MOTTO:

,, Alimentele să
vă fie medicamente
și medicamentele să
vă fie alimente.”

Hipocrate

1
 MOTIVAȚIE

Antibioticele sunt microorganisme care ,,omoară” sau împiedică înmulţirea bacteriilor,

ajutând astfel sistemul imunitar să stopeze infecţia. Toate antibioticele acţionează asupra
peretelui celular al microbilor, pe care îl distrug, ceea ce duce la dezintegrarea celulei bacteriene.
Există antibiotice cu spectru larg - care sunt eficiente asupra multor bacterii şi altele care
sunt specifice, acţionând doar asupra unei singure tulpini bacteriene. Antibioticele sunt
indispensabile în tratarea unor boli grave, precum meningita meningococică, pneumonia cu
pneumococ, tuberculoza, sifilisul şi multe altele.
În prezent sunt cunoscute peste o sută de tipuri de antibiotice, dar numai unele se folosesc
în medicină deoarece antibioticele sunt dăunătoare nu numai pentru microorganisme, dar şi
pentru organismul uman. Mult timp se credea că antibioticele sunt un remediu contra tuturor
bolilor şi se întrebuinţează la cel mai mic semn al unei infecţii. Astăzi este demonstrat că
antibioticele au efect nociv asupra organismului uman, de la puternice reacţii alergice provocate
de această clasă de medicamente la efecte toxice ce pun în pericol viaţa pacienţilor care le
folosesc, dar şi dependenţă pe care o produc. Datorită antibioticelor şi altor medicamente
organismul uman va avea de suferit în urma creşterii rezistenţei microbilor la medicamente.
După unele prognoze, după 2012 multe din medicamente de succes de astăzi, nu vor mai
avea acelaşi rezultat, din cauza rezistenţei. În prezent medicii din toată lumea sunt îngrijoraţi
pentru că bolile care se tratau cu succes cu antibiotice în trecut au început să pună probleme de
tratament în decursul timpului, microbii au dezvoltat imunitate şi s-au diversificat. S-a modificat
simptomatologia, tabloul clinic şi nu cedează la antibiotice (exemple: tuberculoza, meningita,
pneumoniile), prin urmare se impune schimbarea dozajului sau a antibioticului cu unul mai
puternic. De menţionat că încă nu se cunosc toate efectele nocive ale antibioticelor, dar nu este
exclus să apară noi informaţii în viitor.
Am ales această lucrare, deoarece antibioticele joacă un rol important în viața de zi cu zi,
iar datorită răspândirii cât mai multor microbi, trebuie să cunoaștem antibioticele care au un
spectru mai larg de acțiune.
Deocamdată antibioticele rămân medicamentele de bază pentru tratamente în cazul unor
afecţiuni, dar se indică folosirea lor raţională şi responsabilă în interesul sănătăţii pacientului.

2
 CAPITOLUL I.
ANTIBIOTICE ȘI CHIMIOTERAPICELE

Substanţele cu acţiune antimicrobiană se pot clasifica în 2 grupe mari, în funcţie de

toxicitatea lor faţă de organismul gazdă.
Dezinfectantele sau antisepticele au acţiune nespecifică prezentând efecte toxice
aproximativ egale faţă de agenţii patogeni şi faţă de celulele organismului gazdă. Din această
cauză, ele nu pot fi utilizate decât pentru dezinfecţia mediului, a vaselor, instrumentarului sau în
aplicarea externă la nivelul tegumentului sau mucoaselor.
Cel de al 2-lea grup de agenţi antimicrobieni cuprinde chimioterapicele şi antibioticele,
care, introduse în organism, exercită efecte toxice specifice faţă de anumite microorganisme,
paraziţi sau celule atipice - cum ar fi cele canceroase - având însă efecte toxice mult mai reduse
sau absente, faţă de celulele organismului gazdă.
Această diferenţă de toxicitate se datorează particularităţilor metabolice ale celulelor
patogene în comparaţie cu cele ale gazdei, agenţii antimicrobieni acţionând în mod selectiv
asupra unor procese metabolice specifice celulelor patogene.
Diferenţa între chimioterapice şi antibiotice constă în originea lor diferită -
chimioterapicele sunt obţinute prin sinteză chimică, în timp ce antibioticele, sunt produse de
diferite specii de microorganisme (bacterii, fungi, actinomicete). Întrucât în prezent, mai multe
antibiotice se obţin prin sinteză sau semisinteză, diferenţa dintre cei 2 termeni tinde să dispară, ei
putând fi utilizaţi pentru a defini aceeaşi noţiune.

I.1. DEFINIȚIE
Antibioticele sunt substanţe naturale produse de diverse microorganisme, cu efect
antimicrobian asupra agenţilor biologici patogeni pentru om şi animale.
Chimioterapicele antimicrobiene sunt substanţe semisintetice sau sintetice, cu efect
selectiv inhibitor asupra agenţilor biologici patogeni pentru om şi animale.

I.2. SCURT ISTORIC

Istoria antibioticelor (gr., anti” -, împotriva”, bios” –, viaţa”), în sensul de substanţe
capabile să distrugă bacteriile, să împiedice multiplicarea acestora şi să ajute sistemul imunitar să
facă faţă bolii, nu este atât de veche pe cât am fi tentaţi să credem. Este adevărat că, încă din

3
antichitate, oamenii au căutat tot felul de remedii, pentru diversele boli, de la ierburi, usturoi,
mucegai, la ochi de salamandră, dar rezultatele erau temporare sau nemulţumitoare.
În secolul al XVI-lea, Paracelsus, medic, astrolog, alchimist elveţian, considera că
diverse substanţe chimice, toxice în cantităţi mari, printre care şi mercurul, folosite în anumite
doze, ar avea proprietăţi vindecătoare.
Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai mulţi oameni de ştiinţă, au constatat că solul, în
care se adăpostesc o mulţime de bacterii şi de ciuperci nevătămătoare, nu accepta bacterii
responsabile de declanşarea unor boli (pneumonie, tuberculoza, sifilis, tetanos etc.), intuindu-se
ca, în loc de a se căuta substanţe anorganice (în coloranţi, de exemplu), în scop terapeutic, mai
bine s-ar cerceta posibilitatea extragerii unor compuşi organici.
În 1877, Pasteur şi Joubert, injectând animale cu bacterii de carbon (Bacillus anthracis),
au constatat că acestea împiedicau dezvoltarea bolilor bacteriene. Zece-doisprezece ani mai
târziu, romanul Victor Babeş a demonstrat că anumite bacterii saprofite inhiba dezvoltarea
Mycobacterium tuberculosis. Câmpul cercetărilor era, însă, atât de vast, încât nu s-a ajuns, la
vremea respectivă, la nici un rezultat.
În 1922, Alexander Fleming, bacteriolog de origine scoţiană, a reuşit să izoleze, din
lacrimi, o proteină, numită lizozina, căreia nu i-a găsit însă nici o utilitate practică. În căutarea
unor substanţe care să ucidă bacteriile, în 1928, într-un mod cu totul întâmplător (se întorcea din
vacanţă şi s-a dus să vadă în ce stadiu sunt culturile sale de bacterii), Fleming a descoperit, în
mucegai, antibioticul care a revoluţionat istoria medicinei – penicilină. Aceasta distrugea numai
anumite bacterii, fiind total inofensivă în privinţa altora şi, mai important, nu ataca deloc
globulele albe. Această descoperire a atras atenţia şi altor specialişti (biochimistul Ernest Boris
Chain şi medicul australian Howard Walter Florey), aceştia, împreună cu Fleming, reuşind să
izoleze penicilina, pe care au şi folosit-o în tratarea soldaţilor, în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial. Toţi trei, pentru această descoperire epocală, au primit, în 1945, Premiul Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină.
Începând cu 1942, marile firme farmaceutice americane au început să producă penicilina,
estimându-se ca speranţa de viaţa a crescut, datorită acestui antibiotic, cu 15 %. Cam în aceeaşi
perioadă cu Fleming, Rene Jules Dubos, biolog francez, a descoperit, într-o substanţă produsă de
una dintre bacteriile din sol, alte două antibiotice, tirocidina şi gramicidina, iar în 1943,
biochimistul ucraineano – american, Selman A. Waksman, a izolat streptomicina.
În anul următor, americanul Benjamin Duggar a găsit primul tip de tetraciclina. De aici
înainte, numărul antibioticelor obţinute din ciuperci, bacterii din sol, usturoi sau din compuşi
anorganici, a devenit din ce în ce mai mare.

4
 I.3. CLASIFICARE
Clasificarea antibioticelor şi chimioterapicelor antimicrobiene în funcţie de structură
chimică:
Ø Antibiotice betalactamine:
a) Dibactami
- Penami (peniciline);
- Peniciline naturale;
- Peniciline antistafilococice;
- Aminopeniciline;
- Carboxipeniciline;
- Ureidopeniciline;
- Amidinopeniciline.
- Penemi – Carbapenemi
- Cefeme (cefalosporine) și Carbacefeme.
b) Monobactami
c) Tribactami
Ø Antibiotice aminoglicozide – streptomicina, kanamicina, gentamicina, spectinomicina,
neomicina, tobramicina, amikacina, netilmicina.
Ø Antibiotice macrolide – eritromicina, oleandomicina, spiramicina, roxitromicina,
diritromicina, claritromicina, fluritromicina, azitromicina, sinergistine.
Ø Antibiotice lincomocine (lincosamide) – lincomicina, clindamicina.
Ø Antibiotice glicopeptidice – vancomicina, teicoplanina, daptomicina.
Ø Antibiotice cu spectru larg – tetracicline, amfenicoli.
Ø Grupul rifampicinei 
Ø Antibiotice polipeptidice – polimixine şi bacitracina.

Chimioterapice antimicrobiene:
Ø Chinolone şi fluorochinolone;
Ø Sulfamide antibacteriene;
Ø Diaminopirimidine: trimetoprim;
Ø Derivaţi de nitrofuran, derivaţi de chinolina, derivaţi de imidazol, derivaţi de
formaldehidă;

5
 Ø Alte structuri: acid mandelic, dapsona, mesalazina;
Ø Alte antimicrobiene: linezolid, spectinomicina, fosfomicina, acid fusidic.
I.4. SPECTRUL ANTIMICROBIAN
Totalitatea microorganismelor sensibile la un antibiotic sau chimioterapie reprezintă
spectrul antimicrobian al acestuia. Din punct de vedere al spectrului antimicrobian, antibioticele
şi chimioterapicele antimicrobiene pot fi clasificate în:
Antibiotice (AB) şi Chimioterapice (CT) cu spectru îngust de tip benzilpenicilină, active
pe coci gram-pozitiv, coci gram-negativ, bacilii gram-pozitiv;
În această grupă se încadrează şi penicilinele antistafilococice, penicilinele
antipseudomonas, macrolidele de tip eritromicina, lincosamide: vancomicina, clindamicina.
AB şi CT cu spectrul îngust de tip streptomicină (streptomicina, gentamicina, amikacina,
polimixinele, etc.), active pe coci gram pozitiv, coci gram negativ, bacili gram negativ;
AB şi CT cu spectru larg, de tip tetraciclină (tetracicline, cloramfenicol);
aminopeniciline; cefalosporine. Spectrul antimicrobian cuprinde: coci şi bacili gram pozitiv şi
gram negativ, spirochete, micoplasme, rickettsii, chlamidii.
Sensibilitatea unui microorganism la un anumit antibiotic se exprimă prin concentraţia
minimă inhibitoare (CMI) şi concentraţia minimă bactericică (CMB), stabilite în vitro. Spectrul
de activitate stabilit în vitro are valoare relativă, activitatea în vivo fiind uneori diferită, datorită
concentraţiei insuficienţe a antibioticului la locul infecţiei, sau inactivării lui printr-o floră
microbiană asociată.
Spectrul antimicrobian iniţial al antibioticelor şi chimioterapicelor s-a îngustat în timp
prin dezvoltarea rezistenţei diferitelor bacterii. Astfel, în prezent 80% din tulpinile de stafilococ
auriu sunt rezistente la benzil-penicilină, majoritatea tulpinilor de bacili gram negativ şi unele
tulpini de bacii tuberculos sunt rezistenţi la streptomicină.

I.5. MODUL DE ACȚIUNE

Antibioticele şi chimioterapicele antimicrobiene pot acţiona asupra microorganismelor
patogene, bactericid sau bacteriostatic.
Acţiunea bactericidă constă în intoxicarea ireversibilă a germenilor microbieni la
concentraţiile minime inhibitorii (sau ceva mai mari) de către chimioterapice.
Acţiunea bactericidă poate fi:
- bactericidă absolută - afectează germenii atât în stare de repaus cât şi în faza de
multiplicare: polimixinele;

6
 - bactericid degenerativă - afectează germenii numai în faza de multiplicare: peniciline,
cefalosporine, aminoglicozide.
Acţiunea bacteriostatică constă în inhibarea multiplicării germenilor. Germenii pot fi
omorâţi în vivo ca urmare a intervenţiei mecanismelor de apărare ale organismului.
Au mecanism de acţiune bacteriostatic: sulfamidele, tetraciclinele, cloramfenicolul,
macrolidele, lincosamidele.
Sensibilitatea unui microorganism la un anumit antibiotic se exprimă prin concentraţia
minimă inhibitoare (CMI) şi concentraţia minimă bactericidă (CMB), stabilite în vitro. Spectrul
de activitate stabilit în vitro are valoare relativă, activitatea în vivo fiind uneori diferită, datorită
concentraţiei insuficienţe a antibioticului la locul infecţiei, sau inactivării lui printr-o floră
microbiană asociată.
Aminoglicozidele şi fluorochinolonele pot avea şi un efect post-antibiotic antimicrobian,
caracterizat prin menţinerea efectului la concentraţii minime sub inhibitorii (acest efect este
datorat împiedicării sintezei proteinelor bacteriene şi permite administrarea acestor substanţe la
intervale de timp mai mari decât cele determinate de concentraţia plasmatică eficace).
Antibioticele şi chimioterapicele cu efect bacteriostatic la doze terapeutice sunt utilizate
în:
- infecţii uşoare sau medii;
- bolile ciclice cu tendinţă spontană la vindecare, deoarece după oprirea multiplicării
bacteriilor organismul declanşează mecanismele proprii de apărare antiinfecţioasă.
Antibioticele bactericide se utilizează în următoarele situaţii:
- infecţii bacteriene cu focare greu sterilizabile (endocardite, osteomielite, tromboflebite,
tuberculoză);
- infecţii bacteriene cronice sau cu tendinţă la cronicizare (angiocolite, pielonefrite,
metroanexite, etc.);
- pacienţi imuno-deprimaţi.

Chimioterapicele şi antibioticele pot acţiona:

A. La nivelul peretelui celulei bacteriene (care are rol de protecţie faţă de variaţiile osmotice
ale mediului), inhibând unele procese responsabile de biosinteza să. Astfel acţionează
penicilinele, cefalosporinele, bacitracina, cicloserina, novobiocina. Ele sunt active numai
în faza de multiplicare a germenilor, când celulele fiice rezultate din diviziune îşi
sintetizează un nou perete. În anumite condiţii, germenii pot persista în focarul infecţiei
sub formă de protoplaşti sferici, forma L, lipsite de perete.

