Bisericile de Lemn Din Judeul Alba

Bisericile de lemn din județul Alba
Ana Dumitran
Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia
După cercetarea minuțioasă a acestor monumente în anii ’60-’70 ai veacului trecut de către
Ioana Cristache-Panait1, dublată aproape de cea a lui Marius Porumb, al cărui interes s-a concentrat
doar asupra picturii parietale și de icoane 2, puține lucruri au rămas neobservate sau nelămurite. La
aproape o jumătate de secol după aceste demersuri, în condițiile aplicării legii 63/1974, care a vizat
adunarea din teritoriu a patrimoniului artistic mobil deținut de Biserica Ortodoxă Română, dar și a
schimbărilor inerente intervenite în viața comunităților în ultima jumătate de secol, o reluare a
subiectului se recomandă ca oportună măcar și numai pentru a verifica, sub aspect cantitativ, cât mai
există din ceea ce au văzut cercetătorii anteriori. Se mai pot adăuga motivații ce vin dinspre anume
resorturi ale vieții culturale și economice actuale, care țintesc la transformarea acestor construcții în
obiective de interes turistic. Un astfel de deziderat este cât se poate de îndreptățit, bisericile de lemn
din județul Alba reprezentând, fără îndoială, un adevărat tezaur, datorită valorii artistice de excepție a
ansamblurilor de pictură care le împodobesc, chiar dacă sub aspect arhitectonic nu se ridică la
înălțimea monumentelor similare din Maramureș sau Sălaj.
În continuare, în acest context, bisericile de lemn vor fi doar enumerate, cu câteva date sumare
care au pretenția că aduc la zi informațiile referitoare la pictori și la locația actuală a patrimoniului
mobil, dar și cu referiri la anii construcției ori ai dispariției, acolo unde se cunosc, și la amplasamentul
actual, dacă între timp biserica a fost mutată. Pentru ca subsolul textului să nu fie prea obositor,
trimiterile la lucrările proprii au fost evitate. Informații bibliografice suplimentare se pot găsi în studiul
publicat în anul 2012 în nr. XII al revistei Patrimonium Apulense.
Acmariu: biserica înălțată în 1768; ajunsă în stare de ruină, a fost mutată în Alba Iulia, în incinta
Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul, înființată în 1990. Pictura tâmplei, dispărută, a fost atribuită de Ioana
Cristache-Panait fraților Stan și Filip din Rășinari și lui Toma, ale căror nume au rezultat din lectura
defectuoasă a inscripției de pe un epitaf 3. Ilustrația publicată de cercetătoare, astăzi singura urmă a
acestei picturi, nu este concludentă pentru susținerea atribuirii. Fotografii descoperite în arhiva
Muzeului Național al Unirii atestă cu certitudine că ușile împărătești, și ele dispărute, au fost pictate de
Simon din Bălgrad, și că biserica a avut icoane pe sticlă atribuibile lui Petru din Topârcea, a căror
locație actuală este de asemenea necunoscută. Alte icoane pe sticlă semnalate de Ioana Cristache-
Panait, datate 1821 și 1829 și atribuite lui Simion Poienaru și Pavel Zamfir din Laz 4, au dispărut și ele;
la fel icoanele pe sticlă publicate de Gelu-Mihai Hărdălău, datate 1821 și 1834 și atribuite lui Simion
Poienaru din Laz și lui Ioan Costea din Lancrăm 5. A rămas doar epitaful, păstrat în colecția de
patrimoniu a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, din a cărui inscripție – 1771. Stan Zugrav i brat
ego Iacov, sin popii Radu, Ilinca, Dumnezeu să-i erte. Toma. 1771 – doar numele lui Stan (din
Rășinari) trebuie reținut ca autor al picturii.
Aiudu de Sus: biserica înălțată de săteni înainte de 1750, cu permisiunea împărătesei Maria
Theresia, a fost mutată la Aiud în 1785, unde a dispărut după 1906. Nicolae Iorga, care a vizitat-o în
acel an, a mai văzut urme de pictură 6, pe care Ioana Cristache-Panait le-a pus pe seama fie a lui Ion de
la Beriu, autorul icoanei Iisus Hristos Pantocrator, înconjurat de apostoli, datată 1749, păstrată în
colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, fie a autorului necunoscut al icoanei din 1768 a Maicii
Domnului cu Pruncul, semnalată în 19007, pierdută între timp.
1
Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de continuitate şi creaţie
românească, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1987.
2
Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania. Sec. XIII-XVIII, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1998.
3
Ioana Cristache-Panait, op. cit., p. 57.
4
Ibidem.
5
Gelu-Mihai Hărdălău, Şcoli de zugravi pe raza Eparhiei de Alba Iulia, în Îndrumător Pastoral, V, 1981, p. 175-176.
6
Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2009, p. 251.
Alba Iulia – Lipoveni: biserica ortodoxă, dispărută după construirea, cel mai probabil în 1794, a
bisericii de zid8. Au supraviețuit 15 icoane prăznicare pictate pe ambele fețe, realizate în 1766 de Stan
din Rășinari, o icoană a Pantocratorului datată 1783 atribuibilă lui Simon din Bălgrad, candela și
cădelnița donate în 1768 de Manu Karandoni de la Melnik și un fragment dintr-o cădelniță donată în
același an de Constandin Nedelcu de la Racoviț (ambele localități din Bulgaria).
Alba Iulia – Maieri I: biserica ortodoxă, dispărută după edificarea, în 1795, a bisericii de zid.
Dintre icoanele pictate de Simon din Bălgrad, au dispărut cele patru împărătești, realizate în 1790 9,
supraviețuind doar șase prăznicare, datate în 1782, 1783 și 1784.
Albac: biserică înălțată în 1752, mutată în 1908 la Florica (jud. Argeș) și în 1955 la Olănești
(jud. Vâlcea). Pictura parietală datorată lui Simion Silaghi-Sălăgeanu 10 a dispărut în 195811. Au rămas
în biserica de zid din Albac diverse icoane pictate în 1778 de Gheorghe fiul lui Iacov și Simion
Silaghi-Sălăgeanu și în prima jumătate a sec. XIX de Simion Silaghi-Sălăgeanu și Dimitrie Dimitriu
din București.
Alecuș: despre biserica atestată în 1733 se afirmă, la 1761, că fusese cu ceva vreme înainte
dotată și frumos pictată prin grija lui Tode Puskás 12. Ea a fost înlocuită în 1815 de biserica actuală, de
zid13.
Almașu de Mijloc: biserica menționată de conscripțiile secolului al XVIII-lea, azi dispărută, a
fost împodobită cu icoane pe sticlă pictate la sfârșitul sec. XVIII de Nicolae din Ludoș și în 1839 de
Ioan Pop de la Făgăraș, tot din prima jumătate a sec. XIX fiind și prăznicarul cu 12 scene pictat pe
lemn în atelierul familiei Silaghi din Abrud.
Arada: vechiul lăcaș a fost înlocuit în 1847-1848 prin biserica de zid 14.
Arieșeni: biserica actuală, construită în 1791, a fost pictată în 1829. Numele pictorului, Mihai de
la Abrud, s-a transmis doar prin tradiție; în tavanul unei „case a toacelor” Ioana Cristache-Panait a
identificat bârne recuperate din biserica anterioară, cu resturi de pictură, pe care le-a atribuit lui
Gheorghe fiul lui Iacov15.
Asinip: construită în 1810, biserica dărâmată de vânt în 1906 16 succedase unui alt lăcaș, reparat
la mijlocul sec. XVIII de preoții Toader și Petru17.
Băgău: înălțată de strămoșii preotului Vasile, care a reparat-o 18, poate chiar în 1756, an
consemnat pe poarta fostei incinte, biserica a fost din nou renovată în 1847, când a fost încorporată
clopotnița, anterior o construcție separată. Pictura parietală interioară, executată în 1806, poate fi
atribuită lui Teodor Ciungar și fiilor săi, Nicolae și Iacov; pictura pronaosului, acum exterioară, este
databilă la mijlocul sec. XVIII. Câteva icoane pe lemn, considerate de Ioana Cristache-Panait ca
aparținându-i lui Toader Zugravul și mijlocului de secol XVIII 19, au fost pictate de fapt de Iacov din
Rășinari.
7
Şematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul
Domnului 1900, Blaj, 1900, p. 118.
8
Daniel Dumitran, Spre o reală toleranţă pentru răsăriteni? Problema concivilităţii în oraşele libere din Transilvania, în
Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 15/II, 2011, p. 275-278.
9
Muzeul Național al Unirii, colecția de documente, inv. 4292/58, f. 3v.
10
Ioan Rusu Abrudeanu, Moţii. Calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit, Bucureşti, 1928, p. 489.
11
12
Greta-Monica Miron, „... porunceşte, scoale-te, du-te, propovedueşte ...“ Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Cler
şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004, p. 326.
13
Șematismul ... 1900, p. 173.
14
15
Ibidem, p. 43-44.
16
Ibidem, p. 82.
17
Greta-Monica Miron, op. cit., p. 332.
18
Ibidem, p. 332.
19
Beldiu: construită în 1816, în locul celei atestate documentar anterior, biserica a dispărut după
193220.
Berghin: în 1820 a ars o biserică, posibil cea greco-catolică 21, a cărei vechime poate fi coborâtă
până în 1774, anul înființării parohiei 22. Refăcută în 1824, cu hramul „Sf. Apostoli Petru și Pavel”,
biserica unită a fost înlocuită în 1900 cu un lăcaș strămutat de la Gârbova de Jos, care a preluat hramul
celui anterior. Ajuns în stare de ruină în anii ’70 ai veacului trecut, acesta a fost adus în Alba Iulia și
amplasat pe zidul cetății bastionare, pentru a marca locul unde fusese, până la începutul sec. XVIII,
sediul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei. Despre icoanele pictate de Ivan din Rășinari și Gheorghe
fiul lui Iacov, păstrate în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, nu se mai poate spune cu
certitudine dacă au fost și ele aduse de la Gârbova de Jos împreună cu biserica sau au aparținut
bisericii/bisericilor anterioare din Berghin. Epitaful pe care Ioana Cristache-Panait a citit inscripția
Pomenește Doamne Gheorghe, Teodor, Simon, identificându-i – greșit – pe cei trei cu pictorii
lăcașului23, nu se mai păstrează.
Situată în apropierea celei greco-catolice, puțin mai sus pe deal, biserica ortodoxă din Berghin,
posibil cea construită în 172124, a supraviețuit până în preajma anului 1960.
Biharea: biserică înălțată în 1872; icoane pe lemn pictate în 1780 și 1798, atribuite lui Simion
Silaghi-Sălăgeanu25; icoană pe sticlă datată 1798, aparținând primei generații de pictori de la Nicula.
Blandiana, existentă la 1733, conferită ortodocșilor în 1761, biserica a dispărut fie ca urmare a
construirii noului lăcaș de zid ortodox, cândva înainte de 1805 26, fie – dacă a fost cedată ulterior
minorității greco-catolice –, după înălțarea celui de zid greco-catolic, în 1867 27.
Boz: menționată în conscripția inochentiană din 1733, la 1761 se afirma despre biserica de aici
că nu se știe de cine și când a fost construită 28, semn al unei mari vechimi. Atribuită la 1761
ortodocșilor, e greu de spus care a fost soarta sa ulterioară: a supraviețuit până la începutul sec. XX ca
biserică ortodoxă sau aceasta este biserica greco-catolică despre care la 1806 se afirmă că era în stare
slabă29? Cert este doar că, la 1898, s-au făcut demersuri – rămase nefinalizate – pentru preluarea de
către ortodocșii din Boz a bisericii de lemn din Pianu de Sus, spre a se evita pericolul convertirii
credincioșilor, asaltați de greco-catolicii a căror biserică – acum de zid ! – nu mai era nici ea
folosibilă30 și care le propuneau să edifice împreună o biserică unită 31.
