Pompierii Romani PDF

REPERE CULTURAL-EDUCATIVE
– POMPIERII ROMÂNI –
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

– 2010 –
ISBN 978-973-745-089-0
Lucrare realizată de Editura Ministerului Administraţiei

şi Internelor
www.editura.mai.gov.ro
–2–
CUPRINS
Corpul Pompierilor în perioada domnitorului Alexandru

Ioan Cuza – prof. Loredana Oprica, muzeograf, Muzeul
Naţional al Pompierilor ........................................................... 4
O inspecţie a lui Cuza Vodă la pompierii din Bucureşti –

locotenent ing. Constantin Popa, Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri .................... 15
Ziua Pompierilor din România – File de istorie........................ 20
13 Septembrie – prof. Constantin Mandache,

muzeograf, Muzeul Naţional al Pompierilor............................. 36
Foişorul de Foc – Muzeul Naţional al Pompierilor –

prof. Loredana Oprica, muzeograf, Muzeul Naţional al
Pompierilor ............................................................................. 43
Gestionarea situaţiilor de urgenţă în România

– Istorie şi actualitate .............................................................. 56
Curajul şi spiritul de sacrificiu, coordonate ale profesiei

de salvator – colonel Ştefan Bejan, Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă.......................................... 75
–3–
CORPUL POMPIERILOR ÎN PERIOADA
DOMNITORULUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Prof. Loredana Oprica, muzeograf

Muzeul Naţional al Pompierilor
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în anul 1859, a

creat premisele reorganizării armatei, potrivit noilor
transformări, ca armată a statului naţional. Unificarea armatei
începea cu deplasări de unităţi militare moldovene la Bucureşti
şi muntene la Iaşi; în cursul anului 1860, statele majore,
instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o
singură autoritate, iar aceeaşi persoană, generalul Ion-Emanoil
Florescu, a fost numită în funcţia de ministru de război în
ambele ţări.
Pompierilor militari le revenea sarcina de a veghea la
apărarea bunurilor materiale de flagelul incendiilor, dar în
acelaşi timp, ca parte integrantă a armatei, erau pregătiţi
pentru a interveni la nevoie în apărarea ţării.1
1
Ion Panţuru, File din istoria pompierilor români, Serviciul Editorial şi
Cinematografic, Bucureşti, 1983, pag. 79.
–4–
Coif de pompieri militari, model 1862
De la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza s-a

preocupat intens de problemele pompierilor militari, care, prin
„importanţa misiei ce le este încredinţată, trebuie să fie în tot
timpul pe cât se poate mai complecte”. Astfel, la două luni de
la alegerea sa ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, Cuza a
făcut o primă inspecţie la cazarma pompierilor din Bucureşti.
Concluzia era următoarea: „Vizitând la 28 martie corpul
pompierilor, l-am găsit în cea mai plăcută stare, adică: frontul
întocmit înaintea instrumentelor de foc, cu trenul lor şi al cailor,
năvălirea acestora asupra închipuitei arderi a cazarmei Sfântul
Gheorghe, operarea tuturor mijloacelor întrebuinţate cu folos,
urcarea şi scoborârea pe frânghii în diferite feluri, închipuiri de
a scăpa din foc fiinţele ce puteau fi jertfe şi evoluţii egăreşti de
tot felul, care toate acestea executându-se destul de bine, ne
dete dovada de cunoştinţa datoriilor pompierilor”.2 Nu peste
mult timp, şeful comenzii pompierilor, maiorul Pavel
Zăgănescu, a fost înălţat la gradul de colonel, în semn de
2
Monitorul Oastei nr. 39 din 12 martie 1859, I.O. nr. 23.
–5–
preţuire din partea domnitorului pentru întreaga activitate
desfăşurată în cadrul corpului de pompieri.
Rezultate bune sunt consemnate şi cu ocazia altor
inspecţii. Printr-un ordin de zi către toată oştirea română,
colonelul Florescu, ministru de război, aprecia că: „această
comandă continuă a fi fala armatei şi simţ o deosebită
mulţumire şi datorie a constata acest fapt”.3
În ceea ce priveşte organizarea pompierilor la momentul
1859, situaţia era diferită în cele două Principate. La Bucureşti
funcţiona vechea comandă de pompieri, înfiinţată în anul 1844,
având efectivul unei companii. În anul 1861, efectivul va fi
mărit la un batalion, organizat pe patru companii, având
fiecare un comandant, pentru ca în 1865 să fie organizat pe
şase companii.4 Prin Ordinul de zi nr. 205 din 9 octombrie
1862 se stabilea că pompierii erau recrutaţi din rândurile
zidarilor, învelitorilor de case, lemnarilor, fierarilor şi
„... trebuiau pe cât se poate să ştie să scrie şi să citească”.
Talia soldaţilor trebuia să fie de minimum 1,64 m, iar la
completarea efectivelor se puteau primi soldaţi şi din alte arme
„care cereau să-şi împlinească în pompieri timpul serviciului
lor”.
La Iaşi, vechea Roată de pojarnici, constituită în 1835 şi
transformată în Divizion, avea în anul 1860 un efectiv de 10
ofiţeri şi 220 soldaţi.5 După modelul primei companii de
pompieri din Iaşi, au fost înfiinţate în principalele oraşe ale
Moldovei comenzi de pompieri, care funcţionau asemănător
celor din Ţara Românească, superioritatea lor constând în
faptul că cei ce le compuneau aveau grade militare, uniforme
3
Ibidem, nr. 10 din 30 aprilie 1860, pag. 155, I.O. nr. 63.
4
Ibidem, nr. 13 din 18 martie, pag. 124, I.O. nr. 82.
5
–6–
şi erau încazarmaţi. În anul 1860, domnitorul hotărăşte că
„pompierii districtelor din Moldova, care prin chiar constituirea
şi ierarhia lor militară, urmează de acum înainte a fi supuşi
legii ostăşeşti, precum sunt dorobanţii şi grănicerii din Ţara
Românească”.6
În anul 1860 avea să se stabilească uniforma
pompierilor în ambele Principate; ea avea culoarea bleumarin
cu epoleţi metalici în formă de solzi, coif metalic cu egretă,
semnul de armă fiind două toporaşe încrucişate de culoare
roşie. Ulterior, se va recurge la simplificarea ţinutei de
incendiu.
Uniforma pompierilor militari, 1860
Preocuparea de a dota pompierii cu utilaje moderne, în

perioada lui Cuza, s-a concretizat prin trimiterea unor ofiţeri
pompieri în Franţa pentru a procura astfel de materiale. Poate
fi citat, în acest sens, Înaltul Ordin de zi nr. 82 din mai 1865,
prin care se stabilea trimiterea maiorului N. Dimitrescu,
6
Monitorul Oastei nr. 35 din 24 septembrie 1860, pag. 553-554.
–7–
comandantul batalionului de pompieri Bucureşti în Franţa
pentru a cumpăra 44 de pompe.7 La înapoiere a fost citat prin
Înalt Ordin de zi al ministrului de război pentru modul în care
şi-a îndeplinit misiunea.
Pompă manuală pentru stins incendii

O altă preocupare a constituit-o pregătirea cadrelor. În
acest sens a fost reorganizat învăţământul militar. În cadrul
măsurilor luate pentru ridicarea nivelului de pregătire militară,
s-a stabilit ca în comenzile de pompieri să funcţioneze şcoli de
gradul I, având drept scop „... să-i înveţe pe soldaţi scrisul şi
cititul, pentru a le da posibilitatea a-şi dezvolta inteligenţa, a le
înălţa inima, a-i face să-şi închine voios viaţa pentru ţară”.8
La 27 noiembrie/9 decembrie 1864 avea să fie adoptată
Legea de organizare a puterii armate. Se păstra dubla
dependenţă a unităţilor de pompieri faţă de Ministerul de
Război şi Ministerul de Interne, prin autorităţile locale. Până la
Legea din 1864, în principalele oraşe din Muntenia şi Oltenia
funcţionau comenzi de foc urbane aflate sub dependenţa
municipalităţilor. Prin această lege se prevedea militarizarea
pompierilor din Muntenia şi Oltenia, după modelul pompierilor
din Moldova, aceştia urmând să fie încazarmaţi, să fie gradaţi,
7
Ibidem, nr. 16 din 25 mai 1865, pag. 235.
8
Ibidem, nr. 10 din 30 martie 1860, pag. 149, I.O. nr. 62.
–8–
să poarte uniforme. În acest context, se creau condiţii
favorabile întăririi serviciului pompierilor din întreaga ţară.
Tot în spiritul întăririi serviciului pompierilor, legea
prevedea ca pentru oraşele mari să fie prevăzută „pe fiecare
an o subvenţiune în bugetul statului”. Pentru aceste comenzi
urbane legea stabilea ca recrutarea să se facă prin voluntariat,
dintre cei care nu făceau parte din armata permanentă.9
Termenul de serviciu era de trei ani, după care acesta se
putea reînnoi. Se mai prevedea ca, la expirarea termenului în
aceste comenzi, pompierul să treacă în garda orăşenească
sau miliţie până la expirarea vârstei10.
Efectivul total al pompierilor militari, în anul 1864, era de
27 de ofiţeri, 5 funcţionari şi 728 de soldaţi.11 În august 1864,
s-a stabilit ca fiecare corp de oaste să aibă câte o vivandieră.
Uniforma acesteia era asemănătoare cu cea a soldaţilor, fiind
completată cu o pălărioară maro cu egretă roşie, un şorţuleţ
alb şi o fustă plisată purtată pe deasupra pantalonului. În ceea
ce priveşte atribuţiile vivandierei, acestea au fost stabilite
ulterior printr-un regulament special. În esenţă, aceste atribuţii
erau de natură medicală.
9
Ibidem, suplimentul nr. 102, 1864, pag. 808.
10
Ibidem.
11
Ibidem, nr. 19 din 5 august 1864, pag. 389.
–9–
Vivandieră, 1864
O nouă modificare în organica Batalionului de pompieri

Bucureşti a avut loc în anul 1865, efectivul acestuia fiind sporit
la 6 companii. La Iaşi, efectivul rămâne acelaşi.12
În repetate rânduri, paginile Monitorului Oficial au
publicat ştiri privind incendiile izbucnite în Capitala ţării, în
timpul domniei lui Al.I. Cuza. Astfel, în noaptea de 16 spre
17 martie 1860, un incendiu violent a izbucnit în mahalaua
Biserica Albă. Cu acest prilej, printr-un Ordin de zi către toată
oştirea românească, ministrul de război, generalul Manu,
afirma că: „se simte dator a arăta cu plăcere a sa mulţumire
întregii comenzi de pompieri care ... s-a osebit în această
împrejurare, stând cu bărbăţie în faţa flăcărilor la care a fost
expusă în tot timpul acestei operaţii.”13
Domnia lui Cuza are o importanţă deosebită pentru
istoria pompierilor şi din alt punct de vedere. Până în anii
Unirii, deci mai mult de un deceniu după evenimentele de la
13 Septembrie 1848, lupta din Dealul Spirii n-a fost
comemorată în mod oficial. La 24 mai 1860, Al. I. Cuza a
promulgat Legea pentru recompensarea ostaşilor participanţi
la bătălia din Dealul Spirii. Presa timpului a relatat şi comentat
pe larg evenimentul. Astfel, „Steaua Dunării” aprecia că a fost
înfăptuit un act de dreptate, în timp ce „Românul” sublinia că
„… era un act de preţuire şi de recunoştinţă faţă de cei care, la
1848, au scăpat onoarea şi viaţa naţiunii române”.
12
13
Monitorul oficial nr. 9 din 26 martie 1860, pag. 95.
– 10 –
Brevetul şi medalia „Pro Virtute Militari”, 1860
Astfel, „… se acorda ostaşilor răniţi în lupta din Dealul
Spirii, câte o pensie pe toată viaţa; celor ce pot a-şi câştiga
existenţa câte 15 lei lunar, iar celor ce nu pot a-şi câştiga
– 11 –
existenţa, câte un leu pe zi, precum şi îmbrăcăminte. De
asemenea, se acordă tuturor ostaşilor ce au luat parte la acea
luptă, medalie cu panglică tricoloră. Medalia era de bronz
având pe o parte în relief cuvintele „13 Septembrie 1848
Dealul Spirei”, iar pe verso, tot în relief, vulturul şi capul de
zimbru cu un scut şi inscripţia „Pro Virtute Militari.”14
Aceasta a fost prima medalie militară acordată în
armata română. Ion C. Brătianu avea să afirme referitor la
acţiunea din 13 Septembrie a pompierilor români: „O oră de
eroism a pompierilor din Dealul Spirii a făcut mai mult pentru
cauza română decât toate scrierile noastre, decât toate jalbele
noastre date-n proţap pe la toţi puternicii şi împăraţii”. Medaliile
vor fi împărţite mult mai târziu, în primăvara anului 1866, după
abdicarea lui Cuza.
În presa vremii a fost descrisă şi comentată pe larg
festivitatea înmânării medaliei unui număr de 17 veterani,
participanţi la bătălie. Iată ce relata ziarul Românul din
26 aprilie 1866: „Toate corpurile armate, garda naţională,
autorităţile civile şi militare erau prezente la această serbare a
aducerii aminte. Un imens public se grămădise în curtea
cazărmii şi împrejur... Era o emoţie şi o fericire totodată pe
chipurile tuturor... Domnul colonel Haralambie a pronunţat de
pe estrada ridicată în mijlocul cazărmii următoarele cuvinte:
Români! Sunt 18 ani acum. În ziua de 13 Septembrie 1848 voi
aţi dovedit naţiunii şi Europei întregi că sângele strămoşesc
curge în vinele voastre. Români care aţi luat parte la aceste
lupte! Din sângele vostru România a înviat! Mare şi liberă, ea
vă mulţumeşte şi drept recunoştinţă pune astăzi pe pieptul
vostru astă medalie. Este singura răsplată onorabilă ce se
poate acorda bravilor. Purtaţi-o cu mândrie, sunteţi puţini care
o aveţi, iar după moarte veţi lăsa-o familiilor voastre.
14
Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935, pag.133.
– 12 –
Generaţiile viitoare, găsind-o, vor răsfoi istoria şi vor învăţa
cum românul îşi îndeplineşte datoria către patrie.”15
Preţuirea pe care domnitorul o acorda evenimentelor
petrecute cu 15 ani în urmă este dovedită o dată în plus, cu
prilejul unui moment deosebit de important pentru viaţa militară
– împărţirea noilor steaguri; nu întâmplător a fost aleasă,
pentru aceasta, ziua de 13 Septembrie 1863.
Aceste acte ale domnitorului aveau o dublă
semnificaţie. În primul rând, prin acestea, Cuza slăvea, în faţa
unei Europe dominate de conservatorism şi contrarevoluţie, pe
cei ce luptaseră pentru apărarea Revoluţiei de la 1848. În al
doilea rând, gestul său era, de asemenea, curajos, ţinând
seama de faptul că, în 1860, Principatele Unite nu-şi
căpătaseră încă independenţa şi că ele erau, formal, vasale
Porţii otomane, deci aceleiaşi puteri împotriva căreia ridicaseră
armele la 13 Septembrie 1848 luptătorii din Dealul Spirii.
15
Românul, anul VI, nr. 204-205, 1862.
– 13 –
Uniforma pompierilor militari, 1868
Epoca lui Cuza, epocă de transformări structurale

operate în societatea românească, de modernizare intensă a
acesteia, a marcat, prin fiecare reformă sau acţiune mai
importantă, tot atâţia paşi spre independenţă. Pregătirile
militare, începute în vremea lui Cuza, au dus la organizarea
acelei armate care a consacrat prin luptă Independenţa, luptă
la care pompierii militari şi-au adus o contribuţie importantă.
– 14 –
O INSPECŢIE A LUI CUZA VODĂ
LA POMPIERII DIN BUCUREŞTI
Locotenent ing. Constantin Popa

