Dr. ing.

Mircea BELDEA

TEORIA ŞI PRACTICA
URBANISMULUI

Petroşani, 2016
1
 CUVÂNT ÎNAINTE

Urbanismul, ca ştiinţă şi artă a organizării unui spaţiu tridimensional, este

strâns dependentă de topografie, care îi oferă deopotrivă o descriere fidelă
a situaţiei existente, suportul pe care îşi va materializa ideile, dar şi mijloacele
de transpunere în teren a soluţiile devenite norme, în urma analizei şi
aprobării autorităţilor.
Lucrarea de faţă este dedicată în principal studenţilor din anul II Licenţă
a specializării de Topografie minieră, care, în activitatea lor viitoare, vor
trebui să asigure interfaţa dintre domeniile de conducere şi programare a
activităţilor miniere şi cel de programare urbană.
În cele 10 capitole ale lucrării sunt prezentate informaţii referitoare la
istoricul apariţiei şi dezvoltării în timp a oraşelor, componentele şi zonele
funcţionale ale spaţiului urban, principalele probleme ale mediului urban,
împreună cu tendinţele şi orientările contemporane de dezvoltare urbană.
Raportat la cadrul naţional, sunt evidenţiate reglementările juridice,
instituţiile implicate, documentaţiile şi actele specifice urbanismului. Sunt
prezentate principalele lucrări topografice necesare în urbanism, precum şi
aspectele particulare privind intercondiţionările care trebuie să fie stabilite,
în zonele miniere, între urbanism şi activitatea de exploatare a resurselor
minerale.

AUTORUL

2
 CUPRINS
Cap. 1 Noţiuni introductive 5
1.1. Generalităţi. Definiţii 5
1.2. Tipuri de aşezări umane 8
1.3. Ipoteze privind apariţia oraşelor 10
Cap. 2 Evoluţia oraşelor în timp 15
2.1 Perioada arhaică 13
2.2 Oraşul antic 15
2.3 Oraşul medieval 17
2.4 Oraşul în Renaştere 19
2.5 Colonizarea şi oraşele comerciale 19
2.6 Oraşul erei industriale 20
2.7 Oraşele contemporane 22
2.8 Evoluţia oraşelor în România 24
2.8.1 Oraşul antic 24
2.8.2 Oraşul medieval 25
2.8.3 Oraşele în secolul al XVIII-lea 26
2.8.4 Secolul al XIX - lea 28
2.8.5 Secolul XX 29
Cap. 3 Componentele spaţiului urban 39
3.1. Cadru natural 31
3.2 Reţeaua generală de localităţi 32
3.3 Potenţialul economic 33
3.4 Populaţia 34
3.5 Echiparea tehnică a teritoriului 35
Cap. 4 Zonele funcţionale ale spaţiului urban 47
4.1 Zona rezidenţială 38
4.2 Zona de afaceri şi administrativ-social-culturală 39
4.3 Zona de circulaţie şi transport 41
4.4 Zona de ape şi spaţii verzi 44
4.5 Zona industrială 45
4.6 Zona de gospodărie comunală şi echipare edilitară 46
4.7 Zona de ordine publică şi siguranţă naţională 47
Cap. 5 Clasificarea aşezărilor urbane 62
5.1 Ierarhizarea internaţională a aşezărilor urbane 48
5.2. Tipuri de localităţi în România 50
5.3 Ierarhizarea oraşelor din România după dimensiunea 53
demografică
5.4 Ierarhizările pe ranguri sau nivele a aşezărilor urbane în 53
România
5.5 Clasificarea şi codificarea unităţilor administrativ-teritoriale 55
Cap. 6 Mediul urban şi problemele sale 76
6.1 Zona urbană, urbanizarea şi rata de urbanizare 57
6.2 Mediul urban şi caracteristicile sale 59
6.3 Geometria aglomerărilor urbane 62
6.4 Urbanizarea spontană şi consecinţele ei 64
6.5 Mobilitatea populaţiei 66
6.6 Probleme de transport şi trafic urban 67
Cap. 7 Orientări şi tendinţe contemporane 95
7.1 Expansiunea marilor centre urbane 70

3
 7.2 Carta de la Leipzig 72
7.3 Agenda 21 73
7.4 Oraşul inteligent 73
Cap. 8 Reglementări juridice, instituţii, documentaţii şi acte în 103
urbanism
8.1. Reglementări juridice în urbanism 76
8.2 Autorităţile cu atribuţii în domeniul urbanismului 78
8.3. Documentaţii de urbanism 80
8.4. Acte de urbanism 82
Cap. 9 Lucrări topografice în domeniul urbanismului 119
9.1 Delimitarea unităţilor administrativ-teritoriale 87
9.1.1 Generalităţi 87
9.1.2 Comisia de delimitare 88
9.1.3 Desfăşurarea lucrărilor de delimitate cadastrală a UAT 88
9.1.4 Dosarul de delimitare 89
9.1.5 Delimitarea cadastrală a intravilanelor 90
9.1.6 Comisia de delimitare a intravilanelor 91
9.1.7 Materializarea limitelor intravilanelor 91
9.1.8 Dosarul de delimitare cadastrală a intravilanelor 91
9.2 Întocmirea hărţilor şi planurilor din documentaţiile de 91
urbanism
9.3 Reambularea hărţilor şi planurilor din documentaţiile de 95
urbanism
9.3.1 Pregătirea pentru scanare 96
9.3.2 Scanarea 96
9.3.3 Procesarea imaginii scanate înainte de georeferenţiere 97
9.3.4 Georeferenţierea 98
9.3.5 Compararea şi corelarea 101
Cap. 10 Topografia minieră şi urbanismul 141
10.1 Stabilirea restricţiilor miniere 103
10.2 Pilieri de protecţie 105
10.3 Prognozarea şi monitorizarea deplasărilor şi deformaţiilor 107
terenului în zone miniere
BIBLIOGRAFIE 110

4
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Generalităţi. Definiţii

Denumirea de “urbanism” provine din limba latină de la “urbis-is”, termen care

desemna noţiunea de oraş. În sens larg, urbanismul constituie arta de a ordona de o manieră
armonioasă şi raţională viaţa unei populaţii, într-un spaţiu geografic determinat.
Urbanismul clasic, avându-l ca reprezentant pe Hipodam din Milet, Grecia antică, se
caracteriza prin planificarea oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem
rectangular. Practic, conceptul de urbanism a fost definitivat în secolul XX, mai ales după
crearea Congresului Internaţional al Arhitecturii Moderne (CIAM), iniţiat de faimosul arhitect
elveţian Le Corbusier. După cel de-al doilea război mondial au apărut noi forme urbane (zone,
regiuni, arii metropolitane, oraşe-satelit) ca urmare a creşterii populaţiei şi a progreselor
tehnologice.
Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, urbanismul reprezintă „ştiinţa al cărei
obiect il constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea de noi aşezări“.
O altă abordare, mai completă, desemnează urbanismul ca fiind „ştiinţa proiectării şi
planificării lucrărilor de construire, sistematizare, reconstruire sau restructurare a unei aşezări
omeneşti împreună cu complexul de măsuri socio-economice, tehnice, igienice care se iau în
vederea satisfacerii necesităţilor materiale şi social-culturale ale noilor aşezari“. În aceeaşi idee
se înscrie şi definiţia potrivit căreia urbanismul reprezintă „un ansamblu de măsuri tehnice,
administrative, economice şi sociale care trebuie să permită o dezvoltare armonioasă,
raţională şi umană a aglomeraţiilor“. Se desprinde astfel, legătura absolut necesară între
urbanism şi o serie de domenii ca economia, geografia, demografia, etc., urbanismul
reprezentând „ştiinţa modernă care oferă soluţiile normative care asigură crearea şi
organizarea oraşelor în baza unui „ bilanţ teritorial” adecvat a cărei sarcină de baza este
fundamentarea necesităţii decretării de oraşe noi şi de a le transforma pe cele existente în
aşa fel încât acestea să corespundă atât nevoilor actuale cât şi celor viitoare“.
O altă definiţie identifică principalele componente ale urbanismului: „urbanismul
reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare, aprobare a unor planuri
sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau rurală)”.
În sfârşit, o definiţie mai sintetică, precizează faptul că „urbanismul este ştiinţa şi tehnica
construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi oraşelor”.
Alte puncte de vedere privesc urbanismul în corelaţie cu amenajarea teritoriului, ca o
importantă componentă a acesteia având ca obiect localităţile, aşezările umane, urbane
sau rurale.
Aşadar, urbanismul este privit în strânsă interdependenţă cu amenajarea teritoriului ca
parte integrantă a acesteia şi constituit dintr-un ansamblu de activităţi prin care sunt urmărite
obiective legate de:
 ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,
asigurarea accesului la servicii publice şi locuinte convenabile pentru toţi
locuitorii;
 crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor,
vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
 utilizarea eficientă a terenurilor în acord cu funcţiile urbanistice
adecvate;
 extinderea controlată a zonelor construite;
 protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi
natural;

5
  asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate
localităţile;
 protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor
tehnologice.
În concluzie, urbanismul reprezintă o activitate de interes general cu caracter
continuu, care se desfăşoară pe intreg teritoriul naţional având drept obiective: determinarea
structurii funcţionale a localităţilor, utilizarea raţională şi echilibrată a terenurilor, extinderea
controlată a zonelor construite, asigurarea unei locuiri corespunzătoare nevoilor oamenilor, a
unui nivel de trai decent, asigurarea condiţiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale
copiilor, persoanelor vârstnice şi persoanelor handicapate, asigurarea esteticii
compoziţionale, protejarea conservarea, punerea în valoare şi revitalizarea monumentelor
istorice precum şi a patrimoniului natural.
Până nu demult, noţiunea de urbanism se limita doar la organizarea internă a oraşelor
însă apariţia formelor de urbanizare periferică au determinat specialiştii să conceapă
amenajarea urbană într-un cadru mai larg, integrând în sfera preocupărilor şi spatiile rurale
învecinate, care pot constitui zone de loisir pentru orăşeni. În aceste condiţii, periurbanizarea
ridică o serie de probleme specifice.

Urbanismul este o ştiinţă relativ tânără, care a apărut în secolul XX şi a avut apoi o
evoluţie remarcabilă. Complexitatea acestei activităţi este dată de faptul că ea presupune
o însumare a demersurilor profesionale ale mai multor categorii de specialişti: urbanişti –
arhitecţi, ingineri de diverse specializări, economişti, sociologi, geografi, administratori.
Urbanismul, denumit şi urbanistică, poate fi definit ca ştiinţa care se ocupă cu studiul
amenajării localităţilor orăşeneşti existente, precum şi cu proiectarea de noi oraşe. Altfel spus,
urbanismul este ştiinţa şi arta care se ocupă cu construcţia, amenajarea şi estetica oraşelor,
sau ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea
de aşezări noi.
Urbanismul modern, după cum este definit în literatura de specialitate, oferă imaginea
unei arte şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de
oraşe sau de metropole.
Urbanistul este o persoană recunoscută şi înregistrată ca atare în Registrul Urbaniştilor,
în baza Regulamentului aprobat prin Hotararea nr. 101/2010 a Consiliului Superior al Registrului
Urbaniştilor din România. Urbanistul trebuie să fie absolvent al unor studii universitare în unul din
domeniile arhitectură, economie, inginerie, geografie, juridic, sociologie sau ecologie, să
deţină un anumit nivel de experienţă anterioară în realizarea lucrărilor de specialitate şi să
promoveze un examen în faţa Comisiei de examinare a Registrului Urbaniştilor. În funcţie de
specificul studiilor universitare absolvite, urbaniştii pot obţine drept de semnătură în una din
următoarele specialităţi:
- urbanist;
- urbanist-peisagist;
- urbanist diplomat;
- peisagist diplomat;
- master urbanist;
- master urbanist-peisagist;
- arhitect-urbanist;
- arhitect-peisagist;
- economist, inginer, geograf, sociolog, peisagist, jurist, ecolog-urbanist.
Amenajarea teritoriului este o noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a
conceptului de urbanism şi constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi
cunoaştere, de previziune şi planificare, de edificare şi permanentă readaptare a mediului
uman, a cadrului material creat de societate şi indispensabil existenţei sale.

6
 Activitatea de amenajare a teritoriului vizează întreg teritoriul naţional, cu
particularizări la nivel judeţean şi zonal. Obiectivele activităţii de amenajare a teritoriului sunt
dezvoltarea economică şi socială echilibrată a întregului spaţiu naţional, îmbunătăţirea
nivelului calitativ al vieţii comunităţilor umane şi utilizarea raţională a terenurilor.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului au un caracter director, stabilind politicile
naţionale de dezvoltare durabilă în zone precum reţelele de transport, ape, zone protejate,
reţeaua de localităţi, zone de risc natural, zone turistice şi educaţie.
Activitatea de urbanism preia cadrul general şi direcţiile stabilite în documentaţiile de
amenajare a teritoriului şi, bazându-se pe acestea, stabileşte, pentru o localitate sau pentru o
parte a acesteia, cadrul de reglementare a dezvoltării spaţiale, în concordanţă cu resursele
existente şi cu aspiraţiile locuitorilor.
Plecând de la primele forme de organizare a comunităţilor umane, strâns legate de
mediul înconjurător, până la actualele geometrii avangardiste şi soluţiile supertehnologizate
ale oraşelor de azi, ştiinţa şi arta ocupării şi organizării terenului a parcurs un drum lung şi
spectaculos.
Pe parcursul evoluţiei sale, natura a reprezentat pentru om atât adăpost cât şi sursă
de pericol, i-a fost atât prieten cât şi duşman. Uneori, în funcţie de împrejurări şi necesităţi,
omul a luptat împotriva naturii, alteori şi-a luat-o aliat. Natura s-a lăsat uneori modelată,
schimbată, îmbunătăţită, dar, alteori, s-a răzbunat prin furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice,
cutremure, incendii şi alte evenimente naturale. Aceste alternanţe nu au fost întâmplătoare,
ci ele s-au corelat de cele mai multe ori logic, cauzal.

Fig. 1. 1 Cliff Palace, Mesa Verde, Colorado, United States

Unul din exemplele celebre de coabitare dintre om şi natură este celebrul sit Mesa
Verde, sat săpat în versanţii de piatră ai platoului Mesa Verde, din sud-vestul statului Colorado,
USA, realizat şi locuit, între secolele VI-XIV, de poporul antic Pueblo, numit şi Anasazi.
Complexul este unul din siteurile arheologice cele mai cunoscute şi cele mai bine conservate
şi face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO;
Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat peste secole, dar, uneori,
efectele pe termen lung nu au fost cele dorite, rezultatele dovedindu-se, nu de puţine ori,
distructive.

7
 Fig. 1. 2 Cartierul Manhattan – New York

Momentul apariţiei urbanismului este un subiect care provoacă controverse printre

specialişti. Deşi elementele de organizare ale spaţiului urban au fost certe atât în cazul
oraşelor-cetate mesopotamiene, cât şi în cazul oraşelor Greciei sau Romei antice, unii
specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcina în Renaştere.
Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era
industrială, când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane, noile tehnici şi
tehnologii utilizate în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de
habitaţie.
Putem aprecia că deşi termenul urbanism a fost folosit, pentru prima dată, de spaniolul
Ildefonso Cerda, în „Teoria generală a urbanizării”, publicată în anul 1867, totuşi disciplina la
care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate. Preocupările susţinute ale
urbaniştilor contemporani în contextul provocărilor revoluţiei industriale, ale dezvoltării
anarhice a aglomerărilor urbare şi ale degradării unor zone întinse, care au reînnoit profund
practicile anterioare, au justificat oarecum impresia creerii unei noi ştiinţe.

1.2. Tipuri de aşezări umane

Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază, cu trăsături distincte şi evoluţie

specifică, sunt satul şi oraşul.
Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el s-a
constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera
păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de constrângerile cadrului natural şi
stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând
excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia – de utilitate strict
defensivă – constituind simbolul desprinderii, izolării de natură.
Ca tip de aşezare, satul se caracterizează prin:
 număr relativ mic de locuitori
 suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării
 ocuparea extensivă a acesteia
 înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc
 prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea
locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de
locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile
din împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură,
configuraţia nou apărută fiind una dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus

8
lărgirea capacităţilor de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns
la relaţii de colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje
reciproce; a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele
impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele
viitoarelor oraşe.
Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând
capacităţi şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă
tot mai extinse. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic,
social, cultural. Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor - prin natura ocupaţiilor
lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor de baştină.

9
1.3. Ipoteze privind apariţia oraşelor

Modul de viaţă uman a suferit dramatice transformări, de la locuirea tradiţională la

cea modernă, specifică marilor aglomerări urbane. Acest proces continuă, în special datorită
uriaşei creşteri demografice, populaţia planetei crescând cu 5 miliarde de persoane în ultima
sută de ani. Principalele ipoteze care incearca să identifice factorii care au condus la
formarea oraselor, s-au emis mai multe ipoteze, care sunt prezentate in continuare.
1. Teoria apărării a fost lansată de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher –
economist. Potrivit acestei teorii, geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării
locuitorilor şi bunurilor lor în faţa cuceritorilor. Aşa au apărut cetăţile fortificate, care au devenit
nucleele marilor oraşe. Două oraşe, care ilustrează această teorie, sunt Sighişoara şi Râşnov.
Sighişoara a fost întemeiată de coloniştii germani, franconi din regiunea Rinului de
nord, care fuseseră invitaţi să se aşeze în Transilvania de către regele Ungariei Geza al II-lea,
pentru a apăra graniţele de est.
Cetatea Râşnov a fost edificată de Cavalerii Teutoni, la inceputul sec. al XIII-lea. Mai
târziu, regalitatea maghiară a încredințat fortificația cavalerilor ordinului Sfintei Cruci, care au
fost subordonați fie comitelui secuilor, fie voievodului Transilvaniei.

Fig. 1. 3 Cetatea Sighişoara

Fig. 1. 4 Cetatea Râşnov

2. Teoria condiţiilor geoclimatice, elaborată de către un grup de geografi, explică

apariţia oraşelor ca urmare a mediului natural favorabil: condiţiile geoclimatice, configuraţia
terenului etc. Wolf Schneider susţine că primele oraşe au apărut în zona terenurilor agricole
cele mai fertile: Mesopotamia, Valea Nilului, India.
În Mesopotamia, zona situată intre raurile Eufrat si Tigru, deosebit de fertilă, cunoscută
sub numele de “Leagănul Civilizaţiei omenirii”, au apărut celebrele oraşe-stat precum Ur, Uruk,
Akkad, Nipur etc. Teritoriul orasului-stat era constituit dintr-un centru urban şi terenurile agricole
din jur, pe care erau amplasate mici sate şi ferme. Ele erau stăpânite de rege şi lucrate de
comunităţile de ţărani, agricultori şi păstori. Ţăranii plăteau către rege un tribut comunitar sub
formă de produse sau muncă la construcţiile regale, ori întreţinerea canalelor de irigaţii.
În perioada 3000-2700 i. Hr., oraşul Uruk a devenit un mare centru urban, având o
suprafaţă de 500 ha şi o populaţie de 60.000-80.000 de locuitori. El era centrul unui întins teritoriu
rural. Oraşul beneficia de hrana produsă de teritoriul său rural, iar la rândul său, oraşul
aproviziona mediul rural cu produse meşteşugăreşti şi agricole complementare, el fiind un
centru de schimb şi redistribuire a alimentelor.

10
 Fig. 1. 5 Oraşul Uruk Fig. 1. 6 Oraşul Ur

3. Teoria deciziei administrative a fost emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927)

şi K. Hegel (1813-1909), împreună cu istoricul englez Th. Wright (1810-1877). La originea apariţiei
oraşelor ar fi stat, potrivit acestei teorii, o decizie al unei puteri de stat, factorul determinant
fiind organizarea politico-juridică.
Această teorie poate fi exemplificată prin modul de apariţie a oraşului Petroşani. În
anul 1857 aici era un sat cu 160 de case şi 842 locuitori. Lucrările de explorare ale zăcământului
de huilă abia începuseră, dar pe cât de încurajatoare erau rezultatele geologice, pe atât de
descurajantă era lipsa unui sistem de transport eficient a cărbunelui către beneficiarii din afara
Văii Jiului. În 1865 a început însă construcţia căii ferate care urma să facă legătura între Simeria
şi Vulcan, a cărei punere în funcţiune urma să ducă la raţionalizarea cheltuielilor de transport.
În 1968, când construcţia căii ferate ajunsese la Pui, în urma unor presiuni politice de
care contele Lonyai – ministru de finanţe al statului austo-ungar dar şi proprietar de mine în
zona Lonea – nu a fost străin, s-a decis modificarea proiectului, astfel încât drumul de fier să
ajungă la Petroşani. Aceasta a fost decizia care practic a modificat statutul aşezării,
transformând-o în localitate de referinţă a Văii Jiului. În numai un an de la acest moment,
populaţia Petroşaniului a ajuns la 1728 persoane, ceea ce a însemnat dublarea numărului de
locuitori avut în urmă cu zece ani.

Fig. 1. 7 Colonia Petroşani cu munţii Parâng în fundal

4. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor

urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor căi de transport, terestre sau maritime,
care au favorizat schimbul de mărfuri. Astfel au apărut polis-urile greceşti sau oraşele-porturi.
Şase dintre capitalele europene sunt oraşe-port: Oslo, Stockholm, Helsinki, Amsterdam,
Londra şi Lisabona.
Unul dintre ele, Amsterdam, a înflorit începând cu secolul al XIV-lea, datorită mai ales
comerțului pe care îl practica cu orașele din Liga Hanseatică (Breaslă comercială a oraşelor
din jurul Mării Baltice). Secolul al XVII-lea a fost considerat „Era de aur” a capitalei olandeze,
când Amsterdam era unul dintre cele mai bogate orașe din lume. Din portul orașului, plecau
vase comerciale spre Marea Baltică, America de Nord, Africa, Indonezia sau Brazilia,
formându-se astfel bazele rețelei mondiale de comerț.

11
 Fig. 1. 8 Portul Amsterdam Fig. 1. 9 Oslo

5. Teoria oraşelor-necropolă pleacă de la în acceparea ideii potrivit căreia „oraşul

celor morţi a precedat oraşului celor vii”. Teoria poate fi exemplificată prin numeroase oraşe
din Egipt, China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim,
Olimpia, Delfi, Memfis.
Delphi (sau Delfi) este un oraș în Grecia antică, casă a Oracolului delfic în mitologia
greacă, dedicat zeului Apollo și locuit de nimfa Cassotis, care era venerată în întreaga lume
antică. Vechii greci considerau Delphi ca fiind centrul universului.

Fig. 1. 10 Ruinele oraşului Delfi

Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar
secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex.
Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente
istorice diferite: permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe
etc.
Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au
dat imaginea oraşului şi semnificaţia lui actuală.

12
2. EVOLUŢIA ORAŞELOR ÎN TIMP

2.1 Perioada arhaică

Fig. 2. 2 Pictură murală din peştera de la

Fig. 2. 1 Planul peşterii de la Altamira Altamira

Cele mai vechi dovezi ale existenţei comunităţilor umane s-au păstrat în peşterile din
Munţii Cantabrici – Altamira, în Spania, văile Dordognei şi Garronei, în Franţa şi Tassili, în Africa
de Nord, ale căror pereţi poartă încă urmele existenţei umane în formele sale incipiente. Astfel,
în peştera de la Altamira, din nordul Spaniei, regiunea Cantabria, s-au păstrat picturile murale
realizate, cu cca. 18500 ani în urmă, de oamenii acelor timpuri, aparţinând generaţiei
Cromagnon. În sud-vestul Franţei, în departamentul Dordogne, este situată peştera Lascaux,
unde au fost găsite picturi rupestre realizatea în Paleolitic, cu aproximativ 17.300 ani în urmă.

Fig. 2. 3 Planul peşterii Lascaux Fig. 2. 4 Vedere din peştera Lascaux

Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele aşezări cu

caracter urban. În lipsa izvoarelor iconografice, scrise, desenate sau pictate, studierea
construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei.
Epoca primitivă acoperă o perioadă îndelungată de timp, împărţită în două perioade:
epoca pietrei (formată din paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade:
bronz şi fier).
În această perioadă oamenii locuiau în comunităţi mici, în adăposturi naturale,
peşteri, sau construite, colibe, dispuse pe o suprafaţă redusă, criteriul unei astfel de grupări
fiind posibilitatea asigurării securităţii. Dar tot din această perioadă s-au păstrat nişte
monumente spectaculoase, cunoscute sub denumirea de „megalitice”. Originea, rolul, modul
de realizare şi semnificaţia acestora sunt învăluite încă în mister, bănuindu-se un scop fie
religios, fie astronomic. Cel mai cunoscut exemplu este incinta neolitică de tip cromleh de la
Stonehenge, din sudul Angliei.

13
 Fig. 2. 5 Ansamblul de la Stonehenge

Descoperirea focului, cultivarea cerealelor şi a altor plante, domesticirea şi creşterea

animalelor au fost factori care au dus la stabilizarea grupurilor umane. Au apărut astfel primele
tipuri de adăposturi: bordeiele – săpate în pământ, locuinţe din pământ şi paie (chirpici), lemn
ori piatră, sau acoperite cu piei de animale (iurte).

Fig. 2. 6 Satele – primele aşezări umane stabile

Primele aşezări umane stabile şi organizate – satele au apărut în urmă cu aproximativ

10.000 ani. Ocupaţia principală a locuitorilor era agricultura. Teritoriul, fără a fi încă clar
delimitat, începea să fie împărţit în zona de locuit, zona de cultivat cereale şi legume şi zona
de păşune pentru creşterea animalelor.
Dezvoltarea schimburilor de mărfuri, apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor, au
determinat, pe lângă diversificarea structurii ocupaţionale a populaţiei, la apariţia unor noi
tipuri de construcţii. Unele sate au devenit astfel târguri sau cetăţi. Locuinţele, dar şi aşezarea
propriu-zisă, au început să fie fortificate cu valuri de pământ sau piatră, şanturi de apă sau
ziduri consolidate.

14
 Fig. 2. 7 Urme de ziduri de piatră Fig. 2. 8 Ruine ale unui oraş antic

2.2 Oraşul antic

Creşterea numărului de locuitori şi diversificarea ocupaţiilor a determinat extinderea

zonei construite şi stabilirea unor norme de organizare a spaţiului ocupat. Astfel satele s-au
transformat, cu 5000-6000 de ani în urmă, în oraşe.
Primele oraşe s-au dezvoltat, lângă văile fertile ale râurilor bogate din Orientul
Apropiat, în jurul anului 3.000 Î.H. Oraşele state, care s-au extins în Valea Mesopotamiei,
cuprindeau aşezările Eiridu, Ur, Lagash şi Kish. Ur era cel mai mare dintre aceste oraşe cu o
suprafaţă de aproximativ 150 de acri (60,6 ha) şi o populaţie de 25.000 de locuitori.
Ca urmare a avântului economic, a dezvoltării forţelor de producţie şi a apariţiei
meşteşugurilor s-a produs o diversificare a tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele
au început să capătă funcţiuni noi: economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi
culturale. Din motive de securitate a apărut funcţiunea de depozitare centralizată a
produselor, în special a surplusului agricol, dar şi necesitatea apărării acestora, ceea ce a dus
la dezvoltarea oraşelor cetate.
Armata a jucat un rol important în aceste oraşe. Odată cu dezvoltarea oraşelor a
crescut frecvenţa şi duritatea conflictelor umane din două motive. În primul rând, oraşele
venerau zei diferiţi şi purtau războaie pentru a reglementa disputele religioase. În al doilea
rând, societăţile umane acumulaseră bogăţii, ceea ce încuraja războaiele pentru
acapararea de bunuri materiale.
Următorul pas al dezvoltării oraşelor a avut loc în Grecia. În anul 500 Î.H., existau sute
de oraşe-stat independente, variind ca număr de locuitori de la câteva sute la câteva zeci
de mii de locuitori. Atena era cel mai mare oraş-stat, cu o populaţie de aproximativ 150.000
de locuitori, urmată de Sparta care avea o populaţie de aproximativ 40.000 de locuitori. În
comparaţie cu oraşele timpurii, care erau controlate de către preoţi, majoritatea oraşelor
greceşti erau guvernate de cetăţeni, prin intermediul adunărilor publice unde aveau loc
discuţii politice.
“Oraşele-state greceşti erau, în marea lor majoritate, oraşe-târguri, iar teritoriul statului
includea şi un district rural înconjurător. Acest district era, însă, atât de mic, încât permitea
locuitorilor săi din satele cele mai îndepărtate de oraş să vină la târg ca să cumpere sau să
vândă, iar apoi să se întoarcă în satul lor – toate acestea între răsăritul şi apusul soarelui”.
Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape
reflectate şi în aspectul oraşelor.
Perioada homerică (arhaică), numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile
homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII î.H. şi se caracterizează prin apariţia polis-urilor,
oraşe cetăţi, a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei”. Aceasta era
reprezentat de un platou situat deasupra unei stânci, un loc socotit sacru, iniţial el având
funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se
ajungea printr-o frumoasă intrare triumfală, numită Propilee.

15
 Fig. 2. 9 Atena antică

Sub Acropole era dispusă zona civilă, denumită Agora, care juca rolul pieţei publice,
unde se ţinea adunarea poporului.
Perioada clasică, cuprinsă între secolele VI-V î.H., este marcată de o impresionantă
dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Specifică este
apariţia tramei stradale ortogonale, precum şi o puternică dezvoltare a lucrărilor tehnico-
edilitare, alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate şi a construcţiilor cu funcţiuni social-
culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale.
Perioada elenistică, cuprinsă între anii 323 – 31 î.H., numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui
Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de
genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. A reprezentat epoca de maximă
înflorire a civilizaţiei Greciei antice. Perioada se caracterizează prin accentuarea preocupării
pentru realizarea construcţiilor culturale şi menţinerea ritmului în zona tehnico-edilitară.

Fig. 2. 10 Oraş din Grecia antică Fig. 2. 11 Amfiteatru din perioada elenistică

Oraşele Imperiului Roman au reprezentat un model de organizare a spaţiului urban,

sprijinit pe o reţea de lucrări de infrastructură foarte riguroasă. Un pilon fundamental al
sistemului urbanistic roman l-au reprezentat drumurile, cu care inginerii romani au împânzit
întregul imperiu. Reţeaua de drumuri, viaducte şi apeducte care legau aşezările romane a
rămas, uneori până astăzi, nucleul reţelei urbane contemporane.
Sistemul de concepţie şi de realizare a oraşelor romane s-a individualizat printr-o serie de
caracteristici revoluţionare pentru acea perioadă:
- oraşele făceau parte dintr-o sistem de localităţi ierarhizate ca importanţă, dimensiune şi
ca funcţiune prioritară:
 oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris), Londinium (Londra),
Vindobonai (Viena);

16
  oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;
 oraşe administrative: Roma, Atena, Efes;
 oraşe balneare şi de odihnă: Pompei, Herculamun, Neapole;
- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite
„insulae” şi aveau ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus
maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculate deosebite de celelalte străzi prin
dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul, construcţiile comerciale;
- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor utilizări
complexe. Drumurile realizate de inginerii romani se evidenţiază şi azi prin rezistenţa lor. Pe
întinderea întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte, canalizări, cisterne
(rezervoare de apă), instalaţii portuare. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o
reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se
prin conducte care aduceau apa, uneori de la mare distanţă;
- organizarea oraşelor s-a bazat pe o serie de regulamente referitoare la proprietate,
clasificarea străzilor, norme privind poziţionarea reciprocă a clădirilor şi înălţimea acestora,
servicii speciale, probleme de igienă.

