Geopolitica Noului Imperialism PDF

GEOPOLITICA NOULUI IMPERIALISM 1
GEOPOLITICA NOULUI IMPERIALISM

2 GEOPOLITICA NOULUI IMPERIALISM
ISBN 978-606-8304-42-7

Ilie BĂDESCU
Lucian DUMITRESCU
Veronica DUMITRAŞCU
GEOPOLITICA
NOULUI
IMPERIALISM
Teorii vechi şi noi
Introducere în geoscopia dominaţiei
MV
EDITURA MICA VALAHIE
Bucureşti
2012

MV
EDITURA MICA VALAHIE
Tel. 0722.33.99.84, 021-642.51.02
www.micavalahie.ro
micavalahie@yahoo.com
Sumar
PARTEA I. SOCIOLOGIA ŞI GEOPOLITICA NEO-IMPERIALISMULUI.

ŞCOLI ŞI CURENTE ATLANTISTE ŞI CONTINENTALISTE ............................................. 11
NEOIMPERIALISMUL. O METAPERSPECTIVĂ ISTORICĂ ............................................. 11
TRĂSĂTURI ALE NEO-IMPERIALISMULUI (ILIE BĂDESCU) ...................................................... 11

Câteva precizări editoriale asupra lucrării de faţă ................................................................................. 11
Fenomenele „neo” şi temeiul retrosociologiei .......................................................................................... 12
Contribuţii la studiul dominaţiei în secolul al XIX-lea ........................................................................... 14
Noul imperialism şi sfârşitul erei preşedinţilor suverani. O ipoteză asupra traziţiei
bicontinentle de după 1989 ............................................................................................................................... 17
Revoluţionarismul şi gnoseologiile agresive ale noii epoci. Neoimperialismul cultural .......... 19
Schismogeneza modernistă şi deconstrucţia marilor coduri. Noul imperialism trăieşte în
atitudinile modernilor .......................................................................................................................................... 22
Noul imperialism, corectitudinea politică şi mafia codurilor .............................................................. 25
Neoimperialismul ideologic şi ţintele lui ...................................................................................................... 27
Neoimperialismul imperiilor de imitaţie sau de substituţie .................................................................. 28
Neoimperialismul economic şi problema statelor .................................................................................... 30
Neoimperialismul şi elitele cu semnul minus .............................................................................................. 34
IMPERIUL ŞI IMPERIALISMUL. TEORII VECHI ŞI NOI (ILIE BĂDESCU) ............................ 36

Imperiul ca tip de sistem mondial. Şcoli şi orientări americane
(J. Schumpeter, M.B. Brown, R.D. Wolff, P.M. Sweezy) ........................................................................ 36
Dominaţie şi dependenţă. Inegalitatea naţiunilor .................................................................................... 38
Neo-Imperiile. Războaie comerciale. De la hegemonia bicefală la Noua dezordine
mondială ................................................................................................................................................................... 39
Noul imperialism şi conflictul puterilor coloniale .................................................................................... 42
GEOMETRIA NEO-IMPERIALISMULUI. ŞCOALA DE LA BINGHAMTON: GIOVANNI

ARRIGHI (ILIE BĂDESCU) ............................................................................................................................. 44
Teoria lui Hobson în interpretarea lui G. Arrighi .................................................................................... 44
Metoda structurii ideal-tipice ........................................................................................................................... 45
Ipoteza lui Arrighi ................................................................................................................................................. 46
Imperiu formal şi imperiu informal ................................................................................................................ 47
Imperialism, internaţionalism, hegemonism ............................................................................................... 48
Imperiul informal .................................................................................................................................................. 49
IMPERIALISMUL SISTEMULUI MONDIAL MODERN.

TEORIA LUI I. WALLERSTEIN ............................................................................................................. 50
MONDIALIZAREA ÎN VIZIUNEA LUI I WALLERSTEIN ŞI A ŞCOLII DE LA

BINGHAMTON. SISTEMUL MONDIAL MODERN (ILIE BĂDESCU) .......................................... 50
Teoria sistemelor mondiale. Sistemul mondial modern (I. Wallerstein) .......................................... 50
Şcoala de la Binghamton şi grupul de la CEPAL (A.G. Frank, S. Amin) ........................................ 55
Coeficientul de exploatare naţională (M. Manoilescu) .......................................................................... 57
EXPANSIUNEA SISTEMULUI MONDIAL MODERN. CICLURI GLOBALE, FAZE,

HEGEMONII, „RĂZBOAIE ALE DECLINULUI”(ILIE BĂDESCU) .............................................. 59
Cicluri globale. Ciclurile Kondratieff ........................................................................................................... 59
Diviziunea celor trei arii ale sistemului mondial: o lume stratificată .............................................. 61
Istoria salariului şi destinul lumii ................................................................................................................... 62
Salarii, dijmă şi exploatare fiscal-comercială ........................................................................................... 63
IMPERIU ORIENTAL VERSUS ECONOMIE MONDIALĂ ÎN VIZIUNEA ŞCOLII DE LA
BINGHAMTON (ILIE BĂDESCU) ................................................................................................................. 64
Teoria lui P. Chaunu şi teoria lui I. Wallerstein ....................................................................................... 64
Prebendă şi fief ...................................................................................................................................................... 65
Imperiu şi economie mondială sau calea spre noul imperialism ........................................................ 66
Expansiunile civilizaţionale versus expansiunile imperialiste ............................................................. 67
Panidei, religii civile, modele salvatoare. Culturile critice .................................................................. 69
Lumea europeană în viziunea lui I. Wallerstein: centre, semiperiferii, periferii. Rolul
„culturilor critice” ............................................................................................................................................... 70
MONDIALIZARE ŞI PERIFERIALIZARE (Ilie Bădescu) .......................................................... 73
ECONOMIILE DEPENDENŢEI ŞI FENOMENUL PERIFERIALIZĂRII MONDIALE ÎN

CADRUL NEOIMPERIALISMULUI ECONOMIC (T.K. HOPKINS, A.G. FRANK, B.
COHEN, M. MANOILESCU, S. AMIN, I. WALLERSTEIN, ŞT. ZELETIN) ................................... 73
Rolul periferiilor .................................................................................................................................................... 73
Lumpenburghezia .................................................................................................................................................. 74
Imperialism şi lumpenburghezie ...................................................................................................................... 75
Lumpendezvoltare ................................................................................................................................................. 75
Dependenţă şi neocolonialism .......................................................................................................................... 76
Infanticidul industrial şi efectul demonstrativ ............................................................................................ 77
Suburbiile ................................................................................................................................................................. 79
MARGINALII LA TEORIA LUI STIGLITZ ASUPRA NEO-IMPERIALISMULUI

BANCAR SAU DESPRE ŞTIINŢA FALIMENTĂRII ASISTATE. ROMÂNIA ÎN
VÂLTORILE NOULUI IMPERIALISM .......... 81
RĂSTURNĂRILE AXIALE ŞI DEZINTEGRAREA ASIMETRICĂ (ILIE BĂDESCU) ................. 81

„Aripa de fluture” şi rolul ei în istorie ......................................................................................................... 81
Răsturnări axiale ................................................................................................................................................... 82
Crizele lumii. Dezintegrarea asimetrică: problemă globală ................................................................ 84
Mondializarea. Feţele globalizării: criză, instabilitate, sărăcie, subdezvoltare,
multiplicarea cortinelor de fier ........................................................................................................................ 86
Dezintegrarea asimetrică. Dezastrul ideologiei centrului unic .......................................................... 89
Ochiul lăuntric al gândirii ................................................................................................................................. 90
VECTORII INSTITUŢIONALI AI NEOLIBERALISMULUI. FONDUL MONETAR

INTERNAŢIONAL ŞI BANCA MONDIALĂ (LUCIAN DUMITRESCU) ......................................... 93
Geopolitica dezordinii, extensia tactică a neo-liberalismului ............................................................. 96
Intercalarea neoliberalismului în Rusia ....................................................................................................... 97
Neoliberalism cu inserţii chinezeşti ............................................................................................................... 102
Ispita neoliberală în România .......................................................................................................................... 105
Pax americana. Neoliberalismul, teoria economică din spatele crizei financiare
internaţionale .......................................................................................................................................................... 109
IMPERIALISMUL CULTURAL. GLOBALIZAREA CULTURII CONSUMULUI

(VERONICA DUMITRAŞCU) .......................................................................................................................... 116
Conceptul de globalizare .................................................................................................................................... 116
Glocalizarea şi grobalizarea ............................................................................................................................ 118
„Globalizarea nimicului” (G. Ritzer) ........................................................................................................... 119
Globalizarea culturii consumului sau consumul „nimicului” ............................................................. 120
DUALISMUL MONDIALIZĂRII. NEOIMPERIALISM ŞI CIVILIZAŢIE. TEORIA

SUCCESIUNII COEXISTENTE: TUDOREL POSTOLACHE ................................................ 123
UN SISTEM ŞI ŞAPTE CIVILIZAŢII (ILIE BĂDESCU) ......................................................................... 123

Neoimperialismul şi criza mondială. Criza civilizaţională în lumina teoriei succesiunii
coexistente ................................................................................................................................................................ 123
Teoria generalizată a succesiunii coexistente şi problematica crizelor .......................................... 126
Fenomenul trigeneraţional în câmpul succesiunii generaţiilor umane ............................................ 127
Teoria nucleului dur. Mesianismul popoarelor şi consensul universal ca tehnică de
supravieţuire a umanităţii .................................................................................................................................. 132
Societăţi simple şi civilizaţii coexistente. O clasificare a crizelor: ciclice, conjuncturale,
sistemice sau civilizaţionale .............................................................................................................................. 135
Criza civilizaţională în lumina teoriei succesiunii coexistente ............................................................ 135
Cronospaţialitatea crizei civilizaţionale ...................................................................................................... 136
Tranziţia în lumina legii dublului impuls: impulsul adaptativ şi impulsul transformator ........ 137
Criza sistemică. Criza energetismului elitelor ........................................................................................... 139
Sindromul formelor fără fond. Vestul şi Estul ............................................................................................ 139
Criza ordinii instituite. Perplexitatea instituţională ................................................................................ 141
Criza civilizaţională ca perplexitate instituţională generalizată ........................................................ 142
Criza şi teoria generală a soluţiilor ............................................................................................................... 143
Revoluţiile în lumina teoriei succesiunii coexistente ............................................................................... 144
Codurile din adânc ale cenzurii ca factori de criză ................................................................................. 144
Ciclicitatea, fazele mediane, factorii rebeli (incontrolabili) ai istoriei universale ...................... 145
Afacerea Madoff ca sindrom al unei crize civilizaţionale ..................................................................... 146
Limitele orizontului de universalitate şi escaladarea crizei ................................................................. 148
NOUL IMPERIALISM, PROPRIETATEA IDENTITARĂ ŞI PROBLEMATICA CRIZEI

(ILIE BĂDESCU) .................................................................................................................................................. 150
Nucleul dur şi mediul specific. Identitate închisă şi deschisă .............................................................. 150
Proprietatea identitară şi renta de identitate ............................................................................................. 151
Silogismul triadei blocate .................................................................................................................................. 152
AXELE LUMII, UNIVERSALITATEA ŞI NOUL MESIANISM. DEZAXAREA LUMII (ILIE

BĂDESCU) .............................................................................................................................................................. 153
Ciclicităţile şi primejdia unor rupturi de ciclu .......................................................................................... 153
Fenomenul dezaxării lumii ................................................................................................................................ 154
„Cronospaţialitatea succesiunii coexistente” ............................................................................................ 155
Profilul continental al noilor fracturi ............................................................................................................ 158
Modele de răspuns la criză ................................................................................................................................ 161
Mistificarea mediului specific: doctrina misiunii civilizatoare ........................................................... 162
NOUL IMPERIALISM ŞI REGIUNILE. CUM SE CONSTITUIE UN MARE SPAŢIU

GEOECONOMIC? (ILIE BĂDESCU) .......................................................................................................... 166
Scara studierii fenomenelor .............................................................................................................................. 166
Speculatorii şi prociclicitatea politicilor de răspuns la criza actuală .............................................. 168
„Războiul civil al banilor contra banilor” ................................................................................................. 171
Imperialism şi suprafinanciarizare ................................................................................................................ 173
NOUL IMPERIALISM SUB REFLECTORUL ECOPOLITICII ŞI AL ETNOPOLITICII

(ILIE BĂDESCU) .................................................................................................................................................. 177
„The Coming Anarchy”, „războiul periferial” şi subdezvoltarea durabilă. Geoeconomie,
anarhie, război, subdezvoltare ......................................................................................................................... 180
Războiul crizei mediului. Politicile de dezvoltare a agrosistemelor ca politici de securitate
colectivă .................................................................................................................................................................... 183
Istoria subsocială şi „războiul subnaţional” ............................................................................................. 184
ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI FUNDAMENTUL CULTURAL AL CRIZELOR (CIPRIAN

BĂDESCU) .............................................................................................................................................................. 187
Teoriile de generaţia a treia. Imperativul ieşirii din imperialism ...................................................... 187
Economia culturală: o perspectivă asupra crizei ..................................................................................... 188
Economia civilizaţională. Fundamentele culturale ale megacrizelor .............................................. 189
Diseconomia aglomerării .................................................................................................................................. 191
Economia de ciclu cultural. Segmente, corpuri, orchestre ................................................................... 194
Economia ca proces creator. Sincronizarea de ritm ............................................................................... 196
Teoria emergenţei e-comerţului ca proces de distrugere creatoare ................................................. 200
Teoria contingenţei şi e-comerţul ................................................................................................................... 201
GEOPOLITICA MODERNITĂŢII ŞI LOGICA ECONOMICĂ A IMPERIALISMULUI

(LUCIAN DUMITRESCU) ................................................................................................................................ 202
Preocupările geoeconomice ale lui Mircea Vulcănescu. Economia de război ............................. 202
Geopolitica modernităţii ca geopolitică a capitalismului ..................................................................... 208
Sistemul mondial modern şi eroziunea geopolitică a Angliei .............................................................. 210
Explicaţii ale obârşiei capitalismului ............................................................................................................ 214
Consecinţa pax britannica. De la homo religiosus la homo oeconomicus ..................................... 217
Logica economică a imperialismului ............................................................................................................ 221
Geopolitica modernităţii. Dimensiunea economică şi spirituală ....................................................... 224
UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI IMPERIALISMUL NEOLIBERAL (VERONICA

DUMITRAŞCU) ..................................................................................................................................................... 230
Vechea ordine şi noua ordine: „lumea premodernă”, „lumea modernă” şi „lumea
postmodernă” ......................................................................................................................................................... 230
Uniunea Europeană ca sistem postmodern. Viziuni şi scenarii .......................................................... 232
Declinul Europei? ................................................................................................................................................. 237
PARTEA A II-A. NOUL IMPERIALISM ŞI „MARELE SPAŢIU” EURASIATIC ......... 239
IMPERIALISMUL CA DOMINAŢIE. OBOSEALA ISTORICĂ A POPOARELOR (ILIE

BĂDESCU) .............................................................................................................................................................. 239
Contribuţia Şcolii le Play la teoria fenomenului de dominaţie. E. Demolins. Formaţiuni
superpuse .................................................................................................................................................................. 239
Neoimperialismul de sorginte occidentală şi „surmenajul social rusesc” ..................................... 243
ALEXANDER DUGHIN DESPRE IMPERIU CA „ORGANISM SOTERIOLOGIC”.

VOCAŢIA NEOIMPERIALĂ A RUSIEI (ILIE BĂDESCU) .................................................................. 247
Marginalii la profilul spiritual al lui Alexander Dughin ....................................................................... 247
Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin ........................................................................................ 250
Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire) ....................................................................... 252
Europa Nova în analiza lui A. Dughin .......................................................................................................... 253
Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin ......................................... 256
Profeţiile asupra neamurilor ............................................................................................................................ 266
Cântarul păcatelor colective ............................................................................................................................ 269
Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual ...................................................................... 274
Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe ............................................................................................. 274
Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari ....................................................................... 275
Albania ortodoxă şi câteva concluzii ............................................................................................................ 277
GEOPOLITICA HEARTLANDULUI EURASIATIC. RUSIA: O PERSPECTIVĂ NON-

IDEOLOGICĂ (ILIE BĂDESCU) ................................................................................................................... 279
Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică ........................................................................................................ 279
O dihotomie geografică sau geopolitică? .................................................................................................... 281
Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică ......................................................... 282
Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder ..................................................................................... 284
Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice .................................................................................... 286
Efectul desideologizant al hărţii lui Mackinder. Megaciclurile geoistorice şi ciclurile
geopolitice ................................................................................................................................................................ 288
Ideea Panregiunilor ............................................................................................................................................. 289
Harta Lui Mackinder ........................................................................................................................................... 292
Metoda oceanică a comerţului ......................................................................................................................... 294
Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”.
„Instrumentele de expansiune” ....................................................................................................................... 296
Etnosistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă” ..................................................... 298
Periferia sistemului – organul centrului ...................................................................................................... 298
Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor ........................................................................ 299
Teoria competiţiei pentru putere ..................................................................................................................... 300
Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”. Reacţia lui Putin: noua politică ...... 301
IMPERIUL RUS ŞI GEOPOLITICA DOMINAŢIEI (VERONICA DUMITRAŞCU) .................. 303

Modelul geopolitic al dominaţiei din perspectiva lui Geoffrey Parker ............................................ 303
Expansiunea teritorială a Rusiei. Aplicarea modelului geopolitic al dominaţiei a lui
Geoffrey Parker Imperiului Rus ...................................................................................................................... 306
Uniunea Sovietică – un nou imperialism rusesc? ..................................................................................... 310
Imperii şi internaţionale. Înaintarea frontierei kominterniste ............................................................. 311
Agresiunea imperiilor şi „fracturarea” spaţiilor identitare ................................................................ 312
Ascensiunea Rusiei ca putere regională în secolul XXI ......................................................................... 313
PARTEA A III-A. NOUL IMPERIALISM CA FENOMEN DE DOMINAŢIE.

MITTELEUROPA ŞI EURASIA. TENTAŢIA NEOIMPERIALISTĂ. PANIDEI,
PROTOIMPERII, INTERNAŢIONALE ............................................................................................... 315
MITTELEUROPA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ (ILIE BĂDESCU) ......................................... 315

Agresarea spaţiilor identitare ca dimensiune a procesului neoimperialist. Cazul României ...... 315
Europa juvenilă ..................................................................................................................................................... 317
Subansamblurile spaţiale. Cortina de fier ................................................................................................... 318

Harta „minorităţilor semnificative” şi harta Versailles-ului. Epistemologia latentă a păcii ..... 320
Geopolitica panideilor şi agresarea identităţilor naţionale ................................................................. 321
Hărţile mentale. Subversiunea geopolitică a spaţiului identitar ........................................................ 324
De la imperiul de substituţie la miturile subversive ................................................................................ 328
Hărţile mentale şi reprezentările geopolitice asupra spaţiului românesc între 1990-2000 în
Europa Centrală şi Occidentală ...................................................................................................................... 330
PARTEA A IV-A. GEOISTORIA NEOIMPERIALISMULUI.

NEOIMPERIALISMUL STADIAL. A DOUA PERIFERIALIZARE A SUD-
ESTULUI .......... 333
PERIFERIALIZAREA – EFECTUL SUBISTORIC AL NOULUI IMPERIALISM. DIN

SUBURBIA IMPERIULUI ÎN SUBURBIA METROPOLEI. STUDIU DE CAZ
(ILIE BĂDESCU) .................................................................................................................................................. 333
În suburbia imperiului. Evoluţie urbană şi deviere suburbială .......................................................... 333
Sistemul prebendial sau despre blocarea Marii Tranziţii. O ipoteză asupra „pauzelor
istorice” .................................................................................................................................................................... 341
Interregnul fanariot şi suburbializarea Principatelor. Psihosociologia fanarioţilor.
Capitalul vagabond – legea epocilor de tranziţie .................................................................................... 347
În suburbia imperiului. Lumpenaristocraţia şi „costul” suprastructurii imperiale ................... 350
Curentul neoimperialist în Eurasia, Eurafrica şi Europa de sud-est. Destinul românilor în
neo-imperialismul secular ................................................................................................................................. 353
TRANSILVANIA ÎNTRE DOUĂ PROIECTE: HINTERLAND AL BUDAPESTEI SAU

MATCĂ A STATULUI ROMÂNESC (ILIE BĂDESCU) ......................................................................... 359
Un proiect de asimilare etnică. Biserica urmărită ................................................................................... 359
Teoria engelsiană a predominării etnocratice. Marxismul regional, ideologie de justificare
a imperialismului în Europa Centrală .......................................................................................................... 361
Naţiuni şi imperii de substituţie ....................................................................................................................... 362
Dualismul şi fanariotismul: sisteme istorice sau primejdii perene pentru neamul
românesc? ................................................................................................................................................................ 364
DEMOS ŞI OCHLOS. METROPOLA APUSEANĂ ŞI IMPERIILE ORIENTALE – O NOUĂ

RELAŢIE (ILIE BĂDESCU) ............................................................................................................................. 367
Sociologia păturii superpuse. Simbioza parazitară metropolă – imperiu ...................................... 367
Teoria predominării şi a selecţiei sociale negative ................................................................................. 373
Alte înţelesuri ale teoriei predominării. „Minoratul” noii clase şi nevoia protecţiei sale ........... 377
Teoria „modului de producţie articulat”. C.D. Gherea ........................................................................ 380
GEOPOLITICĂ ROMÂNEASCĂ. ROMÂNIA ŞI NOUL IMPERIALISM ÎN PERIOADA

INTERBELICĂ (LUCIAN DUMITRESCU) ................................................................................................ 384
Geopolitică şi geoistorie .................................................................................................................................... 384
Gândirea geopolitică a lui Mircea Vulcănescu. Un stat, două Românii ......................................... 388
Economie şi geoeconomie .................................................................................................................................. 394
Problemele economiei ţărăneşti ...................................................................................................................... 396
Interludiu. Stadiul modernizării în România interbelică ....................................................................... 401
Mircea Vulcănescu despre problemele economiei ţărăneşti ................................................................ 403
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .......................................................................................................................... 407

PARTEA I
Sociologia şi geopolitica neo-imperialismului.

Şcoli şi curente atlantiste şi continentaliste
Neoimperialismul. O metaperspectivă istorică
Trăsături ale neo-imperialismului

Ilie Bădescu
Câteva precizări editoriale asupra lucrării de faţă
Aşezăm la începutul acestui capitol introductiv câteva precizări asupra elaborării

şi editării cărţii de faţă. Cartea valorifică preocupări mai vechi ori mai noi ale autorilor
în domeniul geopoliticii şi al sociologiei marilor spaţii. Capitolele ei au fost scrise în
etape diferite şi unele dintre ele au fost publicate în reviste ori în lucrări diferite, în
principal în manuale dedicate studenţilor precum este manualul de Istoria sociologiei,
Enciclopedia sociologiei universale, Tratatul de geopolitică ori în lucrări cu o
abordarea apropiată de aceea a cărţii de faţă. Faptul acesta a fost menţionat la subsolul
capitolelor în care au fost preluate asemenea materiale. Preluările au fost structurate în
raport cu unitatea noii lucrări. Efortul autorilor a fost centrat pe articularea întregului,
pe regândirea „sintaxei” părţilor în funcţie de ideile axiale ale studiului, încât, deşi sunt
preluate materiale publicate în momente diferite şi în contexte interpretative diferite,
cartea dobândeşte o identitate nouă prin unitatea temei şi prin noutatea ideilor axiale
impuse de un studiu ca cel dedicat fenomenului imperialist şi deopotrivă prin specificul
unei abordări disciplinare distincte, aceea a geopoliticii. Cartea cuprinde evident şi
părţi inedite cerute de noul context al problematicii abordate, adică redactate anume
pentru această lucrare. Ca orice studiu, şi cel de faţă are incompletitudini, cuprinde
poate şi unele judecăţi nenuanţate, dar acesta este riscul oricărei abordări menite
reexaminării unui dosar vechi şi totuşi nou, cum este şi dosarul geopolitic al noului
imperialism. Sperăm că cititorul va ieşi îmbogăţit din lectura acestei cărţi construită cu
materialul unei realităţi gândite şi regândite (uneori răzgândite) de mari savanţi ai
lumii, motiv pentru care am ţinut totuşi ca vocea lor să nu lipsească din carte, ceea ce
ne-a obligat să valorificăm prezentările făcute ideilor lor în alte contexte şi în momente
diferite. Grija principală a autorilor cărţii de faţă a fost ca vocea lor să nu distoneze faţă
de vocea marilor teoreticieni ai fenomenului neoimperialist de ieri şi de azi. Ceea
ce-am voit noi a fost să alcătuim un tablou al teoriilor asupra fenomenului care să-i
permită cititorului să contemple singur chipul noului imperialism în oglinda unor
asemenea teorii. Ţinta noastră n-a fost să atingem vreo originalitate deşartă ci să mărim
puterea oglinditoare a ceea ce credem că poate fi considerată o geoscopie a noului
imperialism. Acesta este motivul pentru care am ţinut să oferim cititorului mai degrabă
oglinda savantă a acestui fenomen decât vreo glosă din Balcani asupra grozăviei şi
deopotrivă a deşertăciunii marilor dominaţii. Dacă lucrarea are o notă de originalitate,
aceasta decurge din gândul autorilor că teoriile de ieri şi de azi asupra fenomenului
imperialist (vechi şi nou) constituie o adevărată geoscopie a acestuia. Cititorul poate
primi această carte ca pe o introducere în geoscopia noului imperialism sau, mai
nuanţat, în geoscopia dominaţiei aşa cum se manifestă aceasta în modernitatea târzie
numită şi postmodernitate. Geoscopia poate fi considerată drept una dintre metodele
geopoliticii, prin mijlocirea căreia se obţine developarea peisajului geopolitic şi
geoeconomic marcat de prezenţa unui anume fenomen, precum este, în acest caz,
fenomenul dominaţiei neo-imperialiste. În fine, procedeul geoscopiei se întemeiază şi
pe ideea remanenţelor, a repetării unor stări, mecanisme, care fac posibil fenomenul
epistemologic al retroteoriilor, adică al revenirii ideilor teoretice din epoci revolute în
câmpuri empirice actualizate. Fenomenul a fost sesizat pe cazul unor fenomene
ciudate, precum ar fi repetarea fenomenului selecţiei sociale negative a elitelor în
epocile de criză.
Fenomenele „neo” şi temeiul retrosociologiei
Ideea teoretică a selecţiei negative şi deci a unei elite cu semnul minus a fost
elaborată în câmpul de gândire al discursului politic şi sociologic din paginile revistei
conservatoare din Principatele unite române şi nu-şi pierde valabilitatea când părăsim
cazul empiric al societăţii româneşti din epoca respectivă. Ea este cu adevărat o idee
teoretică nu pur şi simplu o „generalizare empirică” şi ca atare îşi păstrează valoarea
teoretică independent de situaţia empirică prin care s-a „ilustrat”. De aceea, o atare idee
se afirmă în cadrul şi sub forma retroteoriilor, adică a revenirii ei în câmpuri empirice
noi, cu forţa unei adevărate renaşteri, sub forma unor teorii corelative. Este şi cazul
sociologiei eminesciene a selecţiei sociale negative, care îmbracă, iată, formula unei
retrosociologii de mare surpriză. Neoimperialismul este o altă ilustrare a ideii repetării
unor configuraţii istorice şi a teoriilor corelative, oricât de mare ar fi coeficientul de
noutate al unor asemenea situaţii neo-istorice. Neoconservatorismul, neoliberalismul,
neoimperialismul etc., sunt alte ilustrări ale ideii că istoria se repetă în şi sub veşmântul
unei noutăţi, adică prin repetarea unui conţinut vechi, a unei idei vechi, repetate într-o
haină teoretică nouă, ceea ce face validă şi ideea retrosociologiei.
Retrosociologia se bazează pe două postulate: postulatul universalităţii ideii şi
postulatul repetării istoriei, adică a repetării, chiar şi numai prin tiparul lor, a acelor
situaţii istorice pe suportul cărora a fost izvodită teoria în discuţie. Pe de altă parte,
construcţiile teoretice au putere retrosociologică variabilă, adică putere variabilă de a
trăi peste epoca lor. Veacul al XVIII-lea, de pildă, a fost epoca genezei
conservatorismului european, care însă trăieşte şi peste această epocă, astfel că putem
consemna perioade de adevărată renaştere a gândirii (ideii) conservatoare, cum s-a
întâmplat, de pildă, cu marele curent conservator junimist în cultura română, ori cu
ceea ce este astăzi neoconservatorismul american etc. O idee care are rangul unei
generalizări empirice nu are valoare şi deci putere retrosociologică fiindcă nu poate fi
transpusă dincolo de cadrul empiric în care a fost formulată prin operaţie de
generalizare empirică. Pentru ca o idee să dobândească valoare retrosociologică
trebuie ca situaţia pe care se aplică să fie cumva replicaţia unei situaţii care a mai fost
şi altădată, iar ideea însăşi să fi dobândit între timp un statut teoretic, adică o formă de
codificare atât de abstractă încât să fie inteligibilă şi dincolo de cadrul empiric din
care s-a născut teoria prin elaborări progresive, trecând de la calitatea sa de simplă
ipoteză la cea de generalizare empirică, de generalitate tipologică şi, finalmente, de
generalitate legică, adică de idee teoretică sau de teză (legitate sociologică). Un caz
interesant este, precum s-a menţionat deja, acela al teoriei eminesciene a selecţiei
sociale negative. Ideea teoretică a selecţiei negative şi deci a unei elite cu semnul
minus nu-şi pierde valabilitatea când părăsim cazul empiric al societăţii româneşti. Ea
este cu adevărat o idee teoretică nu pur şi simplu o „generalizare empirică” şi ca atare
îşi păstrează valoarea teoretică independent de situaţia empirică prin care s-a „ilustrat”.
În general, putem formula astăzi ipoteza că situaţia României este parcă trasă la indigo
faţă de situaţia istorică a societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
interval în care au fost izvodite teoriile lui Eminescu. Această repetare a istoriei şi
calitatea universalistă a ideilor sale teoretice fac cu putinţă retrosociologia
eminesciană, adică diagnoza stării actuale prin folosirea directă, fără de vreo
modificare notabilă, a teoriilor sale pentru a face comprehensibilă starea de azi a
societăţii româneşti. Ceea ce ar fi de adăugat ar fi o teorie asupra posibilităţii triste
(tragice) a repetării istoriei şi o clarificare epistemologică privind retrosociologia ca
operaţie de cunoaştere (diagnoză şi profeţie sociologică). Cum este cu putinţă
repetarea istoriei şi ce forme îmbracă acest proces? Care sunt modalităţile de
manifestare ale retrosociologiei? Th. Kuhn vorbeşte cumva despre retroteorie când ne
îndrumă să distingem între teorie şi paradigmă. Orice teorie are în acelaşi timp valoare
şi calitate de paradigmă, adică de model exemplar de a rezolva o problemă şi de a
răspunde unei întrebări constitutive pentru o ştiinţă dată. De exemplu, întrebarea ce
este sociologia este constitutivă sociologiei ca ştiinţă, dar răspunsul la această întrebare
îmbracă formule paradigmatice diferite: evoluţionistă, difuzionistă, funcţionalistă,
structuralistă, fenomenologică, interacţionistă, dramaturgică, trăiristă etc., etc. În
calitatea lor de paradigme, toate teoriile sociologice sunt retrosociologice. Arareori ele
sunt retrosociologice şi ca teorii. Pentru a fi cu putinţă ca o teorie dată, izvodită într-o
epocă apusă, să dobândească valenţe retrosociologice, este necesar ca să se aplice şi
al doilea postulat, cel al repetării istoriei. Altfel, o teorie dată este retrosociologică
numai ca paradigmă nu şi ca teorie. De pildă, teoria durkheimistă a anomiei s-a
dovedit a fi retrosociologică şi ca teorie, dar în principal ca paradigmă, astfel că
pornind de la aceasta, un Merton, de pildă, a reformulat explicaţiile anomiei prin teoria
sa de rang mediu asupra distincţiei dintre „anomia simplă” şi „anomia acută”. Teoria
lui Eminescu a păturii superpuse are, de asemenea, la ceasul acesta politic al României,
calitate retrosociologică şi ca teorie nu doar ca paradigmă. În al doilea rând, pe
particularitatea „retro” se fondează ideea legităţilor sociologice, care, deşi infirmabile
empiric, sunt valabile teoretic şi pentru alte situaţii empirice decât cele pentru care au
fost formulate. Legea circulaţiei elitelor a lui Pareto este de acest tip, la fel teoria
societăţii de piaţă a lui Weber, ori neocorporatismul durkheimist sau teoria toynbee-ană
a raportului dintre provocare şi răspuns, ori teoria lui Toynbee asupra civilizaţiilor de
generaţia a treia etc. Pe valoarea retrosociologică a teoriilor lui Pareto, Durkheim,
Weber şi, parţial, Marx, se bazează urgenţa cunoaşterii acestor teorii ca fundament
pentru formarea oricărui sociolog. Aceste teorii sunt cele mai importante laboratoare
de gândire pentru ucenici şi cele mai echipate „săli” de antrenament teoretic,
epistemologic, metodologic pentru orice competitor al domeniului sociologiei, în acest
caz. Admiţând că se poate vorbi într-o măsură oarecare de o anume repetare a istoriei,
ne vom întreba cum anume trebuie să înţelegem ideea repetării istoriei? În trei moduri
posibile: a) fie ca o repetare mecanică a istoriei indusă de repetarea aceloraşi greşeli
care au făcut posibile vechile situaţii; b) fie în sens toynbee-an, ca o repetiţie mecanică
a unei stări datorate repetării mecanice a aceloraşi răspunsuri din partea unor elite
necreative la provocările noi ale mediului civilizaţional, ceea ce, de regulă, induce o
stare de criză civilizaţională; b) fie în sens xenopolian, de serialitate istorică în şi prin
care un model istoric dat se repetă spiritual în şi prin seria sa de variaţiuni istorice.
Când variaţiunile se acumulează şi se atinge un prag critic se produce şi o schimbare a
modelului şi deci o încheiere a seriei istorice şi a deschiderii uneia noi. În accepţie
pură, istoria este irepetabilă fiindcă timpul este ireversibil şi oamenii sunt mereu alţii,
situaţiile sunt mereu diferite etc. Sunt oamenii cu adevărat „alţii”? Biologic, da, social-
politic, cultural, însă lucrurile nu mai sunt aşa de sigure, astfel că retrosociologia devine
posibilă în cele două moduri ale ei: modul paradigmatic şi modul teoretic, cum s-a şi
precizat mai sus. De altminteri, limbajul special depune mărturie pentru ideea
retrosociologiei când se vorbeşte despre situaţiile neo: neo-imperialism, neo-colonialism,
neo-naţionalism, neo-corporatism, neo-ruralism, neo-comunism, neo-cominternism,
neo-liberalism etc. Un grup aparte de teorii asupra neo-imperialismului este grupul
teoriilor neofeudalismului, care susţin toate ideea repetării feudalismului cu tot cu
imperiile sale la est de Elba pe toată durata capitalismului modern timpuriu. Una dintre
lucrările celebre ale culturii teoretice româneşti este clădită pe suportul explicit al
ideii retrosociologiei. Am în vedere teoria şi cartea lui Şt. Zeletin, Neoliberalismul.
C.D. Gherea, la rândul său, a clădit o teorie pe o asemenea situaţie şi astfel a consacrat
şi ideea repetării istoriei şi ideea retrosociologiei în celebra sa lucrare: Neoiobăgia.
Marxiştii, cum s-a precizat, au operat cu ideea neofeudalismului sau a neo-aservirii în
toate societăţile de la est de Elba. În acelaşi sens se vorbeşte de retrosociologie prin noţiuni
ca cea de neo-instituţionalism, neo-marxism, neo-durkheimism, neo-weberianism etc.
Exemple de termeni acoperitori pentru retrosociologie sunt şi cei construiţi prin
particula post: postmodernism, postmaterialism, postcapitalism, post-socialism sau
post-comunism etc. Teoria neoimperialismului are, iată, fundamente istorice şi
epistemologice remarcabile şi cadrul său de consolidare este fenomenul retro, precum
s-a subliniat deja. S-ar cuveni făcută o succintă precizare aici în legătură cu recursul pe
care-l facem la prezentarea, preluată din manuale, tratate, enciclopedii şi dicţionare ale
noastre, a unora dintre teoriile relevante pentru problematica lucrării de faţă. Acele
cărţi sunt, de regulă, lucrări cu scop didactic şi deci cu prezentări exhaustive ale
teoriilor, şcolilor, curentelor la care ne luăm libertatea să revenim, menţionând de
fiecare dată lucrul acesta. „Rostogolirea” unor asemenea materiale, de elaborare
proprie, în cărţi cu o problematică nedidactică, precum este şi cea de faţă, se justifică
prin raţiuni de economie a efortului şi din obligaţia, de ordin ştiinţific, demonstrativ, de
a face referiri la respectivele teorii, cu adăugirile sau comprimările de rigoare şi cu
reinterpretările reclamate de obiectivele noului studiu.
Contribuţii la studiul dominaţiei în secolul al XIX-lea
Secolul XX este unul în care omenirea se confruntă cu un tip nou de