7
 B. La nivelul membranei citoplasmatice (care intervine în reglarea schimburilor ionice şi
sintezei proteice a celulei bacteriene), producând modificări structurale grave. Astfel
acţionează polimixinele şi parţial aminoglicozidele. Sunt mai active în perioada de
multiplicare, dar acţionează şi în faza de repaus a germenilor.
C. Asupra proceselor metabolice intra-citoplasmatice prin două mecanisme:
- inhibarea sintezei proteice microbiene
- antagonism competitiv faţă de un metabolit esenţial, indispensabil activităţii
metabolice normale a celulei bacteriene.
Inhibarea sintezei proteice microbiene poate avea loc la nivelul ribozomilor prin mai
multe modalităţi:
- blocarea sintezei proteice în faza în care aminoacizii fixaţi pe ARN (acid
ribonucleic)- mesager urmează a fi legaţi în polipeptide (tip cloramfenicol);
- lipsa materialului necesar sintezei polipeptidelor prin împiedicarea migrării
aminoacizilor către ribozomi (tip tetracicline);
- dislocarea competitivă a aminoacizilor de pe locurile de fixare pe ribozomi (tip
eritromicină);
- perturbarea activităţii ARN - mesager, cu sinteza unor polipeptide atipice,
inadecvate metabolismului bacterian (tip streptomicină).
Unele antibiotice inhibă sinteza proteică la nivelul nucleului celulei bacteriene, blocând
ADN - polimeraza (tip novobiocină) sau ARN-polimeraza (tip rifampicină), ceea ce determină
scăderea sintezei acizilor nucleici.
Acidul nalidixic, ca şi unele antimicotice (griseofulvina), inhibă sinteza de ADN prin
perturbarea incorporării precursorilor.
Cel de al 2-lea mecanism - antagonismul competitiv faţă de un metabolit esenţial, este
ilustrat de sulfamide, care prin analogie structurală cu acidul -aminobenzoic se pot substitui
acestuia, inhibând dezvoltarea microorganismelor care folosesc această cale metabolică.

8
 I.6. REZISTENȚA ANTIBIOTICELOR ȘI CHIMIOTERAPICELOR
Rezistenţa microbiană reprezintă capacitatea microorganismelor patogene de a se menţine în
stare activă şi de a se multiplica în prezenţa AB şi CT.
Rezistenţa poate fi:
- Naturală — este determinată genetic şi reprezintă capacitatea microorganismelor de a se
multiplica şi dezvolta în prezenţa unui anumit antibiotic sau chimioterapie. Exemplu:
bacilul Koch a fost şi a rămas rezistent la benzilpenicilină.
- Dobândită — poate fi de natură genetică şi ne genetică.
Rezistenţa dobândită genetic, constă în apariţia şi selectarea de germeni rezistenţi la AB şi
CT. Poate să apară prin transfer cromozomial (fenomen mai puţin frecvent) sau prin transfer
extra-cromozomial, prin achiziţie de plasmide (cel mai frecvent mecanism de apariţie a
rezistenţei)
Rezistenţa prin transfer cromozomial are următoarele caracteristici:
- mutaţiile cromozomiale survin spontan sau sunt induse de agenţi mutageni;
- mutaţiile în genomul bacterian apar prin schimbarea unui singur nucleotid din molecula
de ADN, sau prin transpoziţia unor secvenţe mai mari de nucleotide;
- se poate instala brusc, (independent de concentraţia antibioticului sau chimioterapicului)
sau lent, prin mutaţii succesive (fenomen dependent de concentraţia antibioticului sau
chimioterapicului).
Rezistenţa prin transfer extracromozomial are următoarele caracteristici:
- transmiterea se face prin intermediul plasmidelor, care sunt elemente extracromozomiale
(molecule circulante de ADN bacterian autonom) prezente în citoplasmă bacteriană.
Transmiterea plasmidelor de la o bacterie la alta se face prin:
- conjugare - fenomen frecvent pentru bacili gram-negativi (E. Coli, Serratia, Klebsiella
pneumoniae, Pseudomonas);
- traducere prin intermediul bacteriofagilor (Staphilococcus aureus şi unii colibacili);
- transformare (materialul plasmidic este preluat direct de alt microorganism, în urmă
distrugerii unei bacterii)
Rezistenţa mediată plasmidic apare în următoarele grupe de AB şi CT: beta lactamine
(peniciline, cefalosporine), macrolide tip eritromicină şi lincosamide, aminoglicozide, antibiotice
cu spectru larg, sulfamide antibacteriene şi trimetoprim. Caracterul rezistenţei poate fi încrucişat
între grupe chimice diferite de AB şi CT.

9
 Rezistenţa de natură negenetică este dată de starea metabolică inactivă (ex: existenţa
bacteriilor sub formă de „persisteri”, care pot supravieţui în prezenţa chimioterapicelor
bactericide, deşi sunt sensibile la acestea (tuberculoză, lepră, bruceloză, infecţii stafilococice) şi
de pierderea structurii ţintă pentru un medicament (ex: trecerea bacteriilor în formă L
(protoplaşti) lipsite de perete celular care pot apare în cursul tratamentului cu peniciline sau
cefalosporine).
Mecanismele biochimice ale rezistenţei naturale şi dobândite sunt următoarele: a)
producerea de enzime care inactivează AB şi CT - cele mai numeroase enzime inactivatoare sunt
betalactamazele care desfac inelul betalactam al betalactaminelor, anulându-le astfel acţiunea
antibacteriană. Betalactamazele pot fi:
- exoenzime secretate de coci gram pozitiv (stafilococ), bacili gram pozitiv, coci gram
negativ (inactivează penicilinele naturale, aminopenicilmele, carboxipenicilinele,
ureidopenicilinele şi cefalosporinele din generaţia I).
- endoenzime produse de bacili gram negativ şi care se împart în 6 clase:
· clasa I secretată de piocianic, Enterobacter, Serratia;
· clasele ÎI, III, IV, V - secretate de majoritatea celorlalţi bacili gram negativ
aerobi;
· clasa VI - secretată de Bacteroides fragilis.
- scăderea permeabilităţii bacteriei pentru antibiotic la nivelul peretelui bacterian sau
membranei citoplasmatice;
- producerea de enzime modificate (polimeraze, transpeptidaze, carboxipeptidaze), care
limitează sau anulează acţiunea antibacteriană a antibioticului exercitată la nivelul
enzimei „ţintă”;
- alterarea ţintei extracelulare (prin modificarea proteinelor ribozomale);
Creşterea sintezei de APAB, care anulează efectul de inhibare competitivă a sulfamidelor

I.7. FARMACOCINETICĂ
Antibioticele şi chimioterapicele diferă între ele prin proprietăţile farmacocinetice,
proprietăţi care le influenţează profilul farmacoterapic şi farmacografic.
Absorbţia şi implicit biodisponibilitatea AB şi CT pe diferite căi influenţează calea de
administrare a acestora. Administrarea orală este cea mai avantajoasă şi se pretează a fi folosită
în infecţiile uşoare şi medii, dar nu toate substanţele ating concentraţii plasmatice eficiente pe
această cale.

10
 Astfel, din punct de vedere al gradului de absorbţie după administrare orală, AB şi CT se
clasifică în:
- substanţe care se absorb bine oral şi care pot fi administrate pe această cale: penicilina K
aminopenicilinele, penicilinele antistafilococice, unele cefalosporine, macrolidele,
antibioticele cu spectru larg (tetracicline în special din generaţia a ÎI a, amfenicoli),
fluoro- chinolone, sulfamide antimicrobiene şi asociaţia trimetoprim-sulfamide.
- substanţe cu absorbţie orală redusă, inactive pe această cale (concentraţiile sistemice
realizate sunt ineficace terapeutic): penicilinele antipseudomonas şi penicilinele active pe
enterobacteriaceae, majoritatea cefalosporinelor din generaţia ÎI şi III, carbapenemi,
monobactami, aminoglicozide.
Transportul AB şi CT în sânge se poate face în formă legată de proteinele plasmatice
său liber dizolvate în plasmă, în cazul substanţelor care se leagă în procent mare de proteinele
plasmatice, latenţa acţiunii şi durata acţiunii farmacodinamice este mare.
Difuziunea în diverse ţesuturi şi lichide biologice este caracteristică pentru fiecare
substanţă. Realizarea şi menţinerea unei concentraţii optime la locul infecţiei este un alt
parametru important care trebuie cunoscut în cazul utilizării AB şi CT antimicrobiene.
Afinitatea electivă pentru un anumit ţesut imprimă indicaţiile terapeutice ale AB şi CT,
astfel: lincomicina se concentrează electiv în ţesutul osos şi datorită acestei particularităţi se
utilizează în tratamentul osteomielitei.
Difuziunea şi concentrarea antibioticelor în anumite ţesuturi: bilă, căi urinare, LCR,
cavităţi seroase, focare septice închise sau nevascularizate permite utilizarea lor în infecţii cu
aceste localizări. Din punct de vedere al concentrării la aceste niveluri şi al utilităţii terapeutice,
se disting:
- AB cu difuziune şi concentrare în formă activă în vezica biliară: aminopenicilinele
(ampicilina, amoxicilină), rifampicina, antibiotice cu spectru larg (tetraciclină,
doxiciclina), cefalosporine din generaţiile II şi III (cefamandol, ceftriaxon, cefoperazon,
etc.);
- AB cu concentrare urinară în formă activă: sulfamide antimicrobiene, cotrimoxazol,
chinolone şi fluorochinolone, aminopeniciline, etc;
- AB care difuzează în LCR şi realizează concentraţii active: rifampicină, cloramfenicol,
cefalosporinele din generaţia a III-a, fluorochinolone.
În focarele septice închise, AB nu pătrund, de aceea este necesar drenajul chirurgical.

11
 Biotransformarea AB şi CT se poate face la metaboliţi inactivi (pentru majoritatea
substanţelor) sau la metaboliţi activi farmacodinamic (rifampicina şi cefalosporinele). Importanţă
prezintă faptul că inactivarea unor antibiotice, cum este cloramfenicolul care se biotransformă
prin glucuronoconjugare în ficat, nu se poate realiza la nou-născut datorită imaturităţii sistemelor
enzimatice. Administrarea lui la femeia însărcinată sau la nou născut poate produce sindrom
cenuşiu letal.
Epurarea AB şi CT pe cale renală ridică probleme în caz de insuficienţă renală, deoarece
în această situaţie prin scăderea clearence-ului renal, creşte timpul de înjumătăţire şi concentraţia
plasmatică poate creşte până la valori toxice. În acest caz, dozele şi intervalul dintre doze se
stabilesc în funcţie de valoarea creatininemiei sau în funcţie de clearence-ul creatininei. În
general, dozele se reduc în caz de insuficienţă renală, pentru:
- aminoglicozide: streptomicină, gentamicină, amikacină, tobramicină, netilmicină;
- antibiotice glicopeptidice: vancomicina, teicoplanina;
- antibiotice polipeptidice: polimixina B, colistina.

I.8. FARMACOTOXICOLOGIE
Reacţiile adverse produse de antibiotice şi chimioterapice se pot clasifica după
mecanismul de producere în reacţii adverse toxice, alergice şi bacteriologice.
Reacţiile adverse toxice sunt datorate substanţei active ca atare sau produşilor rezultaţi
prin biotransformare şi apar mai ales în condiţii de supradozare absolută sau relativă. În această
categorie de reacţii adverse se încadrează:
- efecte ototoxice produse de AB aminoglicozidice şi vancomicină:
- leziuni renale date de AB aminoglicozidice, vancomicină, polimixine, cefaloridină;
- efecte neurotoxice (cu convulsii) care apar la administrarea unor doze mari de benzil-
penicilină;
- icter produs de sulfamide, rifampicina, eritromicină estolat;
- toxicitate hepatică dată de tetracicline;
- toxicitate sanguină cu anemie aplastică produsă de cloramfenicol şi sulfamide.
Reacţiile alergice sunt produse frecvent de peniciline, cefalosporine, clindamicină şi
sulfamide antibacteriene şi sunt favorizate de aplicarea locală pe piele şi mucoase şi de terenul
individual atopic.
Alergia se poate manifesta prin erupţii cutanate, inflamaţii ale mucoaselor, febră,
eozinofilie, şoc anafilactic.

12
 Reacţiile adverse bacteriologice apar datorită perturbării echilibrului florei bacteriene
normale de către AB şi CT şi constau în:
- dismicrobism intestinal, care apare după administrarea AB cu spectru larg (tetracicline,
cloramfenicol) şi constă în distrugerea florei saprofite intestinale şi selecţionarea de
germeni rezistenţi. Se manifestă prin enterită stafilococică, candidoze;
- colita pseudomembranoasă cauzată de colonizarea intestinului cu Clostridium dificile şi
care apare apare după tratamentul cu clindamicină, aminopeniciline, cefalosporine, în
aceste situaţii apare şi hipovitaminoză B şi K.
- bacterioliza masivă care apare în cazul utilizării dozelor mari de AB la începutul unui
tratament şi poate duce la şoc, colaps. De exemplu, în tratamentul sifilisului cu doze mari
de peniciline apare reacţia Herxheimer, datorită endotoxinelor eliberate prin liza
treponemelor.
AB şi CT antibacteriene pot diminua răspunsul imun, datorită eradicării rapide a infecţiei.

I.9. FARMACOTERAPIE
Administrarea antibioticelor şi chimioterapicelor antimicrobiene trebuie să ţină cont de
următoarele aspecte:
a) Alegerea medicamentelor se face în funcţie de tipul şi gravitatea infecţiei:
- în infecţii acute sau cronice este necesară identificarea agentului patogen pe bâz?
Antibiogramei;
- în urgenţe (meningite, septicemii), antibioterapia se instituie înaintea rezultatelor de
laborator pe baza indicaţiilor date de semnele clinice, cunoştinţele privind sensibilitatea
agenţilor patogeni întâlniţi în mediul unde a apărut infecţia, date privind frecvenţa
localizării infecţiilor acute produse de diverşi agenţi patogeni.
b) De regulă pentru tratarea unei infecţii există AB sau CT de primă alegere (de elecţie) şi de
alternativă dacă medicamentul de elecţie nu este suportat de bolnav (exemplu: în cazul
existenţei unei alergii la betalactamine se aleg medicamente de alternativă: macrolide sau
tetracicline).
c) Se pot folosi AB şi CT bactericide sau bacteriostatice. Bactericidele sunt indicate în:
- infecţii grave cu localizări greu accesibile;
- la persoane imunodeprimate ca urmare a unor boli (HIV), sau ca urmare a unor
tratamente (corticosteroizi, antitumorale, radioterapie);
- la bolnavi cu organism debilitat (bătrâni, nou-născuţi, prematuri);
- infecţii cu evoluţie subacută.