Fig. 2. 12 Roma antică

2.3 Oraşul medieval

În primele secole după căderea Imperiului Roman, oraşele europene au intrat într-un
proces de decădere. Cuceririle islamice au întrerupt comerţul în zona mediteraneană,
ducând la declinul oraşelor-port. Invaziile triburilor barbare au devastat Europa, făcând ca
schimbul şi călătoriile să fie riscante şi nesigure. Centrele urbane dezvoltate in timpul Imperiului
roman au fost depopulate şi ruinate (populaţia Romei a scăzut de 10 ori). Oamenii s-au închis
în fortăreţe unde erau protejaţi.
În primul rând, ideea de oraş îşi modifică sensul, tinzând spre o nouă subordonare faţă
de elementele geografice şi ale peisajului. Oraşele existente încep să fie asimilate cadrului lor
natural.
Importanţa relativă a unor funcţiuni urbane se modifică, atât în plan arhitectural, cât
şi în plan simbolic. Oraşele medievale au dimensiuni limitate, inferioare celor din metropolele
antice, musulmane şi orientale.
Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. Năvălirile popoarelor
migratoare au dus la depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice. Roma, de la o
populaţie de un milion ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori. Populaţia se reaşează în
localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate aşezări fortificate,
amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată.

17
 Fig. 2. 13 Praga medievală

Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievate se concretizează în:

 număr restrâns de locuitori: 10.000 – 40.000 de locuitori;
 prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii);
 densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei;
 construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului;
 reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care
erau amplasate clădirile religioase, în general supradimensionate, şi
clădirile publice (de exemplu primăriile);
 lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea, inclusiv a
locuinţelor, şi dotarea tehnico-edilitară.
Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne
păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi
care trebuie protejate prin politici urbane speciale.

18
2.4 Oraşul în Renaştere

În perioada Renaşterii (sec. XV-XVI) oraşele medievale sunt remodelate: străzile sunt
lărgite, se construiesc noi pieţe, se realizează echipările tehnico-edilitare, se imbunătăţeşte
compoziţia volumetrică şi arhitecturală. Se revitalizează valorile şi principiile Greciei şi Romei
antice, se face trecerea către oraşul modern.

Fig. 2. 14 Firenze – oraşul renascentist. Piaţa Domului

Ştiinţele bazate pe matematică, progresează rapid, noile descoperiri geografice

lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei.
Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana, controlată de turci, în
Atlantic.
Noua concepţie privind construcţie oraşelor este caracterizată prin câteva idei de
forţă:
 stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare;
 castelele burghezilor, din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile, au fost
integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade
atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje ;
 amplasarea construcţiilor în zone funcţionale;
 ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor;
 amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe;
 prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale;
 promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi
pentru pietoni;
 preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică.

2.5. Colonizarea şi oraşele comerciale

Datorită extinderii graniţelor Europei spre Est şi spre sud, prin colonizare teritoriilor de
peste Elba şi din Arabia, s-a impus formarea unor noi oraşe, întemeiate de regi, de vasali, de
ordine religioase sau chiar de marile oraşe, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu
modelele urbane deja existente.
Aceste noi oraşe preiau într-o oarecare măsură sistemul de organizare al oraşelor-stat,
rămânând totuşi dependente, pe plan politic şi judiciar, unei puteri exterioare, feudale sau
orăşeneşti. Astfel apare, începând din secolul al XIV-lea, densa reţea urbană, formată din
circa 130.000 de centre, care caracterizează şi astăzi Europa.

19
 Secolul al XV-lea a marcat, în Europa, apariţia marilor oraşele comerciale, ca urmare
a centralizării puterii şi a creşterii schimburilor comerciale pe distanţe mari.
Centralizarea puterii. În secolul al XV–lea puterea economică şi politică a fost
transferată de la un număr mare de stăpâni feudali la un număr relativ mic de prinţi, regine şi
regi. Această schimbare a puterii a fost cauzată, în principal, de apariţia unor tehnici militare
care făceau ca mecanismele de apărare ale feudei tradiţionale să fie depăşite. Oraşele
comerciale au dezvoltat manevre defensive în concordanţă cu noul stil de purtare a
războiului. Apărarea nu mai era o simplă problemă de construire a unui zid şi de aruncare a
uleiului încins peste atacatori. Aceasta cerea angajarea de soldaţi profesionişti şi fortificarea
cetăţii. Centralizarea puterii a dus la centralizarea funcţiilor administrative şi militare în oraşele
regale.
După secolul al XVI-lea oraşele care s-au dezvoltat cel mai rapid erau acelea care
adăposteau sau includeau o curte regală. Într-o perioadă scurtă de timp, peste 20 de oraşe
au crescut la o mărime deţinută numai de către puţine oraşe medievale. Londra avea 250.000
de locuitori, Napoli 240.000 de locuitori, Milano 200.000 şi Paris 180.000 de locuitori. Printre
oraşele cu aproximativ 100.000 de locuitori de aflau Roma, Lisabona, Palermo, Sevilia şi
Amsterdam.
Schimburile pe distanţe mari s-au dezvoltat din două motive:
- În primul rând, consolidarea puterii a dus la ridicarea multor restricţii asupra
schimbului. În momentul în care puterea a fost centralizată, tarifele locale impuse de stăpânii
feudali au dispărut şi comerţul s-a intensificat.
- În al doilea rând, călătoriile peste ocean au dus la extinderea şi descoperirea de noi
pieţe. Oraşele s-au dezvoltat de-a lungul rutelor de schimb şi la punctele intermediare; în
vreme ce oraşele porturi înfloreau, oraşele din interiorul continentelor erau în declin.

2.6 Oraşul erei industriale

Era industrială (sec. XIX-XX) a dus la o dezvoltare accentuată a oraşelor, pe fondul unei
semnificative creşteri a producţiei industriale, în paralel şi condiţionat de creşterea numărului
de locuitori.
Explozia industrială a fost însoţită de o dezvoltare fără precedent a infrastructurii de
transport, alimentare cu energie, construcţii civile şi industriale. S-a produs un puternic exod al
populaţiei din mediul rural în cel urban, presiune care a generat o criză nerezolvată în
totalitate nici până în prezent.
Apariţia şi amploarea acestui fenomen s-au corelat cu ordinea şi nivelul industrializării
ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări, simţită începând cu
recensămintele din 1801. Astfel populaţia oraşului Manchester a crescut, într-o sută de ani, de
33 de ori. În Europa au urmat Franţa şi Germania, începând cu anii 1830.
Principalii factori care au generat puternicele transformări ale spaţiului urban au fost:
- dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor localizate în centrele urbane;
- creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale aflate în cautarea
unui loc de muncă;
- au apărut probleme noi sau de o amploare nemaintâlnită:
 necesitatea asigurării spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă;
 asigurarea igienei publice: alimentarea cu apă, canalizare, salubrizare;
 necesitatea asigurării unor spaţii destinate activităţilor educaţionale
(şcoli), culturale, sportive etc.;
 rezolvarea problemei mobilităţii populaţiei între locuinţă şi locul de
muncă, şcoală etc.

20
 Un moment de referinţă a fost cel în care puterea de decizie a proprietarilor de
terenuri, în ceea ce priveşte controlul asupra realizării construcţiilor şi infrastructurii publice, a
fost transferată către autorităţile locale, alese în mod democratic.
A apărut astfel, în prima jumătate a secolului XIX, urbanismul modern, în care interesul
privat îşi pierde întâietatea în faţa celui public. Proprietarul de teren a suferit un deficit de
independenţă decizională, câştigând în schimb pe planul siguranţei, confortului, al asigurării
cu servicii şi utilităţi publice.
Pe parcursul secolelor XIX-XX populaţia Europei a crescut de la 203 milioane la 408
milioane, ritmurile de creştere fiind, însă, diferite de la ţară la ţară, în funcţie de situaţiile
specifice ale fiecăreia. Această evoluţie a continuat, aşa încât în 2011 Europa avea peste 738
milioane de locuitori.
Creşterea demografică a afectat în mod diferit statele şi oraşele. Era industrială este
caracterizată de creşterea vechilor oraşe şi crearea unor centre noi. Migraţia interioară a
muncitorilor în căutare de lucru s-a manifestat atât în interiorul unei ţări, cât şi dintr-o ţară în
alta.
Revoluţia industrială a însemnat, sub imperativul creşterii permanente a productivităţii
muncii şi a profitabilităţii, trecerea la fabricarea permite produselor de serie. Au apărut noi
tipuri de energii, aburul şi electricitatea. Construcţiile au fost revoluţionate odată cu folosirea
betonului armat, a construcţiilor metalice, a iluminatului electric. Au apărut schimbări radicale
în domeniul sistemelor de transport şi comunicaţii. Oraşul a devenit un organism din ce în ce
mai complex.
1000 1700 1900
Populaţie Populaţie Populaţie
Oraş Oraş Oraş
(mii) (mii) (mii)
Constantinopol 450 Constantinopol 700 Londra 6480
Cordoba 450 Londra 550 Paris 3330
Sevilla 90 Paris 530 Berlin 2424
Palermo 75 Naples 207 Viena 1662
Kiev 45 Lisabona 188 St. Petersburg 1439
Veneţia 45 Amsterdam 172 Manchester 1255
Regensburg 40 Roma 149 Moscova 1120
Thessalonika 40 Veneţia 144 Glasgow 1072
Amalfi 35 Moscova 130 Liverpool 940
Roma 35 Milano 124 Birmingham 1248

Tab. 2. 1 Evoluţia demografică a principalelor oraşe europene între anii 1000 şi 1900

1 Moscova 9679 Explozia demografică înregistrată în

2 Atena 9137 secolul XIX este reflectată de datele din tabelul
2.1. Populaţia Londrei a crescut, în cca. 200 de
3 Bucuresti 8510
ani, de aproape 12 ori. Cea a Moscovei, de
4 Brussels 6390 aproape 9 ori, iar cea a Parisului de 6.
5 Lisabona 6368 Creşterea vertiginoasă a populaţiei
6 Copenhaga 5777 marilor metropole a reclamat extinderea
7 Haga 5737 suprafeţei oraşelor, în limitele în care acest lucru
8 Minsk 5390 a fost posibil. De regulă a crescut însă, într-un
mod dramatic, densitatea populaţiei, în special
9 Madrid 5198
cea urbană, adică cea rezultată prin
10 Belgrad 5001 împărţirea populaţiei la suprafaţa construită a
11 Londra 4761 oraşului.
12 Amsterdam 4459
13 Munchen 4344
Tab. 2. 2 Topul densităţii
urbane în Europa

21
 Dacă la 1700, unul in cele mai aglomerate capitale europene, Parisul, avea o
densitate urbană de 850 locuitori/kmp, astăzi a ajuns la 3540 locuitori/kmp, valoare cu care
este pe locul 18 în topul european. Cele mai aglomerate capitale sunt astăzi Moscova, cu
9679 locuitori/kmp şi Atena, cu 9137. Altfel spus, spaţiul ce-i revine unui locuitor a scăzut, în
ultimii 300 de ani, de peste 11 ori. Referindu-ne la cele mai aglomerate capitale, în 1700 şi
astăzi, suprafaţa aferentă pe locuitor a scăzut de la 1150 mp/locuitor, la cca. 100 mp/locuitor.
Şi trebuie ţinut cont de faptul că această suprafaţă nu se referă doar la spaţiul de locuire, ci
cuprinde toate funcţiunile specifice mediului urban.
Revoluţia industrială a determinat mutaţii profunde în redistribuirea locuitorilor în
teritoriu. Populaţia urbană a cunoscut o dezvoltare mult mai rapidă decât cea mondială, în
general. Exodul rural a umplut oraşele. Dacă la începutul secolului al XIX-lea, majoritatea
populaţiei active – 80% - era ocupată în agricultură, 8% în sectorul secundar şi 12% în cel terţiar,
asistăm ulterior la o redistribuire a forţei de muncă, cu precădere spre sectorul secundar -
industrial. Problemele densităţii urbane, a crizei de locuinţe, a şomajului şi molimelor, par
insurmontabile. Utopiştii şi reformatorii din secolul al XIX-lea concep proiecte de oraşe ideale
pe care încearcă să le transpună în fapt. În paralel, numeroşi industriaşi construiesc pentru
muncitorii lor adevărate aglomerări. Oraşele existente sunt confruntate cu fenomenul
proliferării dezordonate a periferiilor.
Industrializarea a atras de asemenea după sine necesitatea unei tot mai riguroase
planificări a dezvoltării urbane, cât şi o tot mai accentuată standardizare.
Monotonia construcţiilor în serie a fost spartă de arhitecţi precum Frank Lloyd Wright,
cel mai faimos arhitect al Statelor Unite, care a promovat, în opera sa, simplitatea structurală
şi adaptabilitatea la nevoile beneficiarului, organicitatea şi integrarea ambientală,
respingerea geometriilor închise.

Fig. 1 The Fallingwater – Frank Lloyd Wright

Fig. 2 Casa Rosembaum - Frank Lloyd
Wright

2.7. Oraşele contemporane

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX dezvoltarea urbană a fost reluată

într-o formă organizată.
Presiunea creşterii valorii locuinţelor a împins clasele mai nevoiaşe în zonele periferice
ale oraşelor, unde a început să se manifeste o creşterea tot mai mare a densităţii. De
asemenea au fost împinse spre periferie intreprinderile industriale odată cu extinderea limitelor
oraşului.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pentru a corecta aceste inconveniente, au
apărut o serie de propuneri de reformă: programe de locuinţe populare, subvenţionate de
puterea publică; „oraşul-grădină”, inundat de verdeaţă; „oraşul-industrial”, realizat pentru ca
industria să poată coabita cu alte funcţiuni urbane.

22
 La începutul secolului XX, marele arhitect şi urbanist elveţian, naturalizat francez, Le
Corbusier (Charles-Edouard Jeanneret-Gris) a enunţat funcţiunile urbane: locuirea, munca şi
circulaţia.
Locuirea devine elementul principal al oraşului, dar ea este inseparabilă de serviciile
care formează „prelungirea” ei.
Activităţile productive determină trei mari tipuri de aglomerări: oraşul risipit în teritoriu,
oraşul industrial linear şi oraşul comercial circular.
Pentru activităţile recreative se creează numeroase spaţii libere care formează un
spaţiu unic, unde toate celelalte elemente sunt distribuite în mod liber.

Fig. 2. 15 Conceptul Ville Radieuse Fig. 2. 16 Le Corbusier

Circulaţia este repartizată în funcţie de necesitatea diferitelor mijloace de transport,

iar strada-coridor trebuie să fie înlocuită cu un sistem de trasee separate pentru pietoni,
biciclete, vehicule lente şi vehicule rapide, trasate în spaţiul continuu al oraşului.
Începând cu anul 1929, criza economică urmată de al Doilea Război Mondial au
determinat sistarea experimentelor de planificare urbană. După război, împărţirea Europei în
cele două blocuri, estic şi vestic, s-a repercutat asupra dezvoltării ulterioare a urbanismului,
diferenţele de regim politic conducând la apariţia a două direcţii diferite de evoluţie.
După 1950, oraşele contemporane s-au confruntat cu o puternică accelerare a ratei
de creştere a populaţiei urbane mondiale. Aceasta reprezenta 33% din populaţia totală în
anul 1950, 40% în 1977 şi 50% în 2000; se prevede ca în 2020, populaţia urbană să atingă 60%.
Creşterea numărului de mari metropole este unul din fenomenele cele mai importante
ale creşterii urbane actuale, care se manifestă în toate regiunile globului. Dacă în 1900 existau
nu 16 aglomerări urbane ccu populaţia peste 1 milion, în 1950 erau 49, în 1960 - 99, iar în 200 -
250. Se preconizează ca în 2020 numărul metropolelor multimilion să fie de peste 550.
Acutizarea problemelor urbanistice a accentuat necesitatea identificării şi adoptării
unor principii universale privind sistematizarea oraşelor. În această conjunctură, în 1933, la al
IV-lea Congres Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM), a fost prezentat, de către Le
Corbusier, un document fundamental, având drept temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse).
Documentul, care trata importanţa planificării în schemele de dezvoltare urbană, a fost
adoptat de către Congres sub denumirea de “Carta de la Atena”.
Principalele idei propuse de Carta de la Atena erau:
- împărţirea oraşului în zone funcţionale izolate prin ample spaţii verzi;
- rezolvarea problemei locuinţei, prin blocuri înalte cu multe apartamente, care să
asigure o mare densitate, în mijlocul unor spaţii verzi;
- desfiinţarea străzilor “coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul
arterelor de circulaţie;
- separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie
pietoni, circulaţie automobile etc.

23
 - amenajarea unei ample reţele de spaţii verzi pentru recreere şi sport, integrarea
pădurii în oraş, protejarea naturii şi a peisajului;
- salvarea patrimoniului arhitectural.
Aceste idei nu au reuşit să răspundă problemelor complexe ale oraşului contemporan,
motiv din care, în continuare, a fost necesară abordarea unor noi soluţii pentru proiectarea,
organizarea, şi managementul aglomerărilor urbane.

2.8. Evoluţia oraşelor în România

2.8.1. Oraşul antic

Primele oraşe de pe teritoriul actuala al României datează dintr-o perioadă cuprinsă

între secolele VII I.H. – secolul I, fiind ridicate de daci, geţi, buri, greci sau romani, înainte de
cucerirea Daciei. Există o listă cu 91 de astfel de oraşe, cele mai cunoscute fiind
Sarmizegetusa Regia, din munţii Orăstiei, la Grădiştea Muncelului, capitala Daciei, Alburnus
(Roşia Montană) şi Ampelum (Zlatna) – centre dacice al exploatării aurifere, Apulum (Alba
Iulia) – capitala apulilor, Aquae (Călan), Arrubium (Măcin), Axiopolis (Cernavodă), Callatis
(Mangalia) – întemeiat de greci, Cumidava (Râşnov), Drobeta (Tr. Severin), Germisara
(Geoagiu) – băile termale dacice, Napoca (Cluj), Potaissa (Turda), Dierna (Orşova), Ulpianum
(Oradea) etc.
Sarmizegetusa Regia a fost construită pe o stâncă, la altitudinea de 1200 metri, fiind
centrul strategic al sistemului defensiv dac din munţii Orăştiei, care mai cuprindea şase cetăţi.
Fortăreaţa avea forma unui patrulater, alcătuit dintr-un zid din blocuri de piatră, cu grosimea
de 3 metri, amplasat pe cinci terase, pe o suprafaţă de cca 3 ha. La vest, în apropierea
fortificaţiei, pe o suprafaţă de cca 300 ha, se afla o aşezare civilă, cu locuinţe, hambare,
magazii, rezervoare de apă. Pe una din terase se aflau sanctuarele. Cetatea avea asigurată
aprovizionarea cu apă, care era transportată printr-o reţea de ţevi din ceramică.
Procesul de urbanizare a căpătat noi coordonate, imediat după cucerirea Daciei de
către Traian. Exponentul imperialismului roman în Dacia, respectând toate regulile religioase,
juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic, a fost colonia Dacica, numită de
Hadrianus colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa şi declarată Metropolis de
Severus Alexander.
Sarmizegetusa romană a fost construită, după cucerirea Daciei din anul 102, în Ţara
Haţegului, într-o zonă de şes, la cota 530 metri, în sudul drumului imperial care făcea legătura,
prin pasul Tapae, cu Dunărea. Avea forma unui patrulater, cu laturile rotunjite şi se întindea pe
o suprafaţă de 32,4 ha, fiind delimitat si protejat de un zid cu înălţinea de 4-5 metri. Oraşul era
străbătut de două străzi principale, care uneau, două câte două, porţile dispuse pe zidurile
paralele. La intersecţia celor două drumuri, era piaţa din centrul oraşului. In interiorul zidurilor
se aflau clădiri religioase, administrative, spaţiile pentru viaţa politică, obştească şi
economică, cultură, divertisment şi sport. În afara oraşului existau locuinţe şi gospodării, unele
temple, construcţii particulare şi cimitire.

Fig. 2. 18 Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Fig. 2. 17 Sarmizegetusa Regia

24
2.8.2. Oraşul medieval

Oraşele româneşti medievale au apărut, în special în Transilvania, pe amplasamentul

unor aşezări romane, dar multe altele s-au format spontan, prin dezvoltarea unor aşezări rurale,
prin fixarea populaţiei pe lângă castele, în locuri consacrate de târg, în principalele vaduri
comerciale.
Administrarea oraşelor era exercitată de structuri proprii de conducere, dublate, în
zonele extracarpatice, de autoritatea domnitorului.
Oraşele erau protejate prin fortificaţii, refăcute şi dublate odată cu trecerea timpului.
O influenţă semnificativă în dezvoltarea oraşelor medievale a fost adusă de coloniştii
saşi, aduşi în Transilvania de regele Ungariei, pentru asigurarea frontierelor estice şi sudice, între
a doua jumătate a sec. XII şi prima jumătate a sec. XIV.
Oraşele ridicate de aceştia au fost marcate de o serie de caracteristici distincte:
- structura generală a oraşului se baza pe divizarea regulată a terenului, în parcele
alungite, nediferenţiată în raport cu funcţiunea teritoriului urban
- nucleul principal al oraşului era pieţa centrală (Sebeş, Bistriţa) sau un ansamblu de pieţe
(Braşov, Sibiu);
- locuinţele sunt aliniate la stradă, unificate prin ziduri în spatele cărora se găsesc curţile.
În acest mod se asigura unitatea spaţială a străzilor şi pieţelor;
- elementele de forţă ale inventarului de construcţii al oraşului includea obiective
precum catedrala, mănăstiri, spitale, primăria, hale comerciale;
- s-au creat tipuri de structuri planimetrice particulare: oraşe cu piaţă centrală cu biserică
fortificată (Sebeş, Bistriţa), oraşe dezvoltate pe platforme diferite ale terenului (Sibiu, Mediaş,
Sighişoara), oraşe alcătuite din structuri spaţiale şi etnice variate (Braşov);
- configuraţia oraşului era conturată de fortificaţii şi de fronturile unitare ale spaţiilor
publice şi era dominată de caracterul impunător al bisericii, care ocupa o poziţie centrală.
În Ţara Românească şi Moldova oraşele s-au dezvoltat de regulă de-a lungul
principalelor drumuri, îmbrăcând, din acest motiv, o formă tentaculară.
Principalele funcţiuni ocupau suprafeţe distincte: zona de comerţ şi cea
meşteşugărească erau legate atât de curtea domnească, cât şi de zona locuinţelor.
Geometria acestor zone era de asemenea distinctă: parcele din zona târgului aveau
dimensiuni mici, dar creşteau spre marginea oraşului.
Zona de locuit era concentrată în jurul bisericii, existând în unele oraşe nuclee diferite,
separate pe criterii etnice sau religioase.
Constantele oraşelor medievale româneşti erau curtea domnească şi/sau cea
boierească, biserica sau mănăstirea, hanul şi casele de locuit.
În afara oraşelor, ca o caracteristică a perioadei medievale, s-a realizat un tip de
construcţii de funcţionalitate complexă: castelele. Acestea aveau destinaţie de locuinţă, dar
cuprindea şi spaţii gospodăreşti sau de producţie, având, de asemenea, şi caracteristica unei
amenajări militar defensive.

25
 Fig. 2. 19 Castelul Huniazilor – Hunedoara

Fig. 2. 20 Sighişoara
Localitatea a fost întemeiată de
coloniştii germani (de fapt franconi
din regiunea Rinului de nord), care
fuseseră invitaţi să se aşeze în
Transilvania de către regele
Ungariei Geza al II-lea, pentru a
apăra graniţele de est.
Fig. 2. 21 Râşnov
Cetatea Râşnov a fost edificată
de Cavalerii Teutoni, la inceputul
sec. al XIII-lea.
Mai târziu, regalitatea maghiară a
încredinţat fortificaţia cavalerilor
ordinului Sfintei Cruci, care au fost
subordonaţi fie comitelui secuilor,
fie voievodului Transilvaniei.

2.8.3. Oraşele din secolul al XVIII-lea

În Ţara Românească şi Moldova oraşele îşi continuă dezvoltarea lentă, spontană, de

până atunci. Constantin Brâncoveau a centralizat administrarea oraşelor. În timpul primei
domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1775-1777, a apărut proiectul de cod urban al lui Mihail Fotino,
un prim ansamblu de reguli elementare ale construcţiei urbane, bazat pe preluarea unor vechi
texte bizantine.
După înfrângerea turcilor la Viena (1683) Transilvania trece sub protectoratul
împăratului austriac. Sistemele de fortificaţii sunt perfecţionate, Alba Iulia, Aradul şi Oradea
devin cetăţi militare.
Apar unele oraşe noi:
- Blaj, după un plan întocmit la Viena, având ca cea mai semnificativă parte marea
piaţă, având pe o latură clădirea barocă a catedralei mitropolitane greco-catolice şi
construcţiile care au adăpostit şcolile Blajului;

26
 - Gherla, oraş fondat de o colonie de armeni, după un plan întocmit, probabil, la
Roma;

Fig. 2. 22 Timişoara la începutul secolului XVIII

- Timişoara. Se construieşte un nou oraş - în urma demolării oraşului medieval, cucerit
de la armatele otomane - se înscrie în vastele măsuri de amenajare a teritoriului: regularizarea
şi canalizarea râurilor, asanarea mlaştinilor, realizarea satelor pe plan prestabilit etc. Este
proiectată o nouă fortificaţie şi, după principii urbanistice noi, planul oraşului din interiorul
fortificaţiilor (cetatea). Caracteristicile principale ale oraşului sunt trama stradală ortogonală,
insule regulate, fronturile continue, ponderea pieţelor, regulile de construire a clădirilor,
tipologia imobilelor de locuit etc.

27
2.8.4. Secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea a fost marcat de contextul politic diferit al provinciilor româneşti.

Transilvania a făcut parte, până la primul război mondial, din imperiul austro-maghiar, în timp
ce Ţara Românească şi Moldova au urmat calea desprinderii de suzeranitatea otomană prin
perioada guvernării ruseşti şi a Regulamentelor Organice, a Unirii principatelor şi a Războiului
de independenţă. Proclamarea regatului României, în 1881, a însemnat debutul unei perioade
de mare stabilitate politică, cu efecte favorabile asupra dezvoltării economice.
Societatea s-a modernizat treptat, s-au format structurilor capitaliste şi a fost elaborată
legislaţiei statului burghez. Economia a înregistrat o creşterea semnificativă, în special pe
seama industriei. Componenţa populaţiei din oraşe se modifică, odată cu sporirea
profesiunilor eminamente urbane.
Un rol importat l-a avut dezvoltarea infrastructurii de transport, prin apariţia şi
extinderea rapidă - după 1860 - a reţelei de căi ferate, care a condus la urbanizarea unor
teritorii şi la scăderea rolului teritorial al unor importante localităţi de până atunci. S-a dezvoltat
şi transportul naval pe Dunăre - în urma păcii de la Adrianopol şi a înfiinţării Comisiei Europene
a Dunării - şi maritim, prin creşterea importanţei portului Constanţa.
Apar diferitele reglementări urbanistice şi arhitecturale şi, după 1900, planurile de
sistematizare ale principalelor oraşe: Timişoara, Braşov, Bucureşti. Modelele urbanistice
aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, şi cele central-europene, în Transilvania.
Apar oraşe noi – porturile dunărene Tr. Măgurele, Tr. Severin, Olteniţa etc. - şi se
restructurează altele - fostele raiale Giurgiu şi Brăila.
Oraşele existente se extind: Galaţi, Constanţa, Predeal.
În configuraţia oraşelor existente apar o serie de schimbări:
- modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor şi raportarea clădirilor la
aceasta sau trasarea unor noi axe majore de circulaţie;

Fig. 2. 23 Parcul Cişmigiu – Bucureşti, inaugurat în anul 1854

- parcelarea marilor proprietăţi funciare - apariţia cartierelor şi parcurilor, bazate pe
modelul fizic al oraşelor-grădină, însoţite de reguli de construcţie - parcul Filipescu, parcul
Ioanid din Bucureşti - ca şi a primelor cartiere de locuinţe ieftine;
- deschiderea şi extinderea oraşelor cetăţi, prin demolarea fortificaţiilor în oraşele din
Transilvania: Timişoara, Braşov, Sibiu, Cluj;

28
 - amenajarea spaţiilor publice de agrement -parcuri, grădini - îmbinarea principiilor
clasice de compoziţie cu cele peisagere.
- modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parţială a fondului construit anterior, prin
arhitectura de factură occidentală a secolului al XIX-lea şi prin ordonarea fronturilor stradale.

2.8.5. Secolul XX

Se dezvoltă cadrul normativ în domeniul urbanismului, apar "Instrucţiunile şi normele

pentru întocmirea planurilor de sistematizare" din 1939 şi legislaţia locuinţei. De asemenea,
apar o serie de contribuţii ale teoreticienilor români precum Cincinat Sfinţescu (Urbanistica
generală şi specială, Superurbanismul), Ion Davidescu, Duiliu Marcu şi Alexandru Zamphiropol.
Se elaborează o serie de documentaţii de amenajare a teritoriului pentru litoralul Mării
Negre şi Valea Prahovei. De asemenea, se întocmesc planuri de sistematizare pentru oraşele
Bucureşti, Iaşi şi Sibiu.
După al doilea război mondial, schimbarea regimului politic şi-a pus amprenta asupra
dezvoltării urbanismului. Statul devine proprietarul aproape absolut al tuturor domeniilor
economiei (naţionalizarea din 1948, colectivizarea agriculturii din 1962). Întreaga economie
este dirijată centralizat, are loc industrializarea forţată a economiei.
Posibilităţile de creaţie urbanistică şi arhitecturală au fost drastic limitate.
Industrializarea accentuată a dus la creşterea rapidă a populaţiei urbane, ceea ce a
impus o creştere semnificativă a numărului de locuinţe, prin folosirea extensivă a terenului şi
reducerea gradului de confort. Suprafeţele destinate activităţilor industriale au crescut fără
nici o restricţie.
Urbanizarea a fost una din ţintele declarate ale regimului comunist. S-a înregistrat o
deplasare masivă a populaţiei rurale spre oraş ca urmare a creşterii impresionante a numărului
de locuri de muncă din activităţile industriale. Acest fenomen a creat o tot mai mare cerere
de locuinţe, dar şi de sedii pentru activităţile comerciale, social-culturale, educative şi
sanitare. Un program impresionant de construcţii civile şi industriale a fost lansat şi menţinut, în
toată perioada de după 1948, până în 1989. Nevoia tot mai mare de terenuri pentru susţinerea
acestui program a fost susţinută prin legi ale regimului comunist, prin care dreptul de
proprietate privată asupra terenului urban şi-a pierdut consistenţa, iar statul, care avea un
control total, începând de la lansarea temei de proiectare, elaborarea soluţiilor, aprobare,
finanţare şi execuţie, a putut să se lanseze în intervenţii asupra mediului urban de mare
anvergură.
Pe lângă efectele beneficice incontestabile ale programului de investiţii în construcţii
civile şi industriale, s-au semnalat şi numeroase intervenţii nejustificabile. Valorile urbanistice
tradiţionale au fost ignorate, ceea ce a dus la mutilarea sau distrugerea unor centre istorice
sau monumente de arhitectură. Uriaşul volum de construcţii noi, acoperind toată gama de
funcţiuni urbane, nu a adus întotdeauna şi un plus calitativ, abundând, în special în oraşele
muncitoreşti, construcţiile fără personalitate, rupte complet de specificul local sau de vreo
logică de coerenţă compoziţională.

