Mineralogie 1 C4 C5 - Apopei PDF

Tematica
• Curs 1 - 3
– Subiectul și istoricul mineralogiei
– Bazele cristalochimice ale mineralogiei
• Curs 4 - 6
– Proprietățile fizice ale mineralelor
• Evaluare I
2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 1

PROPRIETĂŢILE FIZICE
ALE MINERALELOR

Proprietățile fizice ale mineralelor
• Morfologice • Optice
– Forma – Luciul
– Habitusul – Transparența
– Conturul – Culoarea
• Mecanice – Urma
– Duritatea – Luminiscența
– Clivajul – Irizațiile
– Spartura • Alte proprietăți
– Greutatea specifică /
Densitatea
– Proprietăți electrice
– Proprietăți termice
– Proprietăți magnetice
– Radioactivitatea

I. Morfologia mineralelor. Forma şi habitusul
Morfologia sau aspectul exterior al mineralelor depinde

de foarte mulţi parametri, dintre care amintim structura
internă, temperatura, presiunea, compoziţia chimică, rata
de nucleere şi creştere a cristalelor etc. Cristalele pot fi
mărginite de feţe de cristal sau pot avea un contur
neregulat. Din acest punct de vedere, al suprafeţei
exterioare, cristalele pot fi:
- euhedrale (idiomorfe) – fețe de cristal;

- anhedrale (xenomorfe) – contur neregulat;
- subhedrale (hipidiomorfe) – mărginite parţial de
feţe de cristal.
Pirita euhedrală - FeS2

Granat anhedral – Spessartin Mn3Al2[SiO4]3

Morfologia mineralelor este exprimată prin formă şi habitus.
Forma se referă numai la poliedrele cristaline şi reprezintă de
fapt forma cristalografică. Denumirea formei este dată, cel mai
adesea, de numele formei geometrice. Exemple: cub, octaedru,
tetraedru, prismă, piramidă, bipiramidă, romboedru şi altele. În
cazul formelor geometrice comune mai multor sisteme
cristalografice, la numele formei geometrice se adaugă şi cel al
sistemului cristalografic (dacă poate fi dedus prin observaţii
macroscopice sau microscopice). Exemple: prismă tetragonală,
prismă trigonală, prismă rombică, trapezoedru cubic, trapezoedru
tetraedric.
Un mineral aparţinând unui anumit sistem cristalografic nu va
prezenta forme aparţinând exclusiv altor sisteme cristalografice.
De exemplu, calcitul va prezenta forma de romboedru dar nu va
prezenta forme aparţinând, de exemplu, sistemelor cubic sau
tetragonal (cub, octaedru, prismă tetragonală etc.).

Dodecaedru pentagonal - Pirită FeS2

Fluorit octaedric - CaF2



Prisma hexagonală – Beril Be3Al2[SiO3]6






Prisma trigonală – Cuarț SiO2



Prisma rombică – Baritina BaSO4

Prisma rombică – Baritina BaSO4

Romboedru – Calcit CaCO3

Stânga ? Mijloc ?
Dreapta ?

Habitusul reprezintă aspectul exterior al unui mineral ca
rezultat al dezvoltării spaţiale izotrope sau anizotrope.
Acesta poate fi:
• izometric; dezvoltarea sau creşterea este aproximativ

egală în toate direcţiile;
• alungit - tabular, lamelar (foios-solzos); dezvoltarea este

foarte pronunţată după două direcţii;
• aplatizat - columnar, prismatic, acicular, fibros;

dezvoltare dominantă după o singură direcţie.

Habitusul izometric este frecvent întâlnit la minerale cristalizate
în sistemul cubic (ex., pirita, galena, granatul). Există şi minerale
aparţinând altor sisteme cristalografice care prezintă habitus
izometric cum ar fi hematitul sau cuarţul trigonal.
Habitusul tabular poate fi întâlnit la minerale din orice sistem

cristalografic.
Cel lamelar este întâlnit cu precădere la minerale cu structură
stratificată de tipul filosilicaţilor (ex., mice, clorite).
Habitusul alungit este întâlnit la minerale aparţinând la diverse

sisteme de cristalizare cu excepţia sistemului cubic. La cristalele
alungite, axele de rotaţie de ordinul 3, 4 sau 6 sunt paralele cu
alungirea cristalului.