imperialism, care nu decurge din expansiunea unui popor dominator, a unei cuceriri
militar-administrative, a unei puteri continentaliste sau maritime ori a unei civilizaţii
comerciale dominante, ca în cazul vechiului imperialism, ci se propagă pe cu totul alte
căi. Noul imperialism este esenţialmente derivat din altfel de tendinţe dominatoare,
precum tendinţa forţei banilor spre stăpânirea lumii, ori a unor doctrine „revoluţionare”
spre transformarea lumii prin revoluţii menite să aducă o formă de dominaţie regională
şi, finalmente, mondială (ca în exemplul doctrinei comuniste, marxist-leniniste cu toate
variantele ei, de la varianta troţkistă la cea maoistă, stalinistă, guevaristă etc.) sau prin
reforme, fără de vreo consideraţie pentru tradiţii, culturi ori popoare. Noul imperialism
decurge şi din tentaţia unor metropole de a obţine controlul asupra marilor spaţii
(atlantist, continentalist sau eurasiatic, central-european, pacific, mediteranean, cu
nordul Africii cu tot, evident); din tendinţa spre hegemonie în cadrul unui „mare
spaţiu” (Grossraum, cu termenul lui Smith, ori panidee, cu termenul lui K. Haushofer);
din jocul de interese al marilor corporaţii supranaţionale şi transnaţionale etc.
Supremaţia poate fi dobândită şi prin tendinţa dominatoare a unor curente culturale şi
ideologice, tendinţă izvorâtă din năzuinţa de a dobândi controlul spaţiului mental la
scară globală. Exemplul cel mai cunoscut de imperiu ideologic a fost acela al
Imperiului Marxist susţinut de reţeaua Internaţionalelor comuniste, care, finalmente, au
reuşit să preia controlul Imperiului Rus deviindu-l întrucâtva de la linia lui originară,
adică înlocuind orientarea slavofiană şi creştină din imperiul ţarilor cu una anticreştină
şi internaţionalist-antinaţională. Imperiul Marxist sau Bolşevic s-a zidit pe suportul
reţelei partidelor direcţionate de comisari politici din aceeaşi stirpe para-religioasă cu
cea identificabilă în tipologia unui Robespierre de la care s-a păstrat, se spune, celebra
„sentinţă”: „nu ne vom opri până când ultimul nobil nu va fi spânzurat cu intestinele
ultimului popă”1. Nu susţinem, evident, că lumea va evolua doar spre cele câteva tipuri
de imperialism, dar avertizăm asupra necesităţii unei tipologii. Variaţia multi-axială a
unei asemenea tipologii ne îngăduie să distingem două dintre formaţiunile
neoimperialiste predominante în epoca postmodernă: plutocratice şi ideocratice, adică
acele forme de imperialism derivate fie din puterea banilor, din care se hrănesc
plutarhiile (oligarhii banilor şi ai băncilor), fie din suprematismul unei ideologii, care
rostogoleşte pe scena lumii teribile ideocraţii, care au propovăduit exterminarea de
masă şi de clasă în numele şi la adăpostul unei ideologii. Reamintim, la startul acestui
studiu, rădăcina etimologică din care derivă noţiunea de imperialism şi anume
latinescul imperium. Acesta, precum se ştie, derivă, la rândul său din imperare, a
comanda. Acest drept de comandă revenea în Imperiul Roman „magistraţilor cu
imperium”, ceea ce înseamnă că aveau drept de comandă militară, şi cu autoritatea
(potestas) derivată din puterea poziţiei de membru al Senatului roman. Imperialismul
generic acoperă toate formele de exprimare a pretenţiei unei puteri de a comanda la
scara lumii, ori a unui spaţiu care aspiră, la rândul său, spre o poziţie hegemonică în
lume. Noul imperialism, spre deosebire de imperialismele istorice cunoscute, nu mai
derivă dintr-o dominaţie administrativ-militară, precum s-a precizat, ci poate să
decurgă şi din manifestarea altor forţe, formaţiuni şi protostructuri, precum ar fi cele
derivate din puterea banilor, ori din puterea conferită de marile corporaţii, fixându-şi
rădăcinile, însă, şi în puterea discursivă a unei ideologii dominante, precum a fost
doctrina bolşevică ori doctrina neoliberală a fundamentalismului pieţei, care-i grupează
pe cei ce ce-şi întemeiază gândirea şi afacerile pe teoria pieţelor eficiente accentuând
fundamentalismul pieţei. În fine, precum s-a amintit deja, am putea să ne referim la

1
Asupra unei prezentări a epocii revoluţionarilor, a căror ţintă, a fost demolarea „acoperişului evului
mediu”, vezi Robert Nisbet, The Sociological Tradition, Heinemann London, 1967.
cazul Imperiului Marxist al bolşevicilor ca la un exemplu istoric de imperiu ideologic,

creat adică de forţa dominator-discursivă şi represivă a unei ideologii şi a corporaţiei
intelectuale din spatele ei. Vom începe excursul nostru printr-o succintă invocare a
unor tradiţii de gândire care fie au justificat emergenţa noului imperialism, fie au
încercat să i se opună demistificându-i raţiunea opresoare. Cele două tipuri de
formaţiuni neoimperialiste dintre cele amintite, şi anume cea de tip plutocratic şi cea
de tip ideocratic, au o caracteristică comună: deficitul, spre absenţă, al sensibilităţii
faţă de problemele şi suferinţele colectivităţilor omeneşti şi lipsa oricărui devotament
faţă de formele de afirmare identitară a popoarelor. Neo-imperialismul plutocratic se
fondează pe nulitatea sentimentelor sociale, pe un deficit structural propriu relaţiei
băneşti, a banului. El are la temelie, ne spune Tönnies, tipul de relaţie societală, adică
acel tip de relaţie socială bazată pe separarea sufletească a indivizilor, care sunt totuşi
legaţi între ei tocmai prin legătura impersonală a banului, a contractului şi a convenţiei,
cele trei forme de obiectivare a unei legături între cei ce rămân complet indiferenţi unii
faţă de alţii. Este cunoscută definiţia acestui tip de relaţie, citată de către Tönnies din
textul lui Marx: „dependenţa omnilaterală a indivizilor indiferenţi unul faţă de altul
constituie legătura lor socială”. Condiţia legăturii sociale în acest tip de societate este
separarea şi totodată dependenţa omnilaterală a indivizilor indiferenţi unii faţă de alţii,
care deci interacţionează în chip mecanic, rece, externalist, fără niciun implicat
sensibil. Când tipul acesta de indiferenţă denumită ban (indiferenţa reciprocă este
miezul relaţiei băneşti) devine principiul emergenţei suprastatului şi deci a unei
subordonări mondiale a popoarelor faţă de puterea banului (o subordine zidită din
materia numită insensibilitate şi deci din fiziologia singurătăţii) vorbim despre un
neoimperialism plutocratic, despre o plutarhie mondială. A doua trăsătură a
neoimperialismului este tendinţa elitelor locale spre „subalternizare” (Grosfoguel)
faţă de o elită dominantă din care-şi fac scut amăgitor în faţa multiplelor ameninţări
care vin de la săraci, de la umiliţi, de la dezordini, adică dinspre curentul anarhic. De
aceea, noii preşedinţi din societăţile sau statele periferiale ale sistemului neoimperialist
nu mai au, nici pentru ei, nici pentru popoarele lor, suveranitate; ei sunt complet
obedienţi, subalternizaţi cu totul faţă de marile metropole şi faţă de cei puternici din
statele metropolitane, ori din clasa funcţionarilor marii finanţe, ori în faţa şefilor din
umbră ai marilor corporaţii, deopotrivă economice şi ideologice. Era (epoca)
preşedinţilor autonomi, suverani, s-a încheiat după cele două revoluţii neoimperialiste,
cea din octombrie-rus, cu care debuta Imperiul Marxist, şi cea din decembrie-central
european, cu care debuta neoimperialismul informal al erei globale. Revoluţiile din
crescentul nordic al Africii sunt actul care definitivează sistemul global în arealul său
mediteranean, astfel că noul Continent atlantic (America şi Occidentul european),
dimpreună cu Eurafrica sunt deja integrate acestui nou sistem. Este foarte probabil ca
prin aranjamentele cu candidatele la suprastatul eurasiatic să se obţină şi ultima verigă
a sistemului global şi anume tocmai veriga marelui spaţiu eurasiatic. Cele trei mari
spaţii ale planetei: Euratlantica, Eurafrica şi Eurasia sunt şi cele care organizează
triaxial planeta. În câmpul acesta se propagă forţe subterane care ameninţă planeta cu
un tip nou de primejdie: dezaxarea, primejdie care se întrevede în noua ciocnire dintre
puterile imperialismului oriental şi puterile imperialismului occidental. Acorduri
precum cel pe care s-a ridicat edificiul BRIC (acordul dintre Brazilia, Rusia, India,
China) sunt o dovadă că între puterile Orientului şi puterile Occidentului care
controlează pe deplin Eurafrica, Continentul atlantic (Euratlantica), relaţia este una de
confinii multiple şi nu de confluenţă. Faţă de această eră de neoconfinii, statele mici şi

mijlocii nu pot ridica preşedinţi prea stăpâni pe situaţie, decât dacă aceştia combină
caractere puternice, înţelepciune diplomatică, energetism creator, ceea ce este foarte
rar, dacă există (cu toate că exemple precum cel polonez sunt încurajatoare). Noul
imperialism induce subalternizare, cum arată Grosfoguel. La strigătul slabilor, al
obidiţilor şi al umiliţilor elitele obediente n-au alt răspuns decât refugiul sub acoperişul
subalternizării faţă de cei mai tari ca ei aruncându-şi popoarele în şi mai mare umilinţă,
în şi mai mare opresiune şi dispreţ. Fenomenul acesta este faţa ascunsă a trăsăturilor pe
care R. Cooper le identifică în peisajul lumii postmoderne: „dispariţia distincţiei dintre
afacerile interne şi externe, amestecul (...) în afacerile interne şi supraveghere mutuală,
(...), irelevanţa graniţelor etc.”2 „Lumea postmodernă”, în care trăiesc astăzi popoarele
Europei, chiar dacă trăsăturile tipologice ale unei asemenea lumi sunt diferenţiat
întrunite de popoarele europene, este, în esenţa ei, neoimperialistă, ne sugerează acelaşi
autor, deşi el atribuie acestei noi ordini semnificaţie pozitivă, eliberatoare. Lumea
postmodernă, concept redefinit în termeni mai degrabă pozitivi de către R. Cooper
(P. Michael foloseşte termenul de „stat postmodern”, iar F. Lyotard se referă de-a
dreptul la o „condiţie postmodernă”), se afirmă în orizontul unui nou tip de ciocnire, o
tensiune globală triadică, aceea dintre trei lumi istorice, tipologic distincte: lumea
premodernă, lumea modernă şi lumea postmodernă (aflate în coliziune pe verticala
temporală, aşa cum cele trei mari spaţii, tocmai menţionate, se află situate într-o
coliziune pe orizontala planetei). Cele două câmpuri de propagare a confiniilor dintre
lumi şi spaţii indică două câmpuri ale dezaxării potenţiale a lumii noastre. Afirmarea
lumii postmoderne este acompaniată şi ea de fenomenul neoimperialist. Valorificând
studiile lui R. Cooper, Peters Michael, Harvey etc., Veronica Dumitraşcu şi Lucian
Dumitrescu sintetizează trăsăturile acestui nou tip de liberalism sub conceptul cu o
largă circulaţie deja, de „neoimperialism liberal”3.
Noul imperialism şi sfârşitul erei preşedinţilor suverani.

O ipoteză asupra tranziţiei bicontinentale de după 1989
Se cuvine făcută remarca, deocamdată în trecere, că noul imperialism s-a ivit şi

ca un imperialism de frontieră, adică la întâlnirea dintre cele două mari puteri
megaspaţiale, puterea atlantistă şi puterea continentalistă (întâlnirea liderilor Apusului
euratalantic şi ai Răsăritului sovietic în 1989 la Moscova şi apoi la Malta confirmă
această aserţiune), şi acesta este cadrul care face comprehensibil marele domino al
căderii regimurilor autoritariste spre dictatură şi naţionaliste din Europa Răsăriteană
şi din nordul Africii, ori din Orientul Apropiat, de la Ceauşescu, Honecker, Jivcov, la
întârziatul Miloşevici, la Mubarac, Gaddafi, Hussein etc. Toţi aceştia au fost, într-o
măsură variabilă, conectaţi la politicile de containment ale puterilor maritime, în frunte
cu SUA, faţă de puterea continentalistă a Imperiului Sovietic eurasiatic, în genere faţă
de nucleul marelui spaţiu eurasiatic aflat sub hegemonia Imperiului ateu Sovietic.

2
Cooper Robert, „The new liberal imperialism”, Observer Worldview, Sunday, 7 April, 2002. Apud
Veronica Dumitraşcu, Uniunea Europeana şi imperialismul neoliberal, în partea a II-a a volumului de
faţă.
3
Asupra teoriilor lui R. Cooper şi a imperialismului neoliberal vezi capitolul semnat de Veronica
Dumitraşcu din volumul de faţă.
Strategia ciocnirii blocurilor făcuse extrem de util principiul recrutării naţionaliste a

elitelor locale şi deodată cu aceasta şi prototipul preşedinţilor suverani, căci tipul de
recrutare internaţionalistă ar fi fost uşor de canalizat în favoarea sistemului care tocmai
trebuia răsturnat. Aceasta a fost conjunctura reţelei naţionalismelor rimlandului, adică
al centurii statelor de ţărm, care compun fâşia de frontieră între cele două mari spaţii
aflate în conflict: maritim euratlantic şi continentalist eurasiatic. Se ştie că
fundamentaliştii afgani, dar şi preşedinţi precum Mubarac, Hussein, Ceauşescu însuşi,
s-au ridicat într-un mediu internaţional marcat puternic de politicile de containment ale
NATO, au fost agreaţi de Washington şi unii dintre ei chiar au folosit conjunctura
aceasta iniţiind politici developmentaliste care, în mod paradoxal, au generat efecte de
sărăcie la scara popoarelor, ceea ce explică rapida cădere a liderilor atunci când
conjunctura internaţională a făcut inutilă strategia containmentului. Scurtul intermezzo
naţionalist, combinat cu politici tampon şi de încercuire geostrategică (containment) la
o scară aşa de extinsă, a fost marea iluzie din care s-au nutrit elitele acestor state mici şi
mijlocii, care, o clipă, au crezut în politicile lor de dezvoltare independentă şi de
suveranitate naţională. Epoca acestor politici trecuse însă, şi fostele corporaţii
industrialiste naţionale, care se afirmaseră sub protecţia statelor naţionale, s-au prăbuşit
imediat ce respectivele state au fost slăbite spre anihilare, începând chiar cu a doua zi
de după renunţarea la politica de containment. A rămas, de aici, o învăţătură amară
pentru corporaţiile naţionale: tocmai factorul care le făcuse puternice – adică protecţia
statului – s-a dovedit a fi şi factorul marii lor slăbiciuni, fiindcă tocmai statul intrat în
mâna unor grupări oligarhice le-a şi lichidat. Fără de conlucrarea cu statul, care între
timp rupsese alianţa cu propriile sale corporaţii, acestea n-au mai putut supravieţui şi
astfel s-a dezlănţuit urgia prăbuşirii industriilor răsăritene, care nu fuseseră toate
necompetitive, adică reductibile la „o grămadă de fiare vechi”, cum s-a exprimat unul
dintre primii miniştri răsăriteni. Vremea corporatismului naţional trecuse şi singura
cale, care ar fi permis o emancipare economică a naţiunilor mici şi mijlocii, adică o
alianţă nouă a statului cu corporaţiile, s-a dovedit inabordabilă în conjunctura tranziţiei,
după înfrângerea sistemului şi a statelor din sistem. Noul imperialism s-a arătat astfel
în toată grozăvia puterii sale, şi bâlbâiala politicilor tranziţiei arată cât de greu este
pentru aceste naţiuni să-şi găsească un drum propriu într-o conjunctură dominată cu
totul de formele şi formaţiunile noului imperialism al epocii postmoderne. Modul în
care s-a derulat strategia discursivă a tranziţiei ne arată şi un alt aspect şi anume cât de
împletit este neoimperialismul economic cu cel ideologic în noua conjunctură.
Neoimperialismul ideocratic, spre deosebire de cel economic, se fondează pe
instrumentul terorii cenuşii, adică pe terorizarea minţii. În toată aria dominată de
imperialismul bolşevic, în Rusia şi în ţările satelite, de pildă, intelectualii nealiniaţi au
sfârşit în puşcării. Mari conştiinţe naţional creştine, precum Mircea Vulcănescu, Anton
Golopenţia, Valeriu Gafencu etc., adevăraţi sfinţi ai Gulagului, şi-au sfârşit viaţa în
puşcăriile noului imperiu ideocratic marxist. Însă formele terorii cenuşii, e drept că
mult mai insidioase, nu lipsesc nici aripii drepte a noului imperialism, chiar dacă nu se
ajunge până la instrumentul Gulagului. Cruciada actuală împotriva simbolurilor şi a
însemnelor creştine în statele metropolitane, care, deşi se autodeclară
hiperdemocratice, nu se sfiesc să veştejească ori să condamne explicit, în numele
corectitudinii politice, purtarea crucii la gât ori afişarea ei în spaţii publice etc.
Insensibilitate şi/sau teroare, iată variantele celor două neo-imperialisme, la care facem
referire, cel plutocratic şi cel ideocratic. Indiferent cum s-a numit imperiul ideocratic în
şi sub speţa lui istorică: sovietism, bolşevism, comunism, troţkism, stalinism etc.,
acesta a avut aceleaşi trăsături, dintre care le enumerăm pe acestea: a) recrutarea
elitelor s-a bazat pe aderarea la o platformă ideologică al cărei suport era constituit
dintr-o reţea internaţionalistă, în nici un caz din grupări de orientare naţionalistă,
chiar dacă în compoziţia bazei de recrutare a elitelor se regăsesc şi grupări indigene;
b) principiul constitutiv al unei asemenea elite este aderenţa la o ideologie
internaţionalistă antinaţională şi totala indiferenţă, spre adversitate, faţă de ideea de
Dumnezeu, deci nihilism integral; c) celor două trăsături li se adaugă, în plan
antropologic, o teribilă voinţă de putere, pe care Nietzsche a predicat-o în toată
grozăvia ei; d) a patra trăsătură a imperiului ideocratic constă în practicarea dictatului
ideologic şi a terorii ca instrumente de guvernare. Iată de ce am inclus aici o sinteză a
ideilor unora dintre exponenţii revoluţionarismului, un curent care a pus stăpânire pe
mentalul veacului al XIX-lea redefinind ideile de libertate, dreptate, în afară şi fără de
Dumnezeu, fără de tradiţii, fără de „vechile amintiri”. Noul imperialism s-a născut
într-un asemenea mediu spiritual (devenindu-i principalul vehicul) fiindcă cei fără de
memorie, cei fără de credinţă în Dumnezeu, cei fără de conştiinţa istoriei lor pot fi
supuşi, dominaţi, subalternizaţi fără dificultate.
O asemenea întorsătură ţine de fenomenul postmaterialist care însoţeşte
neoimperialismul cultural al epocii noastre când foarte mulţi redescoperă sacrul în chip
desfigurat, cum remarcă M. Eliade, adică sub forma „religiozităţii maimuţărite”. În
locul credinţei în Dumnezeu, falsa religie promovează credinţe deviate: în idoli, în
genere, în alte entităţi şi puteri decât cea divină, cărora le atribuie funcţii salvatoare,
intervenţii şi efecte miraculoase în care văd sursa fericirii şi a eliberării, precum ar fi
idolatria consumului, credinţa oarbă într-o ideologie, cum au fost ideologia din care
s-au nutrit revoluţiile veacului al XVIII-lea şi al XIX-lea, ori ideologia comunistă, sau
cum este ideologia şi credinţa oarbă în eficacitatea pieţelor, ceea ce este nucleul
fundamentalismului pieţii, ori credinţa în puterea supremă şi unică a raţiunii umane
(esenţa antropocentrismului omului modern şi postmodern, opus teocentrismului
omului tradiţional), sau încredinţarea în accesarea pe cale iniţiatică a unor puteri
secrete, ca în speciile diverse de esoterism etc. Fenomenul acesta al „religiozităţii
maimuţărite” domină veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea, ca răspuns deviat la criza
spiritualităţii moderne europene şi la diminuarea religiozităţii în tot intervalul tranziţiei
de la societăţile tradiţionale la cele moderne.
Revoluţionarismul şi gnoseologiile agresive ale noii epoci.

Neoimperialismul cultural4
Această criză şi fenomenul religiozităţii maimuţărite se vor prelungi în cea de-a

doua tranziţie, cum o califică R. Cooper, anume de la „lumea modernă” (cu sistemele
ei, cu ideologiile ei, cu secularismul masiv dimpreună cu cele două fiice ale
secularizării – ateismul şi antropocentrismul, credinţa că omul este centrul universului
şi nu Dumnezeu) la „lumea postmodernă”, în care nu se mai crede în nimic, se
relativizează totul în numele dreptului individului de a suspenda autoritatea oricăror

4
Acest subcapitol foloseşte părţi redactate de autor în cărţile sale, Istoria sociologiei. Perioada marilor
sisteme şi Enciclopedia sociologiei universale, în principal. Evident că materialul iniţial a fost regândit în
raport cu referenţialul acestei lucrări.
tradiţii, a religiozităţii însăşi etc., încurajându-se pretenţia de a te încredinţa doar

autorităţii minţii tale, a gândirii tale, a „căii individuale”, ca alternativă la „calea
divină”, la toate învăţăturile tradiţionale, la credinţele, la sentimentele şi la „amintirile
colective” (amintirea eroilor, a sfinţilor, a marilor figuri ale spiritualităţii unui popor),
comune unor mari colectivităţi sociale, precum ar fi popoarele. Un mare „ideolog” al
secolului al XVIII-lea, J.J. Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778), milita pentru
emanciparea de „prejudecăţile părinţilor”. Pentru ca oamenii „să fie liberi şi înţelepţi”
ei ar trebui „să fie eliberaţi deopotrivă de vechile amintiri” (old memories) şi de
„prejudecăţile întreţinute de asocierile şi simbolurile tradiţionale”5. Este promovată,
iată, o invitaţie, deocamdată blândă, la părăsirea tradiţiilor, a simbolurilor, a memoriei
colective, a instituţiilor tradiţionale, chiar a unora dintre dogmele şi riturile
religiozităţii creştine, în numele „drepturilor naturale”. Acesta este modelul din care
derivă imperativul revoluţiei universale, sora geamănă a noului imperialism. „În mintea
revoluţionarilor secolului al XIX-lea”, „Revoluţia devenise un model obsesiv”. Iată
care era concepţia Revoluţiei: „Trebuie să remodelezi (refashion) integral un popor
dacă doreşti să fie liber, să distrugi prejudecăţile lui, să-i alterezi obişnuinţele, să-i
limitezi necesităţile, să-i smulgi viciile, să-i purifici dorinţele (...) Tranziţia unei naţiuni
oprimate la democraţie este ca un efort prin care natura se trezeşte la existenţă din
nimic.”6
Cel ce urma să elibereze poporul era revoluţionarul care respinsese orice recurs
la inspiraţia vreunei învăţături tradiţionale, ori la ideea de Dumnezeu. Imperativele:
egalitarism, libertate, raţionalism, autonomism, erau socotite imperative şi valori
eliberatoare şi purificatoare, adică erau invocate în lupta contra tradiţiei, a religiei, a
vechilor simboluri, a miturilor, în genere a învăţăturilor consacrate din străvechimea
timpului. Totul era promis pe cale naturală (naturalistă) şi prin lucrarea raţiunii ca
autoritate supremă şi autonomă, adică fără de Dumnezeu şi fără de autoritatea
îndrumătoare a vreunei tradiţii. Nimic nu mai era păstrat din istorie, din tradiţie ori din
credinţă, totul era promis pe cale naturală şi prin lucrarea raţiunii umane autonome,
revoluţionară sau reformatoare, după caz, suprem „purificatoare” şi, evident, fără de
Dumnezeu. Autoritarismul acestui curent contracultural, fără de Dumnezeu şi totuşi
globalist, este una dintre trăsăturile neoimperialismului cultural. Neoimperialismul
cultural înseamnă, iată, triumful contraculturii prin opera revoluţionarismului, a
reformismului abstract etc. De ce „imperialism cultural”? Pentru că triumful pieţei are
nevoie de oameni care-i ascultă comenzile. B. Cohen o spune răspicat: „Aceasta
înseamnă că ele (corporaţiile) trebuie să fie implicate în transmiterea internaţională de
valori şi mode. (...) În opinia radicalilor, aceasta conduce la «imperialism cultural», la
distrugerea autonomiei culturale locale; acest fenomen este adesea denumit
«imperialism coca-cola».”7 Prin urmare, neoimperialismul revoluţionarist al secolului
al XIX-lea, ca specie de imperialism cultural, conţine toate liniile, toate motivele şi
toate îndemnurile neoimperialismului epocii postmoderne, semn că elitele
postmodernităţii sunt complet necreative, ceea ce, în vederile lui Toynbee, înseamnă
condamnarea civilizaţiei însăşi la stagnare şi criză endemică din care i se va trage