Brăzești: una dintre cele mai frumoase biserici de lemn din Apuseni, iremediabil afectată de
mutarea în Alba Iulia (zona Stația de Salvare). Din valorile artistice care o făceau remarcabilă au
supraviețuit doar cele două ancadramente ale intrărilor de pe latura de sud, de pe care Ioana Cristache-
Panait a recuperat prețioasa informație a momentului construcției: anul 1769 32. Pictura parietală s-a
pierdut în totalitate. Din consemnările și fotografiile publicate de Ioana Cristache-Panait rămâne ca
certă doar executarea picturii altarului și a tâmplei de către Teodor Ciungar, în 1784. Indicat ca posibil
colaborator, Simion Silaghi-Sălăgeanu a realizat doar icoanele împărătești, după cum se poate vedea
din fotografia ce ilustrează imaginea Pantocratorului tronând33, semnată de altfel de artist și datată
1802, la fel ca și cea a Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în 180534. Acestea și încă opt piese
20
Ibidem, p. 134.
21
Ibidem, p. 52.
22
Șematismul ... 1900, p. 528.
23
Ioana Cristache-Panait, op. cit., p. 52-53.
24
25
Marius Porumb, op. cit., p. 41.
26
Consiliul Județean Alba. Monumente de cult din patrimoniul cultural al județului Alba, Zona Alba, p. [96].
27
Șematismul ... 1900, p. 138.
28
29
Consiliul Județean Alba. Biserici din patrimoniul cultural al județului Alba. Zona Sebeș, f. l., f. a., p. [90].
30
Șematismul ... 1900, p. 528.
31
Gheorghe Fleșer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, Biserici românești de zid din județul Alba, I, Protopopiatul Ortodox Sebeș,
Editura Altip, Alba Iulia, 2005, p. 16.
32
33
Ibidem, p. 48.
34
Gelu-Mihai Hărdălău, Zugravii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în judeţul Alba, în Apulum, XIX, 1981, p. 405, 412.
repertoriate de Gelu-Mihai Hărdălău și Virgil Grosu mai sunt cunoscute astăzi doar din fișele de
evidență, din păcate neînsoțite de ilustrație, păstrate în arhiva Muzeului din Alba Iulia. Pentru
decorația naosului, numele Stan, Ion și Gheorghe, citite de Ioana Cristache-Panait într-o inscripție din
absidă, unde cei trei sunt indicați ca ctitori, și interpretate ca un pomelnic al pictorilor Stan din
Rășinari, Ion de la Beriu și Gheorghe fiul lui Iacov, nu își găsesc acoperire în imaginea reprodusă 35.
Nici lectura lor se pare că nu a fost corectă, Marius Porumb propunând varianta „Bostan Iancu și
Gheorghie” și extinzând contribuția lui Teodor Ciungar și asupra picturii din restul bisericii 36.
Bucerdea Grânoasă: despre comunitatea românească de aici știm că la 1733 avea biserică,
posibil de o vechime considerabilă căci, în jurul anului 1745, a fost înălțată o biserică nouă, prin
contribuția unei femei din familia nobiliară Macslás 37. O nouă restaurare a avut loc în 1800, dar până
în 1887 lăcașul – despre care Șematismul jubiliar al Mitropoliei blăjene ne spune că era de lemn 38 – a
ajuns din nou o ruină. O biserică de zid va fi înălțată în imediata sa vecinătate în anul 1908, ea
moștenind de la cea veche doar un clopot cu o inscripție latină dificil de descifrat.
Bucerdea Vinoasă: comunitatea greco-catolică și-a înălțat o biserică de lemn în 1861, înlocuită
în 1881 cu un lăcaș de zid39.
Căpâlna (com. Săsciori): o biserică de lemn a existat în vechea vatră a satului, în locul numit
Pârloguri40.
Căpâlna de Jos: lăcașul atestat de conscripția inochentiană, pictat de sau prin grija lui Petru
Fleșar din Cistei cândva între 1745-175041, a revenit în 1760 credincioșilor ortodocși. Atașamentului
pentru ortodoxie i-a luat în timp locul opțiunea pentru unirea cu Roma, astfel încât la 1790 s-a
reînființat parohia greco-catolică, iar la 1834 se pare că aceasta i-a înglobat pe ultimii convertiți. Ce s-
a întâmplat însă cu vechea biserică nu se știe. Tradiția locală a păstrat amintirea a două biserici de
lemn, una ortodoxă, alta greco-catolică, în locul cărora se înalță astăzi falnicul așezământ de piatră
ridicat în 1863. O vreme acesta a mai adăpostit un clopot din 1791, astăzi pierdut, și două icoane
datorate pictorului Nicolae din Feisa, databile tot în anii de sfârșit ai secolului XVIII, păstrate în
colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia.
Căptălan: înălțată în 1827, biserica a fost demolată în 193242.
Căpud: demolată după 1932, biserica înălțată în 1854 o înlocuia pe cea atestată documentar în
sec. XVIII43, de la care au rămas un clopot din 1752 (păstrat în biserica cea nouă, de zid), o icoană a
Maicii Domnului cu Pruncul atribuibilă lui Gheorghe Tobias din Abrud, o icoană a Pantocratorului
atribuibilă lui Iacov din Rășinari și două icoane realizate în 1797 și 1802 de Gheorghe fiul lui Iacov
(toate păstrate în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei).
Cărpiniș (Roșia Montană): despre o biserică de lemn construită în 1784 se spune că a fost
mutată în localitatea Lazuri din jud. Satu-Mare 44, probabil în contextul construirii lăcașului de zid, în
1914-1918. Ușile împărătești îi fuseseră deja dăruite lui Ionel I. C. Brătianu, în 1908 45. De la această
biserică au rămas moștenire 24 de icoane de praznic pictate pe sticlă în 1834 de Ioan Pop de la
Făgăraș, păstrate astăzi în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei. De la biserica anterioară,
atestată în 1761, au rămas trei icoane pe lemn pictate în 1718 de Popa Ivan din Rășinari, ajunse încă în
perioada interbelică la Muzeul „Astra” din Sibiu.
35
36
Marius Porumb, op. cit., p. 58.
37
38
Șematismul ... 1900, p. 190.
39
Monumente ... zona Alba, p. [34].
40
Gheorghe Fleșer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, op. cit., p. 17.
41
42
43
Ibidem, p. 134.
44
Ibidem, p. 118.
45
Ibidem, p. 118.
Cenade: biserica românească atestată de conscripția din 1733 a dispărut curând. Prin contribuția
lui Onofrei Oprea din Broșteni și Besu Oprea din Cenade, o nouă biserică de lemn a fost construită pe
terenul oferit de contele Gheorghe Bánffi 46, acesta fiind lăcașul menționat de conscripția generalului
Buccow. Situată în imediata vecinătate a casei parohiale, biserica a primit odoare noi în 1798 și 1813,
prin grija mai multor membri ai familiei Suciu, care l-au angajat în acest scop pe pictorul Petru din
Topârcea. O parte din zestrea dăruită atunci (ușile împărătești și două sfeșnice) împodobește astăzi
biserica de zid înălțată în 1912 pe un amplasament nou, mai spre mijlocul satului.
Cergău Mare: biserica atestată în sec. XVIII a fost distrusă de un incendiu înainte de 1804, de
când datează actuala biserică de zid. Un fragment din friza apostolilor a mai fost vizibil până în 2010
pe scândurile cu care a fost acoperită încăperea de la baza turnului. Pictura a fost realizată în preajma
anului 1780 de Gheorghe fiul lui Iacov.
Certege: vechiul edificiu cu hramul Sf. Gheorghe, pentru care Popa Ivan și Nistor din Rășinari
au pictat în 1720 câteva icoane monumentale și care, din 1752 până în 1930, a adăpostit iconostasul
pictat de Vasile Zboroschi și sculptat de Ion Tâmplarul, a fost înlocuit în prima jumătate a sec. XIX de
cel actual, probabil ca urmare a convertirii, în 1811, a unei mari părți a credincioșilor la greco-
catolicism. Noua biserică, renovată în 1872, a mai moștenit de la cea veche icoane pictate de Simion
Silaghi-Sălăgeanu în 1791, 1794 și 1808 și de Nicolae Corcheș în 1828 și 1842.
Comunitatea ortodoxă și-a înălțat o altă biserică, cu hramul Sf. Nicolae, care a fost împodobită
de pictori formați în atelierul lui Simion Silaghi-Sălăgeanu de la Abrud, în special de Nicolae Corcheș.
Cetatea de Baltă: despre biserica atestată la 1733, situată într-o margine a așezării, un fel de
suburbie denumită Magoshegy, se afirma la 1761 că nu beneficiase de nicio renovare pe parcursul
primei jumătăți a sec. XVIII 47. Printre localnici a rămas amintirea unei biserici de lemn situată în
vechiul cimitir, la ieșirea spre Tătârlaua, care ar fi ars într-un incendiu, la o dată necunoscută, cu
siguranță însă anterioară anului 1886. Au supraviețuit icoane pictate de zugravii de la Feisa: Iacov și
fiii săi Gheorghe și Nicolae, precum și o veritabilă colecție de icoane pe sticlă, toate păstrate la casa
parohială.
Cetea: biserica atestată de conscripțiile secolului al XVIII-lea, rămasă în folosința ortodocșilor, a
fost înlocuită în 1811 de o construcție de zid 48. Lăcașul comunității greco-catolice, edificat în 1841, a
fost demolat din aceleași rațiuni în 192649.
Cheia: de la biserica dispărută în 1920 au rămas 12 icoane prăznicare atribuibile lui Simon din
Bălgrad, trei icoane atribuibile lui Gheorghe fiul lui Iacov, o icoană atribuibilă lui Gheorghe Tobias
din Abrud și o icoană pictată de Martin Simion din Galda de Sus în 1803. Antimisul din 1761, de la
mitropolitul Gavriil al Moldovei, a fost depus în 1958 în colecția de patrimoniu a Mitropoliei Clujului.
Cheile Cibului: biserica mănăstirii, construită pe la 1793, pictată, a dăinuit până în 1874 50.
Cib: comunitatea greco-catolică a avut o biserică de lemn pentru care nu se pot oferi informații
cronologice.
Cistei-Târnave: în Șematismul jubiliar al Mitropoliei Blajului se afirmă că biserica de lemn din
Cistei ar data din 174451. Totuși, la mijlocul secolului al XVIII-lea ea era considerată foarte veche 52,
semn că la 1744 a avut loc doar o reparație, care va fi fost probabil consemnată într-o pisanie încă
accesibilă la 1900. La scurtă vreme, în 1912, prin construirea bisericii actuale, de zid, cealaltă s-a
risipit, supraviețuind din ea doar un clopot datat 1548 și câteva icoane pictate în 1752 de Oprea
Zugravul și în 1799 de Simon din Bălgrad, păstrate în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei și
în cea a Muzeului Național al Unirii.
46
47
Ibidem, p. 326.
48
49
50
Ibidem, p. 43.
51
Șematismul ... 1900, p. 192.
52
Cisteiu de Mureș: biserica de lemn considerată a aparține secolului XVII, în care Ioana
Cristache-Panait a mai văzut urme de pictură, pe care le-a atribuit lui Vasile Ban din Feisa 53, a fost
reconstruită în 1983-1985.
Ciugud: ambele confesiuni, ortodoxă și greco-catolică, au avut câte o biserică de lemn, dispărute
în primele decenii ale sec. XX. Despre cea greco-catolică, demolată în 1938, se știe că data din 1852 54,
posibil doar anul unei refaceri a bisericii din 1752, de asemenea o reconstrucție a lăcașului atestat de
conscripțiile din 1733 și 175055. Cea ortodoxă, construită după acest moment, exista în 1787 56. Din
zestrea lor, bisericile de zid actuale au moștenit clopotele, din 1747, respectiv 1806, iar o icoană
atribuibilă lui Simon din Bălgrad a ajuns, în perioada interbelică, în colecția Liceului albaiulian „Mihai
Viteazul” (actualul Colegiu „Horea, Cloșca și Crișan”), de unde a fost transferată la Muzeul Național
al Unirii.