Fig. 2. 24 Cartier muncitoresc în Bucureşti

29
 Numărul de oraşe, s-a dublat în ultimul secol, crescând de la 119 oraşe – în 1912, la 268,
în prezent. Procentul de urbanizare a avut o creştere şi mai semnificativă. Dacă, în 1912,
ponderea populaţiei urbane era de 16%, în prezent a ajuns la 54%.
După 1990, economia românească a intrat într-un declin pronunţat, ceea ce a afectat
profund starea localităţilor urbane şi rurale. Incapacitatea de a face o trecere nedistructivă
de la economia centralizată, la cea de piaţă, a determinat ruinarea majorităţii fostelor
intreprinderi socialiste, generând scăderea veniturilor comunităţilor, şomaj, imigrare. Cele mai
afectate au fost oraşele dependente de o singură ramură industrială, precum cele miniere,
dar şi cele situate la distanţă mare faţă de axele principale de transport sau cele afectate de
poluare intensă. Populaţia ţării a intrat într-un declin accentuat datorită masivei imigrări, dar şi
datorită scăderii natalităţii.

Fig. 2. 25 Blocuri de locuinţe părăsite în oraşul Anina

30
3. COMPONENTELE SPAŢIULUI URBAN
Spaţiul urban reprezintă un sistem structural obţinut prin conectarea spaţiului natural
cu cel antropic, în care regăsim comunităţi umane, resurse, infrastructură, construcţii, relaţii,
activităţi şi norme care guvernează modul de convieţuire al tuturor acestora.
Conceptul de urbanism include acţiuni de cunoaştere şi remodelare a spaţiilor urbane
având la bază activităţi de investigare şi diagnoză, prognoză, strategie şi fundamentarea
deciziilor în ceea ce priveşte: cadrul natural, populaţia, reţeaua generală de localităţi, funcţiile
economice ale teritoriului şi echiparea tehnică a teritoriului.

3.1. Cadrul natural

Elementele şi aspectele caracteristice ale cadrului natural se referă la: relief, resurse,
condiţii geotehnice, seismicitate, reţeaua hidrografică şi hidrologică, cursuri, debite, surse de
apă potabila şi industrială, ape poluate, climă, regim termic, precipitaţii, regim eolian,
fenomene şi conditii specifice de degradare, inundaţii, exces de umiditate, eroziune,
alunecări de teren, etc.
Scopul principal al analizei cadrului natural este de a determina modul în care acesta
influenţează dezvoltarea şi organizarea reţelei de localităţi.
- caracteristicile reliefului: natura reliefului, caracteristicile altimetrice, pante sau
înclinări ale terenului în zona aflată în studiu. Se vor analiza de asemena terenurile din punct
de vedere al structurii litologice şi a nivelului hidrostatic.
- reţeaua hidrografică: reţeaua de ape curgătoare de la suprafaţă şi apele subterane,
lacuri naturale şi artificiale.
- clima: profilul climateric anual al zonei, regimul de precipitaţii atmosferice şi cel eolian,
adâncimea de îngheţ, evaluarea acţiunii stratului de zăpadă asupra construcţiilor, parametrii
de calitate a aerului
- caracteristicile geotehnice: se prezintă rezultatele cercetărilor geotehnice efectuate
în zona de studiu, zonarea geotehnică şi concluziile privind modul de conformare pentru
realizarea construcţiilor de diferite regimuri de înălţime şi dezvoltare în plan
- riscuri naturale: se definesc riscurile naturale existentă în baza studiilor de
fundamentare. Factorii de risc avuţi în vedere sunt cutremurele de pământ, inundaţiile şi
alunecările de teren. Se face delimitarea şi ierarhizarea arealelor pe baza hărţilor de risc
natural:

Fig. 3. 1 Harta judeţului Călăraşi cu zonele de risc la inundaţii

- cutremurele de pământ conform zonelor de intensitate seismică şi perioada medie

de revenire,

31
 Fig. 3. 2 Harta seismică a Bucureştiului

- inundaţiile din punct de vedere al căii viiturii, al zonelor frecvent inundabile şi al celor
potenţial inundabile
- alunecările de teren conform potenţialului de producere pe zone cu potenţial
scăzut, potenţial mediu şi potenţial ridicat de alunecare. Potenţialul de instabilitate se
stabileşte pe baza criteriilor din „Ghidul pentru identificarea şi monitorizarea alunecărilor de
teren şi stabilirea soluţiilor cadru de intervenţie asupra terenurilor pentru prevenirea şi
reducerea acestora în vederea satisfacerii cerintelor de siguranţă în exploatare a
construcţiilor, refacere şi protecţie a mediului”, indicativ GT006-97.

3.2. Reţeaua generală de localităţi

Analiza reţelei generale de localităţi urmăreşte distribuţia acestora în teritoriu precum

şi relatiile de complementaritate între ele, gradul de echipare tehnico-edilitară, funcţiile
oraşelor, etc.
Se evidenţiază poziţia localităţii în teritoriul naţional, regiune de dezvoltare şi judeţ,
accesul la principalele căi de comunicaţie rutieră, feroviară şi aeriană care asigură legătura
cu punctele de interes naţional, regional sau judeţean. Se analizează forma, suprafaţa şi
structura teritoriului administrativ, numărul şi legăturile ierarhice dintre trupurile de intravilan
componente.

32
 Fig. 3. 3 Încadrarea în teritoriu a municipiului Petroşani

3.3. Potenţialul economic

Potenţialul economic ale teritoriului este dat de complexul de activităţi producătoare

de bunuri şi servicii existente în teritoriul administrativ analizat. Analiza funcţiilor economice ale
teritoriului se face pe domenii: industrie, agricultură, silvicultură, turismul, odihnă şi tratament
balnear.
În ceea ce priveşte industria, sunt analizate următoarele caracteristici:
- inventarul unităţilor industriale pe categorii de importanţă şi ramura;
- localizarea lor;
- forţa de muncă pentru fiecare unitate folosită în prezent şi preconizată pentru viitor;
- forţa de muncă în deplasare;
- suprafaţa de teren ocupată;
- echiparea tehnico-edilitară;
- unităţi producătoare de noxe;
- efectele activităţilor industriale asupra mediului ambiant în ceea ce priveşte
impurificarea atmosferei, a apei, degradări de teren, amplasarea deşeurilor, zgomot, poluare
vizuală etc.
Referitor la activităţile agricole, se au în vedere următoarele aspecte:
- zonarea terenurilor agricole - cerealiere, viticole, pomicole, zootehnice, legumicole;
- numărul şi localizarea unităţilor complexe de producţie agricolă;
- forţa de muncă actuala şi de perspectiva ocupată;
- deplasări pentru muncă;
- principalele lucrări hidrotehnice şi hidroameliorative;
- aprovizionarea oraşelor cu produse agro-alimentare.
Partea legată de silvicultură a studiilor şi documentaţiilor urbanistice, urmăreşte în
general:
- suprafaţa şi ponderea fondului forestier în teritoriul studiat;
- unităţi principale de exploatare-întreţinere;
- forţa de muncă;
- valorificarea fondului forestier din punct de vedere peisagistic, cinegetic, terapeutic,
etc.,
- gradul de echipare cu drumuri, căi ferate, etc.;
- structura fondului forestier şi relaţiile acestuia cu alte activităţi economice.
Referitor la turismul, odihnă şi tratamentul balnear se au în vedere următoarele
probleme:
- inventarierea resurselor balneo-turistice;
- distribuţia în teritoriu;
- valoarea resurselor;

33
 - modul în care sunt puse în valoare;
- gradul de dotare şi echipare a staţiunilor;
- gradul de ocupare a spaţiilor de cazare şi tratament.

Fig. 3. 4 Harta cu potenţialul turistic al municipiului Cluj-Napoca

3.4. Populaţia

Componenta demografică a spaţiului urban include populaţia integrată în viaţa

comunităţii, atât cea stabilă, cât şi cea cu prezenţă sezonieră sau navetistă. Aspectul
demografic se analizează din diverse puncte de vedere, ţinând cont de o gamă largă de
criterii.
Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii:
social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc.
Toţi aceşti parametrii au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte
periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale
localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv
punerea în evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea
acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de
localităţi. Studiile statistice pot fi făcute pe total teritoriu şi medii (rural, urban), pe localităţi
principale, densitate, număr şi evoluţie pe o perioadă mai lungă (pe baza recensămintelor),
structura pe vârste şi sexe, sporul natural şi migratoriu, indicele de natalitate şi mortalitate,
structura populaţiei active pe ramuri, profilul economic şi social, deplasările zilnice pentru
muncă, etc.
Prelucrarea datelor pentru aceşti parametri permite evidenţierea unor probleme şi
fenomene precum repartiţia inegală a populaţiei în teritoriu, mişcarea naturală a populaţiei,
desfăşurarea procesului de urbanizare (ritm, pondere, disproporţii), utilizarea forţei de muncă,
navetismul zilnic sau temporar, condiţiile de viaţă.
Se evaluază implicaţiile dinamicii demografice în ceea ce priveşte asigurarea cu
servicii medicale, educaţie, locuinţe, transport în comun etc.

34
 Evolutia populatiei Petrosaniului 1818-2011

60000
52390
50000
45195
42699
40684
40000 37160
35187
locuitori

30000
23052

20000
15405 14138

10000

842 1728
233
0
1818 1857 1869 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002 2010 2011
anul

Fig. 3. 5 Evoluţia populaţiei Petroşaniului între anii 1818-2011

Numărul de locuitori este caracterizat printr-o serie de evenimente demografice

precum natalitatea, fertilitatea şi/sau mortalitatea, într-un anumit interval de timp relevant, de
10-20 de ani. Acest parametru poate oferi informaţii privind tendinţele generale ale dinamicii
mişcării populaţiei. Prin acest mod se poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul
ei de atractivitate.
Mişcarea populaţiei este un ansamblul de fenomene care determină evoluţia
numerică a populaţiei. Ritmul de creştere a populaţiei într-o anumită etapă este rezultatul a
două tipuri de factori:
1) mişcarea naturală, condiţionată de două elemente: naşterile şi decesele. Naşterile
pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi numărul noilor născuţi.
Decesele pot fi ante-evaluate prin utilizarea coeficienţilor de mortalitate sau supravieţuire pe
vârste şi sexe.
Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea, sau creşterea
naturală a populaţiei, care poate fi în exedent sau în deficit.
2) mişcarea migratorie, care este cauzată de insuficienţa forţei de muncă locale sau
zonale, care determină atragerea unei populaţii din exterior. Migraţia populaţiei poate duce
la oscilaţii mari ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai frecventă
mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către
oraşele mari şi foarte mari.

3.5. Echiparea tehnică a teritoriului

Echiparea tehnică a teritoriului este considerată elementul motor al dezvoltării şi

organizării complexe a oraşelor şi cuprinde:
- sistemul de comunicaţii şi transport: căi ferate, rutiere, aeriene, navigabile;
- sistemul energetic naţional: centrale hidroelectrice, termoelectrice şi de termoficare,
atomo-electrice, inclusiv reţeaua de transport a energiei la consumator;
- sistemul de alimentare cu gaze naturale;
- gospodărirea complexă a apelor;
- sistemele de canalizare pluvială şi menajeră şi staţiiile de epurare;
- sistemele de colectare şi reciclare a deşeurilor.

35
 Fig. 3. 6 Schema reţeleor de transport în comun din Bucureşti
Cunoaşterea, analiza, evaluarea şi prognozarea acestor elemente ce dau conţinut
urbanismului asigură o delimitare şi o dimensionare corectă a localităţilor, zonarea funcţională
a acestora, proiectarea sistemului de legături între localităţi şi utilizarea raţională a teritoriului
şi a resurselor acestuia. Astfel, se evită dezvoltarea haotică şi amplasarea unor construcţii în
afara limitei permise, are loc reducerea unor cheltuieli de întreţinere pentru clădiri şi spatii
libere amenajate, creşterea eficienţei economice în exploatarea reţelei edilitare a străzilor, a
spaţiilor verzi, economisirea terenului agricol.
Totodată, un alt aspect luat în considerare în determinarea conţinutului urbanismului îl
reprezintă delimitarea unei localităţi care are în vedere:
- Cadrul natural şi condiţiile specifice ale terenului, în sensul evitării utilizării unor terenuri
improprii amenajării sau amplasării unor construcţii (terenuri instabile, inundabile);
- Geometria localităţii, vizând o formă cât mai compactă care să corecteze
eventualele deficienţe rezultate din dezvoltarea haotică, necontrolată, precum şi
cuprinderea unor zone ca teren de rezervă, în interiorul sau în afara perimetrului existent,
necesare extiderii în perspectivă;
- Asigurarea unei densităţi eficiente, urmărindu-se utilizarea corectă a teritoriului urban.
Astfel, pot fi eliminate unele zone cu construcţii dispersate, izolate sau răspândite de-a lungul
arterelor de pătrundere din exterior, executate fără autorizaţie, din materiale
necorespunzătoare, insalubre.

36
4. ZONELE FUNCŢIONALE ALE SPAŢIULUI
URBAN

Zonele funcţionale reprezintă părţi ale oraşului, cu caracteristici de amenajare şi

echipare comune, în care un anumit tip de activitate, corespunzând unei funcţiuni urbane,
este dominant.
Este necesar deci a se stabili, înainte de toate, care sunt funcţiunile pe care le asigură
spaţiul urban. Astfel, este necesar a se stabili lista activităţilor care se desfăşoară în general
Într-un teritoriu definit şi apoi, prin gruparea activităţilor pe tipuri, să se definească funcţiunile.
În acest sens, Le Corbusier a identificat trei grupe mari de funcţiuni: locuirea, munca şi
circulaţia. Un alt punct de vedere este cel care consideră că activităţile urbane se încadrează
în trei zone: rezidenţială, de producţie (fabrici, uzine) şi de activităţi terţiare (comerţ, transport,
administrativ, învăţământ, cultură). Alte clasificări sunt chiar mai analitice, împărţind funcţiunile
urbane în grupe mai specifice: locuire, servicii, producţie, circulaţie, spaţii verzi, instituţii publice
etc. În Ghidul privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al Planurilor de Urbanism
General est menţionat un număr de funcţiuni chiar mai mare:
- activităţi industriale şi depozitare;
- activităţi agro-zootehnice;
- locuinţe;
- căi de comunicaţie şi transport;
- spaţii verzi şi sport;
- gospodărie comunală;
- echipare edilitară;
- servicii;
- destinaţii speciale;
- altele (agricole în intravilan, păduri, ape, neproductiv).
Ponderea acestor funcţiuni în sistemul urban în totalitate este diferită de la un oraş la
altul. Când una din funcţiuni are un caracter dominant oraşului este încadrat într-una din
catergoriile de oraş industrial, oraş universitar, oraş comercial etc.
Identificarea zonelor funcţionale prezintă o deosebită importanţă pentru înţelegerea
structurii şi organizării unui oraş. În urma unei analize atente a activităţilor specifice spaţiului
urban şi a inventarierii spaţiilor în cadrul cărora aceste activităţi au loc, a rezultat o listă cu 40
de activităţi sau spaţii legate de acoperirea unei nevoi a vieţii urbane. Gruparea acestor
componente a dus la conturarea a şapte zone funcţionale, care pot fi regăsite în totalitate
sau parţial, într-o măsură mai mică sau mai mare, în orice aşezare urbană.
Nr Nr
Zona functională Activităţi urbane
crt crt
Locuinţe 1
Anexe, garaje 2
Loturi agricole 3
A Zona rezidenţială
Spaţii verzi amenajate 4
Circulaţie internă (străzi, alei) 5
Parcări 6
Administrative 7
Justiţie 8
Cultură 9
Zona de afaceri şi
Sport 10
B administrativ-social-
culturală Educaţie 11
Sanitară 12
Bancar 13
Afaceri 14

37
 Hoteluri, restaurante, baruri etc. 15
Transport naval 16
Zona de circulaţie şi Transport feroviar 17
C
transport Transport rutier 18
Transport aerian 19
Ape curgătoare 20
Oglinzi de apă, lacuri 21
Zona de ape şi spaţii Păduri 22
D
verzi Parcuri 23
Scuaruri 24
Protecţie sanitară 25
Industrială 26
E Zona industrială Servicii de transport, garaje, service 27
Depozite 28
Alimentare cu apă 29
Canalizare 30
Zona de gospodărie Salubritate 31
F comunală şi echipare Energie termică 32
edilitară Energie electrică 33
Gaze 34
Telefonie, internet, cablu 35
Poliţie 36
Jandarmerie 37
Zona de ordine publică şi
G Pompieri 38
siguranţă naţională
Servicii speciale 39
Unităţi militare 40
Terenuri libere
Tab. 4. 1 Clasificarea zonelor funcţionale ale spaţiului urban

Cele şapte zone funcţionale dintr-o localitate sunt (tab. 4.1): zona rezidenţială, zona
de afaceri şi administrativ-social-culturală, zona de circulaţie şi transport, zona de ape şi spaţii
verzi, zona industrială, zona de gospodărie comunală şi echipare edilitară şi zona de siguranţă
şi ordine publică şi militară. În plus faţă de aceste zone, pot exista terenuri libere –spaţii
neutilizate, disponibile pentru dezvoltările viitoare.

4.1. Zona rezidenţială

Zona de locuit îşi găseşte o parte din origini în vechiul centru comercial-meşteşugăresc,
unde casa de locuit coincidea cu locul de exercitare a comerţului sau a meseriei. Treptat şi,
în special în oraşul contemporan, locuinţa s-a despărţit de atelier sau magazin, integrându-se
într-un spaţiu bine conturat şi echipat pentru a răspunde cerinţelor de confort ale locuirii.
Zonele de locuit s-au dezvoltat urmărind două soluţii structurale diferite: cea a
locuinţelor individuale, respectiv cea a locuinţelor colective.
Locuinţele individuale sunt amplasate în parcele de teren pe care se mai pot afla, sau
nu, anexe gospodăreşti, garaje, spaţii verzi, alei de acces sau loturi agricole.
Locuinţele colective se pot dezvolta pe orizontală (casa înşiruite) sau pe verticală
(blocuri). Acestea pot avea, sau nu, anexe gospodăreşti şi loturi agricole – în cazul dezvoltărilor
pe orizontală. În zona locuinţelor colective există, de asemenea, alei de acces, spaţii verzi cu
zona amenajate pentru copii, spaţii de parcare şi, uneori, garaje individuale sau colective.

38
 Fig. 4. 1. Locuinţe individuale în Lakewood, Denver, Colorado, USA

Fig. 4. 2. Blocuri de locuinţe de lux în Wandsworth, în sudul Londrei

Zonele rezidenţiale mai includ, de regulă, şi obiective care răspund unor nevoi
complementare de natură comercială, educaţională, sanitară, sportivă etc.
Zonele rezidenţială pot conţine uneori, ca moştenire a secolelor trecute, unele unităţi
economice, cu specific de industrie uşoară alimentară (fabrici de pâine), textilă (filaturi, textile,
confecţii) sau servicii (ateliere de reparaţii).
În funcţie de poziţie, infrastructură, spaţiu util, materiale folosite, în special finisaje, dotări
şi accesorii, zonele rezidenţiale pot fi împărţite în patru categorii: de lux, pentru clasa de mijloc,
muncitoreşti şi magherniţe – locuite de populaţia aflată sub limita de sărăcie. De altfel această
segregare urbană, dată de discrepanţele imense dintre standardele de viaţă ale polilor
societăţii, este una din problemele cele mai actuale şi mai acute ale urbanismului actual.

4.2. Zona de afaceri şi administrativ-social-culturală

Zona de afaceri şi administrativ-social-culturală reprezintă, istoric vorbind, fostul centru

comercial-meşteşugăresc, după migrarea funcţiei rezidenţiale şi reconfigurarea vechilor
spaţii, atât din punct de vedere arhitectural cât şi al dotărilor tehnologice. Zona este
amplasată de obicei în partea centrală a oraşului, în legătură directă cu artelele principale
de circulaţie.
În ţările cu economie de piaţă tradiţională, în oraşele mari, cu populaţie de peste
500.000 de locuitori, zona de afaceri şi administrativ-social-culturală a luat numele de Centru
de afaceri sau City. Centrul de afaceri include spatii comerciale, bancare, asigurari, sedii de
companii industriale şi transport. Numărul de locuinţe a scăzut tot mai mult. Astfel, în City of

39
London în 1801 locuiau 138.000 de persoane (11% din populaţia totală), iar în 2002 au rămas
8.000 (0,07% din populaţie). În centrul Rotterdam-ului, în 1859 trăiau 69.100 de persoane (96,5%
din total), iar in 1930 au rămas 21.300 (4%). În Centrul de afaceri, pe lângă obiectivele arătate,
se mai află clădiri administrative, primăria, spaţii de recreere, gara etc.

Fig. 4. 3. City of London

În ţările fostului bloc comunist zona de afaceri şi administrativ-social-culturală a

îmbrăcat forma centrului civic, unde au fost alăturate, într-un stil arhitectonic de regulă
impunător, funcţiuni comerciale, politice, administrative şi culturale.

Fig. 4. 4. Centrul civic al Bucureştiului

În general zona de afaceri şi administrativ-social-culturală este, din punct de verede

spaţial, dispersată în mai multe sectoare ale oraşului, atât în partea centrală, cât şi în cea
marginală. Această zonă reprezintă suma terenurilor pe care sunt amplasate dotările aflate
în folosinţa întregii populaţii din localitatea respectivă.
Această zonă funcţională poate fi formată dintr-un număr de sub-zone, caracterizate
prin predominanţa următoarelor tipuri de activităţi:
- activităţi administrative: ministere, agenţii, prefecturi, consilii judeţene, primării;
- justiţie: tribunale, judecătorii, parchete;
- cultură: opera, teatre, case de cultură, muzee, biblioteci, cinematografe;
- sport: stadioane, săli de sport, terenuri de sport;
- educaţie: universităţi, colegii, licee, şcoli, grădiniţe;
- sanitară: clinici, spitale

40
 - bancar
- afaceri
- hoteluri, restaurante, baruri etc.
În unele situaţii aceste sub-zone pot ocupa spaţii însemnate din teritoriul urban şi pot
avea o organizare complexă, în care să se regăsească mai multe funcţiuni. Este cazul
campusurilor universitare, care pot lua uneori aspectul unor oraşe de dimensiuni mai reduse,
în care putem regăsi facilităţi pentru educaţie, locuire, cultură, sport, sanitare, petrecerea
timpului liber etc.

Fig. 4. 5 Campusul Universităţii din Oxford

Un exemplu în acest sens poate fi Campusul Universităţii din Oxford, Marea Britanie,
care, pe o suprafaţă de cca. 2 kmp, găzduieşte un număr de 44 de colegii, 49 de
departamente, institute, centre de cercetare şi facultăţi, alături de administraţie şi servicii,
muzee, biblioteci, catedrale, expoziţii, teatre, cluburi şi centru sportiv. În această universitate,
cea mai veche din lumea anglofonă, studiază, sub deviza Dominus Illuminatio Mea, peste
21.500 studenţi.

4.3. Zona de circulaţie şi transport

Zona de circulatie şi transport este esenţială pentru reţeaua de localităţi în care este
împărţit teritoriul naţional, permiţând mobilitatea persoanelor şi a produselor, fără de care nu
poate fi concepută nici o activitate umană.
În funcţie de sistemul de transport practicat zonele de circulaţie şi transport pot fi:
navale, feroviare, rutiere sau aeriene. care include terenurile destinate principalelor artere de
circulaţie, parcajele şi garajele publice, spaţiile destinate transportului în comun, construcţiile
şi instalaţiile destinate transportului exterior (gări, autogări, aeroporturi, porturi, etc.).
Zona de circulaţie şi transport naval reprezintă un punct nodal pentru preluarea sau
transmiterea unei ponderi semnificative a bunurilor tranzacţionate în comerţul internaţional.
Concret, zona este de fapt un port maritim sau fluvial, împreună cu toate dotările sale: spaţii
şi utilaje pentru încărcare-descărcare, deplasare şi depozitare, clădiri administrative, căi
ferate, drumuri, suprafeţe şi utilaje pentru întreţinerea şi repararea navelor, precum şi pentru
ambalarea mărfurilor.
De obicei, zonele portuare au o dezvoltare liniară, de-a lungul ţărmului mării, estuarelor
sau golfurilor, în funcţie de condiţiile topografice naturale. Nu rare sunt cazurile în care
condiţiile naturale au fost întărite sau corectate prin lucrări artificale, în urma cărora au fost
realizate fie porturi de excavare – caz în care s-au amenajat docuri (bazine închise) cu nivelul
apei controlat, fie porturi de înaintare – dotate cu cheiuri construite perpendicular sau oblic
pe frontul de acostare al navelor.

41
 Fig. 4. 6. Portul Amsterdam

Zona de circulaţie şi transport feroviar este interfaţa dintre spaţiul urban şi fluxul de
persoane şi mărfuri care intră sau ies din, sau în, fluxul de transport feroviar care traversează
localitatea. Zona feroviară este alcătuită din gări de pasageri, triaje de mărfuri, depozite de
marfă, depouri, ateliere de întreţinere şi reparare a materialului rulant. Gările de pasageri sunt
completate cu spaţii comerciale, restaurante, farmacii, hoteluri etc.
Zona de transport feroviar conţine de asemenea spaţiul aferent liniilor de cale ferată
şi anexelor aferente, pe porţiunile în care acestea afectează teritoriul localităţii. Pentru a
înlătura dezavantajele situării căilor ferate în intravilan, s-a adoptat, în multe cazuri, mutarea
acestora în lucrări subterane.

Fig. 4. 7. Gara St. Pancras, Londra

Zona de circulaţie rutieră este formată din totalitatea străzilor şi bulevardelor din
interiorul teritoriului intravilan, care permite circulaţia persoanelor şi transportul diverselor
produse către destinaţiile din interiorul oraşului. La limita cu spaţiul extravilan se află drumurile
de centură, prin intermediul cărora se dirijează transportul extern de mărfuri şi persoane,
evitându-se aglomerarea căilor de circulaţie interne. Zona de circulaţie şi transport rutier
include şi parcajele şi garajele publice, precum şi autogările.
Legătura dintre localităţi se face prin intermediul drumurilor publice care, în funcţie de
proprietarul lor, pot fi naţionale sau judeţene. În interiorul localităţii, continuitatea drumurilor
naţionale sau judeţene se asigură prin reţeaua de circulaţie şi transport care aparţine
comunităţii.

42
 Fig. 4. 8. Autostradă în teritoriul extravilan şi racordurile cu circulaţia urbană

Autostrăzile reprezintă soluţia de transport auto exclusiv, în condiţii de siguranţă, viteză

şi debit ridicat, dar care nu interferează, de regulă, cu spaţiul intravilan, fiind legat de acesta
doar prin drumuri de racord.

Fig. 4. 9. Autostrăzi urbane în Houston, Texas, USA

Autostrăzile care traversează teritoriul localităţii propriu-zise, care se numesc, din

acest motiv, autostrăzi urbane, sunt construite pe aceleaşi principii, fiind denivelate faţă de
drumurile urbane obişnuite.
Luarea în considerare a cerinţelor legate de amplasarea şi dimensiunile optime ale
localităţilor, elaborarea planurilor şi respectarea zonelor funcţionale în condiţiile utilizării
optime a resurselor argumentează necesitatea respectării exigenţelor urbanismului în
proiectarea localităţilor.
Zona de circulaţie şi transport aerian este reprezentată de aeroport, cu toate dotările
sale, căi de acces rutier sau feroviar, spaţii de parcare etc. Aeroportul propriu-zis trebuie să
asigure aterizarea şi decolarea aeronavelor, descărcarea şi preluarea pasagerilor şi mărfurilor,
controlul zborurilor, gararea, întreţinerea şi repararea aeronavelor, diverse facilităţi pentru
pasageri. În acest sens aeroportul trebuie să conţină: una sau mai multe piste de aterizare,
hangare, terminale, turn de control, baza de servicii pentru operatorii aerieni, spaţii pentru
preluarea şi controlul pasagerilor şi bagajelor, săli de aşteptare cu dotări de telecomunicaţii şi
acces la internet, spaţii comerciale, case de schimb valutar, staţii de taxi şi transport comun
rutier sau feroviar etc.

43
 Fig. 4. 10 Aeroportul Heathrow este situat la extremitatea vestică a Londrei

Din punct de vedere al poziţionării, din considerente de siguranţă şi de evitare a

poluării fonice, aeroporturile sunt amplasate la marginea teritoriilor intravilane, sau chiar în
spaţii izolate situate la distanţa mari faţă de oraş – aeroportul Heathrow este situat la
extremitatea vestică a Londrei, la o distanţă de 25 km faţă de zona centrală, iar aeroportul
Malpensa se află la 41 km faţă de centrul oraşului Milano.

4.4. Zona de ape şi spaţii verzi

Zona de ape şi spaţii verzi are o importanţă deosebită în menţinerea unui mediu de
viaţă curat şi sănătos, în păstrarea echilibrului ecologic urban, a esteticii oraşului şi în
îmbunătăţirea microclimatului.
Zona de ape şi spaţii verzi este formată atât din spaţii compacte, amenajate având
atributul de zonă albastră sau verde predominant, sau spaţii diseminate printre alte zone
funcţionale: zona rezidenţială, zona industrială etc.
O inventariere a posibilelor componente ale acestei zone pune în evidenţă
următoarele elemente: cursuri de apă, lacuri, oglinzi de apă amenajate, fântâni – în zona de
ape; parcuri, grădini, scuaruri, zonelor plantate de protecţie sanitară etc. – în zona de spaţii
verzi.
Importanţa care se acordă în ţara noastră acestei zone este demonstrată şi de
obligativitatea înfiinţării şi actualizării permanente, de către autorităţile publice locale, a
„Registrului spaţiilor verzi”. Acesta este un sistem de informaţii ce are ca obiective
identificarea, înregistrarea, protecţia şi conservarea spaţiilor verzi, precum şi menţinerea şi
dezvoltarea funcţiilor de protecţie a spaţiilor verzi privind apele, solul, schimbările climatice,
protecţia mediului şi asigurarea calităţii vieţii.
Suprafaţa de spaţii verzi necesară într-o localitate este reglementată, existând o normă
de suprafaţă verde pentru un locuitor. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se
recomandă 50 mp/locuitor (valoarea minimă – 9 mp/locuitor). În Uniunea Europeană norma
este de 26 mp/locuitor. Nivelurile cele mai ridicate ale suprafeţelor verzi pe locuitor, în Europa,
se înregistrează în Viena (135 mp/locuitor), Marseille (118 mp/locuitor) şi Helsinki (103
mp/locuitor).
Nivelul existent în România este de 18 mp/locuitor, în urma unui declin sever înregistrat
în ultimii 15 ani. În Bucureşti s-a înregistrat o scădere a acestui parametru de la 16 mp/locuitor
– în 1989, la 9,7 mp/locuitor – în 2006. Dintre oraşele cu populaţie de peste 100 de mii de
locuitori, situaţia cea mai bună se înregistrează în Sibiu: 24,8 mp/locuitor, valoare apropiată
de norma europeană.

44
 Fig. 4. 11. Viena – capitala europeană cu cea mai mare suprafaţă verde pentru un locuitor

4.5. Zona industrială

Zona industrială care cuprinde totalitatea firmelor şi societăţilor industriale şi de

depozitare, iar în localităţile rurale, unităţile agricole, agro-industriale sau industriale. Zonele
industriale au apărut în structura urbană odată cu revoluţia industrială susţinută de
mecanizare. Producţia de serie a luat treptat locul produselor realizate în atelierele
meşteşugăreşti şi manufacturi. Marile hale industriale, necesare pentru instalarea noilor maşini,
au devenit tot mai mult componente ale peisajului urban.
Poziţionarea acestor noi spaţii de producţie a fost, de regulă, în zonele marginale ale
aşezării, acolo unde puteau fi accesate terenurile necesare. Alţi factori de condiţionare a
amplasamentelor industriale au fost, în funcţie şi de profilul activităţii:
- accesul la reţeaua de transport feroviar, rutier sau naval;
- existenţa în zonă, sau în apropiere, a reţelelor de distribuţie a energiei electrice,
termice sau pneumatice;
- existenţa în apropiere a surselor de materii prime necesare activităţii industriale.
Sunt situaţii în care mai multe intreprinderi industriale sunt grupate, în baza unei scheme
tehnologice, astfel încât unele reprezintă furnizoare de materii prime, componente sau servicii
pentru altele, sistemul complex astfel realizat permiţând realizarea unor eficienţe economice
sporite.
O formă mai nouă de zonă industrială este cea a parcurilor industriale, denumite, în
Marea Britanie, şi „trading estates”. Ele se constituie pe suprafeţe mari de teren, puse la
dispoziţie, de regulă, de autorităţile locale, pentru care sunt asigurate lucrările de
infrastructură necesare: căi ferate, drumuri, alimentare cu energie, apă, comunicaţii,
canalizare. Platforma industrială este parcelată şi contractată cu diverse societăţi industriale.

