Intervenţionism statal vs liberalizare economică în teoria de tip

keynesian. Criza economică actuală și provocările ei

Alina-Petronela Haller
Grant Recipient
PhD. Researcher
Romanian Academy Iasi Branch

Abstract
In this work we wish to present the keynesian doctrine which give the state an active role on the
market. From the idea of full liberalizatino of the market, it returned to the mixed economy that involves, as
Keynes proposed, the state and the market, like the main agents of economy.

Acknowledgement
This paper is supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources
Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian
Government under the contract number POSDRU ID 56815

Intervenţionism statal vs liberalizare economică

Ideea de implicare a statului în viaţa economică nu este de factură recentă, din
potrivă. Despre rolul statului în economie s-a vorbit încă din perioada antică, dovadă
stând primele mărturii despre economie datând încă din anii 490-429 î.Ch., Pericle făcea
referire la statul protector al celor săraci. Platon şi Aristotel au pledat, la rândul lor,
pentru intervenţionism statal, cu scopul de a le fi satisfăcute oamenilor trebuinţele vitale,
fără limite sau control atâta timp cât interesele colectivităţii trebuie să fie superioare celor
individuale. Statul antic era intens reglementat, iar încălcarea legilor era sancţionată prin
amendă, sechestru, privare de libertate şi chiar pedeapsa cu moartea. Sursele de venit ale
statului antic erau constituite din impozite, ofrande, taxe impuse unor activităţi cum ar fi
transportul sau justiţia, în timp ce cheltuielile erau direcţionate în special către
întreţinerea instituţiilor publice. Exista convingerea că statul justiţiar, protecţionist şi
poliţienesc poate garanta democraţia.
În perioada evului mediu, economia a fost supusă moralei creştine, fiind rezultatul
unei gândiri de tip scolastic, moral şi chiar utopist. Intervenţia statului nu numai că era
considerată normală ci şi benefică. Cu toate că nimeni nu era subordonat statului, acesta
din urmă avea putere de decizie în ceea ce priveşte formarea preţurilor, cu scopul de a
stabili ,,preţul just" (care să nu prejudicieze nici interesele cumpărătorului nici pe ale
vânzătorului), interzicea împrumutul cu dobândă, aceasta din urmă fiind considerată un
câştig ilicit, discordant cu cerinţele morale creştine. În general, statul trebuia să caute
soluţii la problemele economice respectând principiile creştine şi morale.
Odată cu mercantilismul, lucrurile se schimbă vizibil. Curentul în sine (cel mai
lung curent de gândire economică ce a dominat trei secole) s-a născut ca o formă de
revoltă, o reacţie, la realitatea evului mediu. De la o concepţie dominată de moralitate s-a
trecut la una dominată de ideea înavuţirii cu orice preţ. Însuşi mercantilismul timpuriu
(spaniol), a avut scop declarat îmbogăţirea statului prin achiziţia de metale preţioase şi o
politică comercială puternic protecţionistă la import, astfel încât balanţa comercială să fie
menţinută puternic excedentară. Statul, în mercantilismul de mijloc (manufacturier), avea
rolul de a sprijini manufacturile (industria era considerată, de data aceasta, principala
sursă de îmbogăţire, mai ales în Franţa), de a prohibi importul şi a stimula exportul de
produse manufacturate dar nu şi cel de cereale pentru a evita foametea. În ultima perioadă
mercantilistă, (mercantilismul comercial caracteristic Angliei), statul avea rolul de a
sprijini comerţul prin măsuri apte de a menţine excedentul comercial. Pe parcursul