Ciugudu de Sus: biserica, despre care la 1761 se știa că fusese sfințită de episcopul Atanasie
Anghel57, a fost înlocuită în 1853 de actualul lăcaș de zid58.
Ciuguzel: construită în 1678, renovată în 1804, biserica a fost demolată în 1925 59.
Ciumbrud: cea mai veche biserică atestată documentar, la 1761, nu a fost de lemn 60, ci de piatră
și fusese construită în 175861.
Colibi: amplasată inițial în cimitir și adusă pe locul actual după primul război mondial, poate în
1922, biserica are o vechime apreciabilă, care nu mai poate fi însă estimată, din cauza refacerii
radicale de a care a beneficiat în ultimii ani.
Copand: construită cândva între 1733-1750 de Toader Todoraș și Todor Rad 62, inițial pe un alt
amplasament, biserica a fost mutată în 1856, tot atunci fiind pictată de frații Ștefan și Matei Șarlea din
Feisa63.
Coșlariu: amplasată lângă casa parohială, vizavi de lăcașul actual de zid, biserica demolată în
preajma anului 1943 data din 1795. Două icoane pictate de Gheorghe fiul lui Iacov în 1788 și 1791
fuseseră moștenite de la biserica anterioară; lor li s-a mai adăugat o icoană în 1842 și două cruci de
dimensiuni mari, una atribuibilă lui Vasile Ban din Feisa și databilă la începutul secolului al XIX-lea,
cealaltă pictată în 1868 de Toma Poienaru din Laz; toate se păstrează în colecția Muzeului Național al
Unirii din Alba Iulia.
Crăciunelu de Jos: biserica anterioară celei actuale, de zid, înălțată în 1819 64, trebuie să fi fost
un edificiu de lemn, din moment ce renovarea ei la mijlocul sec. XVIII a putut fi suportată doar de
două persoane65.
Cricău: biserica atestată la 1733, rămasă ortodocșilor, a fost înlocuită în 1824 sau 1839 de una
de zid. O a doua biserică de lemn a fost construită în 1825 de greco-catolici și dezafectată în 1910 66.
Cunța: biserica de lemn atestată de conscripțiile veacului al XVIII-lea a dăinuit până în 1903,
când a început edificarea celei de zid67.
53
54
Ibidem, p. 60.
55
Greta-Monica Miron, op. cit., p. 333-334.
56
57
58
Șematismul ... 1900, p. 162.
59
60
Ibidem, p. 38.
61
62
Ibidem.
63
64
Șematismul ... 1900, p. 193.
65
66
67
Daia Română: necesară comunității ortodoxe, rămasă după 1762 fără lăcaș de cult, biserica de
lemn a fost construită cândva înainte de 1786, de când datează icoanele împărătești, semnate de Petru
din Topârcea, păstrate în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei. Situată în partea de est a
satului, biserica a fost demolată în 192668.
Deal: biserica atestată în sec. XVIII se afla la marginea așezării, pe locul numit „Gruieț”;
conform tradiției, încă la sfârșitul acelui veac ea a fost mutată în Miercurea Sibiului, după construirea
bisericii de zid69, pentru care se poate oferi ca dată a finalizării anul 1790.
Dealu Geoagiului: construită în 1742, biserica adăpostește un număr important de icoane pe
sticlă pictate la Nicula, icoane pe lemn datorate lui Gheorghe fiul lui Iacov și Simon din Bălgrad, dar
și o icoană mai veche, a Sfântului Nicolae cu scene din viață, databilă în sec. XVII, absida altarului și
tâmpla fiind și ele pictate, de un artist anonim, spre mijlocul sec. XIX.
Decea: biserica ortodoxă, atestată în 1750, a dăinuit până în 1911 70. Greco-catolicii și-ar fi adus
în 1820 o biserică de la Măgina, de care s-au folosit până în 1904 71.
Doștat: construirea încă în 1866 a unei noi biserici de zid 72 îndreptățește presupunerea că cea
anterioară, construită cu doar un secol mai înainte, a fost de lemn. Aceasta a înlocuit, la rândul său, un
edificiu ajuns în ruină din cauza vechimii, întemeiat de o catolică din familia nobilă Rácz 73.
Drașov: biserica înlocuită în 1775 de o construcție de piatră a fost, cel mai probabil, din lemn 74.
Drâmbar: biserica ortodoxă, de lemn cu absida de piatră, anterioară anului 1761, a fost mutată
pe amplasamentul actual în 1878, din cauza unor alunecări de teren. Conform unui inventar din 1859,
biserica era zugrăvită, dar pictura s-a pierdut parțial la refacerea din 1878, parțial în 1891-1892, când a
fost aşternută actuala pictură, prin strădania lui Ilie I Poienaru din Laz şi a fiului său Partenie 75.
Restaurat în 1994, lăcașul mai adăpostește din vechile podoabe două icoane pe sticlă datate 1796 și
1804, aparținând primei generații de pictori de la Nicula.
Biserica greco-catolică, construită între 1761-1831, refăcută în 1848, a fost adusă lângă cea
ortodoxă în 1899, din aceleași motive. A dispărut discret după reunificarea confesională din 1948 76.
Dumbrava: biserica anterioară celei de zid construită în 1867 a putut fi de lemn. Din patrimoniul
ei a supraviețuit doar o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul datată 1738, atribuibilă lui Nistor din
Rășinari, păstrată astăzi în biserica Mănăstirii Dumbrava.
Dumbrava-Marga: în 1750 o biserică de piatră lua locul celei de lemn, deja distrusă 77.
Dumitra: despre biserica dezafectată în 1909 și vândută pentru ridicolul preț de o coroană și 90
fileri se afirma, la 1865, că era veche de 230 de ani 78; din zestrea ei a rămas doar o icoană de mari
dimensiuni, cu scena Intrării în biserică a Maicii Domnului, pictată de Simon din Bălgrad, păstrată la
Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.
Făget: reconstruită în 172179, biserica a dispărut după 1872, când i-a luat locul edificiul de
80
piatră . A supraviețuit un număr impresionant de icoane, datorate lui Nechita Zugravul (1754), Iacov
din Rășinari (mijlocul sec. XVIII) și fiului său Nicolae din Feisa (1774-1775).
68
69
Gheorghe Fleșer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, op. cit., p. 36-37.
70
Arhivele Naționale. Serviciul Județean Alba, fond Parohia Ortodoxă Decea, dos. 1/1906, f. 1r.
71
72
Șematismul ... 1900, p.
73
Greta-Monica Miron, op. cit., p. 330-331.
74
75
Ioana Rustoiu, Gheorghe Fleşer, Bisericile satului Drâmbar – clarificări necesare, în Apulum, XLIV, 2007, p. 522-524.
76
Ibidem, p. 518-520.
77
78
Arhivele Naționale. Serviciul Județean Alba, fond Parohia greco-catolică Dumitra, dos. 1/1865, f. 8r.
79
80
Șematismul ... 1900, p. 175.
Fărău: biserica greco-catolică, înălțată în 1814 81, a supraviețuit până în 192682. Biserica
ortodoxă, renovată înainte de 1761 de preotul Dumitru 83, a fost reconstruită în 1842, fiind folosit și
materialul recuperat de la o biserică din Sâniacob (jud. Mureș) 84. Pictura datează tot de atunci și
aparține, cel mai probabil, pictorului local Ion Moldovean, format în ambientul de la Feisa. Mai vechi
cu aproape un veac sunt icoanele împărătești, semnate de Iacov din Rășinari la 1758. Acestea,
împreună cu alte icoane aparținând pictorilor de la Feisa, una datată 1818, se păstrează în colecția
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei.
Feneș: bisericii atestate în 1733 i-a luat locul încă din 1750 o biserică de zid, cea cu hramul
Nașterea Maicii Domnului85.
Galați: biserica atestată la 1733 a fost înlocuită în 1823 cu alta tot de lemn, care a dispărut în
192986.
Galda de Sus: la 1761 existau două biserici, despre care tradiția susține că erau din lemn.
Patrimoniul lor mobil a fost moștenit de biserica de zid înălțată spre sfârșitul sec. XVIII, devenită
singura biserică a comunității reunificate religios. Se remarcă crucea de argint aurit dăruită de
voievodul Matei Basarab în 1645, icoane din sec. XVII și XVIII, unele datorate lui Grigore Ranite din
Craiova (păstrate parțial în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, parțial în cea a Muzeului
Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca), Simon din Bălgrad (păstrate trei în biserică și una, datată
1782, în colecția arhiepiscopală), Oprea Zugravul și Stan din Rășinari (datate 1743, respectiv 1782,
păstrate în colecția Arhiepiscopiei albaiuliene).
Galtiu: construită în 1748, biserica a fost demolată în 190787.
Găbud: despre biserica ctitorită în 1776 de Gheorghe Crăciun şi soţia sa Simina s-a crezut că a
fost cea greco-catolică și că a fost strămutată la Găbud în 1874-1875 din satul învecinat Gheja (jud.
Mureş), după construirea aici a bisericii de zid 88. În realitate la Găbud au existat două biserici de lemn:
cea a greco-catolicilor, cărora le-a revenit în 1762 singurul lăcaș de cult al satului, pe care l-au înlocuit
în 1875 cu altul89, dispărut după unificarea confesională din 1948; și cea ortodoxă, construită în 1776
sau poate chiar în 1774, acest an fiind vizibil atât pe bolta absidei, cât și pe cea a naosului, în
medalionul dedicat lui Iisus Emmanuel, anul 1776 rămânând doar ca reper pentru executarea picturii
absidei. Opt icoane de mari dimensiuni, jumătate destinate iconostasului, au fost pictate în 1777 de
Nicolae din Feisa, în vreme ce pictura parietală, inclusiv uşile împărăteşti şi marea cruce a Răstignirii,
aparţin fratelui său, Gheorghe fiul lui Iacov, care a finalizat lucrările în 1778. Biserica a mai avut
numeroase icoane şi cruci de diverse mărimi şi întrebuinţări, frumos pictate de diversele generaţii de
iconari de la Feisa. Întregul patrimoniu mobil se află astăzi în colecţia Arhiepiscopiei albaiuliene şi a
Protopopiatului din Aiud, cu excepţia câtorva icoane pe sticlă aparţinând pictorilor de la Nicula, care
sunt expuse în casa parohială.
Gâmbaș: o biserică, situată inițial lângă biserica reformată și mutată în 1912-1913 în sat, a mai
dăinuit până în 192790. Posibil ca aceasta să fi fost prima biserică a comunității, construită după 1761,
conscripția din acel an înregistrând explicit Gâmbașul ca lipsit de lăcaș de cult românesc, la fel ca și
conscripția din 173391.
Gârbova (Sebeș): biserica de lemn, cu turnul de zid, edificată în 1789, a dispărut în 1908 92.
81
Ibidem, p. 446.
82
83
84
85
86
Ibidem.
87
88
Ibidem, p. 99.
89
Cf. Șematismul ... 1900, p. 447.
90
91
Șematismul ... 1900, p. 128. Ioana Cristache-Panait a făcut o confuzie cu datele înregistrate pentru localitatea Păgida.
92
Biserici ... zona Sebeș, p. [90].
Gârbova de Jos: construită în 1707, pictată în 1790, biserica a fost vândută în 1900 comunității
greco-catolice din Berghin. Din zestrea ei s-a păstrat la Gârbova de Jos doar un epitaf donat în 1840 de
un locuitor din Teiuș.
Gârda de Sus: întemeiată în 1792 și pictată în 1804 de Simion Silaghi-Sălăgeanu și fiul său
Gavril, biserica, de curând restaurată, mai deține icoane din 1798 și 1804 semnate de Simion Silaghi-
Sălăgeanu și din 1868 semnate de Nicolae Corcheș.
Geogel: ridicată în 1751, alungită spre vest în 1823, cu absida de piatră construită după 1848,
biserica a fost pictată în trei etape: în 1756 tâmpla și prima travee a naosului, de către Ion de la Beriu,
în 1770 naosul, de către Gheorghe Tobias din Abrud, și în 1870 altarul, de un oarecare Ioan Zugravul;
dintre icoane, se remarcă cele pictate de Ion de la Beriu și Gheorghe fiul lui Iacov și trei icoane pe
sticlă datate 1800 și 1806, aparținând primei generații de pictori de la Nicula.
