422 VIRGIL MAXIM

- Ce rost crezi că avea, tată, această declaraţie?

- M-am gândit tnult. Singura explicafie ar fi că verii tăi, pentru a putea intra la
şcoli, când în autobiografii au scris de atrtudinile politice ale rudelor ce înşelau vigilenp
partidului, au declarat că voi, din familia Maxim, n-afi fi rude bune cu ei. Este numa:
o presupunere a mea. Mai ştiu şi eu ce urmăreau? Poate compromiterea morală? Dar
satul ştia cine suntem de când ne luaserăm.
- In final ce le-ai spus?
- Că nu pot interveni în viaja sufletească a copiilor mei, deoarece sunt maturi şi
pot să-şi dea seama singuri de ce trebuie şi ce nu trebuie să facă.
- Ca părinţii orbului din evanghelie?
- Exact!
- Ip mulţumesc, tată. închipuie-ţi ce durere ai fi provocat în sufletul meu. Ma;
tnare decât aceea a suferinţei îhdurate în anii de temniţă, ştiindu-te prăbuşit sufleteşu
şi încercând, în disperarea dumitate, să mă târăşti şi pe mine în prăpastia tăgăduirii lui
Dumnezeu!
Tata era emoţionat, iar eu nu-mi puteam stăpâni lacrimile, de bucurie că putuse să
depăşească dragostea lumească pentru cea dumnezeiască: ,J)e va iubi cineva pe tată.
său, pe mama sa, pe fiul său, mai mult decât pe Mirte, nu este vrednic de Mine.r" i
- Mai greu mi-a fost cu maică^ta, căci nu puteam s-o mai aduc de la biserică
Leşina plângând în faţa Icoanei Maicii Domnului; dădea tot din casă, şi hainele de pe
ea ar fi fost în stare să le dea. Nu-i mai trebuia ninuc din lumea asta. Du-te şi acum în
casă şi te convingi că o găseşti în rugăciune.
*
Tata, deşi agronom, cu oarecare orizont, nu-şi pervertise sufletul de ţăran răzeş.
din Bălăbăneştii Tutovei. Când veneam acasă, în vacanţa mare, doar trei zile ne lăsa sâ
ne destindem, o leacă, cum zicea pe dulcea limbă moldovenească. Apoi ne trimitea k
muncă sau ne lua cu ziua la fermă.
- \bi citifi prin cărţile voastre de şcoală că făranul se duce la coasă şi adie vântuL
se duce la seceră şi se leagănă spicele, dar nu scrie în carte câtă sudoare i-a curs în ochi.
în gură, pe şira spinării, câte bătăi are HI palme, câţi ghimpi 1-au înţepat în călcâie, câte
ploi 1-a udat până la piele sau cât zăduf 1-a ars de i-a băşicatfâp... Asta nu scrie. Ei taid
să ştiţi, poţi să-1 înţelegi şi să-1 iubeşti cu adevărat pe ţăran când suferi alături de el. Ş:
pentru toate el nu cârteşte, doar se uită spre cer şi zice: ,JDoamne, ajută-mir, facându-ş:
cruce. Işi iubeşte şi vitele şi le bagă vîţeii în casă dacă se întâmplă să fie fataţi iama sau
pe vreme rea, pentru că împreună cu ele suferă toate greutăţilejugului viefii.
La 14 ani mi-a pus coasa în mână, la 17 m-a trimis la încărcat snopi de dughie în
cărufă şi la ridicat saci de cinci duble, la batoză.
- Munca te învaţă să preţuieşti nu numai produsul tău, ci şi avutul vecinului lângâ
care ai muncit şi pe al străinului. Şi te scuteşte de muke greşeli: de lene, de destrăbălare,
de obiceiuri proaste, de vorbe goale şi fără rost, şi-ţi dă şi conştiinţa că nu trăieşti
degeaba pe pământ ca un parazit.
Prin comportarea şi sfâturile Iui, era model şi cenzor al întregului sat.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 423

r piscopul Antim al Buzăului

Trebuia să-mi găsesc de lucru. Am întrebat un miliţian cum să procedez pentru

obţinerea buletinului de identitate. La începutui lunii septembrie intram în posesia
fuletinului şi a livretului militar, soldat neinstruit. Voiam să epuizez toate posibilităţile
oe a-mi închina viaţa cinului călugăresc şi m-am dus la Buzău, la Episcopie. Prea Sfin-
ptul Antim m-a primit cu bucurie, dar totodată şi cu puţină teamă. 0 zi întreagă am stat
cu dânsul de vorbă, arătându-i dorinfa de a intra în viaţa de mânăstire. După o îndelungă
aeliberare, Prea Sfinfia Sa mi-a spus că, de vreme ce din cei trei fraţi, deocamdată
numai eu am venit acasă, iar părinţii, bătrâni şi bolnavi, nu au aft ajutor, am obligaţia să
"ămân lângă dânşii, mai ales că dispozdpile în vigoare, nu-mi dădeau dreptul să intru în
■nânăstire înainte de a împlini 50 de ani. Era şi puţină timorare: la insistenjele mele,
Prea Sfinfitul m-a întrebat în final:
- Şi ce vrei să faci în monahism? Ce ai de gând?
N-a fost răspunsul clasic: ,£â mă mântuiesc, pârinteF\ ştiind că sunt şi alte căi
: entru mântuire, nu numai mănăstirea:
- Aş vrea, Prea Sfînţite, să realizăm un creştinism viu, activ!
- O, fiule, în momentul de feţă Biserica abia a ieşit dintr-o prigoană grea din care
incă nu suntem scăpaţi. Cred că nu e tactic să provocăm taurul la luptă. Eu te desleg
:e această intenţie şi te rog să-ţi împlineşti îndatoririle creştineşti in cadrul familiei. Ai
tâcut vreo juruinfă în privinţa asta?
- Nu, Prea Sfînpte. Dorinţa aceasta a mea, era numai în gând.
N-am mai forţat nota şi, înţelegând că Dunmezeu pune stavilă dorinfei mele şi mă
trimite pe alt drum care, probabil, îmi era mai accesibil, am piecat, mulţumindu-i.

La Inspectoratul şcolar raional

De la fosta Şcoală Normală (i se zicea Şcoală Medie) mi-am scos copii după foa-
îa matricolă. Căutând m arhiva şcolii, anul 1942, secretara, care era şi arhivară, a dat şi
peste dosarul lui Marin Naidim; pe al lui scria decedat, iar pe al meu dispămt. Dar
Dumnezeu nu ne primise la El. Lumea mai avea poate nevoie de noi sau chiar noi de
lume. Cu foaia matricolă am venit la Forţele de muncă din Mizil (sediul raional) Din
discuţia avută cu şeful, am înţeles că trebuie să mă prezint la Secţia raională de învăţă-
mânt. Pentru că în acel an (1964) se înfiinţaseră şcolile goierale cu opt ani, iar liceelor
li se adăugaseră clasa a douăsprezecea, mulfi absolveefi de liceu, care nu reuşiseră la
facultăji, erau numiţi profesori sau învăţători suplinitori, pentru completarea cadrelor
didactice la şcolile generale de opt ani.
Intrarea în biroul inspectorului şcolar a produs o impresie stranie şefului, celor doi
înspectori metodişti şi dactilografei. Eram tuns, îmbrăcat cu hainele tatii, care cădeau
foarte nepotrivit pe mine şi cu alura încă obosită, a omului hăituit de fiarele pădurii
sălbatice. S-au ridicattoţi m picioare, ca m fa{a unei somaţii, gata să ridice mâinile sus.
424 ViRCii, MAXIM

- Sunt Maxim Virgil, am spun pe un ton blând ca să-i liniştesc, dar am adăugat
Vin din temnifă! Am continuat apoi pe acelaşi ton liniştit: Am fost elev al fostei Şcoli
Normale din Buzău, şi-am întins actul. Mi s-a dat de înţeles de la Forţele de muncă să
vin la dumneavoastră.
Abia aşa s-au liniştrt; Stoian, şefiil, mi-a întins mâna:
- Bine, tovarăşe, se poate să ne fâci una ca asta? De ce n-ai venit mai devreme la
noi? Avem dosarul dumitale, chiar de când te-ai eliberat; eşti deja numit în învăţământ
profesor suplinitor.
- Donmule inspector, am accentuat pe dotnnule, nu vâ supăraţi, nu pot accepta
numirea. Am facut şcoală creştină. Dumneavoastră, respectiv regimul actual, facep
învăfământ ateu. Eu nu pot servi acest regim.
- Nu, tovarăşe! Dumneata nu fâci educafie, numai instruire. Predai lecfiile după
manual şi atâta tot. Nu-p face probleme! Fii realist, tovarăşe!
- Domnuie inspector, tocmai pentru că sunt foarte realist, nu pot accepta. Nu se
poate despărţi tnstrucţia de educaţie! Eu nu pot forma roboţi!
- Tovarăşe, dragă, la noi educaţia o fec diriginţii de clasă şi şefii de formapi
pionereşti şi UTC. Nu te vom numi diriginte, ca să n-ai probleme.
- Aş vrea să am probleme, dar nu impuse!
- la te uită, tovarăşe, a zis un inspector, aşa comunişti ne-ar trebui!
- Vă rog să-mi îngăduip să nu accept această numire în învăţământ.
- Tovarăşe Maxim, a zis şeful, noi vom aviza organele superioare de reftjzul dum-
nitale, dar să ştii că ne pare rău pentru un om ca dumneata.
- îngăduifi-mi trei zile şi vă voi da răspunsul definitiv.
- Bine, tovarăşe. Te aşteptăm!
Acasă am discutat cu părinpi. Eu aş fi vrut să mă duc la fâbrica de textile Doro-
banţul din Ploieşti şi speram ca prin mijlocirea inginerului Berghea să pot munci fare
obiigaţii şi concesii morale. Dar părinpi, bucuroşi că nu mai aveam să plec de lângă ei
m-au biruit cu lacrimile, să accept propunerea. M-am rugat lui Dumnezeu să nu mă las
înşelat. Şi-am acceptat postul de profesor suplin rtor la catedra de limba franceză, clasele
5-8, sperând să iau atitudinile pe care mi le incumbă conştiinţa mea de creştin şi român
Inspectorul m-a rugat să nu dau naştere la conflicte în şcoaiă sau să creez problemt
deosebite.
- Am acceptat şi îmi cunosc obiigapiie didactice.