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Pompieri
În România, de-a lungul timpului, s-au înregistrat o

sumedenie de schimbări în structura organizatorică, denumire,
efective ale pompierilor. De la primele forme de organizare a
„tulumbagiilor” din Bucureşti şi până la domnia lui Alexandru
Ioan Cuza, atunci când pompierii au pornit pe drumul pe care
sunt şi în acest moment, ca armă distinctă destinată exclusiv
stingerii incendiilor şi intervenţiilor în alte situaţii de urgenţă,
pompierii au străbătut un drum bogat în realizări.
Primele semnale care au atras atenţia asupra necesităţii
înfiinţării unor echipe de stingători profesionişti, au apărut în
urma marilor incendii, când s-a constatat că este nevoie de
forţe organizate şi instruite, pregătite să intervină în caz de
incendiu. Astfel, cel mai mare incendiu din istoria Bucureştiului
este consemnat la 23 martie 1847, în ziua de Paşti, în
şoproanele cluceresei Drăgănescu din Strada Franceză, în
spatele Bisericii Sfântul Dumitru. Focul a izbucnit dintr-o joacă
– 15 –
a fiului cluceresei, care, nesupravegheat, a descărcat un pistol
în tavanul şopronului plin cu fân.
Cu tot efortul Roatei de Pompieri, a celorlalte unităţi
militare din Bucureşti şi a populaţiei, focul a distrus tot centrul
oraşului. Focul a ars puternic aproape 24 ore, dar casele
incendiate au ars mocnit alte câteva săptămâni. Au murit circa
15 persoane şi un soldat pompier.
Acesta este ultimul mare incendiu din istoria
Bucureştiului, poate şi pentru că autorităţile au acordat Roatei
de pompieri mai multă atenţie, modernizând instrumentarul,
mărind efectivele acestei unităţi, perfecţionând instruirea
acestora.
Începând cu 1820, apar idei despre organizarea unor
echipe de pompieri care să poată interveni la stingerea
incendiilor. A trebuit să treacă mai mulţi ani până când să se
definitiveze, din punct de vedere legislativ, formaţiunea de
pompieri şi, mai ales, să se constituie pompierii militari.
Se pare că înainte de a se organiza formaţiunea care
urma să se ocupe de stingerea incendiilor, s-a dispus luarea
unor măsuri care să limiteze posibilităţile izbucnirii unui incendiu.
Astfel, într-un pitac domnesc către Vel Spătar, din 17 august
1783, după ce se referea la pericolul focului în oraş, la unele
cauze care generează incendii, cerea să se dea poruncă „pe la
străjeri”, împrejurul oraşului Bucureşti, ca să nu îngăduie nimănui
a aduce în oraş fân sau a-l depozita pe lângă case, ci să-l
depoziteze în afara oraşului, departe de casă. În interiorul
oraşului puteau să se aducă mici cantităţi, care erau necesare
zilnic.
Prima instituţie de intervenţie şi combatere a incendiilor
a fost Corpul Tulumbagiilor. Anul creării şi structura
organizatorică nu se cunosc cu exactitate, ştim însă că acest
Corp al Tulumbagiilor, ce funcţiona pe lângă Agia
– 16 –
Bucureştiului, a fost reorganizat în timpul domniei lui Nicolae
Mavrogheni (1786 – 1790).
În octombrie 1794 existau în Bucureşti Steagurile de
Foc. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea, documentele ne arată existenţa a două căpitănii de
foc, organizate pe lângă spătărie, cu câte un „steag” fiecare şi
cu 24 – 25 de oameni, slujind alternativ, cu săptămâna.
Domnitorul Alexandrul Şuţu dă dispoziţii ca tulumbagiii să
fie trecuţi în bugetul oastei, iar după Regulamentul Organic, se are
în vedere modernizarea Serviciului de stingere a incendiilor.
Prima Roată de pompieri militari a fost organizată la
1 iulie 1845. Aceasta primeşte „botezul focului” în data de
4 august 1845, când pompierii militari au stins un incendiu
izbucnit în Bucureşti. Această faptă a fost remarcată de
domnitorul Gheorghe Bibescu: „Am văzut asemenea cu
plăcere bărbăţia şi îndrăzneala pompierilor noştri, bărbăţia atât
mai însemnată cu cât aceasta a fost pentru dânşii cel dintâi
prilej de a se arăta într-o slujbă în care au intrat de puţină
vreme”.
Este bine cunoscută lupta din Dealul Spirii, din
13 Septembrie 1848, când o parte din efectivul Roatei de
Pompieri (164 pompieri militari, conduşi de locotenentul Pavel
Zăgănescu), a luptat cu otomanii ce intrau în Bucureşti. Mai
târziu, ca recompensă pentru eroismul lor, toţi militarii pompieri
participanţi la acea bătălie au primit, în timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza (1860), prima medalie militară emisă în
România – „Pro virtute militari” – şi pensie de 15 lei pe lună, pe
toată perioada vieţii.
În cadrul legilor pentru reformarea armatei, iniţiate şi
promulgate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pompierii
devin o armă aparte în cadrul armatei. Mai târziu, ei vor fi
pregătiţi ca artilerişti, respectiv infanterişti.
– 17 –
În timp, pompierii au trecut, alternativ, de la Ministerul
de Război (acum, al Apărării), la Ministerul Afacerilor Interne,
căpătând astfel misiunea clară pe care o cunoaştem astăzi. În
prezent, pompierii fac parte din structura Inspectoratului
General pentru Situaţii de Urgenţă.
Inspecţia Domnitorului Cuza la pompieri
În luna martie 1859, la numai două luni după alegerea

sa ca domn, Alexandru Ioan Cuza a făcut o primă inspecţie la
unitatea de pompieri din Bucureşti. Mulţumit de cele
constatate, a dat un Înalt ordin de zi către oştire, în care arăta:
„Vizitând la 28 martie Corpul Pompierilor, l-am găsit în cea mai
plăcută stare, adică frontul întocmit înaintea instrumentelor de
foc, cu trenul lor şi al cailor, năvălirea acestora asupra
închipuitei arderi a cazarmei Sfântul Gheorghe, operarea
tuturor mijloacelor întrebuinţate cu folos, urcarea şi coborârea
pe frânghii în diferite feluri, închipuiri de a scăpa din foc fiinţele
ce puteau fi jertfite şi evoluţii ogăreşti de tot felul, care toate
acestea executându-se destul de bine, ne dete dovada de
cunoştinţa datoriilor pompierilor”.
Prin acelaşi înalt ordin, Alexandru Ioan Cuza a adus
mulţumiri comandantului acestei unităţi, maiorul Pavel
Zăgănescu, precum şi celorlalţi ofiţeri ai „Comenzii de
pompieri” şi a înălţat la gradul de locotenent pe sublocotenenţii
Scarlat Cojescu, Badea Dan şi Marin Barbu.
Domnitorul, fiind însă militar de carieră şi cunoscând că
o apreciere nu se poate face după doar o „vizită” şi dorind a se
încredinţa „de grăbnicia cu care comanda pompierilor Capitalei
se găseşte şi se pune în mişcare după semnalul dat pentru
incendii”, a făcut o nouă vizită inopinată la cazarma
pompierilor din Bucureşti, la data de 12 iunie 1859. Mulţumit
de rapiditatea cu care pompierii au fost gata la intervenţie, în
– 18 –
numai două minute, în Înaltul ordin de zi nr. 58 a folosit
termeni elogioşi la adresa soldaţilor şi ofiţerilor pompieri.
Prin natura meseriei lor, pompierii sunt salvatori,
oameni care-şi ajută semenii aflaţi în dificultate, salvează vieţi
şi bunuri materiale; tocmai aceste misiuni ale lor i-au
transformat, le-au format o imagine pozitivă în ochii tuturor.
Tocmai de aceea, pompierii, respectiv forţele de intervenţie în
situaţii de urgenţă, sunt bine văzuţi şi preţuiţi nu doar în România,
ci şi în toată lumea.
BIBLIOGRAFIE:
¾ Istoria Pompierilor Militari Bucureşteni, col. dr. Vasile Irimia şi

colectiv, ediţia I, Bucureşti, 1996.
¾ Istoria României (compendiu), Constantinescu M., Daicoviciu
C., Pascu Şt., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
– 19 –
ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA
- FILE DE ISTORIE -
Despre primele forme de organizare a prevenirii şi

stingerii incendiilor avem informaţii din antichitate: în oraşele
Imperiului Roman funcţionau cohorte de vigiles însărcinate cu
supravegherea modului în care era folosit focul şi cu
intervenţia în caz de incendiu. Evul Mediu european, cu
cetăţile şi oraşele sale aglomerate şi majoritatea clădirilor din
lemn, a consacrat echipele de intervenţie organizate de bresle,
care acţionau cu mijloace de stingere clasice: găleţi şi sacale
pentru apă, pompe manuale, topoare, scări ş.a.
Epoca modernă inaugurată de revoluţia industrială a
dus, o dată cu dezvoltarea comunităţilor umane, şi la apariţia a
noi pericole de incendiu, care au avut ca rezultat înfiinţarea
serviciilor de apărare împotriva incendiilor. Asemenea
structuri, aflate sub autoritatea administraţiei marilor oraşe din
Muntenia şi Moldova, în principal la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi
din Transilvania, au apărut încă din secolele XVII – XVIII, însă
eficienţa lor era scăzută din cauza insuficientei organizări
pentru pregătire şi intervenţie sau datorită slabei dotări şi
absenţei unor reglementări clare în domeniul prevenirii
incendiilor.
Un motiv important pentru organizarea apărării
împotriva incendiilor l-a constituit declanşarea unor mari
incendii care au afectat oraşele Principatelor Dunărene,
– 20 –
sinistre la care comunităţile umane asistau lipsite de apărare.
Ineficienţa organizării activităţii de stingere a incendiilor de
până atunci, în special de la nivelul celor două capitale –
Bucureşti şi Iaşi, au determinat căutări pentru crearea unei
structuri eficace, de tip militar. În acest mod se rezolvau
problemele disciplinei, pregătirii, dotării, intervenţiei rapide
(încă din primele faze ale declanşării incendiilor), motivaţiei
reduse a civililor pentru participarea la intervenţii şi alte
greutăţi cu care se confruntaseră formele de organizare
anterioare.
Iniţiat la 1833, proiectul de organizare „Formiruirea
comandei de foc supt numirea de roată de pompieri pentru
oraşul Bucureşti” era aplicat la Iaşi, în 1835, când apărea
prima unitate de pompieri militari din România; la 15 mai,
în acelaşi an, „roata de pojarnici” intra în funcţiune. Caracterul
militar îl confirma şi denumirea de „roată”, corespunzând
structurii şi organizării companiei. Cazarma în care funcţiona,
personalul care provenea de la alte unităţi militare şi care îşi
menţinea gradele, uniforma (în bună măsură), obligaţiile şi
drepturile aferente, instrucţia cu specific militar (dar şi
pregătirea profesională pompierească), dotarea cu armament
confirmau organizarea de tip militar a primei unităţi de
pompieri.
În 1845 apărea şi la Bucureşti o structură similară, cu
efective considerabil mai mari, după cum şi capitala Valahiei
era mai întinsă şi mai populată decât a Moldovei. Decalajul de
10 ani poate fi explicat prin preocuparea pentru o temeinică
pregătire a celor care urmau să încadreze compania de
pompieri, lucru confirmat pe timpul incendiului de la 23 martie
1847 – Focul cel mare – care, prin dimensiuni, este unic în
analele oraşului. Prezenţi la datorie, pompierii militari „luptând
cu bărbăţie şi râvnă, ... ajutaţi de infanteriştii Regimentului 2,
de ostaşi din cavalerie, au fost nevoiţi doar să se mărginească
– 21 –
la protejarea cartierelor oraşului situate în afara cercului de
foc". Printre victimele prăpădului s-a aflat şi un ostaş pompier:
era primul, din lungul şir al pompierilor militari care şi-au dat
viaţa pentru a o salva pe a semenilor.
În Transilvania, primele servicii de pompieri se
dezvoltau pe sistemul voluntariatului, primăriile localităţilor din
Jimbolia, Gherla şi Lipova înfiinţând formaţii civile de pompieri
în primii ani ai secolului al XIX-lea.
Anul 1848 a consacrat virtuţile patriotice şi jertfa de sine
a pompierilor militari români pentru idealurile democraţiei şi
independenţei: la 13 Septembrie, sângele ostaşilor Companiei
de pompieri din Bucureşti şi al infanteriştilor înroşea cazarma
din Dealul Spirii, în lupta cu armata otomană venită să înăbuşe
mişcarea revoluţinară paşoptistă. Din cei peste 100 de morţi şi
tot atâţia răniţi, majoritatea jertfelor au fost din rândul
pompierilor, ei aflându-se în vâltoarea încleştării; astfel, Dealul
Spirii a devenit, prin această faptă de arme, un simbol al jertfei
şi iubirii de ţară. 13 Septembrie a fost celebrată an de an, fiind
oficializată după război şi desemnată ulterior ca Ziua
Pompierilor din România, în toate documentele de funcţionare
a Corpului Pompierilor Militari.
Istoria a consacrat actul eroic al pompierilor. Veteranilor
de la 1848 li s-a acordat prima decoraţie militară românească
– Pro virtute militari, iniţiată la 1859, de Alexandru Ioan Cuza.
A fost aleasă ziua de 13 septembrie 1863, pentru înmânarea
noilor drapele de luptă Oştirii Ţării. Batalionul de Pompieri
Bucureşti a fost primul care a primit drapelul de luptă din chiar
mâna domnitorului. Documentele consemnează în acei ani şi
trimiterea la Paris pentru perfecţionarea pregătirii, pentru prima
dată, a unui ofiţer român de pompieri.
Caracterul militar şi structura organizatorică specifică