Gheoncani: biserică din 1877, încă necercetată.
Ghirbom: recent restaurată, biserica se consideră că aparține secolului XVII, conform datării de
pe grinda tâmplei: 168893, coroborată cu o informație documentară conform căreia lăcașul ar fi fost
sfințit de episcopul Atanasie Anghel 94. Pictura datează de la începutul secolului XIX și îi poate fi
atribuită lui Ioan Costea-Verman din Lancrăm. O icoană a Maicii Domnului cu Pruncul databilă în
primele decenii ale sec. XVIII și atribuibilă lui Ivan din Rășinari se păstrează în colecția
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei.
Glod: biserica atestată în 1733 a dispărut după edificarea celei de zid, în 1841 95.
Glogoveț: înfățișarea din 1761 a bisericii se datora credinciosului Petru Dumitru 96. Episcopul
Ioan Bob a înzestrat-o cu un clopot, care s-a adăugat celui din 1725, dăruit de popa Tudor. Acestea
sunt astăzi singurele supraviețuitoare ale trecutului, păstrate în biserica cea nouă, construită în 1912.
Goieşti: la 1792 biserica era numită „cea nouă”, semn că luase locul uneia mai vechi 97. Ea a fost
pictată în 179098, tot din acel an datând şi icoanele împărăteşti, pictorul putând fi foarte uşor identificat
cu Simion Silaghi-Sălăgeanu.
Gura Arieșului: de la biserica atestată în sec. XVIII au rămas o icoană a Arhanghelului Mihail
atribuibilă lui Iacov din Rășinari, una a Maicii Domnului cu Pruncul realizată de fiul său Gheorghe și
imaginea Sfintei Treimi datată 1818.
Gura Negrii: biserica pe seama căreia erau dăruite cărţi în 1701 şi 1805 a dispărut fără să lase
alte urme documentare99.
Hăpria: biserica, demolată în 2006 din cauza stării avansate de degradare, era compusă dintr-un
altar de piatră adăugat în 1852 vechii biserici de lemn, existentă în 1733. Cu prilejul dezafectării s-au
descoperit resturi de pictură parietală semnate de Gheorghe fiul lui Iacov, păstrate la casa parohială.
Fragmentul de iconostas rămas după refacerea din 1852 (friza apostolilor, icoanele molenii), cu
semnătura lui Nicolae Zugravul din Feisa, se păstrează la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.
Icoanele împărătești, atribuibile lui Ion de la Beriu, și alte icoane datate în 1801 și 1810 se păstrează în
colecția de patrimoniu a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei.
Herepea: biserica remarcată în perioada interbelică de o cercetătoare maghiară 100 data din 1738,
fiind construită din banii dați de Ion Dubiale din Dileu Vechi (jud. Mureș) și de preotul locului,
Dumitru101.
93
94
95
96
97
98
Ioana Cristache-Panait dă din greşeală anul 1791 (ibidem, p. 140, 142).
99
Ibidem, p. 135.
100
Ibidem, p. 157-158.
101
Hopârta: ridicată de Toader Șandru și renovată de preotul Petru în prima jumătate a sec.
XVIII102, înlocuită la 1892 cu biserica actuală, de zid, cea veche a lăsat moștenire icoane pictate de
Iacov din Rășinari și, în 1778, de fiul său Gheorghe, păstrate în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a
Alba Iuliei.
Iclod: renovată în intervalul 1733-1760103, biserica din Iclod a fost înlocuită în 1879 cu lăcașul
actual, de zid104. Din patrimoniul său a supraviețuit doar un clopot, databil cu larghețe în secolul
XVIII.
Inoc: construită în 1821, în locul celei atestate în sec. XVIII, biserica a dispărut după 1909 105.
Din zestrea pe care o moştenise s-a păstrat o icoană a Arhanghelului Mihail atribuibilă lui Ion de la
Beriu, alte două icoane, Deisis şi Maica Domnului cu Pruncul, fiind probabil realizate după 1821.
Toate trei se păstrează în colecţia Arhiepiscopiei din Alba Iulia.
Izvoarele (fost Bedeleu): și biserica de aici, reconstruită la mijlocul sec. XVIII cu ajutorul unor
catolici106 și dispărută în 1891, trebuie să fi fost de lemn. Au rămas de la ea o icoană de mari
dimensiuni ilustrând Pogorârea Sf. Duh, realizată de Iacov din Rășinari la mijlocul sec. XVIII, și o
icoană Deisis pictată în 1764 de „Sima Zugravul Logofăt, ficioru dascălului Oprea din Craiova”. Ele
se păstrează astăzi în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei.
Izvoru Ampoiului: despre biserica înlocuită în preajma anului 1773 cu alta de piatră se poate
doar bănui că a fost de lemn.
Întregalde: considerată ca datând din 1774, pe baza însemnării de pe o carte de cult 107, dar fără
niciun comentariu despre datarea anterioară, 1768, propusă de Șematismul jubiliar blăjean 108, și fără
nicio conexiune cu datarea 1733 de pe clopot, biserica – încă singurul edificiu liturgic al comunității –
cu o arhitectură interioară interesantă, mai păstrează pictură în absidă, pe tâmplă și un medalion pe
bolta naosului, artistul fiind cu certitudine Simon din Bălgrad, în vreme ce icoanele împărătești, datate
1789, au fost realizate de Gheorghe fiul lui Iacov. Au existat și icoane pictate de Simon din Bălgrad,
după cum dovedește imaginea astăzi foarte degradată a Pogorârii Sf. Duh, precum și alte icoane
atribuite lui Gheorghe fiul lui Iacov, care s-au pierdut 109. O icoană a Arhanghelului Mihail din prima
jumătate a sec. XVIII, una din 1798 a Sf. Nicolae și o insolită reprezentare a Sfintei Treimi cu trei fețe
completează zestrea moștenită de încântătorul monument.
Jidvei: comunitatea românească, multă vreme redusă numeric și lipsită de posibilități materiale,
nu și-a putut întemeia o parohie decât în anul 1813, când a fost construită și o biserică de lemn, greco-
catolică, ce a dăinuit până în 1924, când a fost înlocuită cu una de zid.
Laz: o biserică de lemn a fost înlocuită cu alta de piatră puțin înainte de mijlocul sec. XVIII 110.
Cea actuală datează din 1836 și a fost înălțată pe un amplasament nou, în mijlocul satului 111.
Lăzeşti: considerată de Ioana Cristache-Panait ca datând de dinainte de 1738, an notat pe o
icoană a Arhanghelului Mihail112, biserica a fost pictată în 1744 de Gheorghe Tobias din Abrud,
repictată în 1817 de Simion Silaghi-Sălăgeanu şi, din nou, în 2005, când intervenţiile aşa-zise de
restaurare au distrus poate cel mai valoros ansamblu de pictură păstrat în Munţii Apuseni. Neatinsă a
rămas doar pictura de pe timpanul de vest, datorată lui Gheorghe Tobias din Abrud şi ilustrând o
minunată Cină la Mamvri şi scene din povestea protopărinţilor Adam şi Eva. Nu au scăpat aşa-zisei
restaurări nici icoanele şi uşile împărăteşti realizate în 1791-1795 de Simion Silaghi-Sălăgeanu.
102
Ibidem, p. 332.
103
Ibidem, p. 326.
104
Șematismul ... 1900, p. 176.
105
106
107
108
Șematismul ... 1900, p. 143.
109
Cf. fișelor analitice de evidență din arhiva Muzeului Național al Unirii, din păcate neînsoțite de ilustrație.
110
111
112
Leorinţ: biserica din 1804 a dispărut în 1902113.
Limba: de la biserica dispărută au rămas trei icoane databile spre sfârșitul sec. XVIII, datorate
lui Simon din Bălgrad, lui Petru din Topârcea și unui anonim. Ele se păstrează în colecția Muzeului
Național al Unirii din Alba Iulia.
Livezile: presupunerea Ioanei Cristache-Panait că aici a existat o biserică de lemn de la care a
rămas ușa pictată în 1765, păstrată în biserica de zid 114, este contrazisă de caracteristicile arhitecturii
acesteia din urmă, care îi conferă o vechime ce coboară chiar și sub 1740, declarat an al construcției de
un document din 1761115. Conscripția de la 1733 înregistra și ea o biserică în localitate, astfel că
intervențiile din 1740 au putut acoperi doar o refacere a lăcașului mai vechi.
Lodroman: biserica atestată de conscripția inochentiană, reparată de săteni cândva anterior
anului 1761116, a supraviețuit până în 1838, când a fost ridicată o biserică de piatră 117, înlocuită și
aceasta în 1927. Din vechiul patrimoniu a rămas doar un potir cu piciorul din argint și cupa aurită,
probabil rezultat din îmbinarea a două obiecte, interesant pentru textul în limba greacă și anul 1791
inscripționate pe talpă.
Loman: de la biserica dispărută în 1913118 a rămas un număr important de icoane pe lemn și pe
sticlă datorate zugravilor Savu (1819), Simion (1821) și Toma Poienaru (1867) din Laz.
Lunca (com. Valea Lungă): biserica atestată în 1733 a fost reparată în 1751, lucrările fiind
plătite cu banii rezultați din exploatarea terenului cu care a fost înzestrat lăcașul ca urmare a legislației
tereziene119. Biserica a supraviețuit până în 1884, când a fost edificată alta, din piatră 120, posibil actuala
biserică, a cărei pisanie spune că a fost înălțată în 1907, dată la care, foarte probabil, s-au făcut doar
importante reparații.
Lunca Largă: tencuită şi pictată în sec. XX, biserica, fără menţiuni documentare, nu mai poate
oferi informaţii despre vechimea sa. Doar o cruce de tetrapod sculptată şi pictată, databilă în prima
jumătate a sec. XIX, atestă că localitatea a putut avea biserică în acel timp.
Lunca Mureșului: considerată ca datând din 1723 121, biserica a fost pictată în 1810 de Popa
Nicolae și Vasile Ban din Feisa. Pictura ușilor împărătești îi aparține, cel mai probabil, lui Ion
Moldovean din Fărău. Pronaosul, cu turnul-clopotniță, a fost adăugat în a doua jumătate a sec. XIX,
poate în 1868, când a putut fi executată și pictura acestui compartiment, de Porfirie Șarlea din Feisa.
Se remarcă, pe bolta naosului, imaginea Sfintei Treimi cu trei fețe.
Lunca Târnavei: este posibil ca una din cele două biserici atestate aici în 1733 să fi deservit, de
fapt, comunitatea românească din Șona, altfel este mai greu de înțeles dispariția unui lăcaș până în
1760, în vreme ce celălalt era, în acelaș interval de timp, reparat și sfințit de vicarul Nicolae Pop de la
Biia122. La mijlocul secolului XIX vatra satului a fost mutată pe locul actual, unde, la 1900, a fost
contruită o nouă biserică.
Lupșa: biserica mănăstirii, cu atestare din 1429, a fost împodobită în sec. XVII cu un somptuos
iconostas, ai cărui ctitori, Dumitru și Rosanda, sunt menționați pe icoana împărătească Deisis. La 1694
a fost realizată pictura tavanului din absidă și naos, în spiritul artei Renașterii, de către Johann
Solymosi și Stefan Gyarfas din Colțești. Între odoarele păstrate se află o icoană monumentală
înfățișând Adormirea Maicii Domnului, atribuibilă lui Gheorghe Tobias din Abrud.
113
Ibidem, p. 114.
114
Ibidem, p. 82.
115
116
Ibidem, p. 326.
117
Șematismul ... 1900, p. 195.
118
119
120
Șematismul ... 1900, p. 195.