45
 Fig. 4. 13. Parcul industrial Bobingen din
Fig. 4. 12. Slough Trading Estate din Marea
Germania
Britanie

Astfel de platforme industriale sunt frecvent întâlnite în USA, Marea Britanie, Germania,
Franţa sau nordul Italiei.
Raportând zona industrială la celelalte zone funcţionale ale oraşului, pot fi stabilite
patru scheme de dispunere spaţială:
- dispunerea în prelungire, în care zona industrială se învecinează cu ce rezidenţială
pe laturile scurte. Extinderea celor două zone poate fi făcută doat în sensuri opuse. Este cazul
oraşelor cu dezvoltare liniară, de-a lungul unei axe de transport, a unui curs de apă, sau în axul
unei zone depresionare (exemplu: Câmpia Turzii).
- dispunerea în alternanţă, în care mai multe zone industriale se succed cu zone
rezidenţiale, de-a lungul unui ax longitudinal, învecinându-se una cu alta pe laturile scurte.
Este o schemă defavorabilă, care nu restricţionează dezvoltările ulterioare (exemlpe: oraşele
din Valea Jiului).
- dispunerea în paralel, în care zona industriale şi cea rezidenţială se învecinează pe
laturile lungi, legătura dintre ele fiind făcută prin mai multe căi de comunicaţie paralele
(exemple: Hunedoara, Galaţi).
- dispunerea în balanţă, în care mai multe zone industriale sunt situate de-o parte şi de
alta a intravilanului (exemple: Timişoara, Craiova, Braşov, Oradea).
Amplasarea zonei industriale constituie o problemă fundamentală de amenajare a
teritoriului deoarece ea poate asigura localităţii o funcţionare normală, într-un mediu ambiant
echilibrat, favorabil unei vieţi sănătoase.

4.6. Zona de gospodărie comunală şi echipare

edilitară

Această zonă însumează toate spaţiile care asigură desfăşurarea activităţilor legate
de pieţele comerciale, alimentarea cu apă potabilă, energie electrică, termică, canalizare
menajeră şi pluvială, colectarea deşeurilor, tratarea apelor uzate, cimitire etc.

Fig. 4. 14 Instalaţia de tratare a apelor uzate din Beckton – estul Londrei

Această zonă, de o mare diversitate, poate fi regăsită, din punct de vedere spaţial, în
trei forme:

46
 - parcele compacte, în cazul pieţelor agro-alimentare, al cimitirelor, al staţiilor de
epurare a apelor, al platformelor de reciclare a deşeurilor;
- parcele mici, diseminate în interiorul unor zone funcţionale cu o altă destinaţie
principală, de exemplu punctele de colectare a deşeurilor;
- lucrări subterane, în cazul reţelelor de alimentare cu apă, energie, canalizare etc.

4.7. Zona de ordine publică şi siguranţă naţională

Această zonă este formată din totalitatea terenurilor, construcţiilor şi lucrărilor de

infrastructură care asigură realizarea activităţilor de ordine publică şi siguranţă naţională.
Activitatea de siguranţă naţională are ca obiectiv principal menţinerea stării de
legalitate, echilibru şi stabilitate socială, economică şi politică, care permite existenţa şi
dezvoltarea statului, menţinerea ordinii de drept, respectarea drepturilor si libertăţilor
cetăţeneşti. În acest context, zona urbană de siguranţă naţională, este cea care găzduieşte
terenurile şi construcţiile unor instituţii precum Serviciile de informaţii, Serviciul de pază şi
protecţie, Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale cu toate instituţiile subordonate,
inclusiv unităţile militare.

Zona de ordine
publică se referă la
imobilele aferente
forţelor specializate
care acţionează
pentru asigurarea
ordinii şi liniştii
publice, asigurarea
drepturilor şi
libertăţilor, a
proprietăţii publice şi
private, restabilirea
ordinii publice în
cazul tulburării grave
Fig. 4. 15. Detaşament de pompieri a acesteia, paza
militară a unor
obiective, prevenirea şi stingerea incendiilor, paza, supraveghera şi controlul frontierei de
stat. Instituţiile cu responsabilităţi în activităţile menţionate sunt: Poliţia, Jandarmeria, unităţile
antitero, Pompierii şi Poliţia de frontieră.

47
5. CLASIFICAREA AŞEZĂRILOR URBANE

5.1. Ierarhizarea internaţională a aşezărilor urbane

Oraşele, apărute cu 7 milenii înaintea erei noastre, au avut o evoluţie sinuoasă, trecând
prin perioade de înflorire, dar şi prin de perioade de regres. În ultimele două secole, ca urmare
a revoluţiei industriale, afluxul demografic dinspre spaţiul rural spre cel urban a devenit tot mai
puternic, oraşele având, în general, o tendinţă de expansiune tot mai evidentă. În acelaşi timp
există însă şi oraşe care, fiind afectate de restructurarea sau relocarea activităţilor industriale,
sunt mai mult sau mai puţin depopulate.
Criteriile de clasificare a aşezărilor urbane sunt diverse, cele mai importante fiind
mărimea demografică şi natura activităţilor reprezentative.
În conformitate cu datele oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi în baza
propunerilor unor colective de urbanişti şi demografi, în funcţie de mărimea demografică,
oraşele pot fi încadrate în una din următoarele grupe:
- oraşe mici: între 200 si 20000 de locuitori;
- oraşe mijlocii sau aglomeraţii: între 20000 şi 100000 de locuitori;
- oraşe mari: între 100000 şi 500000 de locuitori;
- oraşe foarte mari: între 500000 şi 1000000 de locuitori;
- metropole sau oraşe milionare: între 2.5 milioane şi 12 milioane de locuitori. Oraşul
principal împreună cu localităţile satelit formează zona metropolitană;
- megalopolis-uri – ansambluri urbane de câteva zeci de milioane de locuitori.
Termenul de „megalopolis” a fost utilizat, pentru prima dată, pentru ansamblul Boston –
Philadelphia – NewYork, din nord-estul SUA. Megalopolisul încorporează mai multe metropole.
Cele mai importante megalopolis-uri sunt: Boswash (42 milioane de locuitori)format din
metropolele: Boston, New York, Philadelphia, Baltimore şi Washington; Chipitts (26 milioane de
locuitori) format din Chicago, Detroit, Cleveland şi Pittsburgh, sud-estul insulei Honshu şi nordul
insulei Kyushu (55 milioane de locuitori), format din Chiba, Tokyo, Yokohama, Nagoya, Osaka,
Kobe, Hiroshima şi Rhin (33 milioane de locuitori) format din Amsterdam, Rotterdam, Essen,
Dortmund, Frankfurt, Manheim şi Stuttgart.
Se mai folosesc şi următoarele denumiri:
- City – oraşe cu populaţie de peste o sută de mii de locuitori, împreună cu suburbiile
sale;

Fig. 5. 1. Superconurbaţia Centrope Region formată din patru conurbaţii: Viena, Brno, Bratislava şi Gyor

- Conurbaţii – asocieri voluntare de aşezări urbane care gestionează unele proiecte de

interes comun în domeniul infrastructurii, mediului, industriei etc.;

48
 - Super conurbaţii – regiuni urbane din mai multe conurbaţii, situate în una sau mai
multe ţări diferite. O astfel de superconurbaţie este cea numită Centrope Region, formată din
patru conurbaţii, din patru ţări învecinate: Viena - Austria, Brno - Cehia, Bratislava - Slovacia şi
Gyor – Ungaria.
În 1800, oraşele care depăşeau un milion de locuitori erau: Pekin, Tokio, Londra, Paris,
Napoli, Istanbul, Lisabona, Petersburg, Viena ş.a. Peste 50 de ani, oraşele cu cea mai mare
populaţie erau Londra şi Paris.
La inceputul sec. XX, Londra avea peste 7 milioane de locuitori, New York 6 milioane,
Paris, Moscova două milioane.

Fig. 5. 2. Detroit

În anul 1900 în intreaga lume erau 12 oraşe cu populaţie de peste un milion de locuitori.
În 1940, numărul acestora a crescut la 38, în 1960, la 77, în 1973, la 137 şi în 1975 la 181. În
prezent, cele mai mari oraşe din lume sunt: Shanghai, Tokyo, New York, Ciudad de Mexico.
Fiecare dintre aceste oraşe, împreună cu suburbiile lor, depăşeşte 10-12 milioane de locuitori.
Un alt criteriu de clasificare al oraşelor este natura activităţilor reprezentative, în funcţie
de care se pot stabili următoarele categorii:
- oraşe industriale: Katowice, Kiruna - Suedia;
- oraşe turistice: Cannes, Innsbruck, Miami;
- oraşe port: Singapore, Port Suez;
- oraşe financiar-bancare: Zurich, Hong Kong, Frankfurt pe Main;
- oraşe universitare: Oxford, Cambridge, Heidelberg;
- oraşe cu funcţii politico-administrative: Washington, Canberra, Brasilia;
- oraşe cu funcţii complexe: New York, Londra, Paris, Berlin, Beijing.
Oraşele pot fi clasificate şi după poziţia geografică: oraşe litorale, oraşe interioare de
munte, de câmpie etc. sau după vechimea lor: oraşe antice, oraşe medievale, oraşe din
„Renaştere”, oraşele revoluţiei industriale, oraşe noi. Un număr însemnat de oraşe noi au fost
realizate în Marea Britanie, în a doua jumătate a secolului XX, în baza unui program denumit
„New Towns Act 1946”, aprobat de Parlament . Dintre cele 25 de oraşe noi apărute în cadrul
acestui program pot fi amintite: Milton Keynes, Stevenage, Telford – în Anglia, Livingston şi Irvine
– în Scoţia, Cwmbran – în Wales şi Queenstown – în Singapore.
Un alt criteriu de clasificare este cel al gradului de satisfacţie al locuitorilor faţă de
facilităţile oferite de mediul urban. Pe baza unor seturi complexe de criterii au rezultat ierarhii
mai mult sau mai puţin rezistente la critici. Un clasament realizat, în august 2013, de Economist
Intelligence Unit, grup internaţional de analiză economică, stabileşte că cele mai bune oraşe
pentru locuit sunt, în ordine: Melbourne (Canada), Viena (Austria), Vancouver (Canada),
Toronto (Canada), Calgary (Canada), Adelaide (Australia), Sydney (Australia), Helsinki
(Finlanda), Perth (Australia), Aukland (Noua Zeelandă). Clasificarea s-a făcut în funcţie de

49
disponibilitatea de bunuri şi servicii şi de gradul de siguranţă personală, dar mai puţin în funcţie
de costul vieţii.

Fig. 5. 3. Oraşul Milton Keynes construit în cadrul programului „New Town Act” (declarat oraş în 1967)

Fig. 5. 4. Spaţiu urban în Melbourne - Canada

5.2. Tipuri de localităţi în România

Teritoriul naţional al României este împărţit în entităţi administrative, denumite generic

localităţi. Existenţa şi dezvoltarea acestora este caracterizată printr-un ansamblu de relaţii
desfăşurate la diverse niveluri: politico-administrativ, social-cultural, economic etc. Localităţile,
în ansamblul lor formează o reţea de localităţi, interconectate şi interdependente.
Din punct de vedere al structurii, modului de organizare şi caracterului activităţilor
principale, localităţile pot fi rurale sau urbane.
Localităţile rurale au o zonă construită şi o infrastructură mai puţin dezvoltată, o
populaţie mai redusă, ocupată în special cu cultivarea pământului şi creşterea animalelor.
O aşezare rurală de cel puţin 200 de persoane, care beneficiază de minime dotări:
şcoală primară, punct sanitar, spaţii de comerţ alimentar şi nealimentar, formează un sat. Mai
multe sate formează o comună, unitatea administrativ-teritorială de bază în sistemul de
amenajare a teritoriului în România. Comuna are conducere proprie, formată de consiliul local

50
şi primar. Legea prevede condiţiile minime pentru înfiinţarea unei comune: populaţia minimă
(1500 de locuitori), potenţial economic care să asigure echilibrul bugetar, instituţii şi dotări
administrative, de învăţământ, sănătate, spirituale, de ordine şi siguranţă publică, comerciale
şi de transport.
Localităţile urbane se deosebesc de cele rurale printr-o serie de caracteristici precum:
- populaţie mai numeroasă;
- infrastructură mai dezvoltată;
- nivel de dotări şi servicii mai ridicat;
- activitate economică diversificată în special în industrie, servicii, transport.
Localităţile urbane din România pot fi oraşe sau municipii.
Oraşul este o zonă formată de obicei din zone rezidenţiale, zone industriale şi de
afaceri, împreună cu funcţii administrative destinate unei zone geografice mai întinse.
O mare parte din suprafaţa oraşelor este ocupată de clădiri, drumuri de legătură şi
străzi.
Condiţiile minime pentru ca o localitate să primească rangul de oraş sunt:
- Populaţie: între 5000 şi 30000 de locuitori;
- Raza de servire: cca. 10-20 km ;
- Acces la căile de comunicaţie : direct, la drum naţional sau judeţean, la centrul de
rang superior şi legături facile cu localităţile din zona de influenţă;
- Funcţiuni economice: capacităţi de producţie din domeniul secundar (industrie
prelucrătoare şi construcţii), terţiar (servicii sociale şi culturale) şi primar (industrie extractivă,
agricultură, piscicultură, silvicultură);
Nivelul de dotare-echipare al unui oraş trebuie să acopere următoarele activităţi:
- administraţie publică, autorităţi judecătoreşti şi asociaţii: primărie, judecătorie,
parchet, tribunal, notari, sedii pentru diferite asociaţii;
- educaţie: învăţământ prescolar, primar, gimnazial, liceal;
- sănătate, asistenţă socială: spital general sau secţie-spital, maternitate, dispensar
policlinic, staţie de salvare, creşă, farmacie, cămin de bătrâni;
- cultură: casă de cultură, cinematograf, bibliotecă publică, muzee, sală de expoziţii,
club etc.
- comerţ, prestări de servicii: magazine universale şi magazine specializate, piaţă
agroalimentară;
- turism: hotel de două stele cu minim 50 de locuri;
- finanţe-bănci, asigurări: sucursale sau filiale de bănci, instituţii de credit şi societăţi de
asigurare;
- sport, agrement: terenuri, eventual stadion, săli de sport, grădini publice si alte spaţii
verzi amenajate;
- protecţia mediului: serviciu de protecţie a mediului;
- alimentare cu apă şi canalizare: reţele de alimentare cu apă, sistem colector de
canalizare, staţie de epurare;
- culte: lăcaş de cult;
- transport-comunicaţii: autogară, eventual gară, poştă, centrală telefonică;
- ordine, securitate: sedii de poliţie şi jandarmerie.
Municipiul (din latină municipium) este un statut acordat oraşelor mai mari, cu un grad
ridicat de urbanizare, cu o populaţie relativ mare, în general de peste 15000 locuitori, cu un
rol economic, social, politic şi cultural însemnat. Acestea sunt criterii relative pentru definirea
unui municipiu, neexistând la nivel de lege criterii bine definite pentru acordarea statutului de
municipiu.
Administraţia unui municipiu se numeşte municipalitate şi este condusă de un primar.
Municipiul nu are alte subdiviziuni administrative chiar dacă neoficial, municipiile mari sunt
grupate în cartiere. Excepţie face însă Municipiul Bucureşti, care are un statut similar cu cel al
unui judeţ şi este în mod oficial împărţit în 6 subdiviziuni administrative numite sectoare.
Condiţiile cantitative şi calitative minimale pe care trebuie să le îndeplinească un oraş
pentru a fi declarat municipiu sunt:
- Număr de locuitori - 40 000

51
 - Populaţia ocupată în activităţi neagricole - 85%
- Dotarea locuinţelor cu instalaţii de alimentare cu apă - 80%
- Dotarea locuinţelor cu baie şi WC în locuinţă - 75%
- Număr de paturi în spitale la 1000 de locuitori - 10
- Număr de medici care revin la 1000 de locuitori - 2,3
- Unităţi de învăţământ-postliceal
- Dotări culturale şi sportive - săli de spectacol, eventual teatre, instituţii muzicale,
biblioteci publice, stadion, săli de sport
- Locuri în hoteluri - 100
- Străzi modernizate - 60%
- Străzi cu reţele de distribuţie a apei - 70%
- Străzi cu conducte de canalizare - 60%
- Epurarea apelor uzate - staţie de epurare cu treaptă mecanică şi biologică
- Străzi cu reţele de hidranţi exteriori pentru stingerea incendiilor - 70 %
- Spaţii verzi (parcuri, grădini publice, scuaruri) - 15 m²/loc.
- Depozit controlat de deşeuri, cu acces asigurat - parc public
Zonele metropolitane au fost reglementate în România (Legea 351 din 6 iulie 2001) ca
fiind zone constituite prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane
(Capitala României şi marile municipii) şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la
distanţe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.
Dintre cele 12 municipii care pot înfiinţa zone metropolitane numai în 5 dintre acestea
s-a reuşit constituirea propriu zisă. (Braşov, Cluj, Craiova, Iaşi, Oradea).
Prima zonă constituită, la data de 8 aprilie 2004, a fost Zona metropolitană Iaşi. Aceasta
cuprinde municipiul Iaşi şi 13 comune din jurul acestuia.
Cea mai recent constituită zona metropolitană, la data de 11 februarie 2009, este cea
a Craiovei.

Fig. 5. 5. Zona metropolitană Iaşi cuprinde municipiul Iaşi şi 13 comune din jurul acestuia

La ora actuală, reţeaua de localităţi a României cuprinde 3183 de unităţi administrativ-

teritoriale, organizate în 41 de judeţe:
- capitala Bucureşti;
- 103 municipii;
- 217 oraşe;
- 2863 comune.

52
5.3. Ierarhizarea oraşelor din România după
dimensiunea demografică

Principala modalitate de ierarhizare a aşezărilor umane, în general, şi urbane, în

special, a avut la bază la criteriul cel mai la îndemână, şi anume cel demografic, la care s-a
adăugat, în unele cazuri, cel administrativ, prin aceasta înţelegându-se fie funcţia de
reşedinţă de judeţ, fie rangul de municipiu, oraş sau comună. Prin urmare, cele mai multe
ierarhii au avut în vedere relaţia „talie – rang”, folosind cifrele absolute ale populaţiei oraşelor
pentru a le grupa pe diferite trepte ierarhice. Cea mai cunoscută ierarhie de acest gen este
cea care grupează:
 oraşe foarte mari, cu populaţie de peste 500.000 de locuitori (Bucureşti);
 oraşe mari, cu populaţie între 100.000 şi 500.000 de locuitori, care sunt la rândul lor
divizate pe trei trepte ierarhice (peste 300 000, între 200 000 şi 300 000, între 100 000 şi
200 000);
 oraşe mijlocii, având între 20 000 şi 100 000 de locuitori, divizate în mai multe grupe –
în funcţie de pragul de 50 000 de locuitori (mijlocii mari – peste 50 000; mijlocii mici –
sub 50 000), respectiv în funcţie de criteriul administrativ – cele care sunt reşedinţe de
judeţ, şi cele care nu sunt, sau cele care sunt municipii şi cele care nu sunt etc.;
 oraşe mici, sub 20 000 de locuitori, la rândul lor divizate în funcţie de pragul de 10 000
de locuitori.
În ceea ce priveşte aşezările rurale, se deosebesc:
 sate foarte mari, cu peste 4000 de locuitori;
 sate mari, având între 1500 şi 4000 de locuitori;
 sate mijlocii, cu o populaţie între 500 şi 1500 de locuitori;
 sate mici, cu mai puţin de 500 de locuitori, dar mai mult de 100 de locuitori;
 sate foarte mici, cu o populaţie mai mică de 100 de locuitori.
În cazul oraşelor mari şi mijlocii, unele localităţi componente, ca urmare a unei
expansiuni continue a vetrei oraşului şi a cererii continue de spaţii noi pentru construit (cu
funcţii rezidenţiale sau industriale), ajung în situaţia de a nu mai putea fi diferenţiate fizic de
vatra oraşului şi devin „cartiere” ale acestora.
În cazul oraşelor ridicate recent la acest rang, gradul de ruralizare este încă unul foarte
ridicat, chiar şi în localitatea reşedinţă (considerată localitate urbană), fapt care se poate
constata cu uşurinţă analizând structura gospodăriilor, modul de dispunere al acestora în
vatră, funcţiile, predominant agricole, al acestor oraşe etc.

5.4. Ierarhizările pe ranguri sau nivele a aşezărilor

urbane în România

Criteriul demografic este util, dar nu reflectă importanţa reală a oraşului pentru
regiunea pe care acesta o polarizează. Spre deosebire de majoritatea aşezărilor rurale, a
căror arie de influenţă este redusă şi uneori nu depăşeşte hotarul satului sau al comunei, oraşul
este un centru polarizator, iar puterea sa de atracţie este dată de instituţiile sale de importanţă
regională, care se adresează unei populaţii mai largi decât cea a oraşului propriu-zis. Aceste
instituţii deservesc arii mai mult sau mai puţin extinse, iar poziţia (rangul) unei aşezări urbane ar
trebui să depindă în primul rând de extensiunea zonei de influenţă, prin aceasta înţelegând
atât suprafaţa, cât şi populaţia deservită.
În această idee au fost definite, prin Planul de amenajare a teritoriului naţional,
secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, aprobat prin Legea nr. 351/2001, şase ranguri, care
acoperă întreaga reţea de localităţi a României Aceste ranguri sunt:
- rangul 0 – capitala României, municipiu de importanţă europeană;

53
 - rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la nivel
european;
- rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru
în reţeaua de localităţi;
- rangul III – oraşe;
- rangul IV – satele reşedinţă de comună;
- rangul V – satele componente ale comunelor, municipiilor sau oraşelor.
Singura localitate de rangul 0 este capitala ţării, Bucureşti, cu o suprafaţă de 228 km2
şi o populaţie de 1883 mii de locuitori.
Localităţile de rangul I sunt municipii de importanţă naţională, reşedinţe de judeţ,
legate la reţeaua majoră de căi de comunicaţii pan-europene, având o bază economică
de nivel ridicat, reţea de învăţământ superior şi instituţii social-culturale importante. Aceste
localităţi, împreună cu capitala, sunt singurele care pot constitui zone metropolitane,
împreună cu localităţile urbane şi rurale aflate în zona adiacentă. Cele 12 localităţi de rangul
I, în ordinea numărului de locuitori, sunt: Cluj-Napoca (324 mii de locuitori), Timişoara (319), Iaşi
(290), Constanţa (283), Craiova (270), Braşov (253), Galaţi (249), Ploieşti (210), Oradea (196),
Brăila (180), Târgu Mureş (134), Bacău (133). În jurul localităţilor de rangul I pot fi constituite
zone metropolitane.
Localităţile de rangul II sunt restul de municipii, reşedinţe de judeţ sau nu, localităţi de
importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi. În
prezent, 94 de municipii fac parte din această categorie.
O nouă modalitate de clasificare a localităţilor prevede existenţa a 11 nivele, şase la
nivel urban şi cinci la nivel rural. Această clasiificare are următoarea configuraţie:
 capitala ţării, Bucureşti (1 921 751 locuitori – la recensământul din 2002) – nivelul 0;
 metropolele regionale (7) : Iaşi (321580), Cluj-Napoca (318027), Timişoara (317651),
Constanţa (310526), Craiova (302622), Galaţi (298584), Braşov (283901) – nivelul 1;
 marile oraşe (17) : Ploieşti (232452), Brăila (216929), Oradea (206527), Bacău (175921),
Arad (172824), Piteşti (168756), Sibiu (155045), Târgu Mureş (149577), Baia Mare
(137976), Buzău (133116), la care se adaugă Satu Mare (115630), Botoşani (115344),
Râmnicu Vâlcea (107656), Suceava (106138), Piatra Neamţ (105499), Drobeta Turnu
Severin (104035), Focşani (103219) – nivelul 2, dar ultimele prezintă şi caracteristici ale
nivelului următor;
 oraşe mijlocii, reşedinţe de judeţ (16) : Târgu Jiu (96562), Tulcea (92762), Târgovişte
(89429), Reşiţa (83985), Bistriţa (81467), Slatina (79171), Vaslui (70267), Călăraşi (70046),
Giurgiu (69587), Deva (69390), Alba Iulia (66369), Zalău (63305), Sfântu Gheorghe
(61512), Slobozia (52677), Alexandria (50591), Miercurea Ciuc (41852) – nivelul 3;
 celelalte oraşe mijlocii, care nu au funcţie de reşedinţă de judeţ – nivelul 4;
 o parte a oraşelor mici şi celelalte oraşe mijlocii, ce deţin funcţii regionale şi instituţii
corespunzătoare (judecătorie, spital) – nivelul 5. În mod excepţional, la acest nivel se
pot situa şi unele localităţi rurale;
 celelalte oraşe mici şi unele localităţi rurale, care deţin anumite instituţii caracteristice
urbanului (liceu, centru de sănătate), dar au o zonă de influenţă destul de restrânsă –
nivelul 6;
Ierarhizarea poate continua şi în cazul aşezărilor rurale, unde putem distinge un nivel
supracomunal (7), un nivel comunal (8), un nivel al satelor care nu sunt centre de comună,
dar deţin instituţii asemănătoare acestora (9), un nivel al satelor „obişnuite”, care au măcar
şcoală primară în sat (10) şi un nivel ultim, al satelor foarte mici şi al cătunelor, care nu au nici
măcar şcoală primară (11).
O altă clasificare ţine cont de rolul în teritoriu, de funcţiunile social-culturale şi de
modul de asigurare al serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă. În acest context
avem de a face cu:

54
 • Oraşe de categoria I – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre de importanţă
republicană, având arii largi de influenţă (Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova,
Constanţa, Braşov, Galaţi );
• Oraşe de categoria a II-a – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre economice şi
social - culturale importante, cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ ( de
ex. Ploieşti, Oradea, Sibiu );
• Oraşe de categoria a III-a – oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de
importanţă judeţeană ( Alba-Iulia, Vaslui, Sf.Gheorghe, Rm.-Vâlcea );
• Oraşe de categoria a IV-a – oraşe – centre industriale ( Hunedoara, Oneşti,
Călăraşi );
• Oraşe de categoria a V-a – oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-
culturală de importanţă locală (Lugoj, Năsăud );
• Oraşe de categoria a VI-a – oraşe – staţiuni balneo - climaterice şi turistice ( Sinaia,
Buşteni, Călimăneşti, Eforie ).