aveau să fie întărite prin înaltul Decret Regal nr. 702/1874,
care modifica Legea pentru organizarea armatei: pompierii
– 22 –
intrau în subordinea Ministerului de Război ca unităţi şi
subunităţi în compunerea artileriei teritoriale. Batalionul de
pompieri Bucureşti devenea divizion, iar companiile din Galaţi,
Iaşi şi Craiova – baterii de artilerie; celelalte companii şi secţii
de pompieri încadrau semi-baterii şi “secţiuni”; instrucţia se
împărţea în două părţi: artileristică şi de pompieri. Eficienţa
acestui tip de pregătire se materializa pe timpul Războiului
pentru Independenţa României din anii 1877-1878. Intrând în
compunerea bateriilor de coastă şi a bateriilor active, dar şi a
coloanelor de transport muniţii, pompierii au contribuit la
asediul Vidinului, Rahovei şi Plevnei, jurnalele de operaţii
menţionându-i ca pe nişte ostaşi destoinici, plini de curaj.
Eroismul unora dintre pompieri a fost răsplătit cu cele mai
înalte decoraţii de război româneşti şi ruseşti: Steaua
României şi Crucea Sfântul Gheorghe.
După Războiul de Independenţă, cele 14 baterii de
pompieri-artilerişti au trecut în subordinea regimentelor de
artilerie până în 1912 când, prin înaltul Decret Regal nr. 2222,
s-a înfiinţat Inspectoratul Pompierilor Militari.
În urma preocupărilor administraţiei publice locale,
Comitetului de iniţiativă şi unităţii de pompieri militari
bucureşteni, la 16 septembrie 1901 s-a inaugurat
Monumentul Pompierilor. Valoarea artistică şi semnificaţia
sa istorică au fost apreciate, acesta fiind inclus între lucrările
sculpturale de seamă din Capitală, mai ales în rândul celor
închinate Revoluţiei Române din 1848. În anii 1980,
monumentul a fost demolat şi statuia a fost depusă în curtea
Combinatului Fondului Plastic, în zona în care fusese
amplasat construindu-se actualul Palat al Parlamentului. În
1990, monumentul a fost restaurat şi reamplasat în apropierea
locului unde s-a desfăşurat lupta din Dealul Spirii, pe Calea
13 Septembrie din Capitală; reamplasarea s-a făcut cu sprijinul
autorităţilor publice locale şi prin grija Comandamentului
– 23 –
Pompierilor şi a Grupului de Pompieri Bucureşti, la
13 septembrie 1990, în cadrul unei festivităţi la care au
participat primul-ministru al României, membri ai Guvernului,
reprezentanţi ai Parlamentului şi altor autorităţi centrale şi
locale, un mare număr de pompieri din Capitală şi din ţară şi
numeroşi cetăţeni.
Procesul de reformă a instituţiei pompierilor s-a reluat o
dată cu numirea colonelului Gheorghe Pohrib ca inspector
general al pompierilor (între 1920 şi 1937); prin pasiune şi
competenţă, acesta a reuşit să îmbunătăţească dotarea
companiilor de pompieri din oraşele mari ale ţării, cu cele mai
performante maşini de stins incendii. Pe întreg teritoriul
României şi cu predilecţie în Transilvania, Basarabia,
Bucovina şi Cadrilater au luat fiinţă peste 50 de noi subunităţi
de pompieri subordonate grupurilor teritoriale. Printr-o amplă
documentare, inclusiv în străinătate, a contribuit la
fundamentarea şi legiferarea concepţiei privind apărarea
pasivă a teritoriului, Legea nr. 1245/1933 şi Regulamentul 10
de aplicare a acesteia stabilind pompierilor atribuţiile de bază
în organizarea şi desfăşurarea apărării pasive a teritoriului.
Acum se revigora şi activitatea în cadrul celei mai mari
asociaţii a pompierilor - Comitetului Tehnic Internaţional al
Focului – CTIF, la a cărui înfiinţare, în 1900, România
participase ca ţară fondatoare. Tot acum are loc transformarea
Inspectoratului Pompierilor Militari în comandament de armă,
la 2 august 1929, şi apariţia primei reviste de specialitate:
Buletinul Pompierilor Români, care funcţionează şi astăzi, sub
tituatura de Pompierii Români.
În dotarea pompierilor militari se regăseau autospeciale,
materiale şi accesorii necesare salvării persoanelor de sub
dărâmături, degazării, ridicării şi distrugerii bombelor
neexplodate, înştiinţării populaţiei, primul ajutor medical etc.
– 24 –
Pregătirea efectivelor proprii şi a populaţiei lua proporţii, la
exerciţiile de apărare pasivă participând cele mai înalte
autorităţi ale statului, inclusiv regele Carol al II-lea.
Eforturile care s-au depus au determinat ca, pe durata
celui de-al Doilea Război Mondial, pompierii militari să-şi
îndeplinească în cele mai bune condiţii misiunile. Pe timpul
bombardamentelor sovietice de la începutul războiului şi apoi
al atacurilor aviaţiei anglo-americane, sub ploaia de bombe şi
foc, pompierii militari din Bucureşti, Ploieşti, Câmpina, Craiova,
Braşov, Iaşi, Constanţa şi alte oraşe au stârnit admiraţia şi
recunoştinţa populaţiei şi autorităţilor vremii. Memorabile sunt
intervenţiile din 1-3 august 1943, de la Ploieşti, din 4 aprilie
1944 de la Bucureşti şi din martie-august 1944 din marile
oraşe ale ţării, când au fost salvate numeroase vieţi şi
importante bunuri materiale. Datorită unităţilor de pompieri şi
apărare pasivă din Ploieşti şi din marile oraşe (în special
Bucureşti, Buzău, Câmpina, Sinaia, Braşov etc.), principalele
rafinării ale României au fost protejate de bombardamente,
fiind în măsură să-şi reia rapid producţia. Au fost salvate de la
distrugere Universitatea din Bucureşti, Preşedinţia Consiliului
de Miniştri, Ateneul Român, Palatul Regal, Palatul
Telefoanelor, C.E.C.-ul central şi alte edificii şi întreprinderi
industriale. La jertfa de sânge de pe câmpurile de luptă din est
şi din vest (cifrate după unii autori la peste şapte sute de mii
de vieţi) s-a adăugat şi cea a pompierilor, doar pe timpul
atacului aviaţiei germane din 24 august 1944 pierind la datorie
5 ostaşi.
Perioada postbelică aducea modificări importante:
Ordinul Marelui Stat Major 51.666 din 5 mai 1945 stipula că:
„Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la Ministerul
Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea şi situaţiile
armatei – Ministerul de Interne va prelua asupra sa dotarea,
– 25 –
întrebuinţarea şi inducţia acestui personal". Comandamentul
Corpului Pompierilor Militari redevenea Inspectoratul General
al Pompierilor, batalioanele din Bucureşti şi Ploieşti – Grupuri
de pompieri (batalionul de pompieri – apărare pasivă Bucureşti
fusese desfiinţat în aprilie 1945). Decretul-lege nr. 2530 din
august 1945 stabilea cadrul de trecere a armatei române la
condiţii de pace: „Pompierii militari nu mai fac parte din cadrele
armatei, urmând a fi organizaţi ca instituţie civilă de către
Ministerul Afacerilor Interne”.
După un an, Decretul-lege 1909 stabilea că „pompierii
militari nu fac parte din cadrele armatei, însă se vor încadra cu
personal de către Ministerul de Război şi Marele Stat Major”;
tinerii care îşi satisfăceau stagiul militar obligatoriu erau
încorporaţi direct la pompieri (nu prin Ministerul de Război).
Instituţia se reorganiza pe 11 grupuri (12 la sfârşitul anului),
29 de companii şi 80 de secţii, iar Inspectoratul General al
Pompierilor se regăsea în cadrul unui „secretariat general
pentru trupe” din Ministerul Afacerilor Interne.
În 1948 începea o nouă perioadă a instituţiei pompierilor
militari: se punea problema existenţei unei companii de
pompieri în fiecare capitală de judeţ (lucru realizat peste 20 de
ani), se organizau două centre de instrucţie (la Grozăveşti şi
Târgu Mureş), iar cu prilejul centenarului Revoluţiei de la 1848
se discuta pentru prima oară despre necesitatea organizării
unui muzeu permanent al pompierilor, realizat în 1963. Tot în
1948 reapărea Buletinul Pompierilor Români, sub denumirea
Paza contra incendiilor (astăzi revista Pompierii Români). Anul
1949 este important pentru revenirea la denumirea de
Comandament al Pompierilor, efectivele din subordinea celor
cinci „grupuri administrative de pază contra incendiilor” fiind de
225 ofiţeri, 349 subofiţeri, 22 maiştri militari şi 5.347 militari în
termen. După apariţia Legii nr. 5/1950 privind organizarea
administrativ-teritorială a ţării, grupurile de pompieri capătă
– 26 –
denumirea de „servicii regionale de pază contra incendiilor”,
care vor deveni „grupuri regionale” în 1952, efectivele fiind
considerabil mai mari decât în 1949 (1.312 ofiţeri,
3.055 subofiţeri şi maiştri militari, 360 angajaţi civili şi 10.508
militari în termen) iar Comandamentul Pompierilor
transformându-se în Direcţia Pompierilor.
În septembrie 1953 se înfiinţau primele „inspecţii
regionale de prevenirea incendiilor”, care aveau în subordine
inspecţii regionale şi orăşeneşti. Perioada 1957-1967 s-a
caracterizat prin stabilitate organizatorică, funcţionând
17 grupuri regionale, cu 108 companii de pompieri, două
companii-şcoală şi una de gospodărie. Legea nr. 57/1968
pentru organizarea administrativ-teritorială a ţării marca
apariţia grupurilor judeţene de pompieri şi a aceluia al
municipiului Bucureşti, ca mare unitate de pompieri.
În 1974 se înfiinţa Poligonul de Încercări şi
Experimentări de la Boldeşti, în 1976 Şcoala de Ofiţeri
Pompieri din Bucureşti (azi, Facultatea de Pompieri) şi în 1986
Şcoala de Subofiţeri Pompieri de la Boldeşti. Ofiţerii pompieri
s-au pregătit, încă din 1948, la Bucureşti, Oradea şi Sibiu, iar
subofiţerii - la Bucureşti (încă din 1931) şi la Câmpina. În 1989
s-a încheiat al doilea ciclu organizatoric de după război,
instituţia pompierilor fiind o structură distinctă în cadrul
Ministerului de Interne, activitatea acesteia fiind reglementată
de lege şi recunoscută pe plan naţional şi internaţional.
Comandamentul Pompierior Militari şi mai apoi
Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari au
înfiinţat şi şcoli de pregătire a personalului propriu: Facultatea
de Pompieri din Bucureşti, dezvoltată din fosta Şcoală de
Ofiţeri Pompieri, care pregăteşte şi astăzi, în cadrul Academiei
de Poliţie Alexandru Ioan Cuza, ofiţerii inspectoratelor pentru
situaţii de urgenţă, şi Şcoala de Subofiţeri Pavel Zăgănescu de
la Boldeşti. Tot în anii ̉’80 ai secolului XX s-a înfiinţat Centrul
de Studii, Experimente şi Specializare P.S.I., care astăzi
– 27 –
funcţionează ca Centru Naţional pentru Securitate la Incendiu
şi Protecţie Civilă.
Decembrie 1989 a constituit un nou început şi pentru
pompierii militari, privind fundamentarea cadrului legal de
organizare şi funcţionare. Cele mai importante acte normative
au fost Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea
Corpului Pompierilor Militari şi Ordonanţa Guvernului
nr. 60/1997, aprobată prin Legea nr. 212. Anterior, dar şi
ulterior acestor documente, s-au elaborat multe alte acte
normative cu impact asupra activităţii de apărare împotriva
incendiilor şi a dezastrelor. S-au înfiinţat peste 100 de
subunităţi de pompieri, iar ca urmare a diversificării misiunilor
au apărut staţii de intervenţie pentru asistenţă medicală şi
descarcerare; în prezent, echipaje de descarcerare există în
toate judeţele, înfiinţate pentru micşorarea timpului de răspuns
la accidente rutiere şi în alte situaţii de urgenţă.
Un capitol important din evoluţia pompierilor îl constituie
dotarea cu echipamente şi utilaje de intervenţie. Până la
sfârşitul Primului Război Mondial şi pe toată perioada
interbelică, pompele şi utilajele de stins incendii proveneau din
străinătate. Muzeul Naţional la Pompierilor deţine o bogată
şi interesantă colecţie, care reflectă evoluţia asigurării stingerii
incendiilor în raport de progresul tehnico-economic, de-a
lungul timpului.
În perioada interbelică, industria românească producea
o gamă largă de accesorii pentru pompieri, iar la sfârşitul
deceniului patru se fabrica prima autopompă-cisternă cu
rezervor de 1000 litri de apă. Industria românească pentru
aparate de stins incendiu producea stingătoare manuale cu
praf şi spumă, având capacităţi între 50 şi 200 l şi pompa
manuală cu debit de 150 litri/min. şi distanţa de refulare de
27 m. Războiul a încetinit şi întrerupt producţia autohtonă,
provocând o pauză de 10 ani deloc benefică. La sfârşitul
– 28 –
războiului, dezorganizarea unităţilor era dublată de o situaţie
mai mult decât deficitară: în dotarea pompierilor militari se mai
aflau 149 de autospeciale şi motopompe, vechi şi cu multiple
defecţiuni, descompletate, cu improvizaţii şi defecţiuni la
principalele sisteme şi instalaţii. Marele deficit a fost acoperit
cu 100 autopompe-cisternă Praga, fabricate la Arad, după
licenţă cehoslovacă. În anii 1949-1950, la Uzinele Vulcan din
Bucureşti au fost asimilate şi s-au fabricat 50 de autopompe-
cisternă Skoda 706 Diesel. Anul 1950 este marcat de
începutul specializării în producerea de maşini, utilaje şi
accesorii pentru stingerea incendiilor. Din 1956 începea
producţia unor autospeciale de concepţie românească,
fabricându-se peste 1.000 de autopompe-cisternă şi mai bine
de 700 de alte tipuri: autotunuri pentru lucrul cu spumă, pentru
praf şi pulberi stingătoare, pentru evacuarea fumului şi gazelor
etc.
Premiera a constituit-o construcţia pe şasiu S.R. 114, în
1971, a autospecialei cu jet de gaze produse de un motor de
avion cu reacţie, destinată stingerii incendiilor de sonde (în
lume mai existau doar şase state care aveau în dotare o
asemenea autospecială); ulterior s-au construit şi alte
exemplare, pe şasiu Roman, iar comportarea lor a fost
recunoscută şi elogiată şi în exteriorul ţării. Până în anii ’90,
industria românească a produs pentru nevoi interne şi export
cca. 3.000 de autospeciale, 12 nave maritime şi fluviale de
stins incendii şi 20 de trenuri de stingere a incendiilor, cu
dotare complexă şi performanţe de lucru dintre cele mai înalte;
la nivelul anilor ’80, tehnica de intervenţie a pompierilor militari
era complet înnoită.
Astăzi, dotarea inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă
este într-un permanent proces de reînnoiore, cu autospeciale
dintre cele mai moderne, atât pentru intervenţia la stingerea
incendiilor, cât şi pentru descarcerare şi prim-ajutor medical,
– 29 –
decontaminare chimică şi CBRN, bărci, costume de scafandri
şi alte de echipamente. Toate unităţile de intervenţie au în
dotare costume de protecţie tip Nomex, căşti şi aparate de
respirat pentru protejarea personalului de intervenţie.
Rezultatele muncii pompierilor români sunt confirmate şi de

statisticile internaţionale de profil, care situează România pe un loc
de frunte între ţările lumii cu cea mai redusă rată a incendiilor la mia
de locuitori. Tot statistica arată faptul că, în prima jumătate a anului
2010, în ţara noastră au avut loc, în medie, 483 de intervenţii pe zi,
ceea ce presupune un uriaş efort de organizare, coordonare şi
asigurare a reacţiei în situaţii de urgenţă. Devotamentul şi abnegaţia
pompierilor au fost confirmate cu ocazia tuturor evenimentelor la care
au fost solicitaţi să intervină.
Vieţile salvate din calea apelor dezlănţuite din vara anului
2010 au presupus un efort deosebit, concretizat prin evacuarea din
calea puhoaielor a peste 13.000 de oameni şi a numeroase bunuri.
Mai mult decât atât, un detaşament de pompieri români a participat la
limitarea şi înlăturarea efectelor inundaţiilor şi în Republica Moldova,
aceştia fiind decoraţi de către Ministerul Afacerilor Interne moldovean
cu distincţia Crucea pentru Merit. Şi echipa de salvatori care a
intervenit în această vară la Maternitatea Giuleşti din Capitală, pentru
salvarea din flăcări a nou-născuţilor, a fost recompensată pentru
dăruirea şi abnegaţia dovedite pe timpul intervenţiei, prin avansarea
în grad la excepţional.
Din păcate, uneori preţul plătit pentru curajul şi devotamentul
pompierilor este dus până la jertfa de sine, aşa cum s-a întâmplat în
primăvara acestui an, când un tânăr subofiţer a căzut la datorie pe
timpul intervenţiei la stingerea incendiului la un complex comercial din
Bucureşti, acesta fiind decorat cu Ordinul Bărbăţie şi Credinţă în
– 30 –
grad de Cavaler „în semn de înaltă apreciere pentru devotamentul,
curajul şi sacrificiul suprem” de care a dat dovadă, decoraţie primită şi
de camarazii săi de intervenţie.
Instituţia pompierilor români a cunoscut o continuă
dezvoltare, de la primele intervenţii pentru stingerea incendiilor
la actuala gestionare complexă a situaţiilor de urgenţă.
Integraţi în inspectorate pentru situaţii de urgenţă şi dezvoltând
un complex mecanism de reacţie la urgenţe civile, pompierii
români desfăşoară o laborioasă activitate, răspunzând
solicitărilor cetăţenilor şi nevoilor comunităţii. Intervenţiilor la
stingerea incendiilor li s-au adăugat cele la inundaţii, alunecări
de teren, mişcări seismice, epidemii, epizootii, înzăpeziri,
secetă, descarcerare şi asistenţă a persoanelor aflate în
situaţii critice, intervenţia la accidente tehnologice, radiologice,
nucleare, biologice sau la alte calamităţi naturale sau
antropice.
În 2004, România a adoptat un modern şi complex
mecanism de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă,
adaptat cerinţelor standardelor NATO şi ale Uniunii Europene:
Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.
Acesta cuprinde cadrul legal şi instituţiile menite să asigure, în
mod unitar şi integrat, apărarea vieţii cetăţenilor, a bunurilor şi
a mediului împotriva provocărilor din ce în ce mai frecvente şi
cu efecte devastatoare determinate de dezastre pe plan global
şi regional.
Actul de naştere al protecţiei civile din România l-a