Unele minerale prezintă frecvent un anumit tip de habitus,
indiferent de condiţiile de formare. De exemplu amfibolii prezintă
habitus alungit (prismatic, acicular, fibros).
La altele, habitusul este condiţionat de geneză. Astfel, cuarţul
magmatic prezintă habitus izometric în timp ce cuarţul hidrotermal
(în special cel din geode) este prismatic.
Un tip mai deosebit de habitus este cel dendritic. Dendritele se
formează prin dezvoltarea extremă a colţurilor şi muchiilor unui
cristal, dezvoltare ce poate fi asemănată cu un fenomen fractal. Au
aspect ramificat, asemeni ramurii de copac. Cauza formării lor este
difuzia neuniformă a materialului în soluţia din care precipită
mineralul. Creşterea dendritică este caracteristică la unele metale
native depuse din soluţii hidrotermale (Au, Cu, Ag) şi la oxihidroxizii
de Mn precipitaţi pe fisuri sau fracturi.

Habitus tabular – Baritina BaSO4

Habitus tabular – Oligoclaz (Na, Ca)Al2[Si2(Si,Al)AlO8]

Habitus tabular – Wulfenit PbMoO4

Habitus lamelar – Biotit K(Mg,Fe)3[Si3AlO10](OH)2

Habitus lamelar – Muscovite KAl2[AlSi3O10](F,OH)2

Habitus prismatic – Beril Be3Al3[SiO3]6

Habitus prismatic
Turmalina Na(Li,Al)3Al6[Si6O18](BO3)3 (OH)4

Habitus lung prismatic – Actinolit
Ca2(Mg,Fe)5[Si4O11](OH)2

Habitus prismatic – Turmalina Na(Mg,Fe)3Al6[Si6O18](BO3)3 (OH)4

Habitus scurt prismatic
Turmalina Na(Mg,Fe)3Al6[Si6O18](BO3)3 (OH)4

Habitus scurt prismatic – Stibina Sb2S3

Habitus lung prismatic – Stibina Sb2S3

Habitus lung prismatic și acicular – Stibina Sb2S3

Habitus acicular – Rutil TiO2

Habitus acicular – Rutil TiO2

Habitus acicular pâslos
Aurichalcit (Zn,Cu)5(CO3)2(OH)6

Habitus botryoidal – Hematit Fe2O3

Habitus mamelonar – Malachit Cu2(CO3)(OH)2

II. Proprietăți mecanice
Clivajul şi spărtura (fractura)
Clivajul reprezintă abilitatea cristalelor de a se desface după
suprafeţe mai mult sau mai puţin plane, sub influenţa unei forţe
mecanice de impact sau presiune. Funcţie de perfecţiunea suprafeţei
de despicare, clivajul poate fi:
- perfect; suprafeţele sunt paralele, netede şi se realizează cu

uşurinţă, fiind greu de obţinut altă spărtură decât cea după planul de
clivaj (ex. micele); clivajul perfect este condiţionat de existenţa
legăturilor Van de Waals (grafitul – clivaj pinacoidal (0001)) sau a
distanţelor mari dintre planele reticulare hkl (micele, cloritele);
- bun; suprafeţele sunt ceva mai neregulate, prezintă luciu sticlos
şi se realizează cu uşurinţă (ex. calcitul);
- slab (imperfect); este evidenţiat de suprafeţe neregulate.
Planele de clivaj sunt paralele cu plane de maximă
densitate reticulară, corespunzând unor feţe de cristal reale
sau posibile. De aceea, direcţia de clivaj marchează
întotdeauna o anumită direcţie cristalografică din cristal.
De exemplu, micele au clivaj perfect după pinacoidul
bazal, adică planele de clivaj sunt paralele cu faţa de cristal
(001) care, la rândul ei, este paralelă cu axele cristalografice
X şi Y şi perpendiculară pe axa cristalografică Z.
Această explicaţie trebuie reţinută deoarece va permite
o mai bună înţelegere a unor proprietăţi optice ale
mineralelor.

