Moștenirea

Vezi tu, Nuțo, de ani de zile tot bat dealurile astea la picior și știu fiecare văgăună și am dat
nume fiecărei vulpi pe care mi-o fugărește câinele și văd în fiecare dimineață dacă braconierii au mai
împușcat azi-noapte vreo ciută, că mereu le număr când urc cu turma și le văd păscând pe grâul lui
Tulic-ăl-Mare. Și câmpurile mereu le-am zărit de aici și știu în fiecare an dacă Modan și-a pus grâu,
porumb sau ovăz, dacă Nelcă – muncitorul, mai trăiește și dacă a dat porumbii doar de două ori anul
ăsta sau a mai prins și a treia sapă. Nenorocitul de el, este atât de părăginit că nici de vorbit nu mai
poate, merge cocoșat până în pământ dar niciodată nu stă pentru că este treabă de făcut.
Și salcâmii, Nuțo, salcâmii ăia mari, de-acolo, îi vezi? Au fost puși de comuniști după ce au
trecut cu cariera pe-acolo. Îi știu de când erau puieți ca și mine. Așa se și numește pădurea: „La
Puieți”. Prin mijlocul pădurii se întinde un mic islaz. Mai de mult, acolo a fost coloana întreprinderii
unde se găseau sute de mașini, autobuze, rabe, excavatoare, buldozere… le-a luat dracu’ pe toate.
Natura și-a reprimit de la înseși lăcomia oamenilor drepturile. Acum totul e verde. A mai rămas
crucea roșie cu o placă ștearsă de vreme, unde un tânăr ucenic a murit strivit de neatenția unui
camion alimentat cu alcool. Numai codrul îi mai știe numele și îi cântă pomenirea iarna printre
crengile goale.
Uite, de-aici începe Valea Coandei. Toată oala asta de-o vezi așa îi zice și acolo jos, la
poalele ei fierbe din totdeauna nea’ Costică. Are vreo 92 de ani, aleargă ca la 40 și înjură ca la 20.
Când nu-i stau animalele locului, le dă dracului din toată inima. În rest este un om foarte cumsecade,
fost director de generală, profesor de limba și literatura română, dar s-a cam învățat cu băutura de
când a ieșit la pensie. De atunci copiii îi spun ”Nea’ C-o Sticlă”, dar el nu se supăra, pesemne că nici
nu mai aude prea bine.
Mai din deal de casa lui nea’ Costică este alunișul unde mi-am făcut eu praf măselele, tot
spărgând alunele în gură. La început, alunișul era de nepătruns, plin de mărăcini și rugi. Dar mi-am
băgat caprele prin ei și am săpat cu ele adevărate tuneluri până am ajuns în inima păduricii unde am
dat de un corn plin de fructe coapte. Acolo a devenit de atunci locul meu secret și de câte ori vroiam
să fug de Mișu căruia nu îi tăcea gura nici când înghițea sau când voiam să mă gândesc la Loredana,
la Andreea – sau la mai știu eu ce domnică mai iubeam de pe uliță – și să le scriu doine pe trunchiuri
de copac. Mă întindeam sub arbustul de esență tare și mă dedam naturii care niciodată nu m-a
judecat. M-a plâns, ce-i drept de-atâtea ori, m-a asudat, m-a plesnit peste obraz dar în același timp
m-a spălat, m-a încălzit și m-a dansat.
Pe culmea asta din dreapta, dacă o apuci ușor la vale, ajungi la Mătușoiu la fântână. Un loc
parcă ar fi un colț  căzut din rai și trântit de pământ, căci construcția e de-acum părăginită, iar cele
două vălăuri de ciment ale cișmelei sunt crăpate de se scurge apă prin ele, trasând mici fulgere de
mătasea broaștei pe dinafară. Dar liniștea de aici, acompaniată de susurul sfintei ape și haotica
ceartă între păsărele și insecte, verdeața luminoasă, lipsa timpului, și vișinele lui Mătușoiu, îți desfac
pieptul și îți leagă venele inimii la țeava izvorului să uiți să mai pleci. Pe stăpânul casei l-a găsit frate-
su putregăit de 2 săptămâni. După ce își terminase țuica de făcut, nu și-a mai găsit timp să desfacă
nici măcar cazanul și s-a apucat de chefuit cu un radiou vechi din care se auzeau eternele voci de la
Radio Oltenia Craiova. După ce a uitat de tot de lume, s-a întins pe pat și-a pus conștiincios mâinile
pe piept și pe vocea Lătăreței a pornit a dormi etern, fără vise. Nu a mai fost nevoie decât să-l pună
pe rumegușul din lada de brad și adio! Țața Gheorghița spunea că de la moartea lui Mătușoiu apa
fântânii ar fi prins gust de răchie. Oricum, nu merge nimeni pe acolo să spună dacă așa ar fi.
Vara, mai era treabă  de făcut pe-acasă și îl trimiteam pe fiu-miu cu caprele. Seara pe la
șapte, când mai potolea căldura, urcam ușor spre cioacă să ajung la Puieți să iau niște lemne pentru
araci de roșii, de fasole sau pentru stâlpi la vie sau la coteț. Ocoleam drumul doar ca să mai apuc o
prună de la Tulic-ăl-Mare și să dau nas în nas cu el să ne luăm la ceartă că de mult îi pusesem gând
rău să îi scot răutatea din cap. Și cum mergeam așa ascuns, din mărăcini îl auzeam pe fiu-miu
cântând melodii de dragoste care îl dureau pe tânărul din mine. Îl ascultam până înceta. Apoi îmi
vedeam de drum nevăzut. Uneori îl vedeam cum stătea la marginea drumului de pe coastă și scria
într-o agendă. Alteori citea tot felul de cărți. M-am uitat odată prin lucrurile lui de curios și nu am
înțeles prea multe că avea idei și cărți din cele mai ciudate. Am găsit și un jurnal în care mă ocărea și
în care plângea că nu îl înțeleg. Plângeam și eu din același motiv. Dar îmi era drag de el, cum uita să
mai vină acasă și, când căldura lovea tare, toate caprele se adunau în jurul lui la umbra bătrânului și
acrului corcoduș și începeau să rumege nepăsătoare. L-am surprins de-atâtea ori în cadre atât de
frumoase că aveam impresia că dumnezeu picta cu mâna lui asemenea tablouri. Mi-aș fi dorit să știu
să pictez, să vadă peste două sute de ani și ăia de umblă haimanale pe la Luvru ce viață a trăit
românul fără datorii la bănci.
Vezi tu, Nuțo, dacă aș mai fi trăit, acum alunișul ar mai fi avut tuneluri, dealurile astea nu ar
mai fi fost pline de iarbă așa înaltă și plină de scaieți, pălămidă și rugi. Caprele mele ar fi făcut curat
peste tot. Dacă mai eram în viață, rămânea poteca spre Mătușoiu și acum probabil că ar mai fi fost
cineva să spună din cioacă de unde până unde avea săracul Modan pământ ca să nu se mai certe
neamurile lui. Dacă mai eram pe aici, Puieții ar fi fost mai curați și iarba nu s-ar mai fi chinuit printre
crengile uscate și trântite de vânt.
Dacă mai trăiam, Nuțo, caprele mele nu ar fi fost vândute pe 2 lei la un nenorocit de
samsar și tăiate toate în aceeași zi și fiu-miu ar fi trecut mai des pe acasă și s-ar fi supărat într-una pe
mine că îl pun la treabă și m-ar fi iubit pentru asta mai mult în fiecare zi.
Vezi tu, Nuțo, tu nu mă vezi și nici nu mă auzi, dar mai bine te-ai duce la Murga că iar îți
fugi în lucerna lui Tulic și ăla și-acum mai umblă după scandal pe dealurile astea.
–
Nuța privi în jur dintr-o dată trezită de un curent de aer rece și se rușină de prostiile pe care
le gândise. Se duse după vacă să o scoată din lucerna omului, apoi se întoarse pe cel mai înalt loc din
cioacă de unde se vedea toată lunca ce curgea înspre Motru și, cu ochii țintuiți în apusul clar, iar
începu să vadă și să audă…