Suplinitor

Inainte de începerea cursurilor se facea pregătirea ideologică şi profesională cadrek

didactice, în fond, o formă de reeducare la nivel naţional. Protocoalele înţelepţilo'
Sionului susţineau că toate neamurile vor deveni cai de muncă, vite de jug. Nimeni nc
va avea timp să gândească altceva decât lozincile pe care le vor enunfa (evreii) şi pt
care le vor striga în instituţii, pe străzi, m ziare, la locul de muncă, acasă etc...
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 425

Am fost convocaî la raion. Pregătirile durau 7 zile. Eram cazaţi la intematul Liceului
«gro-industrial şi luam masa la Cantina-restaurant a partidului. Mi-am întâlnit doi foşti
soiegi, Eugen Corbu şi Dumitru Jalbă, care m-au pus în temă cu situafia tragică a învă-
jimântului românesc.
In afara discursului ideologic de la începutul lucrărilor, pregătirea suplinitorilor la
secţia de limbi străine consta într-o probă de citit/tradus a unei bucăp din manualele
tiecărui an. Proba practică de predare pentru capacitate nu se efectua; de celelalte
lalităţi pedagogice, profesionale sau chemarea pedagogică, nu se finea cont. Uciderea
jpiritului pedagogului şi al elevului, aveau să ducă la robotizarea învăţământului,
cu :onsecinţele nefaste asupra generaţiilor de copii, nâscup morţi, ai şcolii atee. Era o
indârjire, ca a Sfântului Apostol Pavel în Atena, în fafa atâtor altare închinate idolilor.
Va trebui să deschid ochii tinerilor, cărora li se încredinţa, fără voia lor, să fie conştienţi
je misiunea de conducători în întuneric ai sufletului acestui neam.
După instalare am făcut cunoştinţă cu cadrele didactice; doar directorul Petre
Dufă era calificat, cu Liceul pedagogic, ceilalfi erau studenfi la fară frecvenfă sau ab-
solvenţi de liceu. După ce ne-am familianzat, în recreaţii sau în orele ferestre am
pro-.ocat câteva discuţii referitoare la scopul şi metodele învăţământului românesc.
Erau arăini de problemele pedagogice, uimip de cele relatate cu privire la misiunea
pe care D au, la datoria de conştiinţă pentru generapile de copii pe care va trebui nu
numai să-i nstruiască, ci să-i educeîn spiritul valorilor nestricăcioase şi neschimbabile:
sinceritate, :inste, bunătate, milă, dragoste, în deprinderea de a, raporta permanait
actele viepi la dealul suprem, dumnezeiesc, fară de care, orice instruire realizeazâ
doar o brânză bu-nă în burduf de câine.
Unora, chiar de la început, le-a stârnit un interes deosebit, altora teamă. Frica, u-
neaha diavolului, cea mai eficientă dintre armele întunericului, lucra şi asupra lor. „Cine
^fă va mărlurisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îi voi mârturisi şi Eu înaintea
Tatălui Meu". ,Jar cine se va ruşina de Mine înaintea oamenilor, de acela Mă voi
şi Eu "maintea Talălui Meu\

Orele de limba franceză nu acopereau norma prevăzută de programa analitică şi

mi s-au dat ore de istorie şi geografie la a şasea şi a şaptea şi ore de muzică la a opta
Puteam să intru în sufletul copiilor şi să le deschid mintea pentru adevărata istone şi
geografie a românilor şi pentru cinstirea valorilor cukurale şi a patrimoniului spiritual al
creafiei neamului nostru.
Trezindu-le curiozitatea prin cunoştinţe care nu erau incluse în manuale, am reuşit
îă câştig simpatiile elevilor şi apoi ale profesorilor; eram pus după-amiezele să pn pre-
legeri, cu subiecte de care auziseră, dar pe care nu le întâlniseră pe parcursut anilor de
şcoală, cu probleme despre Basarabia, Bucovina, Transilvania, răsboiul de întregire,
despre etnografie şi mitologie. Am adus cât de cât lumina adevărului în sufletele lor
sau am provocat întrebări justificate: ,J)e ce ni se ascund toate acestea?"
Am provocat un adevărat scandal între aceşti tineri, cârora li se ascunsese şi ac-
tul de naştere al poporului român, din amestecul dintre daci şi romani, în mintea lor fiind
426_____________________________________________V I R G I L M AX IH

o idee ccmfiiză, că suntem o seminfie slavă romanizată prin limbă. La paralela lingvistici
între limba latină şi limba română, pentru a demonstra latinitatea limbii noastre, vorbin
despre disputa lui Haşdeu cu Cihak, cu privire la circulaţia cuvintelor şi despre lucrare»
lui, Etimologicum... elevii asistau de-a dreptul căzuţi din cer.
Copii veneau acasă, să le explic sau să le continui lecţiile. Când am socotit că an
destulă priză îh sufletele lor şi destul credit moral, am atacat problema existenţei sufletulu
şi a lui Dumnezeu, a credinjei şi a vieţii de după moarte. Mi-atn dat seama cât ot
însetat este sufletul omenesc să-şi deslege tainele existenţei. Trei fraţi, două fete şi-ur
băiat, elevi de şcoală, muriseră împreună cu bunica lor, asfixiaţi din cauza unei buteii
de aragaz, apoi un bărbat, într-un accident la săparea unei fântâni.
întâmplările au zguduit sufîeteşte satul, toată şcoala luând parte la îh mormântâr
Preluând cuvântarea preotului în cancelaria profesorilor şi în clasele unde predam ;
aprofimdând înţelesul vieţii omului, am constatat că mai ales profesoarele şi mulji cop
au început să mă urmeze duminica la biserică.
Rapoartele oficiale ale directorului îmi erau fâvorabile, chiar elogioase, dar activiştz
şi secretarul de partid, Marin Bolintiru, trimiteau informaţii alarmante despre simpatiî
consătenilor, cărora, stând de vorbă, în sat, pe la moară, le vorbeam despre Dumneza
şi despre istoria naţională.

Inspecţie şcolară

Intr-o zi, aveam la calsa a şasea o lecfie de geografie: Africa, generalităp. Dupâ
copii am intrat şi eu şi, fiind prima oră, am facut cu ei rugăciunea de'intrare m clasă
Elevii, care aveau ore cu mine,o ştiau:
,J)oamne, Doamne, Ceresc Tată, noi
pe Tine Te rugăm: luminează-a
noastră minîe lucruri bune sâ-
nvăţăm. Căci Tu eşti Stăpânul lumii şi
al nostru Tată eşti şi pe toate cele
bune numai Tu le împlineşti"
Copii erau pupn timoraji. Se uitau prea fîx la mine, parcă voiau să-mi spună ceva
Cu globul, planiglobul şi harta Afncii, am fixat coordonatele geografice, e^licând depla-
sarea continaitelor prin mişcarea plăcilor tectcnice. Am vorbit despre climă, vegetape ş:
animale şi ne-am oprit la populaţie; ca să le măresc atenjia, i-am mtrebat: „Ce culoan
au aceşti oameni şi de ce?'\ Am vorbit despre diluviile care au avut loc pe fâfa pămân-
tului, uhimul fiind cunoscut sub denumirea de Potopul lui Noe.
Am citit din Cartea Genezei pasajele din capitolele 6-11, în care sunt explicai*
cau^a potcpului, declanşarea şi încetarea acestuia, apoi răspândirea omului, prin ce.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 427