Mineralele pot prezenta clivaj după una sau mai multe
direcţii. Micele au clivaj după o singură direcţie. Dintre
mineralele cu clivaj după două direcţii, menţionăm
amfibolii (110), piroxenii (110) şi feldspaţii. Dacă clivajele
sunt de aceeaşi formă (adică sunt asociate prin operaţii de
simetrie ale structurii cristaline) atunci acestea au aceeaşi
calitate iar unghiul dintre cele două direcţii de clivaj este
caracteristic, fiind utilizat pentru identificarea mineralelor.
Astfel, în secţiuni perpendiculare pe axa cristalografică Z, la
amfiboli direcţiile de clivaj formează o reţea rombică cu
unghiuri de 56o şi 124o iar la piroxeni 87o şi 93o (reţea
aparent pătratică). La albit însă, cele două clivaje sunt de
forme diferite, adică după feţele (001) şi (010). De aceea
unul este mai dezvoltat decât celălalt.
Clivajul după trei direcţii este de mai multe tipuri. Cel
mai cunoscut este cel romboedric. De exemplu, carbonaţii
comuni prezintă clivaj romboedric şi constă din trei plane
identice înclinate la circa 70o unul faţă de altul şi dispuse
simetric în raport cu axa de rotaţie de ordinul 3. Tot clivaj
după trei direcţii este şi clivajul cubic (după feţele de cub),
întâlnit doar la minerale din sistemul cubic cum este halitul.
Dintre mineralele care prezintă clivaj după 4 sau 6
direcţii menţionăm fluoritul (după faţa de octaedru –
(111)), respectiv sfaleritul, după (110) - faţa de dodecaedru
romboidal).

“Sheety” Cleavage

Multe minerale fie nu prezintă clivaj fie au clivaj foarte
slab definit. Prin lovire acestea se sparg după suprafeţe
neregulate care definesc spărtura sau fractura. Spărtură
neregulată este tipică mineralelor fără clivaj, cum este
apatitul. Fractura concoidală se caracterizează prin apariţia
unor suprafeţe netede şi curbe. Este întâlnită de exemplu, la
cuarţ şi opal.

Tenacitatea
Tenacitatea este o proprietate care se referă la reacţia

unui mineral la presare, întindere sau tăiere.
Unele minerale sunt plastice, cum sunt Au şi Cu, care
pot fi prelucrate uşor prin deformare plastică, fiind
considerate maleabile, ductile.
Altele, cum este cuarţul, supuse aceloraşi forţe de
presare sau întindere se sparg, fiind considerate casante.
A treia categorie o reprezintă mineralele care suportă
deformări elastice, cum sunt micele potasice. Acestea sunt
considerate flexibile.

Duritatea
Reprezintă gradul de rezistenţă pe care un mineral îl opune

acţiunii mecanice de penetrare sau şlefuire. Duritatea se notează cu
litera H şi este o mărime scalară. În mineralogie, cea mai uzuală este
rezistenţa la zgâriere. Un număr de 10 minerale etalon, cu durităţi
relative de la 1 la 10, alcătuiesc aşa numita scară Mohs a durităţilor
(Friedrich Mohs – mineralog austriac):
1 talc Mg3Si4O10(OH)2 6 ortoclaz, KSi3AlO8
2 gips CaSO4•2H2O 7 cuarţ, SiO2
3 calcit, CaCO3 8 topaz Al2SiO4(F,OH)2
4 fluorit, CaF2 9 corindon Al2O3
5 apatit, Ca5(PO4)3(OH,F,Cl) 10 diamant β-C
Un mineral din scara Mohs va zgâria un mineral cu duritate mai mică
şi va fi zgâriat de un mineral cu duritate superioară.
Există şi scara absolută ale durităţii. Duritatea absolută
se determină prin mai multe metode cum ar fi metoda
Seebek (zgâriere cu sclerometrul) sau metoda Rosiwal
(şlefuire). Scara absolută a durităţilor este cuprinsă între
0,01 şi 100000. De exemplu, pe scara Rosiwal, cuarţul are
duritatea 120, topazul 175, corindonul 1000 iar diamantul
100000.
Duritatea este o mărime vectorială, adică valoarea sa
variază cu direcţia cristalografică. La majoritatea
mineralelor această variaţie este nesemnificatică dar există
şi excepţii. Astfel, distenul (kyanitul) are duritatea 7 în
lungul prismei triclinice şi 4 pe direcţie perpendiculară pe
alungire (pe axa Z).

