În timp ce încerc să apuc sicriul cu mâinile ușor transpirate regret că nu m-am dus

niciodată la sală. Pun pariu că Daniel își va ridica partea lui fără prea multe probleme. Trage
de fiare deja de vreo trei ani, pe când eu nici zece flotări nu-s în stare să fac. De ce m-a ales
pe mine pentru treaba asta? Nici măcar nu sunt atât de bun prieten cu Cosmin, nu l-am plăcut
nici când trăia, iar acum că trebuie să-l scoatem afară din apartament și să-l ducem la cimitir
mă enervează și mai mult. E bine că măcar locuiește la parter. Dacă ar fi trebuit să-l coborâm
pe scări de la etajul patru sau i-aș fi zis lui Daniel: „Coaie, nu pot să fac asta!”.

Dar cu cine să-l scoată atunci pe Cosmin afară din casă dacă ăsta înainte de-a crăpa și-
a pierdut toți prietenii? Pe țoți în afară de Daniel. Daniel – prietenul meu cel mai bun – pentru
care sunt în stare să ridic un cadavru pe care nu l-am plăcut niciodată prea mult.

- Sunteți gata? întreabă preotul scanând sufrageria cu ochii din spatele ochelarilor de
sârmă.

Nu cred că am fost mai puțin pregătit ce ceva toată viața asta, dar încuvințez dintr-o
mișcare automată a capului. Un bob mare de transpirație se scurge de pe fruntea mea mare și
lată și pică pe ambalajul lui Cosmin.

În cameră mai sunt o grasă cu părul oxigenat, adică mama lui Cosmin, o tipă despre
care știu sigur că poartă două perechi de sutiene, adică sora lui Cosmin, și trei mătuși de vreo
cinzeci de ani seamănând atât de mult între ele încât am împresia că-s beat și văd tripul.

- Suntem gata, zice Daniel și apucă partea din față a sicriului.

Parcă aud cum tricoul lui negru începe să pârâie.

 Preotul se îndreaptă spre ușă iar eu iau o gură de aer cât pot de mare de parcă urmează
să fac scufundări.

- Hai, îmi zice Daniel și ridică ușor cutia.

Poate că sunt prea încordat, poate că m-am subestimat prea mult, dar sicriul nu mi se
pare atât de greu pe cât credeam că o să fie. Simt o umbră de satisfacție ca atunci când îți dai
seama că ești bun la ceva din prima. Distanța dintre masă și sicriu se mărește iar brațele mele
în care n-am avut deloc încredere până acum nu dau niciun semn de oboseală.

Suntem cu Cosmin deasupra mesei când auzim o ploaie de țipete, vaiete și urlete
lichide. Zgomotul tristeții, suferința pentru o viață încheiată la numai douzeci de ani e atât de
puternic încât regret că urechile n-au pleoape ca să pot să le închid. Iar de parcă urletele ca de
mâțe în călduri n-ar fi fost suficient să mă dezechilibreze, când îmi deschid în sfârșit ochii
văd un ghem de mâini care încep să tragă de sicriu din ambele părți.

Mama lui Cosmin, soră-sa și cele trei mătuși trag de sicriu de parcă ar fi un frigider
ultra performant aflat acum la o reducere obscenă. Eu și Daniel nu știu cât o să mai rezistăm
până când n-o să-l vărsăm pe Cosmin pe covorul îmbibat de cioturi de lumânări, chiștoace și
margarete uscate.

***

La două luni după ce Daniel s-a mutat la noi în clasă mi-a zis:

- Tu n-ai niciun talent.

Eram în pauza mare, mă chinuiam să copiez tema la română de la Cezara – colega

mea de bancă – care îmi spusese: „E ultima dată când te ajut, păi ce eu-s proasta ta?”.

- Cum adica? l-am întrebat.

Daniel a mai sorbit o gură din doza de cola, iar apoi a continuat:

- La școală ești praf, nici nu știu cum o să treci la engleza cu doi de patru și-un cinci,
la Dota stai mai mult mort, iar fotbal joci ca o cizmă.

Parcă prezenta rubrica de știri meteo. Așa vorbea.

 Oscilam între un „futu-ți morții mă-tii de țigan borât” apăsat, „marș mă în pula mea de
aici” în scârbă sau o tăcere demnă. Dar n-am mai apucat să-i zic ceva pentru că soneria ce
anunța începerea celei mai de căcat ore ne perfora timpanul. Era atât de ciudat cum zgomotul
ăsta putea fi ca o binecuvântare, ca însăși dovada existenței lui dumnezeu atunci când anunța
sfârșitul unei ore, cât și un blestem atunci când anunța începutul unei ore de căcat cum era
ora de română.

Doamna Sporea obișnuia să poarte inele cu piatră pe care țeasta tuturor băieților din
clasă o cunoștea foarte bine. Dar asta era Sporea. O hoașcă de șaizeci de ani care în timpul
pauzelor fuma trei marlboro roșu scurt, se îmbrăca în veste crem, își punea la gât toate
mărgele pe care le găsea prin casă, iar dacă nu știai lecția pe lângă trei mai primeai și trei
scatoalce zdravene cu inelul de piatră.

Toate fanteziile mele de răzbunare pe Daniel s-au consumat în timpul cât am așteptat
ca băbăciunea cu pleoapele fardate în verde să vină în clasă. Pentru că Daniel era nou în clasă
fusese menajat în primele două luni. Nu-l ascultase niciodată, dar cu toate că știam că asta nu
avea să dureze pentru totdeauna nu mă așteptam ca azi să fie ziua cea mare. Așa că atunci
când am auzit-o pe mumie strigând (fără sa deschidă catalogul!): „Daniel, hai să vedem ce
știi”, am realizat că viața poate să fie și frumoasă chiar dacă nu ești bun la fotbal, la dota și la
engleză ești aproape de corigență. Exista un dumnezeu al oamenilor nu prea deștepți, iar în El
credeam cel mai mult.