născuţi din urmaşii lui Noe; din Sem derivând neamurile semite, din Ham, cele hamite,
negroizii sau africanii, şi din Iafet sau Ar, neamurile indo-europene, arienii sau albii. La
naştere toji oamenii sunt albi, pigmentaţia pielii fiind consecinţa mediului care afectează
numai partea exterioară, somatică, nu şi partea spirituală a fîinţei omeneşti.
Dovadă, civilizafia popoarelor, indiferent de culoare, atestă că toţi oamenii sunt
înzestraţi cu aceleaşi daruri biologice şi spirituale, toţi având capacitate rafională, afectivă
şi volitivă, toţi având capacitate creatoare şi toţi demonstrând, ca un act de recunoaştere
a fiinţei, libertatea voinţei. Acestea îşi au originea în primul om creat de Dumnezeu, A-
dam, deci suntemtoîi fraţi, fii ai Creatorului, carene-a iacut după Chipul şi Asemănarea
Sa, nu descendenfi din maimufă, care n-a demonstrat nicicxlată aceste daruri în viaţa ei,
în evoluţia de-a lungul erelor. La acest punct al lecpei, am mers spre fundul clasei, pă-
rându-mi-se că unul din elevi, mai înalt, masca pe cineva din spatele său. Era o inspec-
toare, cum aveam să aflu la sfârşitul orei, iar în cele două extreme ale băncilor, erau doi
bărbaţi, inspectori metodişti. Intraseră înaintea elevilor şi le ceruserâ să fie liniştifi.
M-am facut că nu-i observ şi mi-am continuat expunerea vorbind şi despre adevărata
cunoaştere care nu pune în conflict ştiinţa omenească cu învăţătura dumnezeiască.
A sunat sfârşitul orei; elevii ieşeau uitându-se rnapoi de la uşă. M-am îndreptat
spre comisia de inspecţie. înainte de a mă prezenta, doamna inspectoare mi-a întins
mâna plină de entuziasm:
- Domnule profesor, sunt uimită! N-am mai auzit o lecfie explicată în viziune
creştină. Te felicit pentru curajul de a prezenta Adevărul în aşa condipi. Mi-ai deschis
o poartă spre cunoaştere, de care eu eram străină.
- Doamnă, obligaţia de a mărturisi adevărul, aşa cum 1-a revelat Dumnezeu, o are
oricine, cu atât mai mult un pedagog, un învăfător răspunzător pentru cele ce se vor \n-
tâtnpla copilului. tnvăţătorul lumii, Hristos, a mărturisittotdeauna Adevărul, tn faţa oricui,
chiar cu preţul viefii lui. Astăzi s-a ajuns la mtuneric spiritual pentru că lipseşte curajul
martiric. Lumea se complace, de frică şi interese mesdiine, în laşitate raţională.
Unul dintre inspectori a simţit nevoia să explice atitudinea lor:
- Domnule Maxim, noi am fost avizap şi trimişi aici să te luăm prin surprindere,
fiindcă dumneata eşti reclamat că predai copiilor lucruri neconforme cu programa şi cu
viziunea materialist-dialectică a partidului. Dar constat că avem de în văjat, nu de rqjroşat.
- Domnule inspector, cine aşteaptă pe malul unui râu nu va şti niciodată de unde
vine râul. Cine se avaiturează să cunoască izvorul, acela va cunoaşte cu adevărat şi-şi
va explica toată viaţa râului. Viaţa lumii are un izvor. Şi acest izvor este Dunmezeu.
Fără cunoaşterea Lui, rătăcim, înecândunie în mâlul ignoranţei şi al îhchipuirilor noastre
prosteşti. Comisia a plecat, iar eu nu ştiu ce or fi raportat.

în cadrul Cântării României, la concursurile dintre sate, raioane şi regiuni, comuna

Sălciile a căzut m prima feză de concurs cu comuna Ciorani.
Directorul, Petre Duţă, care nu era membru de partid, m-a rugat să pregătesc
serbarea. I-am spus că îl voi dezamăgi.
- De ce? a întrebat mirat.
428 VIRGIL MAX .
I
 - Pentru că nu va fi în program vreun subiect de adulare, de laudă sau de aclamait
a partidului şi statului comunist, ci numai producţii spirituale ale neamului nostru.
- Va trebui să prezint cu anticipaţie punctele programului, aşa că nu putem a
participăm, decâtîn urma aprobării.
- în acest caz nu mă angajez.
Totuşi am acceptat un singur punct din program, m partea artistică pentru a contrasa
cu celelalte momente şi a crea în sufletul spectatorilor argumente pentru a opta sprţ
cele spirituale. Restul îi privea.
M-am gândit să montez baiada Mioriîa, în viziune creştin-românească, aşa cure
mi-am imaginat-o în anii de detenţie. Decorul, lucrat îh mare secret, fiind ajutat de unui
din profesorii tineri din sat, Constantinescu, reprezenta un luminiş în care se întâlnea.
trei poteci ce coborau dintre munfii cărunfi, care constituiau fundalul sceoei. Cei tres
ciobani se întâlneau în poieniţă; unul îngrijind de foc lângă troiţă, ceilalp doi, în umbra
unui tufiş, complotând împotriva lui. In surdină, în spatele copacilor, corul fredona balads
în sunetul uşor ritmat al tălăngilor. Un flăcău, Gică Mareş, recita cadenjat baladi
realizând simultaneităji expresive cu corul, cu un efect de vrajă. Succesiv, corul tăcea.
când momentele erau favorabile descrierilor, sau recitatonil tăcea, dacă fâvoriza starea
mistică lirică. Melodia era luată din manualele de muzică de a opta din anul şcola:
1964/65, pe care am armonizat-o pentru cor mixt; corul îl formasem din {ăranii din sat
cu voci bărbăteşti, iar elevii şi profesoarele completau ceîelake voci.
Repetiţiile le făceam mai ales noaptea. Toţi erau încântafi, dar nimeni nu văzuse
decorul. Pentru momentul nunţii, am montat un artificiu de pom de Crăciun, care descna
căderea unei stele şi se pierdea peste culmi; din spatele pădurii se înălţau discret soarele
şi luna, luminând vârful brazilor şi paftinilor. Uneftitorii, cu bâta şi securea în mâini se
îhdreptau spre ciobănaşul care vorbea cu Miorija; când acesta se proiecta râstignit pe
troifă, cei doi se prăbuşeau spre el, prosternându-se la picioarele lui. Efectul a fost im-
presionant. La rep^ipa acestui din urmă moment, fuseseră doar cei trei ciobani. De a-
ceea, emoţia era gaierală, a sălii şi a realizatorilor. Singura apreciere, imediată, au fost
lacrimile şi suspinele întretăiate. Mi-am dat seama târziu că trebuie să trag cortina
După aceea au venit aplauzele.
în comisia de notare împuternicitul cu problemele de cultură n-a vrut să dea notâ
pentru baladă. Intre inspectorii veniţi de la Mizil era şi un fiu de preot, care, apreciind
mcartarea baladei în această viziune, a propus-o şi la concursul inter-rairaial. lar efectul
a fost acelaşi. Mai dq>arte însă nu a trecut: trimişii lui Irod au informat asupra efectului
ce 1-a avut asupra publicului, arătând pericolul misticismului care se degajă din acest
fel de montare a Mioriţei, cu atât mai mult cu cât se ştia cine este realizatorul. Opus
igni, auctorpatibulo dignus.
Am fost chemat la Inspectoratul Regional Ploieşti, ia începutul anului şcolar
1966/67 şi un inspector securist, Cristescu, m-a anunjat cu un ton grav şi figură inex-
presivă, că, neavând studii corespunzătoare, deşi faceam demersuri paitru echivalarea
studiilor, sunt destituit şi mi se contestă studiile Şcolii Normale, rămânând la cţ)t clase
generale. N-am răspuns şi am plecat acasă. Mi-am luat cartea de muncă de la Secţia
IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ 429

de învăţământ din Mizil şi am plecat la Brazi, să tncerc să muncesc pe un şantier de

oonstrucţii.