Kyanit / Disten Al2SiO5

La mineralele polimorfe, duritatea creşte cu
creşterea greutăţii specifice. Exemplu: calcit – trigonal,
G=2,72, H = 3; aragonit – rombic, G = 2,94, H = 4.
Mineralele care conţin grupe H2O au întotdeauna
duritate scăzută (1 -3).
În mod practic, determinarea durităţii relative se
face astfel:
• mineralele care se zgârie cu unghia au duritatea mai
mică de 2,5
• cele care se zgârie cu un vârf de oţel au duritatea mai
mică de 5,2
• iar cele care zgârie sticla au duritatea mai mare de
6,5.
III. Proprietăți optice
Culoarea
Culoarea unui mineral este determinată de absorbţia selectivă a unor
radiaţii luminoase monocromatice ale luminii albe. Dacă lumina albă este
transmisă de un mineral fără absorbție, acesta apare incolor.
Dacă unele unde electromagnetice din domeniul vizibil sunt absorbite
preferenţial, restul spectrului luminos este perceput ca o culoare. De
exemplu unele cristale de corindon nu absorb unde electromagnetice din
domeniul vizibil şi de aceea sunt incolore. Altele, cum sunt cele de rubin
sau safir, absorb selectiv undele luminoase care le străbat, ele fiind
colorate. Astfel, cristalele de rubin absorb preferenţial violetul şi galbenul, şi
transmit roşu, portocaliu şi albastru şi care împreună dau culoarea roşu
vişiniu. Cauzele absorbţiei sunt mai multe însă mai importante şi cu efecte
deosebite sunt tranziţiile în câmp cristalin, tranziţiile prin transfer de
sarcină electrică şi defectele de reţea. În toate situaţiile, electronii aflaţi în
stări energetice stabile interacţionează cu unde luminoase şi trec pe nivele
energetice mai ridicate.
Tranziţiile în câmp cristalin apar la cationii metalelor
tranziţionale cum ar fi Mn2+,Mn3+, Fe2+, Cr3+, Cu2+. Prezenţa acestor
cationi în reţeaua unui mineral determină apariţia culorii chiar şi la
conţinuturi extrem de scăzute, de sub 1%. De exemplu corindonul
incolor conţine doar cationi de Al3+ (Al2O3). Dacă o parte din aceşti
cationi sunt substituiţi de Cr3+ (1-2%), corindonul devine roşu închis.
Aceşti cationi, prezenţi în cantitate mică dar care determină culoarea
mineralelor se numesc pigmenţi cromofori iar culoarea respectivă se
numeşte culoare allocromatică.
Există şi minerale în care cationii metalelor tranziţionale
constituie cationi principali, cum este cazul almandinului sau olivinei.
Culorile acestor minerale (roşu, respectiv verde) se datorează tot
tranziţiilor în câmp cristalin ale electronilor Fe2+, însă acesta nu mai
este pigment cromofor. În această situaţie culoarea mineralului este
idiocromatică.

