,23 ⋅ (xf /L), coeficientul de fineţe al suprafeţei plutirii situată în pupa cuplului
maestru;
Cw, coeficientul de fineţe al suprafeţei plutirii.
Considerăm zona pupa a navei încastrată în cuplul maestru şi scriem
variaţia momentului încovoietor în încastrare:
∆M ⊗= P⋅x – (P⋅ l′ )/2 (30)
Considerăm partea prova a navei încastrată în cuplul maestru şi scriem variaţia momentului în
încastrare:
∆M⊗ = - (P ⋅ l′′ )/2 (31)
Adunam expresia (30) cu (31) şi împărţim la doi. Vom obţine relaţia căutată.
P
∆M⊗ = (x − l 1 ) (32)
2

8
Solicitările statice generale ale corpului navei CN

B. Masa ambarcată (debarcată) este distribuită de ambele părţi ale cuplului maestru
(fig.7).

Fig. 7 Masa ambarcată de ambele părţi a cuplului maestru

Notaţii:

M = m ⋅ L1, masa totală ambarcată (debarcată);

m, masa ambarcată (debarcată) raportată la unitatea de lungime (presupunem că este
constantă);
L1, lungimea pe care este distribuită masa M;
P = g ⋅ M, greutatea totală ambarcată (debarcată);
x, distanţa de la cuplul maestru la centrul de greutate al masei M.
Greutatea totală “P” o vom împărţi în două părţi; “P1” şi “P2”, astfel încât fiecare din
ele să fie situată de o singură parte a cuplului maestru:

1

Pentru fiecare din cele două greutăţi, “P1” şi “P2” vom aplica relaţia (1.9.4).

După introducerea relaţiilor (33), (34) în (35) şi efectuarea calculelor algebrice

corespunzătoare, vom obţine:

Dacă sarcina “P” nu este distribuită uniform ci după o lege oarecare, ea

poate fi despărţită în două sarcini “P1” şi “P2” pentru a putea aplica următoarea relaţie,
derivată din (36).
P P
∆M ⊗ = 1 ⋅ ( x 1 − l 1 ) + 2 ⋅ ( x 2 − l 1 ) (37)
2 2
unde:
x1, distanţa de la cuplul maestru la centrul de greutate al greutăţii “P1”;
x2, distanţa de la cuplul maestru la centrul de greutate al greutăţii “P2”.