reprezentat Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933,
semnat de Regele Carol al II-lea, care aproba „Regulamentul
apărării pasive contra atacurilor aeriene”. În 1939 a fost
promovată Legea pentru apărarea antiaeriană, activă şi
pasivă, care reglementa activitatea în domeniu o lungă
– 31 –
perioadă de timp. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
structura a funcţionat în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei,
sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, iar după
1945, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, concepţia şi
evoluţiile ulterioare fiind influenţate de iminentul pericol al
folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod
deosebit a armei nucleare.
Pentru pregătirea, specializarea şi perfecţionarea
pregătirii personalului militar şi civil, încadrat în domeniul
pregătirii pasive, în 1951 s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie al
Apărării Pasive, devenit mai târziu Şcoala de Aplicaţie pentru
Protecţie Civilă Ciolpani. Anul 1952 a reprezentat un nou reper
în istoria protecţiei civile, prin înfiinţarea statelor majore de
apărare antiaeriană la nivelul regiunilor, localităţilor, instituţiilor
şi unităţilor economice. În acelaşi context au fost înfiinţate
primele formaţiuni de apărare civilă, respectiv de protecţie
antichimică, transmisiuni, înlăturare a dărâmăturilor, pompieri,
pază şi ordine, camuflare a luminilor şi mascare, protecţie prin
adăpostire, veterinare, sanitare etc.
În 1968, structurile apărării locale antiaeriene au intrat
în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, cadrele fiind
pregătite în instituţiile militare de ofiţeri activi şi la Academia de
Înalte Studii Militare. Numărul mare de victime din rândul
civililor şi pagubele materiale produse la cutremurul din 4
martie 1977 au determinat autorităţile să îmbunătăţească
sistemul de management al dezastrelor. Acest lucru se
materializa în 1978 prin apariţia Legii nr. 2, primul act normativ
care a consfinţit implementarea concepţiei moderne de
„apărare civilă”, pe baza căruia s-a conturat în perioada
următoare şi primul sistem unitar de pregătire a populaţiei şi
factorilor de conducere privind răspunsul la dezastre.
Schimbările înregistrate după 1989 şi obligaţiile asumate de
– 32 –
România, în primul rând prin ratificarea, la 11 mai 1990, a
Protocoalelor Adiţionale nr. 1 şi 2 ale Convenţiei de la Geneva
din 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate, au
impus modernizarea sistemului de protecţie civilă la toate
nivelurile. Aceste deziderate se materializau în 1996 prin
promulgarea Legii nr. 106, care a consfinţit şi schimbarea
titulaturii din apărare civilă în protecţie civilă.
Indiferent în ce componentă a Sistemului de Siguranţă
Naţională a funcţionat, Protecţia Civilă şi-a adaptat în
permanenţă structura şi planurile de cooperare cu celelalte
forţe cu competenţe în domeniu. Au fost perfecţionate
structurile organizatorice, s-a îmbunătăţit managementul
apărării împotriva dezastrelor, au fost identificate noile surse
de riscuri, a fost perfecţionată baza legislativă în concordanţă
cu cerinţele integrării în NATO şi UE. În 2000, prin Ordonanţa
de Urgenţă nr. 179, Protecţia Civilă trecea de la Ministerul
Apărării Naţionale la Ministerul de Interne, iar în 2004 era
promulgată Legea nr. 481 privind protecţia civilă.
În plan internaţional, pompierii români au fost prezenţi

atât în cadrul Comitetului Tehnic Internaţional pentru
Prevenirea şi Stingerea Incendiilor unde, ca ţară fondatoare,
au avut o prezenţă mereu activă, cât şi în numeroase exerciţii
internaţionale la care au luat parte. În 1991 aceştia au
intervenit, în premieră, la stingerea sondelor incendiate ca
urmare a războiului din Irak, demonstrând eficienţă şi
profesionalism apreciate la nivel internaţional. Cooperarea
celor două instituţii de pompieri şi protecţie civilă s-a confirmat
şi cu prilejul exerciţiilor internaţionale organizate în România,
unde echipele de specialişti au colaborat la obţinerea unor
rezultate unanim apreciate de ţările participante.
– 33 –
Procesul de modernizare a prevenirii şi intervenţiei
pentru limitarea efectelor incendiilor şi a altor tipuri de
dezastre, calamităţi, catastrofe, explozii, accidente de orice
natură, denumite în mod generic situaţii de urgenţă, nu ar fi
fost complet şi eficient dacă nu ar fi reunit din punct de vedere
organizatoric şi al reglementărilor specifice cele două instituţii,
care au mai funcţionat împreună între anii 1933-1945.
Fuziunea celor două instituţii a fost prevăzută prin Ordonanţa
Guvernului nr. 291/2000, apoi prin O.G. nr. 88/2001, act
normativ completat şi modificat în repetate rânduri. Aplicarea
O.G. nr. 88/2001, cu suita de modificări şi completări
ulterioare, n-ar fi fost posibilă fără stabilirea concepţiei şi a
cadrului general şi specific de organizare şi funcţionare a
Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă,
realizat prin O.U.G. nr. 21/2004, modificată şi aprobată de
Legea nr. 15/2005 şi o serie de hotărâri ale Guvernului din
2004, privind organizarea şi funcţionarea Inspectoratului
General pentru Situaţii de Urgenţă şi a serviciilor de urgenţă
profesioniste şi voluntare, precum şi privind atribuţiile legale
care le revin acestora şi altor autorităţi centrale şi locale în
managementul situaţiilor de urgenţă.
Suspendarea pe timp de pace a serviciului militar
obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat,
începând cu 01.01.2007, a determinat iniţierea procesului de
profesionalizare a structurilor Inspectoratului General pentru
Situaţii de Urgenţă, cu următoarea dinamică: etapa I, august
2006, prin încadrarea a 12.964 posturi; etapa a II-a, aprilie
2007, 12.964 posturi; etapa a III-a, aprilie 2008, 8.312 posturi.
La trecerea în rezervă a ultimului contingent de militari în
termen, în decembrie 2006, atribuţiile de menţinere a
operativităţii permanente au fost preluate de cadre militare
– 34 –
pregătite pentru îndeplinirea misiunilor de gestionare a
situaţiilor de urgenţă din zonele de competenţă.
Instituţia s-a dezvoltat permanent, la clasica misiune de

stingere a incendiilor adăugându-se intervenţiile de
descarcerare şi prim ajutor SMURD, salvarea persoanelor şi
limitarea pagubelor produse de inundaţii, alunecări de teren,
mişcări seismice, epidemii, epizootii, înzăpeziri, secetă,
descarcerare şi asistenţă a persoanelor aflate în situaţii critice,
intervenţia la accidente tehnologice, radiologice, nucleare,
biologice sau alte calamităţi naturale sau antropice.
Profesionalismul şi implicarea în ducerea la bun sfârşit
a misiunilor se reflectă atât în numeroasele vieţi şi bunuri
materiale salvate, pe timpul celor aproape 500 de misiuni
zilnice, cât şi în aprecierea de care instituţia se bucură în
rândul cetăţenilor, care au acordat în mod repetat pompierilor
români un mare grad de încredere din partea populaţiei.
Viitorul instituţiei reprezintă o nouă provocare în faţa
specialiştilor acesteia, preocupaţi să confirme atât tradiţia
istorică de care sunt mândri, cât şi onoranta apreciere din
partea cocetăţenilor, care obligă la noi rezultate în permanenta
luptă de apărare a vieţii oamenilor şi a bunurilor de
ameninţarea incendiilor, inundaţiilor, cutremurelor, accidentelor
şi altor catastrofe. Conştienţi de datoria lor, aceştia se
preocupă de continua perfecţionare profesională, completarea
şi dezvoltarea dotării, îmbunătăţirea continuă a misiunilor şi
asigurarea unui serviciu public dedicat cetăţeanului.
– 35 –
13 SEPTEMBRIE
Prof. Mandache Constantin, muzeograf

Va rămâne pentru totdeauna înscrisă la loc de aleasă cinstire

lupta eroică purtată în Dealul Spirii de Compania de Pompieri din
Bucureşti, sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu, contribuţia
pompierilor la succesul operaţiunilor militare în timpul războiului din
1877-1878 pentru câştigarea independenţei României şi eroismul lor
în îndeplinirea misiunilor de apărare a vieţii omeneşti şi a bunurilor
împotriva incendiilor, în perioada de desfăşurare a celor două
războaie mondiale.
Cinstirea eroilor pompieri îmbracă o mulţime de
manifestări. Între ele, scoaterea la iveală (din arhive, presa
vremii etc.) informaţii noi, oricât de modeste ca întindere, se
înscrie în eforturile pe care suntem datori să le facem cotidian
şi mai ales la ceasuri aniversare.
Ne vom referi mai jos la două dintre ele, una
iconografică şi alta scrisă, amândouă legate în acelaşi
eveniment: dezvelirea Monumentului Eroilor Pompieri, în
ziua de 16 Septembrie 1901.
Prima este reprezentată de o fotografie de epocă, în
care apar veteranii luptei de la 13 Septembrie 1848, document
păstrat la Muzeul Naţional al Pompierilor, depozitar al unui
– 36 –
patrimoniu cultural valoros. Fotografia a fost realizată de
I. Niculescu „fotograf, fost oficiant, diriginte de telegraf,”
proprietar în Bucureşti, Şoseaua Jianu, nr. 14 – aşa cum se
prezenta el însuşi.
I. Niculescu a fost unul dintre fotografii veacului
al XIX-lea. Preocupările sale într-ale fotografiei, iniţial o
pasiune, au devenit meserie, acesta deschizându-şi atelier
fotografic în zona străzii Domniţa Anastasia, în spatele Poliţiei
Capitalei (vezi şi Panţuru I., Pasiunea unui fotograf, în
„Pompierii Români”, an LXIV/1992/, nr. 9, p. 4). Portretele
„clienţilor” poliţiei erau însoţite de numele şi faptele acestora.
Fiind numit fotograf oficial al Poliţiei Capitalei, a participat în
această calitate la solemnitatea dezvelirii monumentului (spre
aducere aminte: Monumentul Eroilor Pompieri a fost realizat
de sculptorul Vladimir Hegel, între anii 1899-1901). Lucrarea a
fost plătită prin subscripţie deschisă, gestionată de o comisie,
al cărei preşedinte a fost Eugeniu Carada.
Monumentul a rămas pe locul amplasării, din 1901 până
în 1984 când a fost dezafectat, fiind redezvelit pe alt
amplasament, respectiv în faţa Hotelului Marriot, în data
13 Septembrie 1990. Fotografia alb-negru are dimensiunile de
27,5x38 mm. Este caşerată pe un carton cu dimensiunile de
66x48 cm. Pe acest carton, este înscris, în partea superioară
titlul fotografiei: „Veteranii pompieri care s-au bătut cu turcii în
Dealul Spirii, la 13 Septembrie 1848. Ridicarea monumentului
pompierilor din Dealul Spirii şi inaugurarea lui din anul 1901”.
La partea inferioară sunt tipărite numele celor
17 veterani: Gheorghe Diaconu, Ioan Ciurileanu, Stan Dobre,
Gheorghe Niculae, Niculae Gabriileanu, Ilie Ioan Trăsnea,
Grigore Ignat, Tudor Severeanu, Ioan Ilie Urâtu, Nicolae Dobre
Purcel, Şerban Deleanu, căpitan Dinu Şerbănescu, căpitan
Grigore C. Petrescu, Dumitru Stoenescu, Constantin sân
Gheorghe Bunea, Stan Petre, sergentul major Stancu Badea.
– 37 –
(Dintre aceştia, Tudor Severeanu a fost fratele străbunicului
profesorului dr. George Severeanu, medic, mare colecţionar,
bun cunoscător în domeniul numismaticii, fost director al
Muzeului Municipiului Bucureşti. Prof. dr. George Severeanu
este autorul studiului „Bucureştii sub focul cel mare din 1847”,
reprodus şi în Istoricul pompierilor militari, 1835-1935,
Atelierele „Cartea Românească”, Bucureşti 1935, p. 90-105).
În stânga şi în dreapta imaginii este tipărit un text al
cărui autor este fotograful. Textul este inspirat în cea mai mare
parte după scrisoarea trimisă presei de Pavel Zăgănescu, în
1895, şi publicată de unele cotidiene. Textul continuă cu o
înşiruire a obiectivelor Revoluţiei de la 1848, fragmentar
prezentate.
Autorul îşi încheie prezentarea notând: „aşadar,
ridicarea Monumentului din Dealu Spirii la 13 Septembrie 1901
(n.a. de fapt la 16 septembrie) în memoria Pompierilor Români
are cea mai mare însemnătate pentru istoria ţărei noastre, şi
deci săvârşirea acestei opere mari naţionale, la care au luat
parte după 53 ani şi veteranii luptători aflaţi în viaţă neapărat
documentată prin fotografierea ca să treacă urmaşilor noştri ca
fapt real, ca patrimoniu educativ.”
Şi câtă dreptate a avut!
Cea de-a doua referire la dezvelirea monumentului este
relatarea din ziarul „Adevărul”, (anul XIV /1901), nr. 4361) din
17 septembrie: „Eri s-a făcut cu o deosebită pompă, dezvelirea
statuii pompierilor din faţa Arsenalului Armatei şi acest lucru a
făcut ca un număr imens de public să umple, încă de la ora
900, străzile care duceau la statuie. Tramvaiele circulau pe
această linie în număr foarte mare şi aduceau cât mai mult
public. Strada Mihai Vodă, Calea 13 Septembrie şi în faţa
Arsenalului erau pavoazate cu steaguri tricolore, dând aspect
de sărbătoare. Sergenţii şi jandarmii opriră la un monument
– 38 –
dat intrarea la locul serbării. Dorinţa cetăţenilor de a intra era
completată şi de un soare cald şi plăcut. În faţa arsenalului,
vizavi de statuie s-a ridicat o lojă unde au luat loc oficialităţile.
De o parte şi de alta a statuii au fost două piramide de săbii şi
arme, iar alături au stat cei 17 eroi care se mai aflau în viaţă.
Toţi purtau o eşarfă tricoloră”. (n.a. – pe piept purtau
medalia „Pro Virtute Militari”, prima medalie militară
românească. Aceasta a fost instituită de către domnitorul
Al. I. Cuza, la 24 mai 1860, pentru recompensarea luptătorilor
de la 13 Septembrie 1848. Medalia a fost acordată la 23 aprilie
1866; pe ea era scris: „Eroii Zilei de 13 Septembrie 1848”,
urma numele persoanei şi localitatea unde trăia).
Statuia şi scena erau înconjurate de flori. Serbarea
începe cu serviciul religios, după care vălul care înfăşura
statuia cade şi maiestuoasa statuie de bronz, care înfăţişează
o tânără fecioară ţinând sub braţul drept un vânător care-şi dă
sufletul, se arată în toată splendoarea. Muzica Regimentului
21 Infanterie intonează un imn ocazional iar soldaţii descoperiţi
cântă din trâmbiţe. E un moment care îţi inspiră cel mai ideal
patriotism. Publicul se descoperă, cei 17 veterani, eroi ai zilei,
se descoperă şi ei, făcându-şi semnul crucii. Toate privirile se
îndreaptă numai spre dânşii. Un fotograf (n.a. – I. Niculescu,
amintit mai sus), ia mai multe poze, între care aceea a
veteranilor aşezaţi în umbra statuii.
Discursurile au fost ţinute de C.F. Robescu, D.
Bibicescu, primar ad-interim şi Dimitrie Sturdza, acesta din
urmă spunând: „Ce este 1848? Ce sunt pompierii din Dealul
Spirei? Reprezintă epoca de redeşteptare a poporului român...
Fapta vitejilor pompieri din 13 Septembrie 1848 a fost una din
acele fapte cu care azi ne mândrim”.
Solemnitatea dezvelirii s-a încheiat cu defilarea care „a
umplut ochii multora de lacrimi şi piepturile de urale”.
– 39 –
Căpitanul Pavel Zăgănescu, comandant al pompierilor în lupta cu oastea
otomană de la 13 Septembrie 1848
Scenă din Lupta din Dealul Spirii (Dimitrie Papazoglu)
– 40 –
Veteranii pompieri la dezvelirea Monumentului Eroilor Pompieri
Redezvelirea Monumentului, la 13 septembrie 1990