121
122
Lupu: la 1733 exista aici o biserică de lemn foarte veche care, cândva în deceniile imediat
următoare, va fi renovată și pictată prin strădania protopopului unit Maniu din Broșteni 123. Se poate ca
acesta să fi fost motivul pentru care, la 1760, lăcașul a rămas în folosința celor câteva familii unite, al
căror număr a crescut însă până când ortodocșii au rămas o aproape nesemnificativă minoritate. În
ciuda acestui dezechilibru numeric, comunitatea ortodoxă s-a îngrijit de construirea unui lăcaș propriu,
care, în 1905, a fost înlocuit prin strămutarea unei biserici de lemn adusă, conform tradiției, de la
Porumbacu de Sus (jud. Sibiu), care a mai dăinuit până în anul 1968. Din acest lăcaș, care a avut
hramul Sfinții Trei Ierarhi, se spune că au fost recuperate doar chivotul, clopotul și un rând de
veșminte preoțești124. La 1942 avea însă în patrimoniu 18 icoane, 4 prapori și 46 de cărți 125. Lăcașul
străbun, greco-catolic, de la care a rămas doar clopotul, turnat în 1862, a fost dezafectat în 1877, iar
alături a fost înălțată biserica actuală de zid, a cărei construcție a fost finalizată în 1890 126.
Mesentea: biserica de lemn construită în 1674, distrusă de un incendiu, a fost înlocuită în 1778
de un lăcaș de zid127.
Meşcreac: construită în 1703, biserica a dispărut în 1912 128. Au rămas de la ea o icoană
atribuibilă lui Iacov din Răşinari şi alte două atribuibile lui Simon din Bălgrad, toate păstrate în
colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei.
Meteș: biserica existentă la 1733 a fost înlocuită în 1760 cu lăcașul actual, de zid 129.
Micești: atestată în 1733, biserica de lemn a fost distrusă în timpul evenimentelor revoluționare
din 1848-1849. Biserica de zid, construită în 1866, a moștenit de la cea anterioară clopotul datat
1794130.
Micoşlaca: despre biserica distrusă de un fulger după 1965, tradiţia locală mărturisea că a fost
adusă de la Ponor, după construirea acolo a lăcaşului de zid, în 1804-1809 131. Se pare că mai păstra
fragmente de pictură, realizate în 1777 132. În casa parohială se află o cruce de procesiune atribuibilă lui
Gheorghe fiul lui Iacov şi 11 icoane de praznic pictate în 1839 de zugravul Mincu din Ţara
Românească.
Mihalț: dintre bisericile acestei așezări, doar cea ortodoxă a fost de lemn. Construită abia după
Edictul de toleranță emis de împăratul Iosif al II-lea în 1781, ea a fost dotată în 1798 cu o frumoasă
icoană de hram pictată de Simon din Alba Iulia. Probabil tot pentru această biserică a fost pictat și
rândul de prăznicare păstrate astăzi în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia, databile în
prima jumătate a sec. XIX și datorate unui pictor necunoscut și puțin talentat. După construirea în
1890 a bisericii de piatră, cea veche s-a risipit fără a lăsa alte urme.
Mirăslău: biserica descrisă de Ioana Cristache-Panait 133 a dispărut de multă vreme. La 1761 se
spunea despre ea că fusese construită de preotul Togya din Asinip 134. Compusă din absida moștenită de
la un lăcaș anterior, cu o pictură de bună calitate, la care în 1846 i s-a adăugat nava și, ceva mai târziu,
pronaosul și turnul-clopotniță, biserica a avut icoane pictate de un anonim la mijlocul sec. XVIII, de
Simon din Bălgrad în 1795 și de Nicolae Zugravul în 1830, astăzi păstrate în colecția Arhiepiscopiei
Ortodoxe a Alba Iuliei. Pictura tâmplei, databilă în intervalul 1855-1867 cu ajutorul numelor
persoanelor amintite în pisanie, i-a fost atribuită lui Porfirie Șarlea din Feisa. O însemnare de pe o
carte de cult datează însă pictarea bisericii în 1826, anul respectiv fiind menționat, împreună cu
123
Ibidem, p. 330.
124
Cf. istoricului alcătuit în 1982 de preotul local Ioan Aurel Rus.
125
Arhivele Naționale. Serviciul Județean Alba, fond Protopopiatul Ortodox Blaj, acte inventariate, doc. 1/1942, f. 6v.
126
Cf. Ioan Aurel Rus.
127
Gheorghe Fleșer, Biserici românești de zid din județul Alba, Editura Altip, Alba Iulia, 2001, p. 115.
128
129
Gheorghe Fleșer, op. cit., p. 111.
130
131
132
Augustin Orian, Micoşlaca. File de cronică, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 39.
133
134
numele „Vasilie Ban și feciorul său Porfirie, de la Feisa”, și într-o lungă inscripție astăzi pierdută de
pe un dulap proscomidiar care se mai păstrează doar fragmentar în colecția de patrimoniu a Mănăstirii
Măgina.
Mogoș-Bârlești: construită în 1844 și pictată în 1846, bisericii i s-a știrbit valoarea prin tencuirea
care a ascunde cea mai mare parte a picturii 135.
Mogoș-Cojocani: o biserică a ars în 1765, cea actuală fiind construită la scurtă vreme, astfel
încât la 1769 avea gata și pictura altarului, realizată de Gheorghe fiul lui Iacov și Crăciun. În 1771
Gheorghe pictează și restul bisericii, care strălucește și astăzi de vitalitate, fiind una dintre cele mai
bine conservate picturi parietale din România. Icoanele împărătești, realizate pentru lăcașul anterior,
pot fi atribuite lui Gheorghe Tobias din Abrud și lui Ion de la Beriu.
Mogoș-Miclești: dispărută în anii ’60 ai veacului trecut, biserica data din 1711 sau 1731 și avea,
în pronaos, pictură atribuibilă lui Gheorghe Tobias din Abrud 136. Dintre numeroasele icoane ajunse în
colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei, se remarcă cele datorate lui Gheorghe din Făgăraș,
realizate în preajma anului 1740, icoanele realizate în 1732 de un anonim, creațiile din 1835 ale lui
Ioan Costea-Verman și cele pe sticlă ale lui Simion Poienaru din Laz. Icoana din 1742 pictată de
Oprea Zugravul, semnalată în 1929 de Ioan Lupaș, s-a pierdut. Crucea folosită ca stindard de
participanții la răscoala lui Horea ar putea fi cea ajunsă în colecția Arhiepiscopiei, datorată lui Simion
Silaghi-Sălăgeanu.
Mogoș-Mămăligani: de la biserica dispărută au ajuns în colecția Arhiepiscopiei albaiuliene
icoane semnate de Ion de la Beriu (1754) și Ioan Costea-Verman (1835) și o icoană Deisis similară
celei dispărute de la Necrilești, al cărei autor nu este Simon din Bălgrad, cum propunea Ioana
Cristache-Panait137.
Nădăștie: pe la 1840 vechea biserică de lemn, de la care a rămas un clopot datat 1732, a fost
înstrăinată, semn că fusese deja construită cea actuală, de zid 138.
Necrilești: construită în 1946 pe locul celei atestate de Șematismul blăjean din 1900 ca datând
abia din 1843139, refăcută recent, biserica este încă împodobită cu trei icoane pictate de Simion
Poienaru din Laz la mijlocul sec. XIX 140 și cu două sfeșnice a căror pictură datează de la începutul sec.
XIX. Icoanele Deisis, de la mijlocul sec. XVIII, atribuită greșit de Ioana Cristache-Panait lui Simon
din Bălgrad141, și cea a Mântuitorului, considerată „fără îndoială” o lucrare a lui Iacov din Rășinari 142,
care totuși nu este a lui, s-au pierdut.
Noşlac: componentele structive ale bisericii aparţin unor perioade diferite de construcţie. Partea
cea mai veche (absida, nava şi o jumătate din pronaos) aparţine sec. XVIII, iar restul anului 1803 143.
Din pictură se mai păstrează în stare bună doar tâmpla, cu datarea 1822 şi semnătura lui Vasile Ban
din Feisa. Uşile împărăteşti, datorate tot lui, un tetrapod şi o strană pictate în 1824 de fiul său Porfirie
Şarlea, împodobesc încă biserica. Icoana împărătească a Mântuitorului, datată 1783, pictată de
Gheorghe fiul lui Iacov, a ajuns în colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei. Celelalte icoane
împărăteşti, amintite de Ioana Cristache-Panait 144 şi de Radu Cretzianu145, au dispărut.
Oarda de Jos: bisericii de lemn construite în 1730146 i-a luat locul cea actuală, de zid, în 1795.
135
136
Ibidem, p. 89-90.
137
Ibidem, p. 95.
138
139
140
Ioana Rustoiu, Zugravii Lazului. Pictura murală, Editura Altip, Alba Iulia, 2008, p. 15-16.
141
Ioana Cristache-Panait, op. cit., p. 80, cu ilustrație.
142
Ibidem; pentru ilustrație vezi Ioana Cristache-Panait, Contribuţii la cunoaşterea populaţiei româneşti a judeţului Alba, în
Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 33, 1986, p. 38, fig. 9.
143
Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn ..., p. 96-97.
144
Ibidem, p. 96.
145
Radu Cretzianu, Bisericile de lemn din zona Aiudului, în Îndrumător Pastoral, III, 1979, p. 165.
146
Ocna Mureş: bisericii atribuite în 1761 ortodocşilor i-a luat locul alta, în 1811, construită de
lucrătorii de la minele de sare, de confesiune greco-catolică 147. Aceasta a dispărut după 1932.
Ocoliș: construită în primele decenii ale sec. XVIII, biserica a fost împodobită în 1731 cu icoane
pictate de Vasile Zugravul de la Spermezeu (jud. Bistrița-Năsăud), iar la mijlocul sec. XIX a fost
pictată de un artist format în atelierul din Aiud al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu. În 1910 edificiul a fost
vândut credincioșilor din Cacova Ierii (jud. Cluj). Icoanele lui Vasile Zugravul, grosolan repictate în
1911 de un oarecare Simion Ladislau, continuă să împodobească biserica de zid.
Odverem: construită în 1725, biserica a fost demolată în 1925148.
Ohaba: biserica ortodoxă atestată în 1733 a fost înlocuită în 1818 de o alta care a dispărut în
1927149. S-a păstrat în muzeul local un fragment din iconostas 150. Biserica unită, considerată a data din
1833151, posibil adusă de la Spătac152, a dispărut şi ea.
Oiejdea: biserică din 1600153, dispărută în 1940, lemnul său fiind folosit drept combustibil
pentru arderea cărămizilor din care a fost construită noua biserică 154.
Orăști: o biserică nouă de lemn i-a luat locul celei vechi în 1930 155.
Pănade: biserica atestată în 1733 a fost reconstruită în 1754, iar la 1755 a fost împodobită cu
icoane împărătești semnate de Oprea Zugravul. Prăznicarele au fost adăugate abia în 1770. Moștenite
de biserica de piatră construită în 1853, ele au împodobit-o și pe cea înălțată între 1974-1978, unde au
mai putut fi încă văzute în 1984. Locația lor actuală este necunoscută.
Pâclișa: biserica existentă în 1733 a fost înlocuită de cea actuală, de zid, în preajma anului
1771156.
Peţelca: în 1835 o biserică nouă o înlocuia pe cea renovată la mijlocul sec. XVIII 157, fiind la
rândul său înlocuită în 1932158.
Pianu de Jos: în 1728 vechea biserică de lemn era înlocuită cu una de piatră, pe cheltuiala
preotului Gheorghe159.