Tranziţiile cu transfer de sarcină electrică sau tranziţiile
orbitalilor moleculari apar atunci când un electron delocalizat sare
de la un cation la altul şi prin aceasta se modifică orbitalii de legătură.
De exemplu Fe2+ trece, prin pierderea unui electron, în Fe3+ și invers
modificându-şi astfel şi orbitalii moleculari. Tranziţiile orbitalilor
moleculari poate apărea şi în cazul transferului unui electron între
cationi vecini diferiți.
Exemple:
Fe2+ ↔ Fe3+ >> culoarea albastră (safir, kyanit, glaucofan,
cordierit)
Fe2+ + Ti4+ ↔ Fe3+ + Ti3+ - albastru intens (safir).

La unele minerale, culoarea este datorată unor defecte
structurale, cele mai comune fiind vacanţele structurale şi
impurităţile. Acestea constituie aşa numitele centre de culoare.
De exemplu, în reţeaua fluoritului unii anioni F- pot lipsi
(vacanţe structurale). Locul lor poate fi ocupat de electroni
liberi care pot exista în mai multe stări de energie. Tranziţiile de
la o stare la alta, impusă de absorbia unor unde
electromagnetice din domeniul vizibil, determină apariţia
culorii.
În afară de absorbția preferențială a luminii, culoarea
mineralelor mai poate fi determinată și de incluziuni.
La silicaţii feromagnezieni, raportul Mg/Fe determină
culoarea mineralului. Astfel la valori mari ale raportului
culoarea este verde iar la valori mici (conţinut ridicat în Fe2+),
culoarea este verde brună sau roşie.
Cuarț, varietatea Chrysoprase
Culoarea verde –
incluziuni de clorit,
uneori și de minerale de
Ni

Cuarț alb
• Molecule de
apă

Cuarț roz
• Incluziuni de
ace fine de rutil

Cuarț, varietatea Jasp
• Incluziuni de hematit

Reminder
Kurt Nassau (1978) - The origins of color in minerals.

American Mineralogist, volume 63, pages 219-229.
Saptămâna 6/7 – examinare pe parcurs!!!

Evaluare I: 40% - colocviu laborator (nota minimă 5)
60% - test scris din primele 5 cursuri (nota minimă 5)
Evaluare II: examen din ultimele 8 cursuri
Evaluare finală: 60% evaluarea I + 40% evaluarea II (nota minimă 5)

Culoarea urmei sau urma
Multe minerale prezintă culori caracteristice în stare de

pulbere. De exemplu, hematitul a cărui culoare poate varia
de la roşu la gri metalic, în stare de pulbere are
întotdeauna culoarea roşu brun. Această culoare se
numeşte urmă deoarece se referă la culoarea urmei pe
care o lasă un mineral în urma zgârierii unei plăcuţe de
porţelan poros. Urma poate fi utilizată practic în cazul
mineralelor cu duritate mai mică de 6. Urma este de un
real folos doar în diagnosticul unor minerale opace şi în
special a celor cu luciu metalic sau submetalic (unele sulfuri
şi oxizi). De exemplu Au are urma galbenă cu luciu metalic
în timp ce pirita are urma verzui-neagră sau brun-neagră şi
lipsită de luciu metalic.
Hematit

Limonit

Irizațiile
Unele minerale opace cum sunt sulfurile,

reacţionează cu aerul atmosferic sau oxigenul din
apă. Pe suprafaţa lor se formează o peliculă fină de
minerale secundare cu culori strălucitoare. De
exemplu pe suprafaţa granulelor de sulfuri şi
sulfosăruri de Cu se formează, prin oxidare, o
peliculă fină de covelină (CuS) colorată în diverse
culori (roşu, brun, albastru, violet, verde).

Covelină - CuS

Luminescența
Orice emisie de lumină de către un mineral, dar fără a fi rezultatul direct al

incandescenţei, este denumită luminescenţă. Luminescenţa se produce sub
influenţa radiaţiilor electromagnetice, a presiunii sau energiei termice. Mineralele
pot prezenta următoarele tipuri de luminescenţă:
- fotoluminescenţa, determinată de radiaţii electromagnetice (raze X,
catodice, UV);
- termoluminescenţa, determinată de încălzirea mineralului (unele
diamante, calcit etc.);
- chemoluminescenţa, apare în timpul unor reacţii chimice în special de
oxidare;
- triboluminescenţa – se manifestă când mineralul este supus unei
solicitări mecanice (lovire sau zdrobire); exemplu fluoritul;
- cristaloluminescenţa se manifestă în timpul cristalizării unor minerale.