Căsătoria
In primăvara lui 1965 am auzit din întâmplare (şi aceasta o socotesc lucrare
ânduită de Dumnezeu) despre o fată, dintr-o comună vecină, Grădiştea, la 6 kilometri
de Sălciile, în vârstă de 35 de ani, care lucrează croitoria şi aşteaptă un bărbat, care nu
bea, nu fiimează, nu bate nevasta şi nu înjură. Am zis în sine: ,JFala asta, pe mine mă
aşteapta". Era fîica dascălului din comună şi avusese destui peptori, dar toţi plecaseră
aşa cum veniseră. Dascălul avea cinci fete şi trei băieţi. Aceasta, cea mai mică şi încă
un băiat, erau necăsătoriţi. Rudele ei erau alarmate şi o mătuşă îi spunea:
- Maică, ia strung dacă-1 faci şi nu iese aşa cum vrei tu!
- Nu este, nu mă mărit, spunea fata.
Aşa că i-am facut o vizhă în familie:
- Domnişoară, am auzit că aştepţi un bărbat aşa şi aşa...
- Da, doninule, a răspuns ea serioasă.
- Eu sunt acelai
- De eşti dutnneata, poţi să mă ceri în căsătorie, de nu, pofi să pleci!
M-a încântat atitudinea ei. Am povestit pe scurt cine sunt, de unde sunt, ce am
pâp* în viaţă. La plecare, m-au condus cu toţii pâhă la poarta ogrăzii şi acolo am stat
puţin de voibă cu fata; ceilalţi ai casei, rămăseseră în urmă. Mi-am luat ziua bună şi am
stabilit să vin după Sfintele Paşti, căci începea Postul, şi cu părinţii, să vadă şi dânşii vii-
toarea noră şi să facem nunta.
- Pe ăsta îl iei? a întrebat-o maică-sa după plecarea mea.
- Da, îl iau!
- Păi, de unde ştii că o să fie aşa cum pretinzi? Ce ţi-a spus la poaită?
- M-a întrebat dacă sunt sănătoasă şi dacă accept să fecem o căsătorie şi să trăim
cieştineşte... Ştii bine, mamă, că tofi care au venit până acum, mă întrebau dacă am bani
•a CEC, dacă am mobilă, ce-mi mai dă tata... Voiau banii mei, averea mea. Acesta m-a
"rtrebat numai dacă sunt sănătoasă. Deci ăsta mă vrea pe mine, nu averea şi banii mei.
- Şi tu eşti o năzdrăvană, ca şi ăsta care vrea să se însoare la 43 de ani, după ce
a stat 22 de ani închis!
După Sfintele Paşti am venit cu părinpi; au văzut-o pe viitoarea noră şi le-a plăcut.
Am făcut cununia îa casă, fâră gălăgie. Preotut a zis „Isaia dănţuieşte", eu am zis
Jkxtmne miluieşte". Când s-a citrt Apostolul, la uftimul verset, ,£i femeia să se
teamă de bărbat", o mătuşă a ei i-a spus la ureche, pe ia spate:
- Calcă-i pe picior! (obicei prin care se spune că bărbatul va fî dominat de femeie).
- Aşa ai făcut dumneata, de nu stă nenea Ion acasă? a apostrofet-o mireasa.
Asta a fost toată distracţia nunţii. Dar miresei, o dată cu buchetul de flori, i-am dat
Crucea pe care o lucrasem m tnchisoare:
430 VIRGIL MAXIM

- Lângă mine s-ar putea să ai de suferit. Crucea vieţii va trebui să o purtăm

împreună. Să nu te laşi amăgită că acum sunt profesor, fiindcă mâine s-ar putea să fiu
trimis să scot haznale.
- Chiar dacă va trebui să ajung la vaci, voi fi împreună cu tine şi nu te voi părăsi'
Ne-om împăca, aşa cum te împaci cu sufletul tău.
La un an şi jumătate după căsătorie am fost destitutt. Soţia m-a urmat în tăcere.
cu credincioşie, şi în rânduiala vieţii de şantier. După doi ani, m 1968, Dumnezeu ne-a
dăruit o fetiţă. Şi am botezat-o cu numele sfintei din ziua în care s-a născut, 12 ianuarie
1968, Sfănta Tatiana Romana, Mucenija lui Hristos.

Zidar la I.S.C.M. Brazi

La sfârşitul lui octombrie 1966 m-am prezentat la Intreprinderea de Şantiere

Construcţii Montaj - Brazi, devenită Trustul de Coostrucţii Industriale Ploieşti. Şefiil
cadrelor, Zaharia, un analfabet, criminal, cum aveau la vremea aceea mai peste tot
comuniştii, după ce i-am spus cine sunt, a sunat la Securitate pentru instrucţiuni, apoi
mi s-a adresat:
- Ai să faci o muncă de jos! Ai vreo calificare?
- Nu am act, dar ştiu şi eu tabla înmulţirii şi affabetul până la zet...
- Asta-i dispoziţia pentru unul ca dumneata! M-a privit atent şi a continuat: Uite,
la noi se fac calificări în şcoli de 9 luni. înscrierile s-au facut şi peste două zile încep
cursurile. Mai sunt locuri la zidari.
- Inscrieţi-mă şi pe mine la zidari! /
- Te duci la biroul învăţăinânt.
Domnul Tomoşoiu şi domnul Panaitescu erau oameni cu alt orizont, dar trăiau, ca
top' micii funcfionari, sub teroarea fricii comuniste. M-au supus la un examen scris, la
matematică, la română la nivelul claselor a doua şi a treia primară, fiindcă, s-au scuzat
tovarăşii de la cadre, care verifică şi dânşii nivelul de pregătire al candidajilor, nu
depăşesc acest stadiu.
Am fost cazat în cazărmile de la Negoieşti, iocalitate la un kilometru jumătate de
şantier, unde erau cazaţi toţi muncitorii care faceau naveta săptămânal acasă şi luai
masa la cantina şantierului. Dirruneaţa faceam cursuri teoretice, iar după amiază practica,
repartizap la echipele de pe şantier.
După ce m-au cunoscut, mai mulpl mgineri sau tdinicieni care ţineau cursuri la şco-
lile de calificare mi-au uicredinţat catedra, scuzândii-se că sunt antrenaji în aite lucrări:
am devraiit profesor al prqjriilor mei colegi de clasă. Profesorii îmi lăsaseră cursurile
tdmologie, âesea, maşini. hvăjam seara lecpile şi a dcma zi le predam colegilor. Cei mai
mulţi dintre aceştia erau foşti salahori sau tineri de prin sate care veniseră să muncească
pe şantier. Notările le faceam într-un caiet personal, pe care profesorul le trecea în
catalog când venea, o dată sau de două ori pe lună, şi verifica cunoştinţele.
Am legat prietenii cu colegii; căci discutam cu ei nu numai probleme de şcoală şi
I MN PE NTRU C RUCE A PURTA TĂ 431

muncă, ci mai ales probleme de viajă. Unii erau necăjiţi, aveau familii, simţeau povara
desrădăcinării de la Jară, dar nu aveau ce fâce - trebuia să-şi ia lumea-n cap pentru a
supravieţui. Cu o vorbă bună, cu un gând la Dumnezeu, care ne poartă tuturor de grijă,
încercam să aduc o mângâiere în sufletele lor răvăşite de fuituna comunismului.
Practica am făcut-o într-o echipă de zidari, condusă de Bădulescu. în echipă erau
oameni în vârstă, buni meseriaşi, din Icoana (Bolintinu), constructori din tată-n fiu, care
m-au primit cu căldură şi m-au învăfat tainele zidăriei. Vorba pganului: „Teoria ca teo-
ria, da 'praftica te omoarâ.l" Am învăţat în trei luni tot ce ştiau ei de o viafă. O lună
am lucrat zidării, una tencuieli şi una mozaicuri şi fâianfări. Cu nea Uie, cel mai bătrân,
dar şi sfatos, dacă ştiai să-1 faci să se deschidâ, am lucrat mai muh timp. M-a făcut să
înjeieg dureriie sufletului Jăranului şi meseriaşului român, care-şi vedea năruită viaţa de
*a milie şi gospodăria sub loviturile uiii comuniste.
Echipa a fost transferată la Piteşti şi eu am intrat în aita, sub comanda unui bărbat
-efugiat în 1940 din Basarabia, donmul Mărunţel, om energic; avea „ocfaiul câmpului",
rinea cu tot dinadinsul ca cel ce trece sub mâna lui sâ devină bun meseriaş. Ne-am
împăcat şi am rămas prieteni; mai târziu am devenit chiar vecini de bloc. Mă întreba
câteodată, cu teamă, uitându-se în jur
- Ce crezi, domnule Maxim, mai scăpăm noi de comunişti?
- Nu aşa repede, dar scăpâm!
- De ce spunefi, nu aşa repede?
- Pentru că orice lucrare pământească are, âi planul lui Dunmezeu, un termoi.
Până nu i-o veni tennenul, nu se sfârşeşte!
- Şi când crezi dumneata că-i va veni tennenuJ?
- Când lumea se va convinge de minchma cu care ebxănită şinu-i va mai fi fiică
să spună adevărul!
Dădea din cap şi zicea ca pentru sine: ,JLhe... mai e multpână atunciP' Era prin
1967 spre vară.

-DomniiP Nicolae Ţiganul

Din perioada de practică, la roabă, hămălit şi săpături, mi-a rămas o amintire

frumoasă. în decembrie 1966, se iucra la un laborator. Vara se executase zidăria şi se
Tocrtaseacop€rişul,iamaseîndiiseseprovizoriucupan<mridmpolietilenă^sem ţi se
executau tencuieli interioare.
Dupăorele lâasositobasculantăcumortarmarcaM-^Camestecdenisipcuvar,
firă ciment), necesar a doua a dimmeaja, până la sosirea catnenzii de mortar marca
M-25 (cu cimoit). Lucram cu unul dintre salahori, {îgan, cam de aceeaşi vârstă cu
mine, 40-45 de ani, înak, slab, cu o mină de om necăjit şi, cootrar aşteptărilor, foarte
scump la vorbă, pe care îl chema Nicolae. De-a lungal feţadei laboratorului fusese să-
pat un şanf de 0,6-0 ,7 meixi şi adânc de 1 metru, în care echipa de instalatori trebuia
sâ pozeze nişte conducte.
432 V1RGIL MAXIM