5.5. Clasificarea şi codificarea unităţilor

administrativ-teritoriale

Unităţile administrativ-teritoriale din România sunt ierarhizate în conformitate cu un

sistem introdus de Institutul Naţional de Statistică (INS), denumit SIRUTA, acronim pentru
Sistemul Informatic al Registrului Unităţilor Teritorial- Administrative. SIRUTA conţine trei nivele:
- nivelul prefecturilor: judeţe sau Municipiul Bucureşti;
- nivelul primăriilor: municipii, oraşe, comune;
- nivelul localităţilor componente, sate sau sectoare ale Capitalei.
Fiecărei localităţi i se atribuie un cod unic, format din şase cifre, ce se regăseşte în
Registrul Naţional al UAT, actualizat de INS semestrial.
Cele şase cifre ale codului SIRUTA reprezintă:
- primele cinci: numărul unic al unităţii;
- a şasea cifră este cifra de control.
Cifra de control se calculează în baza următorului algoritm:
- se înmulteşte fiecare din cele cinci cifre ale numărului unic al localităţii respectiv
cu 7, 5, 3, 2, 1;
- se adună cifră cu cifră produşii obţinuţi;
- suma obţinută se împarte la 10;
- se scade restul din numărul 11;
- rezultatul se împarte la 10, iar restul reprezintă cifra de control.
Exemplu: dacă numărul unic al localităţii este 17913, rezultă:
7x1=7 5 x 7 = 35 8
3 x 9 = 27 9 2x1=2
1x3=3 7+8+9+2+3 = 29
29/10 = 2 rest 9 11-9 = 2
2/10 = 0 rest 2
Cifra de control este 2, iar codul SIRUTA este 179132.
La nivel european, corespondentul SIRUTA este un sistem gestional de Oficiul de
Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) denumit Nomenclature of Territorial Units for Statistics
(NUTS). NUTS, standard de codificare pentru toate subdiviziunile administrative ale ţărilor din
Uniunea Europeană, conţine trei nivele de clasificare:
- NUTS 1: ţara sau zona;
- NUTS 2: regiunea;
- NUTS 3: departament (judeţ în cazul României);

55
 La acestea se adaugă încă două nivele locale (Local Administrative Units), excluse, în
mod oficial, din regulament, dar care, în practica curentă, încă mai sunt folosite:
- LAU 1: asociaţie de unităţi administrativ-teritoriale;
- LAU 2: unităţi administrativ-teritoriale.
La nivelul NUTS1 sunt definite, din punct de vedere statistic, patru macro-regiuni, care
conţin câte două regiuni de dezvoltare. Regiunile de dezvoltare sunt entităti fără
personalitate juridică, create în anul 1998 prin asocierea consiliilor judeţene în scopul
coordonării unor proiecte de dezvoltare regională. Ele corespund nivelului NUTS2. După
aderarea din 2007 a României la Uniunea Europeană, cele opt regiuni de dezvoltare au
devenit membre ale Comitetului Regiunilor
Luând ca exemplu municipiul Petroşani, acesta este clasificat, conform SIRUTA, la
nivelul 3 şi are codul 86990. În conformitate cu NUTS, Petroşaniul face parte din România (nivel
0, cod RO, macroregiunea patru (nivel 1, cod RO4), judeţul Hunedoara (nivel 2, cod RO423).
Codul LAU2 al municipiului este, de fapt, codul naţional SIRUTA, adică 86990
Corespondenţa dintre cele două sisteme de clasificare şi codificare este prezentată
în tabelul următor:
Nivel Nivel
SIRUTA NUTS
SIRUTA NUTS
0 Ţara – România Ţara / Zona 1
- Regiunea de dezvoltare Regiunea 2
1 Judeţ Departament / judeţ 3
- - Asociaţie de UAT 4
2 UAT: municipiu, oraş, comună UAT 5
3 Localităţi componente, sate - 6
Tab. 5. 1. Corespondenţa SIRUTA – NUTS

Tabelul 5.2. conţine informaţii referitoare la împărţirea teritoriului naţional în unităţi

statistice, macro-regiuni şi regiuni de dezvoltare precum si corespondenţa acestora cu
unităţile teritorial-administrative: judeţe, municipii, oraşe şi comune. Tabelul conţine, de
asemenea, informaţii despre suprafaţa şi numărul de locuitori ale regiunilor de dezvoltare.
Macro Nr
Regiunea de Număr Număr Număr Supr. Locuitori
regiu comu
dezvoltare judeţe municipii oraşe km2 mii loc
nea ne
NUTS1 NUTS II NUTS III NUTS IV
- - SIRUTA1 SIRUTA 2
VI Nord-Vest
6 15 28 403 34159 2746
I
VII Centru 6 20 37 357 34100 2533
I Nord-Est 6 17 29 506 36850 3674
II II Sud-Est
6 11 24 355 35762 2848
Dobrogea
III Sud-Muntenia 7 16 32 519 34489 3379
III
VIII Bucureşti-Ilfov 1 1 8 32 1811 2242
IV Sud-Vest Oltenia 5 11 29 408 29212 2331
IV
V Vest 4 12 30 281 32028 1959
TOTAL 41 103 217 2861 238411 21712
Tab. 5. 2. Impărţirea statistică şi teritorial-administrativă a României

56
6. MEDIUL URBAN ŞI PROVOCĂRILE SALE

6.1 Zona urbană, urbanizarea şi rata de urbanizare

În ciuda numeroaselor definiţii ale unei zone urbane/oraş, o zonă urbană este de obicei
definită ca un areal unde au loc activităţi nelegate de agricultură, adică industrie şi servicii şi
unde locuiesc persoanele ocupate cu aceste activităţi. Deasemenea oraşul mai are şi un
statut legal oferit de guvernul naţional sau provinciar şi este asociat cu forme specifice
administrative.
Urbanizarea reprezintă procesul istoric de transformare a mediului tradiţional, rural, în
mediu urban. Acest proces este frecvent asociat cu industrializarea, modernizarea şi
dezvoltarea. Cantitativ se reflectă prin modificarea, creşterea sau scăderea, proporţiei
populaţiei care locuieşte în mediul urban. Gradul de urbanizare reprezintă proporţia,
exprimată prin procente, dintre numărul locuitorilor care locuiesc la oraş şi populaţia unei ţări.
Ţările dezvoltate din America de Nord şi Europa de Vest sunt mai urbanizate decât ţările în
curs de dezvoltare.
Rata de urbanizare se referă la procentul anual de creştere a populaţiei în zonele
urbane ale unei ţări. Studiile au arătat că urbanizarea este invers proporţională cu rata de
urbanizare a oraşelor (de exemplu în Africa, unde urbanizarea aşezărilor este mai redusă, rata
de urbanizare este mai mare).
Noţiunile de urban şi civilizaţie se suprapun deseori în limbajul curent şi chiar în gândire,
deşi conţinutul termenului urban este diferit de la o ţară la alta, în baza anumitor criterii:
- numărul de locuitori; se apreciază că o localitate poate fi calificată ca urbană dacă
are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori, în Elveţia, Spania,
Anglia – peste 1000 locuitori, în fosta Iugoslavie, Franţa, Norvegia – peste 2000 locuitori, în SUA
şi Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi Austria – peste 5ooo locuitori, în Grecia – peste
10.000 locuitori.
- dotarea cu echipament tehnico-edilitar; urbană este apreciată localitatea care
dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor, alimentarea cu
apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia, amenajarea străzilor etc.;
- dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi recreere
etc.;
- importanţa în teritoriu;
- criterii administrative.
O analiză la scară planetară, din punctul de vedere al ratei de urbanizare, scoate în
evidenţă existenţa a trei zone:
- zona cu creştere urbană intensă: Asia de Est şi Sud-Est, precum şi Ţările arabe, unde
se manifestă o creştere accentuatăt în ultimii 25-30 de ani;
- zona cu creştere urbană moderată: Asia de Sud, America Latină şi Europa de Est;
- zona cu creştere urbană lentă: America de Nord şi Europa occidentală.
În general s-a constatat că populaţia urbană creşte de două ori mai repede decât
cea totală şi de patru ori mai repede decât cea rurală.
Urbanizarea este un fenomen care are trei forme de manifestare:
- extinderea oraşelor existente;
- modificarea încadrării unor aşezări din rural în urban;
- pătrunderea unor caracteristici urbane în spaţiul rural.
Plecând de la proporţia populaţiei care trăieşte în structuri urbane, Serviciul de
statistică al Uniunii Europe EUROSTAT a definit trei tipuri de zone urbane:
- zone slab populate(zone rurale), cu mai mult de 50% din populaţie trăind în structuri
rurale;

57
 - zone cu densitate medie (oraşe denumite towns şi suburbii/mici zone urbane), cu
mai puţin de 50% din populaţie trăind în structuri rurale şi mai puţin de 50% din
populaţie trăind în zone cu densitate ridicată;
- zone dens populate (oraşe denumite cities / zone urbane mari), cu cel puţin 50%
din populaţie trăind în zone cu densitate ridicată.
Diferenţele dintre oraşele – town şi cele – city nu sunt foarte bine definite. În Marea
Britanie, una din diferenţele clare dintre cele două tipuri de oraşe este aceea că city-ul are
catedrală, în timp ce town-ul, nu. În plus, statutul de City trebuie să fie recunoscut, în mod
formal, de Regină. În aplicarea acestui principiu, micul orăşel Wells din Somerset, cu o
populaţie de circa 10.000 de locuitori, dar având catedrală, are statut de City, în timp ce
Huddersfield, cu o populaţie de aproape 150.000 de locuitori, reşedinţa districtului
metropolitan Kirklees, fără catedrală, are statut de town.
Pe baza criteriilor EUROSTAT s-a stabilit că gradul de urbanizare mediu, la nivelul statelor
membre ale Uniunii Europene, este de 42,1%. Cel mai mare grad de urbanizare, între cele 28
de state membre, îl are Malta, cu 88,9%. Urmează Islanda – 63,8%, Marea Britanie – 57%, Belgia
– 53,7%, Norvegia – 53,3%, Cipru – 50,4% şi Spania – 50,4%. Restul ţărilor au un grad de
urbanizare mai mic de 50%. Cele mai mici grade de urbanizare se întâlnesc în Luxemburg –
15,9% şi Slovenia – 18,8%. Faptul că gradul de urbanizare nu reflectă întotdeauna şi nivelul
standardului de viaţă este demonstrat de gradul de urbanizare relativ mic din două state cu
nivel de trai ridicat: Elveţia – 26,2% şi Germania – 35,3%.
Gradul de urbanizare al României în 2012 a fost de 33,7%, în scădere du 4,4% faţă de
anul 2007.

Fig. 6. 1. Gradul de urbanizare în Europa, conform EUROSTAT

(maro – zone cu densitate ridicată, crem - zone cu densitate medie, verde – zone cu densitate scăzută)

Exemplu: Dacă într-un teritoriu oarecare avem, la un moment dat considerat iniţial, o
populaţie de 1 milion de locuitori, din care 300 de mii în mediu urban, iar peste 10 ani, avem
o populaţie de 1,1 milioane, din care 500 de mii în mediu urban, vom calcula:
- procentul de urbanizare iniţial: 100 x 300 / 1000 = 30%

58
 - procentul de urbanizare final: 100 x 500 / 1100 = 45,5%
- rata de urbanizare pe perioada celor 10 ani: (45,5-30) / 10 = 1,55%

6.2 Mediul urban şi caracteristicile sale

Mediul urban este reprezentat de ansamblul de factori, de obiecte materiale şi de

condiţii fizice, care definesc spaţiul în care se desfăşoară viaţa în limitele definite de graniţele
unui oraş. Complexitatea problemelor aferente mediului urban a impus necesitatea luării unor
măsuri de natură organizaţională şi socială precum înfiinţarea de organisme guvernamentale,
comisii de planificare urbană, ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale,
ale mediului etc. De asemenea au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană şi
s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet sistematizate,
complet şi complex construite şi dotate.
Mediul urban este caracterizat de o serie de trasături definitori precum:
 încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare
de activitate neagricole, cu regim de muncă permanent, fără întreruperi
sezoniere şi cu un nivel înalt de productivitate;
 transferarea tot mai importantă a populaţiei ocupate din sectorul
productiv în sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în
cele în care ponderea majoră o are munca intelectuală;
 modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor
indivizilor, restrângerea numerică a celulei familiale, independenţa membrilor
adulţi, indiferent de sex, la vârsta majoratului, interesul crescând al populaţiei
pentru o calificare superioară, pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a
unui „buget” crescând de timp liber;
 intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale,
amplificarea furnizării de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a
informaţiilor;
 dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi
comunicaţii eficiente şi uşor accesibile.
Cadrul material în care se dezvoltă structurile urbane are o seamă de trăsături
caracteristice, dintre care pot fi amintite:
 densitatea ridicată de ocupare a solului, într-un perimetru mult extins;
 împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;
 preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul
spaţiilor libere;
 dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de
transport pentru categorii de trafic diferenţiate;
 dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi
recreere.

59
 Fig. 6. 2. Ebenzer Howard Fig. 6. 3. Le Corbusier

Principiile de proiectare şi realizare a mediului urban a suferit transformări semnificative

de-a lungul istoriei. Două concepţii fundamentale pentru oraşul contemporan au fost
enunţate la începutul secolului XX de către doi dintre marii urbanişti ai planetei: Ebenzer
Howard şi Le Corbusier.
Urbanistul englez Ebenzer Howard a elaborat un celebru proiect al „oraşului –grădină”,
care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană. Faimosul model era prevăzut
pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari agricoli, dorindu-şi
să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare socială) cu binefacerile vieţii de
la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc., eliminând dezavantajele ambelor feluri de
viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi –
eventual – grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de
km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori.

Fig. 6. 4. Oraşul grădină – în viziunea urbanistului Ebenzer Howard

În anul 1933, Congresul Internaţional de Arhitectură Modernă (CIAM) a adoptat un

document redactat de arhitectul francez Le Corbusier, având ca temă oraşul funcţional (La
Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”,

60
document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare de
fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.
Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:
 împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;
 rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul
unor spaţii verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate;
 desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a
lungul arterelor de circulaţie;
 separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii:
circulaţie pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc.
 amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport;
integrarea pădurii în oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc.
 salvarea patrimoniului arhitectural.
Ideile impuse de Carta de la Atena nu au reprezentat soluţii pentru toate problemele
marilor centre urbane. Dar ele au devenit principiile pe baza cărora au fost fie reconstruite, fie
construite ca noi, oraşele continentului european şi nu numai, după al doilea război mondial.
Dar ultimele decenii ale secolului trecut au adus cu sine o acutizare a crizei mediului urban,
ceea ce a impus găsirea unor idei şi soluţii noi, ce au dus la noi remodelări a oraşelor.

Fig. 6. 5. Brooklyn 1931 –

Exemplu a ceea ce se
dorea a fi „la Ville
radieuse”

Începând cu
ultimele decenii ale
secolului trecut s-a
făcut remarcat un
nou curent, care se
opune tendinţelor
urbanismului modern,
promovând
arhitectura
tradiţională, scara
umană şi un stil cât
mai neinvaziv la
adresa mediului
înconjurător. Au fost
astfel concepute şi realizate oraşe noi, care arată precum cele vechi, dar au toate dotările şi
funcţionalităţile oraşelor moderne. Sunt respinse dezvoltările verticale exagerate, edificiile
„monstruoase” din sticlă şi beton, poluarea excesivă cauzată de omniprezenţa
autovehiculelor.
Această nouă tendinţă, cunoscută sub numele „Noul Urbanism”, susţinută de Prinţul
de Wales, este reprezentată de arhitectul luxemburghez Leon Krier, sau esteticianul britanic
Roger Scrutton.
De altfel, câteva dintre ideile acestuia din urmă, ilustrează liniile de forţă ale noului
curent:
„...tradiţiile sunt baza modernităţii, adevărata arhitectură "modernă". Este foarte
important să continuăm aceste tradiţii vii din oraşele noastre şi trebuie să accentuez că tradiţia
nu este un stil, e pur şi simplu inteligenţa colectivă a secolelor, a cunoaşterii rafinate care ne
oferă schiţa după care putem depăşi moda momentului”.
"Clădirile înalte, prin geometria şi proporţiile lor, vor încerca întotdeauna să se ancoreze
în spaţiile de care un oraş are nevoie pentru a funcţiona cu succes. Dar nu vor reuşi, pentru

61
că aceste turnuri aruncă asupra oraşului umbre prea lungi; întunecă strazile şi sug viata din
ele”
„Pe urmă, nu există nici un dubiu că aceste turnuri, din cauza cerinţelor lor structurale,
consumă uriaşe cantităţi de electricitate pentru a alimenta lifturile, aerul condiţionat şi alte
infrastructuri. De regulă, la aceste clădiri nu poţi deschide ferestrele, deci sistemul natural de
aerisire şi răcire nu funcţionează. Cu cât este mai înaltă, cu atât o clădire pierde mai multă
căldură, deoarece nu mai sunt vecinii de la sol care să-i împrumute în mod natural din caldura
lor.”
„Dacă, până la urmă, noile turnuri trebuie construite, atunci mi se pare evident că ar
trebui să stea toate la un loc, stabilind un regim de înălţime propriu, şi nu să concureze cu
casele deja existente în centrele oraşelor, aşa cum deja s-a întamplat la o scara
dezastruoasă.”

Fig. 6. 6. Planul oraşului Poundbury Fig. 6. 7. Strada interioară din Poundbury,

fără trafic auto

Unul din exemplele de succes ale Noului Urbanism este proiectul Poundbury, care a
demonstrat că valorile tradiţionale ale arhitecturii de calitate şi răspunsurile la cerinţele oraşului
modern pot fi regăsite într-un proiect unic. Poundbury – sat aflat în marginea de vest a
Dorchesterului, pe un teren de 160 de hectare aflat în proprietatea Ducelui de Cornwall, a
reprezentat locul de desfăşurare a unui interesant experiment urbanistic, în care s-a ridicat un
oraş cu aspect tradiţional, dar care beneficiează de toate facilităţile vieţii moderne. Casele
ridicate - omagiu adus construcţiilor din secolul XVIII – au aspectul pitoreştilor case ţărăneşti
din Dorset. Toate clădirile au faţade fasonate din materiale locale, testate în timp, cum ar fi
calcarul de culoarea mierii, care ajută comunitatea să prindă rădăcini într-o atmosferă
familiară. Proiectul Poundbury descurajează dependenţa de maşini, promovând mersul pe
jos, ciclismul şi transportul public

6.3. Geometria aglomerărilor urbane

Oraşul reprezintă un spaţiu antropic organizat şi echipat, având o dispunere spaţială,

mai mult sau mai puţin încadrată în canoane, diferite şi acestea în funcţie de perioada istorică,
sau de zona geografică. Planul oraşului oferă cea mai elocventă reprezentare a structurii
spaţiale, aceasta fiind definită în special de trama stradală, forma şi dimensiunile parcelelor şi
modul de dispunere al clădirilor.
Stabilirea geometriei aglomerării urbane nu este doar un rezultat al concepţiei
proiectantului sau al voinţei autorităţilor. O mulţime de elemente vin să condiţioneze
configuraţia unui oraş nou sau a unuia în dezvoltare, unele favorizând, altele restricţionând
alegerea unei anumite soluţii. Relieful, reţeaua hidrografică, reţeaua existentă de dotări şi
utilităţi, eventualele resurse naturale şi proiectele existente sau ipotetice de valorificare a
acestora, sunt doar câţiva factori care condiţionează decisiv proiectele urbane.
Elementul cel mai vizibil, care descrie cel mai uşor geometria oraşului, este reţeaua
principală de străzi, cea care reprezintă şi sistemul circulator al organismului urban. Din acest
punct de vedere, de-a lungul timpului, s-au impus câteva scheme devenite clasice:

62
 - oraşul radial-concentric, alcătuit pe o reţea de străzi circular-concentrice dispuse în
jurul centrului, unde sunt concentrate principalele funcţiuni social-culturale, comerciale şi
administrative. Căile de transport radiale pleacă din centru şi întretaie artelele circulare. Acest
model de geometrie urbană poate fi întâlnit încă de la oraşele antice. Două oraşe cu o astfel
de configuraţie sunt Parisul şi Bucureştiul.

Fig. 6. 8. Planul Parisului Fig. 6. 9. Planul Bucureştiului

- oraşul rectangular este traversat de o structură de străzi paralelele, orientate pe două

direcţii principale, perpendiculare între ele. Parcelele de teren sunt dreptunghiulare,
favorizând realizarea unor construcţii cu formă geometrică regulată. Acest model s-a impus
încă din timpul Romei antice. Oraşe dominate unde acest tip de geometrie sunt Torino,
Mannheim, oraşele medievale din sudul Franţei, cartierul Manhattan din New York.

Fig. 6. 10. Planul oraşului Torino Fig. 6. 11. Planul cartierului

Manhattan- New York

- oraşul liniar este dezvoltat de-a lungul unei axe principale determinante pentru
apariţia oraşului: cale de transport rutieră, curs de apă, coastă marină. Este modelul care
reprezintă cel mai bine oraşele aşezate în zone depresionare. În general reprezintă geometria
oraşelor mici, dar este întâlnit şi în cazul unor aglomerări urbane mari. Exeemplu: Volgograd,
oraş din Rusia, dezvoltat pe malul drept al fluviului Volga, cu populaţie peste 1 milion, cu o
lungime de cca. 40 km şi o lăţime între 2 şi 8 km.

63
 - oraşul polinuclear este modelul oraşelor care au fost modernizate păstrându-se însă
şi zonele vechi, astfel încât structura actuală este alcătuită din mai multe nuclee distrincte. Un
exemplu în acest sens este capitala Cehiei, Praga (fig. 6.11), oraş format din 10 zone cu
trăsături şi profile distincte.

Fig. 6. 13. Praga

Fig. 6. 12. Volgograd

Cele 10 zone ale capitalei Cehiei, însoţite de o scurtă descriere, sunt:

Zona 1 StareMesto – centrul istoric al oraşului. Zonă turistică şi comercială
Mala Strana – zona exclusivistă ambasade, restaurante, cafenele, magazine turistice
Zona 2 Vinohrady – cartier al profesioniştilor şi rezidenţilor internaţionali, cafenele, centre
comerciale si restaurante de lux.
Vysehrad – situat pe dealul dintre Vltava si cartierul Nusle, din Praga 4. Aici se află
castelul Vysehrad.
Zona 3 Zizkov – Cartier mai puţin bogat, populat de studenţi şi de tineri.
Zona 4 cartierele Podoli şi Nusle – zonă mai puţin atractivă pentru turişti cu construcţii din
epoca sovietică
Zona 5 Smichov – Cartier de lux cu clădiri recent renovate, hoteluri şi marele complex
comercial Novy Smichov. Zona exterioară este rezidenţială. Studiourile cinematografice
Barrandov.
Zona 6 zonă exclusivistă, ambasade, vile, Şcoala Americană, restaurante, pub-uri
Zona 7 Letna – cartierul estic, zonă rezidenţială cu preţuri rezonabile, căutată de studenţi. Aici
se află cel mai mare parc al oraşului - Letna Park şi stadionul Sparta.
Holesovice – cartierul vestic, cu clădiri de birouri şi industriale şi locuinţe la preţuri
accesibile.
Zona 8 Florenc – cartier periferic al Pragăi
Zona 9 Cerny Most – cartier periferic cu locuinţe publice din perioada comunistă (Panelaks) şi
cu un mare centru comercial. Clădiri comerciale şi industriale.
Letnany – fostul sediu al fabricii de avioane Avia, devenit cartier de lux, unde se află
giganticul centru comercial Letnany Centrum.
Zona 10 Vrsovice – zonă rezidenţială liniştită tradiţionalistă, locuită de familii, tineri profesionişti
şi studenţi.

6.4. Urbanizarea spontană şi consecinţele ei

Atragerea disproporţionată de către marile oraşe a activităţilor financiare, de

producţie şi de servicii, a acţionat şi acţionează în continuare ca un magnet asupra populaţia
din zona urbană sau a micilor oraşe, provocând o adevărată explozie a metropolelor.

64
 Un prim efect a fost o creşterea demografică fără precedent. Dacă Londrei i-a trebuit
130 de ani ca să-şi crescă populaţia de la 1 milion la opt milioane, acelaşi lucru s-a întâmplat
în cazul capitalei Thailandei – Bangkok, în 45 de ani, iar în cazul Seul-ului, în 25 de ani. În cazul
în care dezvoltarea urbană s-a produs în cadrul unui proces planificat, creşterea demografică
a putut fi precedată de o dezvoltare corespunzătoare a zonei rezidenţiale şi de o asigurare
normală a serviciilor şi utilităţilor necesare. Dar, de cele mai multe ori, explozia urbană s-a
produs spontan, astfel încât guvernele şi autorităţile locale au fost depăşite, nereuşind să
creeze infrastructura care să permită condiţii decente de viaţă.
Astfel au apărut, la periferiile marilor oraşe, dezvoltări urbane uneori haotice,
supraaglomerate, lipsite de o infrastructură corespunzătoare. Denumirea generică a acestor
zone este slum, care, în funcţie de ţară, poate fi numită mahala, ghetto, favela etc.
De regulă aceste zone, datorită caracterului lor improvizat, atrag consecinţe greu de
contracarat:
- condiţii de viaţă precare: calitatea slabă a locuinţelor, lipsă alimentării cu apă
potabilă, canalizare;
- procent ridicat de ocupare a terenului, lipsa spaţiilor verzi şi de recreere;
- grad înalt de sărăcie, procent ridicat al populaţiei fără loc de muncă;
- slabă asistenţă medicală combinat cu un regim de viaţă nesănătos, ceea ce
duce la un număr mare de boli nontransmisibile şi cronice: obezitate, hipertensiune
arterială, boli cardio-vasculare, diabet zaharat de tip 2, cancer;
- trafic rutier problematic şi lipsa dotărilor aferente, ceea ce conduce la un
număr semnificativ de accidente rutiere;
- violenţa familială şi în societate, favorizate de sărăcie şi inegalităţile
economice şi sociale.

Fig. 6. 15. Mahala în Nowongu, district

Fig. 6. 14. Rocinha, situată la sud de Rio de situat în nord-estul capitalei Coreii de
Janeiro, cea mai mare Favela din Brazilia Sud - Seul

Urbanizarea spontană cunoaşte şi o altă faţetă, cea a dezvoltării unor structuri

rezidenţiale pentru populaţia cu posibilităţi financiare, în zonele rurale situate la periferia
oraşelor. Acest fenomen, favorizat de preţurile mai mici ale terenurilor, nu poate fi susţinut
întotdeauna de un proces investiţional al autorităţilor locale, pentru realizarea unei
infrastructuri corespunzătoare pentru extinderea oraşului. Apar astfel ansambluri de vile
luxoase situate în zone fără drumuri de acces, fără canalizare, fără dotări comerciale,
culturale, de agrement etc.
Un exemplu în acest sens este cel a comunei Floreşti, care a devenit un o nouă zonă
rezidenţială a Clujului. Un număr important de vile a fost construit acolo în ultimii zece ani, iar
populaţia comunei, de 7400 de persoane în 2002, a ajuns la aproape 23000 de persoane, în
2011. Problema este că această dezvoltare urbanistică a comunei nu a fost intregrată într-un
proiect mai complex, în care investiţiile private să fie completate de cele publice. Astfel încât,
miile de persoane mutate în Floreşti, dar care lucrează sau studiază în Cluj, se deplasează
zilnic, dimineaţa şi după-masa, pe acelaşi vechi drum cu două benzi, provocând astfel
permanente gâtuiri ale circulaţiei rutiere.

65
 Dezvoltări imobiliare pretenţioase, fără infrastructura necesară, pot fi întâlnite în
majoritatea marilor oraşe, ca exemplificare putând fi aminitite cazurile comunelor din nordul
Bucureştiului, unde primăriile sunt confruntate acum, la mulţi ani după realizarea cartierelor de
vile, cu problema realizării unor proiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să constituie primul
şi nu ultimul pas în dezvoltarea urbană a localităţii.

6.5. Mobilitatea populaţiei

Mobilitatea populaţiei este un fenomen complex care include deplasările populaţiei

cu sau fără modificarea domiciliului stabil, în interiorul sau în exteriorul unei ţări, în una din
următoarele două forme:
a) Mobilitatea socială include mişcările realizate într-o diversitate de variabile care
definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea
civilă, locul de rezidenţă etc.
b) Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de
muncă în teritoriul naţional sau internaţional, de la o localitate la alta sau dintr-o ţară în alta,
cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea teritorială poate fi: definitivă (migraţia),
zilnică (navetism) sau sezonieră (flotantă).
- mobilitatea definitivă este deplasarea populaţiei din mediul rural în cel urban,
sau invers, însoţită de schimbarea domiciliului stabil. Dacă deplasarea are loc dintr-o
ţară în alta, fenomenul se numeşte migraţie, având două aspecte: emigraţie – în raport
cu ţara de origine sau imigraţie – în raport cu ţara destinaţie;
- navetismul (mobilitatea zilnică) reprezintă deplasarea deplasarea cotidiană
sau la intervale de timp mici (două până la şase zile) a populaţiei de la domiciliu către
locul de muncă sau de studiu, aflat în altă localitate, fără schimbarea domiciliului.
Navetismul poate fi zilnic, mai rar săptămânal. Acest tip de mobilitate necesită o
urmărire atentă, ţinând cont de implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi cerinţele de
asigurare a amenajărilor şi dotărilor necesare;
- mobilitatea sezonieră (flotantă) este deplasarea populaţiei pentru locul de
muncă sau studiu, sau pentru petrecerea vacanţelor, într-o anumită perioadă a anului.
Mobilitatea flotantă mai poate fi cauzată de efectuarea de tratamente medicale,
aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasarea în interes de
serviciu, vizitarea rudelor etc.
Fenomenele de mobilitate a populaţiei au o influenţă considerabilă asupra modului în
care se dezvoltă mediul urban. Această influenţă se manifestă în mai multe planuri:
- demografic: întinerirea populaţiei localităţii de destinaţie, în paralel cu
creşterea mediei de vârstă în localitatea de origine. Această evoluţie se explică atât
prin nivelul de vârstă mai coborât al populaţiei care intră în oraş, în comparaţie cu
vârsta mai ridicată a populaţiei, aflată în sau peste pragul pensionării, care părăseşte
oraşul, stabilindu-se în mediul rural, din diverse motive (cost al vieţii mai redus, viaţă mai
liniştită şi mai puţin stresantă, posibilitatea desfăşurării unor activităţi agricole pentru
atenuarea şocului ieşirii din viaţa activă;
- geografic: expansiunea oraşului în zonele periferice, prin reconfigurarea unor
zone rurale sau extinderea intravilanului peste foste zone agricole sau silvice. Noile zone
rezidenţiale influenţează desfăşurarea proceselor din natură şi calitatea mediului
înconjurător, atât prin modificarea proporţiilor dintre natural şi antropic, cât şi prin
invadarea spaţiilor cu materiale precum betonul, asfaltul, sticla sau plasticul care au o
influenţă nefavorabilă asupra climei sau solurilor. Noile artere de circulaţie şi creşterea
numărului de autovehicule accentuează poluarea fonică, a solului şi a aerului.

66
 Mobilitatea populaţiei, pe lângă componenta internă, are o importantă componentă
internaţională. În acest context există o ţară de imigraţie – ţara destinaţie şi ţara de emigraţie
– ţara de origine, între care se formează curente sau fluxuri migratorii, care pot avea o anumită
intensitate şi o anumită direcţie, în funcţie de influenţa unor factori conjuncturali, istorici, politici
sau de altă natură.
De obicei oamenii îşi părăsesc locurile natale din motive economice, plecând în
căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite sau pur şi simplu, pentru a scăpa de săracie.
De regulă, emigrează persoane tinere, multe dintre ele având o pregătire profesională
superioară. Acest fapt contribuie la creşterea vârstei medii în ţările de origine, la creşterea
ratei mortalităţii şi scăderea ratei natalităţii.
Proporţiile migraţiei internaţionale pot fi ilustrate foarte sugestiv de faptul că în
Luxemburg – ţara cu cel mai mare PIB pe locuitor – imigraţia reprezintă 37% din populaţia
totală şi contribuie cu 50% din forţa de muncă activă. Migraţia internaţională, cu cauzele şi
efectele ei, reprezintă o problematică deosebit de complexă, cu implicaţii multiple pe plan
naţional, social, economic, financiar, juridic etc.

6.6. Probleme de transport şi trafic urban

Transportul reprezintă sistemul circulator al organismului urban, funcţiunea care asigură

mobilitatea persoanelor şi a produselor pe diverse trasee, într-un proces, de regulă, repetitiv şi,
prin urmare, posibil de evaluat, prevăzut şi programat.
Transportul urban poate fi dezvoltat într-o multitudine de variante, în funcţie de obiectul
transportului, felul căii şi mijlocului de transport, regimul de proprietate etc. Ţinând cont de
aceste caracteristici, putem avea în vedere mai multe sisteme de clasificare:
- în funcţie de obiectul transportului:
o transport de persoane
o transport de mărfuri
- în funcţie de căile de transport pe care se realizează:
o transport auto
o transport feroviar
- în funcţie de proprietarul sistemului de transport:
o transport public
o transport privat
La rândul său, transportul de persoane poate fi întâlnit în următoarele forme:
- în funcţie de mijloacele de transport folosite:
o transport cu autobuze
o transport cu troleibuze
o transport cu tramvaie
o transport cu metroul
o transport cu autovehicule individuale
- în funcţie de modul de organizare cantitativă:
o transport în comun
o transport individual
Din punct de vedere urbanistic, în legătură cu funcţiunea de transport, apare
problema soluţionării eficiente a problemelor legate de reglementarea diferitelor forme de
transport şi de alegerea sistemelor de transport urban cele mai eficiente, dar şi proiectarea,
realizarea sau reconfigurarea căilor de transport şi a spaţiilor necesare pentru parcarea
mijloacelor de transport aflate în repaus.
Deşi mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a
secolului trecut s-au dovedit a fi o soluţie rezonabilă, s-a remarcat, în ultima perioadă de timp,
preferinţa pentru transportul individual, fapt ce a determinat creşterea producţiei de

67
autovehicule dar şi o adevărată revoluţie în domeniul sistemelor de siguranţă şi al dotărilor.
Reconfigurarea căilor de transport pentru preluarea numărului sporit de autovehicule
reprezintă o acţiune greoaie şi care presupune un efort financiar considerabil. În situaţia în
care apar necorelări între traficul mărit şi caracteristicile căilor de rulare, apar o serie de
consecinţe negative dintre care amintim:
- aglomerarea excesivă a căilor de transport rutier;
- gâtuirea fluxului de circulaţie;
- număr de accidente sporit, cu pierderi umane şi materiale;
- reducerea vitezei medii de deplasare, până la eliminarea eficienţei însăşi a
acestui mijloc de deplasare;
- consumul relativ mare de spaţiu, 25 mp pentru fiecare automobil în staţionare,
crează zone de conflict, în care spaţiul necesar unei persoane deţinătoare de
autovehicul tinde să se dubleze, faţă de reglementările tradiţionale. Condiţionările
impuse de mijloacele de transport asupra structurii oraşului devin nefireşti, ducând la
scăderea ponderii altor funcţionalităţi. Apar situaţii în care suprafeţe mari de teren îşi
schimbă destinaţia de zonă verde sau de loc de joacă pentru copii, pentru a deveni
spaţiu de parcare;
- arterele de circulaţie şi trotuarele sunt blocate de vehicule parcate, ceea ce
conduce la blocarea sau gâtuirea traficului. În acest mod excesul de mobilitate poate
duce de fapt la o creştere a imobilităţii.
- în cazul marilor dezvoltări imobiliare prevăzute cu locuri de parcare
dimensionate corect faţă de necesităţile beneficiarilor de spaţii de afaceri, apar
necorelări între numărul de autovehicule care intră sau ies din parcare, la orele de
început sau sfârşit de program şi capacitatea de preluare a căilor de transport care
fac legătura cu marile bulevarde.
Identificarea unor soluţii eficiente pentru transportul urban reprezintă o preocupare
importantă a specialiştilor şi a autorităţilor. Comisia Europeană sprijină municipalităţile prin
adoptarea unor pachete de bune practici şi prin acordarea de sprijin financiar pentru
cercetare şi dezvoltare în domeniu. Se au în vedere o serie de planuri de mobilitate urbană
sustenabilă, care promovează un transport mai fluid şi mai ecologic.
Pentru rezolvarea problemelor legate de trafic s-au impus o serie de soluţii, care par a
întruni o recunoaştere tot mai largă. Dintre aceste soluţii amintim:
- reconsiderarea transportului în comun, în special în variantele electrice
(troleibuze, tramvaie moderne);
- promovarea bicicletei ca alternativă ecologică, prin realizarea reţelei de piste
de rulare;
- stimularea utilizării de autovehicule electrice, mai puţin poluante, prin
realizarea de parcări şi puncte de încărcare gratuite;
- scoaterea traficului greu şi de tranzit în afara localităţii, prin realizarea de
centuri ocolitoare sau de autostrăzi urbane;
- introducerea de restricţii pentru accesul auto indiividual în zonele istorice şi în
zonele centrale, accesele carosabile şi parcajele fiind amplasate în zonele adiacente.
Folosirea, pentru accesul în aceste zone, doar a transportului în comun şi a taxiurilor.