13
Bacteriostaticele se utilizează în:
- infecţiile uşoare şi medii;
- la persoane cu sistem imun competent.
d) Dozele se aleg m funcţie de localizarea infecţiei, agentul microbian şi sensibilitatea lui
la AB şi CT, reacţiile adverse ale medicamentului, particularităţile bolnavului
(insuficienţa renală, hepatică, etc.);
e) Se urmăreşte realizarea unei concentraţii optime de AB sau CT la nivelul focarului
infecţios, ţinând cont de sistemul imun al organismului tratat (competent sau
deficitar) şi de localizarea infecţiei. Atenţie deosebită se acordă în cazul organismelor
imunodeprimate la care este necesară realizarea unei concentraţii mari de AB sau CT
şi infecţiilor cu localizare meningeală şi în ţesuturi cu vascularizaţie redusă (ochi,
prostată). De exemplu, în meningite bacteriene, cloramfenicolul traversează bariera
hematoencefalică, penicilinele antistafilococice, clindamicina şi lincomicina
difuzează la nivelul oaselor şi sunt utile în osteomielite stafolococice.
f) pH-ul optim la locul infecţiei este influenţat de proprietăţile fizico-chimice ale unei
substanţe. De exemplu penicilinele, acidul nalidixic, nitrofurantoina, sunt eficace la
pH uşor acid 3,0 - 6,5, aminoglicozidele, macrolidele şi lincosamidele sunt eficace la
pH alcalin 7,5 - 8,5.
g) Calea de administrare şi forma farmaceutică sunt condiţionate de localizarea şi gravitatea
infecţiei, de particularităţile farmacocinetice ale substanţei, de starea fiziologică sau
patologică a bolnavului. Calea de administrare orală este cea mai comodă şi este
utilizată în cazul infecţiilor uşoare şi medii. În acest caz sunt preferate AB şi CT cu
biodisponibilitate orală bună cura ar fi: aminopeniciline, macrolide, tetracicline din
generaţia a doua, fluorochinolone etc. În infecţii severe (septicemii, endocardite,
abcese cerebrale) administrarea se face injectabil. De asemenea AB şi CT cu
biodisponibilitate orală mică: aminoglicozide, vancomicină, cefalosporine din
generaţia II şi III, Imipenem, Aztreonam se administrează parenteral. În cazul
administrării parenterale se ţine cont de incompatibilităţile care pot apărea la
asocierea în vitro a două substanţe medicamentoase.
h) Durata tratamentului este influenţată de situaţia clinică. De exemplu în gonoree
necomplicată se poate administra o singură doză de spectinomicină, 2g intra muscular
iar în osteomielite stafilococice durata tratamentului este de 6 săptămâni.

14
 i) Utilizarea AB şi CT în sarcină se face cu prudenţă, deoarece multe substanţe traversează
bariera placentară realizând concentraţii mari în lichidul fetal. Este contraindicată
administrarea de:
- Aminoglicozide (streptomicina şi kanamicina), datorită potenţialului nefrotoxic şi
ototoxic;
- tetracicline, deoarece se acumulează în oase şi mugurii dentari, producând tulburări
de creştere şi colorarea dinţilor; pentru mamă sunt hepatotoxice;
- amfenicoli, deoarece pot produce leucopenie reversibilă, aplazie medulară ireversibilă
la făt şi sindrom gri la nou-născut;
- fluorochinolonele, deoarece în studiile efectuate pe animale de laborator s-a dovedit
acumularea lor în cartilajele de creştere, ceea ce antrenează artropatii ireversibile;
- sulfamidele antimicrobiene, în primul trimestru de sarcină s-au dovedit a fi teratogene
la animale de laborator, iar în ultimul trimestru pot produce hiperbilirubinemie cu
icter nuclear şi hemoliză la nou-născuţi cu deficit în glucozo 6 fosfat dehidrogenază.
j) Utilizarea AB şi CT local (topic) este utilă în infecţii cutanate şi dermatoze
infecţioase, arsuri infectate, infecţii bacteriene ale căilor aeriene superioare (sub
formă de aerosoli), instilaţii locale. Pentru a putea fi utilizat topic, un AB sau CT
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să nu fie iritant pentru ţesuturi;
- să nu prezinte capacitate alergizantă mare;
- rezistenţa să se instaleze rar;
- spectrul antimicrobian să fie cât mai larg;
- să nu se absoarbă sistemic după aplicarea locală pe piele sau pe mucoase.

1.10. ASOCIEREA ANTIBIOTICELOR ŞI CHIMIOTERAPICELOR

De regulă asocierea AB şi CT antimicrobiene se face doar în infecţii grave, având ca scop
lărgirea spectrului antimicrobian, potenţarea efectelor antibacteriene, întârzierea instalării
rezistenţei. Situaţii în care este necesară asocierea AB şi CT:
a) Infecţiile acute, severe, cu germeni neidentificaţi (numai până la izolarea, identificarea şi
stabilirea sensibilităţii germenului) impun asocieri care să acopere un spectru
antibacterian cât mai larg.
b) în infecţiile severe multimicrobiene (2-3 germeni, eventual germeni aerobi şi anaerobi)
spectrul asocierii trebuie să fie cât mai larg.

15
 Exemplu: în peritonita prin perforaţie intestinală, agenţii cauzali sunt bacili gram negativ
aerobi (enterobacteriaceae) şi germeni anaerobi (Bacteroides fragillis), în acest caz se
asociază un chimioterapie activ pe anaerobi cum ar fi clindamicina, metronidazol,
carbenicilină sau ticarcilină şi o aminoglicozidă activă pe enterobacteriaceae.
c) Pentru potenţarea efectului antimicrobian în scopul sterilizării focarelor greu accesibile şi
împiedicarea selectării de mutanţi rezistenţi. De exemplu, asocierea penicilna G +
streptomicină în endocardita cu Str. Viridans, izoniazidă + rifampicină + etambutol în
TBC.
d) Pentru obţinerea vindecării şi sterilizării în boli transmisibile grave sau cronicizate, în
pestă, tularemie, bruceloză se asociază tetraciclină + streptomicină + cotimoxazol.
e) Pentru prevenirea micozelor postantibiotice în tratamentul cu AB cu spectru larg se
asociază tetraciclină cu nistatin.
Dezavantajul asocierilor constă în apariţia de microbi multirezistenţi, creşterea frecvenţei
de apariţie a reacţiilor adverse alergice şi toxice, creşterea incidenţei suprainfecţiilor şi a costului
tratamentului.
Regulile asocierii AB şi CT antimicrobiene, sunt următoarele:
- AB şi CT cu acţiune degenerativ bactericidă: penicilinele, cefalosporinele, streptomicina,
se pot asocia între ele, rezultând un sinergism de adiţe sau de potenţare.
- AB şi CT bactericide absolute, polimixinele, pot fi asociate între ele, dar nu se asociază
deoarece creşte riscul reacţiilor adverse;
- AB şi CT cu acelaşi tip de reacţii adverse (ototoxice, nefrotoxice, toxice hematologice,
etc.) nu se asociază între ele deoarece creşte riscul reacţiilor adverse);
- asocierea AB şi CT degenerativ bactericide cu cele bactericide absolute este utilă,
deoarece apare un sinergism de potenţare;
- asocierea AB şi CT cu acţiune degenerativ bactericidă cu AB şi CT bacteriostatice nu se
face deoarece apare antagonism.

16
 CAPITOLUL II.
ANTIBIOTICE CU SPECTRU LARG

II.1. TETRACICLINELE
Tetraciclinele sunt antibiotice produse de diferiţi Streptomyces. Au acţiune
bacteriostatică faţă de un număr mare de microorganisme patogene.
Clasificare:
a) după origine:
Ø substanţe naturale (produse de specii de Streptomyces) — tetraciclină;
Ø substanţe de sinteză:
- administrate oral semi-retard (durată 12 ore): metacilina, minociclina;
- retard (durată 24 ore): doxiciclina;
- administrate injectabil: rolitetraciclina.
b) după generaţii:
- generaţia I: tetraciclina, clortetraciclina, oxitetraciclina, demeclociclina;
- generaţia a II-a: doxicilina, minociclina.

Farmacocinetică: Profilul farmacocinetic al tetraciclinelor este diferit în funcţie de

generaţia din care fac parte. Astfel, tetraciclinele din generaţia a II-a (doxicilina, minociclina)
sunt mai lipofile, ceea ce le conferă avantaj din punct de vedere al biodispombilităţii, distribuţiei
în ţesuturi şi eliminării.
Absorbţia tetraciclinelor se face în stomac şi duoden. Biodisponibilitatea tetraciclinei
după administrare orală este mai mică de 80%, iar a doxiciclinei şi minociclinei este de 90-
100%.
Alimentele (mai ales lactatele), medicamentele antiacide cu Că, Mg, Al, ferul, formează
chelaţi mai ales cu tetraciclinele din prima generaţie şi scad biodisponibilitatea orală a acestora.
Tl/2plasmatic este 10-11 ore pentru tetraciclină şi 12-22 ore pentru doxiciclină. Legarea de
proteinele ptasmatice este medie la tetraciclină (aprox. 65%) şi mare la doxiciclină (peste 80%).
Difuziunea în ţesuturi este bună pentru tetraciclinele din generaţia a II-a (doxiciclină,
minociclina), datorită liposolubilităţii crescute, realizând astfel concentraţii mari în plămâni,
spută, salivă, bilă, organe genitale feminine şi prostată, în lichidul cefalorahidian numai
minociclina realizează concentraţii active. Trec bariera placentară şi în laptele matern.
Tetraciclinele se acumulează în oase şi dinţi.
17
 Eliminarea tetraciclinelor după administrare orală se face prin scaun şi urină. Astfel,
tetraciclină se elimină prin scaun aprox. 40% (de aceea deprimă intens flora intestinală) şi renal
aprox. 60% prin filtrare glomerulară în formă activă (insuficienţa renală determină fenomene de
cumulare şi îi creşte toxicitatea).
Doxiciclina se elimină sub formă de chelaţi inactivi, deprimând mai puţin flora
intestinală; nu se acumulează în insuficienţa hepatică şi renală.
Minociclina se metabolizează intens (concentraţia în ficat este de 12 ori mai mare decât
în plasmă, iar în bilă de 30 de ori mai mare), dar nu se acumulează în insuficienta hepatica.

Farmacodinamie: Mecanismul de acţiune este bacteriostatic, prin legarea specifică de

subunităţile ribozomale 30S, cu împiedicarea sintezei proteice bacteriene.
Spectrul antimicrobian este larg şi cuprinde:
- coci gram pozitiv: streptococi, stafilococi, pneumococi;
- coci gram negativ: gonococ, meningococ;
- bacili gram pozitiv: B. anthracis, Listeria;
- bacili gram negativ: Brucella, Vibrio cholerae, Yersinia, Francisella tularensis,
Legionella, unele tulpini de Klebsiella, Enterobacter, H. influenzae, Proteus;
- spirochete: Treponema palidum, Leptospira.
Rezistenţa bacteriană se instalează lent şi este mediată plasmidic (mai ales pentru
tetraciclinele din prima generaţie). Apare prin incapacitatea sistemului transportor activ de a
transporta tetraciclinele în interiorul celulei microbiene, sau prin scăderea permeabilităţii
membranare.
Tulpinile devenite rezistente (relativ frecvent): Pseudomonas, Proteus, bacili coliformi,
pneumococi, streptococ piogen, gonococi, Bacteroides.

Farmacotoxicologie: Reacţiile adverse produse de tetracicline sunt:

Ø la nivelul aparatului digestiv:
- iritaţie gastrică şi intestinală, greaţă, vomă, pirozis, dureri epigastrice (frecvent pentru
oxiteraciclină şi doxiciclină);
- mai rar ulcere esofagiene; pentru evitarea acestui fenomen se administrează cu multă apă
şi se evită administrarea înainte de culcare;
- disbacterioză intestinală prin favorizarea dezvoltării infecţiilor enterice cu Candida,
fenomen frecvent pentru tetraciclinele din prima generaţie;
- stomatită, rectită, iritaţie perianală complicată cu suprainfecţii şi hipovitaminoză.

18
 Ø la nivel hepatic: pot produce infiltrarea grasă a ficatului (la doze mari mai ales în
administrare parenterală); efectul toxic hepatic este favorizat de insuficienţa renală,
coexistența altor boli hepatice, malnutriție, sarcină.
Ø la nivel renal:
- afectarea toxică a rinichiului cu degenerescenta grasă a celulelor tubulare;
- diabet insipid nefrogen rezistent la vasopresină (frecvent pentru demeclocilină);
- preparatele cu termen de valabilitate depăşit produc o tubulopatie proximală de tip
sindrom Fancond, manifestat prin poliurie, polidipsie, proteinurie, glicozurie, acidoză,
greţuri, vărsături;
- fotosensibilizare;
Ø la nivel de oase şi dinţi: se acumulează şi formează chelaţi de tetraciclină cu ortofosfat de
calciu. Se produce colorarea în brun a dinţilor cu hipoplazia smalţului dentar. Acest
fenomen afectează dentiţia de lapte dacă se administrează tetracicline în a doua jumătate
a sarcinii şi dentiţia definitivă dacă se administrează la copii până la 8 ani. Prin depunerea
în oase pot produce inhibarea creşterii copiilor, fenomen ireversibil în condiţiile
administrării de doze mari, timp îndelungat;
Ø la nivel SNC: minociclina poate produce frecvent reacţii toxice vestibulare manifestate
prin greaţă şi vertij;
Ø flebită locală la administrare i.v. (mai ales tetraciclinele din prima generaţie).

Farmacoepidemiologie: Tetraciclinele sunt contraindicate:

- în insuficienţă renală (excepţie doxiciclina), deoarece se acumulează şi produc fenomene
toxice;
- femei gravide;
- copii mai mici de 8 ani;
- este contraindicată asocierea tetracicline - peniciline, deoarece apare antagonism.

Interacţiuni medicamentoase: Asocierea peniciline - tetracicline este contraindicată,

deoarece tetraciclinele antagonizează efectul bactericid al penicilinelor prin împiedicarea
înmulţirii germenilor.
Tetraciclinele scad concentraţia plasmatică a estrogenilor conjugaţi şi scad eficacitatea
contraceptivelor. Cresc riscul insuficienţei renale la asocierea cu netoxifluran.