Pentru traversarea lui pusesem un panou de schelă peste şanţ, lat de jumătate de
metru. Am cărat fiecare câteva roabe de mortar, ca să nu îngheţe afară şi să nu ne
prindă întunericul. Domnul Nicolae (aşa mă adresam oricui, pentru mine top erau
domni, nu tovarăşi), nu şi-a putut {ine echilibrul pe podeţ şi a răsturnat mortarul în
şanţ. Crezând că e obosit sau neatent I-am dojenit prieteneşte:
- Domnule Nicolae, fii pupii mai atent că pierdem mortarul!
Ţiganul s-a uitat la mine peste umăr, cu scârbă, a scuipat printre dinţi şi n-a zis
nimic. După două roabe, iar a vărsat una.
- Domnule Nicolae, dacă te dezechilibrezi, uite îp mai pun un panou.
Şi am fărgit suprafaja de trecere. Ţiganul s-a uitat iar la mine cu scârbă:
- la ascuită, bă! Ce mă tot domneşti? Domni suntem noi, la roabă? Ce dracu' eştj
aşa prost? Tu nu pricepi că dacă nu răstorn eu roaba în şanf, îl bagă ăştia pe perep
mâine dimineaţă, până vine ăl'lalt? Ce dracu' eşti prost aşa?
Aşa era! Eram prost rău. Pentru mine lucrul trebuia facut corect, după toate regulile
şi cu toatâ cinstea, „ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni", cum cerea Sfantul
Apostol Pavel. Pentru el lucrul trebuia facut după măsura stâpânilor lui, prost, rău, cu în-
şelăciune, aşa cum au fost facute mai toate realizările „epocii de aur". Se zicea în batjocură
,Jiine că s-a terminal lucrarea, hai să-ncepem cu reparaţiiler sau ,Jii se fac că ne
plătesc, rtoi nefacem că muncimr înşelându-ne unii pe alţii, ne fiiram căciula. Răul se
răsfrângea în fiiial nu atât asupra părpi economice, cât asupra moralităţii, ajungându-se la
mentalitatea perversă din care nu putem ieşi nici acum, singura şi adevărata cauză a stării
de degradare şi nenorocire în care se află astăzi Jara şi poporul.
,//« există criză economică, socială, politică etc, ci numai criză morală",
spusese cu cinci decenii înainte, Comeliu Zelea Codreanu. Conştiinfa răspiinderii în fe-
ţa lui Dumnezeu duce la corectitudine în raporturile cu semaiii şi cu creaţia. Pe aceasta
au reuşit s-o distrugă comuniştii. Până nu ne vom veni în fîre, să ne întoarcem la starea
de conştiinţă, vom suferi din pricina propriei noastre ticăloşii. Nu Dumnezeu ne pedep-
seşte, ci noi înşine.

Şefdeechipă
Când am isprăvit Şcoaia de zidari am vrut să urmez o Şcoală de maiştri constructori:
numai cu opt ciase generale şi depăşind vârsta de 42 de ani, nu mi s-a admis cererea
Atunci am facut o echipă în care au venit mulţi din foştii colegi, între ei şi doi oameni
mai în vârstă, foarte buni mesenaşi. Aceştia, pentru că nu ştiau carte, nu beneficiau de
acordarea treptelor de salarizare şi munceau ca necalificaţi. Am hotărât să-i învăţ
carte, să scrie, să citească şi să socotească. Aşa procedasem şi cu mulţi macedoneni
în temniţă, care nu ştiau carte: i-am învăfat în 3-4 luni materia claselor 1-4. M-am dus
cu ei la Şcoala de alfabetizare a şantieruiui pentm examen: au obţinut Certificatul de
alfabetizare şi aufost remunerafi la nivelulpregătirii. Erau foarte bucuroşi că vor putea
fece fefă greutăţilor familiare.
I M N PENTRU C RUCEA PURTATĂ 433

Şi bucuria mea era mare. Unul dintre şefii de echipă la care lucraseră mai înainte
a venit la mine:
- Ce te-ai apucat să feci, măi tovarăşe? Vrei să deschizi ochii proştilor? Păi, crezi
câ mai câştigi dumneata bani, dacă le dai ăstora categorii?
- Prietene, i-am zis, în viaţă să umbli după akă bogăţie!
Mă gândeam: cât de puţin îi trebuie lui satan să-şi pună amprenta lui murdară pe
sufletul oamenilor, întărâtându-le patimile, şi ce greu şi câtă muncă trebuie depusă să
scapi de ele.

Schimbarea domiciliului
-
Toanma şi iarna 1966/67 au fost ploioase şi friguroase. Naveta săptămânală îmi
crea probleme, cei 7 kilometri de la haltă la sat, prin noroi şi zăpadă, primejduindu-mi
sănătatea şi chiar viaţa, aşa că soţia şi păhnţii au hotărât să închiriem o casă în oraş.
lnainte de Crăciun, sojia a adus bagajul şi am locuit la tnama prietenului şi fratelui
meu de suferinfă, inginerul Dragon. El fusese angajat la Uzina de Utilaj Chimic Ploieşti,
ca proiectant. Securitatea s-a alarmat de prezenţa mea la femilia Dragon şi-am început
să fim chemafi săptămânal. încercau să ne şantajeze cu ameninfări subtile, urmărind
sâ ne prindă în anumite compromisuri. Ca să nu existe motiv de suspiciune şi acuzaţie
câ ne-am constiturt în ciiib, 1-am rugat pe directorul întreprinderii, Gheorghe Pascu,
să-mi acorde o locuinţă. L-am prins în toane bune şi tni-a acordat un apartament cu
două camere, în care însă locuia deja altă fâmilie.
Soţia era gravidă, iar cei cu care împărţeam apartamentul erau, ea, o femeie cu
moravuri uşoare, iar el, bărbat cu moravuri grele, mare băutor şi fumător. Baia şi bu-
cătăria fiind comune, era greu de suportat lipsa de ordine şi a celui mai elementar bun
simţ la aceşti oameni. încercările de a-i aduce la o linie de minimă moralitate au fost
mărgăritare aruncate înaintea porcilor. Aici mi s-a născut fetiţa, în 12 ianuarie 1968;
dar am scăpat de viafa în cotnun cu această familie, mutându-mă în alt bloc. N-a trecut
mult şi altă familie a fost băgată peste noi. Trei zile s-au purtat ca oameni normali, apoi
şi-au dat arama pe faţă, aveau aceleaşi maniere ca şi cei cu care stătusem. După doi
ani au plecat la Galaţi şi am rămas singun în apartamentul pe care îl locuiin şi astăzi.

Sicanările Securităţii

Plecasem de la inginerul Dragon, dar şicanele Securităţii nu încetau. Chemările

aproape zilnice o tulburau pe soţia mea. A luat copilul în braţe:
- Hai cu mine la Securitate! Vreau să ştiu ce au cu tine!
Ofijerii care mă aveau sub control, Coliban, zis şi Luţă, şi Bulearcă, lipseau. Un
ajutor, ofiţer mai tânăr, Stanciu, mai puţin îniţiat în aceste probleme, a fost chemat la
poartă de ofiţerul de serviciu. Sopa 1-a luat direct la întrebări, ca la anchete:
434 V i R c; i L IM A x i M

- Ce aveţi cu soful meu, domnilor? în loc să vă îngrijiţi să apărap ţara de hoţi ş:

tâlhari, pgani şi criminali, detoţi derbedeii care mişună pretutindeni, vă legap de oamenn
cuminfi şi conştiincioşi în muncă? Spunefi-mi ce a fâcut soţul meu? Ce faptă nedemnă
sau imorală? Să ştiţi că eu sunt mai „securitate" decât voi! Eu ştiu la ce oră pleacă şi
la ce oră vine acasă. Intrebaţi-mă pe mine ce fel de om este! Sau nu vă ajunge câtă
lume aţi nenorocit până acum?
Luat prin surprindere, de faţă fiind şi doi gradaţi, s-a fastacrt:
- Doamnă, eu nu ştiu nimic, staţi puţin să întreb!
Peste 10 minute s-a întors, şi-a cerut scuze şi ne-a dat asigurarea că nu voi mai fi
chemat. Câteva luni nu m-au mai chemat. Dar din când în când venea cineva pe şantier
şi întreba la birouri despre mine. Când stăpânii de la Bucureşti treceau spre Sinaia sau
Predeal, sau când vreo delegape străină era însoptă de somităţile ţării, nu eram dus să
aclamez pe traseu, ci eram supravegheat la punctul de lucru.
După un timp au început iarăşi să mă cheme pe Vasile Lupu (strada pe care se
afla clădirea Securităţii). întrebau permanent cu cine m-am întâlnit dintre foştii definup
politici? Ce am discutat? Unii din cei ce facuseră pact de neagresiune în penitenciar.
pe care îi întâineam pe stradă sau poate înadins îmi ţineau calea, erau în slujba lor. Re-
ferindu-se la situajia familiară, cu lipsurile inerente începutului, datorat salariului mic şi
lipsurilor generale, îmi tntindeau curse pentru un trai tnai bun.
- Putem să-ţi creăm o shuaţie mai bună, totul depinde de dumneata!
- Adică, ce trebuie să fac?
- Nu e mare lucru. Uite, să stai de vorbă cu cei pe care-i întâlneşti şi să ne spui şi
nouă ce gândesc.
- Şi, drept răsplată, aş putea aspira la gradul de ofiţer de securitate?
- A, nu, doar la cel de ... om de încredere... dându-şi seama târziu de ironia mea.
- De ce nu întrebap' pe fiecare ce gândeşte? Eu v-am spus ce gândesc eu însumi.
Ahul vă poate înşela sau atribui şi cuvinte pe care nu le-am spus, ca să vă facă piăcere
şi să capete încredere în fâvorurile dumneavoastră.
- Ce gândeşti acum, de exemplu.
- La ce vă foloseşte această cunoaştere? Vă este teamă chiar şi de un gând care
v-ar fi împotrivă? Asta denotă marea slăbiciune care stă în mintea dumneavoastră şi a
partidului, teama de a nu pierde situaţia pe care o deţinep' nu prin vreun merit. Cine
şi-a câştigat un drept prin merite personale, este iubit, stimat de însuşi adevărul de
viaţă pe care-l reprezintă. Iar ca persoană, de ce vă temep de mine? Nu mă cunoaşte
nimeni, nu mă ascultă nimeni în aferă de nevastă, profesional sunt neîmplinrt, n-am nici
o răspundere în societate, în sat! Eu v-aş pune o întrebare!
- Ia, pune Maxime, c-ai mai pus şi akele, ne cunoaştem!
- Vă e firică de propria conştiinjă? Ar fi bine dacă ar fi aşa. Ar însemna că mai
avep şanse de îndreptare. Ştiţi ce gândesc? Ce măsuri veţi lua? Dacă nu vă convine
prezenţa mea în societate, duceţi-mă înapoi! Luap-mi sopa şi copilul, lichidaţi-ne!
- De ce vorbeşti aşa?
- A întreba pe cineva ce gândeşte, din postura de securist, de autoritate de stat,
IMN PKNTRIJ CRUCEA PURTATĂ 435