– 41 –
– 42 –
FOIŞORUL DE FOC
– MUZEUL NAŢIONAL AL POMPIERILOR
Prof. Loredana Oprica, muzeograf

Istoria ultimului Foişor de Foc al Capitalei începe în anul

1890, când s-a început ridicarea clădirii după planurile
arhitectului-şef al Primăriei Capitalei, George Mandrea.
Construirea acestuia a fost determinată de rezolvarea a două
probleme care preocupau la acel moment administraţia
oraşului:
1. supravegherea Bucureştiului şi alarmarea pompierilor
în caz de incendiu;
2. modernizarea alimentării cu apă a zonei de est a
oraşului.
– 43 –
Astfel s-a născut ideea unui rezervor de compensare,
care, prin înălţimea lui, să fie şi foişor de foc. În 1892, Primăria
recepţiona clădirea, constatând calitatea execuţiei dar şi faptul
că uzina de apă nu primise noile pompe cu capacitate sporită,
care să poată ridica apa la înălţimea rezervorului. Din acest
motiv, la 22 aprilie 1892, Primăria a cedat Companiei de
Pompieri întreaga clădire.
Supravegherea oraşului de la înălţimea turnului s-a
făcut până în anul 1910, când a fost înlocuită prin anunţurile
telefonice. În anul 1935, pompierii s-au mutat într-o cazarmă
nouă, clădirea schimbând mai multe destinaţii până în 1963,
când a devenit Foişorul de Foc – Muzeul Pompierilor Români.
Muzeul a debutat ca o secţie de istorie a Muzeului
Municipiului Bucureşti, iar din 1972 avea să treacă în
subordinea Comandamentului Pompierilor, condus de
generalul Pamfil Tatu. Muzeul este o unitate cu profil singular
în reţeaua muzeistică românească şi prezintă istoria
pompierilor pe fundalul principalelor evenimente de istorie
– 44 –
naţională. Accesul vizitatorilor se face cu liftul până la etajul
şase, de unde se coboară vizitând sălile de expoziţie situate
pe etaje.
În prima sală de expoziţie e configurată o lungă şi

îndepărtată perioadă din istorie – respectiv Antichitatea, Evul
Mediu, secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În vitrine sunt expuse
machetele principalelor mijloace de stins incendii pentru
perioadele mai sus-amintite (macheta primei pompe de
absorţie şi refulare a apei inventată de savantul Ctesibios din
Alexandria - secolul III î.e.n.), macheta pompei lui Heron din
Alexandria, discipolul lui Ctesibios, la care, prin montarea unei
ţevi mobile, jetul de apă putea fi refulat contra focului (secolul
II e.n).
În expunere liberă – Altarul votiv de la Congri (Gherla)
din secolul III e.n., mai exact anul 216, ne vorbeşte despre
existenţa nocturnilor, paznici de noapte. Menţionăm că
această piesă este parte a tezaurului românesc.
– 45 –
Secţiunea dedicată Evului Mediu prezintă, prin obiecte,
fotografii, documente şi texte, căutările în plan european de
aflare a mijloacelor tehnice de combatere a incendiilor. Sunt
prezentate machetele unor pompe manuale tip „seringă” –
tunul cu apă al matematicianului Jacque Besson (secolul al
XVI-lea) sau macheta pompei fierarului Hans Hautsch din
Nurenberg (secolul al XVII-lea) şi cea a pictorului şi
tehnicianului olandez Ian Van der Heyde (din secolul al XVII-
lea), care, prin descoperirea cazanului cu presiune şi furtunului
flexibil, încheie acest îndelungat proces.
Următorul grupaj tematic concretizează rezolvarea
combaterii incendiilor în Ţările Române în secolul al XVIII-lea
şi al XIX-lea. De menţionat că suntem în perioada când nu
vorbim de instituţionalizarea serviciului de pompieri. Întreaga
comunitate participa la stingerea incendiilor. În expunere
liberă, este prezentată o pompă manuală tip „seringă”,
realizată în 1765, de către meşterii din Arad şi clasată în
categoria juridică Tezaur.
– 46 –
În următoarea sală de expunere ne este prezentat
procesul de instituţionalizare a serviciului de pompieri. Astfel,
în 1834, la Arad avea să ia fiinţă prima formaţie de pompieri
voluntari, pentru ca, în 1835, respectiv 1844, să ia fiinţă
primele unităţi de pompieri militari la Iaşi şi Bucureşti. Tema
este redată prin facsimile după documentele de înfiinţare
însoţite de vigniete care prezintă efectivele şi dotarea acestor
unităţi. În completare sunt prezentate uniforme pentru ofiţeri şi
soldaţi de pompieri din corpurile Iaşi şi Bucureşti.
Urmează documente parţial inedite şi exponate ce
reconstituie cel mai mare incendiu din istoria Bucureştilor;
declanşat din joaca unui copil şi favorizat de un vânt puternic.
„Focul cel Mare” de la 23 martie 1847 a intrat în memoria
colectivă prin pagubele materiale şi pierderile umane. „Focul
cel Mare”, lucrare tipărită în anul 1854, de Anton Pann, descrie
pe larg incendiul cu ravagiile sale precum şi eroismul
pompierilor în lupta cu flăcările.
– 47 –
„Focul cel Mare”,
Bucureşti, 23 martie 1847,
acuarelă de Moustacoff
În continuare, este prezentată amplu contribuţia unităţii

de pompieri din Bucureşti în declanşarea şi desfăşurarea
Revoluţiei Paşoptiste. Se fac ample referiri la momentul
13 Septembrie 1848, când o companie de pompieri s-a luptat
în Dealul Spirii cu 5.000 de turci. Momentul tematic este
flancat de un soldat şi de un ofiţer, ambii purtând uniforme
model 1848.
– 48 –
Pe locul luptei s-a ridicat Monumentul Eroilor Pompieri,
realizat de sculptorul polonez Wladimir Hegel şi dezvelit la
13 septembrie 1901, în prezenţa unei numeroase asistenţe şi
a 17 supravieţuitori ai luptei.
În continuare, este prezentată evoluţia Corpului

pompierilor, după realizarea Unirii Principatelor Române.
Într-un cadru aparte este prezentată „Legea pentru
recompensarea eroilor de la 13 septembrie 1848 şi pentru
instituirea primei medalii militare româneşti, „Pro Virtute
Militari” – medalie care a fost acordată luptătorilor.
– 49 –
Următoarea sală de expoziţie ne prezintă contribuţia
pompierilor militari la unul dintre cele mai însemnate momente
din istorie: cucerirea Independenţei de Stat a României (1877-
1878), ilustrată prin documente, ordine de luptă, telegrame,
rapoarte, fotografii, arme şi medalii – multe dintre acestea se
referă la participarea pompierilor în calitate de artilerişti la
bătăliile de la Plevna, Rahova, Vidin. Sunt prezentate uniforme
de ofiţer şi soldat pompier – artilerist şi drapelul de luptă, în
copie, al Divizionului de pompieri din Bucureşti.
O serie de machete prezintă dotarea cu tehnică de luptă

a pompierilor români la finele secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.
– 50 –
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, procesul de
constituire a formaţiilor de pompieri voluntari se intensifică.
Documentele expuse – statute, uniforme, ştampile, accesorii
de lucru la incendii etc., atestă existenţa şi activitatea acestor
formaţiuni.
Etajul al III-lea este consacrat prezentării evoluţiei

Corpului pompierilor în perioada de după 1918. Exponatele
specifice oglindesc procesul de modernizare a Corpului de
pompieri, prin generalizarea serviciului pe baze militare în
urma înfiinţării de unităţi în Transilvania. Documentele
originale şi alte exponate mai prezintă:
• apariţia primului organ de presă de specialitate
(1 aprilie 1929) – Buletinul Pompierilor Români;
• pregătirea pentru apărarea teritoriului ţării în cadrul
apărării pasive;
– 51 –
• Legea de organizare a Corpului pompierilor, din anul
1936;
Gheorghe Pohrib, Insigna Apărarea

comandantul pompierilor Pasivă, 1933
militari între 1920-1937
• un personaj de epocă înfăţişând un pompier militar

marchează centenarul pompierilor (1835-1935), cu ocazia
– 52 –
căruia celor mai vechi unităţi militare din ţară – de la Iaşi şi
Bucureşti – li s-a acordat dreptul de a purta, petrecut pe piept,
un semn special, denumit znac;
• imagini surprinse în cel de-al Doilea Război Mondial –

diferite documente care consemnează prezenţa ostaşilor şi
ofiţerilor de pompieri în acţiunile respective;
• o secţiune specială este alocată Revoluţiei din
Decembrie 1989.
Sala de expoziţie de la etajul al II-lea este consacrată

prezentării activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor, în
perioada 1948-1965. Un panou automat marchează, prin
mijloace luminoase, frecvenţa manifestărilor unor cauze de
incendii, cum ar fi jocul copiilor cu focul, neglijenţa în
manipularea focului, a surselor de iluminat şi încălzit precum şi
a altor împrejurări capabile să producă distrugeri de bunuri
materiale. Un alt panou automat prezintă câteva tipuri de
stingătoare, mijloace ce pot fi folosite cu succes la lichidarea
începuturilor de incendii, ilustrând folosirea lor; tot aici e
– 53 –
prezentată şi una din modernele instalaţii automate de
detectare a incendiilor produsă în ţara noastră.
O altă sală de expoziţie, aflată la etajul I al clădirii, ne

prezintă misiunile de luptă încredinţate pompierilor: salvarea
vieţilor omeneşti, stingerea incendiilor, limitarea şi înlăturarea
efectelor negative ale unor calamităţi. Prin intermediul
fotografiilor, graficelor şi textelor sunt prezentate preocupările
pompierilor în ceea ce priveşte perfecţionarea muncii,
îmbogăţirea cunoştinţelor şi crearea aptitudinilor strict
necesare celor chemaţii să înfrunte focul.
– 54 –
Ultima secţiune a acestei săli este consacrată reliefării
relaţiilor internaţionale ale pompierilor români, schimburilor de
impresii şi experienţă.
La parterul Foişorului sunt expuse donaţiile unor
colecţionari pasionaţi de acest domeniu şi ne este prezentată
expoziţia fotodocumentară cu titlul „De la Apărarea Pasivă la
Protecţia Civilă”. Expoziţia valorifică un bogat material care
supune atenţiei măsurile adoptate şi activităţile desfăşurate în
scopul asigurării protecţiei populaţiei, a bunurilor materiale şi a
valorilor culturale, în caz de război sau dezastre.
– 55 –
GESTIONAREA SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ
ÎN ROMÂNIA
– ISTORIE ŞI ACTUALITATE –
România a adoptat în ultimii ani un modern şi complex

mecanism de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă,
adaptat cerinţelor standardelor NATO şi ale Uniunii Europene
şi reunind într-o singură structură Corpul Pompierilor Militari
şi Protecţia Civilă, într-un organ integrator al Sistemului
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Acesta
cuprinde cadrul legal şi instituţiile menite să asigure, în mod
unitar şi integrat, apărarea vieţii cetăţenilor, a bunurilor şi
mediului împotriva provocărilor tot mai frecvente şi cu efecte
devastatoare determinate de dezastre pe plan global şi
regional. Principalele activităţi ale instituţiei cuprind acţiuni
preventive şi intervenţii de stingere a incendiilor, descarcerare
şi prim-ajutor SMURD, de salvare a persoanelor şi limitarea
pagubelor produse de inundaţii, alunecări de teren, mişcări
seismice, epidemii, epizootii, înzăpeziri, secetă, descarcerare
şi asistenţă a persoanelor aflate în situaţii critice, intervenţia la
accidente tehnologice, radiologice, nucleare, biologice sau alte
calamităţi naturale sau antropice.
Istoricul celor două instituţii se întrepătrunde. Despre
primele experienţe de organizare a prevenirii şi stingerii
incendiilor avem informaţii din antichitate: la Roma şi în alte
oraşe ale Imperiului Roman funcţionau cohorte de vigiles
– 56 –
însărcinate cu supravegherea modului în care era folosit focul
şi cu intervenţia în caz de incendiu. Evul Mediu european, cu
cetăţile şi oraşele sale aglomerate şi majoritatea clădirilor din
lemn, a consacrat echipele de intervenţie organizate de bresle,
care acţionau cu mijloace de stingere clasice: găleţi şi sacale
pentru apă, pompe manuale, topoare, scări ş.a.
Epoca modernă inaugurată de revoluţia industrială a
dus, o dată cu dezvoltarea comunităţilor umane şi creşterea în
dimensiune a oraşelor, şi la apariţia a noi pericole de incendiu,
care au condus la apariţia serviciilor de apărare împotriva
incendiilor, alcătuite din oameni plătiţi şi pregătiţi să facă faţă
pericolelor. Asemenea organizări, aflate sub autoritatea
administraţiei marilor oraşe din Muntenia şi Moldova, în
principal la Iaşi şi la Bucureşti, dar şi din Transilvania, au
apărut încă din secolele XVII - XVIII. Eficienţa acelor servicii
era scăzută fie din cauza insuficientei organizări pentru
pregătire şi intervenţie, fie datorită slabei dotări şi absenţei
unor reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor.
Un motiv important pentru organizarea apărării
împotriva incendiilor l-a constituit declanşarea (din neglijenţă,
ori provocate de trupele de ocupaţie pe timpul războaielor
ruso-austro-turce) a unor mari incendii care au afectat multe
din oraşele Principatelor Dunărene, sinistre la care
comunităţile umane asistau neputincioase. Pacea de la
Adrianopole din 1829 consfinţea o relativă autonomie a Ţărilor
Române faţă de Imperiul Otoman şi intrarea lor sub protectorat
rusesc; consecvent atitudinii sale faţă de români, Imperiul
Ţarist spera înglobarea treptată a acestora (începutul îl făcuse
cu Basarabia, la 1812), pe care evenimentele istorice nu au
mai permis-o. Însă măsurile luate de administraţia rusească în
cele două Principate – Muntenia şi Moldova – au pregătit
terenul pentru emanciparea acestora; printre înnoirile din
Regulamentul Organic, înfiinţarea primelor nuclee ale armatei
– 57 –
naţionale s-a impus ca unul dintre cele mai importante fapte şi
a constituit suportul apariţiei Armei Pompierilor.
Ineficienţa organizărilor activităţii de stingere a
incendiilor de până atunci – în special de la nivelul celor două
capitale: Bucureşti şi Iaşi – au determinat căutări pentru
găsirea unei structuri eficace, de tip militar. În acest mod se
rezolvau problemele disciplinei, pregătirii, dotării, intervenţiei
rapide (încă din primele faze ale declanşării incendiilor),
motivaţiei reduse a civililor pentru participarea la intervenţii şi
alte greutăţi cu care se confruntaseră organizările anterioare.
Iniţiat la 1833, proiectul de organizare „Formiruirea