68
 Fig. 6. 16. Autostrada urbană M77 în Glasgow

Fig. 6. 17. Le Ring – autostrada ocolitoare a Brussel-ului

69
7. ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE
7.1. Expansiunea marilor centre urbane

Fenomenele de centralizare şi concentrare demografică şi a spaţiilor construite,

manifestate, la o scară tot mai mare, pe scară planetară, au dus la apariţia unor forme de
creştere haotică a zonelor metropolitane, provocând disfuncţionalităţi ale organismului urban,
ceea ce a reclamat identificarea sau conceperea unor soluţii corective specifice. Acesta a
constituit obiectul de activitate a unor colective multidisciplinare de specialişti, a unor
organisme internaţionale sau naţionale cu atribuţii decizionale în domeniu.
Soluţiile propuse au mers, în general, pe două variante, opuse ca filozofie de
organizare structurală: varianta dispersării, sau cea a concentrării spaţiilor urbane. În prima
variantă era propusă realizarea, în jurul unui centru polarizator, a unei structuri de oraşe-satelit,
separate prin zone plantate, menite să preia surplusul de populaţie atrasă de metropolă. A
doua variantă, propunea concentrarea zonelor urbane, prin extinderea oraşului principal al
zonei metropolitane în zonele periferice, ceea ce conducea la constituirea unui conglomerat
urban compact.

Fig. 7. 1. Planul oraşului Canberra - Australia

Două exemple care ilustrează aceste preocupări sunt capitalele Australiei şi Braziliei,
Canberra şi Brasilia, oraşe concepute şi realizate în secolul XX.
Oraşul Canberra, proiectat de arhitectul american Walter Burley Griffin, a fost edificat,
pe o structură de ciorchine, începând cu anul 1913. Rezultatele obţinute nu au întrunit o
apreciere unanimă, fiind uneori dur criticate. Astfel, peste circa 40 de ani de la „baterea
primului ţăruş”, oraşul Canberra era considerat de ecologistul norvegian Bengt Danielsson
drept „o duzină de clădiri oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot
atât de întinsă ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”

70
 Fig. 7. 2. Vedere aeriană a oraşului Brasilia
Brasilia, oraş conceput de Lucio Costa şi Oscar Niemeyer, ca viitoare capitala Braziliei,
a răsărit „din nimic”, fiind ridicat, după 1957, cu respectarea riguroasă a principiilor
urbanismului modern. Oraşul a devenit expresia unei avangarde, dar a rămas dator cu unele
soluţii pentru probleme sociale şi economice concrete.
Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, pe fondul exploziei demografice şi a
urmărilor acesteia, au fost concepute o serie de modele urbane menite să devină soluţii
pentru prezent dar, mai ales, pentru evoluţiile următoare.

Fig. 7. 3. Oraş spaţial

Unul dintre aceste modele, denumit „Oraşul spaţial” (Spatial City) a fost conceput de
urbanista franceză, de origine maghiară, Yona Friedman. Ideea de bază constă în realizarea
unor megastructuri spaţiale, suspendate, pe piloni, deasupra solului. Spaţiile funcţionale,
organizate în module dreptunghiulare, cu o suprafaţă de 25-35 mp fiecare, urmează a fi
aşezate la nivele diferite. Nivelul inferior poate fi alocat pentru viaţa publică şi pentru serviciile
comunitare, precum şi zone pietonale. Legătura dintre niveluri ar fi realizată cu mijloace de
transport verticale (lifturi, scări). Suprapunerea de niveluri ar face posibilă construirea unui
întreg oraş pe un unic amplasament.
Un alt model, ce vizează tot o dezvoltare urbană pe verticală, este cel al oraşului
vertical (Vertical City), care propune realizarea unor structuri cu înălţimi de 2-4 km. Cel mai
impunător proiect de acest fel a fost conceput de Peter Neville, de la Taisei Corporation şi se
numeşte X-Seed 4000. Proiectul prevede realizarea unei structuri cu înălţime de 4 km, care ar
adăposti între 500 de mii şi un milion de persoane. Structura ar fi compusă din peste 3 milioane
de tone de oţel. Se apreciează că acest proiect nu va fi niciodată realizat, el având doar
menirea să promoveze compania care l-a proiectat, obiectiv care, în mod cert, a şi fost
realizat. Alte proiecte similare sunt americanul Ultima Tower (3,2 km) şi Dubay City Tower (2,4
km). Cea mai înaltă structură de acest tip, realizată până în prezent, este Burj Khalifa, din
Dubai, care are o înălţime de 830 m.

71
 Fig. 7. 4. X-Seed 4000, Dubay City Tower şi Burj Khalifa

Alte modele prevedeau dezvoltarea de structuri urbane în subteran (oraşul crater), în

spaţiul oceanic, sau chiar în cel interplanetar. Aceste concepte, uneori fanteziste, nu au făcut
decât să probeze că imaginaţia şi creativitatea oamenilor nu are limite, dar nu a oferit soluţiile
viabile, realiste pentru probleme concrete ale oraşelor moderne.

7.2. Carta de la Leipzig

Carta de la Leipzig este numele sub care a rămas cunoscut un document al statelor
membre ale Uniunii Europene, adoptat cu ocazia reuniunii ministeriale informale privind
dezvoltarea urbană şi coeziunea teritorială, de la Leipzig, în 24-25 mai 2007.
Carta conţine o serie de recomandări care au devenit un ghid pentru dezvoltarea
aglomerărilor urbane europene în secolul XXI:
- Utilizarea abordărilor integrate ale politicii de dezvoltare urbană;
o crearea unor spaţii publice de bună calitate. Se va acorda atenţie realizării
unor spaţii publice atrăgătoare, orientate spre utilizator, precum şi protejării
patrimoniului arhitectural, clădirilor istorice şi spaţiilor publice;
o modernizarea reţelelor de infrastructuri şi creşterea eficienţei energetice.
Propunerea vizează reţetele de transport urban, integrat regional, spaţiile rezervate
bicicliştilor şi pietonilor, reţelele de aprovizionare cu apă, canalizare şi alte retele
urbane, precum şi măsurile de creştere a eficienţei energetice a construcţiilor.
Măsurile de creştere a eficienţei energetice vizează atât clădirile vechi cât şi pe cele
noi;
o inovaţia proactivă şi politicile educaţionale. Calitatea educaţiei, posibilităţile
de transfer ale sistemelor educaţionale, ale comunităţii ştiinţifice, reţelelor sociale şi
culturale şi ale industriei concură la exploatarea eficientă a potenţialului de
cunoaştere al unui oraş.
- Acordarea unei atenţii speciale zonelor defavorizate în contextul oraşului ca tot
unitar
o urmărirea unor strategii de dezvoltare a mediului fizic, ameliorarea posibilităţilor
de locuire în locuinţele existente şi îmbunătăţirea standardelor de locuit pentru noile
clădiri;
o consolidarea economiei şi a politicii locale privind piaţa forţei de muncă,
asigurarea stabilităţii economice a zonelor defavorizate;
o educaţia proactivă şi politicile de pregătire a copiilor si tinerilor, îmbunătăţirea
situaţiei educaţiei şi formării din cadrul comunităţilor locale;

72
 o promovarea unui transport urban eficient şi la preţuri accesibile, reducerea
progresivă a impactului negativ al transportului asupra mediului, integrarea reţelelor
destinate cicliştilor şi pietonilor în reţeaua de transport generală.

7.3. Agenda 21

Agenda 21 este un plan de acţiune voluntar al Organizaţiei Naţiunilor Unite, referitor la

dezvoltarea durabilă. Planul a fost realizat de către Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu
şi Dezvoltare, ţinută în 1992, la Rio de Janeiro, Brazilia.
Agenda 21 este un document de 300 de pagini, împărţit în 40 de capitole, grupate în
patru secţiuni:
- Secţiunea I: Dimensiuni economice şi sociale - este îndreptată spre combaterea
sărăciei, în special în țările în curs de dezvoltare, schimbarea modelelor de consum şi
promovarea sănătăţii;
- Secţiunea II: Conservarea și gestionarea resurselor pentru dezvoltare - include
protecția atmosferei, combaterea despăduririlor, protejarea mediilor fragile, conservarea
diversității biologice, controlul poluării și al deșeurilor radioactive.
- Secţiunea III: Consolidarea rolului grupurilor majore: copii, tineri, femei, ONG-uri,
autorităţi locale, grupuri de afaceri şi industrie, muncitori;
- Secţiunea IV: Mijloace de implementare: ştiinţa, transferul de tehnologie, educaţia,
instituţiile internaţionale şi mecanismele financiare.
Punerea în aplicare a Agendei 21 necesită o implicare la nivel internaţional, naţional,
regional şi local. Astfel, unele guverne naţionale au legiferat sau au recomandat o serie de
măsuri, care formează, în ansamblul lor, aşa-numitele Agende Locale 21.
Agenda Locală 21 din România îşi propune să implementeze principiile dezvoltării
durabile la nivel local, ceea ce presupune, ca prim pas, să se identifice problemele sociale,
economice şi de protecţie a mediului, după care să se formuleze obiectivele de atins.
Agenda Locală 21 din România are trei obiective principale: realizarea unui progres
social care să vină în întâmpinarea nevoilor fiecărui cetăţean; creşterea şi stabilizarea
economică; protecţia mediului şi utilizarea durabilă a resurselor naturale.
Implementarea Agendei Locale 21 a început, în anul 2002, 9 municipii: Ploieşti, Galaţi,
Târgu Mureş, Baia Mare, Iaşi, Râmnicu Vâlcea, Giurgiu, Oradea şi Miercurea Ciuc. Până în
2007, programul a mai fost introduc în încă 25 de localităţi.
Câteva din acţiunile cuprinse în programele Agendei Locale 21 sunt prezentate în
continuare:
- regenerarea urbană: gestionarea durabilă a intravilanului si extravilanului;
- economia: relansarea economiei locale, modernizarea activităţilor existente,
susţinerea IMM-urilor, dezvoltarea turismului local, diversificarea serviciilor şi
îmbunătăţirea calitaţii acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a protecţiei sociale, avându-se în vedere următoarele
componente: educaţia, tineretul, sportul şi agrementul, cultura şi arta, resursele
umane, siguranţa şi ordinea publică, managementul riscului n caz de cutremure,
inundaţii, alunecări de teren, sărăcia şi şomajul, excluderea socială, problemele
etniilor şi minorităţilor.

7.4. Oraşul inteligent

În anul 1997, profesorul Michael Batty, un celebru urbanist britanic, preşedintele

Centrului de Analiză Spaţială Avansată de la University College London, şi-a publicat propria
concepţie despre oraşul viitorului, pe care l-a denumit „oraşul computerizat”. O uriaşă

73
convergenţă de computere şi tehnologii de comunicaţii va conecta, prin internet, până la
mijlocul secolului XXI, noi tipuri de infrastructuri de informaţii.
Procesul accelerat de urbanizare pune o presiune tot mai mare pe reţelele de
transport, pe serviciile de urgenţă şi utilităţi, unele dintre acestea funcţionând deja la maxim
de capacitate.
Deja există, pe toată planeta, peste 250 de oraşe care au în derulare proiecte
inteligente. Fiecare din aceste proiecte procesează cantităţi imense de date, referitoare la
funcţiuni urbane precum transportul, sănătatea, siguranţa publică, utilităţi şi administrare.
Aceste date sunt colectate prin mijloace din ce în ce mai neobişnuite, cum ar fi senzori
ataşaţi la reţeaua stradală, autobuze sau chiar coşuri de gunoi. Toate aceste elemente, care
formează un internet al obiectelor, au menirea să ajute la construirea unor oraşe care să se
organizeze singure, să fie capabile să reacţioneze la orice fel de disfuncţionalitate, să-şi
coordoneze automat folosirea resurselor.
Un exemplu de oraş inteligent poate fi portul spaniol Santander. Ca urmare a accesării
unui grant european de 11 milioane de Euro, peste 12000 de senzori au fost instalaţi pentru a
înregistra totul, de la nivelul de poluare a aerului, până la locurile de parcare gratuite. Lumina
stradală se opreşte automat, atunci când nu este nimeni împrejur, iar coşurile de gunoi
semnalează firmei de colectare, când sunt pline. S-a evaluat că datorită acestor sisteme s-au
realizat economii de 25% la factura de electricitate şi 20% la managementul deşeurilor.
Sistemul nu serveşte doar administraţiei locale. Datele provenite de la senzori sunt
accesibile, în mod gratuit, şi locuitorilor, care dispun astfel de informaţii permanente referitoare
la trafic, disponibilitatea locurilor de parcare sau chiar până la nivelul de polen.

Fig. 7. 5 Reţea de senzori inteligenţi în Santander

Alte proiecte inteligente au fost realizate în Norvegia. Aici, peste 40000 de staţii de
autobuz face anunţuri de programare prin intermediul Twitter. În Boston, sistemul ShotSpotter
utilizează senzori acustici pentru a detectarea şi identifica locaţii de focuri de armă, ajutând
astfel la reducerea criminalităţii.
Obiectivele unui oraş inteligent sunt:
- îmbunătățirea calităţii vieţii tuturor cetăţenilor şi a capacităţii acestora de a participa
activ în societate;
- reducerea cantităţilor de resurse finite şi stimularea utilizării resurselor regenerabile;
- asigurarea şi furnizarea pe termen lung a serviciilor publice;
- crearea unei culturi a luării deciziilor în mod transparent şi de informare a populaţiei;
- menţinerea şi creşterea competivităţii economiei locale.
Conceptul de oraş inteligent implică următoarele domenii:
- servicii publice;
- energie;

74
 - alimentarea cu apă, eliminarea deşeurilor;
- mediul înconjurător;
- mobilitate şi trafic;
- construcţii;
- informaţii şi comunicare;
- securitate şi siguranţă;
- producţie şi logistică;
- comerţ şi servicii;
- infrastructură socială: educaţie, sănătate, cultură;
- planificare şi dezvoltare urbană;
- administrare locală.
De la an la an, pe măsura creşterii populaţiei urbane, vor apărea noi provocări şi noi
soluţii pentru construirea condiţiilor de viaţă durabilă, are să nu afecteze mediul înconjurător.
Tehnologiile din ce în ce mai inteligente, vor asigura un management urban din ce în ce mai
complex.

75
8. REGLEMENTĂRI JURIDICE, INSTITUŢII,
DOCUMENTAŢII ŞI ACTE ÎN URBANISM

8.1. Reglementări juridice în urbanism

Reglementările din domeniul proiectării şi realizării aşezărilor urbane datează din cele
mai vechi timpuri, fiind cunoscute normele de igienă şi securitate din Grecia antică, sau
prescripţiile privind înălţimea şi alinierea construcţiilor şi cele de vedere, din Roma antică. Multă
vreme însă aceste reglementări nu au avut coerenţa şi aria de acoperire necesară pentru a
putea fi considerate ceea ce astăzi reprezintă o lege a urbanismului.
Unul din conflictele majore cărora urbanismul încearcă să le dea o justă rezolvare este
cel dintre proprietatea publică şi cea privată. În această materie se instituie unele restricţii în
calea unei exercitări nelimitate a dreptului de proprietate privată. Definiţia dată de Codul Civil
dreptului de proprietate este semnificativă în acest sens: “Proprietatea este dreptul ce are
cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”. Proprietarul individual a fost nevoit, prin lege, să cedeze în faţa
interesului colectiv, acceptând o serie de îngrădiri sau chiar renunţări, în favoarea realizării
unor proiecte de interes comun.
Actul normativ care reglementează, în România, activitatea de urbanism, împreună
cu cea de amenajare a teritoriului, este Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul.
Legea conţine 68 de articole şi este structurată în şase capitole, capitolele II-IV fiind
împărţite în 15 secţiuni. Legea nu defineşte nici amenajarea teritoriului, nici urbanismul, ci doar
le precizează conţinutul şi caracteristicile specifice. În acest sens, articolul 2 al Legii arată că
gestionarea spaţială a teritoriului ţării „se realizeaza prin intermediul amenajarii teritoriului si al
urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce
contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, la
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale, precum şi la asigurarea
coeziunii teritoriale la nivel regional, naţional şi European.”
Amenajarea teritoriului se desfăşoară la trei nivele: naţional, regional şi judeţean şi are
scopul armonizării politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale. Amenajarea teritoriului
urmăreşte patru categorii de obiective:
- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii locuitorilor;
- managementul corect al resurselor naturale şi protecţia mediului;
- utilizarea raţională a terenurilor.
În continuare, legea precizează scopul urbanismului ca fiind cel al stimulării „evoluţiei
complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi
lung.” Dacă scopul urbanismului este formulat într-un mod oarecum generalizant, sunt
prezentate, în continuare, obiectivele, care indică oarecum nişte ţinte mai precise, chiar dacă
nu au stabilite nişte termene precise, părând a avea, mai degrabă, un caracter permanent.
Aceste obiective, aşa cum sunt cuprinse în lege, sunt:
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea
accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
- crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi
ale persoanelor cu handicap;
- utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
- extinderea controlată a zonelor construite; protejarea şi punerea în valoare a
patrimoniului cultural construit şi natural;

76
 - asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane
şi rurale;
- protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
Legea nr. 350/2001 stabileşte, în capitolele II-IV, principalele elemente care definesc
amenajarea teritoriului şi urbanismul, văzute ca activităţi complementare şi interdependente:
- în capitolul II este descris domeniul de activitate al amenajării teritoriului şi urbanismului
şi principalele activităţi;
- în capitolul III sunt prezentate atribuţiile administraţiei publice, la nivel central,
judeţean şi local precum şi certificatul de urbanism;
- în capitolul IV sunt enumerate şi descrise tipurile de documentaţii de amenajare a
teritoriului, respectiv de urbanism, este prezentat sistemul de iniţiere, avizare, aprobare,
finanţare şi urmărire a modului de aplicare a documentaţiilor menţionate.
Modul de reglementare a lucrărilor de realizare sau desfiinţarea a construcţiilor –
componentă esenţială a activităţii de urbanism – este stabilit prin Legea nr. 50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, cu modificările şi completările ulterioare.
Principala prevedere este aceea că lucrările de realizare sau desfiinţare a unei construcţii pot
fi făcute doar în baza unei autorizaţii eliberată de primar sau de preşedintele consiliului
judeţean, in baza unui proiect întocmit de o persoană autorizată.
Legea conţine 48 de articole, în patru capitole:
- autorizarea executării lucrărilor de construcţii;
- concesionarea terenurilor pentru construcţii;
- răspunderi şi sancţiuni;
- dispoziţii finale şi tranzitorii.
Legea nr. 50/1991 are şi o anexă care conţine Conţinutul-cadru al proiectului pentru
autorizarea executarii lucrărilor de construcţii. Aici sunt stabilite conţinutul şi scara
componentelor topografice ale unui proiect pentru autorizarea executării construcţiilor şi
anume: planul de încadrare în teritoriu, planul de situaţie şi planul privind construcţiile
subterane.
Ansamblul de norme tehnice şi juridice, în baza cărora se întocmesc documentaţiile
de amenajare a teritoriului şi de urbanism, este Regulamentul general de urbanism. Acesta se
aplică pe întregul teritoriu al ţării şi conţine regulile generale de ocupare a terenurilor şi de
amplasare a construcţiilor, care se detaliază şi se particularizează în Regulamentele locale de
urbanism, existente în fiecare localitate.
Regulamentul general de urbanism este format din cinci capitole şi anexe.
Capitolul I – Principii generale, conţine definiţia şi domeniul de aplicare a
Regulamentului.
Capitolul II – Reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor are două secţiuni:
păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, respectiv siguranţa
construcţiilor şi apărarea interesului public.
În prima secţiune este stabilit regimul de construire pe terenurile agricole din extravilan
şi din intravilan, pe suprafeţele împădurite, în zonele purtătoare de resurse ale subsolului, în
albiile minore ale cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau pe platformele meteorologice,
precum şi în zonele cu valoare peisagistică sau în zonele naturale protejate.
În secţiunea a doua se regăsesc reglementări privind autorizarea construirii în zone
speciale, expuse la riscuri naturale sau tehnologice, precum şi referitor la realizarea de
construcţii care sunt, ele însele, generatoare de riscuri tehnologice sau investiţionale.
Tot în acest capitol sunt stabilite o serie de restricţii şi condiţionalităţi legate de
asigurarea compatibilităţii funcţiunilor şi de respectarea limitelor maxime ale procentului de
ocupare a terenului.
Capitolul III – Condiţii de amplasare şi conformare a construcţiilor, conţine cinci
secţiuni:

77
 - amplasare şi retrageri minime obligatorii. Sunt stabilite condiţii de orientare a
construcţiilor faţa de punctele cardinale şi da amplasare faţă de drumurile publice,
căi ferate, aeroporturi sau fâşia de protecţie a frontiereie de stat. De asemenea sunt
enunţate regulile generale de amplasare faţă de amplasament şi în interiorul parcelei;
- asigurarea acceselor obligatorii – conţine condiţii impuse referitor la
asigurarea, pentru orice construcţie, a acceselor carosabile şi pietonae;
- echiparea tehnico-edilitară – construcţiile noi se autorizează doar dacă există
posibilitatea racordării la reţelele de utilităţi publice ale localităţii sau statului;
- forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor – sunt stabilite condiţiile de
geometrie a parcelelor construibile, înălţime şi aspect exterior a construcţiilor;
- parcaje, spaţii verzi şi împrejmuiri – impuneri pentru realizarea de parcaje,
pentru menţinerea sau crearea de spaţii verzi şi împrejmuiri opace sau transparente.
Capitolul IV – Dispoziţii finale
În anexe se găsesc norme si reglementări privind:
- amplasarea construcţiilor în funcţie de destinaţia acestora;
- procentul de ocupare a terenului în funcţie de zonă de amplasare, de regimul
de înălţime şi de funcţiune;
- orientarea construcţiilor faţă de punctele cardinale;
- accese carosabile;
- parcaje;
- spaţii verzi şi plantate.

8.2. Autorităţi cu atribuţii în domeniul urbanismului

Componenta administraţiei publice centrale care aplică strategia dezvoltării şi politica

Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor,
cu respectarea autonomiei locale, este Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei
Publice.
Principalele atribuţii ale ministerului pot fi grupate în trei categorii:
- de elaborare: Regulamentul general de urbanism;
- de avizare: proiecte de acte normative referitoare la urbanism precum şi categoriile
de documentaţii de urbanism prevăzute de lege;
- de colaborare: cu alte ministere, pentru fundamentarea capitolelor de urbanism a
programelor strategice sectoriale şi cu consiliile de dezvoltare regională, consiliile judeţene şi
cele locale, în monitorizarea programelor guvernamentale cu aplicare regională, judeţeană
sau locală, în domeniul urbanismului.
Autorităţile cu atribuţii în domeniul urbanismului, care au competenţe şi responsabilităţi
în teritoriu, în judeţe sau localităţi sunt consiliile judeţene sau cele locale. Legea administraţiei
publice locale nr. 215/2001 stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-
teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune
şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca
autorităţi executive. În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a
administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti,
în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliului judeţean îi revin următoarele atribuţii:
- coordonarea activităţii de urbanism la nivel judeţean şi a activităţii consiliilor locale în
acest domeniu;

78
 - stabilirea unor orientări generale privind organizare şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor.
Consiliul judeţean stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice
locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului,
precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile
administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate.
La nivelul localităţilor, consiliilor locale le revin responsabilităţi în ceea ce priveşte:
- coordonarea întregii activităţi de urbanism;
- cooperarea cu consiliul judeţean dar, în activitatea de elaborare a programelor de
dezvoltare urbanistică a localităţii, cu agenţii economici, instituţii, organisme şi organizaţii
nonguvernamentale interesate.
Consiliul local analizează şi aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea
realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare
împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase. De
asemenea, consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi
modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de
comunicaţii de interes local.
Controlul de stat din domeniul construcţiilor, lucrărilor publice urbanismului şi amenajării
teritoriului privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea
sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi utilizarea construcţiilor
se face şi prin intermediul Inspectoratului de Stat în Construcţii (ISC), care funcţionează în
subordinea ministerului. ISC este alcătuit din Aparatul Central şi opt Direcţii regionale:
Bucureşti-Ilfov (cu sediul în Bucureşti), Sud-Muntenia (sediu la Ploieşti), Sud-Vest Oltenia
(Craiova), Vest (Timişoara), Nord-Vest (Cluj-Napoca), Nord-Est (Bacău), Centru (Braşov) şi Sud-
Est (Constanţa).
Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme
guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor
şi reglementărilor de urbanism: consilii interministeriale, Uniunea Arhitecţilor, Registrul
Urbaniştilor din România, alte organizaţii ştiinţifice şi profesionale.
Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism, analizele şi studiile din
cuprinsul acestor documentaţii, se bazează pe hărţi şi planuri topografice ale teritoriului
analizat. Acurateţea, actualitatea şi conformitatea cu standardele a componentelor
topografice este verificată şi certificată de Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară, prin intermediul structurii sale din teritoriu. Oficiile teritoriale ale ANCPI (OCPI)
avizează planul urbanistic general al unităţilor administrative-teritoriale din zona de
competenţă. Prin intermediul serviciului de cadastru, recepţionează planurile topografice
analogice şi digitale suport al documentaţiilor de urbanism. Suportul topografic supus recepţiei
conţine limita stabilită prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrative a României,
republicată, cu modificările şi completările ulterioară. Ţinând cont de limitele imobilelor înscrise
în cartea funciară, în baza documentaţiilor cadastrale şi a planurilor parcelare recepţionate,
se propun eventuale modificări ale limitelor iniţiale.
Prin Regulamentul de funcţionare, ANCPI trebuie să realizeze, să actualizeze şi să
administreze Registrul electronic al limitelor unităţilor administrative-teritoriale (RELUAT) şi
Registrul naţional al nomenclaturilor stradale (RENNS).
Proiectul RELUAT, în prezent finalizat, a transpus în delimitări geografice limitele unităţilor
administrativ-teritoriale (UAT-uri), pentru prima dată de când există Legea 2 din 1968, care
descrie forma de organizare teritorială, dar nu include şi referiri la delimitarea dintre două UAT-
uri. Majoritatea unităţilor administrativ-teritoriale din România aveau una sau mai multe
divergenţe cu vecinii în ceea ce priveşte delimitarea teritorială. Împreună cu Intergraph

79
Computer Services, care a oferit soluţia informatică, ANCPI a reuşit marcarea tronsoanelor
contestate şi a propus măsuri pentru soluţionare. Din totalul de 9.531 de hotare administrative,
6.000 au fost modificate.
Registrul Electronic Naţional al Nomenclaturilor Stradale (RENNS) a fost lansat pe 19
aprilie 2012, în parteneriat cu Asociaţia Comunelor din România şi ANIAP (Asociaţia Naţională
a Informaticienilor din Administraţia Publică). Proiectul urmăreşte să statueze la nivelul ţării
ceea ce se numeşte adresă administrativă, pentru că în prezent există practici diferite de
atribuire a denumirilor şi numerelor administrative la nivelul administraţiei locale, fiind imposibilă
corelarea datelor spaţiale din mai multe zone ale ţării. RENNS va fi util în activitatea
administraţiilor locale, a ambulanţei, SMURD-ului, pompierilor, poliţiei, jandarmeriei,
companiilor private şi Poştei.

8.3. Documentaţii de urbanism

Aşa cum s-a arătat la §8.1., în capitolul IV al Legii 350/2001 sunt prezentate tipurile de
documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Principala diferenţa dintre aceste
două tipuri de documentaţii este aceea că, în timp ce documentaţiile de amenajare a
teritoriului au un caracter director, trasând direcţiile generale de dezvoltare economică şi
socială la nivel naţional, regional sau judeţean, documentaţiile de urbanism au un evident
caracter operaţional, conţinând reglementări specifice la nivel unitate administrativ-teritorială
sau părţi ale acesteia. până la nivel de parcelă. Documentaţiile de urbanism reglementează
utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. Ele traspun la nivelul
localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi
judeţean.
Documentaţiile de urbanism se întocmesc la trei nivele:
• Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG);
• Planul urbanistic zonal şi regulamentul aferent acestuia (PUZ);
• Planul urbanistic de detaliu (PUD).
Planul urbanistic general are atât un caracter director – trasând direcţiile de dezvoltare
urbană, pe termen mediu şi lung - cât şi unul de reglementare operaţională. Planurile
urbanistice generale se întocmesc pentru fiecare unitate administrativ-teritoriala şi se
actualizează la intervale de 5-10 ani. După aprobare, aceste planuri devin baza legală pentru
realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare ale localităţii. Dintre reglementările pe
termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, menţionăm:
- stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în interiorul teritoriului administrativ al
localităţii;
- reglementarea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;
- delimitarea zonelor funcţionale, corelat cu reţeaua principală de circulaţie;
- determinarea zonei afectate de servituţi publice;
- modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;
- identificarea formelor de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;
- reglementarea condiţiilor de amplasare şi conformare a construcţiilor şi amenajărilor;
- delimitarea zonelor de risc şi a celor protejate şi de protecţie.
PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:
-evoluţia în perspectivă a localităţii;
-direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
-traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în documentaţiile de
amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean;
- identificarea şi materializarea pe planul topografic a zonelor cu interdicţii temporare
sau definitive de construire.
Realizarea unui Plan urbanistic general presupune parcurgerea următoarelor etape:

80
 - iniţierea de către Consiliul local a elaborării PUG;
- informarea populaţiei asupra intenţiei de elaborare a PUG;
- parcurgerea procedurii achiziţionare a documentaţiei, de regulă prin licitaţie,
finalizată prin desmnarea elaboratorului şi semnarea contractului comercial;
- culegerea şi procesarea informaţiilor necesare din diverse surse documentare;
- elaborarea studiilor de fundamentare pe domenii;
- întocmirea propunerilor preliminare şi consultările pe parcurs cu comunitatea locală,
compartimentele de specialitate ale consiliului judeţean şi local;
- discutarea şi acceptarea de către consiliul local a propunerilor populaţiei şi
introducerea acestora în documentaţie;
- obţinerea acordurilor si avizelor de la organismele abilitate;
- redactarea PUG-ului definitivat prin introducerea observaţiilor din acorduri şi avize;
- aprobarea PUG prin Hotărâre a Consiliului local.
Planul urbanistic general propriu-zis este alcătuit din piese scrise şi piese desenate, în
următoarea structură:
Piese scrise:
- Memoriul de sinteză, care reprezintă un rezumat al principalelor date şi
probleme reieşite din analiza situaţiei existente, precum şi soluţiile propuse;
- Memoriul general;
- Regulamentul local de urbanism.
Piese desenate:
- Încadrarea în teritoriul administrativ al unităţii teritorial-administrative care
este subiectul PUG, scara uzuală 1:25.000;
- Analiza situaţiei existente, cu evidenţierea disfuncţionalităţilor, scara uzuală
1:5000;
- Reglementări urbanistice – zonificare şi reglementări edilitare pentru toate
localitătile care compun unitatea teritorial-administrativă, scara 1:5000
- Proprietatea asupra terenurilor şi circulaţia juridică a terenurilor.
Piesele desenate pot fi completate cu cartograme, scheme, grafice etc. în format A4
sau A3, care însoţesc partea scrisă.
În faza iniţială de elaborare a PUG este necesară actualizarea documentaţiei
topografice suport de către persoane autorizate şi avizarea planurilor topografice actualizate
de către Oficiul Judeţean de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
Planul topografic de ansamblu conţine limita unităţii administrativ-teritoriale (UAT).
Aceasta este un poligon închis, care poate fi format din segmente aparţinând limitei teritoriului
naţional, al celui judeţean, sau ale localităţilor învecinate. Limita UAT poate fi preluată de pe
planurile topografice existente sau poate fi construită utilizând coordonatele punctelor de
contur, acolo unde au fost executate lucrări de bornare şi delimitare cadastrală. În prima
situaţie limita intravilanului poate fi preluată din planurile cadastrale existente, la scară între
1:500 şi 1:2.000, planurile topografice din PUG, PUZ, PUD scanate şi georeferenţiate.
Planul urbanistic zonal se întocmeşte pentru o subdiviziune a unităţii administrativ-
teritoriale (UTR – unitate teritorială de referinţă), având un caracter de reglementare specifică
şi menirea de a corela dezvoltarea zonei analizate cu evoluţia urbanistică complexă a
localităţii.
PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:
- organizarea reţelei stradale;
- organizarea arhitectural-urbanistică;
- modul de utilizare a terenurilor, statutul juridic şi circulaţia acestora;
- protejarea monumentelor istorice.