Epilog

Privind în gol și alte zile la rând, Nuța se hotărî într-o zi, frământată de gânduri, să o ia prin
mărăcinii care cuprinseseră tot alunișul. Era mai greu decât își închipuise și, când se prinse de scoarța
unui trunchi să se tragă în sus deasupra verdelui învolburat, aceasta se rupse și o trânti pe fată cu
spatele în spini. Când își reveni și reuși să se ridice trase două înjurături sănătoase și vru să arunce
coaja care îi rămăsese în mână. Dar când își luă avânt observă că pe interiorul ei era un scris de mână
deloc caligrafic și pe dos. Nedumerită, încercă să descifreze, dar apoi îi veni o idee mai bună. Se
ridică pe trunchiul copacului bătrân de unde căzuse și din locul de unde se rupsese lemnul găsi așa
ceva crestat în lemn:
DOIna
Floare de argint şi tristă
Eu o văd, ea nu există.
Când răsare pe pământ
Ea-nlfloreşte, eu nu sunt.

Când îi cânt, se ofileşte,

Când îi tac, o simt cum creşte,
Când o smulg, o plâng şi-o mint,
Când sunt om nu o mai simt.

Floare de argint şi tristă

Eu o văd şi ea există.
Când o strânge-n braţe vântul
Mă fac viu şi rup pământul.
---