însemnează că respectivul interogat nu are voie să gândească. Şi asta este împotriva

firii omeneşti. Şi pretindeţi, dacă totuşi gândeşte, să spună că gândeşte ce-i convine
autorităţii. De ce avepi această pretenţie, cum că numai dumneavoastră aveţi dreptul
să gândiţi pentru binele poporului acestuia? Şi eu sunt român şt am dreptut să gândesc
şi să acţionez pentru binele acestui neam. Cât mai sunt viu, nu voi înceta să gândesc
cel puţin, dacă altceva nu voi putea face. O spun pentru dumneavoastră: în aceasta stă
slăbiciunea concepţiei comuniste, că îi este frică de cei ce gândesc.
- Bine, gândeşte, dar să nu te mai întâlneşti cu cei pe care i-ai cunoscut. Chiar
dacă ar fi din întâmplare, nu sta cu ei de vorbă!
- Să trec pe lângă om fără să-l salut, fără să-1 întreb dacă-i sănătos? Straşnică
libertate ne-aţi dăruit!
- Artrebui să mulţumip partidului că v-a scos afară!
- Dar nu eu 1-am rugat. Mai aveam de executat încă trei ani de zile. Dar vă spun
încă o dată: dacă prezenţa mea vă jenează, sunt gata să-mi continui pedeapsa. Pe mine
nu partidul m-a scos din închisoare!
- Dar cine?
- Dumnezeu!
- A venit El cu cheile lui Sân-Petru şi {i-a deschis celula?
- Feriţi-vă de blasfemii! A fost plăcerea sau voinţa dumneavoastră să ne eliberafi?
Nu! Noi, împotrivaplăcerii dumneavoastră amfost eliberaţi. Dacă aţi fi dorit eliberarea
noastră, n-aţi fi condifionat-o. Or, cunoaştefi presiunite şi condiponările. latâ, în momentul
de fâfă, situaţiile în care ne puneţi: să nu gândim, să nu vedem, să ucidem în noi fiinţa
raţională şi liberă, care se cheamă OM. Să devenim animate indiferente la ce se petrece
împrejur, având grijă doar de păşunea sau troaca noastră. Ne cereji să fim şi recu-
noscători? Nu vi se pare că pretenţia întrece măsura? Viaţa mea nu depinde de bucata
de pâine mai albă pe care mi-o întindeţi. Tolstoi are o poveste cu o căţea. O ştiţi?
- Spune-o, că văd că te-ai încins!
- După ce-i ucide căţeii, stăpânul, însoţit de schelălăitul căţelei, se întoarce acasă;
ii aruncă o bucăţică de mătnăligă animalului şi acesta îi ltnge mâna. V-aţi putea coborî
la această condiţie?
- Nu! Dar ce vrei să spui?
- Atunci de ce cerep altora? V-aduce{i aminte ce spuneau cei mai mulţi dintre
anchetatori, pentru a obfine declarapile pe care le voiau?
- Nu ştiu la ce te referi!
- Vă vom lua nevestele, vă vom lua fetele şi le vom face curveie noastre, pe voi
vă vom ucide şi vă vom lichida. lar cei anchetafi ar fi urmat să spu-nă: „Bine faceţi, să
trăiţi, sărut mâna, stâpâneT Nu ne cerep asta?
*
Uneori mi se fixa o întâlnire în oraş, într-un punct, la care ofiţerul nu venea. Eu
eram obligat să-l înştiinţez a doua zi, printr-un bilet lăsat la poartă, că am fbst prezent la
locul şi la ora indicată. Dacă se prezenta, lua numai notâ de prezenţa mea, se scuza că
are treburi mai urgente şi-mi fixa altă întâlnire.
436 VIRGIL MAXI
M

Cât am stat prin sat, 1-am întâlnit pe fostul primar din timpul guvemării legionare.
Gheroghe Epseghie, poreclit Sică Ţupan, o rudă mai îndepărtată din partea mamei
Stătuse ascuns patru ani într-o celulă zidrtă de el în beciul casei. leşea din când în când.
noaptea mai ales, şi chiar la muncile câmpului, travestit în femeie. A fost arestat în
1959, condamnat, şi s-a eliberat în 1963, după ce trecuse prin anchete dure şi cunoscuse
Aiudul şi Gherla în dramaticele frământări. Era încă finta atenţiei Securităpi.
De câteva ori Coliban m-a întrebat despre el, dar am motivat că nu cunosc oamenn
din comună, şi nu m-a mai întrebat. Nea Sică fusese întrebat despre mine, dar invocase
şi el că nu ne-am cunoscut personal, şi nu l-au mai întrebat nici pe el. Era priceput
gospodar, invidiat de mulfi pentru grădina lui de legume şi zarzavaturi, mereu nelinişth
de laşitatea oamenilor care îşi plecau capul cu prea mare uşurinjă stăpânirii comuniste
După aşa-zisa Revoluţie (1989), deşi bătrân, era îndurerat că trezirea sufletului
românesc a căzut tot în braţele comuniştilor. Dumnezeu 1-a liniştit de zbuciumul său,
făcându-i parte de un loc unde, nădăjduiesc, să-i fie alinată orice nelinişte. La puţin
timp 1-a urmat şi soţia sa. Şi dânsa fiisese arestată o dată cu el şi makratată; eliberată.
trăise cu inima zdrobită, fiind îngrijorată ca să nu fie copiii persecutaţi. Dumnezeu să-i
odihnească!

Construirea casei

In anii '70, câtva timp n-am mai avut invftapi la Securitate. în timpul acesta am
dărâmat coliba lui moş Toma, care se deteriorase, şi din economiile realizate şi cu
materiale locale (salcâmi) am construit, ajutat de soţia mea, eu zidar'şi ea salahor, o
căsuţă mai omenească, căreia de-a lungul anilor, i-am mai adăugat o bucătărie de vară
şi o magazie.

Bacalaureat şi elev până la 50 de ani

Nevoile familiare crescând, am reuşit să iau, prin examene excepfionale, categorii

de salarizare. Categoria a cincia nu am primit-o pentru că nu aveam studii. Atunci am
facut o cerere la minister şi mi s-au aprobat examene de diferenţă la Liceul teoretic,
dând câte doi ani într-unul (1968-70), am obţinut în primăvara lui '70 bacalaureatul
Aveam 48 de ani. Ii întrecusem pe olteni care-şi luaseră angajamentul să realizeze
planul cincinal în zece ani. Dar pentru obţinerea categoriei era necesar să ai şi Şcoala
de gradul II de construcfii, şi Profesionala. Şi-am zis: „MM//C prostii amjacut eu în
viaţă, hai să lefac şi pe acestea doua". Şcoala de gradul II a durat un an, iar pentru
profesională, având deja bacalaureatul, am dat diferenfa la tehnologia materialelor şi
rezistenja materialelor.
Aşa am putut să mă prezint la examenul de categoria a cincia. în fine, la 50 de ani
ajungeam OM, căci îmbătrânisem elev.
I MN PENTRU C RDCEA PURTATĂ

437

în 1974 s-au înfiinţat facultăţile de subingineri. Fiecare întreprindere trebuia să

trimită doi muncitori bacalaureafi la examene pentru cursurile serale. Cursurile durau
cinci ani; prima condiţie pentru candidat era să fie membru de partid, pentru că cei cu
funcţii nu erau trtraţi şi nu puteau fi promovaţi profesional. Dardupă două săptămâni a
căzut condiţia, pentru că mai erau locuri vacante; un act de clemenţă îngăduia vulgului
să se ridice. Era de prisos să ajung tânăr subinginer, la 55 de ani, epuizându-mă, după
munca pe şantier, cu naveta la Bucureşti, numai pentru titrare. Am rămas şef de formape,
având posibilitatea să mă îngrijesc de educaţia fiicei tnele.