comandei de foc supt numirea de roată de pompieri pentru
oraşul Bucureşti”, va fi aplicat de ambiţiosul domn al Moldovei,
Mihail Grigore Sturza, la Iaşi, în anul 1835, unde apărea
prima unitate de pompieri militari din România. După
numai patru luni şi jumătate, la 15 mai, în acelaşi an, „roata de
pojarnici” de la Iaşi intra în funcţiune. Caracterul său militar îl
confirma însăşi denumirea de „roată”, corespunzând structurii
şi organizării companiei, ca subunitate militară valabilă şi
astăzi. Cazarma în care funcţionau reguli militare, personalul
care provenea de la alte unităţi militare şi care îşi menţinea
gradele, uniforma (în bună măsură), obligaţiile şi drepturile
aferente, instrucţia cu specific militar (dar şi profesional, în
branşa pompierilor), dotarea cu armament de infanterie,
confirmau ideea organizării de tip militar a primei unităţi de
pompieri.
În 1845 apărea la Bucureşti o structură similară, cu
efective considerabil mai mari decât ale celei din Iaşi, după
cum şi capitala Valahiei era mai întinsă şi mai populată decât a
Moldovei. Decalajul de 10 ani poate fi explicat prin
preocuparea pentru o temeinică pregătire a celor care urmau
să încadreze compania de pompieri, lucru care s-a văzut pe
– 58 –
timpul incendiului de la 23 martie 1847 – numit Focul cel
mare – care prin dimensiuni este unic în analele Bucureştilor.
Prezenţi la datorie, pompierii militari „luptând cu bărbăţie şi
râvnă, ... ajutaţi de infanteriştii Regimentului 2, de ostaşi din
cavalerie, au fost nevoiţi doar să se mărginească la protejarea
cartierelor oraşului situate în afara cercului de foc". Printre
victimele prăpădului s-a aflat şi un ostaş pompier: era primul,
din lungul şir al pompierilor militari care şi-au dat viaţa pentru a
o salva pe a semenilor.
Anul revoluţionar 1848 a consacrat virtuţile patriotice şi

jertfa de sine a pompierilor militari români pentru idealurile
democraţiei şi independenţei. La 13 Septembrie 1848, sângele
ostaşilor Companiei de pompieri din Bucureşti şi al
infanteriştilor a înroşit cazarma din Dealul Spirii şi
împrejurimile, în lupta cu armata otomană venită să înăbuşe
mişcarea revoluţionară paşoptistă. Sursele istorice, martorii
oculari şi contemporanii evenimentului apreciază că
majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia
răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea
încleştării.
Capitolul de istorie dedicat anului revoluţionar 1848 n-a
făcut abstracţie niciodată de inegala confruntare dintre ostaşii
companiei de pompieri din Bucureşti şi coloana armatei
otomane, când au căzut la datorie aproape jumătate din
efectivele pompierilor, Dealul Spirii devenind, prin această
tragică faptă de arme, un simbol al jertfei şi iubirii de ţară. Un
şir de evenimente ulterioare a consacrat actul eroic al
pompierilor: veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima
decoraţie militară românească (Pro virtute militari, înfiinţată la
1859, de Alexandru Ioan Cuza). Ziua de 13 Septembrie 1863 a
fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii
Ţării, Batalionul de pompieri Bucureşti, format încă din 1861,
– 59 –
primind primul drapel de luptă din chiar mâna domnitorului.
Pompierii au beneficiat de atenţia deosebită a domnitorului
Al. I. Cuza, capul oştii inspectându-i des şi fiind mulţumit de
modul cum se prezentau cazărmile şi oamenii. Tradiţiile
consemnează, în acei ani, şi trimiterea la Paris, pentru
perfecţionarea pregătirii, a primului ofiţer român de pompieri.
Recunoaşterea faptului că 13 Septembrie 1848 este
unul dintre cele mai semnificative momente din tradiţiile de
luptă ale armei pompierilor a fost unanimă, indiferent de
epocile istorice şi regimurile politice. 13 Septembrie a fost
sărbătorită ca Ziua Pompierilor din România şi a fost legal
oficializată după război, fiind prevăzută prin Legea privind
organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, dar şi
prin actuala Hotărâre a Guvernului nr. 1490/2004 pentru
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă.
Caracterul militar şi structura organizatorică specifică

aveau să fie întărite prin înaltul Decret Regal nr. 702 din 1874,
care modifica Legea pentru organizarea armatei: pompierii
intrau în subordinea Ministerului de Război, ca unităţi şi
subunităţi în compunerea artileriei teritoriale. Batalionul de
pompieri Bucureşti devenea divizion, iar companiile din Galaţi,
Iaşi şi Craiova, baterii de artilerie; celelalte companii şi secţii
de pompieri încadrau semi-baterii şi „secţiuni”. Jumătate din
tunurile cu care au fost înzestraţi pompierii-artilerişti erau de
asalt, de calibru 152,4 mm. Instrucţia se împărţea în două:
artileristică şi de pompieri.
Eficienţa acestui tip de organizare şi pregătire se
materializa pe timpul Războiului pentru Independenţa
României din anii 1877-1878. Participanţi, în compunerea
bateriilor de coastă şi a bateriilor active, dar şi a coloanelor de
transport muniţii, ei au contribuit la asediul Vidinului, Rahovei
– 60 –
şi Plevnei, jurnalele de operaţii menţionându-i ca pe ostaşi
destoinici, plini de curaj. Eroismul unora dintre pompieri, cum a
fost căpitanul Gheorghe Lupaşcu, a fost răsplătit cu cele mai
înalte decoraţii de război, româneşti şi ruseşti: Steaua
României şi Crucea Sfântul Gheorghe. După Războiul de
Independenţă din 1877, cele 14 baterii de pompieri-artilerişti
au trecut în subordinea regimentelor de artilerie până în 1912
când, prin Înaltul Decret Regal nr. 2222 s-a înfiinţat
Inspectoratul Pompierilor Militari.
În urma preocupărilor administraţiei publice locale, ale
Comitetului de iniţiativă şi unităţii de pompieri militari
bucureşteni, la 16 septembrie 1901 a fost inaugurat
Monumentul Pompierilor, a cărui piatră fundamentală se
pusese cu trei ani în urmă. Valoarea artistică şi semnificaţia
istorică ale acestuia au fost apreciate, fiind inclus între lucrările
sculpturale de seamă din Capitală, mai ales a celor închinate
Revoluţiei Române din 1848. În anii 1980, monumentul a fost
demolat şi statuia depusă în curtea Combinatului Fondului
Plastic, în zona în care el fusese amplasat construindu-se
actualul Palat al Parlamentului. În 1990 acesta a fost restaurat
şi reamplasat în apropierea locului unde s-a desfăşurat lupta
din Dealul Spirii, pe Calea 13 Septembrie din Capitală.
Reamplasarea la locul său de drept s-a făcut cu sprijinul
autorităţilor publice locale şi prin grija Comandamentului
Pompierilor şi a Grupului de pompieri Bucureşti, la
13 septembrie 1990, în cadrul unei festivităţi la care au
participat primul-ministru al României, membri ai Guvernului,
reprezentanţi ai Parlamentului şi ai altor autorităţi centrale şi
locale, un mare număr de pompieri din Capitală şi din ţară şi
numeroşi cetăţeni.
Procesul de reformă a instituţiei pompierilor a fost reluat
o dată cu numirea colonelului Gheorghe Pohrib ca inspector
general al pompierilor. De numele acestuia (artilerist mutat la
– 61 –
pompieri din 1907) sunt legate cele mai însemnate realizări din
istoria armei: prin pasiune şi competenţă a reuşit în scurt timp
să îmbunătăţească dotarea companiilor de pompieri din
oraşele mari ale ţării cu cele mai performante maşini de stins
incendii. Pe întreg teritoriul României şi cu predilecţie în
Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater au luat fiinţă
peste 50 de noi subunităţi de pompieri subordonate grupurilor
teritoriale.
Printr-o amplă documentare, inclusiv în străinătate, a
contribuit la fundamentarea şi legiferarea concepţiei privind
apărarea pasivă (actuala protecţie civilă) a teritoriului, Legea
nr. 1245/1933 şi Regulamentul 10 de aplicare a acesteia
stabilind pompierilor atribuţiile de bază în organizarea,
conducerea şi desfăşurarea apărării pasive a teritoriului. În
dotarea pompierilor militari se vor regăsi autospeciale,
materiale şi accesorii necesare salvării persoanelor de sub
dărâmături, degazării, ridicării şi distrugerii bombelor
neexplodate, înştiinţării populaţiei, primul ajutor medical etc.
Pregătirea efectivelor proprii şi a populaţiei lua proporţii, la
exerciţiile de apărare pasivă participând, cu diverse ocazii,
cele mai înalte autorităţi ale statului, inclusiv regele
Carol al II-lea.
Acum se revigora şi activitatea pompierilor români, în
cadrul celei mai mari asociaţii mondiale a pompierilor –
Comitetul Tehnic Internaţional al Focului – CTIF, la a cărui
înfiinţare, în 1900, România participase ca ţară fondatoare.
Colonelului Gheorghe Pohrib, comandant al pompierilor între
1920 şi 1937, i se datorează transformarea Inspectoratului
Pompierilor Militari în comandament de armă, la 2 august
1929, şi apariţia primei reviste de specialitate: Buletinul
– 62 –
Pompierilor Români, care funcţionează şi astăzi, sub titulatura
de Pompierii Români.
Eforturile care s-au depus după pensionarea sa au
determinat ca, pe durata celui de-al Doilea Război Mondial
pompierii militari să-şi îndeplinească în cele mai bune condiţii
misiunile. Pe timpul bombardamentelor sovietice de la
începutul războiului şi apoi al atacurilor aviaţiei anglo-
americane, sub ploaia de bombe şi foc, pompierii militari din
Bucureşti, Ploieşti, Câmpina, Craiova, Braşov, Iaşi, Constanţa
şi alte oraşe au stârnit admiraţia şi recunoştinţa populaţiei şi
autorităţilor vremii. Memorabile sunt intervenţiile din 1-3 august
1943 de la Ploieşti, din 4 aprilie 1944 de la Bucureşti şi din
martie-august 1944 din marile oraşe ale ţării, când au fost
salvate numeroase vieţi şi importante bunuri materiale.
Datorită unităţilor de pompieri şi apărare pasivă din Ploieşti şi
din marile oraşe (în special Bucureşti, Buzău, Câmpina,
Sinaia, Braşov etc.), principalele rafinării ale României au fost
protejate de bombardamente, fiind în măsură să-şi reia rapid
producţia. Au fost salvate de la distrugere Universitatea din
Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ateneul Român,
Palatul Regal, Palatul Telefoanelor, Palatul C.E.C. (central) şi
alte edificii şi întreprinderi industriale. La jertfa de sânge a fiilor
ţării pe câmpurile de luptă din est şi din vest (cifrate după unii
autori la peste şapte sute de mii de vieţi) s-a adăugat şi cea a
pompierilor, doar pe timpul atacului aviaţiei germane din
24 august 1944 pierind la datorie cinci ostaşi.
Războiul a găsit unităţile de pompieri din Basarabia,

Bucovina şi Moldova evacuate, în curs de evacuare, distruse
sau desfiinţate (batalioanele din Odessa, Chişinău şi
Cernăuţi), iar pe cele din Muntenia la limita supravieţuirii.
Puţinele mijloace care le mai rămăseseră (în special maşinile
de transport şi caii) au fost rechiziţionate de armata sovietică.
– 63 –
În perioada care a urmat până la sfârşitul anului 1948, situaţia
a devenit disperată în cazul unora dintre subunităţile de
pompieri din Moldova, mai ales. Amintim aici cazul secţiei din
oraşul Huşi, care nu mai dispunea de nici un fel de utilaj de
stingere, fiind nevoită ca, la un incendiu din 10 martie 1945, să
organizeze un „releu de găleţi" pentru stingerea acestuia,
operaţiune care a durat 6 ore şi jumătate.
Sfârşitul războiului aducea modificări importante:

Ordinul Marelui Stat Major nr. 51.666 din 5 mai 1945 stipula
că: „Pompierii militari vor trece cu organizarea actuală la
Ministerul Afacerilor Interne, figurând numai în organizarea şi
situaţiile armatei - Ministerul de Interne va prelua asupra sa
dotarea, întrebuinţarea şi inducţia acestui personal".
Comandamentul Corpului Pompierilor Militari redevenea
Inspectoratul General al Pompierilor, batalioanele din
Bucureşti şi Ploieşti - grupuri de pompieri (Batalionul de
pompieri - apărare pasivă Bucureşti fusese desfiinţat încă din
aprilie 1945). Decretul-lege nr. 2530 din august 1945, care
stabilea cadrul de trecere a armatei române la condiţii de pace
arăta că: „Pompierii militari nu mai fac parte din cadrele
armatei, urmând a fi organizaţi ca instituţie civilă de către
Ministerul Afacerilor Interne”. În septembrie, acelaşi an,
începea încadrarea cu efective a subunităţilor din Ardealul de
Nord, revenit în graniţele naţionale. La prevederile Decretului
nr. 2530 se revine după un an, prin Decretul-lege nr. 1909,
care stabilea că „Pompierii militari nu fac parte din cadrele
armatei, însă ei se vor încadra cu personal de către Ministerul
de Război şi Marele Stat Major”. Această prevedere lăsa
deschisă încadrarea cu personal militar şi nu mai punea
problema ca instituţia să devină civilă. Cu respectivul prilej,
tinerii care satisfăceau stagiul militar obligatoriu erau
încorporaţi direct la pompieri (nu prin Ministerul de Război).
– 64 –
Faptul că instituţia pompierilor era în subordonarea
Ministerului de Interne e demonstrat şi de primele decizii
ministeriale - comune, ale acestui minister, cu acelea ale
industriei, agriculturii, finanţelor, minelor, comerţului, petrolului
etc., care reglementau organizarea prevenirii şi stingerii
incendiilor în respectivele domenii.
După semnarea Păcii de la Paris (care nu recunoştea
României calitatea de cobeligerant şi-i impunea condiţii de
„ţară învinsă”) instituţia se reorganiza pe 11 grupuri de
pompieri (12 la sfârşitul anului), 29 de companii şi 80 de secţii.
Inspectoratul General al Pompierilor, împreună cu
Inspectoratul Jandarmeriei şi Comandamentul Trupelor de
Grăniceri, se regăsea în cadrul unui „secretariat general pentru
trupe” din Ministerul Afacerilor Interne (cu stat major, logistică,
direcţie superioară pentru trupe etc.).
În 1948 începea o nouă perioadă organizatorică a
instituţiei pompierilor militari: se punea problema existenţei
unei companii de pompieri în fiecare capitală de judeţ (lucru
realizat peste 20 de ani), se organizau două centre de
instrucţie la Grozăveşti şi Târgu Mureş, iar cu prilejul
centenarului Revoluţiei de la 1848 se discuta pentru prima
oară de necesitatea organizării unui muzeu permanent al
pompierilor, realizat în 1963. Tot în 1948 reapărea Buletinul
Pompierilor Români, sub denumirea Paza contra incendiilor
(astăzi, revista Pompierii Români). Anul 1949 este important
pentru revenirea la denumirea de Comandament al
Pompierilor, efectivele din subordinea celor cinci „grupuri
administrative de pază contra incendiilor” fiind de 225 ofiţeri,
349 subofiţeri, 22 maiştri militari şi 5.347 militari în termen.
După apariţia Legii nr. 5/1950 privind organizarea
administrativ-teritorială a ţării, grupurile de pompieri capătă
denumirea de „servicii regionale de pază contra incendiilor”,
care vor deveni „grupuri regionale” în 1952, efectivele
– 65 –
pompierilor fiind considerabil mai mari decât în 1949
(1.312 ofiţeri, 3.055 subofiţeri şi maiştri militari, 360 angajaţi
civili şi 10.508 militari în termen) iar Comandamentul
Pompierilor transformându-se în Direcţia Pompierilor din
Ministerul Afacerilor Interne.
În septembrie 1953, se înfiinţau primele „inspecţii