5
R. Nisbet, op.cit., p. 49.
6
Citat de J. Morely în Biografia lui Rousseau, London, 1915, II, 132, apud Nisbet, op.cit., p. 40.
7
Cohen, B., „The Question of Imperialism. The Political Economy of dominance and Dependence”, New
York, 1973, p. 162.
moartea, finalmente.
„Statul de drept”, în vederile dintâi ale noului „imperialism cultural”, urma să fie
edificat de revoluţie prin răsturnări axiale în cultură menite a schimba reperele
spirituale ale societăţilor. Totul se încadra în ceea ce E. Service va denumi „war for
men’s mind”, războiul pentru cucerirea minţilor. Lucrul acesta nu s-a putut face liniar,
ci prin marile răvăşiri, răscoliri ale revoluţiilor şi reformelor rupte de orice îndrumare
religioasă şi populară. Revoluţiile au fost până la un punct folosite eficient de noul
imperialism pe faţeta lui contraculturală. Acţiunea purificatoare a revoluţiei se baza pe
o prezumţie, aceea a imanenţei fundamentelor statului de drept, încorporate în „omul
bun şi raţional de la natură”, capabil să edifice o „societate raţională”, fără vreun apel
la învăţăturile revelate şi deci la lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu. Un asemenea
concept închide în el mai degrabă o „speranţă ideologică” decât o „reprezentare
sociologică asupra mersului istoric real”. Negăsind valorile „societăţii raţionale” şi ale
„statului de drept” în „societatea istorică reală”, teoriile dreptului natural şi ale
contractului social le plasează în „ficţiunea” „omului natural”, bun şi raţional de la
natură.
În secolul al XVIII-lea ne confruntăm, iată, în numele Tranziţiei şi al
Revoluţiei, cu această gnoseologie agresivă a „remodelării întregului popor”, a
distrugerii memoriei sale (operaţie echivalentă cu o spălare pe creier), a luptei contra
simbolurilor şi a figurilor exemplare ale trecutului său, pentru uitarea evenimentelor-
cheie, a ideilor forţă ale memoriei colective. Aceasta este esenţa etosului compulsiv al
Revoluţiei şi unul dintre vehiculele noului imperialism. Este drept că epoca încercuia
manifestările puterii invocând oarecum abstract exigenţele Legii morale. Rousseau
însuşi, de pildă, a precizat (în Contractul social) că „puterea fără moralitate este tiranie,
moralitatea fără putere este sterilă.” Robespierre se exprima în acelaşi spirit: „Dacă
baza guvernului popular, în timp de pace, este virtutea, baza guvernului popular în
timpul revoluţiei este teroarea şi virtutea; virtutea fără de care teroarea este ucigaşă,
teroarea fără de care virtutea este neputincioasă.” 8
Această „virtute”, va spune Rousseau, îşi are sursa în identificarea „voinţei
individuale” cu „voinţa generală”. Separarea (opoziţia) celor două conduce la declinul
„virtuţii” şi deci la anarhie. Acest aspect legic e uitat de teoreticienii actuali ai
„societăţii civile”.
„Conotaţiile moderne ale trădării şi subversiunii îşi au originea tocmai în
contextul Terorii: fiecare trăsătură este tot atât de inseparabil legată de caracterul
democraţiei de masă moderne pe cât era erezia de caracterul democraţiei bisericii
medievale. Pentru un Saint-Just, inspirat de ferocitatea disciplinată, spiritualizată a
inchizitorului medieval, teroarea putea prelua proprietăţile agentului de cauterizare:
indispensabilă, oricât de dureroasă, pentru exterminarea infecţiei politice. Tocmai în
aceşti termeni îşi puteau justifica revoluţionarii secolului al XIX-lea, precum Bakunin,
folosirea terorii. Este o justificare ce continuă în secolul al XX-lea - în operele lui
Lenin, Trotky, Stalin, Hitler şi Mao. Există, desigur, o mare diferenţă între realitatea
Revoluţiei franceze şi realitatea totalitarismului secolului al XX-lea, dar există, aşa
cum subliniază savanţii contemporani precum L. Talman şi Hannah Arendt, urmând
intuiţiile lui Tocqueville, Burkhardt şi Taine, o continuitate vitală totuşi.” 9

8
Citat de Robert Palmer, Twelve who Ruled, Princenton, 1941, p. 311, apud Nisbet, op.cit., p. 41.
9
Nisbet, op.cit., p. 42
Nisbet n-avea cum să ştie că cel dintâi savant european care a sesizat filiaţia
revoluţiei ruse din cea franceză a fost Nicolae Iorga. Oricum, e de reţinut, că noii
profeţi din care se vor nutri doctrinele noului imperialism cultural se iviseră în mediul
acela şi numele lor era într-adevăr Lenin, Trotky, Stalin, Hitler şi Mao. Se cere întărită,
aşadar, distincţia deja operată dintre noul imperialism economic, neomonetarist, al
cărui ultim mare profet este Milton Friedman, şi noul imperialism cultural care îi are ca
profeţi pe marii doctrinari ai ideologismului revoluţionar de stânga. Este adevărat că
doctrinarii radicalismului revoluţionar criticau, în felul lor, atât imperialismul
economic, cât şi anarho-nihilismul revoluţionarismului promovat de Revoluţia
Franceză. Aceleaşi consideraţii asupra Revoluţiei Franceze le întâlnim, de pildă, la un
sociolog radical precum Ralf Dahrendorf: „Când Revoluţia franceză a luat ultima
cotitură spre rău, iar oamenii se revoltau pentru că nu aveau ce mânca, un Robespierre
mânios s-a adresat Convenţiei: «Ce înseamnă asta?, a spus el, au Republică şi plâng
după pâine? Numai tiranii dau pâine supuşilor. Ceea ce datorează Constituţia poporului
francez este libertatea cimentată pe legi umane.» Îl poţi auzi pe Gorbaciov lamentându-se
la fel. Ce înseamnă asta, au libertatea cuvântului şi alegeri libere şi se plâng de rafturile
goale din magazine?” 10
Raţionalismul acesta trebuia să măture orice formă de „comunitarism”. Cele
două forţe asociate în această direcţie au fost forţele economice şi cele ideologic-
legislative. În ideologia revoluţionarilor, un rol esenţial în realizarea „noii ordini”
revenea „ferocităţii disciplinate şi spiritualizate” a revoluţionarului (virtutea şi
teroarea). Acestea au lucrat în direcţia distrugerii tuturor legăturilor care nu se bazau pe
raţionalitatea instrumentală şi pe ideea dreptului natural. În acest curent au apărut
teoriile utilitariste, teoriile individualiste şi cele contractualiste, între care se cuvin
menţionate cele ale lui Jeremy Bentham, H. Spencer, economiştii liberali, etc.
Economismul, utilitarismul, liber-schimbismul etc., dimpreună cu „aritmetica politică”
şi deci cu raţionalismul instrumental au fost forţele în seama cărora fusese aşezată
sarcina uriaşă de a demola „acoperişul” Evului Mediu11. În această operaţie apare
„ruptura” ale cărei consecinţe marchează încă şi astăzi destinul Europei. Structurile
mentalului european reproduc încă, întrutotul, această ruptură. Este vorba despre
ruptura „comunităţii” de „societate”. Cele două idei îşi vor căuta împăcarea în toate
teoriile secolului al XIX-lea şi în prelungirile lor fără a o găsi efectiv.
Schismogeneza modernistă şi deconstrucţia marilor coduri.

Noul imperialism trăieşte în atitudinile modernilor
Fenomenul rupturii dintre comunitate şi societate este legat, în mare măsură, de

marea zguduire prin care a trecut societatea europeană în prima tranziţie, cea de la
tradiţional la modern. Aceasta s-a petrecut printr-un masiv proces deconstructiv.
Revoluţionarismul şi luminaţii secolului al XVIII-lea au provocat una dintre cele mai
teribile conjuncturi de multiplă fracturare, comparabilă numai cu schismogeneza
Quatrocentistă, când, pentru prima dată în istoria lor, europenii Mediteranei au scindat
cele două mari surse ale europenismului însuşi: tradiţia greco-romană şi spiritualitatea
iudeo-creştină. Mediul acestor multiple fracturi a devenit conjunctura celor mai teribile

10
Cf. R. Dahrendorf, Reflecţii asupra..., p. 72, Bucureşti, 1993.
11
Nisbet, op.cit., p. 51.
deconstrucţii, dezagregări de coduri sociale din toată istoria Europei. Toate codurile,
care au funcţia de a specifica informaţiile în cadrul interacţiunilor omeneşti, au fost
deconstruite. Cel mai important este, desigur, codul raportării la Dumnezeu. A
deconstrui ceva înseamnă două lucruri. Într-o primă accepţie, a deconstrui12 înseamnă a
descompune şi a recompune ceva şi lucrul acesta poate fi pozitiv. Există însă şi un sens
negativ al deconstrucţiei, atunci când deconstrucţia acoperă doar actul demolator.
Modernitatea a început, ne spune Nisbet, prin „demolarea acoperişului evului mediu”,
după care actul reconstruirii nu s-a mai făcut decât în parte şi adeseori pe direcţii
eronate. Aşa a fost redefinită religiozitatea, cum o să arătăm, ajungându-se ca în
accepţiunea marxiştilor, de pildă, religia să fie socotită „opium pentru popor”. De la
indiferentismul secolului al XVIII-lea se ajunge la antiteismul secolului al XX-lea,
când se edifică primul imperiu cu orientare anticreştină, imperiul bolşevicilor. Familia,
un alta cadru de referinţă şi cod social, a fost şi ea redefinită, deconstruită în atitudinile
şi manifestările modernilor, culminând cu definiţiile şi manifestările deconstructive
postmoderne. În definiţia consacrată de toate codurile juridice, morale şi religioase
tradiţionale, familia este definită ca fiind grupul constituit prin unirea conjugală, cu sau
fără actul cununiei religioase, a două persoane de sex opus, în vederea vieţii în comun
şi în scopul naşterii de copii şi deci al reproducerii biologice a speciei şi, implicit, a
perpetuării societăţii omeneşti. În accepţiune postmodernă, familia este deconstruită şi
redefinită ca fiind grupul constituit atât prin unirea a două persoane heterosexuale, cât
şi a două persoane homosexuale, ori ca fiind un grup de simplă coabitare a două
persoane etc. Deconstruirea codului şi deci a referenţialului familial şi reconstruirea lui
în triplă accepţiune contradictorie ridică foarte multe probleme de consensualizare
socială şi spirituală, de jurisprudenţă etc., pe care omul postmodern le ignoră ori le
amână. În general, codurile acestea sau cadrele de referinţă au o funcţie complexă şi
ordonatoare, organizând spiritual mintea omenească şi lumea cu toate tipurile ei de
relaţii. Odată demolate codurile, funcţiile lor sunt tulburate, blocate, deviate şi ceea ce
rezultă este un adevărat război spiritual între membrii societăţii. Cel mai important cod
social şi spiritual al omului şi al societăţilor omeneşti este, desigur, codul raportării la
Dumnezeu, fixat sub forma învăţăturilor, a riturilor, a practicilor fixate prin tradiţie
(predania), a ceremonialului religios etc. şi, mai presus de acestea, al amintirii de
Dumnezeu în tot şi în toate. În societăţile tradiţionale nimeni nu s-ar fi gândit să pună
în discuţie acest cod cu năzărirea nebună că religiozitatea şi deci credinţa în puterea
divină şi în lucrarea proniei dumnezeieşti ar putea fi înlocuite cu un alt cod, cum ar fi
cel al ştiinţei, de pildă, învestit cu aceleaşi funcţii şi puteri. Revoluţionarii din ambele
veacuri de răscoliri aduse de modernitate au făcut lucrul acesta: au pus sub semnul
întrebării validitatea acestui cod şi pragul de sus al acestei decontrucţii a fost atins în

12
Constructivismul (reflectivismul, cum mai este denumit) şi deconstructivismul este o abordare
sociologică bazată mai curând pe interpretare decât pe date empirice pentru că stările spirituale nu pot fi
studiate cu ajutorul metodelor pozitiviste. În acţiunile lor, actorii îşi construiesc identităţile (construcţia
socială a identităţii actorilor) şi astfel aşează lumea în sisteme de înţelesuri intersubiective care pot fi
studiate numai prin „metode non-pozitiviste”, şi aici intervine rolul crucial al sociologiei interpretative.
Asupra chestiunii se pot consulta Kratochwill şi Ruggie 1986, Wæver 1996, Price şi Reus-Smit 1998: 261,
citaţi de Toru Oga, From Constructivism to Deconstructivism: theorising the Construction and
Culmination of identities, sursa: http://isanet.ccit.arizona.edu/portlandarchive/oga.html (din care nu cităm
spre a respecta exigenţa formulată expres în studiul său postat pe adresa menţionată, limitându-ne doar la
invocarea analizelor sale).
cadrul mişcării anarhiste ruse, printr-o lucrare celebră a lui Kropotkin, părintele acestui
curent, cu un titlu el însuşi semnificativ: „Anarchist Morality”. Ca să ne dăm seama de
amploarea şi grozăvia fenomenului voi cita din opera reprezentativă a autorului rus
fiindcă gândirea acestuia este pe deplin reprezentativă pentru curentul
deconstructivismului european în toată cuprinderea lui, atât în privinţa sferei (lărgimea
cuprinderii), cât şi în privinţa profunzimii deconstrucţiei (stricăciunii). În mod straniu,
anarhistul rus îşi declară imoralitatea ca pe o expresie a libertăţii, măsurată şi atestată,
în vederile sale, de negarea cărţii fundamentale a spiritualităţii europene, Biblia, în care
este depozitată toată moştenirea substratului iudeo-creştin al europenilor.
“Voi fi imoral, zice el, şi de ce n-aş fi? Pentru că vrea Biblia? Dar Biblia este
doar o colecţie de tradiţii babiloniene şi ebraice, tradiţii colectate şi puse laolaltă ca în
poemele homerice, ori precum în poemele basce, ori în legendele mongole de astăzi.
Trebuie să mă întorc la starea de spirit a popoarelor semicivilizate ale Orientului?13
Trebuie să fiu moral pentru că Im. Kant îmi vorbeşte despre imperativul
categoric, o comandă misterioasă care ajunge la mine din profunzimile fiinţei mele şi
mă conjură să fiu moral? Dar de ce ar trebui ca acest imperativ categoric să exercite o
autoritate mai mare asupra mea decât un alt imperativ care uneori îmi poate comanda
să mă îmbăt? Un cuvânt, nimic mai mult decât un cuvânt, precum sunt şi cele de
„providenţă” ori „destin”, inventate să ascundă ignoranţa noastră.
Ori poate ar urma să fiu moral îndatorându-mă lui Bentham, care voieşte să mă
facă să cred că voi fi mai fericit dacă mă înec voind să salvez un trecător de la înec
decât dacă-l privesc înecându-se?”14
Am citat in extenso pentru a sesiza cât de profundă şi de completă a fost lucrarea
deconstructivismului anarho-nihlist al revoluţionarismului secolului al XVIII-lea.
Toate codurile sociale şi culturale ale Europei au fost deconstruite, negate, deopotrivă

13
Nu voi insista asupra combinaţiei de agresivitate şi incultură care, în cartea lui Kropotkin şi în acest
pasaj cu precădere, este atât de grosolană. Kropotkin ar fi fost obligat să ştie că nu se pot amesteca
tradiţiile babiloniene şi ebraice măcar pentru faptul că babilonienii nu-l cunoşteau pe Dumnezeul adevărat,
Care S-a arătat evreilor, căci, cum arată M Eliade, „acest Dumnezeu al poporului evreu nu mai este
divinitatea orientală înfăptuitoare de gesturi arhetipale, ci o personalitate care intervine fără încetare în
istorie...” cf. Mircea Eliade, Le mythe de l’eternel retour, Paris, Gallimard, 1969, p. 122.
14
„I will be immoral, and why should I not? Because the Bible wills it? But the Bible is only a collection
of Babylonian and Hebrew traditions, traditions collected and put together like the Homeric poems, or as
is being done still with Basque poems and Mongolian legends. Must I then go back to the state of mind of
the half-civilised peoples of the East? Must I be moral because Kant tells me of a categoric imperative, of
a mysterious command which comes to me from the depths of my own being and bids me be moral? But
why should this `categoric imperative' exercise a greater authority over my actions than that other
imperative, which at times may command me to get drunk. A word, nothing but a word, like the words
`Providence,' or `Destiny,' invented to conceal our ignorance. Or perhaps I am to be moral to oblige
Bentham, who wants me to believe that I shall be happier if I drown to save a passerby who has fallen into
the river than if I watched him drown? Or perhaps because such has been my education? Because my
mother taught me morality? Shall I then go and kneel down in a church, honour the Queen, bow before the
judge I know for a scoundrel, simply because our mothers, our good ignorant mothers, have taught us such
a pack of nonsense? I am prejudiced,--like everyone else. I will try to rid myself of prejudice! Even though
immorality be distasteful, I will yet force myself to be immoral, as when I was a boy I forced myself to
give up fearing the dark, the churchyard, ghosts and dead people--all of which I had been taught to fear. It
will be immoral to snap a weapon abused by religion; I will do it, were it only to protect against the
hypocrisy imposed on us in the name of a word to which the name morality has been given!” Pentru
lucrarea lui Kropotkin, „Anarchist Morality”, se poate consulta sursa existent pe internet la adresa aceasta:
http://dwardmac.pitzer.edu/anarchist_archives/kropotkin/AM/anarchist_moralityI.html
cele religioase, cele sociale fundamentale, precum familia, părinţii, fiii, autoritatea, cele
metafizice, prin exponentul de la vârf al codului criticii transcendentale, I. Kant etc.
Faţă de amploarea deconstrucţiilor negative, care aşezau totul nu pur şi simplu sub
semnul îndoielii, ci sub semnul negării, s-a ivit, din miezul de foc al spiritualităţii
europene, marele curent restaurator, prin care au fost repuse la locul lor codurile
alungate de curentul revoluţionarismului, cel care va atinge pragul său culminant în
cadrul deflagraţiei de anarhie a revoluţiei din Rusia, de aceeaşi specie cu revoluţia
franceză.
Dacă vrei să afli temeiul unui fenomen trebuie să procedezi nu pur şi simplu la
colectare şi analiză de date empirice, ci la deconstrucţia discursului pentru a identifica
principiile, asumpţiile care au prezidat construcţia structurii acelui fenomen, a unei
stări, a ordinii, în genere. În cazul culturii europene, lucrul acesta s-a întâmplat în chip
fatal prin lucrarea de masivă deconstrucţie a structurilor săvârşită cu violenţă de către
mediul revoluţiilor şi, mai înainte, de către luminaţi. Era firesc şi absolut necesar,
aşadar, ca după opera aceasta de masivă deconstrucţie spiritul să reacţioneze, adică să
procedeze la reconstrucţii şi deci să încerce să recompună codurile. În acest proces s-a
născut şi sociologia şi metafizica europeană şi literatura romantică etc.15 Se reţine,
deocamdată, că în mediul masivei deconstrucţii revoluţionare s-au ivit germenii noilor
imperii ideocratice la care ne-am referit şi care fac parte din curentul noului
imperialism. Am examinat până aici prima trăsătură a imperiilor ideocratice:
decostructivismul ideologic al tradiţiilor, în genere, al memoriei sociale.
Noul imperialism, corectitudinea politică şi mafia codurilor
A doua dimensiune a noului imperiu ideocratic decurge din combinarea unui tip
de dominaţie cu un discurs antiteist, antipersonalist, antinaţional, anticristic,
pseudoholistic. Noul imperialism ideocratic se distinge, iată, prin lupta pe care a
declanşat-o împotriva Imperiului din cer al lui Dumnezeu. Miza sa nu mai este doar
pământul, ci şi cerul. Cerul era ultima retragere defensivă a omului, un loc de refugiu
din calea expansiunii masive, totalitare a noului imperialism. Noul limbaj se bazează
pe un tip de codificare a discursului numită „corectitudine politică”. Corectitudinea
politică relativizează orice specificaţie „naturală” (cum ar fi cea de gen ori de etnie) şi

15
Paradoxal, pentru naşterea sociologiei, marele curent deconstructiv a fost benefic căci a forţat reacţia
restauratoare în formula ofensivei spiritului ştiinţific european. Sociologia s-a născut în mediul de multiple
fracturi şi negaţii al revoluţiei prin opera restauratoare, reacţionară, a spiritului ştiinţific european. Nu
întâmplător, cel ce este considerat părintele sociologiei, Auguste Comte, s-a ridicat din mediul celei ce
devenise cea mai anarhizată societate, cea europeană, care parcursese în chip radical şi complet întregul
evantai de masive deconstrucţii ale tranziţiei, astfel că sociologia lui Comte s-a născut în cadrul curentului
reacţionar de răspuns la provocarea anarhiei societăţii europene. A. Comte este sociologul ordinii, ca
răspuns la anarhie, şi paradigma prin care a ajuns la răspunsul fixat în teoria lui este aceea a
„evoluţionismului sociologic” combinată cu pozitivismul. Auguste Comte este, iată, fondatorul sociologiei
şi, deopotrivă, precum s-a spus, părintele evoluţionismului sociologic, una dintre marile paradigme ale
gândirii sociologice din toate timpurile. Lui îi datorăm termenul însuşi de sociologie. Această ştiinţă, în
formatul ei teoretic şi paradigmatic european, este cucerirea târzie a epocii moderne, în speţă a ceea ce
A. Comte considera a fi „vârsta pozitivă” a omenirii. În viziunea sa omenirea, în întregul ei, parcurge trei
vârste, teologică, metafizică şi pozitivă. În starea sau vârsta „teologică”, ne spune A. Comte, miracolul şi
rugăciunea reprezentau echivalentul ideilor de legitate şi de predicţie, care vor deveni idei dominante în
era modernă. cf. E. Speranţia, Istoria concepţiilor sociologice, Bucureşti, 1943.
supranaturală (cum ar fi apartenenţa la creştinism) sub motiv că ar fi discriminatorii

înlocuindu-le cu specificaţii trans-naturale şi/sau derivate din erezii polimorfe menite a
crea confuzii şi a-l rupe ireversibil pe om de adevăratul Dumnezeu. Un asemenea cod
cere şcolilor să scoată crucifixele sau icoanele din şcolile europene şi americane sub
motiv că acestea ar jigni familiile necreştine sau fără de religie, cu toate că apartenenţa
la creştinism depăşeşte 87% în multe dintre societăţile europene şi americane. Tot
corectitudinea politică cere evitarea referinţelor de gen atunci când se vorbeşte de
familie ca să nu se simtă jigniţi cei ce au orientare homosexuală etc. etc. Specificul
acestui Neoimperiu derivă şi din profilul elitelor sale, care se afişează sub formula unor
corporaţii specializate în controlul codurilor, un fel de mafii pseudomesianice ale
codurilor16, capabile să declanşeze pe o scară internaţională, adesea mondială, procese
ale transmutării şi ale anticulturii. Ieri, mafia codului s-a recrutat printr-o mişcare
gravitaţional-centripetală cu centrul la Moscova, alternând, altfel spus, între direcţia
centripetală supranaţională (spre un centru ideologic supranaţional static) şi direcţia
centrifugală internaţionalistă (reţea cu centralitate dinamică). Din primul tip de
mişcare s-a născut stalinismul, din al doilea, troţkismul cu organizaţia adiacentă,
Kominternul. La un moment dat cele două au intrat în conflict şi Stalin a crezut că va
reuşi să lichideze Kominternul prin decret şi prin excomunicarea lui Troţki. Această
iluzie s-a transmis şi revoluţiilor de catifea din 1989 (cu altfel de elite, evident), care au
fost mişcate de aceeaşi amăgitoare impresie că odată cu lichidarea partidelor comuniste
va fi lichidat comunismul însuşi. În realitate, revoluţiile din 1989 au lichidat
comunismele indigenizate, nu şi comunismul internaţional care a ieşit din aceste
revoluţii întărit sub forma neocominternului, deopotrivă instituţional şi virtual (în
spaţiul celei de-a cincea dimensiuni al internetului). În spaţiul românesc operaţia
numită Raportul asupra comunismului, cu tentativa de culpabilizare a victimelor şi de
„inocentare a călăilor” (M. Ungheanu), este un produs reprezentativ. Elita neo-
imperiului se recrutează pe baza unor etichete, precum este cea care derivă din
apartenenţa la o ideologie, ori la un partid de orientare internaţionalistă sau
supranaţionalistă, etichete care n-au nicio legătură cu vreun element al culturii
sistemului (naţional şi mondial). Acestea se fixează în titlurile celor care se selectează
în elită. Altminteri spus, elita noului imperiu nu mai păstrează nicio legătură cu
spiritul culturilor şi cu atât mai puţin cu religiozitatea. Ea este trimisă în fruntea
noului aparat imperial nu de vreo cultură, nici de vreo religie sau civilizaţie, ci de o
ideologie, care se declară cel puţin areligioasă, dacă nu antiteistă, anaţională dacă nu
antinaţională, aculturală dacă nu anticulturală etc. Să ne imaginăm o societate în care
nu funcţionează corelaţia dintre titlu şi competenţă (capacităţile cerute de titlu). În
acest caz, legea circulaţiei sociale nu se va bloca, iar ceea ce va circula din mase spre
elite va fi nu excedentul unei capacităţi, ci deficitul ei. Eminescu numeşte acest proces
selecţie socială negativă. Un mediu politiceşte corupt va selecta elemente asemenea lui,
corupte, precizează poetul demascând selecţia negativă. Pareto analizează cazul în care
selecţia socială este un joc de „sumă pozitivă” şi ignoră cazul acelui joc al selecţiei de
„sumă negativă”, când ceea ce se adună în „elită” (nulităţile purtătoare de titluri fără de
acoperire în capacităţi corelative) dă un rezultat de „sumă negativă”. În acest caz, elita
este un loc de acumulare a deficitului social şi acest deficit se rezolvă pe seama

16
Asupra acestui fenomen al mafiei pseudomesianice a şcolii, care tinde să controleze mentalul noilor
generaţii, vezi Tudorel Postolache, Vers un ideal praticable, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
consumului fără de compensaţie, şi se traduce în parazitism social al „păturii

superpuse” (Eminescu).
Neoimperialismul ideologic şi ţintele lui
Prin urmare, neoimperialismele sunt mecanisme de consolidare a acelor sisteme

de dominaţie şi guvernare în şi asupra societăţilor din periferia marilor metropole.
Aceste sisteme induc un mecanism aparte de circulaţie a elitelor. Ceea ce contează, în
cadrul selecţiei sociale este, nu capacitatea, ci titlul dat de apartenenţa la ideologie, la
grupul ideocratic (un partid inter şi/sau supranaţionalist), ori „subalternizarea” faţă de
reţelele oligarhice de esenţă plutocratică, ori ideocratică sau faţă de puterile
hegemonice. Aşa au apărut comisarii politici, indiferent de culoare. Legea circulaţiei
elitelor reglează circulaţia titlurilor sau, cu termenul lui Pareto, a etichetelor, nu
circulaţia capacităţilor. Pareto face ipoteza normală (valabilă pentru cazul normal) că
între etichetă şi gradul de excelenţă al celui care deţine titlul ori o funcţie, o poziţie,
există o relaţie statistic necesară şi încadrează toate abaterile în clasa excepţiilor
nesemnificative. Imperialismele noi, de tip plutocratic, ori cele pur ideologice, de tipul
celui marxist, suspendă orice relaţie între capacităţi şi etichete sau titluri, astfel că
recrutarea conducătorilor se face pe baza aderenţei la doctrină, a profilului
revoluţionar, a certificatelor ideologice, ori a banilor încât nici etnic nici profesional nu
se mai poate stabili vreo relaţie între cel selectat în elită şi corpurile organice ale
societăţii. Conducătorul e rupt de popor, de cultura lui, de credinţele lui. Prima ediţie, o
specie soft, a unui astfel de neo-imperiu a fost aceea a neoimperialismului plutocratic-
liberal, când posesiunea banilor, abilitatea ideologică, statul demagogic etc., au devenit
baza esenţială de recrutare a elitelor. Revoluţia franceză a fost scenariul de forjare a
noului tip de imperialism, instaurat efectiv în cadrul celei de-a doua ediţii a imperiului
ideocratic, Imperiul Bolşevic, pe care l-au prefigurat, ca proiect, revoluţionarii
francezi, ne spune Nicolae Iorga. El a fost rodul unui uriaş şi monstruos solipsism.
Veacul următor, al XX-lea, va aduce triumful său radical, în formula sa prototipică,
aceea a Imperiului Marxist, susţinut, spre tragedia poporului rus (căci acesta a dat cel
mai mare număr de victime), de sânge rusesc. Astăzi suntem confruntaţi cu ediţia sa
neo-neoimperialistă, adică cu ceea ce-ar fi îngăduit să numim imperialism ideologic
neo-marxist, a cărui ţintă este spaţiul mental controlat prin universalizarea orientării
materialiste, antiteiste şi anticreştine, prin anularea specificaţiilor naturale ale
categoriilor – de gen, de neam etc. – prin reinventarea luptei de clasă sub formula
deviată a luptei generaţiilor, prin ascensiunea unor mafii ale codurilor care ţintesc
monopolul în privinţa controlului ierarhiilor, al selecţiei, al categorializărilor etc.
Suportul mondial al acestui neoimperialism ideologic este o reţea de internaţionale,
între care şi cea neocominternistă, fiecare dintre subreţelele marilor internaţionale fiind
specializată oarecum în exercitarea predominării virtuale şi de reţea a câte unei zone
sau domeniu. Numim acest tip de predominare printr-un termen anume inventat, web-
control, ţinând seama de faptul că este asigurată de câte o subreţea dintr-o reţea mixtă,
activă deopotrivă în spaţiul fizic şi în spaţiul virtual, unde se extinde printr-un areal de
weblog-uri, de platforme online (networking system). Principala ţintă vizată de fluxul
agresor al acestui imperiu semi-virtual este cultura şi, ad ultimum, Dumnezeu Omul,
Iisus Hristos, cu învăţăturile Sale, cu Bisericile Sale, cu sfinţii Săi şi cu noii Săi
vestitori. Pe de altă parte, fiind rupt de orice lucru natural, neo-imperialismul îşi face
ţintă de agresiune din toate cele naturale, fireşti. El va folosi, precum s-a precizat,
pentru legitimarea orientărilor sale antinaturale, jargonul ideologic al „corectitudinii
politice”. În elite se vor selecta inşii anti- (anticreştini, antinaţionali, antiteişti, în
genere, anticulturali, adică ridicaţi împotriva tuturor formelor cultului, instaurând
zeflemeaua acolo unde este sfinţenie şi cult al cuvântului, al familiei, al onoarei, al
adevărului, ironizând totul cu o ironie a sentimentelor mediocre, dar agresive). Legea
personalităţii face loc legii mediocrităţii.
Neoimperialismul imperiilor de imitaţie sau de substituţie
Neoimperialismul are o particularitate faţă de cel derivat din expansiunea

