Griji

La puține zile după ce se născuse soră-mea, maică-mea s-a dus la țară să împartă cu
socrii ei vestea cea mare. Bunicul a zâmbit politicos, avea altele pe cap în ziua aia, însă
bunica tăcea stând pe un taburet cu mâinile în poală. Firele de păr negru argintiu îi curgeau de
sub basmaua strânsă slab pe frunte. Până la urmă i-a spus mamei:

- Ce mă interesează pe mine, a mea îi în deal la cimitir.

Se referea la mătușa Elena, cea care murise căclată de mașină la șase ani.

N-am cunoscut-o niciodată. M-am născut mult mai târziu, dar prezența ei în casa
bunicilor era ca un miros vechi, stătut, închis, de care nu aveai cum să scapi nici dacă văruiai
din nou.

În camera unde mi-am petrecut o bună parte din viață chipul Elenei era agățat într-o
fotografie prinsă cu un bold ruginit de peretele alb-gălbui. În fotografie râdea o fetiță
sprijinită de un gard de lemne date cu var pe jumătate. Elena zâmbea cu gura până la urechi,
își ținea mâinile în poală, iar pupilele ca niște amulete negre străluceau.

Neagră era și fața mamei după câteva clipe cât i-au fost necesare să proceseze replica
bunicii. A strâns-o pe Maria la piept, și-a îndreptat privirea spre tata care trebăluia prin
magazia de scule, și în câteva clipe eram toți trei în mașină pe drumul plin de gropi și noroi
ce avea să ne ducă înapoi la Motru. Nu și-au spus niciun cuvânt tot drumul, în schimb eu
eram ros de întrebări ca de-o mâncărime nasoală. Știam că dacă te scarpini mai rău îți faci așa
că m-am abținut de la orice comentarii și mi-am lipit fruntea de geamul mașinii care se
aburise deja.

*
 În timp ce Maria creștea bunica a ajuns să-și reconsidere sentimentele față de ea.
Probabil că în primele zile, roasă de invidie și de durerea pe care n-a apucat s-o metabolizeze
în cei optsprezece ani care trecuseră de la moartea Elenei, a supurat în replica aceea
dureroasă, înfectă, fetidă, tot puroiul. Însă, pe măsura ce Maria creștea bunicii i-a dat prin cap
că-i fata ei, că dumnezeu i-a luat-o pe Elena ca să i-o dea acum, după atâția ani de perne pline
de lacrimi și de poteci făcute la cimitir. După atâția ani i-a dat în sfârșit o altă Elenă, mai
ascuțită și mai roșie la față, într-adevăr fără ochii albaștri. O Elenă semănând izbitor cu cea
care își dormea prea devreme somnul de veci sub umbra nucilor bătrâni din cimitirul
imprejmuit cu gard de sârmă ruginită.

Mama, în schimb, nu știu dacă a iertat-o vreodată.

Mama ține minte fiecare repoș pe care cineva i l-a făcut în viața asta. Îl poate scoate
ca pe un as din mânecă în orice discuție aprinsă, fie că-i cu tata, mătușă-mea, sau o simplă
colegă de serviciu. Mama e maestra reproșurilor. Dar, în același timp, e pasionată de liniște și
de armonie casnică. Nu suportă când tata mănâncă un măr lângă ea, cum rompăie, mai precis
spus, iar dacă cineva foșnește o pungă de plastic e în stare să-i arunce o ploaie de invective
rare.

Însă, maică-mea e departe de-a fi o femeie fără cusururi. N-a avut nicio problemă să
mă lase de izbeliște în curte sau în fața blocului, iar astfel ajungeam deseori acasă cu capul
spart, genunchii zdreliți sau cu buza umflată. Pentru unii astea erau semnele clare că aș fi fost
departe de statutul de alfa din găștile de copii, dar eu credeam că pur și simplu avusesem
ghinion. Mă născusem într-o viață pe care n-o alesesem. Așa se face că mi-am luat-o de multe
ori și de la părinți, și de la prieteni, și de la profesori, de la cunoscuți și de la necunoscuți.

