Dacă am facut fapte bune sau rele de-a lungul vieții mele asta nu are nicio importanță acum.

Ceea ce contează e faptul că prin felul în care am ales să-mi trăiesc viața m-a făcut să câștig,
după moartea corpului de carne, oase și sânge o nouă viață. Nu încerc să mă îmbăt cu apă
rece, știu că și această viață pe care am câștigat-o prin forțele mele proprii, știu că și această
viață nu este eternă. La un moment dat tot ceea ce există nu va mai fi pentru că soarele va
exploda și toată dergingolada noastră pe firul de praf căreia îi spune planeta pământ va încet.
Dar trebuie să recunosc că îmi place postura în care mă aflu acum, e drept, e vorba de una
singură, dar mi se pare că mă avantajează enorm, nu mi se vede începutul de burtă, iar de
calviția care deja începuse să se extindă îngrijorător până-n momentul morții corpului meu,
pot spune că nici măcar nu se observă. Ăsta sunt, și nu am ce face, țin la lucrurile astea, e
vorba de prestanță, și mare mi-a fost bucuria când după câteva zile de ploi nesfârșite am putut
să-mi văd reflexia în balta de la picioarele mele. Cel care m-a dăltuit în marmură a făcut o
treabă grozavă, cu toate că cel mai probabil pentru el am fost una din multele lucrări
comandate, în orice caz, apreciez meseria și atenția la detaliul pe care el sau ea a avut-o în
vedere.

Trebuie să recunosc că nu știu de cât timp sunt imortalizat în piatră pentru că deși ploiei au
lăsat la picioarele mele oglinzi de apă tremurânde data dăltuită-n piatră e ștearsă, așa că nu
știu de cât de mult timp trezesc mirări și reflecții. În orice caz timpul trece diferit pentru o
statuie de piatră față de o statuie de carne. Există avantaje și dezavantaje, dar astea-s doar
detalii, învidia pe care o pot provoca în cineva care e în trecere prin fața mea mă nedumerește
de fiecare dată. O dată cu viața-n piatră mi-e greu să admit că tarele de caracter nu m-au
părăsit, încă valorific prea mult părerea celorlați. Spre exemplu mă între constant dacă cei
care mă văd cred că sunt dăltuit în piatră pe merit sau nu. Există ca în orice domeniu și
impostori. Așa zisele personalități care sunt importalizate-n bronz, granit, marmură, piatră,
etc prin toate parcurile unde vin părinții să se joace, tot felul de poeți minori care ori s-au dat
cu regimul, fie niște neica nimeni care au semnat niște hârtii aflându-se în contexul potrivit al
istorie, sunt mulți care pur și simplu își trăiesc această a doua viață fără niciun merit,
bineînțeles că nu vreau să dau nume! Dar în același timp mă întreb dacă simpli trecători, dacă
studenta în rochie albastră și păr negru ca nopțile de iarnă, dacă această studentă atunci când
se uită la figura mea dăltuită în timp crede că merit locul pe care îl ocup, nu pot să nu
recunosc că mă încearcă fiori intenși de bucurie și emoție când le văd pe studente încercând
să-mi citească numele și data nașeterii și a morții corpului meu biologic, mă încearcă pentru
că știu cu literele și cifrele s-au șters, s-au fărâmițat cine știe din ce cauză, poate acel scuptor,
sau acea sculptoriță care mi-a dat naștere s-au plictisit la final. Dar lucrurile ar putea să fie și
altfel, aș putea să mă înfurii și să încep să tun și să fulger în sinea mea, ce nevoie aveți să-mi
citiți înscripția?! Chipul și postura mea nu sunt suficiente să mă recunoașteți? Felul în care
mi-am trăit viața nu a fost memorabil?! Dar apoi mă liniștesc, și aceste accese de vanitate trec
ca ploile de vară, acele ploi care-mi lasă oglinzi tremurătoare la picioare în care pot să mă
privesc. Ce văd atunci când mă privesc? Bună întrebare. Cred că e vorba de ambiguitate, cred
că e vorba de mister, și totodată, e vorba și de un anumit sentiment al imposturii. Poate că
viața pe care am trăit-o nu merită prelungirea corpului meu în piatră? Poate că am făcut fapte
rele, demne de dispreț, oribile.