imperiilor clasice. El nu se mai oboseşte să reconstruiască integral ordinea lumii, ci se
limitează la impunerea unei subordini la al doilea etaj al sistemului, în aria sa
periferială de expansiune. Neoimperialismul preia, adeseori, în cadrul procesului de
extindere a dominaţiei, pur şi simplu moştenirea imperială (legacy of the empire) a
vechii metropole, astfel că regăsim şi în cadrul neoimperiului modelul celor două etaje
ale ordinii: un tip de ordine hegemonică la etajul metropolei şi deci al ariei
metropolitane, articulată cu o subordine bazată pe externalizări multiple la etajul
popoarelor dominate. Cazul clasic de imperiu în antichitatea europeană este acela al
Imperiului Roman, de pildă, care a edificat atât ordinea romană (ordo romana) în
spaţiul mediteranean, cât şi o subordine romană (mai exact, neoromanică) la periferia
imperiului, din Egipt şi până în Sciţia şi la marginea germanică a imperiului, atrăgând
în procesul reconstrucţiei ordinii toate popoarele, inclusiv pe cele din periferie.
Imperiile care-au succedat Imperiului Roman, faţă de imperiile primare ale antichităţii,
sunt, de regulă, necreative, atât în metropolă, cât şi în periferie (căci se mărginesc să
preia de-a gata moştenirea carcasei imperiilor primare). Aşa se face că, lipsindu-le
creativitatea în metropolă, noile imperii (de fază secundară, începând cu anii 600 d.H.,
în Apus, şi cu intervalul de după căderea Constantinopolului în Răsărit), n-au mai
reuşit să fie decât imperii de substituţie sau de imitaţie, cu sintagmele lui Iorga, şi
nicidecum imperii creatoare. Ele n-au fost creatoare în metropolă şi, pe cale de
consecinţă, n-au indus un impuls creator nici elitelor din periferia imperiului, adică din
corpul popoarelor supuse. Aşa a fost şi imperiul târziu sovietic: lipsindu-i creativitatea
în metropolă el a indus ascensiunea unor elite total necreative în periferie, unde
singurul instrument de exercitare a puterii şi de guvernare a fost derivat din simpla
imitare a metropolei (planurile cincinale, colhozurile rezultate dintr-o colectivizare
forţată, industrializarea bazată pe acumulare comunistă de capital etc.), iar agenţii
lipsiţi de creativitate ai acestei subordonări forţate au fost comisarul roşu şi grupul
opresor al consilierilor sovietici, de provenienţă eterogenă, în spatele cărora veghea
braţul înarmat al suprastatului opresor, genocidal. La fel s-a întâmplat cu moştenirea
Imperiului Bizantin, de la care noul Imperiu al sudului, cel Otoman, a preluat carcasa
în care şi sub care a turnat sultanatul în aria metropolitană a imperiului, îngăduind
totuşi popoarelor supuse, nemusulmane, să-şi propage mai departe cultura şi
spiritualitatea proprie în cadrul aşa numitelor milett-uri (cele circa cinci milett-uri
creştine). În Metropolă au schimbat totuşi, progresiv, mediul spiritual astfel că în
Capadocia şi Antiohia, care au alcătuit altădată aria metropolitană a Bizanţului, au
suprimat cu totul creştinismul şi au altoit peste popoarele acestea o spiritualitate cu
totul diferită, cea islamică, adică au islamizat aria metropolitană. Peste Agia Sophia au
aşezat semiluna, înlăturând Crucea, şi au încorporat marea catedrală între minarete,

substituind simphoniei bizantine monodia muezinilor. Putem spune, de aceea, că
neoimperialismul îşi are prima sa ediţie în cadrul procesului de instaurare a imperiilor
de substituţie sau de imitaţie, astfel încât astăzi Răsăritul acesta european se află într-un
al treilea stadiu neoimperialist, după cel al imperiilor de substituţie şi al
neoimperialismului fiscal-comercial cu care a debutat capitalismul răsăritean.
Instaurarea imperiului sultanilor a fost pentru aria Orientală prima ediţie a
neoimperialismului stadial şi el are câteva trăsături distincte, pe lângă cele proprii
imperiului clasic. Prima trăsătură este deconstrucţia hărţilor mentale. Aceasta distinge
imperiul clasic de neoimperiu. Neoimperiul peticeşte spiritualitatea şi spaţiul mental
din aria sa de expansiune, astfel că nimic nu mai rămâne din vechea ordine spirituală.
Este asemenea unui cancer. Popoarele şi limbile se amestecă şi unele popoare chiar
dispar, cum s-a întâmplat cu popoarele capadociene, atiohiene şi cu poporul aromânesc
de la sudul Dunării. Neoimperiul marxist a fost cel mai cumplit căci a suprimat
spiritualitatea ortodoxă în aria metropolitană instituind prima parareligie nihilistă din
istorie la rang de religie a imperiului. Operaţia a fost totală în metropola imperiului, în
toată aria metropolitană, numită URSS, şi parţială în periferia imperiului, adică în ţările
lagărului, unde s-a admis un fel de dualism asimetric, căci aici Biserica, fiind alungată
din cetate, a fost admisă la marginea societăţii cu cele două sau trei rituri ale ei:
botezul, cununia şi înmormântarea, dar numai pentru păturile neîncadrate în aparat,
interzicându-se cu totul oficierea acestor rânduieli celor care ocupau locurile centrale şi
secundare din aparatul instituţiilor comuniste. Cununiile religioase, ca şi botezul, erau
săvârşite de regulă în secret atunci când nu erau pur şi simplu ocolite de către membrii
de la vârful nomenclaturii. În spaţiul românesc din prima fază a regimului comunist,
reprimarea Bisericii a fost perfecţionată în cadrul antiumanei operaţii de reeducare,
care a slujit ca experiment pentru o posibilă reeducare a restului societăţii. Această
particularitate a neoimperiului explică faptul că noua „elită” politică nu avea nevoie de
specialişti, ea recrutând persoane dispuse să distrugă, nu chemate să construiască.
Neoimperiul a promovat pseudo-elite malefice cu vocaţia distrugerii minţii umane, iar
chestiunea aceasta a fost sesizată de marile personalităţi ale spiritualităţii româneşti, de
vreme ce un Petre Ţuţea declara că a refuzat varianta emigrării dorind să verifice
puterea de rezistenţă a celulei româneşti la efectul dezagregant al „ciumei roşii”, cum
se exprima el. Prin particularitatea acestei vocaţii nihiliste a neoimperiului marxist se
explică generalitatea procesului de selecţie socială negativă în tot imperiul şi
deopotrivă faptul că neo-neo-imperiul actual (neo-kominternul) este compus din
paraelite aproape exclusiv disolutive, nihiliste, anticreştine şi antinaţionale. Fenomenul
acesta specific răsăritean nu este rupt de amploarea nihilismului postmodern, promovat
sub forma unui adevărat tsunami, inclusiv în mediul unor universităţi, de către cercurile
neo-troţkiste ori nihiliste pur şi simplu. Să reţinem, iată, că neoimperialismul este un
proces istoric tristadial: el debutează prin edificarea imperiilor de substituţie sau de
imitaţie, se propagă, în stadiul al doilea, ca neoimperiu colonial şi, mai departe, în
stadiul al treilea, ca imperialism informal de tip global. Asupra acestuia vom insista în
cartea de faţă fără a ocoli însă trimiteri geoistorice la imperialismul de stadiu secundar,
context în care vom aduce sub examinare secolul fanariot şi dualismul din Transilvania
şi evident, la faza primară a imperialismului de stadiu terţiar, invocând în sprijin
teoriile lui Mihai Eminescu (prin reluarea unor capitole dedicate acestei chestiuni din
alte două cărţi ale mele, oricât de radicală va fi riposta unora la acest procedeu). Am
precizat că neo-imperiul îşi recruta elitele din familii străine ori rupte sufleteşte de
coetnicii locului, de cultura lor, de religiozitatea lor, de orice religie în genere. În al
doilea rând, neoimperiul provoacă o adevărată fractură între structura comunitară a
poporului supus şi structura funcţional-instituţională a statului. O atare fractură face
posibilă selecţia negativă a pseudoelitelor imperiului, de la cele metropolitane la cele
din statele periferiale. În al treilea rând, este bine să sesizăm că, în periferia imperiului,
se poate declanşa o adevărată mişcare antisistemică care poate să îmbrace formula unei
reconquiste naţionale, adică a recuceririi aparatului statului de către nativi şi astfel se
lansează un uriaş proces de reîmpropriere a culturii proprii, reprimată în faza
anterioară. În România, reconquista a început prin anii 59-62, printr-un elan creator de
nestăvilit datorat Generaţiei Labiş, a continuat prin marele proces al construcţiei
tehnostructurii şi deci prin afirmarea unei tehnocraţii de o anume anvergură, după care
a revenit valul unui îngheţ, oficial motivat prin imperativul dictaturii de dezvoltare şi
de achitare a datoriei externe. Aceste faze au fost urmate după 1989 de un fenomen de
întoarcere a subimperialismului ideologic, de tip neocominternist în spaţii ample ale
discursului public, ca o juxtastructură discursivă la capitalismul de suprastructură din
ultimii 20 de ani. Să reţinem o primă concluzie: neoimperialismul este acea formă de
putere globală care-şi extrage forţa din decapitalizarea economică, intelectuală
(culturală) şi strategică a popoarelor, în speţă a statelor naţionale. Neo-imperiile sunt
puternice acolo unde popoarele sunt slăbite (citeşte: decapitalizate) cultural/spiritual,
economic şi strategic. Imperiul Marxist n-ar fi beneficiat de ascensiunea sa
extraordinară dacă popoarele creştine răsăritene n-ar fi fost aşa de amplu şi de rapid
secularizate, desproprietărite şi încercuite. De aici caracterul anticultural, anticreştin,
antinaţional, antiţărănesc şi antieconomic al Imperiului Marxist şi al reţelei sale
neocominterniste care încă operează astăzi în România.
Neoimperialismul economic şi problema statelor
Pe lângă neoimperialismul politic s-a cercetat şi se vorbeşte mult despre

neoimperialismul economic. Trăsătura lui de bază este folosirea hiperconcurenţei
disruptive şi a „comportamentului haoticist”, cu termenul lui Philipe Kotler.
Comportamentul haoticist se referă la acel tip de comportament competitiv care
mizează pe haos, chiar îl produce, străduindu-se apoi să înveţe să valorifice haosul.
Unul dintre domeniile predilecte ale neoimperialismului economic este achiziţia
de fonduri de investiţii suverane (mai precis uzurparea acestor fonduri, cum o să
arătăm mai jos). „Un fond de achiziţii suveran (FIS) este un fond de investiţii
aparţinând statului şi alcătuit din active financiare: acţiuni, obligaţiuni, titluri asupra
proprietăţilor imobiliare, metale preţioase şi alte instrumente financiare”17.
Neoimperialismul economic se referă la acei agenţi care prin felurite acţiuni şi operaţii
reuşesc să achiziţioneze fonduri de investiţii suverane în termeni şi la preţuri ale unor
acţiuni, obligaţii, titluri nesuverane. Achiziţionarea dreptului de exploataţie a unor
zăcăminte de aur, de pildă, de către o firmă în termeni financiari avantajoşi pentru
statul cedent, este o asemenea operaţie de subevaluare, căci aurul are preţul greu de
estimat în termeni economici clasici, adică pe piaţa metalelor preţioase, fiindcă,

17
Kotler şi Caslione, Chaotics. Management şi marketing în era turbulenţelor, Bucureşti, Publica, 2009,
p. 53.
dincolo de preţul său la un moment dat, el are o valoare strategică întrucât asigură
statului respectiv un tip special de capital, pe care-l vom numi capital strategic.
Acesta decurge din gradul deţinerii de către state a unor fonduri de investiţie strategică.
Statele capabile să-şi controleze fondurile de investiţie suverane deţin capital
strategic. Acţiunile, titlurile, obligaţiunile statului asupra fondurilor de avuţie suverane
– proprietăţi ale solului şi ale subsolului, infrastructura logistică, adică
telecomunicaţiile, reţeaua căilor ferate, centralele energetice etc. – fac parte din
capitalul strategic al unui stat.
În clipa în care Rusia, de pildă, a reuşit să recupereze controlul propriu asupra
resurselor sale energetice, control pe care era pe cale să-l diminueze semnificativ prin
efectul cumulativ al unor operaţiuni de tip oligarhic neo-imperialist (pe valul cărora
s-au ridicat agenţi precum Hodorcovski), în aceeaşi clipă Rusia şi-a mărit brusc
capitalul strategic fără de care ar fi pierdut calitatea şi candidatura la titlul de
superputere, coborând la rangul de putere regională. Politicile iniţiate de către
cabinetul lui Vladimir Putin au contribuit la redefinirea „identităţii strategice a Rusiei”
(Secrieru). La teoria identităţii strategice a unui stat ca variabilă a puterii şi a gradului
de autocentrare a elitelor guvernamentale noi adăugăm ipoteza rolului decisiv al
capitalului strategic ca indicator al puterii statelor de a-şi fixa şi a-şi modela identitatea
strategică într-o conjunctură dată a istoriei. Numai statele care deţin capital strategic
au identitate strategică, celelalte nu. Puterile economice neoimperialiste sunt cele care
au reuşit să acumuleze capitaluri strategice (metale preţioase, acţiuni, obligaţiuni,
titluri asupra unor proprietăţi ale solului şi ale subsolului etc.). Neoimperialismul
economic, adică neoimperialismul de fază terţiară, s-a născut odată cu apariţia pieţelor
capitalurilor strategice. Războaiele noi sunt legate de lupta marilor puteri pentru
acapararea controlului pe pieţele capitalurilor strategice: controlul pieţei fondurilor de
investiţii suverane (fonduri de avuţie suverane). Este foarte semnificativ cine şi cum se
gestionează sistemul bancar al unei naţiuni. În al doilea rând, este extrem de important
ca FIS-urile să aibă putere reală în timpul crizelor. „În timpul crizei financiare globale
din anul 2008, de pildă, mai multe instituţii financiare din SUA şi Europa au reuşit să
evite falimentul acceptând FIS-urile aflate în proprietatea guvernului chinez şi a
diverselor regate arabe. Or asta spune mult despre „ascensiunea restului lumii”, precum
şi despre cine anume dintre cei aflaţi în ascensiune vor face valuri în noua eră”18.
Putem opera, aşadar, o nouă clasificare a statelor după criteriul accesului şi al
capacităţii de a dispune de fondurile suverane de investiţie. Putem împărţi statele în
două categorii mari: cele care au controlul propriilor fonduri suverane de investiţie şi
cele care şi-au pierdut controlul asupra acestor fonduri. Între cele două poluri putem
opera gradaţii în raport cu situaţiile din teren.
Neoimperialismul are deci proprietatea de a relansa statele mari ale lumii, direct
sau indirect, pe piaţa capitalurilor strategice, un exemplu teribil în acest sens fiind
revenirea Rusiei pe o atare piaţă strategică după ascensiunea lui Putin la pupitrul
puterii în această ţară. Una dintre faţetele neoimperialismului constă tocmai în crearea
şi consolidarea unor fonduri suverane de avuţie (sovereign wealth fund) sau de
investiţie, cum sună traducerea în română, şi în ascensiunea lor pe pieţele strategice,
adică pe pieţele în care se confruntă aceste fonduri în raport cu criza lumii. „În anii

18
Ibidem. Vezi şi Sovereign Wealth Fund, Wikipedia, http://en.wikipedia.org/ şi de asemenea, A Bigger
World, The Economist, citat de Kotler în op.cit., p. 53.
care au urmat atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, a început să aibă loc un
proces de redistribuire a banilor şi a puterii în lume – (părăsind SUA şi Europa şi
îndreptându-se spre ţările bogate în resurse şi spre naţiunile în plin avânt al
industrializării de pe continentul asiatic) – când China, Rusia, Orientul Mijlociu şi alte
economii în creştere au început să acumuleze rezerve formidabile de lichidităţi pe
măsură ce globalizarea şi-a intensificat ritmul, şi preţurile la petrol, gaze naturale şi alte
resurse au crescut în ritm ameţitor”19.
Bătălia regională pentru controlul titlurilor de proprietate imobiliară, de pildă,
este un segment oricât de mic al bătăliei pentru controlul pieţelor strategice. În acest
context înţelegem toată textura de interese într-o bătălie ca cea pentru restituirea
proprietăţilor Fundaţiei Gojdu care, odată trecute în posesiunea BOR, ar fi conferit
acesteia o poziţie oricât de discretă pe piaţa strategică a Europei Centrale, dar care, pe
scena de operaţiuni derulate pentru decapitalizarea culturală a popoarelor din zonă, ar
fi avut o importanţă şi o pondere însemnată. În acelaşi cadru înţelegem mai bine
chestiunea cesionărilor privind exploatarea zăcămintelor de aur. Acestea fac parte din
Fondurile de Investiţii Strategice (FIS) potenţiale ale statului român, încât preţurile lor
sunt incontestabil superioare preţurilor de pe o piaţă ordinară, fiindcă ele au sens pe
pieţele strategice şi compun atribute ale suveranităţii statelor. Vânzarea lor nu poate fi
o operaţiune de tip economic ordinar, deoarece de posesiunea lor depinde securitatea
popoarelor. Prin urmare, pentru privatizări şi vânzări ale unor partiţionări din fondurile
suverane de investiţii trebuie create alte mecanisme în care să fie implicate, cu
responsabilităţi precise, şi comunitatea naţională de afaceri dintr-un stat, reprezentată
printr-un consiliu de reprezentanţi ai patronatelor şi sindicatelor, comunitatea
regională, în care este plasat fondul respectiv, armata, comunitatea specialiştilor,
Academia Română, Patriarhia Ortodoxă ori, eventual, un consiliu al Bisericilor cu
reprezentare proporţională, toate aceste formaţiuni constituindu-se într-un fel de
cameră a doua a CSAT-ului, cu rol de coraportor către forul suprem de decizie,
Parlamentul.
Când ţările din America latină şi centrală, din Africa şi parţial din Asia, au
pierdut controlul asupra bogăţiilor subsolului, ele au pierdut orice şansă de a se afla pe
pieţele strategice şi astfel a început lungul lor proces de periferializare. Ceea ce nu
înseamnă că statele nu pot cesiona dreptul de exploataţie, dar nu exclusiv contra bani,
ci contra titluri şi părţi alicote din stocul de metale preţioase extrase. În felul acesta
statul se întăreşte şi evită calea periferializării prin îmbogăţirea oligarhiei semibarbare
locale şi prin sărăcirea şi periferializarea societăţii şi a poporului în ansamblu, ceea ce
mai târziu ar aduce şi decapitalizarea lui culturală. Într-o chestiune ca cea privind mult
disputata problemă a exploataţiilor de aur şi de cupru, eu cred că statul este îndreptăţit
în chip suveran să cesioneze exploataţia, dar nu printr-un parteneriat economic, ci
printr-un parteneriat strategic în cadrul căruia statul va rămâne în posesiunea acţionară
a unei părţi alicote din stocul de metal preţios extras. Vânzarea exploataţiei este
contrară filosofiei fondurilor suverane de exploataţie. Exploataţia mixtă, prin
adjudecarea de cote părţi alicote, adică după procedeului primului număr perfect din
seria de numere perfecte, care sunt compuse dintr-o însumare progresiv crescătoare,

19
Ibidem, pp. 53-54.
până la suma care alcătuieşte numărul perfect, este conformă cu filosofia

parteneriatului strategic20.
O asemenea filozofie economică respectă partea indiviză a cedentului în stocul
de metale extrase, adică partea inalienabilă din fondul suveran de avuţie al statului şi
care nu poate fi tranzacţionată. Ea este acoperitoare pentru contravaloarea titlului de
proprietate suverană şi pentru valoarea dreptului de exploataţie care este exercitată de
stat în contul poporului21. Procedeul părţilor alicote ale primului număr perfect din
seria de numere perfecte este conformă, iată, cu ceea ce constituie învăţătura
ecoteologiei, căci tot ceea ce se abate de la învăţătura numerelor perfecte este contrar
computaţionismului divin. Ce ne spune primul număr perfect din seria de asemenea
numere? Că orice altfel de tranzacţie care se îndepărtează de învăţăturile primului
număr perfect este departe de computul divin şi ca atare va aduce efecte negative
imediate şi îndepărtate, ca tot ceea ce se abate de la îndreptările divine. Să stăruim
asupra chestiunii. „Noţiunea de computaţie se extinde dincolo de calculul propriu zis,
acoperind .... posibilitatea de a realiza o formulă computaţională generală de calcul şi
[acoperind] chiar această penumbră de mister care scapă logicii calculului propriu
zis”22.
Să insistăm în trecere asupra comentariului pe care ni-l propune acad Tudorel
Postolache la teoria procesului computaţional (Wolfram), „care este practicat spontan
de către natură, de către ‚factorul divin’ şi de inconştientul universalizat.”23. Să
recapitulăm prima idee a lui Wolfram, prin mijlocirea academicianului Postolache,
pentru a consemna mutaţia epistemologică pe care o antrenează descoperirea
wolframiană, şi anume ideea „echivalenţei computaţionale”. Primul enunţ al lui
Wolfram: „orice proces computaţional urmează reguli bine definite, fără de legătură cu
tipurile de elemente pe care acest proces le conţine”24. „Universul şi entităţile sale sunt
dominate de un principiu de echivalenţă computaţională. Acest principiu explică
fundamentul universalităţii ‚entităţilor individuale’ şi a ‚echivalenţelor computa-

20
Ceea ce se evidenţiază în compunerea numerelor perfecte este nu doar mărimea numerelor care se
adună, ci şi proporţia termenilor care se adună. Să ne lămurim. „Pentru matematicieni, perfect este o
etichetă pentru a desemna un număr egal cu suma părţilor sale alicote /care se cuprind exact într-o
cantitate/. De exemplu, pentru 6 aceste părţi sunt: 1, 2, 3 şi suma lor e precis 6. Numerele perfecte
cunoscute azi sunt: 6, 28, 496, 8128 etc.; ele sunt toate pare” (V Pareto). În acest prim număr perfect sunt
cuprinse trei numere de mărimi diferite (1, 2 şi 3) care sunt, însă, trei termeni de proporţii egale, adică
reprezentând fiecare 33% din întreg şi o diferenţă mică, de 1%. Ce ne spun cei trei termeni? Ei ne învaţă să
identificăm proporţiile participaţiilor. Numărul 1, de pildă, ar putea semnifica cheltuielile partenerului cu
echipamentele şi cu reintegrarea ecologică, iar numărul 2 ar putea semnifica partea care-i revine în
proporţia stocului de metale extrase. Numărul 3 ar simboliza partea care revine statului.
21
Revenind asupra calculului, vom observa că statul va deţine în final 33% din stocul de metale extrase iar
partenerul va deţine 66%, ceea ce este pe deplin acoperitor pentru cheltuielile de exploataţie, de
reintegrare ecologică şi de reintegrare a comunităţii regionale dislocate de bulversările antrenate prin
punerea în funcţiune a sistemului de exploataţie a zăcământului şi deopotrivă pentru partea care-i revine ca
surplus din operaţia completă a exploataţie (adică 33% din valoarea stocului). Dacă compania cesionară nu
ar acoperi cheltuielile de reinserţie ecologică etc., partea de 33% din stoc va fi reţinută pentru acoperirea
acestor cheltuieli (chiar cu o altă firmă), companiei revenindu-i doar 33% din stocul de metal extrase. Acel
1% reprezintă ponderea fundaţiilor filantropice în titluri de participaţie la rezerva de metale preţioase
extrase.
22
Tudorel Postolache, op.cit. p 45.
23
Ibidem, p. 43.
24
Apud, ibidem, p. 45.
ţionale’, indiferent de genul sau de tipul de elemente, pe care o entitate le poate

conţine.”25.
Principiul echivalenţei computaţionale ne îndrumă să descoperim o „proprietate
intrinsecă a universului şi a entităţilor sale: anume computaţionalitatea”. (ibidem)
Aceasta se referă la „măsurabilitatea universală concentrată, inepuizabilă şi
atemporală” şi care „se regăseşte în toate entităţile universului, comparabile prin faptul
măsurabilităţii lor” (ibidem). Computaţionalitatea este asemenea monedei, adică „este
o proprietate a universului, aceea de a servi ca echivalent universal şi de a permite
măsurarea” (ibidem). După opinia noastră regele David a vorbit în psalmii săi, în
special în psalmul 118, despre o atare proprietate ca despre mărturia lui Dumnezeu în
toate, în lucruri, în cugetarea noastră, dar pusă şi direct în îndreptările lui Dumnezeu.
„Mărturiile tale sunt cugetarea mea şi îndreptările tale sunt sfetnicii mei”, zice
psalmistul. Şi: „legea Ta cugetarea mea este”. Orice deviere de la legea
proporţionalelor strategice este, aşadar, semnul şi măsura resurecţiei neoimperia-
lismului economic în locul şi în timpul la care se produce. O ilustrare pentru încălcarea
legii proporţionalelor dinamice (care compun cea mai tulburătoare ilustrare a legii
echivalenţei computaţionale formulată de Wolfram) este ascensiunea în fruntea statelor
a elitelor cu semnul minus, un fel de contra-elite sau elite cu titluri dar fără de
capacităţi pe măsură. Ele sunt produsul cel mai reprezentativ al neo-imperialismului.
Să insistăm.
Neoimperialismul şi elitele cu semnul minus
Ce este o elită cu semnul minus ? Aceea în care se adună cei ai căror indici de
capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruţi de titlurile ocupate
(„etichetele” corespunzătoare locului deţinut într-o „clasă” a societăţii). Elita, în sensul
sociologiei paretiene, îi cuprinde pe cei care au indicii maximi de capacitate. Din acest
punct de vedere vom constata că acest concept al lui Pareto este un concept teoretic,
redă. adică, un caz limită. Oricum, elita reprezintă o „clasă pozitivă”, la Pareto, adică
acea „clasă” care grupează cele mai înalte capacităţi în raport cu titlurile („etichetele”)
corespunzătoare. Putem să ne imaginăm însă şi cazul opus, al unei „clase negative”,
care grupează, altminteri spus, indivizii cu indicii de capacitate reală sub nivelul
indicilor de capacitate maximă (ideală), sau chiar cu indicii cei mar scăzuţi.
Cazul acesta ar fi acela în care, de exemplu, în elita medicilor s-ar afla nu
medicul cu indicele cel mai ridicat de capacitate, ci acela care are indicele cel mai
scăzut de capacitate. Când această clasă negativă devine „elită guvernantă”, ea se
manifestă ca o „pătură superpusă”, care nu provine deci dintr-o circulaţie socială a
meritelor şi capacităţilor între masă şi elite, ci dintr-o circulaţie a titlurilor între
„elitele” sau „grupurile” aflate deasupra societăţii, neamestecate cu şi necontrolate de
către societatea locală (de către masă). Ea cuprinde persoane cu titluri, dar fără merite
(capacităţi) şi fără caracter. Acesta este sensul eminescian al „păturii superpuse”.
Prin urmare, într-o societate nu circulă doar indivizii, ci şi „etichetele”, astfel că
la „adăpostul” unei etichete pot circula nu „capacităţi”, ci „nulităţi”, şi în felul acesta,

25
„Este posibil să vedem orice proces care se desfăşoară în natură sau oriunde în altă parte ca pe o
computaţie” (Stephen Wolfram, p 716, apud Postolache, 46).
în locul capacităţilor, în elită se acumulează nulităţile. Şi aceasta pentru că orice titlu

are un indice de excelenţă care variază: de la un minim la un maxim.
În viziunea lui Pareto, o elită este o mărime sociologică de valoare pozitivă. Dar
această mărime poate avea o valoare negativă dacă în elită se grupează indivizi cu
indici minimi de capacitate profesională în raport cu titlurile (etichetele) deţinute.
Aceasta este o „clasă negativă”. De unde putem deduce aceasta ?
O elită înseamnă produsul dintre un număr de titluri şi un număr de indivizi cu
capacităţi (indici) maxime în raport cu acele titluri. Deci:
( Pi max  N i max )
Dar pot fi cazuri în care mărimile să fie asociate prin relaţie invers proporţională:
deci nivelurile profesionale care cer competenţe maxime să fie ocupate de indivizi cu
capacităţi minime. Deci:
( Pi max  N i min )
este cazul în care avem un deficit de capacităţi profesionale în populaţia care
ocupă (deţine) locurile într-o elită. Când; numărul celor care deţin „eticheta” unei clase
fără a avea calităţile corespunzătoare acesteia îl depăşeşte pe al celor care posedă
eticheta şi au calităţi corespunzătoare ei, vorbim despre „clasă negativă”
( Pi max  N i max ) > ( Pi max  N i min )
( Pi max  N i max ) < ( Pi max  N i min )
( Pi max  N i max )  ( Pi max  N i min )
unde:
Pi = numărul profesiunilor (P) care compun „eticheta” (i)
Ni = numărul indivizilor care ocupă „locurile” sau iau în posesie „eticheta” unei
clase. Indicii (i) de capacitate ai acestor indivizi pot fi maximi sau minimi.
Imperiul şi imperialismul. Teorii vechi şi noi26

Ilie Bădescu
Imperiul ca tip de sistem mondial. Şcoli şi orientări americane

(J. Schumpeter, M.B. Brown, R.D. Wolff, P.M. Sweezy)
Problema imperiilor şi a imperialismului este una dintre problemele cele mai

controversate în contextul dezbaterilor actuale. Una dintre sarcinile asumate de autorii
acestei cărţi este să alcătuiască harta sistemelor de gândire asupra fenomenului impe-
rialist de stadiu secundar (secolele al XIX-lea şi primul pătrar al secolului al XX-lea) şi
terţiar (de după Versailles şi apoi de după Ialta şi până la întâlnirea de la Davos la
startul acestui an, unde s-au auzit şi vocile unei tendinţe cu totul noi, pe care am
încadrat-o în ceea ce am denumit exigenţa ieşirii din imperialism). Ca atare, ne vom
strădui ca odată cu examinarea fenomenului să evidenţiem şi mare dispută în mediul
căreia se manifestă şi care cuprinde mari teorii şi doctrine elaborate în spaţiul oceanic,
având în centru marile „puteri maritime”, în frunte cu America şi Anglia, dar şi în
spaţiul continentalist, eurasiatic, de la Germania la Rusia, fără a ignora spaţiul
semilunii interioare, în care vom regăsi contribuţii româneşti de valoare incontestabilă
şi de o actualitate năucitoare. Analiza celor două structuri pe care le generează noul
imperialism de stadiu secundar în spaţiul românesc, în cel sud-est european, în genere,
fanaritismul şi dualismul, pe care n-o găsim decât în teoriile româneşti ale perioadei
dintre 1850 – 1940, nu putea fi ocolită, motiv pentru care am reluat analize mai vechi
ale noastre dedicate unor prestigioase teorii româneşti, pentru a le utiliza în noul
context al cărţii de faţă. Cititorul va regăsi, aşadar, în paginile cărţii eşantioane
teoretice din toate continentele, inclusiv din clasa mare a gânditorilor latino-americani
şi afro-asiatici, pe lângă cei americani, eurasiatici ruşi, central europeni, germani şi
sud-est europeni, români. Trebuie făcută precizarea că abordarea imperiului şi a
imperialismului este mult mai cuprinzătoare decât sociologia imperialismului.
Termenul de „sociologie a imperialismului” îi aparţine lui Joseph Schumpeter27.
Excluzând preocupările istoricilor şi ale antropologilor, cele ale politologilor şi
sociologilor sunt strict legate de aspectele moderne ale imperiului şi imperialismului,
adică de problematica marelui curent al neoimperialismului. În studiile oarecum
clasicizate chestiunea noului imperialism este raportată la schimbările produse în
Anglia începând cu abrogarea celebrei Corn Law (Lege cerealelor) care garanta un
regim de protecţie cerealelor britanice în faţa influxului de cereale importate la preţuri
cu mult inferioare celor practicate de Anglia. Din momentul în care lege protecţionistă
este abrogată prin eforturile stăruitoare ale unui Cobden între alţii, Anglia va da startul
unui nou ciclu istoric în curgerea căruia preocupările centrate pe interesele
producătorilor naţionali lasă locul unei receptivităţi generalizate pentru comerţul
mondial cu produse ale muncilor ieftine din alte arii, ceea ce aduce după sine şi prima
mare diviziune a regimului muncii şi profesiunilor în geografia economică a planetei.