întregii perioade mercantiliste, economia era percepută ca fiind rezultatul artei de a
guverna, talentului statului de a impune măsuri protecţioniste astfel încât balanţele
comerciale să-şi menţină excedentele şi, de asemenea, talentului statului de a se
îmbogăţii. Un loc aparte, în perioada mercantilistă, îl au concepţiile utopicilor potrivit
cărora statul are rolul de a satisface trebuinţele comunităţii făcând abstracţie de nevoile
individuale (un stat de tip comunist), trebuie să se asigure că toate bunurile sunt comune
şi repartizate după nevoi, muncile grele sunt, de altfel şi cele mai onorabile şi trebuie
distribuite în mod egal, toată lumea trebuind să muncească patru ore, iar restul timpului
valorificat în mod recreativ (scris, citit, jocuri), iar nesupunerea faţă de lege este
pedepsită în mod public chiar prin pedeapsa cu moartea. Pentru moralişti, statul are rolul
de a crea o societate bazată pe frică, de a supraveghea respectarea contractelor,
proprietatea privată şi libertatea individuală. În concepţia acestora, veniturile statului
trebuie să se constituie din impozite, taxe şi amenzi şi să fie destinate în special,
întreţinerii instituţiilor publice.
Odată cu apariţia şcolii fiziocrate, gândirea economică a devenit dominată de
ordinea naturală, cea dorită de Dumnezeu. Laisser fair - ul presupune libertatea
indivizilor de a alege liberi, fără constrângeri, ceea ce este mai avantajos pentru ei. Statul
are rol minim, să vegheze asupra respectării libertăţii şi proprietăţii individului şi să
pedepsească pe cei care o încalcă. Expresia laissez - faire (laissez faire, laissez passe, le
monde va de lui même) a fost folosită pentru prima dată în perioada fiziocrată1 făcându-se
referire directă la neimplicarea statului în economie. Statul fiziocrat se identifică cu
suveranul şi are rolul de a apăra şi garanta ordinea naturală şi proprietatea privată, de a
construi şi întreţine infrastructura de drumuri, canale, poduri. Statul fiziocrat îşi susţine
activităţile din venituri provenite din impozitele percepute producţiei agricole. Fiziocraţii
au fost precursorii ştiinţei economice de sorginte liberală. Odată cu perioada clasică
analiza economică prinde contur, ideile sunt mult mai bine definite şi mult mai complexe,
iar viziunea despre rolul statului se schimbă, la rândul ei, în funcţie de noile realităţi
sociale şi economice. Clasicismul revoluţionează pe trei paliere: economic, juridic şi
politic. Condiţia esenţială pentru realizarea echilibrului economic este libertatea pieţei.
Schimburile au la bază diviziunea complexă a muncii, proprietatea privată şi libera
iniţiativă. Statul este risipitor, încurajând prin regulile sale şi legislaţie risipa şi scăderea
productivităţii. Piaţa are, din punctul de vedere al clasicilor, capacitate de autoreglare cu
ajutorul, bineînţeles, al ,,mâinii invizibile" în timp ce rolul statului este minimal:
legislativ, de apărare a societăţii, să iniţieze şi să întreţină lucrări publice, să garanteze
proprietatea privată şi să asigure libertatea comerţului. Cu toate că viziunea clasicilor
poate fi redusă succint la cele mai sus prezentate, din rândul economiştilor timpului s-au
detaşat câţiva a căror idei nu corespundeau celor general valabile, şi ne referim aici la
concepţiile socialiştilor. Fără să maximizeze rolul statului în economie, Keynes a propus
o teorie diferită de cea clasică liberală odată cu intrarea în Marea Depresiune economică a
anilor 1929-1933, ce s-a dovedit pe deplin validă şi care, se pare, îşi dovedeşte eficienţa
şi acum, reprezentând speranţa ieşirii din actuala recesiune economică mondială.