Proces în cadrul intreprinderii

Prin anii '80 m-am întâinit din întâmplare cu un fost prieten de suferinţă de la
Târgşor, Alexandru Pantea, care era căsătorit şi avea doi copii. Era inginer, doctor în
matematică şi fizică, ocupa o funcţie superioară la întreprinderea de refele electrice
Prahova. Ne-am bucurat că ne-am văzut şi ne-am amintrt de titnpurile petrecute în
închisoare. Prin nu ştiu ce antene Secuntatea a aflat de întâlnire şi m-a chemat la
cercetare şi tatonare cu privire la ascendenfa morală şi politică pe care aş avea-o încă
asupra lui Pantea sau asupra altor târgşoreni, cu refenre la lon Puşcaş, doctorul savant
de la Şimleul Silvaniei, cu care Pantea era şi prieten de familie.
Doctorul Puşcaş fbsese în America cu ocazia unor congrese medicale şi voiau să
ştie dacă nu i-am încredinţat prin Pantea vreo misivă sau vreo infbrmaţie. Deşi s-au
convins că nu avusesem aşa ceva în intenţie, mi-au interzis să mai am relapi cu Pantea
şi, eventual, cu Puşcaş, punându-le şi lor în vedere acelaşi lucru. Pentru a nu crea pro-
bleme (soţia lui Pantea era bolnavă de inimă, iar a mea era hipertensivă), atn convenit
să ne evităm. Interdicţia demonstra nu puterea, ci mai degrabă slăbiciunea comuniştilor.
Vrând să mă intimideze de teama unei rearestâri, au regizat un proces în cadrul
întreprinderii. Eram acuzat că sunt element periculos, cu relafii care pot pune în pericol
siguranţa statului etc. Erau prezenţi şefiil Secuntăţii, Diţu, CoHban, un grup de ofiţeri
securişti, conducerea şantierului, directorul Carol Măduţă, toţi inginerii, tehmcienii şi
câteva sute de muncitori.
Prin comportare, cinste şi corectitudine în muncă şi îh raporturile cu oamenii, câş-
tigasem simpatiile conducerii şi ale muncitorilor, aşa că acuzapa lor a stupefiat martoni,
care au depus cele mai lăudabile declarapi. Constatând priza sufletească ce o aveam
in întreg colectivul, au încercat să-i fâcă pe oameni să se teamă de apropierea de mine:
- Vă luaţi angajamentul de a-1 păstra între dutnneavoastră? Căci noi avem despre
el alte păreri?
- Daaa, au răspuns suteie de glasuri.
Scopul urmărit, de a fi discreditat moral, eşuase. După ce comisia a plecat, mun-
crtorii m-au mcurajat şi mi-au strâns mâna. Mulp aveau lacrimi în ochi. Anii deteroare
comunistă nu reuşiseră să pervşrtească în aşa hal sufletele, încât să intre în ascuharea
oarbă. Alexandrică m-a îrisojit pâtia la autobuz:
438 VIRGIL MAXIM

- Domnule Maxim, abia acum am văzut noi cât de ticăloşi sunt ăştia.
La fel au procedat şi cu llie Ţintă, la data aceea contabil la Autobaza I Ploieşti.
care îşi câştigase simpatia întregii întreprinderi. Regizarea a fost cam aceeaşi, dar acc-
laşi şi răspunsul oamenilor

Momentul Brejnev

Buna noastră mamă, URSS, începea să-şi fecă cunoscutâ intenjia de a ne sfaşia
Am fost chemat la anchetă. Cu întrebări ocolitoare, voiau să-mi afle poziţia în aceastâ
problemă. Pentru a-mi distrage atenţia, voiau să declar că sunt vinovat fâfă de partid şi
de ţară, că complotez şi încerc să organizez acţiuni antiguvernamentale şi antistatale
Nu-mi plăcea să am poziţii echivoce şi am dat două declaraţii. în una arătam câ
sunt loial statului, în scopul apărării integrităfii teritoriale, a patriei şi a neamulu
românesc, şi sunt gata să lupt cu arma în mână până la biruinţă sau tnoarte. în a doua
că formele de conducere politică a statului sunt trecătoare, şi, aşa cum au trecut atte
formule istorice, va trece şi cea comunistâ, cu atât mai mult cu cât e împotriva legilor
fireşti ale vieţii: nu a fost cerută de nimeni, ci impusă prin forţă şi neamului românesc
După prima declarafie m-a condus până la ieşire un ofiţer mai tânăr. Scuza partidu
pentru greşelile pe care conducătorii lui le-au facnt fâţă de unii ca mine. Mă gândeam
la sofismul pe care-l învăfase la şcoala de partîd:
- Acuzănd conducătorii partidului, încercaţi să scuzafi partidul de oprimarea
deslănţuită în numele lui asupra întregii ţări, care a distrus elita spirituală a neamuiui.
- Ce mai putem fâce acum, zise recunoscându-şi parcă vina de'participant la
acest sacrilegiu.
- Singura posibilitate, în momentul de fâţă, este să faceţi o declaraţie publică, la
nivel mondial, prin care să arătaţi că, fiind de bună credinţă iniţial, aţi încercat în viaţa
neamului nostru formula materialistă. Dar, după experienţa facută până acum, ap
constatat ficţiunea ei şi, declarându-vă incompetenţa, lăsaţi ahora realizarea fericirii
poporului şi cereţi iertare pentru înşelăciunea în care aţi căzut şi nenorocirile pe care
le-aţi provocat. Aţi fi în felul acesta cel mai mare şi cel mai sincer partid
- Dumneata ştii ce spui? mă privi lung.
- Intrebarea dumneavoastră arată că nu puteţi fece acest lucru: forţe din aferâ
vă obligă să menţineţi stăpânirea asupra lumii, împotriva voii ei. Veţi cădea cum vi s-a
mai spus, când nu vă veţi aştepta. Când veţi zice ,,acum siintem mai tari ca oricând
şi nici Dumnezeu nu ne mai poate dărăma", se va sfarşi.
- Dumneata nu vezi că comunismul ocupă tot pământul?
- Deocamdată, ideea de echitate, dreptate socială şi luptă împotriva exploatatorilor
este, teoretic, fhunoasă şi are priză la popoarele cu orizcmt redus, cu viziune spirituală
minoră. Dar pusă în practică, ea duce la dezastru. Nici unul din popoarele căzute sub
comunism nu şi-a închipuit că va fi egalitate în sărăcie, că se va munci ca şi vitele în jug
sub ameninţarea biciului, că ternniţa va fi spectrul viitorului şi Dumnezeul din inimi va fi
I MN PKNTRU C RUCEA PURTATĂ 439

pângărit. în aceasta stă prăbuşirea concepţiei voastre, că ignoră spiritul. Nu noi, ci

copiii dumneavoastră vă vor aduce prăbuşirea.
- Dacă Dumnezeu ştie că este batjocorit, de ce ne lasă să conducem?
- Ca să vă cunoască lumea! De aceea vă lasă! Ca să vi se dea pe feţă toată
goliciunea sufletească şi micimea, pentru ca nimeni să nu mai poată fi înşelat. Oricâtă
propagandă am fi facut împotriva comunismului, nimic nu ar fi convins mai bine decât
nenorocirea lui, decât ceea ce fâceţi acum pe toată faţa pământului. Singuri v-aţi com-
promis.
Discuţii de feiul acesta aveam aproape întotdeauna şi mă miram că mă iăsau să
vorbesc şi nu treceau la represalii fîzice. Odată însă m-au ameninţat că aş putea fi
internat într-un ospiciu.
- Am mai fost.
- Atunci nu erai nebun, dar acuma eşti!
*
Rămas odată numai cu Coliban, m-a rugat să-i povestesc cum am intrat în Mişcarea
Legionară şi cum am petrecut timpul în închisoare. 1-am povestit de la depunerea
legământului de Frate de Cruce, viaţa de acceptare a suferinţei ca o jertiă de ispăşire
închinată lui Dumnezeu pentru păcatele neamului. Două ore m-a ascuttat fără să mă
întrerupă şi fară să mă privească. Părea sau că este impresionat, sau că vrea să-i
treacă orele din serviciul de noapte. Era ora 22 când s-a ridicat de la birou şi mi-a spus
cu glas solemn:
- îţi dau cuvântul de onoare, de ofiţer de securitate că nu te voi aresta!
M-am uitat nedumerit: nu era nici o legătură cu cele ce i le spusesem. Mi-a plăcut
însâ întărirea cuvântului lui de onoare cu atributul „ofiţer de securitate". Credea că ofi-
ţerii de securitate au onoare? Din punctul lor de vedere... nememicia era onoare. La o
attă întâlnire, m-a întrebat:
- Cum ai fost tu recrutat în FDC în Şcoala Normală, în 1936-37? Eu am facut
liceul la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi suntem cam de aceeaşi vârstă, dar eu n-am
auzit în liceu de organizaţia Frăţiilor.
- Iertaţi-mă, dar de vreo organizape comunistă aţi auzit?
- E adevărat, erau mai mult prin lumea muncitorilor, nu prin şcoli.
- Dar dumneavoastră, dacă-mi permitep, când ap devenit comunist, ca îdeal, nu
ca membru de partid?
- Cum, ca ideal?
- Adică, aţi avut vreodată dorinţa în suflet de a vă angaja într-o bătălie pentru
binele şi fericirea clasei muncitoare şi a lumii? Cum s-a născut lucrul acesta în sufletul
dumneavoastră?
- Măi Maxime, asta-i o problemă mai intimă. A facut un gest cu mâna, ca şi cum
ar fi vrut să alunge un gând care nu-i facea plăcere, din care am înţeles că n-a avut
niciodată un ideal, ci că era mercenar, îşi pusese mintea şi braţul în slujba celui care-1
plătea bine. Apoi, a revraiit la realitate: Eu însă mă nair, pe vremea aia democraţia ro-
mânească avea legi rezonabile. Cum de aţi intrat în conflict cu ea?
440 VlRGIL
MAXIW