26
Acest capitol valorifică materiale preluate din studii publicate în cărţile mele, Tratat de geopolitică şi
Sociologia şi geopolitica frontierei ca şi din Istoria sociologiei universale, în ediţiile citate.
27
Vezi Sociology and Imperialism, Cleveland, 1968.
Agricultura naţională cu agrosistemele sale este învinsă de comerţul mondial cu

sistemele sale. Ţările, care încep să-şi facă din sistemul comercial propria lor temelie,
încep să fie interesate nu doar să cumpere produse ieftine, ci şi să menţină prin practici
coercitive regimuri de muncă ieftină peste mări. În periferia sistemului mondial se
naşte, astfel, din nevoile noului capitalism comercial, ceea ce sociologii au denumit „al
doilea feudalism”, asupra căruia vom stărui mai încolo. Chestiunea este de natură să
inaugureze un nou curent de gândire dedicat acestui fenomen de dominaţie mondială
prin comerţ denumit imperialism (care, în acest caz, este tot una cu „noul imperialism”,
diferit de expansionismul militar şi tributal al imperiilor istorice „clasice”). Faţă
de acea ediţie a imperialismului comercial, putem spune, că ne aflăm astăzi în faţa
neo-neo-imperialismului pe care l-am denumit simplu „noul imperialism” pentru a
evita repetarea prefixului neo. Acesta are aspecte noi pe care ne propunem să le
discutăm în cuprinsul cărţii de faţă fără a pretinde că le-am cuprins pe toate. Startul
discuţiei este, evident, chiar definiţia termenului de imperialism (care, în acest caz,
este, cum s-a precizat, acoperitor pentru toate formele de imperialism şi pentru toate
ediţiile acestui fenomen). J. Schumpeter defineşte imperialismul astfel: „a folosi în
chip arbitrar (objectless) o parte a statului în vederea unei expansiuni continui, bazată
pe forţă şi fără de limită”.
Prin „arbitrar” Schumpeter înţelege: „absenţa unui interes raţional clar definit”
în cuprinsul acestei tendinţe expansioniste a statului; imperialismul, remarcă el, „nu
poate fi explicat nici prin motivaţii economice, nici politice. Singura lui raţiune
decurge din „structura sociologică a statului”28, din specificul acestuia ca tip sistemic
de instituţie. Michael Barrat Brown defineşte imperialismul ca pe un „complex de
relaţii politice, economice şi militare prin care ariile cele mai puţin dezvoltate ajung să
fie subordonate, supuse, celor mai dezvoltate. (...) Imperialismul rămâne cel mai
potrivit cuvânt pentru un sistem general al relaţiilor economice inegale la scară
mondială”29. Richard D. Wolff, la rândul său, defineşte imperialismul ca pe o „reţea de
mijloace de control exercitat de o economie (întreprindere sau guvernământ) asupra
alteia”30. Într-o abordare stadială, Paul M. Sweey defineşte imperialismul ca pe „un
stadiu specific al dezvoltării economiei mondiale capitaliste”31. La rândul său, Richard
C. Edwards asimilează imperialismul stadiului de „internaţionalizare a capitalismului”.
Pentru H. Neiser32 imperialismul este tot una cu „procesul de fondare a unui imperiu
într-un cadru care trece dincolo de frontierele naturale ale naţiunilor, cu scopul de a
supune populaţia din afara acestor frontiere unei dominaţii politice exercitată de ţara
dominatoare”. John Cole relansează o teorie mai veche a etnocraţiei, atrăgând atenţia
că orice imperiu cuprinde un grup etnic dominant (etnocratic) şi etnii supuse sau
dominate. Este suficient să ne amintim, de exemplu, că expansiunea Imperiului
Sovietic a însemnat deopotrivă şi o diseminare a unei etnocraţii rusofone în ariile
cucerite, a cărei pondere populaţională la scara imperiului a fost evaluată la circa
douăzeci şi cinci de milioane. Această operaţie singură a indus efecte postimperiale,

28
Ibidem, p. 6.
29
M.B. Brown, After Imperialism, N.Y., 1970, p. VIII.
30
Modern Imperialism: The View from Metropolis, American Economic Review, 60, nr. 2, mai, 1970,
p. 225.
31
The Theory of Capitalist Development, New York, Monthly Review Press, 1968, p. 307.
32
În Economic Imperialism Reconsidered, apud B.J. Cohen, The Question of Imperialism. The Political
Economy of dominance and Dependence, New York, 1973.
care au căpătat forme critice mai cu seamă în unele ţări din ex-imperiu precum
Georgia, Ţările Baltice, Basarabia etc.
În lucrarea sa de sinteză asupra acestei chestiuni, din care am reţinut şi o parte a
definiţiilor de mai sus, Benjamin J. Cohen leagă sensul termenului de imperialism de
referenţialul „relaţiei internaţionale dintre naţiuni”. În acest cadru el include în clasa
fenomenelor şi a relaţiilor imperialiste acele tipuri de relaţii internaţionale caracterizate
printr-o asimetrie particulară desemnată prin termenii de dominaţie şi dependenţă şi
încheie astfel: „imperialismul se referă la acele relaţii particulare între naţiuni inerent
inegale, relaţii care implică supunere efectivă şi exercitarea unei influenţe reale asupra
comportamentului colectiv. Inegalitatea este o condiţie necesară”33 pentru emergenţa
relaţiilor imperialiste.
Dominaţie şi dependenţă. Inegalitatea naţiunilor
Ceea ce-i scapă lui Cohen este faptul că totuşi naţiunile, oricare ar fi ele, nu pot
fi privite ca fiind „inerent inegale”. Chiar plecând de la ratele lor diferenţiale, în
expresie relativă, în ceea ce priveşte volumul lor, gradul de bunăstare, tipul de
producţie etc, cu greu putem susţine teza „inegalităţii inerente”. Nici unul dintre
aspectele acestea n-ar putea explica inegalitatea naţiunilor. Există naţiuni mici care
sunt totuşi bogate (cazul Luxemburgului şi al Elveţiei), după cum au existat naţiuni
mici care au fost capabile să dezvolte mari forţe politice şi/sau militare: cazul
Imperiului Portughez. Din punctul nostru de vedere factorul cheie, capabil să explice
însăşi inegalitatea, adică s-o genereze, este dominaţia. Or, tocmai aceasta este cea care
trebuie explicată în cadrul sociologiei imperialismului; dominaţia unei naţiuni asupra
altora este o trăsătură importantă în câmpul definiţional al noului imperialism. „Ceea
ce contează”, în definirea imperialismului, remarcă George Lichtheim, „este relaţia de
dominaţie şi supunere”. De altminteri, Cohen, el însuşi, revine asupra propriei sale
definiţii, precizând: „Imperialismul se referă la orice relaţie de dominaţie sau control
politic, economic, direct sau indirect, a unei naţiuni asupra alteia”34.
Sigur că rămâne încă neclară această noţiune privind relaţia de dominaţie între
naţiuni, mai ales dacă luăm în considerare definirea pe care Cohen o dă naţiunilor:
„grupuri istorice, colectivităţi sociale care au dezvoltate şi continuă să arate un puternic
sentiment de apartenenţă sau de omogenitate – sentimente de coeziune, separare,
unicitate”35. Dacă admitem chiar şi doar această definire, ne dăm seama că relaţia de
dominaţie induce efecte asupra tuturor componentelor enumerate în sfera conceptului:
comunitatea istorică a naţiunii, comunitatea (colectivitatea) socială a naţiunii,
sentimentul de apartenenţă al membrilor naţiunii, sentimentul de coeziune din
cuprinsul unei naţiuni, unicitatea sau specificul naţional al unei comunităţi naţionale
etc. Toate acestea sunt afectate de şi prin instituirea unei relaţii de dominaţie între
naţiuni proprie noului imperialism aşa încât noţiunea însăşi de relaţie de dominaţie
trebuie examinată în profunzime şi în toată lărgimea ei, obiectiv pe care şi-l propune
cartea de faţă. Pe de altă parte, noţiunea însăşi este destul de imprecisă fiindcă nu

33
The Question of Imperialism. The Political Economy of dominance and Dependence, New York, 1973,
p. 13.
34
Ibid., p. 16.
35
Ibid., p. 13.
putem atribui impulsul de dominaţie unei naţiuni date în întregul ei. Ascensiunea
sistemului colonial, de pildă, nu este opera naţiunilor „colonizatoare”, ci a clasei
interesate în expansiunea sistemului comercial la scară mondială.
Mult mai lămuritoare pare ideea unei relaţii de dominaţie între o „entitate” (o
„instituţie”, o „maşină de stat” etc.) supranaţională sau transnaţională şi diverse naţiuni
supuse funcţionării ei. Nici chiar aceasta nu este îndeajuns de clară, dar s-o reţinem,
deocamdată. Revenind la cartea lui Cohen, să observăm, împreună cu el, că interesul
pentru studiile imperialismului a fost stimulat de expansiunea imperiilor coloniale
europene după 1870 (începând cu anul 1873 începe marea depresiune care va dura
până la 1883/86). În mai puţin de trei decenii, statele europene, mai ales atlantice, au
adus sub controlul lor politic direct circa 1/5 din suprafaţa uscată a planetei şi a zecea
parte a populaţiei sale. Analiza acestui fenomen a condus la „teoriile clasice ale
imperialismului”. Vechiul imperialism a fost de fapt colonialismul european cu
originea în Epoca Marilor Descoperiri (secolul al XIV-lea), care a culminat la mijlocul
secolului al XVIII-lea. De pe la mijlocul secolului al XIX-lea, „imperiile formale
existente păreau a fi în declin”. Este motivul pentru care relansarea curentului
imperialist după 1870 a fost calificat „noul imperialism”. Sigur că, aşa cum arată
Cohen, imperialismul n-a fost monopol european.
Neo-Imperiile. Războaie comerciale.

De la hegemonia bicefală la Noua dezordine mondială
Trebuie făcută distincţia între tipul asiatic şi modelele europene de imperiu,

acestea din urmă fiind toate expresii ale neoimperialismului, deoarece sunt expresia
reeditată a prototipului lor asiatic. Imperiul ca metodă de dominaţie a fost o invenţie a
Asiei. Alexandru cel Mare l-a introdus în istoria Europei, iar Cezar şi Augustus au
elaborat primul model european de imperiu, care a fost apoi renovat de Constantin cel
Mare. După declinul Imperiului Spaniol al lui Carol Quintul începe, practic, o nouă eră
a imperialismului. Acestea toate au fost, însă, cum precizează Iorga, Imperii de
substituţie sau de imitaţie faţă de prototipul lor european, de data aceasta, adică faţă de
Imperiul Roman şi de cel Bizantin.
Prima expansiune a imperialismului european modern a fost aceea din Epoca
Marilor Descoperiri (de care se leagă soarta Imperiului colonial Portughez şi Spaniol el
însuşi). Caracteristica imperialismului modern constă în aceea că marii constructori de
imperii sunt acum europenii. O altă caracteristică ar consta în aceea că Europa a
renunţat, se pare, la imperiul politico-militar şi religios, în favoarea imperialismului
economic, adică a expansiunii unei economii mondiale cu centre şi periferii
economice. Al treilea stadiu al imperialismului este cel care se suprapune peste ceea ce
Cohen a denumit „noul imperialism” sau, cu termenul lui G. Arrighi, „imperiul
informal”. Acest model de dominaţie nu pare a fi nici el cu totul original, semănând
mai degrabă cu vechiul imperiu comercial asiatic.
“Primul mare val al construirii imperiului european s-a bazat pe expansiunea
puterii militare şi navale şi a fost esenţialmente comercial în natură. El începe cu
explorarea peste mări a spaniolilor şi portughezilor – în a doua jumătate a secolului al
XV-lea. Mai mulţi factori de inovaţie tehnologici, în ştiinţa navigaţiei, în astrofizică,
geografie, s-au combinat alternând balanţa tehnologică între lumile europeană şi
non-europene. (...) Gradual au fost stabilite mari imperii coloniale de către diverse
puteri maritime ale Europei vestice. În centrul acestor dezvoltări a stat doctrina
mercantilistă – filosofia şi practica controlului statal al vieţii economice pentru a spori
puterea şi securitatea statului. Aceasta a fost era înălţării statelor naţionale.”36 Primul
stat mercantil a fost Portugalia (la jumătatea secolului al XVI-lea a cucerit Indiile
Orientale, Angola, Mozambic, Brazilia etc). Acelaşi este drumul Spaniei. În secolul al
XVII-lea, o mare parte a comerţului cu coloniile spaniole a fost cucerit de alţi europeni.
Acum se ridică Ţările de Jos la rang de puteri care dobândiseră supremaţie comercială
şi navală. A venit la rând Franţa. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie
a deţinut „cea mai impresionantă colecţie de colonii incluzând America de Nord, India
şi Indiile Occidentale, etc. Imperiul colonial Olandez s-a mărginit cu Indiile orientale şi
cu Africa de Sud”37.
Observăm că în tot cursul intervalului dintre secolele al XV-lea şi al XX-lea,
timp de şase sute de ani, Europa şi lumea toată, au fost scena unor formidabile
„războaie comerciale”, care singure măsoară puterea şi extensia imperialismului
european modern. Noutatea acestuia constă nu în impulsul său (acela de a-şi spori
puterea şi avuţia), ci în modelul de împletire a imperiului cu expansiunea comerţului.
Pentru prima dată a fost răsturnată relaţia între impulsul politic şi cel economic şi
această răsturnare s-a reflectat în doctrina mercantilistă. Imperiul ca metodă de
dominaţie şi ca procedeu de supunere începe, din momentul acela, să fie subordonat
expansiunii economice, nu invers, ca în sistemele mondiale (imperiile) vechi. Aceasta
înseamnă că tocmai în acţiunile conchistadorilor şi în conduita „negustorilor
aventurieri” trebuie căutat impulsul către un nou „sistem mondial”. Mintea lor a creat
un nou „management mondial”, o „nouă raţionalitate”, o nouă doctrină de expansiune
şi statul a pus la dispoziţia lor resursele interne şi de peste mări. Aceştia sunt creatorii
„sistemului mondial modern” şi deci cei ce-au dat startul noului imperialism.
Distincţia dintre vechiul şi noul imperialism constă în aceea că vechiul
imperialism promova ca metodă „controlul politic al pieţelor şi materiilor prime de
peste mări”. Noul imperialism a renunţat la această metodă în favoarea uneia noi: a
„liberului schimb”. Pentru a fi posibil lucrul acesta a trebuit însă clarificată o chestiune
crucială care-i aparţine lui A. Smith. Şi, într-adevăr, în 1776 apare lucrarea sa Avuţia
naţiunilor (The Wealth of Nations). Smith a expus eroarea de bază a politicilor
mercantiliste.
“Avuţia naţională, a demonstrat el, nu este aurul şi argintul, ci abundenţa de
bunuri capabile să satisfacă nevoile oamenilor; câştigul din comerţ nu este acumularea
aurului, ci ocazia de a-ţi adjudeca avantajul diviziunii internaţionale a muncii.
Controlul monopolist al comerţului exterior este, de aceea, un ghid rău. O politică mult
mai adecvată va fi aceea a liberului schimb...”38.
Tot 1776 este anul Declaraţiei Americane de Independenţă. Nu este întâmplător
că două naţiuni (americană şi britanică), de care va depinde mersul lumii, sunt
îndrumate spre anularea monopolului asupra comerţului exterior ca unul care ar
împiedica adjudecarea avantajului diviziunii internaţionale a muncii. Politicile de
hegemonie mondială descriu un nou tip de impuls monopolist care ilustrează ceea ce
s-ar putea considera drept un neo-monopolism. Acest neo-monopol este expresia, la

36
Ibid., p. 20-21.
37
Ibid., p. 22.
38
Apud. ibid., p. 22.
scară planetară, a noului imperialism. Atât fosta URSS cât şi SUA au dorit puterea
numai pentru ele, ca pe un monopol de care să poată beneficia în deplinătate,
nestânjenite de vreo competiţie, fie că era vorba despre ţările lagărului politic, ori
despre societăţile îndatorate, aduse în robia „lăzii de fier” a capitalismului bancar prin
politicile Fondului Monetar Internaţional, ori în alte forme la care ne vom referi.
Neputând să dobândească o hegemonie mondială deplină, cele două puteri au convenit
prin Convenţia de la Yalta să stăpânească o parte de lume după modelul politicii
hegemonice în sfera lor de influenţă, încât putem spune că politica sferelor este cel mai
radical indicator al noului imperialism. Nici devierea de la învăţătura celuilalt corpus
de înţelepciune, Declaraţia Americană, nu este ratată de marile puteri, ceea ce
sintetizează cealaltă latură a noului imperialism politic. Marea curiozitate este că acum
Lumea este, pe de o parte, modelată de marea diviziune internaţională a muncii şi, pe
de altă parte, este deviată de la adjudecarea avantajului de participare liberă la un
atare proces prin tendinţele de monopol regional şi de hegemonie mondială a noilor
centre de putere economică, politică şi militară. Prin urmare, noul imperialism este o
deviaţie, dar una durabilă şi care a modelat soarta lumii. În plus, au apărut noi entităţi
anume create de curentul noului imperialism, anume inventate pentru a supune unui
control total nu numai braţele oamenilor şi deci munca naţiunilor, ci şi creierul lor,
adică ceea ce numim spiritualitatea sau cultura naţiunilor. Este principalul motiv pentru
care am introdus în carte o tratare amplă a acestor entităţi în cele două expresii ale lor:
internaţionalele şi panideile, şi am dedicat un capitol special imperialismului cultural.
Teoreticienii clasici le examinează în chip autonom. Ele sunt, prin excelenţă, creaţia
tendinţelor de monopol regional şi de hegemonie mondială a marilor puteri. După
1945, practic marile puteri convin, prin Conferinţa de la Yalta, asupra împărţirii lumii
în cele două zone de influenţă mondială, care devin astfel zone de hegemonie unică,
deplină. Începea era noului imperialism caracterizat în plan politic de hegemonia
bicefală a celor două superputeri mondiale. Două sunt procesele care se împletesc
contradictoriu în cuprinsul acestui nou ciclu imperialist: diviziunea internaţională a
muncii şi tendinţele spre monopol şi hegemonie ale noilor centre de putere şi ale celor
vechi retrezite tocmai de manifestarea acestor tendinţe. Trezirea vechilor centre de
putere, ca urmare a manifestării anarhice a tendinţelor monopoliste şi hegemonice, a
indus o resuscitare a zonelor nostalgice, a acelor zone de vechi amintiri trufaşe, în
care este mai vie azi decât oricând amintirea vechilor imperii care nutresc iluzia unei
renaşteri. Acest proces este mediul de manifestare a unei panidei, în şi prin care
pulsează insurecţia anarhizantă a unui imperiu defunct. În Europa de Răsărit acest
curent a dezlănţuit infernul neoimperialist al restituirilor, care au devenit în parte forţa
motrice a noului tip de „privatizare prin deposedare”. Referindu-se la fenomenul acesta
David Harvey îl raportează la un alt fenomen, cel de supra-producţie sau supra-
acumulare, pe care statele puternice vor încerca să-l soluţioneze prin „vânzarea
activelor statelor”, soluţie derivată din doctrina neoliberalismului radical. Chestiunea
care colorează procesul în culori sângerii constă în tipul de privatizare prin deposedare
a activelor statului practicat ori mai exact spus impus statelor din Estul Europei, cum se
subliniază în capitolul semnat de Lucian Dumitrescu. În toate acestea citim sursa
noului anarhism mondial. Noul imperialism, altfel spus, anarhizează lumea la un prag
de intensitate insuportabilă şi, de fapt, apocaliptică. Când anarhia noului mondialism se
împleteşte cu neoimperialismul cultural avem, prin efect de sinteză malefică,
fenomenul nihilismului mondial. Anarho-nihilismul este, mai mult decât oricare alta,
trăsătura definitorie a noii dezordini mondiale. Cei ce voiseră să obţină o nouă ordine
mondială au reuşit să genereze o nouă dezordine mondială. Procesul a început cu o
mare promisiune şi a atins pragul unui mare dezastru planetar. Răspunderea noii
apocalipse revine marilor puteri care conduc lumea, de la marile state neoimperialiste
la marile corporaţii care poartă cu ele o responsabilitate neasumată, deci un mare gol, şi
anume responsabilitatea pentru afirmarea şi protecţia muncii naţiunilor, a marelui
potenţial energetic al profesiunilor care compun de fapt organul pulsator al popoarelor,
inima lor. Astăzi popoarele sunt aduse, prin jocul de interese şi prin rapacitatea marilor
corporaţii, la situaţia de a funcţiona cu un organ pulsator la proporţii cuprinse între
30-60% din capacitatea sa normală, situaţie indusă de marile hemoragii ale muncii
naţionale şi deci ale profesiunilor, ceea ce va şubrezi corpul demografic al naţiunilor
periferiale în favoarea marilor metropole şi de fapt în serviciul unui procent infim de
bogaţi planetari. Astăzi, 95% din bogăţia lumii este controlată de 5% din populaţia
lumii. Altfel spus, inima popoarelor este sufocată de marea disproporţie survenită la
scara planetei şi cu o atare ameninţare este pusă sub semnul întrebării supravieţuirea
multor popoare ale planetei. Un asemenea fenomen, la scara sistemului mondial activ,
n-a mai fost întâlnit de la marele dezastru al neamurilor provocat de vechile imperii
orientale caldeano-asiriano-babiloniene, fenomen asupra căruia ni s-a păstrat
documentul profeţiei lui Ieremia asupra neamurilor cu care, de fapt, se anunţa şi
sfârşitul acelui ciclu imperialist al antichităţii orientale. Noul imperialism s-a anunţat
printr-un lanţ de evenimente ce păreau că aduc lumii o mare speranţă. Acele
evenimente au fost încercuite de către ştiinţa noului imperialism prin ceea ce se
numeşte declinul vechiului „imperiu formal”. Lumea învăţa să respire aerul revigorant
al acestei eliberări, vântul istoriei purta aroma unei extraordinare promisiuni pentru
libertatea popoarelor. Rând pe rând se prăbuşesc imperii: în 1922 este înmormântat
Imperiul Otoman, la Trianon, în 1920 se încheie ciclul central-european habsburgic, al
unui imperiu care se preschimbase într-o adevărată închisoare a popoarelor, 1917 este
anul în care se destramă în flăcările marii deflagraţii de anarhie din Rusia imperiul
nordic al Romanovilor, cu care se încheie şi cea de-a doua genealogie dinastică rusă,
după cea varegă. În America unei noi speranţe, preşedintele W. Wilson anunţă startul
procesului de decolonizare planetară ceea ce va aduce destrămarea imperiilor coloniale
occidentale, proces care începuse mult mai devreme, în plin secol XIX, odată cu
triumful consemnat istoriceşte prin marea bătălie din Parlamentul londonez între
partida vechiului aşezământ, sintetizat prin celebrele Corn Law, şi partida curentului
liberal, sintetizat prin doctrina liberalizării comerţului şi prin legile care vor susţine
noua filozofie economică free trade.
Noul imperialism şi conflictul puterilor coloniale
Însă procesul dătător de speranţe şi semănător de iluzii al destrămării sistemului

colonial începuse deja, iar declaraţia lui Wilson că după eliberarea naţiunilor europene
din închisoarea imperiilor vine rândul eliberării naţiunilor orientale din lanţurile
colonialismului secular pare să pună doar un accent final la un proces mai vechi.
Spania şi Portugalia şi-au pierdut posesiunile din America Latină şi din Caraibe, Franţa
a pierdut Haiti. Vechiul „imperiu formal” era în „decădere”. Pe la mijlocul secolului al
XIX-lea, ascendenţa noului liberalism era completă, iar doctrinele mercantiliste erau în
dispută. A fost însă necesară o „nouă cucerire mentală” al cărei model este teoria lui
A. Smith. Nu aurul şi argintul, avertizează el, sunt avuţia popoarelor, ci bunurile.

Metoda către bogăţie este liberul schimb care-ţi dă acces la avantajul diviziunii
internaţionale a muncii, precizează Smith.
Mercantilism Liber-schimb
(mai mulţi bani în (rata participării la
posesiunea statului) piaţa mondială =
mai multe bunuri pe piaţă)
Nu la puţină vreme după victoria lordului Cobden din Camera londoneză (la
1846 sunt abrogate celebrele Corn Law şi astfel începe marele ciclu al liberului
schimb), la nici 30 de ani distanţă, începe procesul noului imperialism. După 1870 a
început un nou val de creaţie/construcţie imperialistă. În mai puţin de două generaţii,
principalele naţiuni europene (la care s-au adăugat Japonia şi SUA) şi-au împărţit
aproape toată Emisfera Orientală. Noul imperialism a stabilit cele mai mari imperii din
istorie.
Cel mai mare a fost cel britanic (formele sale: colonii, protectorate, posesiuni,
dominioane cu autoguvernare etc). La 1900, Imperiul Britanic acoperea 1/5 din
suprafaţa uscată a globului, ne spune G. Arrighi la care ne vom referi în continuare. Al
doilea mare imperiu a fost cel francez (arii principale în Africa şi Indochina): controla
douăzeci şi şase de milioane de oameni, după datele aceluiaşi autor. Apoi Germania,
Belgia, Italia, SUA, şi Japonia (concurente mai ales în Pacific). Punctele lor de sprijin
pentru expansiunea în interiorul uscatului (moving inland) erau „contoarele
comerciale”. Astfel începe conflictul între aceste mari metropole imperiale. Încep
„conflictele teritoriale” care sunt reglate adeseori diplomatic cu o desconsiderare totală
a distribuţiei populaţiilor native.
Conflictele între puterile imperiale au traversat secolul al XIX-lea şi al XX-lea.
Japonia îşi obţine coloniile în războaiele cu China (1894) şi cu Rusia (1904-1905).
Probabil că doar „ostilitatea şi gelozia mutuală” a „acestor puteri a salvat China de
destinul Africii”. Vestul Africii, Sudanul, Egiptul, Pacificul, Estul, Nordul, Nord-
Vestul, Nord-Estul etc. au fost teatrul acestui „război”, subliniază G. Arrighi, la care ne
vom referi mai jos.
Chestiunea cea mai importantă este că aceste războaie sunt, în esenţa lor,
războaie pentru colonii, adică războaie comerciale. A doua caracteristică e legată de
faptul că din 1870 se schimbă „metoda imperialismului”. Începe era „imperialismului
comerţului liber”. În al treilea rând, vom sesiza că noul imperialism este un fenomen de
extensie planetară provocând un teribil amestec de limbi şi de popoare, chiar mari
dislocări de mase etnice. Referindu-se la un atare fenomen în legătură cu românii,
filosoful român Alexandru Surdu notează alarmat pentru soarta culturii române şi a
surselor izvodale ale filosofiei româneşti: „faptul că vom fi alungaţi nu numai din
istorie, ci şi din ţara pentru care s-au luptat înaintaşii noştri, începe să prindă contur şi
nuanţe destul de sumbre. Dar ce ne facem cu filosofia? Cu filosofia noastră fireşte. Mai
ales, acum, când bântuie prin Europa, vorba lui Marx, stafia postmodernismului”.39
Suntem confruntaţi iată cu necesitatea unei noi metode şi noi teorii de clarificare a
sensurilor imperialismului.

39
Alexandru Surdu, Izvoare de filosofie românească, Fundaţia „Nişte Ţărani”, Bucureşti, 2010, p. 11.
Geometria neoimperialismului
Şcoala de la Binghamton: Giovanni Arrighi40
Ilie Bădescu
Teoria lui Hobson în interpretarea lui G. Arrighi
Cel care a sistematizat discuţiile în jurul acestei chestiuni a fost Giovanni

Arrighi în celebra lucrare Geometry of Imperialism. Vom examina în continuare ideile
sale. Precizăm că teoria despre sursa generatoare a imperialismului nu va fi abordată
aici. Ne limităm deocamdată la examinarea ideilor lui Arrighi cu scopul de a prezenta
metoda sa de analiză ideal-tipică a imperialismului. Facem observaţia că centrul
analizelor lui Arrighi este oferit de experienţa teoretizată a două mari puteri
imperialiste: Anglia şi Germania. Diferenţa dintre ele reiese cu toată claritatea prin
mijlocirea a două mari lucrări care s-au concentrat asupra celor două cazuri: a lui
Hobson41 şi a lui Hilferding (consacrată analizei Germaniei), utilizate în analizele sale
de către Arrighi.
“Deşi Anglia a fost ţara cea mai bogată în colonii, în capital financiar şi în
experienţă imperialistă, ea a fost totodată naţiunea în care concentrarea aparatului
productiv s-a situat cu mult sub nivelul atins de continent, în particular, în Germania,
care a fost centrul analizei lui Hilferding. (...) Pentru Hobson, expresia «capital
financiar» desemnează o entitate supranaţională care n-are aproape nicio legătură cu
aparatul productiv, în vreme ce pentru Hilferding se referă la o entitate de caracter
naţional ale cărei legături cu aparatul productiv tindeau să fie extrem de strânse.”42
Să reţinem, mai întâi, aceste trei idei ale lui Arrighi. În primul rând, orice
discuţie despre imperialismul de tip nou, în accepţiunile lui stadiale, se referă
obligatoriu la principala lui forţă de susţinere: capitalul financiar. În al doilea rând,
vom reţine că cea de-a doua forţă de susţinere a imperialismului este însăşi experierea
lui ca tip de politică economică expansionară şi de expansiune a statului. Prin urmarea
a doua forţă de susţinere a imperialismului este chiar experienţa imperialistă a unui stat
sau popor. În fine, a treia forţă a imperialismului este cea care se desprinde din însăşi
desfăşurarea lui şi aceasta se numeşte colonialism. Este ca şi cum am spune că în
desfăşurarea lui, imperialismul se inventează pe sine, adică se autogenerează, iar forma
aceasta autogenerativă se numeşte colonialism. Prima învăţătură pe care o extragem de
aici se referă la complexitatea noului imperialism faţă de cel vechi care era militar şi
fiscal, în esenţa lui, şi eventual politic în formula sa implementată (vezi, de pildă,
sistemul regimurilor consulare pe care l-au folosit imperiile în teritoriile supuse,
celebrele magister militiae ale Imperiului Roman cu puterea discreţionară a consulilor,
dar şi sistemul ceva mai abil al millet-ului otoman, ori satrapiile persane etc.). Noul
imperialism, însă, este mult mai complex şi el împleteşte, în viziunea lui Arrighi, patru

