Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Baba Voichița ține în mâna stângă o bucată de brânză murdară de pământ, iar cu mâna
dreaptă se sprijină în ciomag. Are degetele noduroase și uscate ca niște surcele numai bune de
pus pe foc. Soarele strălucește dogoritor, curtea e inundată de-o lumină puternică dizolvând
conturul obiectelor. Masa de lemn cu blatul plin de crestături și sânge uscat, scaunele
ponosite, coșul de nuiele și furcile sprijinite de peretele casei pare că se topesc.
Sub masa de lemn, la aproximativ doi metri de bătrână, un tânăr la bustul gol, cu
pielea negricioasă spoită de vânătăi, urlă din toți rărunchii:
Bărbatul încă simte vibrația lemnului în mâinile lui mari și păroase. Poartă o cămașa
în caraouri descheiată, iar burta i se revarsă peste cureaua roasă. În ochii verzi acoperiți de-o
pâclă cețoasă se reflectă doi copii în pantaloni scurți plini de scaieți. Au prins rădăcini lângă
bătrâna sprijinită-n ciomag și se uită la cum înfloresc florile vineții-roșietice pe pielea
tânărului.
- Mai bem una? întrebă Florin în timp ce toarnă restul de bere în scrumiera ciobită în trei
locuri.
Pe față are o cicatrice în formă de semilună, iar atunci când vorbește are tendința de a-și
acoperi dinții cu buzele. La aceeași masă cu el Mihai se lasă pe spatele scaunului și răsuflă cu
greu de parcă s-ar afla în fața unei decizii cruciale. Își pipăie burta prin tricoul larg, iar după
câteva clipe pe care Florin n-are cum să le observe fiind precupat cu răsucitul unei țigări, vine
și răspunsul lui Mihai:
Îl urmărește pe Florin alegând cu grijă firele de tutun pe care le presează apoi cu grijă în foița
de hârtie ce pare o lamă de ras. Mihai se gândește la cum fumul de țigară se unduiește fără
nicio grijă în aer dansând în spirală spre cine știe ce zei necunoscuți.
- Dar pe asta vreau eu s-o plătesc, zice Mihai încercând să abordeze o mină cât mai serioasă.
- Și zi-mi ce-ți mai aduci tu aminte de ziua aia? încercă Mihai să reia conversația.
Ochii lui Florin păreau neobișnuiți cu lumea asta, îi luă câteva clipe șă-și dea seama de ce
vrea să spună prietenul lui. În orice caz, putea foarte bine să fie o nedumerire mimată, pentru
că spuse deodată brusc:
- Am fost de-a dreptul uimit când am aflat că Țiganul o duce foarte bine. Are nevastă, copil,
muncește-n Italia, și-a luat apartament la Motru, chiar o duce bine.
- Și când te gândești ce fel de pramatie era astă când eram noi mici, zice Mihai încercând să-
și spele dezgustul cu o gură mare de bere.
- N-o să uit niciodată sunetul ală de ou spart când i-a dat cu parul în cap.
- Eu nu mă gândesc prea des la asta. Eu mă gândesc la sufletul babei care s-a dus aplecată de
spate cum era ea să spele bucata de brânză la cișmea. Dar degeaba, că apoi s-a mânjit de
sânge după ce țiganul a mușcat din ea.
- Da, îmi amintesc și eu asta, aia era o brânză nemaipomenită, atât de bună încât Țiganu și-a
riscat viața pentru ea, spuse Mihai dând restul de bere peste cap.
Florin nu mai zâmbește, trage din țigară două fumuri scurte, iar apoi își înmoaie buzele
crăpate de vânt în halba de bere. Se gândește la cei treizeci de ani ai lui, la slujba de barman,
la faptul că n-a făcut nimic în viață.
Se pare că după zece ani de zile asta era tot ce puteau să-și spună. Între ei se așternu o tăcere
îmensă, dar dacă cineva ar fi putut să-ș lipească ureche de frunțile lor transpirate ar fi auzit
cum se întețește ropotul ploii de așchii.