81
 Elaborarea PUZ este obligatorie pentru zonele centrale ale localităţilor, zonele
protejate şi de protecţie a monumentelor, complexele de odihnă şi agrement, parcurile
industriale etc.
Planul urbanistic de detaliu are drept obiectiv reglementarea condiţiilor de amplasare,
dimensionare, conformare şi servire edilitară a unui obiectiv sau a mai multora, pe o parcelă
sau pe un grup de parcele adiacente, în corelare cu zona din care face sau fac parte.
Reglementările PUD se referă la:
- accesibilitatea şi racordarea la reţelele edilitare;
- permisivităţi şi restricţii urbanistice referitoare la construcţii şi amenajări;
-relaţiile funcţionale şi estetice cu zona;
-compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor;
-regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.

8.4. Acte de urbanism

Înaintea luării oricărei decizii privind realizarea unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori
alte operaţiuni imobiliare este obligatoriu ca, potrivit legii, să se solicite, din partea autorităţii
locale, un act prin care să se comunice regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor
implicate şi condiţionările puse pentru realizarea acţiunii vizate. Actul emis de autoritate se
numeşte Certificat de urbanism şi oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în
privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate.

Certificatul de urbanism

Acest act este necesar întocmirii ulterioare a documentaţiei pentru obţinerea

autorizaţiei de construire, dar el nu ţine locul acestei autorizaţii şi nu dă dreptul solicitantului să
înceapă lucrările pentru realizarea propriu-zisă a construcţiei. Din punct de vedere juridic,
certificatul de urbanism are valoarea unui aviz şi are un rol foarte important, deoarece
garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade, nu i se vor opune
modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.
Certificatul de urbanism cuprinde date privind regimul juridic, regimul economic şi
regimul tehnic al imobilului.
Regimul juridic al imobilului se referă la dreptul de proprietate şi servituţile care
grevează asupra acestuia, situarea terenului în intravilan sau în afara lui, prevederi ale
documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului (zone protejate,
zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau
temporare de construcţie etc.)
Regimul economic al imobilului indică folosinţa actuală, destinaţii admise sau
neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale
specifice localităţii sau zonei.

82
 Fig. 8.1. Plan topografic ataşat cererii de eliberare a unui certificat de urbanism

Regimul tehnic indică procentul de ocupare a terenului (POT), coeficientul de utilizare

a terenului (CUT), dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi,
edificabil admis pe parcelă, circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea
terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă
admisă.
Un certificat de urbanism poate fi solicitat de către orice persoană interesată să
cunoască informaţii cu privire la imobil – teren şi/sau construcţii. Nu este necesar ca solicitantul
să deţină un titlu asupra imobilului
Pentru obţinerea certificatului de urbanism este necesar ca solicitantul să depună, la
Primăria pe a cărei teritoriu se află imobilul vizat sau, după caz, la Consiliul judeţean,
următoarea documentaţie:
- cerere tip;
- plan topografic eliberat de Oficiul judeţean de cadastru şi publicitate
imobiliară sau executat de o persoană autorizată, pe care să fie indicat imobilul vizat;
- orice alte documente care să ajute la identificarea imobilului extras de Carte
funciară, titlu de proprietate, contract de vânzare-cumpărare, contract de
conceiune, certiificat de moştenire etc.;
- copie după chitanţa de achitare a taxei pentru eliberarea certificatului de
urbanism.
În cererea-tip trebuie completate toate datele necesare pentru identificarea
solicitantului, suprafaţa terenului şi scopul pentru care se solicită certificatul de urbanism.
Situaţiile în care este necesară solicitarea unui certificat de urbanism sunt:
- elaborarea documentaţiilor pentru autorizarea executării lucrărilor de
construire, modificare, extindere sau desfiinţare de construcţii de orice fel, monumente

83
 istorice, căi de comunicaţie, lucrări de artă, retele şi dotări tehnico-edilitare, lucrări
hidrotehnice, lucrări pentru producere, transport şi distribuţie a energiei electrice şi
termice, împrejmuiri şi mobilier urban, spaţii verzi, foraje şi excavări, proiectarea şi
deschiderea de exploatări miniere etc.;
- operaţiuni notariale privind circulaţia imobiliară: vânzări-cumpărări,
concesionări, cesionări, dezmembrări, parcelări, comasări, partaje, succesiuni etc.’
- adjudecarea prin licitaţie a proiectării lucrărilor publice;
- cereri în justiţie.
Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care emit şi autorizaţiile de
construire, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Certificatul se semnează de căţre preşedintele consiliului judeţean sau de primar, de
secretar şi de arhitectul-şef. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de
către emitent, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei, de regulă fiind de cel puţin 12 luni.
Durata de valabilitate se poate prelungi o singură dată, după expirarea celui de-al doilea
termen fiind necesară reluarea procedurii de la început.
Prin certificatul de urbanism emitentul stabileşte avizele şi acordurile necesare pentru
autorizare axecutării lucrărilor de construire. Aceste avize se împart în două categorii: unele
obţinute pe plan local, prin grija emitentului, care formează „Acordul unic” şi altele obţinute
de către solicitant.
„Acordul unic” este actul de aviz conform emis de Comisia de acorduri unice din
cadrul Primăriei, care însumează avizele şi acordurile favorabile exprimate prin fişele tehnice
completate de proiectant pentru:
- utilităţi urbane: alimentare cu apă, canalizare, energie electrică, termică, gaze
naturale, salubritate, telefonie, transport urban;
- prevenirea şi stingerea incendiilor;
- apărare civilă;
- protecţia mediului;
- sănătate publică.

Autorizaţia de construire

Actul care conferă dreptul de a edifica o construcţie se numeşte autorizaţie de

construire.
Acest tip de act este emis de autoritatea publică locală sau judeţeană, în funcţie de
caracteristicile şi de amplasamentul investiţiei. În principiu, ridicarea de construcţii este
permisă numai în intravilanul localităţilor. Pentru astfel de situaţii, eliberarea autorizaţiei de
construire este în competenţa primăriei din localitatea căreia îi aparţine amplasamentul.
Sunt însă situaţii în care se admite realizarea unor construcţii speciale în extravilan. De
asemenea, amplasamentul construcţiei se poate întinde pe teritoriul mai multor localităţi. În
aceste cazuri, autorizaţia de construire este eliberată de Consiliul judeţean.
Pentru obţinerea autorizaţiei de construire este necesar ca solicitantul să depună la
autoritatea competentă o documentaţie compusă din:
- cerere-tip;
- certificat de urbanism;
- acte care dovedesc dreptul de proprietate sau de utilizare al solicitantului asupra
terenului;
- proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, extras din proiectul
tehnic;
- avizele şi acordurile solicitate prin certificatul de urbanism;
- referate ale verificatorilor de proiecte însoţite de copii după legitimaţiile acestora;
- copie după actul de identitate al solicitantului;
- dovada achitării taxelor legale.

84
 Autorizaţiile de construire se emit cu respectarea prevederilor planurilor de urbanism
general, zonal si de detaliu, sau a planurilor de amenajare a teritoriului, în cazul lucrărilor de
genul reţelelor magistrale, căi de comunicaţie sau alte lucrări de infrastructură, care se
execută în extravilanele localitătilor.
Pentru lucrările care se realizează pe terenuri din mai multe judeţe învecinate este
necesar un aviz coordonator al ministerului de resort, în baza cărora se emit apoi, de către
presedinţii consililor judetene implicate, autorizaţiile de construire.
Autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire stabileşte un termen de cel mult 12
luni, pentru începerea lucrărilor. Termenul de valabilitate al autorizaţiei rezultă din însumarea
datei limită de începere a lucrărilor cu durata de execuţie rezultată din proiectul tehnic.
În cazuri bine justificate, cu 15 zile înainte de atingerea termenului limită de începere a
lucrărilor, se poate cere, o singură dată, prelungirea termenului de valabiliate a autorizaţiei,
cu cel mul 12 luni. În alte situaţii, valabilitatea autorizaţiei se pierde, fiind necesară emiterea
unei autorizaţii noi.
Proiectele pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii se întocmesc în
conformitate cu Conţinutul-cadru, inclus ca anexă în legea nr. 50/1991.
Structura unui astfel de proiect este următoarea:
I. Piese scrise
1. Lista şi semnăturile proiectanţilor
2. Memoriu
2.1. Date generale;
2.2. Memorii pe specialităţi;
2.3. Date şi indici ai investiţiei;
2.4. Devizul general;
2.5. Anexe la memoriu: studiul geotehnic, referate de verificare, fişe tehnice, avizele
cerute prin certificatul de urbanism, acordul vecinilor.
II. Piese desenate
1. Planuri generale
1.1 Plan de încadrare în teritoriu;
1.2 Plan de situaţie;
1.3 Planul lucrărilor subterane.
2. Planse pe specialităţi
2.1. Arhitectura;
2.2. Structura;
2.3. Instalaţii;
2.4. Dotări şi instalaţii tehnologice.
Componenta topografică a unui proiect pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, cuprinse în partea II. Piese desenate - 1. Planuri generale, trebuie să respecte
următoarele cerinţe:
Planul de încadrare în teritoriu trebuie să fie realizat de o persoană autorizată, la una
din scările 1:10000, 1:5000, 1:2000 sau 1:1000;
Planul de situaţie, realizat de o persoană autorizată, la una din scările 1:2000, 1:1000,
1:500, 1:200 sau 1:100, trebuie să conţină următoarele elemente:
- parcela cadastrală pentru care a fost emis certificatul de urbanism;
- amplasarea tuturor construcţiilor care se vor menţine, se vor desfiinţa sau se vor
construi;
- cotele tuturor construcţiilor planimetrice şi nivelitice;
- denumirile şi destinaţiile construcţiilor;
- sistematizarea pe verticală şi rezolvarea modului de evacuare a apelor pluviale;
- accesele pietonale şi carosabile, zonele verzi.

85
 Fig. 8. 2. Plan de situaţie

Planul privind construcţiile subterane, redactat ,în mod uzual, la scara 1:500, va conţine
traseele, dimensiunile şi cotele de nivel ale reţetelor de utilităţi urbane în zona studiată. Dacă
în vecinătatea amplasamentului lipsesc reţele publice, vor fi prezentate instalaţiile proprii,
prevăzute în proiect pentru a fi realizate.

86
9. LUCRĂRI TOPOGRAFICE ÎN DOMENIUL
URBANISMULUI

9.1. Delimitarea unităţilor administrativ-teritoriale

9.1.1. Generalităţi

Delimitarea unităţilor administrativ-teritoriale (UAT) este o operaţiune cadastrală prin

care se identifică sau se trasează, se determină poziţia planimetrică şi se oficializează, prin
documentaţii oficiale, punctele de frângere şi laturile hotarului unei unităţi administrativ-
teritoriale (municipiu, oraş, comună). Această operaţiune se realizează şi în cazul corpurilor de
intravilan din localitatea respectivă. Delimitatea unităţi administrativ-teritoriale şi a
intravilanelor se realizează obligatoriu înainte de realizarea lucrărilor de introducere a
cadastrului general, respectiv înainte de începerea lucrărilor de înregistrare sistematică şi
sistemul integrat de cadastru şi carte funciară. Modul de organizare şi derularea lucrărilor
specifice sunt reglementate prin Legea cadastrului nr. 7/1996 cu modificările şi completările
ulterioare şi cu Normele tehnice aprobate prin Ordinul Directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI).

BANITA

BARU

PETROSANI

ANINOASA

LUPENI VULCAN

Fig. 9. 1. Hotarele unităţilor administrativ-teritoriale (zonele haşurate reprezintă intravilanele)

87
9.1.2. Comisia de delimitare

Comisia de delimitare a limitelor UAT se constituie prin ordin al prefectului şi este

formată din:
- reprezentantul Prefecturii – preşedintele comisiei;
- primarii localităţilor implicate;
- reprezentantul oficiului de cadastru judeţean;
- reprezentanţii compartimentelor de specialitate din cadrul primăriilor implicate;
- secretarii localităţilor implicate care vor asigura secretariatul comisiei;
- în unele cazuri specifice reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, ai
Administraţiei Naţionale “Apele Române” sau ai Poliţiei de Frontieră Română.

9.1.3. Desfăşurarea lucrărilor de delimitare cadastrală a

UAT

Pentru determinarea poziţiei punctelor de contur a limitelor UAT se vor proiecta şi se

vor realiza în mod corespunzător reţelele geodezice de ridicare.
Delimitarea cadastrală a teritoriilor UAT presupune parcurgerea următoarelor etape:
- constituirea comisiei şi aprobarea componenţei acesteia, prin ordin al prefectului;
- parcurgerea pe teren a conturului UAT şi stabilirea punctelor de hotar care urmează
a fi materializate;
- materializarea punctelor de hotar prin borne de suprafaţă corespunzătoare
triangulaţiei de ordinul V şi borne subteran, în conformitate cu standardul SR 3446-1/96. Fixarea,
pe bornele de suprafaţă, a mărcilor prevăzute în Normele tehnice;
- realizarea măsurătorilor topografice şi prelucrarea acestora;
- realizarea actelor de confirmare de către membrii comisiei şi delegaţi a acordului
acestora referitor la lucrările executate;
- întocmirea dosarului de delimitare.
Lucrările de specialitate geodezo-topografice sunt realizate de către o persoană fizică
sau juridică autorizată contractată de Oficiul Judeţean de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
Executantul participă, alături de comisie, la toate procedurile efectuate de către comisie
pentru stabilirea punctelor de hotar.
De regulă, recunoaşterea pe teren a conturului UAT porneşte dintr-un punct de
intersecţie a trei sau mai multe linii de hotar, parcurgându-se apoi traseul până la următorul
punct de intersecţie. Pentru identificare, se utilizează schiţele de la delimitarea cadastrală
anterioară, dacă aceasta există. În caz contrar, comisia stabileşte poziţia liniei de hotar şi o
înregistrează, cu aproximaţie, la faţa locului, pe hărţile sau planurile existente. Pentru fiecare
punct de hotar se va întocmi schiţe de reperaj şi descrieri topografice.
Numerotarea punctelor de hotar începe cu numărul 101 din punctul de intersecţie a
cel puţin trei linii de hotar, situat în partea de nord sau nord-vest, după care continuă în sens
orar.

88
 113
111
BANITA 110
112
114 115
108 109
104 105
102
103
106
107 VULCAN
101
BARU
LUPENI

Fig. 9. 2. Numerotarea punctelor de hotar

Bornarea punctelor de hotar se face după următoarele reguli:

- se bornează toate punctele de intersecţie a trei sau mai multe linii de hotar;
- pe traseul hotarului, se bornează punctele de schimbare a direcţiei;
- dacă aliniamentele sunt mai lungi de 3 km, se plantează borne la distanţe de
aproximativ 2 km;
- la intersecţia hotarului cu ape curgătoare, căi ferate sau şosele, se vor planta borne
pe o parte a acestora, în partea opusă fixându-se stâlpi de lemn cu diametru de 10 cm şi
lungime de 0,7 m;
- dacă punctele de schimbare a direcţiei sau de intersecţie a hotarelor cad în locuri
inaccesibile (lac, baltă, mlaştină, râpă etc.) se vor planta în vecinătate, în zona accesibilă,
borne martor din care se vor stabili elementele unghiulare sau liniare pentru determinarea
punctelor de hotar;
- dacă linia de hotar traversează o pădure, o păşune sau un lac, se vor materializa
borne în punctele de intersecţie a hotarului cu aceste categorii de folosinţă;
- dacă hotarul este talvegul (firul văii) unei ape curgătoare se va borna doar punctul
de intersecţie a hotarului cu cursul apei pe partea în care se află teritoriul care se delimitează.
Când cursul apei este sinuos, se vor determina coordonatele punctelor de schimbare a
direcţiei traseului;
- dacă limita UAT este materializată de drumuri, căi ferate, diguri, canale, linia de hotar
se va fixa pe una din laturile acestor elemente liniare, astfel încât să se evite situaţiile în care
acestea să aparţină ambelor unităţi administrativ-teritoriale.

121
122
Lacul Rosu
Valea
Rosie

Fig. 9. 4. Hotar care traversează un lac

Fig. 9. 3. Hotar materializat de un curs de apă

Materializarea punctelor de hotar cade în responsabilitatea executantului lucrării de

delimitare.

9.1.4. Dosarul de delimitare

Dosarul de delimitare care se întocmeşte la finalizarea lucrărilor are următoarea

structură:
- memoriu tehnic;
- schiţa generală a hotarului UAT;

89
 - schitele segmentelor de hotar dintre două puncte de interscţie a trei sau mai multe
hotare, semnate de membrii comisiei;
- dosarul de veriificare a lucrărilor de delimitare;
- schiţele de reperaj pentru toate punctele materializate;
- inventarul de coordonate al punctelor de hitar;
- măsurătorile de teren precum şi calculele, în format digital;
- schiţele vizelor;
- calculul suprafeţei teritoriului UAT;
- procesul verbal de delimitare cadastrală cu semnăturile membrilor comisiei;
- copii după scrisorile de convocare trimise consiliilor locale ale UAT vecine, eventual
prefecturilor şi OJCPI vecine.
Schiţa generală a hotarului UAT se întocmeşte, în funcţie de mărimea teritoriului, la
scările 1:25000 sau 1:50000 şi trebuie să conţină următoarele detalii:
- traseul liniei de hotar;
- denumirea teritoriilor vecine;
- punctele de hotar materializate pe teren, cu numerotarea acestora;
- reţeaua hidrografică (ape curgătoare sau stătătoare, canale, diguri);
- perimetrele corpurilor de intravilan şi denumirea acestora.
Dosarul de delimitare se întocmeşte în trei exemplare: unul pentru consiliul local, unul
pentru OJCPI şi unul pentru consiliul judeţean.

Fig. 9. 5. Bornă pentru puncte de

triangulaţie de ord. V Fig. 9. 6. Marcă conform STAS 4294-73

9.1.5. Delimitarea cadastrală a intravilanelor

Limitele intravilanelor se stabilesc în conformitate cu planurile urbanistice în vigoare.

Dacă localitatea nu are un plan urbanistic general aprobat, limitele intravilanelor vor fi, potrivit
art. 98 al Legii fondului funciar nr. 18/1991, cele existenta la data de 1 ianuarie 1990.
Pentru delimitarea cadastrală a intravilanelor se parcurg următorii paşi:
- constituirea comisiei de delimitare a intravilanului;
- parcurgerea pe teren a limitei intravilanului, conform planului urbanistic general
aprobat, şi stabilirea punctelor care se vor materializa;
- materializarea punctelor;
- executarea măsurătorilor topografice şi a calculelor pentru determinarea
coordonatelor punctelor;
- întocmirea procesului-verbal de delimitare cadastrala a intravilanului, cu acordul si
cu semnaturile membrilor comisiei;
- întocmirea dosarului de delimitare cadastrală.

90
9.1.6. Comisia de delimitare a intravilanelor

Comisia de delimitare a intravilanelor, la fel ca şi comisia pentru delimitarea UAT, se

numeşte prin ordin a prefectului şi este formată din primarul şi secretarul localităţii, delegatul
OJPI şi delegatul compartimentului de specialitate din domeniul urbanismului şi amenajării
teritoriului.

9.1.7. Materializarea limitelor intravilanelor

Limitele intravilanelor se materializează pe teren, cu borne standardizate, conform SR

3446-1/96. Pe fiecare bornă se fixează mărci. Densitatea punctelor materializate va fi de
minimul 2 puncte/km. Pentru fiecare punct bornat se va întocmi schiţă de reperaj şi descriere
topografică. Punctele vor fi predate, pe bază de proces verbal de predare-primire semnate
de executantul lucrării şi delegatul OJCPI, pe de o parte şi proprietarul terenului şi primar, pe
de alta. Prin acest proces verbal proprietarul se obligă să ia măsuri de protejare şi păstrare în
bune condiţii a punctului şi să anunte OJCPI, cu cel puţin 30 de zile, înainte de începerea
oricăror lucrări care pot duce la distrugerea punctului.

9.1.8. Dosarul de delimitare cadastrală a intravilanelor

Pentru fiecare corp de intravilan al unităţii adminsitrativ-teritoriale se intocmeşte câte

un dosar, în trei exemplare: unul pentru consiliul local al localităţii, unul pentru OJCPI şi unul la
organul abilitat în probleme de urbanism şi amenajarea teritoriului.
Structura dosarului de delimitare cadastrală este următoarea:
- schiţa generală a limitei intravilanului, la scara 1:5.000 sau 1:10.000 conţinând
numerotarea punctelor, denumirea intravilanului, reţeaua generală de drumuri şi străzi şi
hidrografia.
- schiţe cu segmentele de pe limita intravilanului, la scara 1:2.000, cu numerotarea
tuturor punctelor;
- memoriu tehnic;
- dosarul de verificare a lucrărilor de delimitare a intravilanului;
- schiţe de reperaj şi descrierile topografice ale punctelor materializate;
- procesul-verbal de delimitare, cu acordul şi semnăturile membrilor comisiei;
- inventar de coordonate pentru toate punctele de pe limita intravilanului,
materializate sau nematerializate, inclusiv în format digital;
- schema măsuratorilor topografice realizate;
- copii de pe scrisorile de încunoştinţare trimise delegatului organului abilitat în
probleme de urbanism şi amenajarea teritoriului din cadrul consiliilor locale şi, după caz, al
comisiilor judeţene sau prefecturilor;
- calculul suprafaţei intravilanului din coordonatele punctelor de pe limită.

9.2. Întocmirea hărţilor şi planurilor din

documentaţiile de urbanism

Hărţile şi planurile topografice reprezintă o parte componentă esenţială a bazei de

date iniţiale, pe care se fundamentează apoi cercetarea urbanistică. Activitatea de
topografie face parte din grupul studiilor de fundamentare şi se desfăşoară în prima etapă de
elaborare a planului urbanistic, având drept rezultat o serie de piese desenate ce constituie
stratul de fundal al anexelor grafice ale documentaţiei propriu-zise.
Structura şi conţinutul pieselor desenate din conţinutul documentaţiilor de urbanism
sunt reglementate prin Ghidurile de elaborare şi conţinuturile cadru elaborate de autorităţile

91
centrale. Planurile urbanistice generale trebuie să conţină o listă bine definită de piese
desenate, având structura şi conţinuturile prezentate în continuare:
a) Încadrarea în teritoriu – hartă la scara 1:25000, care conţine:
a. Limite: limita teritoriului administrativ al UAT cu indicarea denumirilor UAT
învecinate / limita intravilanului existent şi propus / alte limite;
b. Folosinţa terenurilor: pentru construcţii / agricole / forestiere / ape / căi de
comunicaţie etc.:
c. Bilanţul teritorial: tabel cu suprafeţele pe categorii de folosinţă, exprimate
în hectare şi procente.
b) Situaţia existentă – disfuncţionalităţi – scara 1:5000
a. Limite: limita intravilanului existent / limita UAT / alte limite: teritoriu judeţean
sau naţional / limita zonei centrale;
b. Zonificare: zonele pentru locuinţe / instituţii publice, servicii / unităţi
industriale, depozite / unităţi agricole / gospodărie comunală, cimitire /
lucrări tehnico-edilitare / circulaţie rutieră, feroviară, navală, aeriană / ape
/ păduri / neproductive / zone cu riscuri naturale / zone cu destinaţie
specială / zona cu valori de patrimoniu / suprafeţe propuse pentru
introducerea în intravilan;
c. Drumuri - principalele căi de acces la localităţi: drumuri naţionale, judeţene
sau comunale;
d. Străzi în intravilan, cu specificarea îmbrăcăminţii şi a denumirii;
e. Disfuncţionalităţi – tabel cu principalele probleme din punct de vedere
funcţionale, al circulaţiei sau polării şi priorităţile de rezolvare.

Tab. 9. 1. Planul topografic de încadrare în teritoriu

c) Reglementări urbanistice – zonificare – scara 1:5000

92
 a. Limite: limita intravilanului propus / limita UAT / alte limite: teritoriu judeţean
sau naţional / limita zonei centrale;
b. Zonificare funcţională: se vor reprezenta prin contururi închise următoarele
zone funcţionale: zona centrală şi cu funcţiuni complexe de interes general
/ zona pentru locuinţe / instituţii publice, servicii / unităţi industriale, depozite
/ unităţi agricole / gospodărie comunală. cimitire / lucrări tehnico-edilitare
/ circulaţie rutieră, feroviară, navală, aeriană / ape / păduri / neproductive,
cu indicare măsurilor de amenajare / zone ce necesită măsuri de protecţie
împotriva riscurilor naturale / zone cu destinaţie specială;
c. Drumuri naţionale, judeţene sau comunale;
d. Străzi existente şi propuse din intravilan, cu specificarea îmbrăcăminţii şi a
denumirii;
e. Reglementări. Se vor indica distinct, cu semnele convenţionale consacrate:
zone protejate, cu valoarea istorică, arhitecturală, peisagistică, zone
protejate pe bază de norme sanitare, zone cu interdicţie temporară sau
definitivă de construire, zone propuse pentru dezvoltarea de spaţii verzi,
propuneri privind protecţia mediului şi alte reglementări.
d) Reglementări – echipare edilitară – scara 1:5000, pe suportul planşei cu
reglementări urbanistice, diferenţiat pentru lucrări existente şi propuse, conţinând:
a. Alimentarea cu apă: surse, aducţiuni, tratări, reţele majore de distribuţie a
apei potabile, alte reţele de alimentare cu apă industrială sau pentru
irigaţii;
b. Canalizare: reţelele majore de canalizare menajeră, pluvială, staţii de
epurare cu energie electrică: staţii şi posturi de transformare, retele majore
de transport şi distribuţie, culoare tehnice de protecţie a reţelelor;
c. Telecomunicaţii: centrale telefonice, reţele majore telefonice urbane şi
interurbane, reţele majore de radio, TV;
d. Alimentare cu energie termică: surse, puncte termice, reţele de distribuţie,
depozite de combustibil şi cenuşă;
e. Alimentarea cu gaze staţii de reglare şi reţele de distribuţie
e) Proprietatea asupra terenurilor – scara 1:5000, pe suportul planşei cu reglementări
urbanistice, conţinând poligoane închise colorate distinct, reprezentând:
a. Tipuri de proprietate asupra terenurilor din intravilan:
i. proprietate publică: de interes naţional / judeţean / local;
ii. proprietate privată: a statului de interes naţional, a unităţilor
administrativ-teritoriale de interes judeţean sau local, a persoanelor
juridice sau fizice;
b. Circulaţia terenurilor – reprezentată prin haşuri:
i. terenuri ce urmează a fi trecute în domeniul public;
ii. terenuri ce urmează a trece în domeniul privat al unităţilor
administratv-teritoriale;
iii. terenuri din domeniul privat destinate concesionării;
iv. terenuri din domeniul privat destinate schimbului.
Analizând lista de planşe de la punctele a) – e) rezultă că documentaţia topografică,
care constituie baza de realizare a unei documentaţii de urbanism, este formată în principiu
din trei tipuri de documente grafice:
- Harta întregului teritoriu administrativ, scara 1:25.000, conţinând elementele
specificate la pct. a);
- Planurile trupurilor de intravilan, scara 1:5000, cu elementele de la pct. b);
- Planurile trupurilor de intravilan, scara 1:5000, referitoare la proprietatea asupra
terenurilor, pct. e).

93
 Celelalte planşe se realizează pe suportul acestora trei, fiind rezultatul activităţii
proiectantului.

Tab. 9. 2. Plan topografic cu proprietatea asupra terenurilor

Principalele elemente care trebuie să se regăsească în documentaţia topografică de

bază sunt:
- limita teritoriu administrativ;
- limite trupuri de intravilan existent;
- limite tarlale din extravilan;
- limite parcele;
- limite construcţii;
- categorii de folosinţă pentru tarla şi parcelă;
- hidrografie;
- curbe de nivel;
- căi de comunicaţii (drumuri, căi ferate);
- poduri ;
- toponimie drumuri, hidrografie;
- retele electrice de inalta tensiune (> 20 kV);
- cartare obiective economice şi administrative importante.
Baza de date grafică aferentă unităţii administrativ-teritoriale, care trebuie să fie
predată de topograf urbanistului, pentru realizarea Planului urbanistic general, trebuie să aibă
următoarea structură de straturi tematice:

94
 Strat (Layer) Nume strat Topologie Sursa
ortofotoplanuri sau planuri topografice
strat de fundal raster geotiff
scanate şi georeferenţiate
limita teritoriului administrativ din planuri
topografice scara 1:5.000 şi/sau
limita teritoriului
admin poligon coordonate de contur, acolo unde au
administrativ
fost executate lucrări de bornare şi
delimitare cadastrală
planuri cadastrale scara 1:500 până la
limita
intrav poligon 1:2.000 sau PUG, PUZ,PUD, scanate şi
intravilanului
georeferentiate
ortofotoplanuri scara 1:5.000 sau planuri
limitele imobilelor parcela suprafaţă topografice şi/cadastrale şi măsurători
topografice
ortofotoplan scara 1:5.000 şi/sau plan
construcţii constr suprafaţă topografic scara 1:5.000 , măsurători
topografice
Toponimie text punct planuri topografice sau alte surse
ortofotoplanuri scara 1:5.000 sau planuri
Tarlale tarla suprafaţă topografice scara 1:5.000 sau cadastrale
scara 1:10.000
planuri topografice scara 1:5.000 scanate
Curbe de nivel curbe_nivel linie
şi georeferenţiate
Tab. 9. 3. Structura bazei de date grafice aferentă unei UAT

9.3. Reambularea hărţilor şi planurilor din

documentaţiile de urbanism

Activitatea complexă de elaborare a planurilor urbanistice, indiferent de categoria

localităţii, începe cu reambularea topografică.
Reambularea topografică este operaţiunea de actualizare a planurilor topografice,
prin completarea/modicarea acestora în concordanţă cu evoluţiile zonei analizate faţă de
ultima ediţie a documentaţiei grafice. Reambularea topografică este prima activitate
cuprinsă în categoria studiilor de fundamentare – activităţi analitice, fiind obligatorie pentru
elaborarea planurilor urbanistice generale indiferent de categoria localităţii.
Reambularea presupune compararea şi armonizarea bazei de informaţii care reflectă
situaţia topografică la data elaborării documentaţiei urbanistice anterioare (anexele grafice
ale PUG-ului în vigoare, alte hărţi şi planuri topografice – scanate şi georeferenţiate) cu
informaţiile actuale, care pot rezulta din mai multe surse:
- ridicări topografice;
- ortofotoplanuri;
- hărţi cadastrale;
- inventare de coordonate din documentaţii de bornare şi delimitare cadastrală.
Deoarece majoritatea documentaţiile de urbanism în vigoare la ora actuală sunt în
format analogic, cu anexele grafice doar pe suport hârtie, pentru a se putea face
compararea cu documentele topografice actuale, realizate în format digital, este necesar să
se realizeze conversia analogic-numeric a documentaţiilor anterioare. Acest lucru se
realizează prin scanarea, georeferenţierea şi vectorizarea, cel puţin parţială, a planurilor
topografice vechi.