Luminescența
Mineralele fotoluminescente pot fi:
- fluorescente, dacă fenomenul încetează după îndepărtarea sursei de

excitare (aragonit, calcit, fluorit, calcit etc.),
- fosforescente, dacă fenomenul continuă şi după îndepărtarea sursei de
excitare (unele diamante, minerale de uraniu, săruri cu fosfor etc.).

Transparența
Reprezintă capacitatea mineralelor de a transmite lumina. Mineralele pot fi:

- transparente – transmit lumina şi prin ele poate fi văzut clar un obiect;
- translucide – transmit lumina dar prin ele nu poate fi văzut un obiect;
- opace – nu transmit lumina, aceasta fiind reflectată şi absorbită.
Multe dintre mineralele transparente devin translucide la grosimi mai mari ale
eşantionului!

Luciul
Poate fi definit ca reprezentând aspectul general al unui mineral în lumină

reflectată. Este dependent de indicele de refracţie al mineralului, de coeficientul
de absorbie a luminii şi de natura suprafeţei granulei. Principalele tipuri de luciu
sunt:
- luciu metalic (Au, Ag, Hg lichid, galena, pirita, calcopirita etc.);
- luciu semi-metalic (magnetit, hematit, ilmenit, rutil etc.);
- luciu adamantin (diamant, zircon, sfalerit etc.);
- luciu sticlos (cuarţ, amfiboli, piroxeni, olivină, etc.)
- luciu răşinos sau gras (apatit, talc, gips, halit etc.);
- luciu pământos (limonit, grafit, minerale argiloase etc.)
Mineralele cu clivaj perfect pot prezenta pe suprafeţele de clivaj un luciu

remarcabil, numit luciu sidefos. Multe minerale pot prezenta luciu diferit pe feţele
de cristal şi pe suprafeţele de spărtură.

IV. Alte proprietăți
– Greutatea specifică / Densitatea;

– Proprietăți electrice;
– Proprietăți termice;
– Proprietăți magnetice;
– Radioactivitatea.

Greutatea specifică
Este o mărime scalară care exprimă raportul dintre

densitatea unui mineral şi densitatea apei distilate la 40oC
şi se notează cu G. De exemplu, un mineral cu greutatea
specifică 2 este de două ori mai greu decât apa.
Greutatea specifică depinde de gradul de împachetare
al atomilor din reţeaua cristalină (exprimat prin indice de
împachetare care este raportul dintre volumul ionilor şi
volumul celulei elementare). Astfel, mineralele din grupa
metalelor, sulfurilor şi oxizilor au greutăţi specifice ridicate
în timp ce halogenurile, sulfaţii, carbonaţii şi silicaţii au
greutăţi specifice scăzute.

Picnometrul – este un balon de sticlă cotat, cu o anumită capacitate, prevăzut
cu un dop şlefuit, străbătut vertical de un tub capilar ce permite evacuarea controlată
a excesului de apă. Cu ajutorul unei balanţe analitice se determină, în grame, masa
picnometrului gol (M1), masa picnometrului cu mineralul a cărui greutate specifică
vrem s-o determinăm (M2) masa picnometrului cu apă distilată şi mineralul a cărui
greutate specifică vrem s-o determinăm (M3) şi masa picnometrului cu apă distilată
(M4). Greutatea specifică medie se calculează cu relaţia:
γ= (g/cm3)
Balanţa Mohr-Westphal - este o balanţă hidrostatică cu braţe inegale. Braţul
stâng , mai greu, este prevăzut cu un vârf ascuţit ce se deplasează în faţa unei scări
gradate. Braţul drept, mai lung, este divizat în zece părţi. De capătul lui se prinde un
platan pentru cântărirea mineralului în aer, iar de acesta un coşuleţ de sârmă, pentru
cântărirea mineralului în apă. Coşuleţul se menţine scufundat în apă la acelaşi nivel cu
cel din timpul echilibrării balanţei. Echilibrarea balanţei se face cu un set de greutăţi
metalice de 10 ; 1 ; 0,1 şi 0,01 g.
Greutatea specifică se calculează cu formula :
γ= g
în care: a = greutatea pentru echilibrarea iniţială a balanţei (în g); x = greutatea

mineralului în aer (în g); y = greutate
2014 - 2015
mineralului în apă (in g)
©Andrei Ionuț Apopei 94
Picnometrul