40
Acest capitol prelucrează prezentarea mult mai amplă a concepţiei sociologului american realizată de
I. Bădescu în Enciclopedia sociologiei universale şi în Tratatul de geopolitică, lucrări ale aceluiaşi autor,
deja menţionate.
41
Imperialism: A Study, London, 1961.
42
Arrighi, p. 25.
mari forme procesuale: imperialism, imperiu formal, imperiu informal, colonialism. În

spatele acestora identificăm patru mari formaţiuni: experienţa imperialistă a agenţilor
procesului (state, burghezii comerciale, financiare etc.) deopotrivă politică şi
economică, capitalul financiar legat de aparatul productiv ori acţionând ca o entitate
suprastatală (cum se întâmplă, de pildă, cu FMI, astăzi), colonialismul direct ori
indirect, care a preluat forme diferite, de la colonialismul practicat de naţiunile
colonizatoare până la colonialismul practicat de FMI astăzi, care constă în
subalternizarea directă a guvernelor, care astfel desăvârşesc opera Fondului, astfel că
acesta nu se zăreşte cu ochiul liber, în fine, statul ca entitate imperialistă, cum a fost
statul sovietic, ori cum sunt astăzi statele puternice care-şi adjudecă scena politică a
lumii, ca scenă pe care se joacă tentative dominatoare. Jocuri de influenţă etc. Dacă
ţinem seama, deci, de factorul pivot al oricărui imperialism, care este statul însuşi,
avem cele patru noţiuni cheie cu care operează Arrighi în construcţiile sale ideal tipice
asupra imperialismului: imperialism, imperiu informal, imperiu formal, colonialism.
Metoda lui Arrighi se bazează pe metodologia weberiană a tipurilor ideale. În ce constă
aceasta? În izolarea anumitor elemente din multitudinea datelor empirice astfel încât
aceste elemente să poată fi coordonate într-un cadru conceptual. Datele empirice
trebuie raportate la acest cadru pentru a dobândi semnificaţii. Arrighi izolează patru
astfel de elemente (deja menţionate): „colonialism”, „imperiu formal”, „imperiu
informal” sau „internaţionalism” şi „imperialism”. Aceste patru elemente primare sunt
ele însele tipuri ideale ale „imperialismului” în sens larg. Semnificaţiile lor sunt,
aşadar, definite în relaţia lor reciprocă printr-o serie de distincţii şi opoziţii.
Metoda structurii ideal-tipice
Metoda urmată de către G. Arrighi constă în urmarea acestor paşi:

 a izola elementele fenomenului analizat în integralitatea lui tipologică şi deci
peste intervale istorice. Aceste elemente definitorii pentru fenomenul analizat sunt:
colonialism, imperiu formal, imperiu informal (internaţionalism), imperialism (formă
de expansiune a imperiului);
 a le pune în relaţie şi a deriva serii de distincţii şi opoziţii;
 a considera aceste elemente (şi relaţiile lor) drept coordonate ale unui spaţiu
structural tipologic;
Construcţia obţinută astfel e numită structură ideal-tipică. Al doilea moment al
demersului cere a se reconstrui o teorie: a aduce în lumină ceea ce s-a estompat, a intrat
în umbră în cadrul unei structuri date. În al treilea moment al analizei ni se propun
patru definiţii ale imperialismului: naţionalist, formal, informal şi imperialist propriu-zis.
În fine, un alt avantaj al demersului lui G. Arrighi decurge din particularitatea că o
construcţie ideal-tipică e capabilă să ordoneze într-un cadru conceptual univoc
evenimente proprii unei sau unor epoci distincte, relevante pentru fenomenul cercetat.
Facem precizarea că, în accepţia noastră, cele patru încadrări tipologice ale imperia-
lismului – naţionalist, formal, informal şi imperialist (de fapt, neo-neo-imperialist) –
sunt, în fond, expresii istorice ale noului imperialism, ceea ce, finalmente, ne îngăduie
să şi vorbim despre cele patru faze sau subcicluri ale marelui ciclu al noului
imperialism. Astăzi ne aflăm, de fapt, în perioada de criză a sfârşitului acestui mare
ciclu istoric, motiv pentru care am şi aşezat în finalul acestei cărţi prezentarea unor
aspecte sistemice ale crizei actuale pornind de la o teorie datorată unui savant român,
academicianul Tudorel Postolache.
Ipoteza lui Arrighi
Cercetarea lui Arrighi porneşte de la ipoteza că imperialismul este o formă de

expansionism. Primul tip de „expansionism” istoric încadrabil în curentul
imperialismului, subliniază el, constă în transformarea naţionalismului într-o
predispoziţie, o tendinţă a statelor de a se întinde dincolo de graniţele lor naţionale.
Colonialismul desemnează, în viziunea tipologizantă a lui Arrighi, „transferul unei
părţi a naţiunii dominante” spre alte teritorii, cu o scăzută densitate: o expansiune
teritorială a propriului ei „stock”, dimpreună cu limba şi cu instituţiile naţiunii
dominatoare (indiferent dacă aceasta atrage o distrugere fizică şi culturală a
indigenilor).
Arrighi atrage atenţia asupra distincţiei dintre expansiunea teritorială a naţiunii
şi extensia puterii sale politice la noi teritorii cu „popoare prea străine pentru a fi
absorbite şi prea compacte pentru a fi distruse”. Acesta este imperialismul atribuit
Angliei de Hobson; principala sa caracteristică: dominaţia politică dictatorială cu atât
mai accentuată cu cât mai mare e distanţa culturală de metropolă.
Sensul vechi al imperialismului acoperă „o ordine ierarhică de state garantând o
pace universală”, în care puterea imperială apare ca fiind întrupată într-un „stat ridicat
deasupra altor state”; acest model îşi are originea în pax romana. Noul tip de
imperialism declanşează o artificială stimulare a naţionalismului în „popoare prea
străine spre a fi absorbite şi prea compacte spre a fi permanent zdrobite”. Arrighi
numeşte primul tip: imperialism internaţionalist, şi al doilea imperialism naţionalist.
Apare conflictul dintre statele imperiale, fără bază naţională (ori cu una slabă) şi
forţele naţionaliste autonome (cazul Imperiului Habsburgic dualist, creat prin
opresarea unor naţiuni foarte diferite, el însuşi neavând o bază naţională, ci una
etnocratică, căci implică supra-dominaţia a două etnii – ungară şi austro-germană –
asupra unui mare număr de etnii diferite).
Într-o eră guvernată de naţionalism, proiectarea unui stat dincolo de marginile
sale (chiar când e inspirat de ideea internaţionalistă de imperiu) înseamnă anarhizarea
relaţiilor interstatale care duce la război universal. Pentru a ilustra această situaţie,
Arrighi foloseşte termenul de imperiu informal pentru a defini marginea
internaţionalismului. În viziunea sa, internaţionalismul are ca trăsătură proprie calitatea
pacifică cu o caracteristică impersonală şi egalitariană, care-l delimitează de ordinea
ierarhică a interstatelor, tipică pentru imperii. „Imperiul informal al comerţului liber
reprezintă o relaţie de competiţie internaţională”, adaugă Arrighi. În imperialism,
rivalitatea afectează relaţiile politice între state. În imperiul informal, rivalitatea se
referă la relaţiile economice exprimate în diviziunea internaţională a muncii.
Aşa se face că, în cadrul imperiului informal, nu există conflict politic între
naţiuni, ci interdependenţă economică între ele. În locul unei creşteri teritoriale şi a
eliminării populaţiilor native, imperiul informal conduce la o încrucişare de populaţii.
Legea încrucişării cere, deci, drept condiţie de eficienţă inter-naţionalismul. Ne putem
întreba, desigur, dacă, în timp, un imperiu formal tinde spre formula de imperiu
informal. Dacă judecăm după evoluţiile Imperiului Sovietic spre formula CAER-ului,
adică a unei interdependenţe economice, am putea deriva unele argumente pozitive
pentru această ipoteză. Pe de altă parte, judecând după concentrarea puterii comuniste
în mâna nomenclaturii şi a planificatorilor, putem identifica puternice argumente
contra ipotezei enunţate. De altminteri, probabil, că pe lângă antagonismul naţiunilor
faţă de metropola ideocratică opresivă moscovită, al doilea factor care a contribuit la
eşecul imperialismului sovietic a fost conflictul dintre cele două forme de imperialism:
formal al nomenclaturii şi informal al tehnostructurii CAER-ului. La acestea se adaugă,
evident, conflictul celor două sisteme şi metropole, sovietic, de o parte, şi occidentalo-
american, pe de alta. Deznodământul şi evoluţia lumii după războiul rece au depins
hotărâtor de jocul celor trei megatendinţe planetare, care s-au încleştat, s-au încrucişat,
au îmbrăcat forma unui pachet de procese conflictuale, ceea ce a complicat enorm
conjunctura post-război rece şi sarcina statelor de după marea înfruntare. Ca şi după al
Doilea Război Mondial, puterile învingătoare şi-au uitat aliaţii, au reluat politicile
trufiei marilor puteri care din cauza dogoarei puterii n-au mai zărit în planul doi şi trei
forţele care au contribuit totuşi la slăbirea şi prăbuşirea imperiului roşu. Acestea au fost
naţiunile din imperiu şi forţele economiilor naţionale strâmtorate de conflictul
imperiului nomenclaturist cu organismul imperiului informal al CAER-ului şi astfel
centralele statelor din reţeaua metropolei învingătoare au desconsiderat şi naţiunile şi
tehnostructurile acestora pe care le-au împins în procese ruinătoare cerute de formula
lăcomiei şi voracităţii noului imperialism. Acum se vede mai mult ca oricând că
singura şansă a lumii este legată de ieşirea naţiunilor şi a economiei din imperialism.
Fără de această mare eliberare planetară, criza nu va fi niciodată depăşită şi lumea va
continua să respire angoasa marii apocalipse istorice a unui declin planetar. Dar să
revenim la examinarea sumară a noţiunilor lui Arrighi pentru a completa cât de succint
schiţa sa de geometrie a imperialismului.
Imperiu formal şi imperiu informal
Distincţia dintre imperiul informal (internaţionalism) şi colonialism, respectiv

dintre imperiu formal şi imperialism (şi între toate acestea considerate separat) este
contribuţia axială a lui G. Arrighi. Una dintre distincţiile esenţiale pentru caracterizarea
noului imperialism este cea referitoare la emigraţie. În colonialism, emigrarea este
condiţia necesară a expansiunii unei culturi naţionale. Aşa au apărut coloniile, ca o
juxtastructură a culturii dominante a colonistului şi a culturii dominate a nativului. În
imperiul informal, însă, migraţiile au o funcţie asimilatoare, incluzionistă: ele lărgesc
nu cultura naţională a emigranţilor (ca în cazul coloniştilor), ci pe aceea a ţării de
destinaţie. Este cadrul masivei migraţii de români din ultimii 10 ani: ei traversează
structurile identitare cu o grabă extraordinară atestând o ardentă dorinţă de asimilare în
cultura de destinaţie. De regulă, ei nu mai voiesc să fie ceea ce au fost la origine
(români, în cazul acesta), ci să fie percepuţi după identitatea ţării de adopţie.
Deci, avem emigrare de tip colonial şi emigrare de tip internaţional. Să reţinem,
în fine, că procesele expansionare îmbracă patru forme, în viziunea lui Arrighi:
imperialism, colonialism, imperiu formal şi imperiu informal. Acestea se referă fie la
expansiunea naţiunilor metropolitane, puternice, dominatoare (colonialismul şi
imperiul informal), fie la expansiunea statului (imperialism şi imperiu formal)
Să recapitulăm înţelesul celor patru noţiuni, în accepţia lui Arrighi (este
evident că noţiunile de expansiune a statului, ori a naţiunii, de tip antagonist sau
non-antagonist, dimpreună cu cele patru concepte care definesc formele expansiunii,
sunt toate concepte ale lui Arrighi, încât repetarea ghilimelelor la respectivii termeni
este inutilă):
Imperialismul înseamnă expansiunea statului (anarhie + război).
Colonialismul defineşte expansiunea unei naţiuni metropolitane (instabilă); este
o formă exclusivistă şi antagonistă de expansiune a naţiunii colonizatoare.
Imperiul formal se referă la expansiunea stabilă a statului (stabilă).
Colonialismul şi imperiul formal, adaugă Arrighi, sunt „tendinţe expansioniste”, care
induc finalmente, „întărirea fenomenului naţionalist”.
Imperiul informal se referă şi el tot la expansiunea naţiunii metropolitane (doar
că este una stabilă). Imperiul informal, precizează Arrighi, „spre deosebire de imperiul
formal şi de colonialism”, fiind totuşi o formă de imperialism, a fost o „formă stabilă
de expansiune a naţionalităţilor”. Colonialismul, deci, este o formă exclusivistă şi
antagonistă de expansiune a unei naţiuni. Imperiul informal este o formă inclusivistă şi
non-antagonistă de expansiune a unei naţiuni. Expansiunea statului se produce ca
imperiu formal şi ca imperialism. Expansiunea naţiunii îmbracă celelalte două forme:
colonialism şi imperiu informal.
Imperialism, internaţionalism, hegemonism
Anglia a fost o putere totodată „imperialistă” şi „internaţionalistă”, ne spune

Arrighi. Ea a îmbrăcat forme diverse în diferite regiuni:
a) colonială: în Canada şi Australia;
b) imperială: în India;
c) informală: în China;
d) hibridă în Africa de Sud.
După Robinson: „imperialismul poate prelua diverse caractere (colonial, formal,
informal, pacifist, militant) în conformitate cu circumstanţele generale sau particulare
întâmpinate de o putere dată în afirmarea hegemoniei sale într-un sistem
internaţional”43.
Anglia a fost adepta comerţului liber, dar a politizat relaţiile internaţionale din
cauza poziţiei sale hegemonice. Adică: „politica puterii hegemonice alimentând
rivalitatea între state, a tins să transforme imperiul informal al comerţului liber într-o
rivalitate internaţională, conducând la un război universal. În vreme ce naţionalismul a
lăsat indecisă alternativa imperialism contra internaţionalism (...), expansionismul
puterii hegemonice va decide alternativa în favoarea imperialismului” (ibidem).
Între 1652 (războiul contra Olandei) şi 1756 (războiul contra Franţei), tendinţa
Angliei a fost una spre „expansiune a statului dincolo de graniţele sale naţionale”
(monopolul flotei engleze, monopolul comerţului în colonii, au fost expresii ale
expansiunii statului englez dincolo de graniţele sale naţionale. Această traiectorie este
redată de „cucerirea imperiului comercial olandez”, de „hegemonia asupra lumii
ne-europene”). Pe de altă parte, ne spune Arrighi, statul englez ar fi avut mari
dificultăţi în cucerirea poziţiei sale hegemonice mondiale fără contribuţia coloniilor
americane. Deci, poziţia hegemonică n-ar fi fost atinsă fără un expansionism de tip
colonial. Naşterea naţionalismului în colonii a dus, pe de altă parte, ne spune Arrighi,
la „sfârşitul imperialismului naţionalist englez”.

43
Ibid., p. 51.
Imperiul informal
Imediat după Tratatul de la Viena, subliniază Arrighi, a urmat convertirea

hegemoniei mondiale a Angliei într-un imperiu informal.
Din 1830 înainte „metodele de integrare informală testate în America Latină” au
fost gradual extinse prin „tratate bilaterale de prietenie şi liber-schimb (Persia, Japonia,
Turcia, etc.)” (ibidem).
Anglia, precizează Arrighi, a făcut încă uz de arme, dar „nu pentru a susţine
imperiul formal ci imperiul informal al liberului schimb”. Doar în India a fost prezervat
imperiul formal. „Putem spune, în concluzie, că spre mijlocul secolului al XIX-lea,
toate formele de naţionalism, inclusiv protecţionismul practicat de SUA, au tins să se
împletească cu politica puterii hegemonice de schimb paşnic de bunuri şi idei, ca
principiu regulator şi ca practică a relaţiilor internaţionale” (ibidem).
Analiza lui Arrighi este mult mai cuprinzătoare (include cazul german etc.), dar
ne oprim aici socotind că cele prezentate sunt suficiente pentru a opri acele înclinaţii
spre superficialitate în abordarea chestiunea naţionalismului şi a europenismului.
Europenismul nu este un fenomen omogen, unitar, nici în timp şi nici în spaţiu. În plus,
europenismul ca proces de expansiune, a îmbrăcat şi el toate formele de dominaţie, în
ciuda prejudecăţii că ar însemna doar libertate, liberalizare, raţionalism (cu forme
diverse de liberalism) etc. În mod concret, aşa cum reiese din analiza lui Arrighi,
europenismul Angliei, de pildă, a îmbrăcat toate formele: naţionalist, imperialist,
colonialist, comercial. Încât sociologia imperiului şi a imperialismului, ca şi sociologia
naţionalismului, se opun cu fermitate oricăror întrebuinţări ideologice ale acestor
noţiuni. Nimic nu este mai neeuropean decât utilizarea ideologică a acestor noţiuni.
Este principalul motiv pentru care am stăruit în aceste pagini asupra concepţiei lui
Arrighi de sociologia imperiului şi a imperialismului. Acest sociolog face parte din
gruparea prestigioasă formată şi afirmată în jurul lui I. Wallerstein la Centrul Fernand
Braudel de la Binghamton. De numele creatorului Şcolii şi de studiile lor se leagă o
nouă paradigmă care s-a impus în cercetarea noului imperialism, paradigma şi teoria
mondialistă. Este contribuţia care face legătura între teoriile clasice ale imperialismului
(părăsind retorica acestora) şi teoriile mai recente asupra fenomenului globalizării (fără
de retorica acestora). Nicio lucrare dedicată noului imperialism n-ar putea să ocolească,
aşadar, prezentarea acestei paradigme.
Imperialismul sistemului mondial modern.44

Teoria lui I. Wallerstein
Mondializarea în viziunea lui I. Wallerstein şi a

Şcolii de la Binghamton. Sistemul mondial modern
Ilie Bădescu
Teoria sistemelor mondiale

Sistemul mondial modern (I. Wallerstein)
Fenomenul noului imperialism nu poate fi înţeles dacă este scos din contextul
marelui proces al mondializării sistemului capitalist modern, născut în Europa şi extins
peste toate cele circa 200 de state şi popoare ale planetei. Şcoala „sistemelor mondiale”
are o tradiţie asupra căreia nu vom stărui aici. Ea s-a impus în mediile academice în
urma apariţiei, în anul 1974, a primului volum al tetralogiei lui I. Wallerstein asupra
naşterii şi expansiunii lumii moderne sau, cu termenul său, a „sistemului mondial
modern”. Primele două capitole ale secţiunii de faţă vor fi consacrate naşterii
sistemului mondial modern şi fenomenului de stratificare mondială a societăţilor,
respectiv caracterizării generale a teoriei sistemelor mondiale (prin referiri focalizate la
teoria lui I. Wallerstein). Vom relua, în acest scop, prezentarea pe care am făcut-o
Şcolii de la Binghamton şi teoriei lui Imm Wallerstein în lucrări didactice ale mele, în
principal în cadrul Tratatului de geopolitică şi al Enciclopediei sociologiei universale.
Al treilea capitol din această secţiune va fi destinat prezentării conceptelor centrale ale
teoriei şi examinării unui subset de categorii, care alcătuiesc o neaşteptată substrucţie
categorială relevantă pentru înţelegerea fenomenului de care ne ocupăm în această
carte. Chiar din miezul teoriei lui Imm. Wallerstein emerge o teorie subsecventă care
poate fi încadrată în marea clasă a teoriilor imperialismului, motiv pentru care am şi
decis includerea unei succinte prezentări a prestigioasei teorii a savantului american
într-o carte ca cea de faţă, dedicată geopoliticii imperialismului. În fine, al patrulea
capitol al acestei secţiuni va fi dedicat analizei sociologice a schimbărilor sistemului
mondial şi problematicii „semiperiferiilor”. Emergenţa periferiilor, în fine, reprezintă
fenomenul cel mai convingător cu privire la caracterul neoimperialist al mondializării
sistemului capitalist modern (contrar tezei teoretice pivot şi profeţiei savantului
american asupra evoluţiilor non-imperialiste ale sistemului).

44
Această secţiune preia, parţial, cu noi adăugiri, solicitate de problematica lucrării de faţă, prezentarea
Şcolii de la Binghamton şi a teoriei sistemului mondial modern a savantului american I Wallerstein,
prezentare publicată mai întâi în „Istoria sociologiei. Teorii sociologice contemporane”, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1998, şi reluată în capitolul dedicat geopoliticii mondializării din „Tratatul de geopolitică”
(Editura Mica Valahie, 2004), respectiv în sintezele dedicate „Enciclopediei sociologiei universale”,
lucrări editate în 2005. Faţă de elaborările anterioare, capitolele de faţă operează reinterpretări asupra
întregului din perspectiva noii problematici abordate aici, aceea a neoimperialismului. Aceste
reinterpretări lipsesc din volumele anterioare, unde, în schimb, spaţiul dedicat prezentării teoriilor este
mult mai amplu.
Se cuvine remarcat, încă de la început, specificul noului demers inaugurat de

către I Wallerstein. El constă în opţiunea clară spre acel tip de unitate de analiză
denumită „sistem mondial” care, în viziunea teoriilor mondialiste, este ireductibilă la
alte entităţi spaţiale (precum ar fi statele-naţiuni ori imperiile). Teoreticienii
„mondialismului” consemnează stratificarea lumii în „centre”, „semiperiferii” şi
„periferii” ca pe una dintre megatendinţele lumii noastre, în care noi înşine identificăm
un tip de imperialism, chiar dacă este vorba despre unul diferit de imperialismele
istorice, motiv pentru care am şi propus noţiunea de neoimperialism tocmai spre a-l
diferenţia de celelalte forme de imperialism. Savantul american ar respinge o asemenea
asimilare, dar, în ceea ce mă priveşte, cred că mondializarea fenomenului
periferializării (unei părţi a lumii), indus sistematic de către şi în cadrul expansiunii
noului sistem mondial, reprezintă dovada peremptorie a caracterului imperialist al
acestui megaproces istoric. După ce a derivat modelul sistemic al „lumii moderne”,
autorul procedează într-o manieră iterativă. El identifică mai întâi un „loc” de
convergenţă a explicaţiilor „în sistem” (chiar dacă „sistemul” este unul in nuce). Acel
„loc” concentrează, la o densitate maximă, atributele noului sistem şi are înţelesul unui
„factor” sistemic sau sistematizator, care, deci, va contribui la cristalizarea şi întărirea
sistemului şi totodată va deveni „locul” cu cea mai mare putere explicativă în cadrul şi
pentru dinamica sistemului, ca „centru” (core) al sistemului. Chiar tendinţa aceasta a
„centrului” de a-şi impune „explicaţiile” conferindu-le certificat de circulaţie mondială,
în vreme ce teoriile concurente abia de se văd pe scenă, este un argument pentru
contrafaţa culturală a caracterului neoimperialist al sistemului însuşi. Am denumit
acest fenomen de asimetrie culturală neoimperialism cultural şi susţinem că acesta
însoţeşte expansiunea sistemului pentru a-i legitima postulatele şi a-i ascunde
caracterul expansionar şi deconstructivist la scara lumii. După ce au fost bine „fixate”
semnificaţiile de poziţie şi de scară ale acelui „loc” central, se caută un altul capabil să
inducă şi el asemenea „convergenţe” explicative (epistemologice). Procedând în felul
acesta, Wallerstein constată că există o ierarhie a „locurilor” în raport cu ierarhizarea
puterii lor explicative în sistem şi în raport cu mondializarea sistemului. Evident că
savantul american nu ignoră nici explicaţiile concurente pe care le asimilează
„mişcărilor antisistemice”. Locul cu cea mai mare putere explicativă în şi asupra
dinamicii lumii, aşadar, este „centrul” sistemului, întrucât aici sistemul are şi cea mai
mare transparenţă şi deci vizibilitate, motiv pentru care acest loc devine şi rama
categorială a teoriei. Urmează locurile cu puteri analitice gradual scăzătoare:
„semiperiferia” şi „periferia”, care completează explicarea sistemului dezvăluindu-i
faţetele cu adevărat neoimperialiste, deoarece aici sistemul se extinde prin
„subalternizare” şi nicidecum prin echipolenţă. Cele trei locuri, centrul, semiperiferia şi
periferia nu sunt echipolente, ci profund inegalitare. Prin urmare, teoria care explică
sistemul este deopotrivă una a „stratificării morfologice” a întregii planete. O atare
teorie identifică întâi cele trei arii din cadrul sistemului – „centrul”, „semiperiferia”,
„periferia” –, stabileşte, apoi, relaţiile dintre ele (consemnând ierarhizarea şi deci
stratificarea geopolitică şi geoeconomică a sistemului mondial) şi, în final, integrează
prezentarea istorică a sistemului astfel construit, prezentare care, de fapt, implică
urmărirea schimbării poziţiei celor trei arii în sistem şi a relaţiilor dintre ele. Procedând
astfel, cercetătorul are posibilitatea să urmărească „deplasările” spaţiale ale „centrului”
şi ale celorlalte două arii, deplasări care echivalează cu o restructurare a sistemului
mondial. Când „centrul” sistemului mondial s-a mutat de la Sevilla la Amsterdam, de
pildă, Mediterana a trecut pe locul doi şi Ţările de Jos au luat conducerea lumii, atât în
plan economic, cât şi în plan ideologic, ba chiar artistic şi metafizic.
Teoria sistemului mondial este, deci, o teorie a stratificării mondiale a
societăţilor de pe toată planeta în „centre”, „semiperiferii” şi „periferii”. Am putea
conchide, în oglinda teoriei sistemului mondial, că această stratificare este axul noului
imperialism.
Pe de altă parte, într-o atare viziune, puterea statului, oriunde ar fi localizat
acesta, are poziţie şi înţelesuri secunde, ceea ce arată că motorul noului imperialism nu
este în primul rând statul, ci marea corporaţie, mega-corporaţia mondială. În acest sens,
ne avertizează autorul, teoriile statului nu vor atesta puteri analitice de natură să ne
ajute să explicăm procesele semnificative din sistem. Dimpotrivă, acest curent al
„etatismului” poate fi el însuşi explicat ca o dimensiune a stratificării sistemului
mondial în „state puternic integrate” din „centrul” sistemului, „state semi-integrate” în
„semiperiferie”, respectiv, „state slabe” în „periferie”. Aceasta este o altă faţetă a
noului imperialism de vreme ce sistemul generează sistematic o scară în trei trepte de
putere la nivelul statelor întregii lumi. Fenomenul ierarhizării bogăţiei şi a puterii
politice a statelor revine, iată, cu o şi mai aprigă fatalitate pe scena lumii doar că, de
data aceasta, include în desfăşurarea lui toată planeta. Observăm, deci, că temeiul
explicaţiilor lumii şi, deci, a „naşterii sistemului mondial” este o „teorie a stratificării
mondiale”, adică o teorie a „distribuţiei inegalitare a bogăţiei şi a puterii la scară
mondială”.
Ideea centrală a lui Wallerstein este că procesul distributiv şi-a modificat
dimensiunile şi semnificaţia: din sistem distributiv local a devenit „sistem distributiv
mondial”, astfel că exploatarea resurselor şi a muncii şi deopotrivă repartizarea
veniturilor au dobândit caracter mondial. Aceasta este una dintre feţele noului
imperialism. Mondializarea sistemului distributiv este, în viziunea autorului,
principalul eveniment al istoriei de lungă durată, în ultimii şase sute de ani. Această
mondializare a condus la apariţia unui nou sistem şi a unei noi civilizaţii şi deopotrivă
a unui nou sistem de exploatare a resurselor şi a muncii şi de extragere a surplusului.
Elementele noului sistem consistă în unificarea unei „economii mondiale” cu
„tehnologia capitalistă”, care este motorul unei noi „civilizaţii” Această unificare
reprezintă, consideră autorul, principala mutaţie capabilă să prevină transfigurarea noii
„economii mondiale” (cea nord-europeană) în imperiu, aşa cum s-a întâmplat cu
celelalte „economii mondiale” din istoria universală. Pe de altă parte, faptul că
expansiunea sistemului s-a bazat sistematic pe externalizarea costurilor spre zonele
periferiale şi spre aria externă sistemului arată că un asemenea tip de sistem produce
sistematic imperialism, chiar dacă el însuşi nu este un imperiu propriu-zis. Să reţinem,
deocamdată, că noutatea epocii moderne constă în mutaţia secvenţei de schimbare a
sistemului însuşi.
Noutatea cea mare constă deci în faptul că „tehnologia capitalistă” a făcut
posibilă înlocuirea „imperiului tributal” ca mecanism de extragere a plusprodusului, cu
„piaţa mondială”. Ciudăţenia este să constatăm că mecanismul imperial se reface în
cadrul procesului distributiv la scară globală. Dacă în procesul de naştere şi expansiune
a sistemului mondial modern, mecanismul imperiului este înlocuit de un nou
instrument de expansiune – tehnologia capitalistă – în schimb, în cadrul procesului
distributiv la scară globală se reface mecanismul imperiului, astfel că extragerea
surplusului nu este una de tip capitalist, ci de tip imperialist. Ciudăţenia sistemului
mondial constă în aceea că practică un sistem distributiv eterogen: un sistem de

repartiţie directă de tip capitalist (la scara societăţii locale) şi un sistem de redistribuţie
(repartiţie indirectă) de tip imperialist la scară internaţională (societatea globală). Aşa
se face că, în vreme ce statele din centru practică un keynesianism naţional, cele din
periferie sunt supuse practicilor unui keynesianism internaţional (cum ar fi cel bazat pe
intervenţiile FMI, ale Băncii mondiale etc.) încât putem spune că, în cele din urmă,
economia mondială capitalistă a sfârşit şi ea prin a se transforma într-un imperiu
mondial, un imperium mundi. Lucrul acesta este relativ ignorat de Wallerstein, dar
amplu rediscutat de G. Arrighi, S. Amin, A.G. Frank. Va trebui să ne referim deci la
toţi.
La Wallerstein latura neoimperialistă a sistemului mondial modern se întrevede
prin ceea ce este, în cadrul modelului său, „teoria încorporării”; prin aceasta răzbate în
chiar centrul „noii teorii” wallersteiniene „vechea teorie” a imperiilor. Fenomenul este
indus de „renaşterea imperiului” în chiar miezul noului sistem, adică în „centrul”
acestuia. „Încorporarea” în sistem a altor arii (ceea ce reprezintă expansiune a
sistemului) este echivalentă cu procesul de renaştere progresivă a imperiului şi deci cu
treptata transformare a economiei mondiale în imperiu mondial. Cu aceasta „sistemul
mondial modern” şi-a pierdut „noutatea”, adică modernitatea, iar teoria acestuia se
vede şi ea treptat translocată în clasa teoriilor despre neoimperialism. Înspre finalul
operei sale, I. Wallerstein insistă asupra acestei faţete neoimperialiste a sistemului
mondial modern atunci când vorbeşte despre faza terminală a sistemului, în speţă
despre cele trei modalităţi prin care sistemul şi-a externalizat costurile şi astfel a
practicat o încasare gratuită a unor câştiguri uriaşe. Sociologia sistemului mondial
modern trebuie să înainteze consecvent şi să accepte, spre a nu se pierde, să devină
noua sociologie a imperiului şi a imperialismului la scară mondială. Vom urmări pe
acest ax teoria lui Wallerstein şi a şcolii sale. Este adevărat că profesorul american nu
confundă „încorporarea” economică în sistem cu „încorporarea” politico-militară
(proprie imperiilor clasice). Însă, atâta vreme cât principiile reproducerii sistemului se
arată mai puternice decât presiunea economiilor naţionale de a scăpa din chingile
acestuia (ale stratificării mondiale), „încorporarea” redobândeşte înţelesuri
„imperialiste”. Sistemul mondial modern preia din ce în ce mai mult caracteristicile
„imperiilor” şi în ciuda mecanismelor sale strict economice, el sfârşeşte prin a se
transforma totuşi în imperiu (adică în opusul său). Noutatea sa structurală nu anulează
caracterul imperialist al strategiilor sale de expansiune. Atunci când costul muncii a
crescut peste un prag critic, sistemul a optat pentru o externalizare a manufacturilor
sale spre zonele în care forţa de muncă era mai ieftină extorcând astfel un profit
mijlociu mult mai înalt fără de vreo cheltuială suplimentară. Procedeul este, deci, unul
imperialist. La fel s-a procedat în privinţa costurilor suplimentare induse de efectele
manufacturării şi deci de costul deşeurilor. În loc de a-şi asuma cheltuielile legate de
recuperarea deşeurilor şi de restaurarea mediului, capitalistul a optat pentru depozitarea
acestor deşeuri departe de proprietatea sa, folosind în acest scop acelaşi procedeu al
externalizării şi încasând pe seama depozitării gratuite şi deci a externalizării costurilor
profituri suplimentare uriaşe. Au decurs, astfel, două megaprocese negative:
deruralizarea planetară şi megacriza ecologică. În privinţa exploatării resurselor
metoda a fost tot una imperialistă: capitalistul a exploatat sistemul natural fără a cheltui
ceva pentru refacerea echilibrului său provocând astfel mari dezechilibre ecologice,
căci a împins marile ecosisteme să funcţioneze dincolo de pragul critic al fertilităţii
descrescânde. Defrişarea pădurilor, exploatarea sălbatică a resurselor etc. au condus la

moartea unor ecosisteme întregi. Metoda încorporării lumii în sistem a fost şi în acest
caz una de tip imperialist. În fine, utilizarea infrastructurii pe cheltuiala comunităţilor
locale a condus la o creştere a profitului mijlociu pe seama unei suprataxări locale.
Toate acestea sunt, în esenţa lor, procese neoimperialiste şi toate se explică în termenii
sistemului, iar aceşti termeni sunt ai neoimperiului mondial. În fapt, cele trei locuri de
convergenţă a explicaţiilor lumii – centrul, semiperiferia şi periferia – includ explicaţii
grupate în trei mari sub-teorii: teoria metropolei (şi a proceselor subsecvente, care
devoalează mecanismele centrului sistemului mondial), teoria semiperiferiilor şi teoria
proceselor de periferializare. Agregarea lor într-o teorie unitară poate camufla relativ
caracterul neoimperialist al sistemului, dar trecerea de la teoria centrului la teoria
periferializării dezvăluie caracterul neoimperialist al sistemului şi accentuarea acestuia
pe măsură ce trecem dinspre aria centrală spre zonele periferiale ale sistemului.
Metoda aceasta care caută „locuri” de convergenţă a explicaţiilor într-un sistem
de dimensiuni mondiale ar putea fi socotită „metodă comparativ-progresivă” sau
„analiză regională integrată”. Ea combină analiza proceselor sistemice şi din sistem cu
analiza sistemului. „Am fost interesat, scrie Wallerstein, în descrierea evenimentelor
particulare numai în măsura în care ele aruncă o lumină asupra sistemului ca ilustrări
tipice ale vreunui mecanism, sau în măsura în care ele constituie un punct de răscruce
în vreo schimbare instituţională majoră”45. Este, deci, clară metoda lui Wallerstein.
Cele două procedee de identificare a „locurilor” de convergenţă a explicaţiilor şi deci
de evidenţiere a dinamicii sistemului constau în cercetarea (căutarea) „mecanismelor”
şi a „pragurilor”. În felul acesta, analiza, din sistemică şi deci fără dimensiune
temporală, când e privită din afara sistemului, devine analiză temporală (istorică şi
evoluţionistă), când e privită din interiorul sistemului. Aşa se face că timpul sistemului
nu este omogen, unic, ci eterogen, cel puţin prin combinarea „timpului scurt” cu
„duratele lungi” sau „medii” şi a „timpului lumii” cu „timpii devenirilor şi ai
schimbărilor interne” (aşa numitele „tranziţii”, „creşteri”, „declinuri”, „cicluri”, „faze”,
„revoluţii”, ca aceea a „preţurilor” etc.). Analiza lui Wallerstein începe cu postularea
„contextului mondial” sau cu ceea ce Eberhard a denumit „timpul mondial”. Într-un
atare context trebuie plasată analiza „sistemului social”, care, în viziunea sociologului
american, nu este nici statul, nici societatea naţională, ci „sistemul mondial”.
Adoptând, ca unitate de analiză, sistemul mondial, Wallerstein conchide că „statele
suverane” trebuie văzute doar ca un tip de „structură organizaţională”, între altele, în
cadrul acestui „unic sistem social”. Din momentul în care a postulat ideea „sistemului
social unic”, Wallerstein sesizează dificultatea de a da „legi aplicabile la ceva unic”.
Rămâne alternativa studierii sistemului mondial la un alt nivel de abstractizare, „acela
al evoluţiei structurilor lăuntrice ale sistemului” în întregitatea sa. În felul acesta,
studiul unor prezumtive legi aplicabile sistemului însuşi (ceea ce ne-ar conduce la
dificultatea enunţată de Göddel) lasă locul examinării unor legi ale „evoluţiei
structurilor” sistemului, deci „legi în sistem”. Aceasta revine, în cele din urmă, la ideea
cercetării stratificării mondiale, în speţă, la studiul „sistemului distributiv la scară
globală.” Procedeul adecvat este acela al cercetării mecanismelor şi pragurilor, astfel
încât, metoda lui Wallerstein cuprinde aceste trei mari părţi: a) studiul mecanismelor
sistemului, b) studiul pragurilor (diverselor procese), inclusiv studiul fazelor, ciclurilor