Pianu de Sus: vechea biserică a satului, despre care la 1761 inscripția de pe iconostasul
edificiului actual mărturisește că „nu s-au aflat nimeni să ştie cine o au făcut şi când”, a fost înlocuită
în acel an şi tot atunci a fost şi pictată, probabil de Iacov din Răşinari. Extinsă în sec. XIX, pictura a
fost şi ea completată în 1830 de Simion Poienaru din Laz 160. Uşile împărăteşti sunt semnate de Damian
Zugravul din Cugir şi aparţin celei de-a doua jumătăţi a sec. XVIII. Icoanele au fost realizate la date
diferite: Deisis cu prooroci a fost moştenită de la lăcaşul anterior şi datează din 1740, fiind semnată de
Ştefan Dascălul şi Dumitru. Tot lor le aparţine şi icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Alte icoane cu
aceste teme au fost pictate în 1808 de Savu Poienaru din Laz, cărora li s-a adăugat, în 1809, crucea cu
moleniile, în 1810 imaginea Arhanghelului Mihail şi, la o dată necunoscută, cea a Sf. Nicolae şi a
Arhanghelilor Mihail şi Gavriil. Restul obiectelor păstrate în biserică au putut fi destinate, inițial,
bisericilor de zid înălțate în 1818 și 1837. Avem în vedere cele două sfeșnice pictate de Savu şi fiul
său Simion în 1821 și icoanele realizate de Ioan Morar din Laz în 1860. Prin înălţarea celor două
147
148
Ibidem, p. 84.
149
Ibidem, p. 104.
150
Gelu-Mihai Hărdălău, Simion Zugravul din Bălgrad, în Apulum, XX, 1982, p. 370.
151
Șematismul ... 1900, p. 198.
152
153
Șematismul ... 1900, p. 145.
154
155
Ibidem, p. 114.
156
157
158
159
160
Ioana Rustoiu, op. cit., p. 11, 79, 83.
biserici de zid, vechiul lăcaş a rămas în părăsire, pierzând o bună parte din componentele sale
structive. Până în 1918, când a fost reabilitat, au supravieţuit doar absida altarului şi o parte din navă.
Poiana Aiudului: de la biserica dispărută, despre care la 1761 se afirma că fusese construită de
strămoșii preotului atunci în funcție161, au rămas o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul pictată în
1774 de Gheorghe fiul lui Iacov, o icoană a Arhanghelului Mihail atribuibilă lui Andraș din Cluj și
mijlocului de sec. XVIII (ambele păstrate în colecția Arhiepiscopiei din Alba Iulia) și ușile
împărătești, realizate de un anonim cel mai probabil la sfârșitul sec. XVIII (păstrate la Mănăstirea
Măgina).
Poiana Ampoiului: biserica atestată în 1733, amplasată în cimitir, a fost înlocuită încă spre
sfârșitul sec. XVIII, posibil în 1770, de lăcașul actual de zid 162.
Poiana Vadului: biserica de lemn adusă spre sfârşitul sec. XVIII din cătunul Stăneşti a fost
înlocuită în 1869 de biserica de zid, iar din materialul recuperat a fost construită şcoala confesională,
demolată şi ea şi reconstruită în cătunul Făgetu de Sus, prilej cu care au fost observate urme de
pictură163. Din vechiul patrimoniu au rămas trei icoane atribuibile lui Simion Silaghi-Sălăgeanu.
Icoana datată 1753, bogat sculptată, despre care Ioana Cristache-Panait considera că-i aparţine lui
Iacov din Răşinari164, şi chivotul pictat în 1841 de Dimitrie Dimitriu din Bucureşti nu se mai păstrează.
Ponor: de la biserica mutată după 1809 la Micoşlaca au rămas să împodobească până astăzi
biserica de zid două iconiţe atribuibile lui Gheorghe fiul lui Iacov, una datată 1772, trei icoane
împărăteşti pictate la mijlocul sec. XVIII de Ion de la Beriu, crucea iconostasului cu moleniile,
databile la începutul sec. XIX şi atribuibile lui Martin Simion din Galda de Sus, şi o impozantă icoană
ilustrând Încoronarea Fecioarei, datată 1802 şi semnată de Gheorghe fiul lui Iacov.
Ponorel: construită în 1727, biserica ortodoxă a fost demolată în 1900, materialul recuperat fiind
folosit la construirea şcolii. În 1927 a început edificarea unui alt lăcaş de cult şi pentru uniţi, care
obţinuseră deja de la Comisiunea Monumentelor Istorice avizul pentru demolarea celui vechi 165. Ca
urmare a aplicării legii 63/1974, de la Ponorel au ajuns în colecţia Arhiepiscopiei din Alba Iulia două
icoane pictate în 1791 de Simion Silaghi-Sălăgeanu. Recent, alte icoane au intrat în aceeaşi colecţie,
depozitate anterior în turnul bisericii ortodoxe din localitate. Despre o parte din ele se crede că
fuseseră aduse acolo de la biserica de zid din Poieni. Pictorii identificaţi sunt Gheorghe Tobias din
Abrud şi Simion Silaghi-Sălăgeanu, una dintre lucrările sale fiind datată 1780.
Popești: biserică din 1875166, necercetată.
Poșaga de Jos: biserica ortodoxă, construită în sec. XVIII, mutată în 1928 în Lazuri (jud. Satu-
Mare), a fost înlocuită cu o altă biserică de lemn. La fel și biserica greco-catolică, construită în 1828,
mutată în 1936 în Hărcana-Turda.
Poșaga de Sus (Belioara): construită la începutul sec. XVIII, biserica mai păstrează pictură doar
în absida altarului și pe tâmplă, databilă în a doua jumătate a sec. XIX și atribuită lui Gheorghe Șpan,
semnatarul icoanei Pantocratorului167.
Presaca Ampoiului: biserica atestată în 1733 a fost înlocuită încă din sec. XVIII de cea actuală,
de zid168. Despre o biserică de lemn a greco-catolicilor, construită în 1854 169, se susține că a fost
strămutată după 1932 la Valea Mică170.
161
162
163
164
Ibidem, p. 108.
165
Ibidem, p. 139-140.
166
Șematismul ... 1900, p. 143.
167
168
169
Șematismul ... 1900, p. 535.
170
Răchita: de la biserica atestată de conscripțiile veacului al XVIII-lea au fost moștenite de
biserica de zid înălțată între 1809-1818 un clopot datat 1600 și o ușă din 1797 171, aceasta din urmă
aflată acum în colecția Muzeului „Astra” din Sibiu.
Rădeşti: construită în 1675, cu nava pictată în 1743 de Toader Zugravul şi absida pictată în
1751, biserica, al cărei iconostas a fost împodobit în 1743 cu icoane şi uşi realizate de Iacov din
Răşinari, a fost mutată în 1711 în satul vecin Şoimuş. Din obiectele de patrimoniu mobil se mai
păstrează astăzi în biserica de zid o cruce de tetrapod şi uşile unui dulap-veşmântar, lucrări ale lui
Iacov din Răşinari, restul fiind expuse la Protopopiatul Ortodox Aiud, iar trei icoane pictate de un
anonim în a doua jumătate a sec. XVIII sunt păstrate în colecţia Arhiepiscopiei din Alba Iulia.
Răhău: biserica de lemn, cu hramul Sf. Evanghelist Luca, data din 1764, după cum mărturisește
inscripția de pe o grindă refolosită la construirea actualei biserici, înălțată între 1780-1800 172. Din
zestrea ei s-a păstrat un epitaf pictat de Stan din Rășinari la sfârșitul sec. XVIII.
Rimetea: pe baza unei însemnări din 1755 de pe o carte de cult, Ioana Cristache-Panait dovedea
existenţa anterioară aici a unei biserici de lemn, la acea dată funcţionând deja o biserică de zid 173.
Ţinând cont de numărul foarte mic al locuitorilor români ai acestei localităţi chiar şi în sec. XIX,
opinia cercetătoarei trebuie privită cu rezervă până la o nouă lectură a însemnării.
Roşia de Secaş: considerată ca datând din 1753, biserica a dispărut în 1904 174. Cele cinci icoane
de praznic pictate pe ambele feţe, repertoriate în 1984 de Virgil Grosu, atribuibile lui Vasile Munteanu
din Săliştea Sibiului, nu se mai păstrează. O icoană din primele decenii ale sec. XVIII, atribuibilă lui
Ivan din Răşinari, a fost descoperită recent şi depusă în muzeul Mănăstirii Negraia. Cu ajutorul ei ar
putea fi recuperată informaţia despre provenienţa a încă trei icoane pictate în 1732 de Ivan din
Răşinari, păstrate în colecţia Muzeului de Istorie din Blaj.
Runc: biserica atestată de conscripţiile secolului al XVIII-lea a ars în timpul Revoluţiei de la
1848, cea actuală fiind construită în 1852. Pictura parietală a fost realizată în trei etape: 1859 (Ioan
Cuc din Lupşa şi Constantin Jurj din Runc), 1860 (aceiaşi pictori), 1861-1862 (doar Constantin Jurj).
Icoanele au fost pictate de aceiaşi zugravi, doar una dintre ele, cea a Pantocratorului, fiind datată, în
1853. Lui Constantin Jurj, care a funcţionat şi ca preot în Runc, îi mai aparţin două sfeşnice, pictate în
1862, iar un tetrapod a fost pictat de Gheorghe Şpan în 1859175.
Sartăș: anul edificării nu se știe. Pictura din naos datează din 1780 și a fost realizată de
Gheorghe fiul lui Iacov, Teodor Ciungar și Daniil Telea, cea din absida altarului îi aparține lui Nicolae
Cuc și anului 1826, iar pictura pronaosului, din 1827, îi are ca autori pe Nicolae Cuc și Nicolae Hisem.
Icoanele împărătești au fost pictate în 1782 și 1793 de Gheorghe fiul lui Iacov; alte icoane îi aparțin lui
Nicolae Cuc.
Sălciua de Jos: biserica ortodoxă, a cărei dată de edificare ar putea fi anul 1780, a dispărut după
construirea în 1908 a noului edificiu de zid176. Deşi a amintit şi existenţa bisericii unite, posibil lăcaşul
străbun, anterior anului 1743, dispărut în 1946, Ioana Cristache-Panait a pus pe seama celui ortodox
atât icoanele din 1794-1795 pictate de Simon din Bălgrad, cât şi pe cele plătite de Onea Mihăilă şi
soţia sa Mărie, pe care, considerându-le opere ale lui Stan din Răşinari, probabil nu a remarcat că
vechimea lor coboară sub 1780177. De fapt, acestea sunt lucrări din prima jumătate a sec. XVIII,
atribuibile lui Gheorghe Tobias din Abrud, ele şi măcar o parte din restul pieselor databile în sec.
XVIII putând proveni din patrimoniul bisericii unite. Toate icoanele care au rămas de la cele două
biserici dispărute se păstrează în colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei.
Sălciua de Sus: deşi conscripţia din 1733 înregistra aici două biserici, doar una a mai reţinut
atenţia documentelor ulterioare, supravieţuind până în preajma construirii bisericii actuale. Alături de
171
Gheorghe Fleșer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, op. cit., p. 102, 106.
172
Ibidem, p. 111.
173
174
Ibidem, p. 119; Greta-Monica Miron, op. cit., p. 325.
175
176
Ibidem, p. 121.
177
Ibidem, p. 122.
câteva icoane databile la începutul sec. XVIII, biserica a avut pe iconostas patru impozante opere
datorate lui Gheorghe Tobias din Abrud, pictate în 1737. Din acest tezaur, depus spre păstrare la
Arhiepiscopia din Alba Iulia, mai face parte o icoană din 1763 atribuibilă lui Nechita Zugravul, dar
două dintre piese (o icoană a Arhanghelului Mihail ce poate fi pusă pe seama lui Nistor din Răşinari şi
o imagine de factură occidentală a Maicii Domnului cu Pruncul) provin, cu destul de multă
probabilitate, de pe iconostasul bisericii din Valea Largă, unde au fost surprinse de o fotografie
publicată de Ioana Cristache-Panait178.
Săliştea: biserica fostei mănăstiri Cioara a supravieţuit, parţial, în construcţia actuală, înălţată în
1798. La fel şi o parte din patrimoniul său mobil: un fragment din iconostas, cu pictură de foarte bună
calitate, datorată unui artist deocamdată neidentificat, două impozante icoane din 1770, comandate de
monahul Chiril, şi trei icoane din 1767 pictate de Stan din Răşinari, din care până astăzi au
supravieţuit doar două. Din pictura parietală a noului lăcaş, posibil ascunsă sub tencuială, s-a mai
păstrat doar cea a tâmplei, cu semnătura lui Petru din Topârcea, care este şi autorul celor nouă icoane
de praznic pictate – în 1804 – pe ambele feţe. Alte icoane pe sticlă şi pe lemn, uşile împărăteşti şi o
troiţă, datate 1830, şi crucea iconostasului cu moleniile au fost pictate de Simion Poienaru din Laz.