- Dumneavoastră greşiţi cu voie sau fară voie. Prin democraţie, confundaţi lumea
politică, partidele, cu sistemul democratic de conducere a statului. Democrafia nu este
nici ideal, nici lume, este un sistem de conducere. Un cumul de principii, norme şi legi
care sunt invocate în numele poporului, demos, care se referă, în special, la sistemul
electoral. Legea majorităjii voturilor dă dreptul partidului cea fost ales să eonducă
societatea, statul, pentru o perioadă înscrisă în Constrtuţie. După alegeri începe neno-
rocirea societăţii care a votat. Pentru a-şi asigura încă un mandat, după ce şi-a organizat
toate structurile statale, câştigătorul va uza de mijloace legale şi ilegale împotriva adver-
sarilor, pentru a-i discredita.
Mişcarea Legionară reclama respectarea legilor democratice, dar a fbst lovitâ
împotriva acestor legi. Nu legionarii au călcat legile democratice, ci partidele care erau
la putere. Legionarii se apărau şi dădeau în vileag ilegalităfile, şi au fost prezentaji ca
agresori şi atentatori la ordinea democratică, iar adevăraţii agresori, drept victime
Când legea democratică a încăput pe mâna celor fără de lege, cine-i mai putea apăra
pe legionari? Actele lor de pedepsire, în numele dreptăţii neamului înşelat, au căzut
împotriva celor cetransformaseră conducerea în act despotic, la adăpostul democrajiei
încercaţi să găsifi de bun sistemui democratic? Dacă era bun, comuniştii de ce
I-au desfiinţat? Căci sistemul a fost bun în acea perioadă pentru comunişti. Afi crescut
la umbra lui prevalându-vă de legea iibertăţii de gândire, de libertatea cuvântului, a or-
ganizării. După ce afi pus mâna pe conducerea statului, prin măsluire şi forţă, democra
fia n-a mai fost bună. Căci venea în conflict cu dictatura proletariatului, cu statul, organ
al puterii partidului, cu justiţia, braţul partidului, cu toată concepţia comunistă, în care
orice conştiinţă, orice autoritate şi institupe, până şi cea eclesiastică, trebuia subordonatâ
comintemului şi iudeo-masoneriei. Comunismul este o sculă în mâinile ei pentru des-
fîinfarea neamurilor şi dominafia lumii.
- Măi Maxime, eu cu tine am să ies la pensie, zise deodată ca şi cum i s-ar fi
revelat o taină.
Afirniafia m-a încurcat. Mai târziu am înţeles ca într-un timp apropiat trebuia să
îasă la pensie. într-o altă zi m-a întrebat:
- Câte feluri de legionari sunteţi voi, mâ?
- Unul. Român cu conştiinţă de slujitor al lui Dumnezeu în viafa neamului
Valoarea actelor săvârşite stă în rapoit direct cu capacitatea de lepădare de lume. Cu
cât cineva a reuşit să-şi înfrângă plăcerile, egoismul, ambifiile de mărire şi să se dăruiascâ
împlinirii nevoilor altora, adică să jertfească fiinfa sa pentru neam, cu atât puterea lui
spirituală e mai mare şi domină peste ceilalfi; nu că vrea el, ci îl impun faptele, darul ce
J-a primit. La legionari selec{ia valorilor se face după capacitatea de jertfă. Spre acest
stadiu tind tofi. Drumul lepădării nu este uşor. Răspunsul pe care-1 dă fiecare încercărilor
prin care trece, arată stadiul de trăire, cota lepădării.
Vi se pare că sunt mai multe feluri de legionari şi aţi ajuns să-i botezaţi în scripte
pe unii mistici, pe alţii ideologi, pe alţii eroi sau mai ştiu eu cum. Legionarii nu s-au
socotit niciodată pe ei înşişi altceva decat ceea ce erau: slujrtori ai lui Dumnezeu în
viafa neamului. ,fiâ vină aici cel ce crede nelimitaf\ a zis Căpitanul. Acesta este în-
IviN PKNTRU CRUCKA PURTATĂ 441

ceputul pentru oricine, indiferent de pregătirea intelectuală şi starea socială. Urcuşul îl

duce pe fiecare la stadiul de luptător conştient, de erou sau de sfânt.
- Cum ajungi de la simplu legionar la elita de care vorbeşte Codreanu.
- Răspunsul laîncercările prin caretreci, arată stadiul spintual, de conştiinţă. Cei din
jur, legionari şi nelegionari, recunosc în tine valoarea spirituală şi o confirmă. Urtaţi, inten-
\\orat sa\x TO\, că \e^cxvar\\ svmt cte^twvi şv căeitvuse vsvpvav pvm vowvţa ptoţme, c\ svmt
facuţi văzuţi de duhul care-i stăpâneşte. La noi nu se fâc promovări, nici după aptitudini
fizice, nici după ochi firumoşi, nici după rudenie sau intervenţii, nici după bacşiş sau după
alte criterii, specifice lumii certate cu morala şi cu Dumnezeu. La noi este un singur cri-
teriu: capacitatea de jettfă. Puteţi să observaţi singur acest fept.
Toţi legionarii care au fost ucişi, au fost aleşi de adversari după acest criteriu. Ei
se aflau la un înak stadiu de renunfare; erau oglinzi în care adversarul nu se putea privi,
conştiinţa îl osândea când îşi raporta faptele lui la faptele legionarului. Pe adversarii
legionarilor nu i-au înspăimântat afirmaţiile lor, ci trăirea lor. Implinirea în formula de
viaţă cerută de Hristos: curăfie, cinste, dreptate, dragoste jertfitoare, nu doar la nivelul
individual, ci ca acte de relaţii inter-comunitare şi inter-statale.
Legionarii nu propun dominapa celui mai tare sau a celui mai diplomat, ci un act
de comuniune în Hristos pentru toată lumea. Ei se fac mesagerii Bisericii, Apostolii şi
Martirii ei în acest veac în care doar nebunii mai sunt în stare de asemenea acte. Oa-
menii raţionali îşi asigură condiţii de viafă fhamoasă, adormindu-şi conştiinţa respon-
sabilrtăfii pentru fiiptele lor în faţa lui Dumnezeu. ^
Coliban mă lăsa să mă desfăşor, studiindu-şi folosul din această declaraţie pro
veritas.
- Dumneavoastră personal, ca toţi cei ce conduc acum statul, v-aţi pus vreodată
problema renunfării pentru binele societăţii? Eu văd că toţi trăiesc prost şi numai
dumneavoastră, conducătorii, trăip bine. Unde este, practic, binele, fericirea poporului,
cea materială, singura pe care o constderap valoare? '
- Dar voi, sunteţi unii simişti, alţii codreneştil
- Nu există aşa ceva decât în viziunea celor ce atentsază împotriva unităjii legionare.
Partidul comunist speculează poziţia unor disidenfi şi bate pe ea moneda calpâ.

- Sunt legionar disciplinat şi subordonat ierarhic. Mişcarea Legionară este o or-

ganizafie bazată pe ordine şi disciplină, şi disciplina este o condiţie interioară a fiecârui
legionar. ,JFÎi disciplinat legionar, câci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi şeful şi
la bine şi la greu", e prima din legile de bază ale acestei unitâţi de luptă.
Când a sosit greul, mulţi din cei ce credeau că prin Mişcarea Legionară îşi pot
atinge interesele, pentru a scăpa de suferinţă, s-au dezis ca legionari şi au ieşit din uni-
tatea de ascultare, părăsind unitatea de luptă. în loc să-şi vadă propria greşeală, aruncă
învinuiri asupra celui (celor) din ascuharea căruia s-au desprins. Ei au căzut (au fost
vânaţi) în mâna duşmanului şi prin ei duşmanul loveşte în Mişcare şi în însăşi fiinja
neamului românesc. Prin aceştia se zădămiceşte biruinţa legionară.
- Voi vreţi să ajxmgeţi la putere, rânji Coliban ironic.