regionale de prevenirea incendiilor” (care aveau în subordine
inspecţii regionale şi orăşeneşti). Anul 1955, definitoriu pentru
reducerile de efective ale Ministerului de Interne, afecta şi
trupele de pompieri: erau desfiinţate 17 secţii, iar numărul
efectivelor se reducea de la 3.046 subofiţeri la 1.797, iar al
trupei de la 11.251 la 5.405, reduceri mai mici operându-se şi
la ofiţeri (de la 1.262 la 1.098). Perioada 1957-1967 s-a
caracterizat prin stabilitate organizatorică, funcţionând
17 grupuri regionale, cu 108 companii de pompieri,
2 companii-şcoală şi una de gospodărie. Legea nr. 57/1968
pentru organizarea administrativ-teritorială a ţării, prin care se
înfiinţau 39 de judeţe, marca apariţia grupurilor judeţene de
pompieri şi al municipiului Bucureşti, ca mare unitate de
pompieri. După 1968, modificări în organizarea pompierilor
s-au produs doar prin apariţia unor companii amplasate pe
platforme industriale (în urma sinistrului de la Piteşti, din
1974), a Poligonului de Încercări şi Experimentări de la
Boldeşti (tot în 1974), a Şcolii de Ofiţeri Pompieri (astăzi,
Facultatea de Pompieri) din Bucureşti (în 1976), precum şi a
Şcolii de Subofiţeri Pompieri de la Boldeşti, în 1986. Este de
menţionat că ofiţerii pompieri s-au pregătit, încă din 1948,
succesiv, la Bucureşti, Oradea şi Sibiu, iar subofiţerii – la
Bucureşti (încă din 1931) şi Câmpina. În esenţă, anul 1989 a
încheiat cel de-al doilea ciclu organizatoric de după război,
instituţia pompierilor fiind o structură distinctă în cadrul
– 66 –
Ministerului de Interne, cu activitatea reglementată de legi
proprii şi fiind recunoscută pe plan naţional şi internaţional.
Decembrie 1989 a constituit un alt început şi pentru
pompierii militari, mai ales privind fundamentarea cadrului
legal de organizare şi funcţionare. Cele mai importante acte
normative privind organizarea propriei activităţi au fost Legea
nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului
Pompierilor Militari şi Ordonanţa Guvernului nr. 60/1997,
aprobată prin Legea nr. 212 din acelaşi an. Trebuie menţionat
că anterior, dar şi ulterior acestor documente, au fost elaborate
o multitudine de alte acte normative cu impact asupra
reglementării activităţii de apărare împotriva incendiilor şi a
dezastrelor. În acelaşi timp, au fost înfiinţate peste 100 de
subunităţi de pompieri, iar ca urmare a diversificării misiunilor
acestora au apărut staţii de intervenţie pentru pentru asistenţă
medicală şi descarcerare, pionieratul în domeniu debutând la
Târgu Mureş. În prezent, echipaje de descarcerare există în
toate judeţele, noile subunităţi fiind înfiinţate pentru micşorarea
timpului de răspuns la incendii şi în alte situaţii de urgenţă, iar
dotarea şi efectivele acestora sunt asigurate, de regulă, prin
redistribuire.
Un capitol important din evoluţia Armei pompierilor îl

constituie asigurarea dotării subunităţilor cu tehnică şi utilaje
de intervenţie. Până la sfârşitul Primului Război Mondial şi pe
toată perioada interbelică, pompele şi utilajele de stins incendii
proveneau din străinătate. Muzeul Naţional la Pompierilor
deţine o bogată şi interesantă colecţie, care reflectă evoluţia
asigurării stingerii incendiilor în raport de progresul tehnico-
economic, de-a lungul timpului.
În perioada interbelică, industria românească producea
o gamă largă de accesorii pentru pompieri şi, la sfârşitul
deceniului patru, I.M.A.S.A. – Arad fabrica prima autopompă-
– 67 –
cisternă cu rezervor de 1000 litri de apă. „Industria română
pentru aparate de stins incendiu" producea, printre altele,
stingătoare manuale „Pompier”, cu praf şi spumă, având
capacităţi între 50 şi 200 litri şi pompa manuală cu debit de
150 litri/min. şi distanţa de refulare de 27 m. Războiul a
încetinit şi apoi a întrerupt producţia autohtonă, provocând o
pauză de 10 ani, deloc benefică pompierilor.
La sfârşitul războiului, în 1945, dezorganizarea unităţilor
de pompieri era dublată de o situaţie mai mult decât deficitară,
în privinţa dotării. Nemaivorbind de maşinile de transport,
rechiziţionate de ocupantul sovietic (considerate „captură de
război") în dotarea pompierilor militari se mai aflau doar
149 de autospeciale şi motopompe, vechi şi cu multiple
defecţiuni, marea lor majoritate descompletate, cu improvizaţii
şi defecţiuni la principalele sisteme şi instalaţii.
Posibilităţile de reparare erau extrem de reduse, lipseau
piesele de schimb, dificultate accentuată şi de existenţa a
peste 18 tipuri de maşini. Subunităţile din Bucureşti deţineau
33 din totalul maşinilor, la Iaşi, Timişoara, Craiova, Alba Iulia şi
Tecuci se aflau câte patru, iar în celelalte subunităţi maxim
1-2 autospeciale (cazul secţiei din Huşi, amintit deja, era
singular). Din cele 33 de maşini şi utilaje de stingere aflate în
dotarea Batalionului din Bucureşti, 18 erau autopompe-
cisternă (Mercedes-Benz şi Magirus), 6 autoscări mecanice
(3 Magirus, din care 2 de 45 m). Capitala mai deţinea
6 motopompe şi 3 autopompe. Până la 1948, această dotare
precară nu a suferit nici o modificare. Marele deficit a fost
acoperit, în bună măsură, la finele anului următor, cu
100 autopompe-cisternă PRAGA, fabricate la Arad, după
licenţă cehoslovacă. Acest model de autospecială, cu cazanul
de 2.100 l, deservită de 8 servanţi şi 2 subofiţeri, care se
deplasa cu o viteză maximă de 60 km/h, s-a aflat în serviciu
– 68 –
timp de 15 ani. În anii 1949-1950, la Uzinele Vulcan din
Bucureşti au fost asimilate şi s-au fabricat 50 de autopompe-
cisternă SKODA 706, cu motor Diesel. Anul 1950 este marcat
de începutul specializării Întreprinderii Metalurgice Bănăţeana
din Timişoara (în producerea de maşini, utilaje şi accesorii
pentru stingerea incendiilor). Până în 1954, de pe banda de
montaj a acestei uzine au ieşit 400 de autopompe-cisternă
PRAGA R.N, iar din 1953 şi până în 1960 - peste 2.000 de
motopompe IMB-53. Din 1956 începea producţia unor
autospeciale de concepţie românească, tip S.R. 101, 104, 132,
114, fabricându-se peste 1.000 de autopompe-cisternă şi mai
bine de 700 de alte tipuri: autotunuri pentru lucrul cu spumă,
pentru praf şi pulberi stingătoare, pentru evacuarea fumului şi
gazelor etc.
Premiera absolută pe plan naţional (în lume mai existau
doar şase state care aveau în dotare asemenea autospecială)
a constituit-o construcţia pe şasiu S.R. 114, în 1971, a
autospecialei cu jet de gaze produse de un motor de avion cu
reacţie, destinată stingerii incendiilor de sonde. Ulterior s-au
construit şi alte exemplare, pe şasiu Roman, iar comportarea
lor a fost recunoscută şi elogiată şi în exteriorul ţării.
A doua etapă în dotarea pompierilor români începea
după incendiul de pe platforma petrochimică de la Piteşti, din
1974, care a produs imense pagube materiale şi pierderi de
vieţi omeneşti. Perioada este importantă prin faptul ca s-a
renunţat aproape în totalitate la folosirea maşinilor cu motoare
pe benzină. A fost redus importul şi s-au produs autospeciale
de capacităţi mari şi cu posibilităţi de lucru multiple (cu patru
substanţe de stingere). Până în anii ’90, industria românească
a produs, pentru nevoi interne (şi pentru export) cca. 3.000 de
autospeciale. Tot în această perioadă au fost fabricate
12 nave maritime şi fluviale de stins incendii şi 20 de trenuri de
– 69 –
prevenire şi stingere a incendiilor, cu dotare complexă şi
performanţe de lucru dintre cele mai înalte; la nivelul anilor '80,
tehnica de intervenţie a pompierilor militari era complet
înnoită.
Comandamentul Pompierilor Militari şi mai apoi
Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari au
înfiinţat şi primele şcoli de pregătire a personalului propriu:
Facultatea de Pompieri din Bucureşti (dezvoltată din fosta
Şcoală de Ofiţeri Pompieri, care pregăteşte şi astăzi, în cadrul
Academiei „Alexandru Ioan Cuza”, ofiţerii inspectoratelor
pentru situaţii de urgenţă) şi Şcoala de Subofiţeri Pompieri
„Pavel Zăgănescu”, de la Boldeşti. Tot în anii '80 ai secolului
XX, s-a înfiinţat Centrul de Studii, Experimente şi Specializare
P.S.I., care astăzi funcţionează ca Centru Naţional pentru
Securitate la Incendiu şi Protecţie Civilă.
În plan internaţional, pompierii români au fost prezenţi
nu numai în cadrul Comitetului Tehnic Internaţional pentru
Prevenirea şi Stingerea Incendiilor unde, ca ţară fondatoare,
au avut o prezenţă mereu activă, ci şi în numeroasele exerciţii
internaţionale la care au luat parte. În 1991, aceştia au
intervenit, în premieră, la stingerea sondelor incendiate ca
urmare a războiului din Irak, demonstrându-şi eficienţa şi
profesionalismul apreciate la nivel internaţional.
Actul de naştere al protecţiei civile din România l-a

reprezentat Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933,
semnat de Regele Carol al II-lea, care aproba „Regulamentul
apărării pasive contra atacurilor aeriene”. În 1939 a fost
promovată Legea pentru apărarea antiaeriană, activă şi
pasivă, care reglementa activitatea în domeniu o lungă
perioadă de timp. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
structura a funcţionat în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei,
sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, iar după
– 70 –
1945, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, concepţia şi
evoluţiile ulterioare fiind influenţate de iminentul pericol al
folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod
deosebit al armei nucleare.
Pentru pregătirea, specializarea şi perfecţionarea
pregătirii personalului militar şi civil, încadrat în domeniul
pregătirii pasive, în 1951 s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie al
Apărării Pasive, devenit mai târziu Şcoala de Aplicaţie pentru
Protecţia Civilă Ciolpani. Anul 1952 a reprezentat un nou reper
în istoria protecţiei civile, prin înfiinţarea statelor majore de
apărare antiaeriană la nivelul regiunilor, localităţilor, instituţiilor
şi unităţilor economice. În acelaşi context au fost înfiinţate
primele formaţiuni de apărare civilă, respectiv de protecţie
antichimică, transmisiuni, înlăturare a dărâmăturilor, pompieri,
pază şi ordine, camuflare a luminilor şi mascare, protecţie prin
adăpostire, veterinare, sanitare etc. În 1968 structurile apărării
locale antiaeriene au intrat în subordinea Ministerului Apărării
Naţionale, cadrele fiind pregătite în instituţiile militare de ofiţeri
activi şi la Academia de Înalte Studii Militare (care se numeşte
acum Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”).
Numărul mare de victime din rândul civililor şi pagubele
materiale produse la cutremurul din 4 martie 1977 au
determinat autorităţile să îmbunătăţească sistemul de
management al dezastrelor. Acest lucru se materializa în 1978
prin apariţia Legii nr. 2, primul act normativ care a consfinţit
implementarea concepţiei moderne de „apărare civilă”, pe
baza căruia s-a conturat în perioada următoare şi primul
sistem unitar de pregătire a populaţiei şi factorilor de
conducere privind răspunsul la dezastre.
Schimbările înregistrate după 1989 şi obligaţiile
asumate de România, în primul rând prin ratificarea, la 11 mai
1990, a Protocoalelor Adiţionale nr. 1 şi 2 ale Convenţiei de la
Geneva din 1949, privind protecţia victimelor conflictelor
– 71 –
armate, au impus modernizarea sistemului de protecţie civilă
la toate nivelurile. Aceste deziderate se materializau în 1996
prin promulgarea Legii nr. 106, care a consfinţit şi schimbarea
titulaturii din apărare civilă în protecţie civilă.
Indiferent în ce componentă a Sistemului de Siguranţă
Naţională a funcţionat, Protecţia Civilă şi-a adaptat în
permanenţă structura şi planurile de cooperare cu celelalte
forţe cu competenţe în domeniu. Au fost perfecţionate
structurile organizatorice, s-a îmbunătăţit managementul
apărării împotriva dezastrelor, au fost identificate noile surse
de riscuri, a fost perfecţionată baza legislativă în concordanţă
cu cerinţele integrării în NATO şi UE. În 2000, prin Ordonanţa
de Urgenţă nr. 179, Protecţia Civilă trecea de la Ministerul
Apărării Naţionale la Ministerul de Interne, iar în 2004 era
promulgată Legea nr. 481 privind protecţia civilă.
Procesul de modernizare a prevenirii şi intervenţiei

pentru limitarea efectelor incendiilor şi altor tipuri de dezastre,
calamităţi, catastrofe, explozii, accidente de orice natură,
denumite în mod generic situaţii de urgenţă, nu ar fi fost
complet şi eficient dacă nu ar fi reunit din punct de vedere
organizatoric şi al reglementărilor specifice două instituţii, care
au mai funcţionat împreună între anii 1933-1945. Este vorba
de instituţia pompierilor militari şi protecţia civilă, reprezentate
la nivel central de Inspectoratul General al Corpului
Pompierilor Militari şi Comandamentul Protecţiei Civile, iar în
plan teritorial de grupurile şi brigăzile de pompieri militari şi
inspectoratele judeţene de protecţie civilă. Fuziunea celor
două instituţii a fost prevăzută prin Ordonanţa Guvernului nr.
291/2000, care nu a putut fi aplicată în cursul anului 2001 din
cauza unor imperfecţiuni, apoi prin O.G. nr. 88/2001, act
normativ completat şi modificat în repetate rânduri. Aplicarea
O.G. nr. 88/2001, cu suita de modificări şi completări
– 72 –
ulterioare, n-ar fi fost posibilă fără stabilirea concepţiei şi a
cadrului general şi specific de organizare şi funcţionare a
Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă,
realizat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2004,
modificată şi aprobată de Legea nr. 15/2005 şi de o serie de
hotărâri ale Guvernului României din 2004, privind organizarea
şi funcţionarea Inspectoratului General pentru Situaţii de
Urgenţă şi a serviciilor de urgenţă profesioniste şi voluntare,
precum şi privind atribuţiile legale care revin acestora şi altor
autorităţi centrale şi locale în managementul situaţiilor de
urgenţă.
Suspendarea pe timp de pace a serviciului militar
obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat,
începând cu 1 ianuarie 2007, a determinat iniţierea procesului
de profesionalizare a structurilor Inspectoratului General
pentru Situaţii de Urgenţă, care a înregistrat următoarea
dinamică de personal: etapa I, luna august 2006, prin
încadrarea a 12.964 posturi; etapa a II-a, aprilie 2007, 12.964
posturi; etapa a III-a, aprilie 2008, 8.312 posturi. La trecerea în
rezervă a ultimului contingent de miliari în termen, în
decembrie 2006, atribuţiile de menţinere a operativităţii
permanente au fost preluate de cadre militare pregătite pentru
îndeplinirea misiunilor de gestionare a situaţiilor de urgenţă din
zonele de competenţă.
Instituţia s-a dezvoltat permanent, la clasica misiune de
stingere a incendiilor adăugându-se intervenţiile de
descarcerare şi prim ajutor SMURD, salvarea persoanelor şi
limitarea pagubelor produse de inundaţii, alunecări de teren,
mişcări seismice, epidemii, epizootii, înzăpeziri, secetă,
descarcerare şi asistenţă a persoanelor aflate în situaţii critice,
intervenţia la accidente tehnologice, radiologice, nucleare,
biologice sau alte calamităţi naturale sau antropice.
– 73 –
Profesionalismul şi implicarea în ducerea la bun sfârşit a
misiunilor se reflectă atât în numeroasele vieţi şi bunuri
materiale salvate, pe timpul celor peste 400 de misiuni zilnice,
cât şi în aprecierea de care instituţia se bucură în rândul
cetăţenilor, care au creditat în mod repetat pompierii români cu
cel mai mare grad de încredere din partea populaţiei.
Viitorul instituţiei, ale cărui standarde sunt
euroconforme, reprezintă o nouă provocare în faţa
specialiştilor acesteia, preocupaţi să confirme atât frumoasa
tradiţie istorică de care sunt mândri, cât şi onoranta apreciere
din partea concetăţenilor, care obligă la noi rezultate în
permanenta luptă de apărare a vieţii oamenilor şi a bunurilor
de ameninţarea incendiilor, inundaţiilor, cutremurelor,
accidentelor şi altor catastrofe. Conştienţi de datoria lor,
aceştia se preocupă de continua perfecţionare profesională,
completarea şi dezvoltarea dotării, îmbunătăţirea continuă a
misiunilor şi asigurarea unui serviciu public dedicat
cetăţeanului.
– 74 –
CURAJUL ŞI SPIRITUL DE SACRIFICIU
– COORDONATE ALE PROFESIEI DE SALVATOR
Colonel Ştefan Bejan

