Motru II

Privită de sus și de-a lungul anilor, zona Motrului, cu satele din jurul lui, arată ca un mușuroi
de furnici care acum au luat o pauză după ce regina a murit și nimeni nu a mai strigat: „Trăiască
regina!”

Galeriile săpate în vremuri mai vechi cu hărnicie sunt acum prăbușite sau inundate de apă,
pământurile care au fost răscolite și întoarse cu fundul în sus pe întinderi ce nu puteau fi cuprinse cu
privirea deja au fost năpădite de verdeață și arbuști, iar minerii au mers la Bursa Forței de Muncă
furnici și s-au întors greieri, căutându-și fiecare instrument cu care să-și facă viața să curgă mai ușor.

Nea’ Ciobanu, un pensionar la vreo șaizeci de ani, fost buldozerist, stă cu butelia în spinare la
capătul uliței care dă în drumul ce face legătura între cariera de cărbune și drumul național și se uită
când la deal, când la vale, răsuflând pe nas ca un taure iritat.

- Ciobane, ce dracu’ faci? i-a strigat din spate George, venind de pe uliță.

- Bă, zise el, ducând mâna la începutul de chelie și scărpinându-se ușor. Mă tot gândesc unde
să mă duc să schimb butelia. Dacă mă duc la deal la Fane, dă de băut pe datorie, da’ e scump, lua-m-
aș după Mioara lui! Dacă mă duc la vale la Florică, ăla are mai ieftin, da’ nu ți-ar da un pietroi să-ți
spargi capul cu el, sui-m-aș pe pocăită-sa! Da’ io acasă la pocăita mea nu mă mai întorc până
deseară, că-s sătul de proaste, ca vaca de muște!

- Bine, Ciobane, fă cum vrei, numai lasă jos butelia din cârcă până te hotărăști. Hai noroc!

- Hai să trăiești, Georgică! Și nu uita: Ține-o-nfiptă! așa saluta simpaticul pensionar toți tinerii
de prin sat.

George, un tânăr înalt și slăbuț, cu părul brunet, lung și dezordonat, cu barba rară și crescută
ca un burete de sârmă folosit, puțin rebel, puțin hipiot, nu se mai regăsea în satul în care se născuse
și crescuse. A văzut toată țara, a întâlnit mulți oameni, a trăit anotimpurile și altfel decât o făcuse
până în vremea liceului. Viața sa răsărită între traiul rural și viața la oraș mic a crescut ca un vrej care
și-a prins cârceii de tulpinile altor lumi, cățărându-se pe ele și crescând în toate direcțiile în căutare
de noi bolți sufletești. Dar, cumva, pasul său mare și mereu grăbit, l-a adus acasă iar și iar. Este un
magnetism sufletesc între noi și locurile pe care mintea noastră în arhivele memoriei noastre le-a
clasat simplu: acasă.

După mult timp de hoinăreală pe la festivaluri și evenimente culturale moderne de tot soiul,
George s-a trezit dimineața aceasta în fânul vechi din podul grajdului unde acum un deceniu mereu
rumega o vacă sau plângea un vițel neînțărcat. Ajunsese noaptea târziu și ca să nu-și mai trezească
părinții, a sărit poarta, făcându-și culcuș în iarba uscată care încă mai păstra mirosul pajiștii al unei
veri care l-a plimbat prin amintiri plăcute până a adormit. Deranjat lătratul câinelui care stătea legat
de roata unui vagonet de mină vechi și ruginit, când nea’ Ciobanu trecuse cu butelia în spate pe uliță,
tânărul și-a întins oasele, a scos paiele din păr, s-a prins de o grindă, lăsându-se să atârne până șira
spinării s-a aliniat și, după un avânt brusc și puternic, s-a azvârlit peste gardul din plasă de sârmă,
direct în drum. Mulțumit de reușita exercițiului de acrobație, și-a scuturat și hainele de praf și frunze
uscate și a pornit-o spre oraș.