Balanţa Mohr-Westphal

Metoda plutirii – constă în folosirea unor lichide
grele (dense), diluabile cu cu un alt lichid cu
greutate specifică mică, până la egalizarea cu
greutatea specifică a mineralului de determinat. În
acest moment, mineralul pluteşte pe lichidul dens,
a cărui densitate o putem determina cu
picnometrul, cu balanţa hidrostatică sau folosind
indicatorii mineralogici din seria Goldschmit.
Cel mai utilizate soluţii sunt: Tholuet, Klein,
Rohrbach-Ba (HgI4), Clerici, Brauns- CH2I2,
bromoformul – CHBr3 şi tetrabrom acetilena (HBr2C
– CBr2H).
Un alt factor care influenţează greutatea specifică este
masa atomică. La mineralele izostructurale, greutatea
specifică creşte cu creşterea masei atomice a cationilor.
Exemplu carbonaţii rombici:
Masa
Mineral Formula atomică a G
cationilor
Aragonit CaCO3 40,08 2,94
Stronţianit SrCO3 87,62 3,76
Witherit BaCO3 137,34 4,29
Ceruzit PbCO3 207,19 6,55

Proprietăți electrice
Proprietăţile electrice ale mineralelor sunt:
- conductivitatea electrică;
- piroelectricitatea;
- piezoelectricitatea.

Conductivitatea electrică
Mineralele conduc sau nu curentul electric în funcţie de natura

legăturilor interatomice.
Mineralele cu legături metalice, cum sunt metalele native, sunt
foarte buni conductori electrici, proprietate facilitată de existenţa aşa
numitului gaz electronic (electroni de valenţă liberi).
Unele sulfuri în care legăturile sunt parţial metalice sunt
semiconductori.
Mineralele cu legături ionice şi/sau covalente sunt, în general, rău
conducătoare de electricitate.
Conductivitatea electrică este o proprietate vectorială, depinzând
de direcţia cristalografică. De exemplu, grafitul este mai bun
conducător de electricitate după direcţii perpendiculare pe axa Z
decât după direcţii paralele sau oblice faţă de această axă.

Piroelectricitatea
Piroelectricitatea reprezintă fenomenul de migraţie a

sarcinilor electrice pozitive şi negative la terminaţiile opuse
ale axelor polare ale unui cristal ca rezultat al creşterii
temperaturii.
Efectul piroelectric a fost descoperit la turmalină, fiind
menţionat de filosoful grec Theophrastus (314 BC). Numele
piroelectricitate a fost introdus în 1824 de Sir David
Brewsler (matematician şi fizician englez). Piroelectricitatea
caracterizează toate cristalele care au axe polare de
simetrie. Cristalele piroelectrice sunt şi piezoelectrice.

Piezoelectricitatea
Piezoelectricitatea reprezintă capacitatea unor minerale de

a se încărca cu sarcini electrice de semn contrar atunci când
sunt supuse unei presiuni exterioare. Fenomenul a fost
descoperit la cuarţul hexagonal de Pierre şi Jacques Curie
(1881). Fenomenul de piezoelectricitate se manifestă numai
dacă presiunea exterioară este orientată după o anumită
direcţie cristalografică.
În prezent, cristalele piezoelectrice de cuarţ hexagonal au o
largă utilizare. De exemplu, în electronică sunt utilizate pentru
construcţia generatoarelor de frecvenţă (asupra unui cristal
minuscul de cuarţ de aplică o anumită tensiune iar pe feţele
opuse ale cristalului se obţine un curent de o anumită
frecvenţă, riguros constantă în timp).
Proprietăți magnetice
Fiecare orbital poate conţine doi electroni cu spin opus.