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă
Încă de la primii săi paşi pe această planetă, omul a

trebuit să se însoţească, în efortul său de a răzbate, de a-şi
conserva propria fiinţă, pe lângă celelalte calităţi ale sale (care
s-au format în timp), de curaj. Progresul omenirii însuşi n-ar fi
fost posibil fără existenţa acestei calităţi: curajul în fapte şi în
gândire, cei curajoşi fiind preţuiţi, admiraţi şi respectaţi. Curajul
ar fi rămas o „formă fără fond” în absenţa spiritului de
sacrificiu, ca o manifestare, în primul rând, a solidarităţii
umane (fără de care omul n-ar fi răzbătut în confruntarea cu
vicisitudinile şi asprimea mediului care l-a înconjurat încă din
primele clipe ale existenţei sale).
Curajul şi spiritul de sacrificiu sunt unele dintre cele mai
importante trăsături etice umane, în general, cele două
încununând şi desăvârşind educaţia morală a unui om.
Desigur că un om care este caracterizat ca fiind cinstit, demn,
generos, modest, sociabil, responsabil, virtuos etc., poate fi
considerat ca fiind un om de mare calitate. Însă încununarea
acestor trăsături şi a altora, o realizează curajul şi, la nevoie,
spiritul de sacrificiu. Ca trăsături de personalitate (nu numai
– 75 –
caracteriale, ci şi temperamentale) curajul şi spiritul de
sacrificiu sunt calităţi general-umane, ele pot avea substrat
genetic, dar se formează, în principal, prin educaţie şi prin
confruntările concrete cu viaţa şi întâmplările ei. Sunt multe
înţelesurile date curajului, însă cel mai potrivit mi se pare acela
care îl defineşte ca fiind „forţa morală de a înfrunta cu
îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel”. Curajul
este, deci, îndrăzneală, fermitate în acţiuni sau în manifestarea
convingerilor, tărie de caracter, temeritate, bărbăţie. La rândul
său, spiritul de sacrificiu este aşa cum denumirea îl atestă,
starea moral-volitivă care permite omului renunţarea voluntară
la ceva preţios, sau considerat ca atare, pentru binele sau
interesul cuiva sau a ceva. A defini spiritul de sacrificiu doar ca
jertfire de sine nu este deci nici corect şi nici complet. Spirit de
sacrificiu înseamnă mult mai mult; însemnă renunţarea la timp
liber pentru a ajuta semenii ori a înfăptui ceva util lor,
depunerea unor eforturi asidue în procesul propriei instrucţii
spre a fi mai bun şi a corespunde exigenţelor profesiei, acţiuni
concrete pentru a ajuta, a contribui pe măsura priceperilor şi a
deprinderilor personale şi a bunurilor proprii la bunăstarea
semenilor şi a societăţii, în general. Şi mai înseamnă, în ultimă
instanţă şi în situaţii bine determinate, jertfa de sine, la care se
ajunge, în opinia mea, numai în prezenţa unui devotament
nemărginit pentru oameni şi a unei abnegaţii deosebite, calităţi
sădite şi care cresc, cu adevărat, doar în prezenţa şi împreună
cu celelalte trăsături morale pozitive.
Despre curaj, înţelepciunea populară românească
spune: „De omul cel viteaz şi moartea face haz” sau: „La orice
întâmplare – împotrivire mare şi curaj şi mai mare, iar nu
întristare”. Este ştiut că există mai multe feluri de curaj: curajul
de a înfrunta soarta, care este filozofie; curajul împotriva
nevoilor, care este răbdarea; curajul în război, care este vitejie;
curajul în întreprinderi, care este cutezanţă; curajul împotriva
– 76 –
nedreptăţii, care este tărie; curajul împotriva viciului, care este
severitate etc. În general, în viaţa de toate zilele este necesar
să dăm dovadă de mult curaj: de curajul de a fi cinstit, de a te
împotrivi ispitei şi viciilor, de a spune adevărul, de a fi ceea ce
suntem cu adevărat şi de a nu pretinde să trecem drept ceea
ce nu suntem, de curajul de a trăi cinstit prin propriile noastre
mijloace şi de a nu duce o viaţă ruşinoasă, prin mijloacele
altora etc. Curajul este moştenit, dar şi cultivat, oţelit prin
şcoala vieţii şi a încercărilor şi se manifestă în variate
încercări, cu predilecţie în situaţii extreme: „În cele mai mari
primejdii s-arată inima cea mai mare”.
În lupta armată, prin excelenţă, curajul se află la el
acasă, constituind o condiţie indispensabilă a obţinerii victoriei.
Militarii cunosc şi cultivă cel mai bine acest adevăr, aşezând
curajul la un loc de cinste în patrimoniul virtuţilor ostăşeşti. Nu
poate fi creat un om curajos dacă nu va fi pus în situaţia de a
da dovadă de curaj, indiferent cum: prin stăpânire de sine, prin
exprimare dreaptă şi făţişă, prin suportare de încercări şi
lipsuri, prin răbdare şi îndrăzneală, afirma un mare pedagog.
Ori, prin specificul meseriei lor, pompierii sunt permanent puşi
la încercare, puşi în situaţia de a da dovadă de curaj. Nu este
mai puţin adevărat că meseria de pompier nu-i singura care
implică, drept cerinţă esenţială, pe lângă profesionalism,
existenţa curajului, însă este printre puţinele în care, pentru
îndeplinirea atribuţiilor, sunt dese situaţiile în care chiar este
nevoie de curaj. Obligaţiile profesionale ale personalului nostru
au ca element definitoriu necesitatea înfruntării frecvente a
unor medii şi factori de risc ridicat, care pun în pericol viaţa şi
integritatea corporală. Regula de bază în cultivarea curajului
nu o reprezintă identificarea sa cu acel tip de „curaj orb”
specific oamenilor neinstruiţi, necunoscători, care acţionează
la întâmplare, iar întâmplarea face ca uneori să şi reuşească
(din această pricină curajul orb are şi susţinători), dar de cele
– 77 –
mai multe ori să nu reuşească. Importantă este pentru noi
conştientizarea riscurilor la care sunt supuşi cei care
acţionează pentru salvarea oamenilor şi valorilor pe timpul
incendiilor şi altor tipuri de situaţii de urgenţă. Iar
conştientizarea este doar primul pas în cultivarea adevăratului
curaj, ceilalţi paşi fiind parcurşi pe timpul instrucţiei, aplicaţiilor
tactice şi chiar al intervenţiilor cotidiene. Numai aşa se
formează şi se călesc caractere deosebite, oameni curajoşi
care apreciază pericolul şi acţionează în cunoştinţă de cauză.
Prin urmare, curajul constituie o trăsătură caracterială şi
volitivă, în acelaşi timp, fiind un act preponderent voliţional
numai în măsura în care nu trebuie să se facă abstracţie deloc
de caracteristica sa conştientă.
Curajul stă la baza eroismului şi a spiritului de sacrificiu.
Curajul în îndeplinirea misiunilor pompierilor poate merge până
la jertfa de sine (aşa cum s-a întâmplat de-a lungul vremii),
însă nimeni nu are nevoie de gesturi gratuite, de sacrificii
inutile. „Precum de la vitejie îndrăzneala cu socoteală este
vitejie, aşa de este fără socoteală, nebunie se numeşte”, ne
sfătuieşte peste timp Dimitrie Cantemir. Tot atât de adevărat
este că în iureşul luptei cu greu pot fi cântărite şi puse în
balanţă viaţa proprie în raport cu a viaţa altora şi cu valorile
care trebuie salvate. Numai un înalt nivel de pregătire,
experienţa solidă pot hotărî că mai de preţ este viaţa unui
servant pompier decât a unei valori ce trebuia salvată. A se
observa că nu am făcut referire la viaţa care trebuie salvată,
viaţa celui ce trebuie salvat fiind considerată la pompierii din
toată lumea valoarea supremă, în raport cu care propria viaţă
este pusă pe planul doi. Iar această trăsătură defineşte şi
particularizează profesia de pompier în rândul celorlalte. Sigur
că mai există şi alte domenii în care viaţa semenilor este pusă
pe primul plan, iar spiritul de sacrificiu poate merge până la
– 78 –
jertfa de sine, însă nicăieri nu se manifestă cotidian, nu are
amploarea şi importanţa pe care i-o acordă pompierii.
Curajul şi spiritul de sacrificiu sunt două valori
fundamentale a căror promovare şi cultivare nu se constituie
doar ca scopuri în sine. Ele răspund unor incontestabile
necesităţi practice care asigură protecţia vieţii altora şi a
bunurilor în situaţii de urgenţă, raţiunea de a fi a profesiei
noastre. Pentru a reduce însă la un preţ cât mai mic sacrificiile
umane de pe timpul intervenţiilor, este necesară sacrificarea
timpului şi a energiilor intelectuale şi fizice pe terenul de
instrucţie. Este adevărat însă că există şi situaţii imprevizibile
în care, cu toată pregătirea şi experienţa, se produc tragedii
umane, uneori impresionante, aşa cum bine poate fi dat
exemplul Mihăileşti (din mai 2004). Au fost şi alte situaţii în
care au pierit oameni obişnuiţi şi pompieri, victime ale
neprevăzutului ori ale întâmplărilor absurde (spre exemplu, la
New York, pe 11 septembrie 2001, nimeni nu a putut să
prevadă prăbuşirea, în scurt timp, a celor două turnuri, cu
sacrificiile umane cunoscute). Nu asemenea exemple am avut
în vedere, deşi ele au generat şi pot genera discuţii în
continuare.
Concluzionând, despre curaj şi spirit de sacrificiu se
poate, teoretic, vorbi ca despre multe alte subiecte. Important
pentru cei din profesia noastră, aceea de salvatori în situaţii de
urgenţă, este însă manifestarea practică a acestor calităţi
morale indispensabile. Iar pentru a se forma şi perfecţiona
este nevoie de multă instrucţie (Cu atât mai puţin sânge pe
câmpul de luptă, cu cât este mai multă sudoare pe câmpul de
instrucţie – spune o maximă familiară militarilor) şi educaţie.
Natura produce puţini oameni curajoşi (şi aceia nu se văd de
cele mai multe ori) însă educaţia formează un număr mare,
spunea un înţelept al antichităţii. La fel se poate spune şi
despre spiritul de sacrificiu: se formează în timp, cu migală,
– 79 –
răbdare, tenacitate, mult talent pedagogic, prin insuflarea
umanismului şi a solidarităţii umane, ataşament faţă de
profesie, promovarea binelui şi a iubirii necondiţionate faţă de
semeni. Se poate deduce suficient de clar cât de importante
sunt cele două calităţi moral-volitive pentru profesia noastră.
Ele îi dau conturul necesar şi o particularizează în ansamblul
celorlalte profesii, se constituie în cheia îndeplinirii misiunilor.
Dar nimeni nu trebuie să creadă nici un moment că sunt
singurele calităţi necesare profesiei de pompier, lucru care nu
a răzbătut în nici un moment al spuselor mele.
– 80 –
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor
Tel.: 021.313.76.63; 021.303.70.80/ 10297, 10288, 10255

Fax: 021.315.43.16
E-mail: editura@mai.gov.ro
– 81 –

Pompierii Romani PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pompierii Romani PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor

Lucrare realizată de Editura Ministerului Administraţiei

Corpul Pompierilor în perioada domnitorului Alexandru

O inspecţie a lui Cuza Vodă la pompierii din Bucureşti –

Ziua Pompierilor din România – File de istorie........................ 20

13 Septembrie – prof. Constantin Mandache,

Foişorul de Foc – Muzeul Naţional al Pompierilor –

Gestionarea situaţiilor de urgenţă în România

Curajul şi spiritul de sacrificiu, coordonate ale profesiei

Prof. Loredana Oprica, muzeograf

Unirea Moldovei cu Ţara Românească, în anul 1859, a

De la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza s-a

Uniforma pompierilor militari, 1860

Preocuparea de a dota pompierii cu utilaje moderne, în

Pompă manuală pentru stins incendii

O nouă modificare în organica Batalionului de pompieri

Epoca lui Cuza, epocă de transformări structurale

Locotenent ing. Constantin Popa

În România, de-a lungul timpului, s-au înregistrat o

Inspecţia Domnitorului Cuza la pompieri

În luna martie 1859, la numai două luni după alegerea

¾ Istoria Pompierilor Militari Bucureşteni, col. dr. Vasile Irimia şi

Despre primele forme de organizare a prevenirii şi

Caracterul militar şi structura organizatorică specifică

Rezultatele muncii pompierilor români sunt confirmate şi de

Actul de naştere al protecţiei civile din România l-a

În plan internaţional, pompierii români au fost prezenţi

Instituţia s-a dezvoltat permanent, la clasica misiune de

Prof. Mandache Constantin, muzeograf

Va rămâne pentru totdeauna înscrisă la loc de aleasă cinstire

Scenă din Lupta din Dealul Spirii (Dimitrie Papazoglu)

Redezvelirea Monumentului, la 13 septembrie 1990

Prof. Loredana Oprica, muzeograf

Istoria ultimului Foişor de Foc al Capitalei începe în anul

În prima sală de expoziţie e configurată o lungă şi

În continuare, este prezentată amplu contribuţia unităţii

În continuare, este prezentată evoluţia Corpului

O serie de machete prezintă dotarea cu tehnică de luptă

Etajul al III-lea este consacrat prezentării evoluţiei

Gheorghe Pohrib, Insigna Apărarea

• un personaj de epocă înfăţişând un pompier militar

• imagini surprinse în cel de-al Doilea Război Mondial –

Sala de expoziţie de la etajul al II-lea este consacrată

O altă sală de expoziţie, aflată la etajul I al clădirii, ne

România a adoptat în ultimii ani un modern şi complex

Iniţiat la 1833, proiectul de organizare „Formiruirea

Anul revoluţionar 1848 a consacrat virtuţile patriotice şi

Caracterul militar şi structura organizatorică specifică

Războiul a găsit unităţile de pompieri din Basarabia,

Sfârşitul războiului aducea modificări importante:

În septembrie 1953, se înfiinţau primele „inspecţii

Un capitol important din evoluţia Armei pompierilor îl

Actul de naştere al protecţiei civile din România l-a

Procesul de modernizare a prevenirii şi intervenţiei

Colonel Ştefan Bejan

Încă de la primii săi paşi pe această planetă, omul a

Tel.: 021.313.76.63; 021.303.70.80/ 10297, 10288, 10255

S-ar putea să vă placă și