După întâlnirea cu vecinul său, l-a amuzat gândul că oricât și-ar dori să le găsească bărbaților
de pe aici un cuvânt plăcut și demn care să îi cuprindă pe toți, tot bețivi îi veni în minte. Și mai tare îl
amuză gândul că picioarele lui lungi și hotărâte îl duceau la cafenea, făcându-l să scoată un râs
zgomotos pe gură, deși mergea singur pe stradă. Practic toată lumea îi spunea cafenea, deși era un
birt ca oricare altul, însă numele îți dădea puțin impresia despre cei care o frecventează că sunt
înveliți cu altă stofă, o chestie culturală importată din lumea civilizată. Una e când spui că te duci să
bei ceva la sub scară în spate la piața nouă sau la bodega de la hașuri și altfel suna merg la o cafea la
cafenea.

În drumul său a observat că la trecerea din sat spre oraș nimic nu semnala vreo schimbare,
nu exista nicio graniță vizibilă care să-ți spună acum nu mai ești la țară. Era valabil și invers. Printre
casele de la șosea zăceau și gospodării bătrânești, cu gardul pe jumătate putrezit și rupt, dar își
umflau balcoanele largi de la mansardele unor care noi, construite după gusturile moderne stabilite
de cataloagele online ale corporațiilor din domeniu. Se ridicaseră șantiere de ambele părți ale șoselei
unde urmau să fie deschise restaurante pentru evenimente. „Adevărul e că, și-a spus George, aici au
ajuns să mai vină cei care au plecat doar ca să încheie căsătoria ca pe o afacere și apoi să plece din
nou.”

A făcut dreapta, în jos spre stadion, trecând pe lângă liceul tehnologic, la poarta căruia
stăteau elevi cu câte un caiet în mână și o țigară în cealaltă, așteptând, foarte probabil să fie primiți
de profesori pentru a-și da corigențe, având în vedere că bacalaureatul trecuse și școala urma să
înceapă cât de curând. Având în vedere că nu îl legau prea multe de curtea acestuia, el absolvind la
colegiul teoretic pe lângă va trece mai târziu, nu i-a dat multă atenție, până aproape de zona unde
mai demult erau serele în care, s-a gândit el, probabil elevii făceau practica sapei și a plivitului. Acum
mai erau doar scheletele metalice ruginite, iar buruienile creșteau abundent până la înălțimea
capului.

Unde gardul liceului s-a terminat, George s-a oprit și a privit un teren gol, curățat de
buruieni, oftând scurt. Pământul fusese al părinților lui, pe care l-au cultivat până de curând, tot
sperând că unul dintre copiii lor se vor întoarce acasă și își va ridica o gospodărie. Îl vânduseră cu un
an în urmă de teamă să nu îi scadă valoarea. Gândurile supărătoare care voiau să îl cuprindă au fost
scuturate scurt de tânăr printr-o mișcare a capului.

A urmat stadionul pe dreapta, și el năpădit prin jur de vegetație, aflat în construcții de ani
buni, „și probabil încă mulți de acum înainte” a gândit George. Pe fostele tribune acum pășteau 3
capre însoțite de un om care stătea întins în iarbă și citea un ziar monden. La ora aceea, pe vremea
când orașul avea echipa de fotbal Minerul Motru în Divizia B, o dată la două sâmbete, veneau
puhoaie de oameni cu pungile de semințe pregătite să le scuipe în capul portarilor de la echipele
adverse și să se amuze pe seama tuturor jucătorilor. George și-a amintit că acesta era și motivul
pentru care se ducea și el. Îi spunea altfel pe vremea aceea, dar acum s-ar fi numit stand-up comedy,
spectacolul pe care unii bărbați îl făceau în public. „Împușcă-l, bă, să nu se chinuie”, și-a adus el
aminte de o expresie ieșită din gura unui suporter mare cât dulapul când un jucător se văita căzut pe
gazon în urma unui contact. A încercat să-și mai amintească și altele dar nu a reușit. Cel puțin
gândurile tulburate de terenul golaș i se risipiseră.
 Imediat după stadion, era un teren sintetic de fotbal unde, câțiva oameni cu vârste medii
jucau miuța. Nu foloseau porțile de fier, ci improvizaseră alte două din patru lăzi de bere pline, din
care jucătorii de mai serveau după câte un sprint. În depărtare, peste capetele lor, George a observat
Cartierul, o zonă rezidențială, dacă i se putea spune așa, unde fuseseră mutați cei cărora pământul
le-a înghițit casele din cauza alunecărilor de teren provocate de activitatea minieră. Acolo fusese
mutat și un prieten bun de-al său și cunoștea momentele de disperare și sărăcie prin care trecuseră
acei oameni. Prietenul lui acum era ofițer pe la serviciile secrete și ideea asta l-a făcut să se simtă
bine.