Criza economică și provocările ei: revine teoria de tip keynesian?

Doctrina keynesistă presupune, printre altele, ideea de reconsiderare a locului şi
rolului statului în economie. Statul trebuie să devină un agent activ şi eficient,
coordonator al procesului decizional la nivel macroeconomic. Activitatea statului este

1
se pare că Vincent de Gournay, prietenul lui A. R. Turgot, foloseşte sintagma ,,laisser faire, laissez passe,
le monde va de lui même" prima dată în anul 1736, ulterior rămânând emblema liberalismului economic
necesar a fi subordonată iniţiativei private şi interesului general. Keynes a prezentat o
nouă faţă a liberalismului clasic adaptată economiei anilor 1930.
Keynes, prin reconsiderarea rolului statului, şi-a plasat analiza la nivel
macroeconomic. Obiectivul pe care acţiunea statului trebuie să-l urmărească este
bunăstarea generală, bază a creşterii economice şi mod de depăşire a recesiunii anilor
’29-’33. Factorii psihologic şi sociologic joacă, la rândul lor, un rol important. Echilibrul
macroeconomic poate fi asigurat prin ocuparea deplină a forţei de muncă2 ce nu poate fi
asigurată decât prin intervenţia directă a statului.
Keynes operează cu variabile macroeconomice de tipul: venit naţional, economii
totale, consum total, cerere agregată, ocupare totală, spre deosebire de clasici a căror
analiză s-a concentrat mai ales pe relaţia salarii-preţuri.
Inspirat de situaţia economică a Angliei şi de recesiunea mondială a anilor ’29-
’33. Keynes a găsit soluţia pentru echilibrul macroeconomic: statul trebuie să asigure
ocuparea mâinii de lucru şi repartizarea echitabilă a veniturilor deoarece economia se
confruntă cu o carenţă a cererii efective şi cu o lipsă acută de bani, iar cererea efectivă
este direct corelată cu gradul de ocupare a forţei de muncă.
Intervenţia statului se face şi prin ,,angajarea în lucrări publice a unui număr dat
de persoane" deoarece ,,va avea un efect mult mai mare asupra ocupării agregate la
momentul la care există şomaj sever, decât va avea mai târziu, când se apropie starea de
ocuparea deplină" [Keynes, p 190]. Lucrările publice, deşi pot avea o utilitate relativă,
sunt necesare în perioadele de şomaj sever chiar dacă efectul va fi diminuarea costurilor
cu ajutorul de şomaj, asta deoarece nu întotdeauna creşterea ocupării poate fi asigurată
prin creşterea investiţiilor.
Cererea agregată, pentru consum şi investiţii, se raportează la oferta agregată, iar
rezultatul poate să corespundă sau nu situaţiei de ocupare deplină.
Mecanismul propus de Keynes este relativ simplu: ocuparea depinde de consum şi
investiţii (cererea efectivă sau agregată), care este satisfăcută în funcţie de venitul global,
adică cel obţinut prin vânzarea producţiei pe piaţă (oferta efectivă sau agregată). Partea

2
presupune o rată a şomajului de 3-4%, considerată normală (este şomaj de tip voluntar), de natură să
asigure mobilitatea în economie.
excedentară a venitului peste consum reprezintă un reziduu păstrat sub formă de
economii care, în final, vor fi redirecţionate câtre investiţii, deci vor fi consumate3.
Venitul nu este singurul determinant al consumului ci este cel mai important.
Consumul depinde şi de factori subiectivi4 şi de factori obiectivi5.
Înclinaţia spre investiţii, depinde, din punctul lui Keynes de vedere, de doi factori,
eficacitatea marginală a capitalului6 şi rata dobânzii7, şi este strâns corelată cu preferinţa
pentru lichiditate şi masa monetară existentă în economie. Preferinţa pentru lichiditate şi
cantitatea de bani sau masa monetară au influenţă asupra ratei dobânzii în sensuri
contrarii: creşterea masei monetare determină scăderea preţului banilor (a ratei dobânzii)
după cum creşterea preferinţei pentru lichiditate determină creşterea preţului banilor (a
ratei dobânzii)8. Keynes consideră că eficacitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii,
nu numai că sunt sugestivi, dar se şi influenţează reciproc, iar pentru menţinerea
înclinaţiei marginale spre investiţii este important ca eficacitatea marginală a profitului
(rata sperată a profitului) să fie superioară ratei dobânzii, iar acest lucru nu este altfel
posibil decât prin facilitarea creditului ca urmare a măsurilor statului de a realiza o
emisiune suplimentară de bani, deci de creştere a masei monetare, cu riscul creşterii
inflaţiei.
Keynes propune:
- ca politică economică care se doreşte cu sorţi de izbândă să facă din deplina
ocupare a forţei de muncă principala prioritate deoarece aceasta reprezintă