45
I. Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 16.
etc., şi în fine, c) studiul acelor „locuri” în sistem care provoacă o maximă convergenţă
a explicaţiilor sistemice (parţiale sau „regionale”). Sub acest al treilea unghi de privire
ne dăm seama că teoria globală nu respinge cu totul „teoriile regionale”, ba dimpotrivă,
pare a le reclama. Nu trebuie să ne mire deci când vom deduce, din ideea generală a lui
Wallerstein, teza celor trei „sociologii” relativ autonome: a) sociologia metropolitană,
b) sociologia semiperiferiei şi c) sociologia periferiilor. Cele trei corespund relativei
autonomii a celor trei locuri de convergenţă a explicaţiior în sistem (sistemice):
„centrul”, „semiperiferia” şi „periferia”. Aceste trei teorii pot fi uşor integrate într-o
teorie unică a neoimperialismului sistemului mondial modern, trăsătură care se
accentuează pe măsură ce creşte gradul integrării sistemului şi vârsta sistemului
înaintează ea însăşi.
În fine, chestiunea se repetă când e vorba despre aspectul temporal. Sociologia
„duratelor lungi” şi a „timpilor scurţi”, a „ciclurilor” şi a „creşterilor” ori
„descreşterilor” etc., susţine, din „culisele” metodologice, spectacolul macroteoriei
sistemice la scară globală. Prin urmare, teoria mondialistă nu respinge, ci se sprijină pe
ideea unei „multitudini” de sociologii regionale, pe care sistemul mondial le somează
să se organizeze după unul şi acelaşi principiu conducător care este axul sociologiei
dominante: teoria stratificării mondiale sau a „sistemului distributiv mondial” (ceea ce
Marx a denumit „acumularea mondială a capitalului”). Sociologia epocală a sistemului
mondial decupează patru „epoci majore” ale „sistemului mondial modern”, care sunt
toate vârste ale neoimperialismului sistemului: a) „originile şi condiţiile timpurii ale
sistemului mondial, care era încă numai un sistem mondial european” (pragurile acestei
epoci sunt: 1450-1640); b) „consolidarea sistemului” (1640-1815), când sistemul îşi
arată faţeta sa neoimperialistă atât în Europa cât şi peste mări în colonii; c)
„conversiunea economiei mondiale într-o întreprindere globală posibilă prin
transformarea tehnologică a industrialismului modern” (1815-1917), când deja
imperiul capătă forma megacorporaţiei planetare, industrial-bancară. Această epocă a
contribuit, prin expansiune, la „recrearea sistemului”; d) consolidarea acestei economii
mondiale capitaliste din 1917 până astăzi (cu tensiunile „revoluţionare” pe care această
consolidare le-a provocat), interval în care se accentuează mişcările antisistemice şi se
cristalizează sociologia, geoeconomia, geocultura şi geopolitica neoimperialismului.
Analiza noului sistem mondial începe cu examinarea „marii crize” pe care
Wallerstein o asimilează „preludiului medieval”. El examinează principalele
componente ale sistemului (de atunci): a) pământul; b) proprietatea; c) veniturile; d)
clasele de bază (seniorii, ţăranii şi funcţionarii, comercianţii, militarii); e) statul şi
imperiile; f) lumile (chineză, mediteraneană, nordică etc.); g) economiile mondiale; h)
tehnologiile; i) procesele (expansiune, contracţie, creşteri, declin, inflaţii,
deşertificarea, pustiirea etc.); j) temporalităţile (cicluri, durate, timpii scurţi); k)
structurile; l) conjuncturile; m) mecanismele (taxe, confiscări, profituri ocazionale,
prăzile, îngrădirile, dările) etc.
Şcoala de la Binghamton şi grupul de la CEPAL (A.G. Frank, S. Amin)
Aceste „elemente” examinate (descriptiv) de către Wallerstein se schimbă după

o logică aparte. Această logică mai profundă ţine de legile structurilor din sistem, de
durate (cronotopuri, cicluri, faze etc.) şi de mecanismele sistemice (sau structurale),
precum: piaţa, tributul, tehnologia capitalistă, marile sisteme comerciale, sistemele
bancare (monetare), sistemele de control şi de exploatare a muncii (deci inclusiv

formele de „remuneraţie” a muncii), expansiuni şi contracţii ale sistemului, „revoluţii”
(inclusiv aceea a preţurilor) etc. Sugestiile teoriei sunt multiple. Ocupându-se bunăoară
de expansiunea sistemului, Wallerstein propune o teorie a „proceselor de frontieră” cu
totul interesantă. Spre deosebire de difuzionismul clasic, Wallerstein apreciază că
expansiunea nu poate fi asimilată unui proces de simplă „deplasare” – înaintare – a
unei „frontiere” unice. Dimpotrivă, el constată că pe măsură ce sistemul se lărgeşte, şi
deci pe măsură ce metropola sau centrul sistemului îşi extinde influenţa spaţială,
calitatea frontierei se schimbă. Ea îşi pierde progresiv atributele etalate în aria
„centrală” (între care, cel dintâi este atributul introvertirii, al gravitaţiei întăritoare),
preluând spre zonele concentrice ale sistemului atribute „semiperiferiale” pentru a
deveni, spre marginile sale extreme, „periferială”. Procesele din centrul sistemului îşi
pierd progresiv calităţile spre „marginea” sistemului, astfel că, în aria extremă,
îndepărtată, „centrul” sau „metropola” nu sunt mai mult decât o simplă „periferie”, o
„suburbie” a centrului. Centrul, deci, şi-a pierdut calitatea, valoarea şi puterea spre
ariile periferiale. El nu mai operează creator aici. Această lege a deficitului ontologic
progresiv al proceselor metropolitane spre marginile spaţiului lor de expansiune (al
sistemului mondial) are calitatea de a înlătura orice iluzie şi orice ideologie legitimistă
cu privire la caracterul sistemului mondial confirmând odată în plus caracterul său
neoimperialist. Acesta este „central” doar în „metropolă” nu şi în „periferie”, unde se
manifestă doar prin calităţile lui suburbiale. Încât, dacă în centru calitatea sistemului
este un factor de evoluţie şi dezvoltare, în periferie, acelaşi sistem este cauza
„periferializării”, a „suburbializării”. Sistemul este evolutiv în centrul său şi devolutiv
sau chiar „involutiv” în „periferie”.
Problema este tulburătoare fiindcă ne previne asupra caracterului dual al
sistemului mondial. El este „progresist” şi „pozitiv” în „centru”, dar nu este sigur
„pozitiv” în periferie. Problema este dacă, în periferie, efectele pozitive ale sistemului
le întrec pe cele negative sau nu. În acest punct, mondialiştii se împart. Wallerstein
susţine că sistemul unic trebuie măsurat cu o măsură unică şi că, deci, trebuie luate în
seamă „efectele lui globale”, care fiind pozitive pe întreg vor fi pozitive şi în părţile
acestuia. În sensul acesta el invocă cugetarea lui G. Locker: „Nu trebuie să confunzi
totalitatea cu plenitudinea. Întregul este mai mult decât suma părţilor, dar este, de
asemenea, cu siguranţă, şi mai puţin”46. În acest pasaj, Wallerstein vede o ilustrare la o
idee epistemologică în baza căreia teoria sistemului nu epuizează semnificaţia părţilor
şi, ca atare, el optează pentru un compromis, care plasează analiza la un nivel
intermediar de abstractizare (între părţi şi sistemul global): teoria evoluţiei structurilor
sistemului.
Aşadar, Wallerstein este conştient de valenţele „părţilor”, însă el crede, totodată,
în universalitatea legilor structurale. Or, acestea sunt comune tuturor părţilor în
cuprinsul unei epoci, pot fi diferite de la o epocă la alta şi, tot astfel, pot fi proprii unor
„niveluri” de integrare ale „ariilor” în sistem. Legile capitaliste sunt aşadar, comune
celor trei „arii” de stratificare ale sistemului şi, din acest punct de vedere, Wallerstein
este optimist: el crede într-un sistem mondial de sumă pozitivă (efectul capitalist, de
exemplu, e prezent şi în metropolă şi în „periferie”).

46
Apud., ibid., p. 16.
A.G. Frank însă se îndoieşte de acest lucru, dovedind că, dimpotrivă, în periferie
efectul de „subdezvoltare” adus de expansiunea sistemului mondial îl depăşeşte pe cel
de „dezvoltare”. El numeşte acest proces „dezvoltarea subdezvoltării”, iar S. Amin,
referindu-se la acelaşi aspect, vorbeşte despre „acumularea incapacităţilor dobândite”.
Iată-ne, dar, deja, în faţa a două mari clase de teorii mondialiste: cele care-şi au centrul
în „şcoala de la Binghamton” şi cele croite în jurul grupului de la CEPAL (sau ECLA),
în frunte cu P. Prebish, S. Amin şi A.G. Frank. Ne vom referi la ambele grupuri şi nu
ne vom sfii să arătăm că tezele celor două „şcoli” au fost croite înainte în şcolile
româneşti prin M. Eminescu, C.D. Gherea, Ş. Zeletin şi M. Manoilescu. Ne vom face
datoria faţă de cultura română, punând-o în dreapta ei lumină. Vom insista în fine
asupra a ceea ce credem că este baza epistemologică a erorilor strategice datorate
analizelor întemeiate pe utilizarea eronată a paradigmei lui I. Wallerstein (centru vs.
periferie « c/p »).
Coeficientul de exploatare naţională (M. Manoilescu)
Wallerstein postulează, cum am văzut, că economia mondială modernă nu se

mai transformă în imperiu ca vechile economii mondiale din istorie. Noi credem, aşa
cum am precizat deja, că, la scara distribuţiei globale, economia mondială se manifestă
mai degrabă ca un imperiu mondial, decât ca o economie mondială. Sistemul nu mai
este, în ansamblu, condus de o eficienţă globală atâta vreme cât ceea ce se obţine în
„centrul” său nu compensează sub nicio formă ceea ce se pierde în „periferie” şi în
„aria externă” ca urmare a funcţionării elevatoarelor mondiale de extorcare (drenare) a
plusprodusului local.
Măsurătorile lui Manoilescu sunt surprinzătoare în acest sens. El constată, de
exemplu, că de la epoca regulamentară la epoca interbelică, coeficientul de exploatare
a muncii în Ţările Române a crescut enorm. După calculele lui Manoilescu, „proporţia
între plusvaloare şi salariul mediu este, în România, atât în agricultură cât şi în
industrie, de ordinul 2 la1, adică din produsul muncii două treimi sunt luate de
capitalişti şi numai o treime de muncitori”47. În agricultură, disproporţia este încă mai
mare, existând cazuri în care plusvaloarea este de trei şi de patru ori mai mare decât
salariul (asta explică „foamea de pământ” a ţăranului de vreme ce ţăranul proprietar are
faţă de ţăranul salariat o superioritate enormă, căci îşi adaugă renta, care e de două ori
mai mare ca salariul). Înainte de războiul Crimeii din 1852, proporţia aceasta în
agricultură (ceea ce Marx a numit „coeficientul de exploatare”), între plusvaloare
(adică numărul zilelor de clacă sau „boerescul”, executate anual în folosul
proprietarilor) şi zilele de muncă în cultivarea ogorului propriu (corespondentul
salariului), era de 56/84. Deci, 56 de zile într-un an oferea muncitorul proprietarului
(zilele de clacă) şi 84 pentru munca propriului pământ, ceea ce înseamnă un coeficient
de exploatare de 56/84 = 0.66. Prin urmare, în România epocii interbelice coeficientul
de exploatare era mult mai mare decât cel întrunit cu un veac înainte. Cu un secol
înainte, deci, plusvaloarea reprezenta o treime din „produsul muncii”, pe când în
perioada interbelică era de 2/3 din „produsul muncii”.

47
M. Manoilescu, Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 130.
Prin urmare, dezvoltarea economiei mondiale nu aduce un plus muncii sociale

naţionale, ci un minus. La aceasta trebuie adăugat şi „efectul de epocă locală”, aşa
numita durată seculară locală în interiorul duratei seculare la scară globală. În vreme
ce secolul al XVIII-lea este unul în care economia mondială parcurge ultima fază de
„consolidare a sistemului mondial” (1640-1815), pregătind epoca de conversiune a
economiei mondiale (într-o „întreprindere globală”), economia Principatelor parcurge,
în epoca fanariotă, o îndepărtare de regimul capitalist apusean, etalând o stranie deviere
într-o direcţie prebendială (a treia direcţie), care îi aduce o uriaşă secătuire de energii,
o înstrăinare masivă a surplusului (care, în loc de a fi reinvestit întru dezvoltarea unor
producţii locale, este depozitat sub formă de „prebendă” în băncile străine). Fiindcă
deşi (graţie comerţului cu bani şi comerţului cu bunuri) se lărgeşte foarte mult baza
monetară a economiei româneşti, agentul fanariot nu este dispus să o reinvestească
transformând-o în capital industrial aşa cum cerea „epoca marii conversiuni” a
sistemului mondial. Zorii modernităţii găsesc poporul românesc în plină eră
neoimperialistă. Nu capitalismul a fost provocarea societăţii româneşti şi a elitelor sale,
ci neoimperialismul oriental.
Expansiunea sistemului mondial modern.

Cicluri globale, faze, hegemonii, „războaie ale declinului”
Ilie Bădescu
Cicluri globale. Ciclurile Kondratieff
Modelul lui Wallerstein ne spune că toate aceste procese prin care se exprimă
dinamismul sistemului mondial se desfăşoară în cicluri globale, „operând nu în
interiorul statelor, ci la nivelul sistemului mondial global”. Ideea sa este că există
cicluri-perechi de câte 150 de ani. În termeni tehnici, Wallerstein asimilează aceste
cicluri, aşa numitelor „cicluri Kondratieff” sau „valuri de lungă durată”, care sunt
alcătuite din câte două faze desemnate cu „A1 şi B1, urmate de alte două faze
desemnate cu A2 şi B2”. Procesul ciclic marchează sistemul în ansamblu şi are o
natură strict economică.
“În faza A1 cererea pentru bunuri de înaltă tehnicitate depăşeşte oferta.
Producţia creşte şi atrage pe urmele ei creşterea cererii de materii prime. Aceasta
conduce la rându-i la o expansiune geografică în ariile externe pentru a procura aceste
materiale, adică la imperialism. Faza B1 începe când este atins un punct critic în
această expansiune. Aceasta poate fi legată eventual de faptul că au fost produse prea
multe materii prime astfel că oferta depăşeşte cererea. Expansiunea externă
diminuează; şi întrucât sunt importate tot mai puţine materii prime, producţia în
«centru» stagnează. Dinamica de tip marxist predomină acum pe plan intern.”48
Collins schiţează astfel modelul unei asemenea crize economice:
monopol
şomaj
producţie
profit
„Întreprinderile mai slabe dau faliment sau sunt preluate de competitori;

mondializarea creşte; şi capitalizarea este centralizată pregătind calea pentru o nouă
expansiune. În mod suplimentar, stagnarea producţiei în «centru» diminuează
condiţiile favorabile de care s-au bucurat altădată muncitorii din «metropolă». Cum
şomajul creşte şi veniturile scad, izbucneşte conflictul de clasă. Guvernanţii încearcă
să-l reprime şi adesea îşi pierd poziţia. (...) Eventual sunt făcute concesii muncitorilor

48
Collins, Randall, p. 96.
în forma unei redistribuţii economice. Aceasta sporeşte din nou cererea de consum,
conducând la o nouă creştere economică.”49 Iată graficul, după R. Collins:
Activitate economică
35 75 110 150 Ani

A1 B1 A2 B2
Aceste cicluri A-B au o caracteristică: „întotdeauna a doua fază de declin B2

este criza economică cea mai severă” (în cuprinsul ei se declanşează războaiele pentru
hegemonie între statele metropolitane). La capătul ei apare un nou „stat hegemonic”.
Omenirea a trecut prin patru asemenea „cicluri duble”:
Perioadele Statul hegemonic

1450 – 1620/40 Spania
1600 – 1750 Ţările de Jos şi Franţa
1750 – 1917 Anglia
1917 şi după Statele Unite
De prisos să spunem că hegemonia Spaniei s-a încheiat prin două mari războaie:
naval şi al textilelor. Cât priveşte faza de la 1600-1750, ea este dominată de Imperiul
maritim Olandez, când Amsterdamul a devenit „centrul financiar mondial”. Olanda a
fost atunci un „centru” în toate (nivel de urbanizare, ştiinţă, artă, filosofie). Acum
creează Spinoza, Rembrandt, Descartes. Prin urmare, „perioada” de expansiune a unui
„centru” înseamnă şi perioada de expansiune a unui mare oraş astfel încât succesiunea
celor patru cicluri înseamnă şi o succesiune de culturi metropolitane. Şi dacă vrem să
admitem că „periferiile” pot crea strălucite „culturi critice” atunci nu e lipsit de interes
să observăm că în faza metropolitană franco-engleză una dintre cele mai strălucite
„culturi critice” europene a fost cea românească.

49
Ibid., p. 97.
Cu fiecare translaţie a „centrului” a apărut un nou oraş înălţat la rangul de

metropolă a lumii. Iată succesiunea metropolelor europene: Sevilla, Anvers,
Amsterdam, Londra, New York. Pe de altă parte se cuvine observat că mişcarea
„culturii metropolitane” nu ascultă de ciclurile economice. Este adevărat că marea
culminaţie a culturii franceze aparţine „ciclului economic franco-olandez”. Atunci apar
şi Descartes şi Pascal. Dar e tot atât de adevărat că Parisul nu va mai părăsi scena
mondială, pe care o va domina în tot secolul al XIX-lea, până prin anii 30, adică încă
un sfert de secol XX. Deci ciclul metropolitan parizian durează încă circa 150 de ani
după ce hegemonismul francez încetează. Oricum, e de reţinut că fiecare asemenea
ciclu economic e urmat de „războaie ale declinului”, care au ruinat temporar economia
europeană: războiul de treizeci de ani (între 1630-1650), războaiele napoleoniene şi
revoluţia franceză (1792-1815), Primul şi al Doilea Război Mondial (1914-1918, 1939-
1945), care au încheiat hegemonia britanică şi au ridicat SUA la rolul de lider al
statelor metropolitane.
Diviziunea celor trei arii ale sistemului mondial: o lume stratificată
Ne aflăm, iată, în situaţia să constatăm o deosebire notabilă între cele trei arii.
Wallerstein apreciază că ceea ce-a condus la o asemenea stratificare a fost nu un
ansamblu de cauze „monumentale”, ci un sistem de „mici diferenţe”. Stratificarea
mondială pune în discuţie „un principiu general conform căruia în cadrul unei
interacţiuni sociale, micile diferenţe iniţiale sunt întărite, stabilizate şi, cu timpul, devin
tradiţionale”50.
A.G. Frank subliniază acest lucru încă şi mai răspicat: „Dezvoltarea şi
subdezvoltarea economică sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. Amândouă sunt
consecinţa necesară şi reprezintă forme de manifestare contemporană a contradicţiilor
interne proprii sistemului capitalist mondial”51. Altminteri spus, sistemul capitalist
mondial generează cu necesitate imperialism căci cei ce se dezvoltă sunt totodată
stăpânitorii lumii şi ca atare, îşi adjudecă diferenţele, adică se folosesc de ele în
avantajul lor nu pentru reducerea lor, adică pentru vreun avantaj comparativ, cum
susţine D. Ricardo, evanghelistul capitalismului modern şi al noii diviziuni a muncii.
Într-o analiză consacrată raportului dintre sedentarism şi nomadism, Owen
Latimore (pe care-l cităm tot prin mijlocirea lui Wallerstein) formulează acelaşi
principiu pentru un cadru încă mai general: „civilizaţia naşte barbarie”, observă el,
adică subdezvoltarea, decalajele sunt creaţia „dezvoltării” ori mai precis, sunt preţul
expansiunii civilizaţiei.
„Dacă la un moment dat, conchide Wallerstein, datorită unor serii de factori care
au acţionat într-o perioadă anterioară, o regiune are un uşor avantaj asupra alteia în
privinţa unui factor cheie, şi dacă există o conjunctură de evenimente care conferă
acestui uşor avantaj o poziţie centrală în ceea ce priveşte determinarea acţiunii sociale,
atunci acel discret avantaj este convertit într-o mare disparitate, menţinându-se chiar şi
după ce respectiva conjunctură a trecut.”52 Wallerstein crede că acesta a fost cazul
secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, când în condiţiile „expansiunii orizontului

50
Wallerstein, op.cit., p. 131.
51
Apud., ibid., p. 131.
52
Ibid., p. 131.
demografic şi geografic al lumii comerţului şi industriei” unele arii europene au reuşit

să „concentreze profiturile acestei creşteri”, adică „uşorul avantaj” al subariei sudice şi
al zonei nord-vestice. Acest mic avantaj s-a fixat în sistemul acţiunii sociale ca
dominantă occidentală şi, întrucât, tot atunci, imperiul mondial eşuează în Occident dar
se menţine în Răsărit. În noul context, „ori Europa răsăriteană urma să devină
«grânarul Europei occidentale ori viceversa. (...) Uşorul avantaj a hotărât însă care
dintre cele două alternative va precumpăni”53.
Observăm iată că în „cântarul” lumilor decisive sunt „greutăţile” mici, nu cele
mari. O lume care avea la un capăt (cel nord-vestic) economia comercială şi industrială
şi la altul (cel răsăritean) imperiile a primit deznodământ de la ceva foarte redus, de un
„uşor avantaj” al Europei apusene în faţa celei răsăritene, în acest cântar.
Istoria salariului şi destinul lumii
E de reţinut că cele două sisteme mondiale sunt prezente atât în Apus cât şi în
Răsărit, aşa încât nu tipul lor a fost decisiv, ci acel „mic avantaj” care a lucrat în
favoarea Occidentului. Din acel moment decalajul a început a se lărgi. Mai este însă
ceva, un al doilea aspect foarte important pe care Wallerstein îl găseşte ca fiind un alt
factor al despărţirii celor două Europe şi mai departe al stratificării lumii în arii
centrale, semiperiferiale şi periferiale. În ciclul acesta de „ruptură” şi „inovaţie”, lumea
era încadrată într-o anume scară a salariilor, care a fost un alt factor decisiv al
răsturnării şi deci al viitoarei lumi. Scara salariilor a lucrat şi ea în favoarea unor arii
din sistem. Problema este aceea a gradului de remunerare a profitului, adică a părţii din
surplus care este însuşit de către capitalist după acoperirea cheltuielilor de capital şi de
muncă. Istoria salariului, ne previne Wallertsein, este mult mai importantă în raport cu
noua evoluţie decât ne putem închipui.
Mai întâi, (şi aici vom utiliza, se înţelege, datele preluate din studiul lui
Wallerstein, al cărui sistem teoretic este prezentat în toată secţiunea aceasta) se va
observa că prin anii 1500, preţul salariilor reprezenta circa 3/5 din costurile producţiei,
renta funciară cam 1/5 şi profitul (plus dobânda) încă 1/5. Or ceea ce se întâmplă cu
Europa în acest timp ţine de faptul că ea se afla într-o „revoluţie a preţurilor”, care va
afecta diferit diversele arii europene. Salariul real al unui dulgher englez (în kilograme
de grâu plătite cu ziua) era de 81 în 1251-1300, de 155 în 1401-1450, de numai 48 kg
în 1601-1650, pentru a reveni la 94,6 în 1850. În 1850, deci, salariul nu era cu mult
diferit de cel din 125154.
În intervalul nostru (1601-1650) avem deci o teribilă prăbuşire a salariilor
urbane, datorată următorilor factori: fetişismului banilor dimpreună cu discontinuitatea
cererii de remuneraţii sub formă salarizată; amânării plăţilor şi fixarea salariului pe
bază cutumiară. „Prin fetişismul banilor, P. Ciocca înţelege inabilitatea de a percepe
corect criteriile inflaţioniste graduale” (apud., ibidem). Numai dezvoltarea sindicatelor
va permite contracararea fetişismului bănesc. Ceea ce ne interesează, în analiza lui
Wallerstein, este însă altceva, şi anume faptul că acum se formează o scară europeană a
salariilor care situează oraşele italiene şi belgiene la nivelul de sus (ca vechi „centre”
ale comerţului, aveau muncitori puternici ca forţă politico-economică), la nivelul de jos

53
Ibid., p. 132.
54
Ibidem.
fiind Franţa şi Spania şi la mijloc situându-se Anglia şi Olanda. „Situaţia optimă pentru
o clasă locală interesată de investiţii ar fi fost să aibă acces la profiturile provenite din
salariile scăzute în periferie şi la profiturile suplimentare din salariile medii existente în
propria sa arie (în raport cu cele înalte). Un nivel mediu al salariului era optim întrucât,
în vreme ce un nivel prea ridicat al salariului (cazul Veneţiei) ar fi redus prea mult
marja profitului, pe de altă parte, un nivel prea scăzut al salariului (cazul Franţei şi a
fortiori, al Spaniei), ar fi redus dimensiunea pieţei interne pentru noile industrii. Anglia
şi Olanda s-au apropiat cel mai mult de această situaţie optimă în sistemul european
global.”55 Însă pentru ca aceste profituri provenite din inflaţie să poată fi astfel
redistribuite şi deci investite în industrie, a trebuit să existe o economie mondială.
Altminteri acest lucru n-ar fi fost posibil, ne spune Wallerstein. Această economie are
două caracteristici: o mare putere integrativă şi un efect de stratificare planetară a
popoarelor. Efectul integrator atestă caracterul său de sistem, iar efectul de stratificare
a popoarelor confirmă încă odată caracterul imperialist al sistemului. Faptul că
stratificarea este generată economic şi nu militar şi politic (prin constrângere) arată
conţinutul noului imperialism. Atât şi nimic mai mult. Este adevărat, cum o să arătăm,
că deja în epoca atotputerniciei FMI revine constrângerea prin mecanisme fiscale.
Expansiunea, deci, implică, în mod necesar, dezvoltare inegală şi curiozitatea
acestui sistem este că însăşi coeziunea lui presupune, se bazează în ultimă instanţă pe
acest fenomen de dezvoltare inegală, adică pe o stratificare a economiei mondiale în
centre, semiperiferii şi periferii, în interiorul ariei centrale, pe o diferenţiere între state,
în cadrul statelor între regiuni, a regiunilor între oraş şi zona rurală etc.
Salarii, dijmă şi exploatare fiscal-comercială
A doua mare caracteristică a sistemului mondial modern in statu nascendi se

referă la cele trei moduri de organizare şi exploatare a muncii: salariu, dijmă şi
exploatare fiscal comercială.
Diferenţa dintre aria „centrală”, cea „semiperiferială” şi cea „periferială” constă
în aceea că în vreme ce în America Hispanică şi în Europa Răsăriteană, ca „periferii”
ale sistemului, s-a dezvoltat un sistem de organizare şi de control bazat pe ceea ce
specialiştii au denumit „encomienda” în primul caz şi „al doilea feudalism” în al doilea
caz, în aria centrală, adică în Apus, s-a dezvoltat un sistem bazat pe muncă liberă, pe
ferma în arendă şi pe muncă salarială. În această tipologie trebuie reţinută, evident,
diferenţa dintre feudalismul Europei medievale şi „neofeudalismele” Europei
Răsăritene şi ale Americii Hispanice. Provocarea Europei de Răsărit provine, iată, din
această suprapunere a vechiului imperialism cu formele noului imperialism, ceea ce
complică enorm chestiunile politice şi economice în această parte a Europei. Acesta
este temeiul unei examinări corelate a celor două formule de imperialism.