19
 TETRACICLINELE DE PRIMĂ GENERAȚIE:

v TETRACICLINA
Tetraciclina (Jetracycline, Bristayiclin, Hostacyclin, Polfamycin, Supramycin, Tetrablet,
Tetraos) este analogul fară clor al Clortetraciclinei, obţinut prin semisinteză. Spectrul
antibacterian larg, este caracteristic antibioticelor din această grupă. Frecvenţa tulpinilor
rezistente este relativ mare.
Disponibilitatea după administrarea orală este în jur de 77%. Administrarea pe această
cale a unei doze de 500 jâg realizează, în 1-3 ore, concentraţia plasmatică maximă a 4 μg/ml.
Alimentele, îndeosebi produsele lactate, ca şi preparatele medicamentoase conţinând
calciu, magneziu şi fier reduc considerabil absorbţia; la fel administrarea de alcalinizante gastrice
micşorează disponibilitatea pentru absorbţie.
Tetraciclina se fixează de proteinele plasmatice în proporţie de circa 65%. Timpul mediu
de înjumătăţire plasmatic este de 10,6 ore. Volumul aparent de distribuţie este de 1,5 l/kg.
Penetrabilitatea tisulară este comparativ mică (faţă de tetraciclinele moderne). Se
acumulează în ţesutul reticuloendotelial, oase, dentină şi smalţul dentar. Realizează concentraţii
apropiate de cele plasmatice în lichidul peritoneal, pericardic, sinovial şi în secreţia sinusului
maxilar.
Concentraţia în lichidul cefalorahidian variază între 5 şi 25% din nivelul plasmatic.
Concentraţia plasmatică la făt este în jur de 60% faţă de cea din plasma maternă. Concentraţia în
bilă este de 5-10 ori mai mare decât cea plasmatică, dar scade mult la bolnavii cu insuficienţă
hepatică şi la cei cu obstrucţie biliară.
Eliminarea prin scaun cuprinde 20-50%, iar cea urinară 30-60% din doză administrată
oral. Concentraţia urinară este de 100-300 g/ml.
Tetraciclina clorhidrică se administrează, de regulă, pe cale orală, doza obişnuită la adult
fiind de 1-2 g/zi, fracţionat, la intervale de 6-8 ore. Durata tratamentului este de 1-3 săptămâni,
în funcţie de indicaţie.
Există şi preparate destinate injectării intramusculare sau intra- venoase, dar acestea sunt
rareori folosite deoarece soluţiile sunt instabile şi iritante, iar riscul toxicităţii hepatice este
sporit.
Doza recomandată pentru injectarea intravenoasă este de 500 mg la fiecare 12 ore,
mergând până la 1 g în infecţiile severe. Nu se injectează intrarahidian. Diferite preparate
oftalmice (unguente, colire) conţin tetraciclină 0,5-1%.

20
 Tetraciclina are câteva indicaţii principale: bruceloză. holeră, rickettsioze, infecţii cu
Chlamydia, pneumonii cu Mycoplasma.
Utilizarea în infecţiile urinare este limitată, din cauza frecvenţei mări a tulpinilor
rezistente la bacili gram-negativi. Eficacitatea în exacerbările bronşitelor cronice este modestă,
mai ales datorită creşterii numărului tulpinilor rezistente de pneumococ.
Antibioticul reprezintă o medicaţie de a doua alegere în tularemie, gonoree, sifilis,
amoebiaza intestinală, actinomicoză.
Reacţiile adverse sunt cele obişnuite acestei grupe de antibiotice. Bolnavii se plâng
uneori de greţuri, neplăcere epigastrică, diaree. Disbacterioza intestinală este frecventă, deoarece
cantităţi mari de antibiotic activ ajung în colon. De asemenea, sunt frecvente suprainfecţiile cu
Candida, mai ales după tratamentul prelungit. Ocazional se produc reacţii oto-toxice.
Acumularea în oase şi în dantură contraindică Tetraciclină în timpul sarcinii (mai ales în
a doua jumătate a perioadei de sarcină) şi la copiii până la 8 ani (mai ales la nou-născuţi şi
sugari).
Există posibilitatea unor reacţii hepato- şi nefrotoxice. Insuficientă renală reprezintă o
contraindicaţie importantă, din cauza riscului mare de acumulare şi de afectare toxică a
rinichiului şi ficatului. Este necesară prudenţă la hepatici şi în caz de malnutriţie.

v OXITETRACICLINA
Oxitetraciclina (Obytetracycline, Terramyciri) şi Clortetraciclina (Chlortetracycline,
Aureomycin), antibiotice naturale produse de Streptomyces aureofaciens, respectiv Streptomyces
rimosus, au proprietăţi asemănătoare tetraciclinei. Sunt mai puţin utilizate terapeutic.

v ROLITETRACICLINA
Rolitetraciclina (Rolitetracycline, Reverin, Transcycline), este solubilă în apă la pH
neutru, ceea ce reduce acţiunea iritantă. Are aceeaşi acţiune ca şi Tetraciclină, pe care o
eliberează prin hidroliză în soluţia apoasă. Există preparate injectabile intramuscular şi
injectabile intravenos. Deoarece realizează concentraţii plasmatice şi tisulare superioare,
Rolitetraciclina este de ales în infecţiile grave sau rebele, cu germeni sensibili.
Dozele utile sunt de 150 mg la fiecare 12 ore intramuscular sau de 75 mg o dată pe zi
intravenos (la nevoie se pot face 2-3 injecţii intravenoase/zi). Introducerea intravenoasă trebuie
făcută lent, la bolnavul culcat.
Rolitetraciclina poate fi injectată şi intrapleural, intraperitoneal, intraarticular, intra-
vezical sau în cavităţile abceselor.

21
 Folosirea la femeile însărcinate, la bolnavii cu afecţiuni hepatice şi în insuficienţa renală
severă este contraindicată. Toxicitatea hepatică este mare, ca şi în cazul altor tetracicline
injectabile intravenos.

v DEMECLOCICLINA

Demeclociclina (Demeclocycline, Ledermycin), produsă de o variantă de Streptomices

aureofaciens, face tranziţia între cele 2 generaţii de tetracicline. Potenţa în vitro este ceva mai
mare decât cea a Tetraciclinei. Se absoarbe digestiv în proporţie de 60-65%.
Doza de 500 mg realizează o concentraţie plasmatică maximă de 2 (μg/ml). Concentraţia
plasmatică se menţine activă mai mult decât în cazul Tetraciclinei, corespunzător unui timp de
înjumătăţire de circa 16 ore.
Se elimină sub formă neschimbată, peste 50% prin urină şi 5% prin scaun. Se
administrează oral, doza obişnuită fiind de 300 mg la fiecare 12 ore. Are aceleaşi indicaţii ca
Tetraciclina.
Reacţiile adverse sunt cele obişnuite tetraciclinelor. Disbacterioza intestinală este mai
puţin frecventă. A fost semnalată o incidenţă comparativ mare a diabetului insipid (reversibil).
Riscul reacţiilor fototoxice este mai mare decât pentru alte tetracicline.

Fig.1. Tetraciclina (structură chimică).

22
 TETRACICLINE DE GENERAȚIA A DOUA

Aceste antibiotice, aparţinând generaţiei a doua de tetracicline, se diferenţiază prin

următoarele aspecte faţă de cele din prima generaţie:
- au o potenţă mai mare;
- sunt active faţă de unele tulpini bacteriene rezistente la tetraciclinele clasice
- se absorb aproape complet din intestin;
- au o penetrabilitate tisulară superioară;
- menţin concentraţii active timp mai îndelungat.

v DOXICILINA
Doxiciclina (Doxycicline, Vibramycin) este o tetraciclină semisintetică. Spectrul
antimicrobian este asemănător celui al Tetraciclinei.
Pneumococii, streptococii şi stafilococii sunt sensibili la concentraţii mici de antibiotic,
numărul tulpinilor rezistente este redus. Este mai activă decât Tetraciclină faţă de bacili gram-
negativi aerobi, de gonococi, de Bacteroides fragilis şi este eficace în infecţiile cu Chlamydia şi
Legionella.
Dezvoltarea rezistenţei bacteriene este comparativ puţin importantă. Doxiciclina se
absoarbe digestiv în proporţie de 93%, disponibilitatea fiind puţin influenţată de alimente, lapte,
cationi bivalenţi şi trivalenţi. Doza de 200 mg, administrată oral, realizează concentraţia
plasmatică maximă de 2-3 μg/ml după 2 ore. În cazul injecţiei intravenoase a aceleiaşi doze,
nivelul plasmatic este de 2,5 μg/ml la ½ de oră.
După realizarea concentraţiei constante, administrarea repetată determină creşterea
concentraţiei plasmatice la 4 (g/ml, ca urmare a redistribuirii în sânge din ţesuturile săturate. Se
leagă de proteine în proporţie de 82%.
Timpul de înjumătăţire este de 12-18 ore pentru o doză unică şi de 18-22 ore pentru doze
multiple. Aceasta permite administrarea a 1-2 doze de zi.
Datorită faptului că este de 5 ori mai liposolubilă decât Tetraciclină, Doxiciclina are o
penetrabilitate tisulară superioară.
Concentraţiile realizate sunt de 3-5 μg/ml pentru ţesutul bronşic, pulmonar şi secreţiile
respiratorii; 3,5-4,1 μg/ml pentru ovar şi miometru; 6,3 (μg/ml pentru endometru, 2,75 μg/ml
pentru prostată, concentraţia în ţesutul renal, chiar în cel alterat patologic, este mare, ajungând la
valori duble faţă de nivelul plasmatic, în bilă, concentraţia este de 8-30 de ori mai mare decât în
plasmă.

23
 Excreţia Doxiciclinei se face, în majoritate, prin retrodifuziune în colon, cu formare de
chelaţi inactivi, care se elimină prin scaun; ineficacitatea chelaţilor explică lipsa unei influenţe
relevante asupra florei bacteriene intestinale. Epurarea nu este, practic, influenţată de starea
funcţională a ficatului şi rinichiului.
Doxiciclina se administrează, în mod obişnuit, pe cale orală, dozele recomandate fiind:
- la adult. 100 mg la 12 ore în prima zi, apoi 100 mg o dată sau de 2 ori/zi, în funcţie de
gravitatea infecţiei;
- la copii (peste 8 ani) 4,5 mg/kg/zi la 12 ore în prima zi, apoi ½din această doză o dată/zi
(la nevoie de 2 ori/zi).
Există şi preparate destinate administrării intravenoase.
Doxiciclina este tetraciclina de ales în episoadele acute ale bronşitelor cronice datorită
eficacităţii superioare faţă de pneumococ, stafilococul piogen şi Hydrophilus influenzae, ca şi
datorită concentraţiei mari realizate în ţesuturile şi secreţiile bronşice.
Este, de asemenea, avantajoasă în pneumoniile atipice, când agentul patogen este
Chlamydia sau Mycoplasma.
Alte indicaţii importante sunt infecţiile pelviene provocate de gonococi, E. coli, alţi bacili
gram-negativi coliformi aerobi, Bacteroides fragilis, Chlamydia, ca şi prostatita cronică cu
germeni gram-negativi sau Chlamydia.
Doxiciclina are şi indicaţii profilactice, fiind utilizată pentru prevenirea diareei călătorilor
(provocată de un Escherichia coli), ca şi pentru pregătirea intervenţiilor chirurgicale pe colon şi a
histerectomiei (unde este utilă prin activitatea faţă de bacili gram-negativi aerobi şi
Bacteroides fragilis).
Doxiciclina provoacă relativ frecvent neplăcere gastrică, greţuri şi vărsături, dar
disbacterioza şi suprainfecţiile intestinale sunt rare. Frecvenţa reacţiilor fototoxice este mai mică
decât la Demeclociclină. Poate fi folosită în insuficienţa renală în doza obişnuită, deoarece nu se
acumulează. În rest, reacţiile adverse, sunt cele cunoscute pentru tetracicline.

24
 v MINOCICLINA
Minociclina (Minocycline. Minocyne) este, ca şi Doxiciclina, eficace faţă de multe
tulpini de pneumococ, stafilococ şi streptococul piogen. De asemenea, este mai activă decât
Tetraciclina faţă de gonococ, meningococ, bacilii gram-negativi aerobi, Nocardia.
Se absoarbe în totalitate după administrarea orală, disponibilitatea fiind puţin influenţată
de alimente, lapte, cationi bivalenţi şi trivalenţi. Doza de 200 mg, administrată oral sau injectată
intravenos, realizează concentraţii plasmatice maxime de 2-3 (μg/ml. Se leagă de proteinele
plasmatice în proporţie de 76%. Timpul de înjumătăţire este de 18 ore.
Datorită liposolubilităţii mari (este de 25 de ori mai solubilă în grăsimi decât
Tetraciclină) pătrunde foarte bine în ţesuturi.
Realizează concentraţii de 0,5 μg/ml în secreţiile traheo-bronşice şi 7,5 (μg/ml în ţesutul
pulmonar, 1 (μg/ml în secreţiile sinuzale, 3,5-4 (μg/ml în amigdale, 0,36-0,54 (μg/ml în lichidul
prostatic şi 3,6 (μg/ml în parenchimul glandei. Pătrunde relativ bine în lichidul cefalorahidian,
realizând concentraţii de 30% faţă de cele din plasmă, când meningele nu sunt inflamate.
Concentraţia în ţesutul hepatic este de 12 ori mai mare decât cea din plasmă, iar în bilă,
de 30 de ori mai mare. Minociclina intră în circulaţia enterohepatică. Prin urină se elimină 10 %
din antibioticul activ.
Timpul de înjumătăţire este nemodificat la hepatici, dar este prelungit la bolnavii cu
oligurie.
Minociclina se administrează, obişnuit, pe cale orală, iniţial 200 mg la fiecare 12 ore.
La copii (mai mari de 8 ani) se administrează la început 4 (μg/kg, apoi câte 2 μg/kg la 12 ore.
Antibioticul este de preferat în infecţiile stafilococice, atunci când este indicată o
tetraciclină, în infecţiile sistemului nervos central cu germeni sensibili, ca şi pentru profilaxia
meningocociei. Este, uneori, eficace în acneea rebelă, deoarece pătrunde bine în derm.
Dezavantajul principal rezidă în toxicitatea vestibulară, Minociclina pătrunzând şi
acumulându-se în epiteliul nervos vestibular. Greţurile şi vertijul (reversibile) survin la circa
90% dintre cei care primesc antibioticul.
Ca şi Tetraciclină, este hepatotoxică în doze mari. Este contraindicată în insuficienţa
renală, la gravide şi la copiii mai mici de 8 ani.