Doar ultimele trei lucrări se mai păstrează în biserica ce are urgentă nevoie de restaurare.
Săsciori: abandonată după construirea celei de zid, în 1790-1791179, biserica de lemn se pare că a
supraviețuit până în 1820, când materialul recuperat din ea ar fi fost dat pentru renovarea celei din
Vingard180.
Sânbenedic: biserica Sf. Nicolae, atestată la 1733, renovată în 1760 181, a fost reconstruită recent.
Din lăcașul cercetat de Ioana Cristache-Panait se mai păstrează doar ancadramentul intrării, cu datarea
1773, și ușile împărătești, pictate de Popa Nicolae din Feisa. Pictura din naos, datată 1798 și atribuită
de Ioana Cristache-Panait lui Nicolae din Feisa, ca și cea din absidă, considerată o repictare de Porfirie
Șarlea la 1861, precum și pictura exterioară 182, au dispărut. Cele patru icoane atribuibile lui Iacov din
Rășinari se păstrează în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba Iuliei. Icoana Pantocratorului datată
1767, astăzi pierdută, considerată de Ioana Cristache-Panait tot opera acestui pictor stabilit la Feisa 183,
era în realitate o creație a fiului său Gheorghe.
Biserica Sfinții Arhangheli, pentru care Ioana Cristache-Panait propune ca dată a finalizării
construcției anul 1775184, este cu siguranță mai veche de 1804, când popa Nicolae din Feisa a executat
pictura absidei și a tâmplei și ușile împărătești. În 1837 edificiul a fost extins spre vest, iar în 1861 a
fost pictat de Porfirie Șarlea. O icoană a Sf. Ioan Botezătorul păstrată în colecția Arhiepiscopiei
albaiuliene, aparținând primei jumătăți a sec. XVII, a fost donată târziu, căci numele celor care au
dăruit-o este menționat cu litere latine, pe spate. Pentru confecționarea mesei altarului, probabil în
1861, s-au folosit două icoane, una de la mijlocul sec. XVIII, cealaltă mai veche. Alte icoane, pictate
de Iacov Zugravul și de fiul său Nicolae, se află la Protopopiatul Ortodox Aiud.
Sâncel: construită în 1710, biserica a fost renovată la mijlocul sec. XVIII grație generozității
unor catolici pioși, care au pus la dispoziție lemnul pentru construcție, și preotului local, care a
împodobit-o din banii proprii185. Ea a dăinuit până în preajma anului 1834, când a fost construită
biserica de zid186.
Sâncrai: biserica conscrisă de episcopul Inochentie în 1733 fusese ridicată de familiile Copilești
și Adamești și renovată de săteni puțin înainte de anul 1761 187; cea actuală este rezultatul unei ample
refaceri, în 1855, când a avut loc o extindere spre vest, prin adăugarea unui nou pronaos, surmontat de
178
Ibidem, p. 126.
179
180
181
182
183
Ibidem, p. 64.
184
Ibidem, p. 64.
185
186
Șematismul ... 1900, p. 178.
187
turnul-clopotniță188. Inventarul său a fost mereu foarte modest, la începutul sec. XX ea fiind
împodobită doar cu 20 de icoane de hârtie189.
Sânmiclăuş: biserica demolată în 1911 data din 1799190 sau, mult mai probabil, din 1751 191, la
1799 având loc doar o refacere. În patrimoniul ei s-au aflat o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul
atribuibilă lui Iacov din Răşinari, una a Arhanghelului Mihail atribuibilă fiului său Nicolae din Feisa şi
una pictată în 1775 de celălalt fiu, Gheorghe, aceasta din urmă păstrată în colecţia Muzeului de Istorie
din Blaj.
Sântămărie: o biserică românească a fost construită cândva între 1733 și 1750 cu sprijinul unor
binefăcători catolici din familia Sendrei și împodobită de Pascu Veseușan 192. O icoană a Mântuitorului,
pictată în a doua jumătate a secolului XVIII de Gheorghe fiul lui Iacov, și o cruce de tetrapod, pictată
de Porfirie Șarlea din Feisa spre mijlocul secolului XIX, au fost moștenite de noua biserică de lemn
edificată în 1887193, dispărută și ea.
Sântimbru: situată în cimitirul cel vechi al așezării, biserica, despre care la 1900 se afirma că ar
data din 1442194, a fost văzută de Nicolae Iorga în 1906 cu zugrăveala căzută și în stare de părăsire.
Două decenii mai târziu i-a luat locul biserica nouă, de zid. Au supraviețuit din zestrea ei o icoană a
Maicii Domnului cu Pruncul din 1818 și o icoană de praznic ilustrând Botezul lui Iisus databilă la
începutul sec. XVIII, ambele păstrate la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.
Silivaș: biserică demolată în 2006, ale cărei componente structive au fost stabilite de Ioana
Cristache-Panait ca datând din sec. XVII (absida), 1820 (nava), 1894 (prispa integrată navei) și 1930
(prispa cea nouă, acoperișul de țiglă, tencuirea interioară și exterioară) 195. Au supraviețuit doar
icoanele depozitate în secolul trecut în colecția Arhiepiscopiei Alba Iuliei, între care una atribuibilă lui
Iacov din Rășinari.
Sohodol: în locul bisericii strămutate în 1824 de la Câmpeni a fost ridicată, în 1934, tot din
lemn, biserica actuală cu hramul Sfinţii Arhangheli.
Spătac: tradiţii incerte susţin strămutarea de aici a două biserici: cea ortodoxă, după 1737, la
Tău, ca urmare a presiunii uniţilor196, şi cea unită, la Ohaba, la începutul sec. XIX 197, după construirea,
în 1809, a bisericii de zid. Cert este că, la 1761, se știa că singura biserică din localitate fusese
construită de Maniu Zdrenghea și beneficiase recent de o restaurare prin grija unei rude a acestuia,
Onka Zdrenghea198.
Stâna de Mureş: construită sau doar renovată în 1751, biserica a dispărut după 1932 199, fără să
lase în urmă nimic din vechiul inventar.
Straja: biserica existentă în 1733 a fost înlocuită în 1824 de cea actuală, de zid 200.
Strungari: biserica atestată de conscripțiile din sec. XVIII a fost vândută în 1838 parohiei
Dobârca (jud. Sibiu)201.
188
189
Arhivele Naționale. Serviciul Județean Alba, fond Parohia greco-catolică Sâncrai, dos. 1/1903 și 1/1918.
190
Șematismul ... 1900, p. 181.
191
192
Ibidem, p. 327.
193
Șematismul ... 1900, p. 179.
194
Ibidem, p. 145.
195
196
Ibidem, p. 121.
197
Ibidem, p. 56.
198
199
200
201
Sub Piatră: biserica mănăstirii, înălţată în 1797-1798, cu pictură parietală din 1844, continuă un
lăcaş mai vechi, căruia i-au aparţinut, pe lângă cărţile de cult enumerate de Ioana Cristache-Panait 202,
şi o icoană Deisis databilă în sec. XVI-XVII, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul databilă în sec.
XVII, icoane de Gheorghe Tobias din Abrud din prima jumătate a sec. XVIII şi două icoane din 1753
pictate de un anonim ce poate fi identificat cu Andraş din Cluj, maestrul la care a ucenicit Simion
Silaghi-Sălăgeanu.
Șeușa: construcția de zid actuală, înălțată în sec. XX, a luat locul bisericii de lemn atestate la
1750.
Şibot: dintr-un inventar din 1855 al bisericii de zid știm că, la acea dată, mai existenta încă și
biserica de lemn, în care se păstrau nişte sfeşnice 203.
Șilea: biserica Sfinții Arhangheli, considerată ca datând din 1664 204, reconstruită pe cheltuiala
proprie de preotul Dumitru în 1745205, a fost mutată de pe amplasamentul inițial, fiind adusă într-o
margine a satului și practic reconstruită și repictată. S-a pierdut astfel pictura parietală, atribuită de
Ioana Cristache-Panait lui Iacov din Rășinari, afirmație contrazisă, cel puțin parțial, de ilustrația
publicată, care atestă contribuția fiului acestuia, Nicolae 206. Din vechea construcție s-au mai păstrat
doar ancadramentul și ușa de intrare, clopotnița a rămas pe amplasamentul inițial, iar prețioasele
icoane datorate lui Iacov, pictate în 1739, 1745, 1746 și 1749, au ajuns în colecția Arhiepiscopiei
Ortodoxe a Alba Iuliei. Ușile împărătești, de asemenea realizate de Iacov Zugravul, se află la Muzeul
Național al Unirii.
Biserica Sf. Nicolae, construită abia spre sfârșitul sec. XVIII, a fost împodobită inițial cu icoane
pictate de Popa Nicolae din Feisa, căruia i se datorează și ușile împărătești, semnate și datate 1794,
păstrate, toate, în colecția Arhiepiscopiei albaiuliene. Pictura parietală a fost așternută abia în 1871 de
Porfirie Șarlea din Feisa.
Şoimuş: prin strămutarea în 1911 a bisericii de la Şoimuş, s-a pierdut pictura din 1743, respectiv
1751. Tencuită la exterior şi interior şi repictată, biserica şi-a pierdut orice urmă a vechimii.
Șpălnaca: biserica Sfinții Arhangheli, dispărută în anii ’80 ai sec. XX, era, conform aprecierilor
Ioanei Cristache-Panait, cea înregistrată de conscripția lui Buccow din 1761, restaurată în 1850 și
pictată în 1858 de Porfirie Șarlea din Feisa 207. Patrimoniul său mobil mai consta, în 1978, din două
icoane pe sticlă pictate la Nicula, una în 1806 208, pierdute între timp. Acestei biserici trebuie să-i fi
aparținut icoana pictată în 1752 de Iacov din Rășinari, găsită în turnul bisericii de zid.
Biserica Sf. Gheorghe, recent restaurată, a mai beneficiat de reparații în 1865, iar în 1868 a fost
pictată de Porfirie Șarlea din Feisa. Din inventarul mobil 209 a mai supraviețuit o singură icoană pe
sticlă, ilustrând scena Bunei Vestiri, databilă în a doua jumătate a sec. XIX.
Şpring: despre singura biserică a satului se spunea, la 1761, că data de pe vremea episcopului
Atanasie Anghel210. Pe aceasta trebuie să o fi împodobit cele două icoane împărăteşti pictate în 1733
de Nistor din Răşinari, păstrate în colecţia Arhiepiscopiei din Alba Iulia. După separarea confesională,
a fost necesar încă un lăcaș de cult. Ambele au dispărut, cea greco-catolică în 1910, cea ortodoxă în
1913211.
202
203
Ibidem, p. 131.
204
Ibidem, p. 65.
205
206
207
Ibidem, p. 75.
208
Cf. fișelor de evidență alcătuite de Gelu-Mihai Hărdălău. Vezi și Mihai Blăjan, Bisericile de lemn din Şpălnaca, I, în
Îndrumător Pastoral, IV, 1980, p. 154.
209
Gelu-Mihai Hărdălău, Zugravi şi icoane pe sticlă în judeţul Alba, în Apulum, XVII, 1979, p. 623-624; Mihai Blăjan,
Bisericile de lemn din Şpălnaca, II, în Îndrumător Pastoral, V, 1981, p. 180.
210
211
Şugag: o fotografie din 1912212 mai păstrează imaginea bisericii construite înainte de 1750.
Lăcaşul a avut pictură realizată pe la 1837-1838 de Simion Poienaru 213, din 1837 datând o icoană
prăznicar semnată de același artist, a cărei locaţie actuală nu este cunoscută 214. S-a păstrat doar o
icoană a Maicii Domnului cu Pruncul semnată în 1792 de Ioan Covaci din Orăştie, ajunsă în Muzeul
„Prima şcoală românească” din Şcheii Braşovului.
