- Puteți să veniți în două ore după ei, spuse doamna învățătoare.

Avea ochelari cu dioptri cât fundul borcanului de murături, iar părul și-l purta într-un
coc strâns cu putere. Sala de clasă era plină de copii în uniformă. Băieții păreau desprinși din
desene animate, iar fetele străluceau în șorțurile lor albastre și ciorăpeii transparenți. În ultima
bancă un băiat își făcea de lucru scobindu-se în nas, însă, n-a apucat să-și scoată comoară
pentru că maică-sa i-a tras discret o palmă peste cap. Băiatul a întors capul să protesteze, dar
dându-și seama că nu are niciun motiv suficient de bun și-a acceptat pedeapsa. Mama
băiatului ar fi vrut să-l mai plesnească în avans pe scormintor, dar se temea de impresiile pe
care și le puteau face ceilalți părinți, deși toți știau în sinea lor că pramatiile rareori înțeleg de
bună voie, mai ales băieții. I-a venit să ofteze, dar în schimb și-a scos ceasul și s-a îngrijorat
subit ‘Iar n-o să avem suficient timp’.

- Robert, o să vină tati să te ia, îi șopti mama băiatului mângâindu-l ușor pe cap.
Băiatul se uita curios în clasă, își examina colegii, se întreba cine va fi prietenul lui cel mai
bun. Deocamdată nu găsise niciun candidat. Nimeni nu putea să-i înlocuiască pe copiii
pocăiților de la scara vecină. Când se gândi la David, Ruben, Cristi și Daniel simți cum inima
i se strânge. Nu înțelegea cum cineva poate să fie atât de norocos încât să aibă atât de mulți
frați cu care să se joace toată ziua.

În clase se făcuse liniște. Părinții au plecat, iar copiii se uitau la doamna învățătoare
așteptând să le zică ce-o să urmeze. Era prima zi de școală așa că majoritate dintre ei nu se
așteptau să facă lecții, însă, câțiva copii de părinți panicați care vor să facă tot timpul lucrurile
cum trebuie se așteptau să le testeze cunoștiințele pe care le-au dobândit în cei trei ani de
grădinița, așa că erau pregătiți cu caiete neîncepute, îmbrăcate în coperte de plastic, și penare
pline cu creioane ascuțite intens și stilouri cu rezervele pline cu cerneală. Însă Robert nu se
panica, știa de la David că în prima zi de școală nu se face nimic așa că o examina intens pe
doamna învățătoare și-și spunea că ‘e prea bătrână, e grasă, cred că miroase, nu-mi place de
ea, vreau acasa, are o voce urâtă, o să ne bată.’

Robert nu știu cum trecu ora.

Îi fu greu să se uite la doamna învățătoare cum arată cu arătătorul pe un panou pe

care erau lipite planșe cu peisajele celor patru anotimpuri. ‘Toamna este anotimul în care se
culeg roadele’ spunea doamna învățătoare cu o intonație puternic nazalizată de o deviație de
sept prost operată. Robert își coborâ privirea pe banca de lemn pătată în câteva locuri de
cerneală. În colțul din dreapta sus al băncii putu vedea scrijelit în lemnul mesei cuvântul
‘PULĂ’. Zăbovi cu privirea câteva clipe asupra cuvântului. Știa că e un cuvânt urât, dar cu
toate astea și-l aminti pe taică-su care uitându-se la meci strigase deodată ‘dă-i, băga-mi-aș
pula!’.

Își amintea perfect.

Taică-su se uita la box, iar el se juca cu lego în cealaltă cameră. Când a auzit cuvântul
a simțit cum părul de pe cap i se electrizează. Era un cuvânt nou pentru mintea lui care abia
descoperea lumea. Dar, totuși, era ceva ciudat la cuvântul ăsta, suna urât, nu era un cuvânt
obișnuit, simțea asta, așa că s-a abținut să se ducă la taica-su și să-l întrebe: ‘tati, ce înseamnă
pulă?’. Avea încredere în instinctele lui, știa că o astfel de întrebare l-ar fi supărat pe taică-su
așa că a continuat să-și construiască orașul din cuburi de plastic ca și cum nimic nu s-ar fi
intâmplat.

Dar acum că-l văzuse scrijelit pe banca de la școală în prima lui zi de elev simțea cum
curiozitatea îl sufocă. `Trebuie să aflu ce înseamnă’` și-a spus Robert în timp ce mângâia
cuvântul scris pe bancă cu litere de tipar. Știa diferența dintre litere de tipar de la grădiniță.
Camelia, educatoarea de la grădiniță, ținuse neapărat să-i invețe să citească, iar Robert se
simțea mândru când reușea să recunoască literele scrise. Însă, avea o problemă cu subtitrarea
filmelor pe care nu reușea s-o urmărească până la capăt replicile fiind prea rapide. De obicei
îl durea capul încercând să urmărească un film, dar a descoperit repede cum poate să
suplinească restul frazei evaporate cu imaginația, așa că oamenii de la televizor ajungeau să
vorbească cum voia el.

Gândindu-se la lucrurile astea Robert nu și-a dat seama că prima oră de școlă din viața
lui abia începută s-a terminat. Clasa s-a umplut de zgomotul clopoțelului, iar Robert simți
cum i se strânge inima. Era ceva în neregulă cu clopoțelul ăsta, simțea că ceva rău o să se
întâmple. Colegii lui au început să se grăbească afară din clasă, și deodată Robert s-a trezit că
e singur în clasă. Și-a pus noile cărți în ghiozdan, s-a îmbracat și-a ieșit afară. Curtea școlii,
care cu o oră în urmă fusese plină ochi de copii și părinți, acum era goală.

Cerul era mohorât, ploua mărunt, totul era ud, foarte ud. Robert se uită în stânga și-n
dreapta, dar nu era nicio urmă de maică-sa. Așteptă în ușa scolii zece minute gândindu-se la
cuvântul ‘pulă’ și la semnificația lui când realiză că mama și tatăl lui au uitat de el. Încercă
să-și amintească drumul spre casă. Nu era greu, școala era aproape de Oliviu, văru-su, iar pe
la el a fost de multe ori, dar cu toate astea când făcu primul pas pe drumul care avea să-l ducă
acasă simți cum lacrimile amestecate cu stropii mărunți de ploaie îi curg pe obraz. În scurt
timp simți cum îi curge și nasul. Își băgă mâna în buzunarul interior al gecii după batistă, dar
n-o găsi acolo, așa că acum știa că n-are decât două opțiuni: să folosesca mâneca sau să-și
înghită mucii. A ales a doua varintă, iar gustul mucilor prelingându-se încet în gâtul lui avea
să fie mereu gustul tristeții.

Stropii mărunți de ploaie s-au transformat în stropi în toată regula, iar în scurt timp
Robert era ud leoarcă. Cu cât ploua mai tare cu atât plângea mai tare, și oamenii de sub
umbrele se uitau ciudat la el, dar nici unul nu s-a oprit să-l întrebe ceva. Și-a continuat
drumul spre casă, iar când a ajuns în cele din urmă în fața scării blocului doar picăturile de
ploaie îi mai curgeau pe față, lacrimile se opriseră. A urcat scările până la etajul patru și-a
strâns degetele cu unghiile recent tăiate de maică-să și-a început să bată în ușa de lemn cu
toate că era deschisă.