25
 TABELUL 1. TETRACICLINE DIN PRIMA ȘI A DOUA GENERAȚIE
(prezentare schematică)

Denumire Denumire Forma Concentraţie

Comună Comercială Farmaceutică
Internaţională

Tetracicline din prima generaţie

Tetracyclinum Tetraciclină capsule 250 mg

Tetraciclină unguent pt. uz 3%

dermatologic
Tetraciclină sol. Injectabilă capsule 250 mg
Clorhidrat
Latycin unguent 1%
Oftalmic
Hipericin unguent pt. uz 2%
dermatologic
Oxitetraciclină capsule

Terramycin capsule

Rolitetraciclină soluție injectabilă

Demeclociclina capsule 300 mg

Tetracicline din a doua generaţie

Doxiciclinum Doxiciclină Capsule 100 mg
Vibramycină Capsule 100 mg
Doksin Comprimate 100 mg
Doxydar Capsule 100 mg
Remycin comprimate 100 mg
Filmate
Unidox solutas comprimate 100 mg
Dispersabile
Minociclinum Minociclina capsule sol. 200 mg
Injectabilă

II.2. AMFENICOLII
26
 În această grupă se încadrează substanţe naturale, cloramfenicol (produs de Streptotnyces
venezuelae) şi substanţe de sinteză, tiamfenicol, antibiotice clasice, care însă în prezent au
utilizare terapeutică restrânsă din cauza reacţiilor adverse grave: deprimarea măduvei hemato-
formatoare ireversibil. Spectrul antibacterian este larg.

v CLORAMFENICOLUL
Cloramfenicolul (doramphenicol, Amindan, Berlicetin, Chloramsaar, Chlornitromycin,
Chlorocid, Paraxin, Thomycine), antibiotic produs de Streptomyces venezuelae (a fost denumit
iniţial Cloromicetină), este actualmente, realizat prin sinteză.
Cloramfenicolul are, obişnuit, acţiune bacteriostatică, dar poate fi şi bactericid faţă de
anumiţi germeni - de exemplu H. influenzae. Concentraţiile inhibitorii sunt cuprinse între 4 (g/ml
(pentru bacteriile foarte sensibile) şi 16 g/ml, niveluri realizabile prin dozele terapeutice.
Spectrul antibacterian este foarte larg. Sunt sensibili, în majoritate, chlamidiile,
micoplasmele, pneumococii, streptococii piogeni şi viridans, enterococul, meningococul,
gonococul, brucelele, haemophilii, Salmonella typhi şi alte salmonele, shigelele, Vibrio cholerae,
ca şi majoritatea bacteriilor anaerobe - Clostridium, cocii anaerobi, Bacteroides.
Parte din tulpinile de Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus mirabilis sunt
afectate la concentraţii de 12-15 μg/ml. Pseudomonas aeruginosa este rezistent. Antibioticul îşi
datorează acţiunea inhibării sintezei proteinelor microbiene.
Rezistenţa bacteriană în cazul bacililor gram-negativi (cu excepţia genului Pseudomonas)
este mediată plasmatic şi se datorează inactivării Cloramfenicolului printr-o acetiltransferază
bacteriană constitutivă. Rezistenţa este transmisibilă intra- şi interspecii şi are caracter multiplu
de exemplu, majoritatea colibacililor rezistenţi la Cloramfenicol, nu sunt afectaţi nici de
Streptomicină, Tetraciclină şi sulfamide.
Rezistenţa bacteriilor gram-pozitive este, de asemenea, mediată plasmatic şi se datorează
acetiltransferazei, dar enzima nu este constitutivă, formarea ei fiind indusă de prezenţa
antibioticului.
Folosirea abuzivă este legată de o frecvenţă sporită a rezistenţei. Pentru Pseudomonas
aeruginosa, ca şi unele tulpini de Proteus şi Klebsiella, lipsa de eficacitate se explică prin
impermeabilizarea celulelor bacteriene indusă de antibiotic. Cloramfenicolul (bază) se absoarbe
bine când se administrează oral, disponibilitatea fiind de 75-90%.
Doza de 500 mg realizează, după 2-3 ore, o concentraţie plasmatică maximă de 8-15
(μg/ml, iar cea de 1 g, o concentraţie de 10- 20 (μg/ml. Administrarea repetată la fiecare 8 ore
realizează, în a doua zi, niveluri ceva mai mari, dar care nu cresc în continuare.

27
 După administrarea orală de Cloramfenicol palmitat, concentraţia plasmatică maximă se
obţine ceva mai lent şi este ceva mai joasă (deoarece cloramfenicolul bază, activ, se desface
treptat prin hidroliză în intestin). În cazul introducerii intravenoase, sub formă de Cloramfenicol
sodiu succinat, concentraţia plasmatică maximă de 10-25 (μg/ml se realizează după 1-2 ore de la
perfuzie (timp în care se desface, prin hidroliză, cloramfenicolul bază)
Concentraţiile active terapeutic sunt cuprinse între 10 şi 25 μg/ml; cele peste 25 (μg/ml
sunt potenţial toxice, putând provoca deprimarea reversibilă a măduvei hematopoietice, iar cele
cuprinse între 40 şi 200 (μg/ml produc fenomene toxice acute (de tipul „sindromului cenuşiu”).
Antibioticul se leagă în proporţie de 52 % de albumina din plasmă. Timpul de
înjumătăţire plasmatic este de circa 4 ore pentru adulţi şi copiii mai mari de o lună, 12 ore pentru
nou-născuţii de 2-4 săptămâni şi 24 de ore în primele 2 săptămâni de viaţă.
Distribuţia antibioticului se face într-un volum de 0,9 l/kg. Pătrunderea tisulară este
foarte bună din cauza liposolubilităţii mari. În mod caracteristic, Cloramfenicolul trece uşor în
lichidul cefalorahidian, unde realizează niveluri de 1/3-3/4 faţă de cele plasmatice, chiar dacă
meningele nu sunt inflamate.
De asemenea, pătrunde bine în creier, concentraţiile fiind aici superioare celor
plasmatice. În lichidul sinovial nivelurile de antibiotic sunt mici, dar în prezenţa inflamaţiei
ajung la 50% din cele plasmatice.
Traversează bariera hemato-oculară, concentraţia în umoarea apoasă fiind de 5-30 (μg/ml
pentru administrarea sistemică şi de 5-15 (μg/ml pentru uzul topic. Nivelurile în ţesutul
miocardic şi pulmonar sunt de 5-20 (μg/ml. În prostată, concentraţia este foarte mică. Trece prin
bariera placentară, realizând concentraţii mari în plasma fetală.
Cloramfenicolul este epurat, în majoritate, prin metabolizare. El este glucuronoconjugat
îndeosebi la nivelul ficatului, formând un metabolit inactiv. O mică parte din antibiotic (5-10%)
se elimină renal în formă nemodificată; concentraţiile urinare sunt ineficiente terapeutic.
Metabolitul glucuronoconjugat este secretat tubular, eliminându-se, de asemenea, prin
urină. Insuficienţa renală nu modifică semnificativ concentraţia antibioticului, în perioada
perinatală, ca şi la bolnavii cu afecţiuni hepatice grave, timpul de înjumătăţire este prelungit, cu
creşterea nivelului plasmatic de antibiotic activ şi toxic.

Cloramfenicolul se administrează, în mod obişnuit, pe cale orală, doza recomandată la

adulţi şi la copiii mai mari de o lună, fiind de 20-60 mg/kg/zi, fracţionat la intervale de 4-8 ore
(în funcţie de indicaţie). De regulă, doza totală la adult nu trebuie să depăşească 25 g şi la copii
700 mg/kg, iar durata tratamentului nu trebuie să fie mai mare de 14 zile (cu unele excepţii).

28
 În prezenţa bolilor hepatice grave, doza la adult nu trebuie să depăşească 2g/zi. La nou-
născuţii în vârstă de 2-4 săptămâni, se administrează 20 mg/kg/zi, iar la cei sub 2 săptămâni, 10
mg/kg/zi.
Cloramfenicolul palmitat este un ester insolubil, lipsit de gustul amar al
cloramfenicolului. Este avantajos la copii, unde se foloseşte ca suspensie orală. În calcularea
dozei trebuie avut în vedere că 1,7 g de Cloramfenicol palmitat corespund la 1 g cloramfenicol
bază.
Cloramfenicolul sodiu succinat se introduce intravenos, în aceleaşi doze ca cele
recomandate oral: 1,4 g corespund la 1 g cloramfenicol bază. Există şi preparate topice -
unguente şi soluţii oftalmice sau otice - conţinând Cloramfenicol 1%.
Larg folosit în trecut, Cloramfenicolul are, actualmente, indicaţii limitate, datorită
eficacităţii inegale asupra bacililor gram-negativi şi a riscului unor reacţii adverse grave (deşi
rare). El rămâne un antibiotic preţios, deoarece este deosebit de activ faţă de anumiţi germeni
patogeni importanţi rezistenţi la alte tratamente şi fiindcă pătrunde foarte bine în multe ţesuturi,
inclusiv în meninge şi în creier. În general, trebuie ales în infecţii grave, în care sensibilitatea
agentului cauzal şi/sau localizarea să nu permit alte opţiuni terapeutice.
În febră tifoidă, Cloramfenicolul este antibioticul de primă alegere - dozele recomandate
sunt de 50-60 mg/kg/zi, oral sau intravenos, timp de 14 zile (sau 10 zile de afebrilitate). Poate fi
utilizat şi în alte salmoneloze. Nu este avantajos la purtătorii de Salmonella typhi. Rezistenţa
salmonelelor la antibiotic este rară.
O altă indicaţie importantă o reprezintă meningitele bacteriene. În meningita cu
Haemophilus influenzae, la copii, se administrează 50-60 mg/kg/zi, fracţionat la 6 ore. Deoarece
există semnalări de Haemophilus influenzae rezistenţi, este preferabil că tratamentul iniţial să
asocieze Cloramfenicol şi Ampicilină.
În meningita cu meningococ şi în cea cu pneumococ, Cloramfenicolul este de a doua
alegere, fiind util la bolnavii cu alergie la peniciline sau când germenii sunt rezistenţi la acestea.
În abcesele cerebrale, în care sunt implicate deseori bacterii anaerobe, Cloramfenicolul (sau
Metronidazolul) este de primă alegere. Antibioticul este eficace şi în infecţiile abdominale cu
anaerobi (ca şi Clindamicina).
Reprezintă o alternativă la tetracicline în tifosul exantematic şi în bruceloză, fiind
rezervat cazurilor în care tetraciclinele sunt contraindicate. Cloramfenicolul se foloseşte,
actualmente, rareori în infecţiile urinare, fiind util numai în cazurile rezistente la alte antibiotice.

29
 Principalele reacţii adverse provocate de Cloramfenicol sunt de natură hematologică.
Complicaţia cea mai gravă constă în deprimarea hematopoiezei, cu pancitopenie - anemie
aplastică, leucopenie sau agranulocitoză, trombo- citopenie.
Manifestările clinice constau în hemoragii şi infecţii. Acest accident survine rareori -
frecvenţa este de 0,025-0,04‰ - dar este obişnuit ireversibil şi evoluează adesea fatal.
Fenomenele sunt independente de doză şi se pot dezvolta după un timp de la terminarea
tratamentului. Ele apar, îndeosebi, în cazul curelor prelungite şi repetate şi atunci când
antibioticul se administrează oral; a fost semnalată o incidenţă ceva mai mare la fetiţe.
Patogenia este, probabil, alergică sau idiosincrasică, este posibil să intervină şi acţiunea
toxică a unor nitroderivaţi rezultaţi prin biotransformarea Cloramfenicolului. Un accident
hematopoietic benign care poate apărea în cursul tratamentului, constă în anemie, însoţită uneori
de leucopenie şi trombocitopenie si deremia este crescută, iar măduva arată o vacuolizare
citoplasmatică şi oprirea maturării precursorilor eritroizi şi mieloizi.
Oprirea tratamentului determină normalizarea tabloului hematologic în 1-3 săptămâni.
Fenomenele, de natură toxică, sunt dependente de doză, fiind corelate cu cantitatea administrată
zilnic, durata tratamentului şi nivelul plasmatic al Cloramfenicolului - apar la concentraţii de
peste 25 (μg/ml). Pentru profilaxie se recomandă controlul hemogramei şi al sideremiei şi oprirea
medicaţiei când leucocitele scad sub 3.000/mm3, polimorfo- nuclearele sub 40% sau trombocitele
sub 100.000/mm3.
Dozele excesive, corespunzător nivelurilor plasmatice de 40-200 μg/ml, pot provoca
fenomene toxice acute descrise sub numele de sindrom cenuşiu”. Riscul este mare la nou-născuţi
în prima lună, mai ales în primele 48 de ore de viaţă.
Manifestările survin după circa 4 zile de tratament şi constau în anorexie, vomă, distensie
abdominală, diaree cu scaune verzi, tahipnee, cianoză cu colorarea cenuşie a pielii, letargie.
Evoluţia este gravă, aproape jumătate din aceşti copii murind în colaps după 2-3 zile de la
debut. Supradozarea la nou-născuţi are un caracter relativ. Ea se datorează, pe de o parte,
incapacităţii ficatului de a inactiva Cloramfenicolul prin glucuronoconjugare, pe de altă parte,
eliminării renale reduse a formei neconjugate.
Deficitul de epurare se poate evidenţia şi la bolnavii cu insuficienţă hepatică şi
insuficienţă renală, la care dozele obişnuite de antibiotic pot fi cauză de deprimare toxică a
hematopoiezei.
Alte fenomene nedorite, care apar ocazional, sunt: greaţă, vomă, stomatită, diaree, iritaţie
perianală (frecvenţa este mai mică decât pentru Tetraciclină). Suprainfecţiile sunt relativ
comune, rectocolita pseudo- membranoasă survine foarte rar. Unii bolnavi sub tratament cu

30
Cloramfenicol pot dezvolta o anemie hemolitică severă. Tratamentul îndelungat determină,
câteodată, complicaţii neuropsihice de ordin toxic: nevrită optică, mai rar polinevrite, confuzie
mentală, delir. Alergiile la Cloramfenicol sunt neobişnuite.
În utilizarea antibioticului trebuie avute în vedere unele interacţiuni medicamentoase.
Astfel, Cloramfenicolul inhibă metabolizarea anticoagulantelor cumarinice, Fenitoinei şi
sulfamidelor antidiabetice, care pot provoca consecutiv fenomene toxice.
Fenobarbitalul şi diureticele grăbesc epurarea antibioticului prin inducerea enzimelor
metabolizante hepatice, respectiv prin sporirea eliminării urinare.