Tărtăria: de la biserica de lemn demolată în 1910 215 au rămas trei icoane din sec. XVIII,
repertoriate de Gelu-Mihai Hărdălău în 1977, dintre care una semnată Pop Tudor Zugraf 216. Ele au
dispărut, se pare la ultima renovare a bisericii actuale.
Tătârlaua: o primă biserică pentru comunitatea românească a fost construită pe un teren dat de
fisc, cu câțiva ani mai înainte de conscripția inochentiană, de preotul Crăciun, încă activ în 1733, și de
enoriașul său Stan Urde217. A fost înlocuită în 1801 cu o biserică de zid, demolată și ea în 1941 din
cauza alunecărilor de teren.
Tău: beneficiind de o renovare la mijlocul sec. XVIII 218, extinsă spre vest în 1820219, biserica a
fost pictată între 1822 şi 1829 de Savu şi Simion Poienaru din Laz, lui Savu fiindu-i atribuită şi crucea
cu molenii a iconostasului220. Cea mai mare parte a picturii parietale, inclusiv cea de pe bolta absidei,
din fericire ilustrată de Ioana Cristache-Panait 221, s-a pierdut ca urmare a degradărilor provocate de
condiţiile de microclimat. Icoanele tâmplei şi cele pentru închinarea femeilor au fost pictate în primele
decenii ale sec. XVIII de Nistor din Răşinari. Câteva decenii mai târziu, Gheorghe fiul lui Iacov a
pictat icoana de hram, a Sfântului Gheorghe. Acestea sunt expuse la Muzeul Naţional al Unirii din
Alba Iulia.
Tăuni: biserica atestată la 1733 a fost reconstruită din temelie în 1757 222. În 1790 aceasta a fost
înzestrată cu icoane noi, pictate de Popa Nicolae din Feisa, păstrate astăzi în colecția Muzeului de
Istorie din Blaj. Lăcașul a supraviețuit până în 1898, când a fost înlocuit prin cel de zid.
Tecșești: de la o biserică din anul 1700, pe care a înlocuit-o în ultimii ani ai sec. XIX 223, lăcașul
actual a moștenit trei icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, una datată 1777, greșit atribuită de Ioana
Cristache-Panait lui Simon din Bălgrad224, una atribuibilă lui Ion de la Beriu și o alta de la mijlocul
sec. XVIII, datorată unui pictor deocamdată anonim. Icoana Arhanghelului Gavriil, cu sculptură
postbrâncovenească225, nu se mai păstrează.
Tibru: situată în „Gruiețul Puțului”, biserica atestată în 1733 a fost înlocuită încă înainte de 1777
de una din piatră, lemn și cu acoperiș de paie, ridicată în sat prin strădania preotului Ioan Sandu,
demolată și aceasta în 1853 și înlocuită cu biserica actuală 226.
Totoi: comunitatea ortodoxă și-a construit lăcașul de zid în 1893, în locul celui de lemn existent
deja la 1733 și care a supraviețuit până prin anii ’30 ai veacului trecut227.
212
Ioana Rustoiu, op. cit., p. 90
213
Ibidem, p. 11, 89.
214
Ibidem, p. 89.
215
216
Gelu-Mihai Hărdălău, Zugravii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în judeţul Alba, p. 398, 411.
217
218
Ibidem, p. 325.
219
220
Ioana Rustoiu, op. cit., p. 10, 14, 24-28, 31-40.
221
222
223
224
Ibidem, p. 81.
225
Ibidem, p. 81.
226
227
Ibidem, p. [81].
Trâmpoiele: biserica de zid construită în 1812 a moștenit de la cea anterioară de lemn, existentă
în 1733, un clopot datat 1702228.
Turdaș: ajunsă într-o stare de conservare deplorabilă, biserica a fost de curând restaurată.
Aprecierea ei ca datând din 1770, an cules de pe icoanele împărătești datorate lui Gheorghe fiul lui
Iacov și de pe bolta navei 229, nu se justifică, deoarece există o icoană mai veche cu aproape două
decenii, pictată de Iacov însuși, iar pe bolta naosului nu a fost notată nicio datare, dar ea există pe
peretele de sud și este mult mai târzie: 1807. Evident nu se susține nici datarea 1824 propusă de
Șematismul Bisericii Unite din 1900230 pe baza inscripțiilor de pe piciorul mesei altarului și de pe
ancadramentul intrării. Dacă acesta a fost momentul extinderii spre vest, cel mai probabil biserica a
beneficiat de o amplă restaurare înainte de pictarea din 1807. Nu cred că putem vorbi de o
reconstrucție și apoi, la o dată atât de apropiată, de extindere. Pictura aparține echipei formate din
Popa Nicolae din Feisa, colaboratorul său statornic Vasile Ban și încă un pictor din același ambient,
posibil Ion Moldovean din Fărău.
Uioara de Jos (azi Unirea): biserica fostei mănăstiri Ciunga a fost împodobită, în 1746, cu
icoane pictate de Iacov din Răşinari, păstrate astăzi în colecţia Muzeului de Istorie din Blaj. Una dintre
ele, cea a Maicii Domnului, s-a pierdut, probabil în contextul evenimentelor din 1761, şi a fost
înlocuită cu o alta pictată tot de Iacov Zugravul, care acum împodobeşte iconostasul bisericii aşa-
numite a grecilor din Blaj. Icoanele au fost aduse la Blaj în 1932, cu puţin înainte de dispariţia
bisericii, despre care o pisanie mărturisea că a fost pictată în 1830 231. O a doua biserică de lemn, a
parohiei, construită în 1717 de Stanislav Chirilă, One Crăciun și Petru Pustim 232, a dispărut şi ea în
perioada interbelică233.
Uioara de Sus (azi Unirea): este posibil ca biserica dispărută într-un incendiu în 1898 234 să fi fost
cea construită cu sprijinul comitelui Ștefan Mikes de Zăbala 235 († 1761).
Ungurei: biserica actuală, mai puţin turnul, care este de zid, a fost construită în 1898 cu
materialul recuperat din vechiul lăcaş 236, de la care s-au păstrat icoane pe sticlă atribuibile lui Petru din
Topârcea şi unor iconari anonimi din Şcheii Braşovului şi Nicula.
Vadu Moţilor: biserica din anul 1516 a fost distrusă de un incendiu în 1884, fiind înlocuită prin
cea actuală, de zid237.
Valea Inzelului: tencuirea și intervențiile înnoitoare ascund astăzi vechimea lăcașului, care la
1861 fusese înzestrat cu icoane pictate de Ioan Cuc.
Valea Largă: biserica, din care au supravieţuit doar absida şi nava, se remarcă prin pictura de
foarte bună calitate realizată în 1782 de Gheorghe fiul lui Iacov şi Teodor Ciungar. Dintre
numeroasele icoane de pe iconostas ce apar într-o fotografie publicată de Ioana Cristache-Panait 238,
doar două au mai putut fi localizate, cu relativă certitudine, printre obiectele predate Arhiepiscopiei
din Alba Iulia de parohia Sălciua de Sus.
Valea Lungă: construită în 1753 pe terenul și cu spesele nobilului catolic local Ladislau Desi 239,
biserica a supraviețuit până în 1893.
228
Ibidem, p. [83].
229
Mihai Blăjan, Biserica de lemn din Turdaş, în Îndrumător Pastoral, II, 1978, p. 107; Ioana Cristache-Panait, op. cit., p.
77-78.
230
Șematismul ... 1900, p. 454.
231
Alexandru Lupeanu-Melin, Reînvierea vechilor mănăstiri, în Unirea, Blaj, nr. 3 (21 ianuarie 1933).
232
233
234
Ibidem, p. 102.
235
236
237
Ibidem, p. 135.
238
Ibidem, p. 126.
239
Valea Mare: în biserica de lemn a cărei vechime coboară cel mai devreme până în sec. XIX și
care a avut inițial un alt amplasament, se păstrează icoane pe sticlă pictate de Simion Poienaru din Laz
și Ioan Pop de la Făgăraș.
Valea Sasului: se poate ca actuala biserică din Valea Sasului să fie chiar cea construită în 1714
de familia Râșniță240. Turnul masiv, din piatră, a fost adăugat cândva în a doua jumătate a sec. XIX, tot
de atunci datând, probabil, și tencuirea exterioară a monumentului, care lasă impresia că întreaga
biserică este de zid. Pictura, databilă în prima jumătate a secolului XIX, aparține unui grup de artiști de
la Feisa, dintre care pot fi identificați cu numele Vasile Ban și fiul său Porfirie Șarlea.
Veseuș: comunitatea românească, restrânsă numeric în secolul XVIII, nu este atestată ca având
biserică de niciuna dintre conscripții. Totuși, cel mai vechi lăcaș de cult nu a putut fi cel construit în
1852, amintit de Șematismul jubiliar al Mitropoliei Blajului 241 și de la care biserica actuală, de zid,
construită în 1910, a moștenit un clopot din 1774 și o toacă de fier din 1826.
Vidolm: actuala biserică de lemn adăpostește încă vestigii ale lăcașurilor anterioare: o icoană a
Maicii Domnului cu Pruncul din 1710, o cruce de altar datată 1711, icoane pictate de Gheorghe fiul lui
Iacov în 1768 și 1771 și icoane pe sticlă datate 1799 aparținând primei generații de pictori de la
Nicula.
Vidra de Jos: de la biserica cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi a ajuns în colecţia Arhiepiscopiei din
Alba Iulia o icoană Deisis semnată în 1729 de Dumitru Zugravul242. Alte icoane atribuite atelierului lui
Simion Silaghi-Sălăgeanu au fost repertoriate în 1978 şi 1983 de Virgil Grosu.
Vinerea: biserica inițială, de zid, a ajuns în a doua jumătate a sec. XVIII în posesia greco-
catolicilor. Înainte de 1795 comunitatea ortodoxă și-a înălțat un lăcaș propriu, despre care o firavă
tradiție locală înregistrată în secolul trecut susținea că a fost de lemn. Ea a fost folosită până în a doua
jumătate a sec. XIX când, încetând existența parohiei greco-catolice, ortodocșii au preluat din nou
vechea biserică243.
Vingard: distrusă de un incendiu în 2009, biserica edificată în 1750 244, cu refaceri din primele
decenii ale sec. XIX, când tradiţia locală susţine aducerea unei biserici de la Săsciori, probabil doar ca
material necesar unei extinderi 245, supravieţuieşte astăzi doar prin descrierile Ioanei Cristache-Panait 246
şi ale Ioanei Rustoiu247, precum şi prin puţinele obiecte salvate din flăcări şi depuse spre păstrare la
Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia: uşile împărăteşti semnate de Damian Zugravul din Cugir în
1773, crucea de iconostas cu moleniile, pictate în 1822 de Savu şi Simion Poienaru din Laz, un
tetrapod pictat în sec. XVIII cu motive florale, epitaful pictat în 1811 de Savu Poienaru şi icoana pe
sticlă ilustrând Învierea lui Iisus, cu 12 scene de praznic, datorată lui Simion Poienaru. Dispariția
valorosului ansamblu mural, realizat în mai multe etape de Petru din Topârcea (1822), Savu şi Simion
Poienaru (1820-1825, 1828), reprezintă o mare pierdere pentru arta românească din prima jumătate a
sec. XIX.
Vurpăr: demult dispărută, biserica de lemn a comunității greco-catolice avea, în 1883, acoperiș
de țiglă și era în stare bună248.
240
Ibidem, p. 327.
241
Șematism ... 1900, p. 182.
242
243
244
245
246
Ibidem, p. 132-133.
247
Ioana Rustoiu, op. cit., p. 10-11, 14, 41-42, 44-46
248
Biserici ... zona Sebeș, p. [94].

Bisericile de Lemn Din Judeul Alba

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bisericile de Lemn Din Judeul Alba

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bisericile de lemn din județul Alba

S-ar putea să vă placă și