Bunica a reușit să ne insufle o frică de moarte în legătură cu Maria. Săraca fată nu

putea fi lăsată singură nicio clipă pentru că deodată o auzeai pe bunica zicându-i mamei pe un
ton mustind a panică:

- Lili, unde-i fata?

 Mama la început s-a arătat agasată de fricile fără nicio bază ale bunicii, dar până la
urmă repetiția e mama învățăturii, așa că în scurt timp ajunsese la fel de speriată.

- Unde-i fata mea? spunea schimbându-se la față de parcă un nor negru, prevestitor de
furtună i s-ar fi așternut subit pe chip.

Mie-mi intrase în cap o idee foarte ciudată de care eram absolut sigur. Eram mai sigur
de asta decât de orice altceva în viața mea: când o să împlinească șase ani soră-mea avea să
moară călcată de mașină la fel ca mătușa Elena. Și, pe măsură ce anii treceau, frica creștea în
mine ca un copac cu rădăcinile adânci răspândindu-mi-se prin tot corpul.

Creștea corpul meu, creștea și frica.

Zilele treceau, Maria creștea, își schimba des hainele exact ca fata mea, îi plăcea să
fie curată tot timpul, zicea bunica în timp ce se legăna în stânga și-n dreapta, înainte și înapoi,
căutând alinarea unor dureri numai de ea știute.

Împlinise deja șase ani și fiecare ieșire afară din curte, fiecare moment în care se
ducea în spatele curții să-și facă nevoile sau pur si șimplu fiecare clipă în care îmi dispărea
din fața ochilor mă paraliza. Creadeam sincer că ai mei sunt pur și simplu încompetenți și că
din cauza lor soră-mea o să fie strivită sub roțile unei mașini a cărei marcă nu mi se arătase
deocamdată în fantezie. Gândurile mă munceau zi și noapte încât ajunsesem să fac târguri cu
dumnezeu: ia pe altcineva, pe oricine, dar nu pe ea. Însă, bănuiam că dumnezeu nu se
pretează la astfel de mici înțelegeri.

Ai mei au observat că mă comportam ciudat.

- Ce te interesează pe tine unde e, e fata mea, nu-i a ta, eu trebuie să am grijă de ea!
spunea mama cu o voce răstită.

Bineînțeles că n-o credeam în stare.

Nimic nu-mi putea zdruncina credința că Maria o să fie călcată de mașină. O să se

întâmple în același loc în care a murit și Elena. Se va întâmpla la țară la bunicii din partea
mamei când ea va trebui să traverseze șoseaua ce leagă Motru de Târgu Jiu, o șosea circulată
intens, pe marginea cărora sunt răsfirate case întregi, doldora de copii ce pot să ajungă în
orice moment carne sfârâindă pe asflatul încins.

Calculasem exact perioadă când se va întâmpla. Petrecerea de Sfântă Mărie, sau cum
se chema la noi în sat, nedee, o adunare ce trebuia să aibă un puternic caracter religios. La noi
în sat era prilej de reuniune a rudelor îndepărtate, reuniune ce se sonda cu multe platouri de
prăjituri, grătare, și râuri de vin. Nu lipseau bineînțeles veșnicele scandaluri izbucnite din
conflictele nerezolvabile, biblice.

Așa că în ziua cu pricina, pe șase septembrie, după ce băusem cel puțin doi litri de
coca cola n-aveam pic de stare și vegheam ca un câine de pază toate locurile unde Maria se
deplasa. Nici măcar nu mă puteam bucura de seninătatea chipului ei, de cât de amuzant arăta
cu obrăjorii grăsuni mânjiți de prăjitura cu nes, de diferitele giumbușlucuri pe care le făcea cu
privirea. Era foarte comică, dar nimic din expresiile lipsite de griji ale chipului ei încă
nedefinit nu mă făcea să mă relaxez.

Știam că momentul se apropie.

Mama s-a apropiat de mine tiptil ca o pisică și mi-a tras două palme la cur, palme
usturătoare, din cauza degetelor înăsprite de muncile câmpului. Am simțit instant furnicături
în tot corpul, iar apoi m-a tras de urechi și m-a târât în camera bună.