Fig.2. Cloramfenicolul (structură chimică).

v TIAMFENICOLUL
Este un analog al cloramfenicolului la care gruparea –NO2 a fost înlocuită cu ŞO 2 CH 3.
Are avantajele:
- realizează concentraţii mari în urină şi bilă;
- riscul anemiei aplastice este mic.
CAPITOLUL III.
PREPARATE MEDICAMENTOASE CE CONȚIN ANTIBIOTICE CU
SPECTRU LARG
31
 v TETRACICLINA

Prezentare farmaceutică: Drajeuri conţinând

tetraciclină 250 mg sau 125 mg; capsule operculate
conţinând tetraciclină 250 mg sau 125 mg.
Compoziție: Substanţa activă este clorhidraul
de tetraciclină. O capsulă conţine clorhidrat de
tetraciclină 250 mg. Celelalte componente sunt:
conţinutul capsulei: amidon de porumb,
amidonoglicolat de sodiu, croscarmeloză, talc; capsula:
dioxid de titan (E 171), galben amurg FCF (E 110), oxid roşu de fer (E172), p-hidroxibenzoat de
metil, p-hidroxibenzoat de n-propil, gelatină.
Acţiunea terapeutică: Antibiotic bacteriostatic cu spectru larg, cuprinzând germeni
gram-pozitivi şi gram-negativi aerobi şi anaerobi, spirochete, micoplasme, rickettsii, chlamydii,
unele protozoare; parte din tulpinile de stafilococi, streptococi, pneumococi, Escherichia coli,
Klebsiella, Enterobacter, Haemophilus influenzae, Proteus indol pozitiv şi majoritatea tulpinilor
de Proteus vulgaris şi Pseudomonas aeruginosa sunt rezistente. Realizează concentraţii mari în
urină şi bilă.
Indicaţii terapeutice: Bruceloză, holeră, tifos exantematic şi alte rickettsioze, infecţii cu
Chlamydia, pneumonii cu Mycoplasma, episoade acute ale bronşitei cronice, infecţii pelviene cu
bacili gram-negativi sensibili, gonoree, sifilis, ameobiază intestinală, gastro-enterite determinate
de Campylobacter sau Yersinia enterocolitica, actinomicoză, tularemie, leptospiroză (medicaţie
de a doua alegere), acnee vulgară (forme moderat-severe) şi rozacee.
Mod de administrare: Adulţi: 1-2 drajeuri la 6 ore (1-2 g/zi), în funcţie de gravitatea
infecţiei; copii: 25-50 mg/kg/corp/zi (fară a depăşi 1 g/zi). Se administrează pe stomacul gol, iar
în caz de iritaţie gastrică, după mese. În curele prelungite se recomandă asocierea de vitamine
din complexul B şi introducerea în alimentaţie a iaurtului (pentru evitarea consecinţelor
distrugerii florei intestinale), la nevoie se asociază Nistatin (pentru profilaxia sau tratamentul
micozelor).
Reacţii adverse: Greaţă, diaree; suprainfecţii cu microorganisme rezistente (Candida,
germeni coliformi, stafilococi), manifestate prin stomatită, prurit anal, uneori complicaţii grave
(candidoză pulmonară, enterită stafilococică fulminantă), creşte azotemia şi agravează
fenomenele toxice ale insuficienţei renale; depuneri în dinţi cu colorare galbenă şi hipoplazia
32
smalţului, depuneri în oase, chiar tulburări de creştere (când se administrează la copiii mici sau
în ultima perioadă a sarcinii), hepatite toxice grave (mai ales la femeile gravide tratate pentru
pielonefrită), rareori pancreatită acută, reacţii alergice, fotosensibilizare.
Preparatele ţinute mult timp la căldură şi umezeală pot provoca (prin produse de
degradare) un sindrom tip Fanconi dobândit. Poate interfera determinarea glucozei urinare şi a
urobilinogenului.
Contraindicaţii: Alergie la tetracicline; insuficienţă renală; se evită în timpul sarcinii,
alăptării şi la copiii sub 8 ani; grijă în insuficienţa hepatică şi în caz de obstrucţie biliară
(acumulare). Asocierea tetraciclinelor cu alte antibiotice sau chimioterapice nu este, de regulă,
avantajoasă; produsele lactate (inclusiv iaurtul), hidroxidul de aluminiu, compuşii de calciu,
magneziu şi fier, Colestiramina diminuează absorbţia intestinală a Tetraciclinei (se administrează
la distanţe de cel puţin 2 ore).
Prudenţă la asocierea cu Metoxifluran (nefrotoxicitate), anticoagulante cumarinice (risc
de hemoragii), sulfamide antidiabetice (risc de hipoglicemie), prudenţă mare sau se evită
asocierea cu alte medicamente hepatotoxice.
Se recomandă precauţie la administrarea tetraciclinelor în cazul pacienţilor cu miastenia
gravis, datorită riscului de apariţie a blocului neuromuscular.

v TETRACICLINĂ
UNGUENT

33
 Prezentare farmaceutică: Unguent conţinând tetraciclină hcl. 3%.
Acţiune terapeutică: Unguent antibiotic cu spectru larg, activ faţă de bacterii patogene
gram-pozitive şi gram-negative.
Indicaţii terapeutice: Piodermite, plăgi şi arsuri infectate, otită externă.
Mod de administrare: Adulţi, adolescenţi şi copii cu vârsta peste 8 ani Tetraciclină Atb
30 mg/g, unguent se aplică în strat subţire, pe întreaga suprafaţă afectată, de 1 - 2 ori pe zi.
Înainte şi după fiecare aplicare se vor spăla mâinile. Dacă după 7 zile de tratament nu se observă
nici o îmbunătăţire, tratamentul va fi reevaluat.
Reacţii adverse: Pe suprafeţe denudate poate provoca uşoară senzaţie de arsură; rareori
reacţii alergice.
Contraindicaţii: Dermatoze micotice, alergie la tetracicline, nu se aplică pe leziuni
zemuind; se va evita folosirea îndelungată (risc de selecţionare a unor tulpini bacteriene
rezistente).

v HEMORZON

Prezentare farmaceutică: supozitoare şi

unguent
Hemorzon supozitoare: Rp/Hidrocortizon
acetat 10 mg Oxitetraciclină 20 mg Lidocaină 2 mg.
Hemorzon unguent: Rp/Hidrocortizon acetat
500 mg Tetraciclină 1 g Lidocaină 100 mg Excipient
la 100 g.
Acţiune terapeutică: Antiinflamator
prin Hidrocortizon, antibacterian prin Tetraciclină sau Oxitetraciclină, anestezic local
prin Lidocaină.
Indicaţii terapeutice: Criză hemoroidală, hemoroizi externi sau interni, proctită, fisuri,
eczemă, prurit anal.
Mod de administrare: Un supozitor rectal, după o baie călduţă, seara la culcare (la
nevoie 2-3 supozitoare/zi), unguentul se aplică local, seara (la nevoie de 2-3 ori/zi).
Reacţii adverse: Tratamentul prelungit poate provoca efecte cortizonice sistemice, există
posibilitatea dezvoltării unor infecţii locale cu germeni rezistenţi.
Contraindicaţii: Leziuni locale tuberculoase, sifilitice sau virotice, hipersensibilitate la
Lidocaină, aplicarea impune un diagnostic proctologic îngrijit.

34
 Posibilitatea absorbţiei Hidrocortizonului implică prudenţă la sportivi (glucocorticoizii
figurează pe lista substanţelor dopante.

v BIOXITERACOR

Sinonime: Oxymed
Prezentare farmaceutică: spray
Rp: Hidrocortizon 85 mg Oxitetraciclină
225 mg. Sorbitan trioleat, miristat de izopropil,
freon ad. 59,5 mg.
Acţiune terapeutică: Preparat pentru uz
dermatologic, cu proprietăţi antiinflamatorii
datorate hidrocortizonului şi cu proprietăţi
antibacteriene datorite Oxitetraciclinei
(antibiotic cu spectru larg).
Indicaţii terapeutice: Eczemă alergică, neurodermită, prurit cu lichenificare, dermatită
eczematoidă, eczemă alimentară, eczemă infantilă, dermatite de contact, prurit nespecific (anal,
vulvar, scrotal), ulcere varicoase, arsuri, escare infectate (cu germeni sensibili la tetracicline).
Mod de administrare: Pulverizări locale de 2-4 ori/zi.
Reacţii adverse: Rareori reacţii alergice la Oxitetraciclină; aplicarea îndelungată poate
provoca fenomene atrofice ale pielii, telangiectazii, striuri, acnee, dermatită periorală,
hipertricoză (prin hidrocortizon) şi favorizează suprainfecţiile cu germeni rezistenţi.
Contraindicaţii: Leziuni tuberculoase şi sifilitice ale pielii, micoze cutanate, herpes,
vaccină, varicelă, dermatită periorală, rozacee, alergie la Tetraciclină; nu este recomandabil sau
prudenţă în timpul sarcinii şi la copii sub vârsta de 8 ani (indicaţii stricte, doze mici, tratament de
scurtă durată); în cazul aplicării pe faţă se vor proteja ochii şi se va evita administrarea
îndelungată (peste 4 săptămâni).
v DOXICICLINA

Prezentare farmaceutică: Capsule

conţinând doxiciclină corespunzător la 100 mg
doxiciclină; fiole a 5 ml soluţie injectabilă.
Compoziţie: O capsulă conţine
doxiciclină 100 mg, sub formă de clorhidrat de

35
doxiciclină şi excipienţi: pentru conţinutul capsulei - lactoză monohidrat, celuloză
microcristalină, stearat de magneziu şi pentru compoziţia capsulei - dioxid de titan (E 171),
galben de chinolină (E 104), galben portocaliu S (E 110), albastru strălucitor FCF (E 133), negru
strălucitor BN (E 151), p-hidroxibenzoat de metil (E 218), p-hidroxibenzoat de propil (E 216),
gelatină.
Acţiune terapeutică: Derivat de Tetraciclină, are proprietăţi antibiotice asemănătoare
acesteia; este mai eficace faţă de pneumococ, streptococ, stafilococ, bacili gram-negativi aerobi,
gonococi, Bacteroides fragilis, este activă faţă de Mycoplasma, Chlamydia şi Legionella; se
absoarbe aproape complet din intestin, are o penetrabilitate tisulară superioară, menţine
concentraţii active mai îndelungat.
Indicaţii terapeutice: Doxiciclina este indicată în infecţii produse de microorganisme
sensibile: - Brucella, Pasteurella, infecţii pulmonare, genito-urinare şi oftalmice produse de
Chlamydia sp. şi Mycoplasma sp., Rickettsii, Coxiella burneti, infecţii gonococice, infecţii ORL
şi bronhopulmonare produse de Haemophilus influenzae, Treponema pallidum (la pacienţii
alergici la peniciline), holeră, acnee.
Mod de administrare: Oral, la adulţi, în prima zi câte 1 capsulă (100 mg) la 12 ore, apoi
1 capsulă/zi (la nevoie de 2 ori/zi), la copii, în prima zi câte 2 mg/kg/corp la 12 ore, apoi o
dată/zi (la nevoie de 2 ori/zi).
Intravenos (în cazurile grave şi când administrarea orală nu este posibilă), în aceleaşi
doze ca pentru calea orală.
Reacţii adverse: Greaţă, diaree, suprainfecţii cu microorganisme rezistente (Candida,
germeni coliformi, stafilococi), manifestate prin stomatită, prurit anal, uneori complicaţii grave
(candidoză pulmonară, enterită stafilococică fulminantă).
Creşte azotemia şi agravează fenomenele toxice ale insuficienţei renale. Depuneri în dinţi
cu colorare galbenă şi hipoplazia smalţului, depuneri în oase, chiar tulburări de creştere (când se
administrează la copiii mici sau în ultima perioadă a sarcinii).
Hepatite toxice grave (mai ales la femeile gravide tratate pentru pielonefrită). Rareori
pancreatită acută, reacţii alergice, fotosensibilizare. Preparatele ţinute mult timp la căldură şi
umezeală pot provoca (prin produse de degradare) un sindrom tip Fanconi dobândit. Poate
interfera determinarea glucozei urinare şi a urobilinogenului.
Greaţa, neplăcerea epigastrică, diareea sunt mai frecvente, suprainfecţiile sunt rare;
injectarea intravenoasă poate provoca iritaţie locală.

36
 Contraindicaţii: Alergie la Tetraciclină, insuficienţă hepatică (pentru calea orală, numai
cea avansată), injectarea intravenoasă este contraindicată în miastenia gravă; Doxiciclina nu se
foloseşte în timpul sarcinii, alăptării şi la copiii sub 8 ani.
Precauţii: La unii pacienţi aflaţi sub tratament cu tetracicline au fost observate reacţii de
fotosensibilizare, manifestată prin arsuri solare. Pacienţii care se expun direct la lumina solară
sau la radiaţii ultraviolete trebuie avertizaţi că asemenea reacţii pot surveni pentru toate
tetraciclinele; tratamentul trebuie întrerupt încă de la prima manifestare de eritem cutanat.
Interacţiuni: Deoarece s-a demonstrat că tetraciclinele scad activitatea protrombinei, la
pacienţii aflaţi sub tratament cu anticoagulante este necesară ajustarea dozei acestora. Deoarece
antibioticele bacteriostatice pot influenţa acţiunea bactericidă a penicilinei, se recomandă
evitarea administrării doxiciclinei în asociere cu penicilina.
Absorbţia tetraciclinelor este micşorată de: antiacidele cu aluminiu, calciu sau magneziu,
preparatele de fier şi sărurile de bismut. Alcoolul, barbituricele, carbamazepina şi fenitoina scad
timpul de înjumătăţire al doxiciclinei.

v VIBRAMICYN

Prezentare farmaceutică: Capsule

conţinând doxiciclină 1 H:0, corespunzător la 100
mg doxiciclină; fiole a 5 ml soluţie injectabilă
conţinând doxiciclină hcl. Hemietanolat 1/2 H20,
corespunzător la 100 mg doxiciclină.
Acţiune terapeutică: Derivat de
Tetraciclină, are proprietăţi antibiotice
asemănătoare acesteia; este mai eficace faţă de
pneumococ, streptococ, stafilococ, bacili gram-negativi aerobi, gonococi, Bacteroides fragilis,
este activă faţă de Mycoplasma, Chlamydia şi Legionella.
Se absoarbe aproape complet din intestin, are o penetrabilitate tisulară superioară,
menţine concentraţii active mai îndelungat.
Indicaţii terapeutice: Infecţii cu germeni sensibili este de ales în episoadele acute ale
bronşitelor cronice, pneumonii atipice cu Chlamydia şi Mycoplasma, infecţii pelviene cu
gonococi, E. coli, Bacteroides sau Chlamydia.
Mod de administrare: Oral, la adulţi, în prima zi câte 1 capsulă (100 mg) la 12 ore, apoi
1 capsulă/zi (la nevoie de 2 ori/zi); la copii, în prima zi câte 2 mg/kg/corp la 12 ore, apoi o

37
dată/zi (la nevoie de 2 ori/zi). Intravenos (în cazurile grave şi când administrarea orală nu este
posibilă), în aceleaşi doze ca pentru calea orală.
Reacţii adverse: Greaţă, diaree; suprainfecţii cu microorganisme rezistente (Candida,
germeni coliformi, stafilococi), manifestate prin stomatită, prurit anal, uneori complicaţii grave
(candidoză pulmonară, enterită stafilococică fulminantă).
Creşte azotemia şi agravează fenomenele toxice ale insuficienţei renale; depuneri în dinţi
cu colorare galbenă şi hipoplazia smalţului, depuneri în oase, chiar tulburări de creştere (când se
administrează la copiii mici sau în ultima perioadă a sarcinii); hepatite toxice grave (mai ales la
femeile gravide tratate pentru pielonefrită), rareori pancreatită acută, reacţii alergice,
fotosensibilizare.
Preparatele ţinute mult timp la căldură şi umezeală pot provoca (prin produse de
degradare) un sindrom tip Fanconi dobândit. Poate interfera determinarea glucozei urinare şi a
urobilinogenului. Greaţa, neplăcerea epigastrică, diareea sunt mai frecvente, suprainfecţiile sunt
rare. Injectarea intravenoasă poate provoca iritaţie locală.
Contraindicaţii: Alergie la Tetraciclină, insuficienţă hepatică (pentru calea orală, numai
cea avansată), injectarea intravenoasă este contraindicată în miastenia gravă.
Doxiciclina nu se foloseşte în timpul sarcinii, alăptării şi la copiii sub 8 ani. Antiacidele
cu aluminiu, calciu şi magneziu pot diminua absorbţia antibioticului (dar mai puţin decât pentru
Tetraciclină).
Doxiciclina poate mări nefrotoxicitatea Metoxifluranului şi creşte efectul
anticoagulantelor cumarinice şi sulfamidelor antidiabetice.
Fenitoina, barbituricele şi Carbamazepina favorizează metabolizarea Doxiciclinei (se
ajustează doza). Asocierea penicilinelor nu este recomandabilă (antagonism).

v TENUTAN

Sinonime: Doksin, Dotur, Doxiciclina, Doximycin, Doxycyclin, Doxydar, Doxylin,

Retens, Unidox.
Prezentare farmaceutică: Capsule conţinând doxiciclină 1 H 2O, corespunzător la 100
mg doxiciclină, fiole a 5 ml soluţie injectabilă conţinând doxiciclină hcl. Hemietanolat 1/2 H 2O,
corespunzător la 100 mg doxiciclină.