3
Cef.= C+I Y = C+I
} } I=E
Y = C ef Y = C+E
I=E reprezintă ecuaţia fundamentală a echilibrului keynesian, unde I=investiţii; S=economii; Cef = cererea
efectivă; Y = venitul; C = consumul.
4
factorii subiectivi determină opt mobiluri de stimulare a economisirii (prudenţa, prevederea, calculul,
setea de propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia) şi şase de stimulare a consumului
(satisfacţia, miopia, generalitatea, nechibzuinţa, ostentaţia, risipa).
5
factorii obiectivi principali sunt: nivelul preţurilor, nivelul ratei dobânzii, modificările raporturilor de
schimb între bunurile prezente şi viitoare, modificările politicii fiscale etc.
6
rata sperată a profitului ce va fi obţinut ca urmare a punerii în funcţiune a investiţiilor realizate.
7
preţul plătit ca urmare a utilizării unui capital, o anumită perioadă de timp, celui care în prealabil a
renunţat la lichiditate.
8
reciproca este valabilă, de asemenea: o scădere a masei monetare din circulaţie scumpeşte preţul banilor
(rata dobânzii creşte), în timp ce scăderea preferinţei pentru lichiditate ieftineşte banii (rata dobânzii
creşte). În funcţie de obiectivele urmărite la un moment dat, se iau măsuri de politică economică într-o
direcţie sau alta. Statul nu poate lua, concomitent, prin politica sa monetară, decizii de creştere a masei
monetare şi a preferinţei pentru lichidităţi sau de scădere a acestor doi indicatori.
 garanţia utilizării eficiente şi raţionale a celorlalte resurse. Singura modalitate
de a elimina şomajul este intervenţia statului pentru a stimula cererea efectivă
în ambele sale componente: consum şi investiţii.
- în condiţiile în care, creşterea economică susţinută-stabilitatea preţurilor-
eradicarea şomajului involuntar, trioul liberalismului clasic nu mai are
valabilitate în condiţiile anilor 1929-1933, statul trebuie să intervină în
economie cu scopul de a ajuta sectorul privat în controlul forţelor pieţei şi de a
lua decizii acolo unde piaţa îşi dovedeşte limitele.
Statul se implică, cu preponderenţă, în construcţia de locuinţe, crearea şi
întreţinerea infrastructurii de drumuri, educaţie, sănătate, protecţie socială şi securitate.
În atribuţiile statului intră conceperea şi aplicarea măsurilor de politică
economică, în special, cu scopul stimulării cererii efective, atât publice cât şi private, mai
ales sub forma investiţiilor. Keynes subliniază necesitatea descurajării economisirii şi
încurajării investiţiilor, inclusiv prin finanţarea acestora din surse proprii sau/şi
împrumuturi. Productivitatea investiţiilor este mai puţin importantă. Ceea ce prezintă
interes este efectul de multiplicare al investiţiilor9 prin creare de locuri de muncă. Statul
trebuie să acţioneze, în primul rând, asupra factorilor care le influenţează, adică
eficacitatea marginală a capitalului şi rata dobânzii. Dacă rata sperată a profitului este o
variabilă dependentă, statul poate recurge la măsuri de micşorare a ratei dobânzii, prin
măsuri de politică monetară expansionistă de natură să stimuleze lichiditatea, printr-un
credit facil şi ieftin, şi astfel investiţiile.
Toate ,,drumurile" spre principalul obiectiv de politică economică, ocuparea
totală, trebuie supravegheate îndeaproape de către stat. Nicio măsură de politică
economică de natură să resoarbă şomajul nu poate fi o consecinţă a autoreglării pieţei, iar

9
Principiul multiplicatorului a fost folosit pentru prima dată în teoria economică de către R.F.Kahn, în
1931, dar cel care l-a generalizat a fost Keynes: ,,atunci când există o creştere a investiţiilor agregate,
venitul va creşte cu o cantitate de k ori mai mare decât creşterea investiţiilor" [Keynes, p. 178].
Multiplicatorul investiţiilor reprezintă suma efectelor de antrenare pe care le generează în lanţ o variaţie
iniţială a investiţiei asupra activităţilor din economie. Principiul multiplicatorului pune în evidenţă efectul
variaţiilor investiţiilor asupra venitului şi consumului. Există şi o relaţie de influenţă inversă: variaţia
consumului, a cererii agregare, ca urmare a modificării venitului sau acţiunii altor factori, are efecte
importante asupra mărimii investiţiilor, cu consecinţe multiple asupra evoluţiei întregii economii naţionale.
Această relaţie este evidenţiată de principiul acceleratorului. De accelerator s-a ocupat pentru prima dată în
teoria economică A. Aftalion într-o analiză a mecanismelor crizelor economice. Acceleratorul a mai fost
studiat, printre alţii, de J. M. Clark, S. Kuznetz, R.F. Harrod, P.A. Samuelson, în timp ce lui Keynes i se
reproşează faptul ca a neglijat din analiza sa principiul acceleratorului. [Ignat, pp. 331-332]
implicarea statului nu este dăunătoare atâta timp cât nu există niciun sistem în care statul
să se implice total în viaţa economică. Din punctul lui Keynes de vedere, nu proprietatea
instrumentelor de producţie este importantă pentru stat. Acesta trebuie să determine
cantitatea de resurse şi recompensa de bază pentru posesorii lor. Mecanismele teoriei
clasice nu se verifică în economia reală. Dar, dacă controlul statului ar reuşi să stabilească
un volum agregat al producţiei care să corespundă ocupării totale, atunci teoria clasică îşi
revine în drepturi.
,,De aceea, în timp ce lărgirea funcţiilor guvernului, având sarcina de a ajusta
propensitatea spre consum la stimularea investiţiilor şi invers, i-ar părea unui publicist a
secolului XIX-lea sau unui bancher american contemporan a fi o încălcare teribilă a
individualismului eu, dimpotrivă, o apăr ca fiind atât singurul mod posibil de a evita
distrugerea formaţiunilor economice existente în totalitate cât şi condiţia pentru
funcţionarea cu succes a iniţiativei individuale" [Keynes, p.p. 452-453].
Statul, din perspectivă keynesistă, intervine în primul rând pentru a rezolva
problema ocupării, iar şomajul este, întotdeauna, asociat cu individualismul capitalist.