A cotit stânga și a trecut pe lângă școala gimnazială, unde a reușit să se distingă prin
învățătură și prostii în același timp. Apoi, imediat colegiul teoretic „George Coșbuc”, cel mic și
cochet, „unde învață capetele mari”, după cum râdeau cei de la tehnologic, unde și-a legat prietenii
care și acum erau vii. Nu era nici urmă de copil prin curțile celor două instituții, cum, bineînțeles, nu
a văzut țipenie de om nici la intrarea în secția de poliție care urma.

De aici, nu a mai mers nici un minut și s-a trezit în centrul orașului, aerisit, cu oameni pe fața
cărora se citea că erau ieșiți din casă cu treabă, dar ale căror mișcări nu arătau vreo urmă de grabă.
Singurul bulevard care împarte Motru în două părea mai curat ca niciodată, în care oamenii, copacii,
florile, cele câteva mașini parcate sau în mișcare, terasele, magazinele, băncile, farmaciile, poșta și
tribunalul i-au dat impresia că, de fapt, ceva mergea bine în localitatea aceasta.

Dealul Prigoroiu, de la poalele căruia pornea bulevardul, era verde și aducea aminte
întotdeauna că natura pândește după toate blocurile construite în grabă în „epoca de aur”.
Deasupra, nori albi se îngrămădeau și George și-a dat seama că avea parte de o zi minunată. A luat-o
spre gară, pe la umbra copacilor deși, cu pasul mult mai încetinit. A salutat din mers o mulțime de
cunoscuți, mirându-se că după atâta timp, încă mai recunoaște oameni cu care nu a mai schimbat o
vorbă de mai bine de un deceniu sau poate mai mult.

Oprindu-se în dreptul Casei Sindicatelor, a profitat de faptul că cișmeaua încă oferea apă
potabilă trecătorilor și a sorbit mult timp. Fără să realizeze, căldura care devenea tot mai puternică îl
deshidratase. A mai privit clădirea o dată după ce și-a potolit setea și s-a gândit că de când nu se mai
numea Casa de Cultură, căreia i se găsise un sediu în altă parte a orașului, nu reușea să îi mai
găsească vreo utilitate. „Care sindicate?!” și-a spus el.

Imediat urma o intersecție cu sens giratoriu unde erau trasate urme de cauciucuri ale unor
mașini chinuite cu frâna de mână de puștani care abia puseseră mâna pe permisul de conducere.

După un zid apărea cafeneaua care făcea parte dintr-un lanț de spații comerciale la parterul
unui bloc, cu o terasă amenajată printr-o combinație de umbrele kitsch-oase care făceau reclamă
unui brand de bere, mese bănci și scaune, o parte din lemn și alta din plastic. Geamurile mari erau
complet acoperite cu o folie contra razelor. La mese nu erau decât un barmanița, Carmen, care fuma
căzută pe gânduri cu o cafea lângă ea și, undeva pe ultimul rând, doi bărbați trecuți de 50 de ani,
solizi, care sorbeau ultimele picături de bere. „Ăștia sigur au ieșit de la carieră din schimbul trei” s-a
gândit George.

Carmen era o femeie de vreo 40 de ani, divorțată, cu doi băieți în întreținere care creșteau și
îi întindeau nervii în fiecare zi. Avea un corp frumos, zvelt, sănătos, în schimb, pe chipul său ridurile
spuneau povestea banală a unei fetișcane dusă de nas în adolescență, lăsată însărcinată și apoi
respinsă de prieteni, neamuri și instituțiile statului. Numai mama sa i-a rămas alături tot timpul, dar
câteodată, sărmana barmaniță gândea că prezența ei însemna încă o persoană la întreținere și o
gură de hrănit.

- Georgică! a strigat veselă Carmen cu vocea ei nazală și răgușită de cum l-a zărit. Ai mai
trecut și tu pe-acasă, mă?!