38
 Acţiune terapeutică: Derivat de tetraciclină, are proprietăţi antibiotice asemănătoare
acesteia; este mai eficace faţă de pneumococ, streptococ, stafilococ, bacili gram-negativi aerobi,
gonococi, Bacteroides fragilis, este activă faţă de Mycoplasma, Chlamydia şi Legionella; se
absoarbe aproape complet din intestin, are o penetrabilitate tisulară superioară, menţine
concentraţii active mai îndelungat.
Indicaţii terapeutice: Infecţii respiratorii, oftalmice, urogenitale, gastrointestinale, ale
vezicii şi tractului biliar, ale ţesuturilor moi, produse de germeni sensibili la tetracicline.
Mod de administrare: Administrarea doxiciclinei este diferită de a altor tetracicline.
Depăşirea dozelor recomandate poate duce la o incidenţă crescută a efectelor adverse.
Doza uzuala pentru adulţi: în prima zi de tratament este de 200 mg (o capsulă la 12 h),
apoi zilnic câte 100 mg (o capsulă la 24 h) ca doza de întreţinere. După dispariţia simptomelor
sau febrei, tratamentul trebuie continuat timp de încă 24 - 48 h. În cazuri mai severe (şi în infecţii
ale tractului urogenital) doza recomandata este de 100 mg la interval de 12 ore. Aceasta doza
trebuie administrata sub control medical permanent şi prescrisa numai de către medic. Capsulele
trebuie înghiţite cu mult lichid sau cu lapte, în timpul meselor.
Reacţii adverse: Pierderea apetitului; greaţă, vomă; diaree; dureri abdominale. În caz de
erupţie cutanată, prurit, edem sau alte simptome neobişnuite, administrarea de Tenutan trebuie
întreruptă şi trebuie anunţat medicul.
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la tetracicline. Contraindicaţii relative: sarcina,
alăptare, vârstă sub 8 ani.
Măsuri de precauţie:
Interacţiuni medicamentoase: Preparatele antiacide sau cu fier nu trebuie administrate în
timpul tratamentului cu Tenutan. De asemenea, alte medicamente pot fi administrate simultan
doar cu încuviinţarea medicului, deoarece se poate modifica efectul acestora.
Atenţie! Datorită efectului asupra sistemului osos şi dentar al fătului, doxiciclina nu
trebuie administrata în a doua jumătate a sarcinii. Poate fi recomandata copiilor sub opt ani
numai dacă celelalte antibiotice sunt ineficiente sau contraindicate.
Tetraciclinele pot pătrunde în circulaţia fetoplacentara şi pot întârzia formarea oaselor.
Pot fi administrate numai în prima jumătate a sarcinii, dacă au indicaţie vitală pentru mama.
Doxiciclina pătrunde în laptele matern.
În cazul administrării îndelungate, este necesar controlul sistemului hematopoietic, al
funcţiilor renale şi hepatice. Trebuie efectuate, de asemenea, examene de laborator periodice.
Medicamentul nu trebuie lăsat la îndemâna copiilor.

39
 v ROLITETRACICLINA

Sinonime: Rolitetracycline, Reverin, Transcycline, Solvocilin.

Prezentare farmaceutică: soluţie injectabilă
Acţiune terapeutică: Rolitetraciclina este solubilă în apă la pH neutru, ceea ce reduce
acţiunea iritantă. Are aceeaşi acţiune ca şi Tetraciclină, pe care o eliberează prin hidroliză în
soluţia apoasă.
Indicaţii terapeutice: Deoarece realizează concentraţii plasmatice şi tisulare superioare,
Rolitetraciclina este de ales în infecţiile grave sau rebele, cu germeni sensibili.
Mod de administrare: Dozele utile sunt de 150 mg la fiecare 12 ore intramuscular sau
de 75 mg o dată pe zi intravenos (la nevoie se pot face 2-3 injecţii intravenoase/zi). Introducerea
intravenoasă trebuie făcută lent, la bolnavul culcat. Rolitetraciclina poate fi injectată şi
intrapleural, intraperitoneal, intraarticular, intravezical sau în cavităţile abceselor.
Reacţii adverse: Toxicitatea hepatică este mare, ca şi în cazul altor tetracicline
injectabile intravenos.
Contraindicaţii: La femeile însărcinate, la bolnavii cu afecţiuni hepatice şi în
insuficienţa renală severă.

v CLORAMFENICOLUL

Prezentare farmaceutică: Drajeuri

conţinând cloramfenicol 250 mg sau 125 mg.
Capsule operculate conţinând cloramfenicol
250 mg sau 125 mg.

40
 Acţiune terapeutică: Antibiotic bacteriostatic cu spectru larg sunt sensibili, în majoritate
chlamidiile, micoplasmele, rickettsiile, pneumococii, streptococii piogeni şi viridans,
enterococul, meningococul, gonococul, brucelele, Haemophilus, Salmonella typhi şi alte
salmonele, Shigella, Vibro cholerae, majoritatea bacteriilor anaerobe - Clostridium, cocii
anaerobi, Bacteroides - unele tulpini de Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus
mirabilis.
Rezistenţa se dezvoltă lent şi numai la unele specii microbiene (de exemplu Salmonella
typhi, Shigella).
Indicaţii terapeutice: Febră tifoidă şi febră paratifoidă (antibiotic de elecţie), meningite
bacteriene, îndeosebi cu Haemophilus influenzae, abcese cerebrale cu bacterii anaerobe
(pătrunde bine prin meninge şi creier), infecţii abdominale cu anaerobi; tifos exantematic şi
bruceloză (atunci când tetraciclinele sunt contraindicate); infecţii urinare rezistente la alte
antibiotice.
Mod de administrare: Adulţi: 20-60 mg/kg/corp/zi, respectiv 1- 3 drajeuri sau capsule a
250 mg la 6 ore (1-4 g/zi), în funcţie de gravitatea infecţiei (fară a depăşi 25 g doză totală şi 10-
14 zile de tratament). Copii mici: 50 mg/kg/corp/zi.
Şcolari (6-12 ani): 30-40 mg/kg/corp/zi pentru primele 2 săptămâni, 20 mg/kg/corp/zi
fară a depăşi doza totală de 700 mg/kg/corp.
La nou-născuţi: 10 mg/kg/corp/zi pentru vârsta de 2-4 săptămâni.
Doza se reduce în caz de insuficienţă hepatică gravă - la adult nu trebuie să depăşească 2
g/zi. Se administrează la mese pentru a evita consecinţele iritaţiei digestive.
În tratamente prelungite se asociază vitamine din complexul B şi se introduce în
alimentaţie iaurt, pentru a evita consecinţele distrugerii florei intestinale.
Reacţii adverse: Ocazional anemie toxică (reversibilă), rareori anemie aplastică,
leucopenie, trombocitopenie, pancitopenie de natură alergică sau idiosincrasică - de mare
gravitate (evoluţie deseori letală), survine mai ales la tratament prelungit sau repetat.
Uneori uscăciunea gurii, greaţă, vomă, diaree, rareori suprainfecţii cu Candida,
disbacterioze intestinale, erupţii cutanate, urticarie, reacţii neurotoxice (cefalee, confuzie
mentală, nevrită optică).
La nou-născuţi, mai ales la prematuri, dozele mai mari decât cele recomandate pot
provoca un sindrom toxic, care poate fi mortal (sindromul cenuşiu). În febră tifoidă dozele mari,
folosite iniţial, pot fi cauză de şoc endotoxinic.
Contraindicaţii: Insuficienţă medulară toxică în antecedente, leucopenie, anemie, icter
hemolitic. Nu se administrează în timpul sarcinii, grijă mare la nou-născuţi (doze mici).

41
 Prudenţă la hepatici şi la renali.
Interacțiuni: Cloramfenicolul nu se asociază cu alte medicamente care pot deprima
hematopoieza; prudenţă în asocierea cu sulfamide antidiabetice, anticoagulante cumarinice,
Fenitoină, Metotrexat (sunt potenţate).
Paracetamolul prelungeşte timpul de înjumătăţire al Cloramfenicolului, iar Fenobarbitalul
îi creşte metabolizarea.
Cloramfenicolul nu se foloseşte decât cu indicaţii stricte, la recomandarea medicului se
evită utilizarea profilactică şi repetarea curelor, iar tratamentul se face sub controlul
hemoglobinei.

v COLBIOCIN

Prezentare farmaceutică:

Unguent: Principii active: Cloramfenicol 1 g, Colistin metansulfonat 18.000.000 u i.;

Tetraciclină 0,500 g. Excipienţi: Lanolină 20 g; Lichid petrolatum 30 g, Petrolatum până la 100
g.
Soluţie oftalmică: Principii active. Cloramfenicol 0,400 g; Colistin metansulfonat
18.000.000 u i.; Rolitetraciclină 0,500 g, echivalent cu Tetraciclină 0,421 g. Excipienţi: Acid
boric 1,500 g; Borax 0,300 g; Fenol 0,078 g; Edetat disodic 0,100 g; Polisorbat 80 0,300 g; Sulfit
de sodiu 0,100 g; Apă distilată până la 100,000 ml.
Acţiune terapeutică: Una dintre problemele cele mai frecvente şi mai importante,
consecinţă a terapiei cu antibiotice, este aceea a apariţiei de tulpini rezistente. Această problemă
se complică şi mai mult în cazul infecţiilor oculare, în care flora bacteriană este mixtă şi, de
aceea, un antibiotic cu acţiune specifică faţă de un germen bine determinat, poate avea un efect
mai slab asupra altora.
Astfel este lăsat un câmp liber de acţiune microorganismelor care pot deveni rezistente la
antibioticul întrebuinţat.
De aceea este necesar să se acţioneze din mai multe direcţii, cuprinzând un spectru mai
larg, astfel încât să nu se lase nici o posibilitate de dezvoltare a rezistenţei.
În patologia oftalmologică, gravitatea infecţiilor cu Pseudomonas aeruginosa, germen
puţin sensibil la majoritatea antibioticelor, este semnificativă. Plecând de la această premisă, s-a
formulat Colbiocin, în două forme farmaceutice - unguent oftalmic şi colir, cu administrare
extemporanee în care sunt prezente: Colistină, Cloramfenicol şi Tetraciclină (sub formă de bază
în unguent şi sub formă de Rolitetraciclină în colir). Sunt deja bine cunoscute avantajele

42
deosebite ale acţiunii combinate ale Tetraciclinei şi Cloramfenicolului ce acoperă un spectru larg
bacterian.
La aceasta se adaugă acţiunea Colistinei, orientată în special împotriva germenilor gram-
negativi, cu efect foarte rapid, neinfluenţat de prezenţa serozităţilor sau a altor materiale
organice.
Eficacitatea acestei acţiuni este cu atât mai importantă cu cât se adresează în special
infecţiilor cu Pseudomonas aeruginosa şi cu diplobacilul Morax-Axenfeld. Crearea de tulpini
rezistente la Colistină este dificilă chiar şi în mod experimental. Contrar celor care sunt produse
de alte antibiotice, ca de exemplu Polimixina, aceste tulpini nu dezvoltă o rezistenţă încrucişată
cu alte antibiotice cu spectru larg, cum ar fi Cloramfenicolul şi Tetraciclină, cu care, de altfel,
Colistină are un sinergism de acţiune notabil. Din cele de mai sus rezultă că preparatul Colbiocin
este un antibiotic cu un spectru foarte larg. De aceea, în special în cazurile în care din raţiuni de
timp nu se pot individualiza agenţii microbieni care au produs infecţia, Colbiocin poate controla
aceste infecţii fară pericolul de a provoca o rezistenţă bacteriană sau o suprainfecţie.
Este interesant de subliniat acţiunea antimicotică a Colistinei, care în cazul tratamentelor
prelungite cu antibiotice, poate împiedica eventualele infecţii fungice oculare.
Modul de prezentare al colirului Colbiocin, sub formă extemporanee, ce conţine
Rolitetraciclină, Colistină şi Cloramfenicol separate de solventul apos, garantează păstrarea
perfectă a activităţii în timp. Acelaşi lucru este garantat şi în cazul unguentului prin perfectă
deshidratare a vehiculului gras.
Indicaţii terapeutice: Se recomandă în tratamentul conjunctivitelor acute, catarale,
purulente şi cele cu bacili Morax-Axenfeld, blefaritelor ulceroase, blefaro-conjunctivitelor,
ulcerelor corneene septice, keratitelor ulceroase, kerato-hipopion, keratită disciformă,
dacriocistită.
Mod de administrare: Se instilează în ochi 1-2 picături sau se aplică o mică cantitate de
unguent în sacul conjunctival inferior, după sfatul medicului.
Contraindicaţii: Colbiocin este contraindicat la pacienţii care prezintă hipersensibilitate
la oricare dintre componentele sale.
Reacţii adverse: Ocazional pot apărea iritaţii pasagere. Unii pacienţi pot prezenta reacţii
de hipersensibilitate, ca de exemplu arsuri, edem angioneurotic, urticarie, dermatite verzicolore
şi maculopapuloase.
Precauţii: Utilizarea topică îndelungată de antibiotice poate induce apariţia de germeni
rezistenţi.

43
 Dacă apar reacţii de hipersensibilitate sau dacă nu s-au obţinut rezultate terapeutice
semnificative după o perioadă relativ scurtă de tratament, se recomandă întreruperea
tratamentului şi înlocuirea să cu unul adecvat. S-au semnalat câteva cazuri de hipoplazie
medulară osoasă după utilizarea topică îndelungată a Cloramfenicolului. De aceea produsul
trebuie utilizat pe perioade scurte de timp, respectând indicaţiile medicului.
La femei în timpul sarcinii şi la copii, produsul trebuie administrat doar în caz de reală
nevoie şi sub strict control medical.
Colirul pregătit pentru întrebuinţare trebuie consumat în 10 zile şi trebuie păstrat la rece,
ferit de lumină. Modificările de culoare care pot apărea, atât la pulbere cât şi la colirul ce a fost
preparat, nu influenţează activitatea terapeutică a produsului, care rămâne valabilă pe toată
perioada înscrisă pe ambalaj. Produsul poate fi toxic dacă este ingerat accidental sau dacă este
utilizat în doze mari un timp îndelungat. De aceea nu trebuie lăsat la îndemâna copiilor.
Colirul conţine sulfit de sodiu: această substanţă poate produce, la persoane sensibile şi în
special la astmatici, reacţii de tip alergic şi crize astmatice grave.

v CLORAMFENICOL HEMISUCCINAT

Sinonime: Berlicetin, Chloromycetin, Chlomitromycin, Chlorocid, Paraxin pro

injectione, Sificetina, Solnicol.
Prezentare farmaceutică: Flacoane conţinând sarea sodică a esterului succinic al
cloramfenicolului sub formă de pulbere în cantitate echivalentă cu 1 g cloramfenicol, pentru
prepararea de soluţie injectabilă.