Concluzii:
Keynes este de părere că, cele mai mari greşeli, la ora actuală, sunt eşecul în
privinţa asigurării adecvate a locurilor de muncă şi distribuţia inechitabilă a avuţiei şi
veniturilor cu toate că, unele progrese au fost realizare, începând cu sfârşitul secolului
XIX prin taxarea indirectă (taxa pe venit, suprataxa, taxa pe moştenire).
Voinţa comună, încorporată în politica statului, direcţionată spre stimularea
investiţiilor permite resorbţia şomajului prin stimularea creării de locuri de muncă.
Înclinaţia spre consum are tendinţa firească de a creşte atunci când rata dobânzii scade
astfel încât ocuparea totală va fi asigurată cu o rată a acumulării superioară.
Influenţa singulară a politicii monetare asupra ratei dobânzii nu poate asigura o
rată optimă a investiţiilor însă acestea reprezintă cheia asigurării ocupării totale.
Economia, în viziune keynesistă, suferă de o carenţă a cererii agregate, lipsă care
duce la şomajul involuntar. Dacă ar exista un automatism prin care piaţa ar compensa
insuficienţa cererii ar acţiona mult prea lent, iar efectele ar fi greu de suportat. Spre
deosebire de piaţă, politicile economice concepute, aplicate şi controlate de către stat cu
scopul stimulării cererii au efect în privinţa resorbţiei şomajului. Stimularea consumului
şi investiţiilor, printr-un mixt de măsuri fiscale, de politică bugetară şi monetară, creează
cadrul prielnic echilibrării pieţei muncii, cât mai aproape de situaţia de deplină ocupare a
forţei de muncă (rata şomajului de 3-4%). Creşterea ofertei de bani, prin decizii de
politică monetară, este o măsură insuficientă pentru a determina sectorul privat să
cheltuiască mai mult. Statul trebuie să-şi sporească cheltuielile cu scopul de a stimula
cererea şi creşterea numărului de locuri de muncă.
Până la apariţia Teoriei generale a mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
şomajul a fost considerat o problemă complexă, greu de soluţionat. O soluţie poate fi
înlocuirea pieţei cu controlul statului. Keynes a afirmat contrariul, revoluţionând, după
unii, gândirea economică, demonstrând că şomajul are o cauză simplă, insuficienţa
cererii, şi un cumul de soluţii pe măsură, politici fiscale, monetare şi bugetare
expansioniste. Piaţa şi statul coexistă, completându-se reciproc. Fiecare are rolul său bine
determinat. Piaţa nu este îngrădită cu nimic. În perioadele de recesiune economică, gradul
de intervenţie a statului va creşte cu scopul impulsionării activităţii şi reluării tendinţei
ascendente. Odată restabilit echilibrul, statul îşi va diminua gradul de intervenţie. Piaţa şi
statul au aceleaşi obiective, ceea ce face ca orice acţiune întreprinsă să nu fie privită cu
scepticism şi să facă din stat un salvator al economiei ori de câte ori piaţa devine
neputincioasă, dovedindu-şi limitele în ceea ce priveşte asigurarea echilibrului
macroeconomic.

Bibliografie:
1. Brăilean T., Politici economice conjuncturale, Editura Junimea, Iaşi, 2006;
2. Haller, A.P., Exporturile-factor de dezvoltare şi creştere economică, Editura
Performantica, Iaşi, 2008;
3. Ignat I. (coord.), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
4. Keynes, J.M., Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a
banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009.