Mişcarea acestor electroni produce un câmp electric şi unul
magnetic. Câmpurile magnetice ale celor doi electroni cu
spin opus se anulează. Din acest motiv, în cristale cu atomi
sau ioni având numai electroni pereche, cum este Si4+ şi O2,
câmpul magnetic intern este nul. Astfel de cristale sunt
numite diamagnetice (SiO2, NaCl, CaCO3). Plasate într-un
câmp magnetic extern, în aceste cristale apare un câmp
magnetic slab şi opus celui extern, ele fiind astfel respinse
de câmpul extern. Acestea au susceptibilitatea magnetică
negativă, χ < 0.

Proprietăți magnetice
Atomii şi ionii care conţin câte un electron pe orbitalii periferici, prezintă câmp
magnetic intern. De exemplu, Fe3+ (1s,2s,2p,3s,3p,3d5). În funcţie de cum se
orientează momentele magnetice ale fiecărui ion, cristalele pot fi paramagnetice
sau feromagnetice.
În cristalele paramagnetice, momentele magnetice au o orientare
întâmplătoare însă momentul magnetic total nu mai este nul. Acestea au χ > 0.
Într-un câmp magnetic extern, cristalele paramagnetice sunt atrase uşor
(exemplu, olivina, granaţii). Susceptibilitatea magnetică este dependentă de
structura cristalină şi compoziţie, însă pe ansamblu, creşte cu creşterea numărului
de electroni nepereche.
La cristalele feromagnetice (fier, magnetit, pirotină) momentele magnetice
ale ionilor sunt paralele iar momentul magnetic total este mare. Din acest motiv,
cristalele feromagnetice sunt puternic atrase de un câmp magnetic extern.
Mineralele feromagnetice sunt atrase de magnetul natural şi deviază acul busolei.

Radioactivitatea
Radioactivitatea naturală reprezintă proprietatea unor elemente chimice de a

emite spontan radiaţii, în urma dezintegrării. Aceste elemente chimice sunt numite
radioactive. Radioactivitatea se manifestă prin emisie de:
- radiaţii α (nuclee de heliu);
- radiații β (electroni);
- radiații γ (radiaţie electromagnetică asemănătoare radiaţiei Röntgen, dar
cu lungime de undă mai mică).
Cele mai importante minerale radioactive sunt cele de uraniu şi thoriu.

Monazit – (Ce, La, Nd, Th)(PO4)

Uraninit – UO2

Mineralogie 1 C4 C5 - Apopei PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mineralogie 1 C4 C5 - Apopei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tematica

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 1

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 2

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 3

Morfologia sau aspectul exterior al mineralelor depinde

- euhedrale (idiomorfe) – fețe de cristal;

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 6

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 7

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 8

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 10

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 11

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 12

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 13

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 14

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 15

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 16

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 17

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 18

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 19

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 20

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 21

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 22

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 23

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 24

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 25

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 26

• izometric; dezvoltarea sau creşterea este aproximativ

• alungit - tabular, lamelar (foios-solzos); dezvoltarea este

• aplatizat - columnar, prismatic, acicular, fibros;

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 27

Habitusul tabular poate fi întâlnit la minerale din orice sistem

Habitusul alungit este întâlnit la minerale aparţinând la diverse

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 29

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 30

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 33

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 34

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 35

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 36

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 37

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 38

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 39

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 40

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 41

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 42

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 43

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 44

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 45

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 46

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 47

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 48

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 49

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 50

- perfect; suprafeţele sunt paralele, netede şi se realizează cu

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 52

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 55

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 57

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 58

Tenacitatea este o proprietate care se referă la reacţia

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 62

Reprezintă gradul de rezistenţă pe care un mineral îl opune

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 64

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 65

2014 - 2015 ©Andrei Ionuț Apopei 68