DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI

1)Noţiuni introductive

Funcţionarul public este acea persoană ce, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, a
fost învestită prin numire într-o funcţie publică, pentru a desfăşura, contra unui salariu, o
activitate continuă şi ritmică într-un serviciu public administrativ1. Pe timpul cât deţine funcţia
publică, persoana fizică se bucură de stabilitate, are anumite drepturi şi îi revin anumite obligaţii.
Definind noţiunea de funcţionar public în alin.2 al art.2 din Lg. nr.188/1999
republicată, se prevede că: „funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile prezentei legi,
într-o funcţie publică”2.
În doctrina de drept public se fac referiri la o deontologie a funcţionarilor publici,
privită ca ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi juridice ale acestora, necesare pentru
îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate îndatoriri în slujba societăţii (în
scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei publice şi a satisfacerii
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice).
Pentru a exercita ansamblul atribuţiilor si competenţelor ce constituie conţinutul
funcţiei publice, titularului acesteia îi sunt stabilite anumite drepturi si obligaţii. În lucrarea
Drept constituţional şi instituţii politice, Ioan Deleanu precizează că în realitatea juridică nu
există drepturi si obligaţii independente unele de celelalte; fiecărui drept îi corespunde o obligaţie
corelativă, si fiecare obligaţie se naşte la rândul ei dintr-un drept.

2) Drepturile funcţionarilor publici

Funcţionarii publici, fiind cetăţeni români, au toate drepturile şi obligaţiile pe care

Constituţia României le prevede şi le garantează pentru toţi cetăţenii săi. Prin urmare, acestea
sunt comune nu numai tuturor funcţionarilor publici, ci şi tuturor persoanelor care desfăşoară o
activitate în mod legal. Funcţionarii publici au însă şi drepturi speciale, unele dintre ele fiind
comune tuturor funcţionarilor publici, altele numai anumitor categorii de funcţionari publici.
1
Valentin I. Prisacaru, Funcţionarii publici, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.84
2
Se observă că legiuitorul a redus definiţia funcţionarului public numai la lexemul „persoană”, fără a preciza că
este vorba de o persoană fizică numită într-o funcţie publică.
 Drepturile recunoscute şi garantate funcţionarilor publici neavând un caracter
subiectiv şi având ca scop realizarea atribuţiilor funcţiei, deci un interes general, reprezintă
totodată, şi obligaţii pentru titularul lor, neexercitarea acestora expresă (refuzul) sau tacită
(neglijenţa) fiind sancţionată de lege.
Valentin I. Prisacaru clasifică drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici în 2 mari
categorii3: drepturi şi obligaţii cu caracter general (pe care le au toţi funcţionarii publici) şi
drepturi şi obligaţii speciale (pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici).
Totodată, şi Mircea Preda face deosebirea între drepturile funcţionarilor publici astfel4: drepturi
privind exercitarea funcţiei şi drepturi cu caracter general.

2.1 Drepturile privind exercitarea funcţiei

Un drept strâns legat de exercitarea funcţiei este dreptul la carieră. Noţiunea de

carieră evocă dezvoltarea în timp a situaţiei juridice a funcţionarului, de la emiterea actului din
care se naşte raportul de funcţie publică până la emiterea celui de încetare a acestui raport.
Elementele ce definesc cariera funcţionarului public sunt: stabilitatea în funcţie, inamovibilitatea,
avansarea şi notarea5.
Stabilitatea în funcţie reprezintă o imposibilitate de încetare a raportului juridic de
serviciu din motive neimputabile funcţionarului public. Ea îl protejează pe funcţionar de arbitrariu
din partea conducerii autorităţii sau instituţiei publice şi de influenţele deciziilor politice care i-ar
putea periclita cariera profesională. Stabilitatea în funcţie este consacrată prin Statutul
funcţionarilor publici ca principiu de bază în exercitarea funcţiei publice. El este prevăzut şi în
unele legi speciale pentru anumite categorii de funcţionari publici6.
Inamovibilitatea reprezintă o garanţie pe care statul o acordă funcţionarului său, că nu
va fi suspendat sau revocat decât pentru cauze disciplinare. Statutul funcţionarilor publici nu
prevede această instituţie juridică pentru funcţionarii publici care îi constituie obiectul. În
schimb, ea este reglementată pentru alte categorii de funcţionari publici fie prin norme
constituţionale, fie prin legi speciale, sau prin ambele categorii de norme. Astfel, pentru
judecători, inamovibilitatea este consacrată atât de dispoziţiile art.125 alin.1 din Constituţie, cât

3
Valentin I. Prisacaru, op. cit., p.130
4
Mircea Preda, Drept administrativ – partea generală, ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p.118
5
Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p.142
6
Cu titlu de exemplu amintim art.116 şi art.117 din Lg. 215/2001 a administraţiei publice locale referitoare la
secretarii comunelor, oraşelor şi judeţelor
şi prin Lg. nr.92/19927 pentru organizarea judecătorească. Pentru judecătorii Curţii
Constituţionale, inamovibilitatea este prevăzută de art.145 din Constituţie. Stabilitatea şi
inamovibilitatea sunt drepturi obiective 8, garantate funcţionarilor prin lege, iar cel înlocuit sau
transferat ilegal se poate adresa (pentru valorificarea acestor drepturi) instanţei de contencios
administrativ. Dacă cererea va fi admisă, instanţa va decide ca funcţionarul în cauză să-şi
păstreze salariul, gradul şi vechimea, şi va dispune cu privire la acordarea de daune cominatorii.
Un alt drept recunoscut funcţionarului public, strâns legat de cariera sa profesională îl
reprezintă dreptul la promovare (avansare), fie în ierarhia funcţiilor din aceeaşi autoritate sau
instituţie publică, în care îşi desfăşoară activitatea , fie în altele de nivel superior, în clase şi grade
profesionale. Sistemele şi condiţiile de avansare în funcţia publică pot avea o reglementare
diversă şi să conţină condiţii specifice anumitor categorii de funcţionari publici. În unele sisteme,
avansarea se face după vechimea într-o anumită funcţie, în grad sau clasă. Acest sistem are
avantajul că înlătură subiectivismul superiorului ierarhic şi favoritismul la avansare, dar are
dezavantajul că nu are în vedere competenţa profesională a funcţionarului public. Un alt sistem
este cel al evaluării competenţei profesionale a celui care doreşte să fie avansat, sistem care are
avantajul unei aprecieri obiective a activităţii acestuia. Problema dreptului de promovare este
prevăzută de Statutul funcţionarilor publici, dar nu la secţiunea referitoare la drepturile acestora,
ci într-o secţiune distinctă a Capitolului VI.
Doctrina tratează împreună notarea şi avansarea funcţionarului public deoarece
sistemul de notare are un triplu scop:
- să-l ajute pe funcţionar să-şi evalueze propriul nivel

7
Republicată în M.Of. nr.259/30 sep. 1997
8
Verginia Vedinaş, op.cit., p.144