44
 Acţiune terapeutică: Antibiotic bacteriostatic cu spectru larg; sunt sensibili, în
majoritate chlamidiile, micoplasmele, rickettsiile, pneumococii, streptococii piogeni şi viridans,
enterococul, meningo- cocul, gonococul, brucelele, Haemophilus, Salmonella typhi şi alte
salmonele, Shigella, Vibro cholerae, majoritatea bacteriilor anaerobe - Clostridium, cocii
anaerobi, Bacteroides - unele tulpini de Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus
mirabilis.
Rezistenţa se dezvoltă lent şi numai la unele specii microbiene (de exemplu Salmonella
typhi, Shigella). Reprezintă o formă hidrosolubilă injectabilă, care eliberează antibioticul în
organism.
Indicaţii terapeutice: Infecţii grave cu germeni sensibili la cloramfenicol; bolnavi la
care cloramfenicolul nu se poate administra oral.
Mod de administrare: Conţinutul unui flacon se dizolvă în 10 ml soluţie izotonă de
clorură de sodiu; la adulţi se injectează intramuscular sau intravenos 0,5 g Cloramfenicol la 6-8
ore; la copii 25-50 mg/kg/corp/zi, la nou-născuţi 10 mg/kg/corp/zi.
Reacţii adverse: Ocazional anemie toxică (reversibilă), rareori anemie aplastică,
leucopenie, trombocitopenie, pancitopenie de natură alergică sau idiosincrazică - de mare
gravitate (evoluţie deseori letală), survine mai ales la tratament prelungit sau repetat; uneori
uscăciunea gurii, greaţă, vomă, diaree, rareori suprainfecţii cu Candida, disbacterioze intestinale,
erupţii cutanate, urticarie, reacţii neurotoxice (cefalee, confuzie mentală, nevrită optică).
La nou-născuţi, mai ales la prematuri, dozele mai mari decât cele recomandate pot
provoca un sindrom toxic, care poate fi mortal (sindromul cenuşiu).
În febră tifoidă dozele mari, folosite iniţial, pot fi cauză de şoc endotoxinic (minus
tulburările digestive); injecţia intramusculară poate fi dureroasă, uneori cu gust amar la injecţia
intravenoasă.
Contraindicaţii: Insuficienţă medulară toxică în antecedente, leucopenie, anemie, icter
hemolitic; nu se administrează în timpul sarcinii, grijă mare la nou-născuţi (doze mici), prudenţă
la hepatici şi la renali.
v BETABIOPTAL

Prezentare farmaceutică: Suspensie

oftalmică. Rp/Cloramfenicol 0,5 g Betametazonă
0,2 g
Indicaţii terapeutice: Indicaţii terapeutice
Betabioptal este indicat în infecţii oftalmice

45
nepurulente cu bacterii sensibile la cloramfenicol când este utilă asocierea acţiunii
antiinflamatoare a betametazonei, în particular, stări inflamatorii la nivelul segmentului anterior
al ochiului, mai ales postoperatorie, conjunctivite bacteriene şi alergice, iridociclite acute.
Mod de administrare: Instilaţi 1-2 picături în sacul conjunctival, de 3-6 ori pe zi,
conform recomandărilor medicului. Pentru a evita contaminarea vârfului picurător şi a
suspensiei, se va evita atingerea acestuia de pleoape, suprafeţe învecinate sau alte suprafeţe.
După utilizare, flaconul se păstrează închis. După administrare se recomandă închiderea
uşoară a pleoapelor. Aceasta poate reduce absorbţia sistemică a medicamentelor administrate
oftalmic, având ca rezultat scăderea reacţiilor adverse sistemice.
În cazul utilizării concomitente a mai multor medicamente cu administrare topică
oftalmică, celelalte medicamente trebuie administrate separat la intervale de 10-15 minute. Nu
sunt disponibile date privind siguranţa şi eficacitatea medicamentului la copii cu vârsta mai mică
de un an.
La copiii cu vârsta de peste 1 an se administrează numai în caz de necesitate şi sub
supraveghere medicală strictă.
Reacţii adverse: Alergie la componente, suprainfecţii fungice.
Contraindicaţii: Hipertensiune intraoculară, infecţie acută cu Herpes simplex şi alte
infecţii virotice la nivelul corneei în faza acută ulcerativă, în afară de asocierile cu
chimioterapice specifice virusului herpetic, conjunctivite cu cheratite ulcerative chiar în stadiul
iniţial (test pozitiv la tluoresceină). În cheratitele herpetice nu se recomandă folosirea, dar
aceasta poate fi, eventual, admisă sub stricta supraveghere a oftalmologului. Tuberculoză
oculară. Micoza oculară.
Infecţii oftalmice acute, conjunctivite purulente, blefarite purulente şi herpetice care pot
fi mascate sau agravate de corticosteroizi. Hipersensibilitate la unul din componenţi.
v CERVUGID

Prezentare farmaceutică: ovule.

Compoziție: Fiecare ovul conţine
cloramfenicol 200 mg, metronidazol 500 mg,
nistatină 660000 U.I., hidrocortizon acetat 15
mg.
Indicaţii terapeutice: Tratamentul
vaginitelor şi cervicitelor produse de bacterii
aerobe şi anaerobe (inclusiv Clostridium spp.), Gram-pozitiv sau Gram-negativ.

46
 Tratamentul vaginitelor şi cervicitelor produse de Trichomonas vaginalis în asociere cu
alte tipuri de microorganisme.
Tratamentul vaginitelor şi cervicitelor produse de Mycoplasma spp. Sau Chlamydia spp.
În asociere cu alte tipuri de microorganisme, tratamentul vaginitelor micotice produse de
Candida spp. În asociere cu alte tipuri de microorganisme.
Tratamentul vaginitelor mixte, produse de asocierea de bacterii, Trichomonas vaginalis,
Candida spp şi Mycoplasma spp. Sau Chlamydia spp, profilaxia vaginitelor şi cervicitelor în
cazul pacientelor aflate sub tratament sistemic cu imunosupresoare, citostatice sau corticosteroizi
şi în cazul pacientelor supuse radioterapiei.
Profilaxia vaginitelor şi cervicitelor în cazul în care pacientele urmează a fi supuse unor
intervenţii chirurgicale sau exploratorii în sfera genitală (histero-salpingografie, hidrotubaţie,
biopsie de endometru, etc.).
Tratamentul florei patogene înainte de recoltarea frotiului pentru citotestul Babeş-
Papanicolau, în vederea clarificării câmpului microscopic şi îmbunătăţirea interpretării
citotestului;
Mod de administrare: Pentru toate indicaţiile terapeutice, doza zilnică recomandată este
de un ovul, administrat seara, înainte de culcare. Durata tratamentului este de 7 zile.
În cazul cervicitelor ulcerate tratamentul se va repeta de 1-2 ori, până la cicatrizarea
acestora, cu o pauză de 7 zile între perioadele de administrare. În cazul cervicitelor şi vaginitelor
însoţite de afecţiuni inflamatorii severe de cauză infecţioasă (congestii pelvine, metroanexite,
pelviperitonite), Cervugid ovule se va asocia cu antibiotice administrate sistemic la indicaţia
medicului curant. Copii şi adolescenţi Cervugid, ovule nu prezintă utilizare relevantă la copii sub
14 ani. Dacă este necesară administrarea la adolescenţi, dozele sunt aceleaşi ca în cazul adulţilor.
Calea de administrare este vaginală, fiecare ovul se introduce profund în vagin.
Reacţii adverse: Riscul apariţiei reacţiilor adverse este neglijabil, datorită absorbţiei
sistemice reduse a substanţelor active. În special în cazul tratamentului prelungit, dar şi după
administrarea primei doze, pot să apară eritem, senzaţie de arsură locală, eritem.
Contraindicaţii:
- Hipersensibilitate la oricare dintre substanţele active sau la excipient;
- Insuficienţă hepatică sau renală severă;
- Afecţiuni hematologice severe;
- Sarcină şi alăptare;
Precauții: În cazul existenţei unor antecedente de tulburări hematologice şi/sau tratament
prelungit, se recomandă efectuarea periodică de teste sanguine, în special controlul

47
hemoleucogramei. Deşi nu s-au raportat astfel de reacţii în cazul acestui medicament, orice
eventuală scădere a numărului de hematii, leucocite sau/şi trombocite impune oprirea
tratamentului.
În cazul tratamentului prelungit trebuie urmărită apariţia reacţiilor adverse de tip
neuropatie centrală sau periferică (parestezii, ataxie, vertij, crize convulsive). Deşi nu s-au
raportat astfel de reacţii în cazul acestui medicament, tratamentul trebuie întrerupt în cazul
apariţiei manifestărilor de tip ataxie, vertij sau confuzie. Acest medicament trebuie utilizat cu
precauţie la pacientele cu afecţiuni neurologice centrale şi periferice severe, cronice sau
evolutive, datorită riscului de agravare al tulburărilor neurologice.
Deşi absorbţia sistemică a metronidazolului şi cloramfenicolului din medicament este
redusă, pentru a preveni eventualitatea apariţiei reacţiilor de tip disulfiram, pacientele trebuie
avertizate să nu consume alcool etilic sau medicamente care conţin alcool etilic în timpul
tratamentului şi timp de 48 de ore după întreruperea tratamentului.
Nu se recomandă administrarea a mai mult de 2-3 cure de tratament pe an.
Interacțiuni: Studiile de stabilitate efectuate pentru produsul Cervucid ovule, pentru o
perioadă de până la 24 de luni, nu au evidenţiat existenţa unor interacţiuni de tip chimic sau/şi
fizico-chimic între substanţele active ale acestuia, care să influenţeze absorbţia sau/şi
eficacitatea.
Determinările cantitative ale celor patru substanţe active (cloramfenicol, metronidazol,
nistatină şi hidrocortizon acetat) efectuate conform studiilor de stabilitate la 6 luni, 12 luni, 18
luni şi 24 de luni nu au evidenţiat modificări calitative sau cantitative ale acestor substanţe. Nu s-
au evidenţiat interacţiuni de ordin farmacocinetic între substanţele active ale Cervucid ovule la
nivel de absorbţie, precum nici la nivel de transport, distribuţie, biotransformare sau eliminare.
În scop preventiv, trebuie ţinut cont de următoarele consideraţii: - nu se recomandă
administrarea disulfiramului în timpul tratamentului cu Cervucid ovule (asocierea disulfiramului
cu metronidazolul poate duce la apariţia unor reacţii de tip psihotic – accese delirante, stări
confuzionale), precum nici consumul de alcool etilic sau medicamente care conţin alcool etilic
(metronidazolul şi cloramfenicolul au efect de tip disulfiram (antalcool) – senzaţie de căldură,
eritem facial, vărsături, tahicardie).
Nu se recomandă administrarea de Cervucid ovule în timpul tratamentului cu busulfan
(metronidazolul poate determina creşterea concentraţiei plasmatice a busulfanului, ducând la
creşterea efectelor toxice ale acestuia).
Sunt necesare precauţii în cazul administrării Cervucid ovule în timpul tratamentului cu:

48
 - anticoagulante orale (de tipul warfarinei, metronidazolul şi cloramfenicolul inhibă
metabolizarea acestora la nivel hepatic, ducând la creşterea concentraţiilor plasmatice şi a
efectului şi implicit a riscului de apariţie a hemoragiilor; se recomandă măsurarea mai
frecventă a timpului de protrombină şi INR şi eventual ajustarea dozei de anticoagulant în
timpul administrării de metronidazol şi cloramfenicol şi 8 zile după întreruperea acesteia;
nu există interacţiuni în cazul heparinei);
- săruri de litiu (metronidazolul poate determina creşterea concentraţiilor plasmatice ale
litiului, în timpul administrării de metronidazol se recomandă monitorizarea
creatininemiei şi a concentraţiilor plasmatice ale litiului şi electroliţilor);
- ciclosporină (metronidazolul poate determina creşterea concentraţiei plasmatice a
ciclosporinei se recomandă monitorizarea creatininemiei şi a concentraţiei plasmatice a
ciclosporinei);

CONCLUZII

Descoperirea antibioticelor a însemnat un real progres în domeniul chimioterapiei

determinând modificări profunde ale vechilor concepţii terapeutice. Folosite în tratamentul celor
mai frecvente boli infecţioase, aceste medicamente au contribuit la scăderea considerabilă a
mortalităţii infantile şi la prelungirea vieţii cu cel puţin 10 ani.
În concluzie antibioticele reprezintă una dintre cele mai mari descoperiri din cadrul
medicinei, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru diferite boli.

49
 Introducerea, în 1941, în practica medicală a antibioticelor de biosinteza caracterizate
prin spectru larg de acţiune, eficacitate ridicată şi toxicitate redusă, constituie cea de-a doua
etapă extrem de importantă în dezvoltarea chimioterapiei.
Fiecare antibiotic acţionează preferenţial, este transformat şi apoi eliminat de organism,
dar are, totodată şi efecte secundare (reacţii alergice, toxicitate pentru rinichi, ficat, pentru
sistemul digestiv). Multe astfel de medicamente prezintă şi contraindicaţii, în sensul că nu
trebuie folosite în anumite circumstanţe (de către gravide, copii, în caz de insuficienţă renală,
hepatica etc.). De asemenea, pe măsura folosirii tot mai frecvente a antibioticelor, uneori
preventiv sau excesiv, au apărut şi bacterii rezistente (acestea modificându-şi destul de uşor
materialul genetic), de aceea eficacitatea anumitor antibiotice, în numai douăzeci de ani, a scăzut
cu 50%. Este motivul pentru care căutarea altor soluţii, a altor antibiotice, este o problemă de
actualitate, care îi preocupă pe oamenii de ştiinţă.
Progrese majore nu au fost făcute, în zona antibioticelor, în ultimii 20-30 de ani, dar,
probabil că exista, în mediul natural, multe antibiotice care aşteaptă să fie descoperite, pentru a
trata boli considerate, în prezent, incurabile.

BIBLIOGRAFIE

1. AURELIA NICOLETA CRISTEA - ,, TRATAT DE FARMACOLOGIE”,

EDIŢIA I, EDITURA MEDICALĂ 2014;

50
2. CORNELIU BORUNDEL – ,, MEDICINĂ INTERNĂ PENTRU CADRE

MEDII”, ED. ALL a 4a, rev. BUCUREŞTI 2009;

3. CRIN MARCEAN, VLADIMIR MANTA- MIHĂILESCU - ,, GHID DE

FARMACOLOGIE PENTRU ASISTENŢI MEDICALI ŞI ASISTENŢI

DE FARMACIE”, EDITURA ALL 2011;

4. ION FULGA - ,, FARMACOLOGIE”, EDITURA MEDICALĂ 2006;

5. MARIUS NEGRU, ANGHEL LAVINIU – ,, MEDEX – MEDICAMENTE

EXPLICATE”, EDITURA MEDICART 2011;

6. VALENTIN STROESCU - ,, FARMACOLOGIE”, EDITURA ALL;

7. VALENTIN STROESCU - ,, BAZELE FARMACOLOGICE ALE

PRACTICII MEDICALE”, EDITURA MEDICALĂ, BUCUREŞTI 1988.

51