- Mă omori cu zilele baiatule, înțelege că-i treaba mea să am grija de ea!

Mă zgâlțâia și văpaia din ochii ei parcă se aprinsese mai tare. N-am zis nimic, dar
simțeam deja lacrimile cum mi se scurg pe obrajii încinși. Dinții acoperiți de-o pâclă de zahăr
topit îmi scrâșneau. I-am scăpat printre picioare și-am tulit-o înapoi în curtea unde petrecere
era în toi. Privirile celoralți musafiri îmi perforau pielea, mă simțeam rușinat și hăituit.

- O să ajungă ca Bebică nebunul, i-a zi Laurențiu (un unchi îndepărtat) lui taică-miu în
timp ce trăgea din țigară.
 Taică-miu s-a uitat dezgustat la mine, știa că nu-s în stare de prea multe în viața asta.
Eram de obicei ultimul sau penultimul ales la fotbal și nici la învățătură nu excelam. Eram
departe de-a fi un copil de care să fii mândru.

Și-a dat ochii peste cap și-a mai turnat un pahar de vin din bidonul de plastic ce avea
eticheta de American Cola intactă. E curios ce fel de dubioșenii pot să aibă oamenii într-o
viață pe pământul ăsta. Tata credea sincer că dacă rupi eticheta unei sticle de cola sucul nu
mai are același gust, dar de lucrurile astea mi-am dat seama mai târziu.

Acum eram preocupat s-o reperez pe Maria.

M-am învârtit prin curte scanând fiecare colț, de la magazia cu scule a bunicului, la
cămara unde-și ținea bunica brânza pe care o vindea prin sat, la cușca câinelui ținut
întenționat lihnit ca să latre, că de aia îi câine, și am simțit cum se cască o prăpastie în cerul
albastru.

Nu era nici urmă de soră-mea. Nici în cotețul găinilor, nici în veceul din fundul curții,
nici în pătul. Nicăieri și niciunde. Simțeam toată greutatea lumii pe umerii mei, trebuia s-o
găsesc, am început să întreb în stânga și-n dreapta cu panica în gât ca o tumoră, unde-i maria,
ati văzut-o pe maria, s-a pierdut, haideti s-o găsim, și-n timp ce mă precipitam prin fața
musafirlor, le simțeam privirile dezaprobatoare. Unii se uitau îngrijorați, altora le era pur și
simplu milă de mine.

Am fugit de privirile lor afară din curte, iar pe șoseaua cenușie mașinile circulau cu
viteză. M-am uitat în stânga și-n dreapta, nu era nici urmă de Maria. Nu știam în ce parte s-o
apuc așa că m-am întors înapoi în curte și atunci am văzut-o pe mama cu două farfuri de
salată coborând pe scările de la intrarea principală.

- E cu mamaie-ta la fântână, a spus încercând să nu scape vinetele.

Dar răspunsul ei nu m-a liniștit deloc, din contră, mi-era din ce în ce mai greu să
respir, îmi tremura corpul așa că am ieșit de data asta în fugă afară din curte și-am făcut
stânga spre fântâna de unde căram gălețile de apă pe jumătate pline cu brațele mele de cloță
văduvă (cum le zicea mama).

M-am împiedicat în șireturile desfăcute ale teneșilor rupți și-am picat sfredelindu-mi
genunchii pe asflaltul încins. Însă, durerea era binevenită, îmi domolea din panică și pentru
câteva clipe respiram mai bine. Alergând spre fântână le-am văzut pe bunica și pe soră-mea
mergând de mână. Când pășea bunica păstra ceva din legănatul ei specific, iar Maria aproape
că țopăia. Soarele strălucea cu putere. Soră-mea s-a desprins din menghina aspră a bunicii
trecând în fugă strada spre fântâna de piatră de parcă chipul maicii domnului pictat în piatră
ar fi îndemnat-o : avem același nume, hai să-ți spun ceva, nimic nu ți se poate întâmpla.
Atunci bunica a încercat să alerge cu mâna întinsă după fata mea fără să se uite în stânga-
dreapta și-un camion plin de vite legate a lovit-o din plin.