95
9.3.1. Pregătirea pentru scanare

Înaintea scanării planşa va fi supusă unor operaţiuni preliminare care vor asigura
obţinerea unui rezultat calitativ superior şi vor evita producerea unor eventuale probleme în
timpul scanării:
- Curăţarea planşei. Datorită condiţiilor de păstrare şi vechimii, a operaţiunilor
de actualizare a desenului sau a manipulărilor repetate, planşele pot fi încărcate de praf,
urme de creion etc. Este bine dacă aceste urme, care denaturează conţinutul copiei digitale,
sunt eliminate înaintea scanării. În cazul desenelor în tuş, pe carton sau calc, este foarte
eficientă curăţarea cu miez de pâine fărâmiţat, presărat şi rulat peste planşa întinsă pe o
planşetă orizontală sau o masă mare, de tipul celor din birourile de topografie. Miezul de pâine
se va încărca cu praful şi urmele de creion, iar după indepărtarea sa, va lăsa desenul cu un
aspect curat şi proaspăt.
- Îndreptarea colţurilor îndoite, eliminarea sau protejarea marginilor rupte. În
cazul sistemelor care plimbă planşa prin faţa senzorilor de scanare, aceste deficienţe ale
suportului pot duce la viteze diferite de deplasare a părţilor desenului, la agăţarea sau chiar
la distrugerea prin rupere a desenului.

9.3.2 Scanarea

Scanarea este metoda de transfer a imaginilor grafice realizate pe suport de carton,

calc sau clişee în format digital. Fişierele grafice obţinute reprezintă o modalitate comodă şi
sigură de păstrare, transmitere, vizualizare şi editare, permiţând oricând reimprimarea în forma
originală.
Informaţiile de natură grafică pot fi salvate în diverse formate de fişiere:
- BMP (Bitmap – hartă de biţi) este formatul clasic care stochează imagini digitale
bidimensionale de diverse lățimi, înălțimi și rezoluții, monocrome sau color;
- TIFF (Tagged Image File) este formatul grafic care are posibilitatea de a conţine text
acceptat de tehnologia OCR (recunoaşterea optică a caracterelor) fiind astfel recomandat
pentru cazurile când se doreşte vectorizarea ulterioară a informaţiei.
- JPEG (Joint Photographic Experts Group) este un format grafic care permite o rată
mare de compresie (60-80 x) fiind utilizat atunci când se doreşte obţinerea unor fişiere de
dimensiuni mai mici, fără pierderi considerabile de calitate;
- GIF (Graphics Interchange Format) este un format introdus de serviciul online
american CompuServe pentru vehicularea informaţiilor grafice pe Internet. Este un format
care permite şi salvarea unor imagini animate, compuse din mai multe frame-uri, prezentate
în succesiune.
- PNG (Portable Network Graphics) este caracterizat printr-o bună rată de comprimare
(mai mică decât cea a jpeg-urilor), fără pierderi calitative sesizabile. Împreună cu formatul
GIF este un format transparent, care permite suprapunerea de imagini.
- SID (MrSID – multiresolution seamless image database) este un format introdus de
compania americană de software geospaţial LizardTech pentru codificarea unor fişiere
grafice raster georeferenţiate de dimensiuni mari: fotografii aeriene, imagini satelitare. Este un
format care s-a impus în majoritatea aplicaţiilor GIS: Goodrich Merlin, ESRI, BAE Systems
CoMPASS, ENVI, ERDAS, Autodesk, Bentley Systems, MapInfo, Intergraph.
- ECW (Enhanced Compression Wavelet) este un format dezvoltat de Earth Resource
Mapping cu largă utilizare în aplicaţiile geospaţiale;
- KML (Keyhole Markup Language) este un fişier care stochează informaţii geografice
de tip punctee, linii, poligoane sau imagini care pot fi vizualizate în programul Google Earth;
- PDF (Portable Document Format) este un format de fişier foarte popular, creat de
compania Adobe, ce poate fi vizualizat cu un Reader disponibil gratuit pe Internet. Poate
stoca atât informaţii text cât şi imagini.

96
 În alegerea tipului de fişier în care se va salva informaţia grafică după scanare se ţine
cont de cerinţele de calitate impuse, dar şi de dimensiunile fişierelor rezultate şi performanţele
echipamentului disponibil. Pe aceleaşi considerente se va seta şi rezoluţia de scanare, care în
mod normal se va încadra în intervalul dintre 200 dpi şi 600 dpi. În unele situaţii, în special când
nu este vizată o vectorizare ulterioară şi desenul nu este foarte încărcat, poate fi
satisfăcătoare şi o rezoluţie mai mică de 200 dpi.
Ca exemplificare prezentăm mai jos dimensiunile a trei fişiere de formate diferite,
obţinute prin exportarea unei porţiuni de fişier MrSid, cu ajutorul programului GeoViewer al
LizardTech:
fişier GeoTiff: 6.877.767 bytes;
fişier PNG: 4.701.744 bytes;
fişier JPEG: 729.359 bytes.
Dacă deschidem apoi fişierul GeoTiff cu aplicaţia Global Mapper şi facem, apoi,
export în diferite formate, obţinem fişiere cu următoarele dimensiuni:
fişier PDF: 351.643 bytes (5,1% din Tiff);
fişier JPG: 536.943 bytes (7,8% din Tiff);
fişier KML: 623.517 bytes (9,1% din Tiff);
fişier ECW: 783.636 bytes (11,4% din Tiff);
fişier PNG: 1.690.086 bytes (24,6% din Tiff).

9.3.3. Procesarea imaginii scanate înainte de

georeferenţiere

Pentru pregătirea rezultatului scanării înainte de georeferenţiere se foloseşte un

program pentru editarea imaginilor cum ar fi, de exmplu, Adobe Photoshop. Prin intermediul
unui astfel de program se vor realiza operaţiuni precum:
- Ajustarea contrastului şi/sau luminozităţii, a culorilor etc.;
- Curăţarea desenului, ştergerea unor pete, umbre etc.;

Tab. 9. 4. Imagine scanată înainte şi după curăţare

- Eliminarea marginilor desenului care nu ţin de partea grafică. Utilizarea

croppingului clasic, după un contur dreptunghiular, nu este întotdeauna posibilă, fiind
condiţionată de o orizontalitate perfectă a chenarului desenului, ceea ce este greu de
realizat fără o prealabilă rotire a imaginii.
Ca soluţie general valabilă, putem utiliza funcţia Polygonal Lasso Tool, cu ajutorul
căreia definim conturul pentru cropping, după o linie poligonală închisă oarecare. Pe de altă
parte, creăm o imagine nouă, cu aceleaşi caracteristici de dimensiune şi rezoluţie. Cu Magic
Eraser Tool transparentizăm fundalul. Revenim în fereastra cu desenul iniţial şi tragem, cu Drag
and Drop, zona din interiorul conturului definit cu Polygonal Lasso Tool peste fereastra a doua,

97
unde avem fundalul transparent. După ce potrivim imaginea peste fundal, mai facem un
Crop clasic, pentru eliminarea eventualelor margini rămase, după care salvăm desenul astfel
obţinut. Pentru salvare, alegem unul dintre formatele PNG sau GIF, datorită proprietăţii
acestora de a păstra caracterul transparent al fundalului, ceea ce va fi util la o viitoare
mozaicare.

Tab. 9. 5. Tragerea porţiunii de imagine peste fundalul transparent

Este posibil ca, în această fază, să obţinem un fişier cu dimensiuni mai mari decât cele
ale fişierului iniţial. Aceasta se poate explica, de exemplu, dacă fişierul iniţial era un JPG, iar
cel obţinut după procesare un PNG. Acest aparent inconvenient poate fi eliminat după
georeferenţiere, când vom putea alege, pentru fişierul final, formatul cel mai potrivit.

9.3.4. Georeferenţierea

Georeferenţierea este procesul prin care o imagine cartografică digitală este aşezată,
într-un mediu CAD sau GIS şi în raport cu un sistem de coordonate bine precizat, pe o locaţie
spaţială corespunzătoare cu cea din lumea reală. Pe o imagine georeferenţiată pot fi
interogate coordonatele unor puncte caracteristice, lungimi şi arii, rezultatele obţinute fiind
identice cu cele reale. O imagine georeferenţiată este scalată, rotită, translatată şi deformată
faţă de cea originală. Parametrii de deformare-deplasare sunt memoraţi într-un fişier, denumit
fişier world, care primeşte de regulă acelaşi nume cu fişierul raster corespunzător.
Georeferenţierea poate fi realizată cu ajutorul unui produs software care conţine
această procedură: RasterDesign al Autodesk, ArcGis al ESRI, MapSys, Microstation, Global
Mapper, QGIS etc.
În continuare vom prezenta procedura de georeferenţiere realizată cu popularul
Global Mapper, produs de firma Blue Marble Geographics din Hallowell, Maine din Statele
Unite.
Georeferenţierea presupune parcurgerea următorilor paşi:
- selectarea imaginii brute nereferenţiate;
- selectarea sistemului de proiecţie;
- selectarea pe imagine a unor puncte de control şi precizarea coordonatelor
acestor puncte în sistemul de proiecţie ales.

98
 Tab. 9. 6. Imaginea brută înainte de georeferenţiere

În momentul în care încercăm să deschidem cu Global Mapper un fişier ne-

georeferenţial – în cazul de faţă, planul intravilanului unei localităţi, provenit din Planul de
Urbanism General din anul 2000 - programul sesizează acest lucru şi ne interoghează referitor
la intenţia de a începe procedura de georeferenţiere (fig. 9.10).

Tab. 9. 7. Programul Global Mapper

Dacă răspundem afirmativ, se va deschide fereastra Image Rectifier, care are în

partea superioară trei ferestre: în stânga este prezentată imaginea în întregime, la mijloc
porţiunea dorită din imaginea mărită, iar în dreapta imaginea referenţiată. În partea inferioară
putem introduce şi controla coordonatele punctelor caracteristice, în sistemul de referinţă
ataşat imaginii (în pixeli) şi în sistemul real (în unităţi metrice). Tot aici avem unele butoane de
control, printre care şi pe cel pentru selectarea sistemului de proiecţie.

99
 Tab. 9. 8. Selectarea sistemului de proiecţie

Acest buton are drept efect deschiderea unei ferestre în care putem selecta sistemul
de proiecţie în care a fost realizat planul în cauză, fie dintr-o listă, fie prin încărcarea dintr-un
fişier salvat în memoria computerului.

Tab. 9. 9. Selectarea punctelor caracteristice şi precizarea coordonatelor acestora

În cazul prezentat în fig. 9.8. s-a selectat sistemul Gauss Kruger pe fus de 6º, sistem utilizat
pe scară naţională până în 1970 şi apoi încă, în variante particulare, în bazinele miniere din
România.
În continuare se vor selecta punctele caracteristice, de obicei la intersecţia liniilor de
caroiaj şi se vor completa, pentru fiecare, coordonatele în sistemul de proiecţie ales.
Programul Global Mapper poate realiza patru tipuri de transformări:
- transformare liniară, pentru care este nevoie de minim 2 puncte de control;
- transformare afină cu minim 3 puncte de control;
- transformare polinomială cu minim 4 puncte de control;
- transformare prin triangulaţie cu minim 5 puncte de control.
Există şi opţiunea Automatic, caz în care programul va aplica algoritmul potrivit, în
funcţie de numărul punctelor de control.

100
 Tab. 9. 10. Imaginea georeferenţiată

După finalizarea procedurii de definire a punctelor de control, se tastează OK, ceea

ce va duce la efectuarea transformărilor geometrice ale imaginii brute şi la afişarea
rezultatului – imaginea referenţiată, în ecranul principal.
În acest moment rezultatul poate fi salvat prin File – Export Raster/Image Format...,
ceea ce va determina scrierea în memoria computerului a trei fişiere:
- fişierul raster cu imaginea rectificată în urma referenţierii, în formatul dorit;
- fişierul world, cu acelaşi nume, care va conţine valorile parametrilor de
transformare;
- un fişier text cu extensia prj, care va conţine numele şi elementele definitorii ale
sistemului de proiecţie.

9.3.5. Compararea şi corelarea

În continuare poate fi realizată o gamă largă de operaţiuni de suprapunere,

mozaicare, cropping, modificare de proprietăţi în care este folosită imaginea georeferenţiată
împreună cu diverse alte hărţi şi planuri din aceaşi zonă. Prin intermediul acestor operaţiuni se
realizează reambularea, adică modificarea planului topografic vechi în corelare cu cel nou.
Pentru transferarea unor entităţi de pe un plan pe altul pot fi utilizate operaţiuni cu obiecte de
tip vector (puncte, linii, poligoane) sau de tip raster.
În fig. 9.11. este prezentată imaginea referenţiată suprapusă peste un ortofotoplan din
aceaşi zonă. Anumite elemente grafice pot fi astfel preluate de pe ortofotoplanul, realizat în
2010 şi completate pe planul georeferenţiat, realizat cu circa 10 ani în urmă.

101
 Tab. 9. 11. Suprapunerea planului georeferenţiat cu un ortofotoplan

Comanda Overlay Control Center permite modificarea ordinii, activarea sau

dezactivarea, precum şi modificarea proprietăţilor imaginilor suprapuse. În fig. 9.12. poate fi
observa modul în care este modificată transparenţa imaginii superioare, ceea ce permite
vizualizarea obiectelor din imaginea de fundal şi identificarea eventualelor modificări
survenite în intervalul de timp dintre cele două ridicări topografice.

Tab. 9. 12. Modificarea transparenţei planului georeferenţiat

102
10. TOPOGRAFIA MINIERĂ ŞI URBANISMUL

10.1. Stabilirea restricţiilor miniere

În zonele delimitate conform legii, care conţin resurse minerale subterane identificate,
este interzisă executarea construcţiilor, în afara acelora industriale, necesare pentru
desfăşurarea proceselor de exploatare sau prelucrare. Acest lucru este reglementat prin
Regulamentul general de urbanism, art. 6, Resursele subsolului, alin. (1).
Modul de delimitare a zonelor purtătoare de resurse minerale identificate este stabilit de
Legea Minelor nr. 85 din 18 martie 2003. În acest sens, art. 4, alin. (3) stabileşte că „activităţile
miniere se realizează numai în cadrul unor perimetre autorizate în acest scop de autoritatea
competentă”. Perimetrele amintite pot fi, în funcţie de genul de activitate minieră pentru care
se acordă licenţa de explorare sau de exploatare. Documentul în baza căruia se intituie un
perimetru de explorare sau exploatare se numeşte „Fişa perimetrului” şi conţine, pe lângă
denumire, denumirea substanţei, faza lucrărilor, numărul licenţei şi datele necesare pentru
localizarea tridimensionale a spaţiului în care se acordă dreptul de a efectua operaţiuni
miniere. Fişele de perimetru se întocmesc de către topografi minieri autorizaţi, conform
modelului din fig. 10.1.
După intrarea în vigoare a unei licenţe de exploatare, în termen de 10 zile, Agenţia
Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) trebuie să informeze consiliile judeţene, prefecturile
şi consiliile locale pe teritoriul cărora este amplasat perimetrul în cauză. În cel mult 90 de zile
de la primirea informării, autorităţile locale şi cele judeţene au obligaţia să modifice planurile
de amenajare a teritoriului şi planurile urbanistice generale existente, astfel încât să fie posibilă
desfăşurarea activităţilor din programul de exploatare.
Principala modificare adusă documentaţiei urbanistice este aceea de a trece, pe
toate planurile, conturul perimetrului de exploatare şi de a institui, pe toată suprafaţa acestuia,
o restricţie definitivă de construire. Evident că restricţia se intituie doar în cazul suprafeţelor
cuprinse în intravilanul existent la data intrării în vigoare a licentei de exploatare. Pentru
construcţiile existente în aceste zone, care nu este necesar să fie expropriate şi demolate, se
vor permite lucrări de reparaţii şi consolidări.
Realizarea construcţiilor industriale necesare pentru derularea operaţiunilor miniere va
fi autorizată de consiliul judeţean – dacă sunt amplasate în extravilan sau de consiliul local –
dacă sunt amplasate în intravilan, cu avizul organelor de stat specializate.
În cazul închiderii exploatării datorită epuizării rezervelor, restricţiile de construire pot fi
ridicate numai după ce se stabileşte, prin măsurători topografice repetate, şi anume prin trei
determinări trimestriale succesive, că terenul s-a stabilizat.
În cazul în care o parte din suprafaţa perimetrului de exploatare este ocupată de o
aşezare urbană sau rurală, luarea deciziei de a exploata sau nu se ia în funcţie de un complex
de factori, printre care: adâncimea zăcământului, caracteristicile fizico-mecanice ale
acestuia şi ale rocilor înconjurătoare, tectonica, metoda de exploatare etc.
În raport cu valorile parametrilor amintiţi, se calculează aşa-numita „adâncime de
siguranţă”, care reprezintă distanţa faţă de suprafaţa terenului de la care deformaţiile şi
deplasările obiectivelor de la suprafaţă sunt mai mici decât cele pe care structura de
rezistenţă a acestora o poate prelua. În situaţia în care zăcământul se află la o adâncime mai
mare decât cea de siguranţă, poate fi exploatat fără dezafectarea construcţiilor, sub rezerva
monitorizării permanente a deplasărilor şi deformaţiilor imobilelor.
Dacă adâncimea la care se află depozitul de substanţă minerală utilă este mai mică
decât cea de siguranţă, dar se pot utiliza metode de exploatare prin care se induc la
suprafaţă deformaţii şi deplasări care pot fi preluate de construcţii, de asemenea exploatarea
poate fi făcută, fără a deranja în mod vizibil ansamblul urban de deasupra. Este cazul unor
exploatări de cărbune din zona minieră Silezia – Polonia.

103
 Fig. 10. 1. Fişa unui perimetru de exploatare

Când cele două condiţii de mai sus nu pot fi întrunite, există două variante:
- strămutarea localităţii şi exploatarea resursei minerale;
- lăsarea unor zone din zăcământ neexploatate şi protejarea, în acest fel, a
localităţii sau a altor obiective de la suprafaţă.
Partea din rezerve/resurse care nu se exploatează se numeşte pilier de siguranţă, iar
zona de la suprafaţă a cărei stabilitate este asigurată prin neexploatarea pilierului de
siguranţă, se numeşte perimetru de protecţie.
În imaginea de mai jos (fig. 10.2) este prezentat un ortofotoplan cu municipiul Petroşani,
în care pot fi văzute:
- conturul fostelor perimetre miniere (linie punctată), de dinainte de apariţia Legii
Minelor din 1997. Aici au funcţionat minele Dâlja (vest) şi Petrila Sud (est), unde au
rămas încă resurse importante de cărbune, motiv pentru care restricţiile de construire,
impuse înainte de 1990, nu au fost ridicate;
- conturul zonei de protecţie a municipiului Petroşani (linie întreruptă), protejată
prin pilieri de siguranţă instituiţi pe stratele de huilă exploatabile din zonă. Coincide cu
trupul principal de intravilan al Petroşaniului, fiind o zonă fără restricţii de construire;
- conturul perimetrului de exploatare Livezeni (linie-punct), mină activă.
Perimetrul de exploatare este tăiat în două părţi de perimetrul de protecţie al

104
 municipiului. Zona aflată în afara zonei de protecţie este afectată de restricţii de
construire definitive.

Fig. 10. 2. Ortofotoplan al municipiului Petroşani (linia punctată – limita perimetrelor miniere, linia-punct – limita
perimetrului de exploatare Livezeni, linia întreruptă – perimetrul de protecţie al municipiului)

10.2. Pilieri de siguranţă

Aşa cum s-a arătat mai sus, pilier de siguranţă reprezintă, conform Legii Minelor, acea
„parte din rezervele/resursele minerale care nu se extrage într-o anumită perioadă sau
permanent şi în care nu se execută lucrări, în scopul protejării lucrărilor miniere din subteran
sau de la suprafaţa perimetrului de exploatare, a malurilor apelor sau a altor obiective de la
suprafaţă”. Ansamblul de obiective de la suprafaţă p,entru a căror siguranţă se instituie
pilierul, este încadrat în aşa-numitul perimetru de protecţie, a cărui formă rezultă prin trasarea
unei linii poligonale închise pe la exteriorul obiectivelor de protejat, la o anumită distanţă faţă
de acestea. Zona exterioară obiectivelor se numeşte bermă de siguranţă şi extinderea ei este
reglementată prin norme.
Pentru determinarea formei şi a poziţiei pilierului de protecţie, se folosesc nişte plane
înclinate, care trec prin laturile perimetrului de protecţie. Unghiurile de înclinare ale planelor
sunt stabilite prin norme tehnice, pentru fiecare perimetru de exploatare în parte. Valorile
acestor înclinări au fost determinate prin utilizarea rezultatelor cercetărilor topografice
efectuate pe perioade lungi de timp. Intersecţiile dintre planele înclinate şi corpul de
zăcământ determină laturilor pilierului de siguranţă.
Decizia instituirii pilierilor de siguranţă este luată de către ANRM, în baza unor
documentaţii realizate de entităţile care asigură servicii de proiectare operatorilor minieri. În
luarea deciziei se pun în balanţă importanţa şi valoarea obiectivelor de protejat şi volumul
resurselor imobilizate în pilier.
În oraşele situate în zone miniere este obligatoriu ca pentru trupul principal de intravilan
să fie instituit pilier de protecţie, în afara situaţiilor, destul de rar întâlnite, menţionate la
subcapitolul precedent – adâncime de siguranţă sau metode de exploatare cu efecte de
deformare a suprafeţei controlate.
Pentru orice extindere a intravilanului într-o zonă cu resurse minerale identificate, chiar
dacă exploatarea nu este operaţională, trebuie iniţial să fie instituit un pilier de siguranţă.
Documentaţiile pentru instituirea pilierilor se întocmesc în conformitate cu Normele
privind protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor de cărbuni şi şisturi combustibile,
elaborată de fosta Inspecţie de Stat Geologică Minieră a fostului Minister al Geologiei, în 1985

105
– Anexa VI, Instrucţiuni privind delimitarea şi evidenţa pilierilor de siguranţă pentru protecţia
suprafeţei şi lucrărilor miniere în bazinele carbonifere.
În conformitate cu Instrucţiunile, documentaţiile pentru instituirea pilierilor de siguranţă
sunt alcătuite din:
- memoriu tehnic;
- un plan al perimetrului de exploatare scara 1:25.000 cu amplasamentul tuturor
perimetrelor de protecţie;
- un plan de detaliu scara 1:1000 – 1:5000 indicând toate obiectivele de protejat din
cadrul perimetrului de protecţie în cauză;
- fişa pilierului, conform modelului prezentat în fig. 10.3.
Fişa pilierului de siguranţă este documentul cel mai sintetic, care oferă informaţii privind
denumirea pilierului, obiectivele de protejat şi categoria de stabilitate în care acestea se
încadrează, elementele geometrice în baza cărora s-a determinat poziţia pilierului de
siguranţă, rezervele imobilizate şi coordonatele topografice ale perimetrului de protecţie.

Fig. 10. 3. Fişa unui pilier de siguranţă

106
10.3. Prognozarea şi monitorizarea deplasărilor şi
deformaţiilor terenului în zone miniere

Lucrările de exploatare minieră presupun excavarea unor volume importante de

substanţă minerală, care este transportată la suprafaţă, unde urmează a fi valorificată. În
funcţie de tehnologia folosită, golurile rămase în scoarţa terestră sunt rambleate, într-o
proporţie mai mică sau mai mare, sau sunt închise prin prăbuşirea dirijată a rocilor din
acoperişul direct. Indiferent de soluţia adoptată, echilibrul natural iniţial al rocilor este deranjat,
tendinţa de restabilire a echilibrului provocând mişcarea rocilor începând cu cele din
imediata apropiere, concomitent cu apariţia de forţe de întindere sau compresiune. Este
iniţiat astfel un proces complex de fisurare, rupere şi tasare care antrenează, în general, întreg
pachetul de roci până la suprafaţă, producând aşa-numita albie de scufundare. Fenomenul
este cunoscut sub numele de subsidenţă sau scufundare.
Amplitudinea fenomenelor depinde de grosimea, adâncimea şi înclinarea stratelor
exploatate, metoda de exploatare folosită, tehnologia de rambleere, tectonica, configuraţia
reliefului din zonă etc. Valorile scufundărilor pot reprezenta între 20 şi 90% din grosimea
exploatată, fiind mai mari în zona mediană a albiei de scufundare şi mai mici la extremităţi.
Înclinarea, forţele de întindere şi compresiune, care sunt fenomenele cele mai periculoase
pentru stabilitatea construcţiilor, sunt mai mari în zonele marginale ale albiei de scufundare şi
au valori minime în centru.
În fig. 10.4. este prezentat schematic, într-o secţiune transversală, fenomenul de
subsidenţă care are loc în urma exploatării, între punctele A şi B, a unui strat de grosime g,
aflat la adâncimea H, având o înclinare a. Se formează albia de scufundare între punctele
A’ şi B’, cu zonele periculoase – cu înclinări şi deformaţii orizontale maxime – pe segmentele
A’i şi B’i.

Fig. 10. 4. Propagarea influenţei exploatării miniere subterane la suprafaţă

Urmărirea sistematică a fenomenului de subsidenţă în ţările cu tradiţie minieră a permis

fundamentarea unor teorii şi modele care descriu cu o acurateţe ridicată mecanismul de
producere a procesului de deplasare şi deformare a rocilor sub influenţa exploatării subterane.
Astfel este posibilă realizarea unor prognoze, dar şi dirijarea modului de manifestare a
fenomenului, prin utilizarea unor tehnologii, metode şi programe de lucru adecvate. Acest
lucru are o importanţă evidentă pentru politica urbanistică a zonei, permiţând o planificare
corectă a activităţilor de dezvoltare.

107
 Fig. 10. 5. Zona de subsidenţă a minei Velenje – Slovenia

La fel de importantă este şi monitorizarea fenomenului pe toată perioada de

exploatare şi după încetarea acesteia, până la încetarea deplasărilor. În fig. 10.5. este
prezentată o imagine a zonei de subsidenţă Velenje, situată în partea de nord-vest a oraşului
cu acelaşi nume. Se poate observa prezenţa a trei lacuri de subsidenţă. Cele mai mari sunt
lacurile Sostanjsko şi Velenjsko, primul aflat la 250 metri nord faţă de termocentrala Sostanj şi
incinta principală a minei Velenje, al doilea în imediata apropiere a oraşului, fiind amenajat şi
inclus în circuitul turistic. Al treilea lac, denumit Skale, este situat la estul lacului Velenjsko.

Fig. 10. 6. Lacul Sostanjsko, aflat la 250 metri de termocentrala Sostanj

Mina Velenje este una din cele mai importante mine de cărbune din Europa, care
exploatează un unic strat orizontal, cu o grosime de cca. 100 metri, sedimentat la cca. 500
metri adâncime.

108
 Fig. 10. 7. Plan de situaţie şi secţiune longitudinală prin lacurile de subsidenţă

În zonă există o veche staţie de monitorizare a subsidenţei, cu peste 300 de puncte,

măsurătorile şi procesarea datelor fiind realizate în colaborare de departamentul de
topografie al minei, împreună cu Universitatea din Ljubljana. Poziţia punctelor reţelei de
monitorizare se realizează cu ajutorul GNSS, combinat cu măsurarea adâncimii celor două
lacuri cu un sonar Reason Sound 110, în combinaţie cu un receptor GNSS.
Urmărirea fenomenului de subsidenţă permite o bună cunoaştere a efectelor produse
la suprafaţă de exploatarea subterană, care este esenţială pentru planificarea şi optimizarea
reabilitării zonelor degradate şi pentru refacerea acestora la starea iniţială.

109
 BIBLIOGRAFIE

1. M. Enache, Urbanismul britanic contemporan, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979;

2. JL Harouel, Istoria Urbanismului, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001;

3. T. O. Gheorghiu, Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana (Elemente de istorie şi

morfologie, protecţie şi integrare), Editura Eurobit, 2008

4. J. Morand-Deviller, Droit de l’urbanisme, Ed. Estem, 2000, http://www.atangana-eteme-

emeran.com/spip.php?article8205

5. V. Mionel, Tipologia segregării geografice în mediul urban, Geographia Napocensis, anul

VII, nr. 1, 2013

6. V. Vert, Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Universitatea de Vest din Timişoara, 2000

7. * * *, Carta Europeană a Urbaniştilor - Amsterdam, 1985,

http://www.rur.ro/carta_amsterdam.pdf

8. * * *, Noua Cartă de la Atena 2003 - Viziunea Consiliului European al Urbaniştilor

asupraOraşelor din secolul al XXI-lea, http://www.rur.ro/carta_atena.pdf

9. * * *, Carta de la Leipzig pentru orase europene durabile 2007,

http://www.rfsustainablecities.eu/IMG/pdf/leipzig-charta-adr-ro_cle617956.pdf

10. * * * , Legea nr. 350/2001 din 06/07/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul,
Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 10/07/2001

11. * * *, Legea nr. 289/2006 din 07/07/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, Monitorul Oficial, Partea I nr. 606 din
13/07/2006

12. * * *, Hotărâre nr. 525/1996 din 27/06/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de
urbanism, Monitorul Oficial, Partea I nr. 149 din 16/07/1996
13. * * * , Ghid privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al Planului Urbanistic
General. Reglementare tehnică, Indicativ: GP038/99, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului, 1999;

14. * * * , Ghid privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al Planului Urbanistic Zonal.

Reglementare tehnică, Indicativ: GM-010-2000, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului, 2000;

15. * * * , Ghid privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al Planului Urbanistic de

Detaliu. Reglementare tehnică, Indicativ: GM-009-2000, Ministerul Lucrărilor Publice şi
Amenajării Teritoriului, 2000;

16. * * * , Ghid privind elaborarea şi aprobarea Regulamentelor Locale de Urbanism.

Reglementare tehnică, Indicativ: GM-007-2000, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării
Teritoriului, 2000;

110
17. * * * , Ghid privind identificarea şi monitorizarea alunecărilor de teren şi stabilirea soluţiilor
cadru de intervenţie, în vederea prevenirii şi reducerii efectelor acestora, pentru siguranţa în
exploatare a construcţiilor, refacerea şi protecţia mediului, Indicativ G006-97, Ministerul
Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, 1997

18. * * *, Planul Urbanistic General al municipiului Bucureşti,

http://www.pmb.ro/servicii/urbanism/pug/pug.php;

19. * * *, Planuri Urbanistice Zonale şi de detaliu, aprobate de CGMB,

http://www.pmb.ro/servicii/urbanism/puz/puz.php;

20. * * *, PUG Timişoara 2012,

http://www.primariatm.ro/index.php?meniuId=2&viewCat=3257;

21. * * *, PUG Cluj-Napoca 2012,

http://www.primariaclujnapoca.ro/urbanism/regulament-PUG.html

111