După ce s-au luat în brațe și s-au sărutat pe obraji, s-au așezat împreună, fără ca George să
scoată vreun cuvânt. În fața cafenelei se întindea parcul care cu cincisprezece ani în urma fusese
doar un teren mlăștinos. Acum puieții, la plantarea cărora tânărul a fost martor, erau copaci în toată
firea, cu coroane bogate de care încă mai stăteau agățate luminile de Crăciun pe care primăria uitase
să le mai dea jos. Florile erau îngrijite, împreună cu gardurile vii tunse de curând, însoțeau aleile cu
celebrele pavele roșiatice.

În dreapta, primăria stătea triumfătoare în arhitectura ei neobișnuită, cu multe muchii și

unghiuri ascuțite, al cărei corp nu putea fi definit în geometria clasică, decorată cu același bej deschis
pe care se pare că toți primarii din zona Gorjului îl apreciază. La ușa ei așteptau nuntași cu buchete
de flori în mână, așezați pe scări pe două rânduri.

Lângă primărie, mai în dreapta, zăcea falimentară gara orașului, capătul de drum al liniei
ferate. Oamenii mai bătrâni spun că Ceaușescu a dorit să ducă șinele mai departe, să străbată prin
Godeanu și să iasă în Ardeal. Însă, de mult timp șinele au ruginit fără ca vreo locomotivă să cânte
sacadat melodia drumurilor lungi care ducea studenții la facultate și înapoi.

Față în față cu cafeneaua, dincolo de același parc, catedrala ortodoxă aștepta și ea,
luminoasă și albă, nuntașii nerăbdători de pe scările primăriei.

Din rotirea capului, de la dreapta spre stânga, George a întâlnit-o pe Carmen care încă
aștepta un cuvânt de la el. El a întins mâna și i-a luat țigara din gură, a sorbit din cafea și apoi a tras
un fum puternic în piept:

- Stai, mă, fată, să mă trezesc și eu.

II.

- Ai băut și tu azi-noapte, ca ăști-ălanți? a continuat Carmen aprinzându-și altă țigară.

- Ce? Iar a fost tărăboi? a întrebat și George la rândul său în timp ce urmărea un convoi de
mașini împopoțonate cu bine-cunoscutele funde caraghioase din pânză semitransparentă și baloane
multicolore care se îndrepta spre intrarea de la primărie.

- Da’ cum?! Păi nu au venit nebunii aseară de la București și Timișoara?! Au băut tot ce era
tărie, și au golit un frigider de bere. S-au suit pe mese. Dacă se uită șefu’ pe camere să vadă ce a fost,
mă dă afară și mă angajează iar să mă mai dea o dată afară!

- Na, și tu de ce nu i-ai dat afară la ora doișpe?

 - Păi cum să-i dau, mă…

- Uite-așa! o întrerupse George care acum îi acorda toată atenția. „S-a închis barul! Fiecare-n
pizda mă-sii!”

- Bă! Lasă-mă să termin: cum să îi dau afară dacă eu eram beată pe bar și dădeam din cur cu
astea mici!

George a privit-o de sus, încercând să păstreze un aer serios.

- În cazul acesta, draga mea, spuse el pe o voce solemnă, după cum spunea Aristotel în
episodul 3 din Familia Bundy: taci și-nghite!

După un râsul scurt al celor doi, Carmen s-a ridicat, băgând mâna în părul lui lung și
dezordonat:

- Mi-era dor de tine, prostovane! Ia zi, îți fac o cafea cum îți place ție?

- Cum îmi place mie! a răspuns el. Și șase țigări la bucată, că mi-a fost lene să-mi iau un
pachet.

Rămas singur, George a început să caute cu privirea în jur pe cineva cunoscut și cum niciun
un om nu i-a sărit în ochi, și-a țintit ochii pe cele două halbe lăsate goale și singure și s-a lăsat sedus:

- Carmen! a urlat el hipnotizat. Ai pus deja de cafea?

- Acum spălam o ceașcă, s-a auzit vocea femeii din interior.

- Las-o dracu’ că sunt treaz deja. Adu-mi o halbă! Rece… și moca dacă se poate!

- Da’ un dans în poală nu vrei?

- Dacă e și ăla moca… a răspuns George râzând.

Privind iar în jur, tânărul a observat că fusese montat în rondul din mijlocul intersecției un
ceas mare electronic cu termometru. Erau treizeci de grade la soare și era abia ora zece și jumătate.