55
Ibid., p.117-118.
Imperiu oriental versus economie mondială

în viziunea Şcolii de la Binghamton
Ilie Bădescu
Teoria lui P. Chaunu şi teoria lui I. Wallerstein
Trebuie, în fine, să arătăm de ce noul sistem mondial s-a născut ca un sistem cu

un singur centru şi nu cu două, să zicem: China şi Europa? De ce, deci, apare într-o
economie mondială şi nu într-un imperiu: cel chinez? China nu era în nici un aspect
inferioară Occidentului. Tunurile chinezeşti erau tot atât de bune ca cele occidentale
până la începutul secolului al XV-lea. Totuşi, de acum, Europa face progrese notabile
în domeniul artileriei. Joseph Needham datează momentul instaurării avantajului
industrial tehnologic european asupra Chinei abia pe la 1450. Din secolul al II-lea până
în secolul al XV-lea, China se menţine la un nivel mai ridicat decât Europa. Şi totuşi,
deşi China era tehnologic superioară Europei, sistemul mondial de 13 secole îşi
schimbă centrul de gravitaţie, care nu va mai fi localizat în Orient, ci în Occident.
Înainte de a pune accentul nostru asupra elementului explicativ să reţinem că sistemul
mondial al epocii are două trăsături distincte: centrul său de gravitaţie era situat în
rimlandul eurasiatic, mai precis în China, şi avea o vârstă de 13 veacuri la momentul în
care se petrece răsturnarea axului său de gravitaţie şi vechiul sistem intră în starea sa
letală pentru ca în următorii 200 de ani să se nască un sistem mondial nou cu centrul în
Europa peninsulară, care a atins astăzi vârsta de aproape 600 de ani. De ce această
răsturnare? Ipoteza noastră este că diferenţierea aceasta, adică schimbarea axului de
gravitaţie a sistemului mondial care atinsese vârsta de 13 veacuri, este efectul inovaţiei
tehnicii imperialiste. Imperialismul chinezesc se bazează pe tehnica imperialistă
proprie imperiilor clasice: imperiu cu structură închisă, prebendă, exploatare fiscală.
Aşa se face că Europa a fost cea care a valorificat urmările explorărilor geografice şi
nu China, cu toate că explorările chineze şi portugheze începuseră simultan şi totuşi
cele chineze încetează brusc la 1434. Pentru a explica diferenţierea lumilor care au
concurat între ele pentru poziţia de „lume-leader” la startul modernităţii, Wallerstein
începe prin a provoca o criză epistemologică spre deces a teoriilor care au concurat la
găsirea explicaţiilor. El păstrează numai ceea ce rezistă din ele (deci cât rezistă) şi
numai pe acelea care rezistă „efectului” de impact. Teoriile convocate şi elementele cu
valoare explicativă asupra răsturnării axului de gravitaţie a sistemului mondial de 13
secole sunt:
a) teoria weltanshauung-ului, care explică „eşecul chinez” prin absenţa
„misiunii colonizatoare” (chinezii se considerau „lumea” în întregul ei);
b) teoria rezistenţei clasei mandarinale;
c) teoria decalajului tehnologic;
d) teoria intervenţiei unui factor care a stopat preocuparea Chinei în chestiunea
explorărilor (ameninţarea dinspre Răsărit a acelor Wako, bande piratereşti japoneze
care prădau coasta Chinei);
e) teoria lui Chaunu, conform căreia Chinei i-ar fi lipsit „grupurile cu voinţă
convergentă” de expansiune.
Wallerstein propune o teorie a „deosebirilor semnificative”, care înclină cântarul

în favoarea Europei. Aceste deosebiri sunt:
a) reorientarea agriculturii europene spre creşterea animalelor conferă „puteri
sporite” europeanului (acesta posedă în secolul al XV-lea o forţă motrice de cinci ori
mai mare decât omul chinez, graţie folosirii puterii animale);
b) europeanul risipeşte spaţiul. China pare a fi lipsită de nevoia subconştientă de
spaţiu („Americile interne” ale Europei au fost repede epuizate);
c) China era un vast imperiu (cum era şi lumea turco-musulmană). Europa nu era
un imperiu; era o economie mondială în naştere compusă din mici imperii, state-naţiuni
şi oraşe-state.
Putem reţine şi celelalte elemente deosebitoare evidenţiate de celelalte teorii căci
toate definesc diferenţele tehnicii imperialiste a celor două lumi: absenţa „misiunii
colonizatoare” în China şi deci adoptarea unei structuri închise ca model de lume:
chinezii se considerau „lumea” în întregul ei; intervenţia unor factori care au stopat
preocuparea Chinei în chestiunea explorărilor ca factor de ordin structural şi care, în
vederile noastre se referă la compoziţia mentală a elitelor chinezeşti: configuraţia
mentală a clasei mandarinale, centrarea pe prebendă şi pe tehnica fiscală ca mecanism
de realizare a plusprodusului, ar putea întregi ipoteza marii răsturnări axiale a lumilor.
Fenomenul s-a mai repetat cu raportul dintre cele două Americi. Se ştie că o perioadă
de circa 100 de ani, America Latină a avut superioritate faţă de America de Nord şi
totuşi în cele din urmă America de Nord va deveni stăpâna lumii şi nu America Latină.
Explicaţia este indubitabil legată de cea de-a două inovare a tehnicii imperialiste care
este datorată de această dată Americii de Nord.
Prebendă şi fief
Pentru a înţelege semnificaţia acestei diferenţe dintre lumea vechiului sistem, cu

vârsta de 13 secole şi cu centrul în China şi Noua Lume in statu nascendi, Wallerstein
invocă teoria weberiană a celor două forme de dezintegrare a unui imperiu:
feudalizarea în Occident şi prebendializarea în China. Senioria orientală a depins mai
mult de autoritatea centrală.
„Privită ca o categorie economică, senioria orientală a rămas de aceea, în esenţă,
o prebendă şi n-a devenit un fief; s-a petrecut nu o feudalizare, ci o prebendializare a
statului patrimonial. Paralela comparabilă occidentală, deşi subdezvoltată, nu este fieful
medieval, ci vânzarea rangurilor şi a prebendelor în tot secolul al XVII-lea.”56
Ce s-a întâmplat? În Europa, creşte rolul cavalerilor – ca războinici de rang
intermediar – în raport cu „centrul”, în procesul de dezintegrare a imperiului. Lor le
revine rolul central şi astfel noua formă socială este feudalismul şi nu statul prebendial,
unde „centrul este relativ mai puternic decât în cazul sistemului feudal. În plus,
sistemul feudal permite ca regele să se instaleze în vârful unui sistem ierarhic unic de
relaţii feudale, în care se dezvolta un sistem de loialitate ce va deveni loialitate faţă de
rege. În plus, sistemul chinez nu se baza pe „constrângerea feudală” şi astfel Chinei i-a
lipsit motivaţia capitalistă.
Ideea lui Wallerstein este că: „receptivitatea iniţială a unui sistem la forme noi
nu conduce la o schimbare graduală continuă, ci, mai degrabă, la o sufocare a

56
M. Weber, apud., ibid., p. 63.
schimbării. (...) Feudalizarea a condus la fragmentarea structurii imperiale, pe când

prebendializarea a menţinut-o. (...) Patrimonialismul oriental cu prebendele sale
pecuniare nu putea fi dislocat decât fie de cucerirea militară, fie de revoluţii religioase.
Doar acestea ar fi putut sfărâma structura rezistentă a intereselor prebendiale, creând
noi distribuţii ale puterii” 57.
Imperiu şi economie mondială sau calea spre noul imperialism
Dar lucrul cel mai semnificativ este chiar inexistenţa unui imperiu în Europa
occidentală care, atunci când turcii ameninţau Viena, de pildă, să fi deviat energia
portugheză de la proiectul explorării mărilor spre sarcina apărării Vienei. Românii
sunt prezenţi în trei momente în sistemul de apărare al acestei capitale: prin Iancu de
Hunedoara şi alianţele pentru apărarea Vienei de asaltul otoman şi prin corpurile
românilor ardeleni din fosta armată imperială, cele care singure mai protejau capitala
de o mare deflagraţie de anarhie la momentul destrămării imperiului dualist şi, în fine,
prin intervenţia trupelor româneşti până la Budapesta pentru apărarea acestei a doua
capitale a fostului imperiu de asaltul bolşevismului lui Bela Khun. Occidentul era
apărat, la frontierele sale, de popoarele frontierei, dar Orientul se afla încă sub apăsarea
unor mari imperii ale căror confinii ameninţau popoare întregi. Imperiul eşuase în
Occident şi se instalase durabil în Orient, ca imperiu de substituţie, cum l-a calificat
N. Iorga. Ceea ce nu precizează Wallerstein aici, în spiritul metodei sale, se referă la
rolul european al ţărilor de „frontieră europeană” în apărarea Occidentului; când acesta
ar fi trebuit să se mobilizeze într-un război cu Imperiul de la Sud, statele de la frontieră
au preluat asupra lor această sarcină şi astfel au lăsat libertate Occidentului spre a-şi
urma nestingherit proiectele protocapitaliste. Această particularitate va susţine marea
diferenţă dintre Europa şi China, ceea ce explică startul european şi indecizia Chinei
prin care se va şi instaura întârzierea întregii Asii.
Dincolo de aceste diferenţe, nu se poate spune că în privinţa unor aspecte
semnificative precum – populaţie, arie, nivel tehnologic – ar fi existat decalaje între
cele două arii. Cât priveşte diferenţa sistemelor de valori, aceasta nu a influenţat
decalajul, căci aceleaşi valori pot fi utilizate în asociere cu impulsuri structurale opuse.
Diferenţa esenţială dintre Europa şi China reflectă „conjugarea unei tendinţe de durată
lungă cu un ciclu economic imediat”58. Tendinţa de durată lungă se referă la
menţinerea în China a „imperiului mondial” bazat pe o birocraţie prebendială (ceea ce
nu regăsim în Occident, dar vom regăsi în Orientul european, unde Ţările Române pot
fi invocate ca un caz exemplar pentru tot secolul fanariot). La acestea trebuie arătat că
Europa devenise spaţiul de manifestare a unor puternice impulsuri spre creşterea
animalelor şi cultivarea grâului, China spre orez.
Strâmtorarea seculară a lovit cele două sisteme în chipuri diferite. Europa găsea
expansiunea mai recompensatoare decât China. În plus, China era împovărată de o
structură politică imperială, care zădărnicea folosirea de către stat a pârghiei spre
schimbare, pe care monarhii europeni au găsit-o în „mistica loialităţilor feudale”.
Deci, cam pe la 1450 a fost creat în Europa cadrul apariţiei unei economii
mondiale bazată pe „două instituţii-cheie”: diviziunea mondială a muncii şi aparate

57
Wallerstein, op. cit., p. 65.
58
Ibid., p. 69.
statale birocratice puternice în anumite zone. Noua economie se va dezvolta ca un

sistem stratificat în trei zone: centrul, semi-periferia, periferia. De ce s-a întâmplat
astfel vom examina în capitolul următor Aici vom insista doar asupra celor trei
concepte, nu înainte de a recapitula caracteristicile imperiului ca sistem mondial.
Imperiul acoperă nevoile economice prin dări şi prin cuceriri de noi teritorii.
Militarul este stâlpul statului. Statul are nevoie de avuţie pentru a susţine o putere
militară. Averea e adunată prin prelevări care cer o ierarhie de funcţionari ocupaţi cu
colectarea dărilor. Când ierarhia creşte, devine dificil controlul ei de către împărat. În
unele perioade conducătorii comercializează titlurile şi funcţiile aparatului de stat.
Acesta însă e un expedient. Soluţia la îndemână e alta: purificarea „funcţionarilor” şi
sporirea dărilor fiscale asupra ţăranilor. Aceasta duce, însă, la revolte. Înăbuşirea lor
cere cheltuieli pentru „forţele militare”, deci poveri suplimentare. Astfel se creează un
cerc vicios: forţa militară costă bani şi eforturile de a o spori subminează eficienţa şi
măreşte rezistenţa. Înăbuşirea rezistenţei cere escaladarea forţei militare de unde noi
cheltuieli şi, deci, o nouă rezistenţă etc.59
Cât priveşte economia mondială, aceasta, cum am văzut, se bazează pe piaţă, nu
pe tribut în extragerea surplusului, pe o nouă diviziune internaţională a muncii, care
stratifică sistemul în trei arii: centru, semiperiferie, periferie, pe o nouă tehnologie
(capitalistă) şi pe raţionalizarea muncii. Particularitatea noului sistem mondial constă
în aceea că interacţiunea în sistem dintre cele trei arii este aceea care determină
structura internă a fiecăreia. Sistemul mondial modern va genera şi el imperialism, dar
acesta nu va mai fi întemeiat pe folosirea aparatului politico-militar şi fiscal, ci se va
baza pe folosirea unor mecanisme economice, ceea ce conferă caracter strict economic
noului imperialism. Atunci când va fi implicată cultura ea va sluji expansiunea sau va
susţine riposta la noul imperialism creând în acest scop paradigme şi paternuri noi,
proprii unor adevărate „culturi critice”, care vor înveli globul în aceeaşi măsură cu
veşmântul acestui nou imperialism. Descoperim, iată, două forţe spirituale în luptă,
culturile expansiunii şi reţeaua culturilor critice ale planetei. Primele vor susţine ciclul
unei idei istorice noi, ideea europeană în toate expresiile ei.
Expansiunile civilizaţionale versus expansiunile imperialiste
Ideea europeană a fost cea mai spectaculoasă elaborare a „frontierei europene”

ca frontieră a expansiunii unei civilizaţii. Rostul ei a fost acela de a defini o civilizaţie,
cu sensurile ei singulare. Aşa cum s-a întâmplat cu ideea romană, cu ideea greacă ori
cu alte mari civilizaţii care s-au exprimat în lume şi sub forma statutului unei „idei”.
Există, deci, o „idee” care conţine virtualităţi de creştere şi de expansiune. Probabil că,
faţă de ideea europeană, toate celelalte expresii ale ei – ideea britanică, ideea
americană – sunt simple ilustrări epocale, un fel de diferenţieri, datorate timpului
(istoriei), a uneia şi aceleiaşi idei dominante.
Controversele în jurul ideii europene au fost şi au rămas enorme. Ceea ce trebuie
spus în legătură cu această idee este că prin ea se defineşte stilul istoric al unei
civilizaţii. Există sisteme mondiale în istorie care au adoptat ca idee directoare a
procesului lor de expansiune diverse sisteme religioase. Alte sisteme au inventat idei
pseudoreligioase pentru acelaşi scop.

59
Cf. R. Collins, op. cit., p. 94.
Expansiunea Imperiului Rus, de pildă, a antrenat şi un proces de prelucrare

religioasă a ideii slave. Acesta este substratul slavofianismului. Prin urmare, nu ideea
ortodoxă, ci ideea slavă a fost vehiculul expansiunii ruse. De aceea toate acele
interpretări care văd în ideea ortodoxă primejdia unei coaliţii panslaviste sunt eronate
şi izvorăsc dintr-o necunoaştere agresivă, adică din snobism. La baza unor asemenea
interpretări se află pretenţia unei aserţiuni ce-şi trage rădăcinile dintr-o dublă
ignoranţă: atât a specificului expansiunii ruse, cât şi a specificului răspândirii religiei
ortodoxe. Religia ortodoxă este o religie profund comunitară, refractară la
prelucrările instituţionalismului laic. În această situaţie religia ortodoxă nu poate sluji
de vehicul pentru scopurile unei expansiuni laice. Ea este prin excelenţă ecumenică şi
imperiul cel mai puternic al Răsăritului, Imperiul Bizantin, n-a făcut altceva decât să
susţină el formula ecumenică. Aşa se face că în aria ortodoxă există ecumenism şi
înlăuntrul ortodoxiei, nu doar la marginea ei, ca în aria catolică. Aria catolică este
monocefală neadmiţând autocefaliile multiple ca în ortodoxie. E posibil ca
sciziparitatea să derive de aici. Prin urmare, partea expansionist-dominatoare a
Imperiului Rus, chiar când a invocat ideea ortodoxă, a subordonat-o ideii panslave şi
astfel a alunecat în cezaro-papism. Expansiunea unei puteri laice dinlăuntrul
ortodoxiei n-a putut anula niciodată autocefaliile multiple ale Bisericilor patriarhale
sau naţionale.
În direcţii similare cu expansiunea specific rusească au mers şi alte imperii de
substituţie. După ce au invocat ideea bizantină, de exemplu, grecii fanarioţi, cei ce au
visat atâta la renaşterea Bizanţului, nu au făcut altceva decât să utilizeze o idee laică în
nume propriu. Aşa se face că ideea panelenă s-a născut ca „mare idee” (megaloideea)
în cadrul unui vis de expansiune, care n-a prins niciodată relief.
Nu cu mult diferit a fost cazul Germaniei. Hitler a croit şi el o idee de
expansiune pangermanică, pe care a denumit-o idee ariană. Arianismul lui Hitler
face parte din clasa ideilor imperiale, de justificare a unei expansiuni. În toate aceste
idei citim un conţinut pseudoreligios. Distingem, aşadar, între expansiunea unei
civilizaţii şi expansiunea unei dominaţii. Expansiunea civilizatoare (influenţele
modelatoare ale civilizaţiilor) se distinge de expansiunea imperialistă, care nu aduce
decât secundar influenţa unei anume civilizaţii (sau culturi), exprimându-se în
principal ca expansiune a unei dominaţii, ca simplu impuls stăpânitor (militar,
politic, plutocratic). Armatele singure, politicienii sau banii şi plutarhiile ridicate pe
puterea lor nu aduc prin ele însele o civilizaţie. Dacă armatele romane n-ar fi purtat
peste tot, în cuprinsul expansiunii romane, castrele, apeductele drumurile (via)
romane, oraşele şi deci stilul şi infrastructura romană, Roma n-ar fi mai mult decât
amintirea invaziilor mongole care chiar şi ele au adus două mari invenţii: paşaportul
şi paternul abstract al bulevardelor continentale (cum se exprimă Nicolae Iorga).
Ideile în care se reflectă modelul spaţial al unei expansiuni au fost denumite de către
Haushofer panidei. Ideea europeană este şi ea, în felul ei, o panidee: ideea
paneuropeană expusă ambivalenţei oricărei panidei: de a defini o expansiune
civilizaţională, ori pur şi simplu una dominatoare. Ideea europeană n-a scăpat nici ea
de această ambivalenţă. Rădăcina ei ca ideea civilizaţională este ordo romana,
vechea ordine juridică romană.
Panidei, religii civile, modele salvatoare. Culturile critice
Ordo romana era o civilizaţie juridică şi urbană. Ideea romană era, deci, înainte
de toate, o mare idee juridică din care s-a şi născut ideea modernă de stat. Oarecum la
fel au procedat şi britanicii în expansiunea lor pe care au justificat-o tot în numele unei
idei de ordine civilă, de civilizaţie. Panideile sunt, aşadar, fie idei civile, fie idei
religioase (redefinite prin răsturnări axiale) ori pseudoreligioase, fie ideologii
dominatoare. Singura religie care a renunţat la un vehicul profan (un imperiu) pentru
expansiunea ei a fost ideea creştină. Ea s-a legitimat prin ideea imperiului lui
Dumnezeu, neamestecându-se în ordinea lumii acesteia, ci chemând omul în Biserica
lui Hristos, în comunitatea Bisericii, ca singură cale de răscumpărare şi ca model
pentru organizarea profană ea însăşi. Neamestecul în această lume este, deci, o virtute,
şi o mare noutate, nu un deficit, o lipsă, şi acest neamestec nu este tot una cu
indiferenţa faţă de ordinea degradată a lumii, doar că modelul şi calea misiunii din
lume a Bisericii este eclesia, ordinea eclesială a vieţii şi a lumii, modul bisericesc de a
fi, a simţi, a trăi, a gândi, a acţiona. Temeiul acestei noi viziuni este sintetic exprimat
de cuvintele evanghelice: „acolo unde doi sunt adunaţi în numele meu, le spune
Dumnezeu apostolilor Săi, acolo sunt şi Eu întru ei” (împreună cu ei). Altfel spus şi
oarecum imperativ: nihil sine Deo (nimic fără Dumnezeu). În felul acesta, ideea
creştină scoate ideea perfecţiunii omului din orizontul imperiilor profane şi o aşează
sub comandamentul unic al lui Dumnezeu. Rosturile religiei, aşadar, nu sunt de a se
amesteca, de a se coborî în organizarea vieţii politice, ci aceea de a oferi calea către
mântuire, adică de a ridica totul, pe om şi organizările sale la modelul eclesiei. Cu
această finalitate ea va reuşi să atragă în canalizările ei şi viaţa profană, care devine
astfel o cale către Dumnezeu. Panideile ca idei civile îmbracă, însă, cum am precizat, şi
o formă religioasă, se manifestă, deci, ca idei pseudoreligioase. Respectiva idee ridică
un model dominant la rang de model perfect, de singur model salvator, adică de religie
civilă.
Aşa s-a întâmplat cu toate formele panideilor laicizate, inclusiv cu ideea
paneuropeană. Conţinutul („coeficientul”) religios al acestor idei paneuropene a fost
asimilat de Cioran unui mesianism istoric, în care el a identificat semnele „alegerii”,
ale calităţii de „mare cultură” (de „cultură universală”) şi singura justificare a unui
popor. Mai simplu spus, el identifica, de exemplu, în sarcina şi puterea Franţei de a
înălţa ideea franceză la rang de „religie civilă” o justificare mesianică, singura
justificare a existenţei acelui popor. Acel popor este ridicat, astfel, la rang de „popor
mesianic”, de „mare exemplu”, demn de urmat de alte popoare.
Epocile istorice ar fi, într-o asemenea viziune, dominate de marea deflagraţie
mesianică a unui popor. Încercând să laicizeze panideile, nici Franţa, nici Anglia nu
le-au eliberat de „coeficientul lor religios”. Ideea franceză era desigur ideea europeană
expusă însă riscului de a fi practicată ca „religie civilă”. Pe acest val s-au mişcat în
Europa toţi paşoptiştii. Ei au avut o credinţă de tip aproape religios în „instituţiile
liberale” franceze şi au nutrit iluzia că simpla lor copiere, imitaţie, transportul lor în
ţările de origine vor fi salvatoare pentru popor. Calea salvării popoarelor prin copierea
instituţiilor apusene a fost, deci, o idee paşoptistă, un subprodus al panideilor
occidentale practicate ca „religii civile”.
Faţă de această viziune, s-au stârnit primele reacţii critice în „ţările” rămase
în urmă. Aceste reacţii critice au fost mediul sau laboratorul unor formidabile
creaţii de mare originalitate, care toate au apărut pe valul acestui curent reacţionar,
nu în cadrul curentului de imitaţie sau de sincronizare, cum a fost denumit. Prin
urmare, sincronizarea a fost fatală, dar nu a fost recreatoare. Curentul reacţiilor a
restabilit şansa creaţiei, a creativităţii. Cultura acestor arii, în măsura în care a fost
o cultură specifică, adică de creaţie locală, nu de import, a fost o cultură critică.
Vom reveni în final la ilustrările necesare pentru cazul culturii române. O vom face
în strânsă legătură cu chestiunea regimului muncii în „periferia” sistemului
mondial modern.
România este o excelentă ilustrare pentru teoria lui Wallerstein, dar şi un caz de
„cultură critică” europeană, care, prin exponenţii săi, a înţeles între primele procesul
periferializării şi, totodată, a contribuit la ceea ce ar fi procesul de schimbare a
regimului funcţional al ideii europene, ca mare idee sau ca panidee.
Înainte de a examina acest caz, să revenim la contribuţia lui Wallerstein, care
este primul mare sociolog a cărui operă ilustrează regimul teoretic deplin (nu pur şi
simplu sociologic) al ideii europene. Cu I. Wallerstein războiul contra utilizărilor
religioase ale acestei idei a fost câştigat definitiv, indiferent de momentele prestigioase
ale acestei serii. E de reţinut oricum că există o serie în care putem urmări variaţia
funcţională a ideii europene. Să reţinem că ideea europeană, ca pan-idee se referă la o
mare expansiune, la creşterea şi expansiunea Europei, ori, mai precis, a civilizaţiei
europene. În alte utilizări ale ideii europene, procesul a fost prezentat ca înaintare
grandioasă. La Wallerstein, însă, pentru prima dată, la o asemenea scară, procesul este
prezentat în toată goliciunea lui, ca un proces care, nu numai că nu poate aduce justiţia
universală (deci drepturi universale), ci este un proces care se bazează pe „centre” şi
„periferii”, ba chiar le întreţine, le creează.
Lumea europeană în viziunea lui I. Wallerstein:

centre, semiperiferii, periferii. Rolul „culturilor critice”
Ideea europeană devine în viziunea lui Wallerstein idee mondialistă, oglinda

unei lumi stratificate în „centre”, „semiperiferii” şi „periferii”. Prin urmare, economic,
ideea europeană aduce unora avantajul „centrului”, altora, dezavantajul „periferiilor”
ori semiavantajul „semi-periferiei”. Să urmărim categoriile economico-sociologice ale
celor trei arii. Dimpreună cu acestea putem vorbi şi despre un sistem de categorii
globale, precum am spus.
Să recapitulăm principalele categorii: „centru”, „semiperiferie”, „periferie”. Ariile
„centrale” sunt cele care includ statele a căror măreţie şi putere se datorează rolului
economiilor lor, care sunt „economii conducătoare” sau „economii-lider”. Aceasta
atrage după sine şi putere militară, şi putere culturală, întrucât avuţia atrage după sine
prestigiu şi este atractivă pentru intelectualii cei mai buni ai epocii. Suportul economiei
centrale este furnizat de poziţia sa în „sistemul mondial”, care este una de dominaţie
asupra periferiei.
Periferia, la rândul ei, constă din ariile „coloniale” sau „subdezvoltate”, al căror
rol este de a furniza materii prime şi produse primare ariilor centrale la termeni
avantajoşi, de ieftinătate. Acestea au fost „arii externe”.
Statele cu o poziţie intermediară între cele două arii – centrală şi periferială –
alcătuiesc „semiperiferiile”. Poziţia celor trei arii poate fi caracterizată sub aspectul
sistemului politic, al modurilor de organizare şi de exploatare a muncii, al
structurii sociale în ansamblu şi evident al altor aspecte. Prin urmare trebuie să

distingem între aceste arii şi între sistemele categoriale prin care le putem analiza.
Scara celor trei arii este, deci, o scară de exploatare mondială între state puternice
şi state mai slabe. Ea este totodată o diviziune internaţională a muncii şi o
stratificare a veniturilor.
“Semiperiferia, observă Collins, încearcă să exploateze economic statele mai
slabe în aria lor. Semiperiferia este, de asemenea, şi un fel de cadru de mobilitate
socială prin care unele state periferiale se pot mişca ascendent, atingând eventual chiar
statutul centrului. Astfel America de Nord a început ca arie externă, locuită numai de
indieni; a devenit o periferie în perioada colonială, apoi a urcat spre statusul
semiperiferial în epoca Revoluţiei Americane. Ea a devenit, apoi, eventual o arie
centrală în secolul al XX-lea.”60
Vom reveni asupra celor trei arii. Să urmărim pentru moment alte concepte
globale ale analizei: cicluri, crize, războaie, trenduri. Mai întâi, în ceea ce priveşte cele
două concepte globale: „economie mondială” şi „imperiu mondial”. Să observăm, mai
întâi, că termenul de „economie mondială” are la Wallerstein o accepţie care pare a fi
împrumutată de la Braudel. Există, spune Braudel, mai multe economii mondiale în
istorie. Acestea sunt „economiile” lumilor vechi (economia Imperiului Roman, a
Imperiului Bizantin etc.). Toate, aşadar, au sfârşit prin a se transforma în imperiu.
Economia mondială europeană este prima care a evoluat spre un sistem mondial
neimperial, diferit de imperii, bazat adică pe o piaţă mondială, nu pe tribut ca mijloc de
extragere a surplusului. Aceasta nu exclude, însă, ideea coexistenţei economiei
mondiale cu imperiile mondiale cel puţin în epoca modernă timpurie. În plus, este
posibil ca dinamismele imperiale să supravieţuiască în anumite state, dar, de regulă,
acestea sunt supracoordonate (învăluite) de dinamismele „economiei mondiale”.
„Statele centrale” luptă împotriva altor „state centrale” acţionând astfel ca nişte
„imperii mondiale”. Iată dar, cum anume dinamismele imperiale se reproduc în cadrul
acelora ale economiei mondiale. Asemenea „războaie imperialiste” au marcat relaţiile
între Spania, Olanda, Franţa, Anglia în raport cu operaţia de „cucerire a ariilor
periferiale”.
„În consecinţă, aşa cum observă Collins, ele tind să fie prinse în cercul vicios
al creşterii cheltuielilor militare şi guvernamentale, al presiunilor spre impozitare şi
al revoltelor interne. Singura cale de a scăpa din acest cerc vicios este să cucereşti şi
astfel să procuri venituri sporind securitatea în interior într-un ritm care să
depăşească cheltuielile militare şi rezistenţele interne. Statul care este cel mai capabil
să menţină un imperiu cucerind periferia va fi capabil să scape de acest ciclu;
inamicii săi, care rămân în urmă în privinţa cuceririi străine (externe), vor rămâne în
urmă şi acasă.”61
Observăm, deci, că marea rivalitate şi bătălie între statele-centrale (sau
metropolitane) nu se mai desfăşoară în relaţiile lor mijlocite, fiind exportate în
„periferie”. Aşa se face că bolnavul de gută (boala bogaţilor) este în „metropolă”, dar
cel ce răcneşte de durere este în „periferie” (cum bine sesiza Schreiber).
Eşecul statului metropolitan (central) în „războiul periferiei” aduce declinul.
Este cazul Spaniei (1500 şi 1600) şi al Franţei, care au suferit de „sindromul Marii

60
Ibid., p. 95.
61
Ibid., p. 96.
Puteri” (Collins), năzuind să domine Europa. Războaiele lor continue le-au ruinat şi au
creat acel vid, acel „vacuum în care au fost capabile să se mişte Olanda şi Anglia după
1600. Astfel aceste ţări semiperiferiale din nordul Europei au fost capabile să disloce
fostele state centrale din sud”62.

62
Ibid., p. 96.
Mondializare şi periferializare
Ilie Bădescu
Economiile dependenţei şi fenomenul periferializării mondiale

în cadrul neoimperialismului economic
(T.K. Hopkins, A.G. Frank, B. Cohen, M. Manoilescu,
S. Amin, I. Wallerstein, Şt. Zeletin)63
Rolul periferiilor
Teoria sistemelor mondiale examinează nu numai legile sistemului, ci şi

procesul expansiunii sale. T.K. Hopkins, şeful catedrei de sociologie a Universităţii de
Stat din Binghamton, are meritul de a fi reluat discuţia într-un cadru de abordare
sociologică şi de a fi propus un model de analiză care atrage atenţia asupra tensiunii
nucleare a oricărui proces de expansiune. Expansiunea însăşi este acţionată şi susţinută
de vehicule şi agenţi cu o identitate inconfundabilă. Împreună – agenţi şi vehicule –
formează realitatea umană, instituţională şi materială a frontierelor. Agenţii care
împing în spaţiu frontiera sistemului mondial modern sporindu-i dimensiunile sunt doi:
statele şi capitaliştii. Aceştia din urmă îşi sporesc capitalurile pe două căi: căutând
activităţi productive cu cheltuieli scăzute şi pieţe cu mari profituri pentru produsele
desfăcute. Statele, la rândul lor, sunt în căutarea acelor aliaţi care le permit să-şi
sporească „avantajul competitiv”. Acestea sunt alianţele de frontieră. Ceea ce rezultă
este un proces politic denumit „periferializare”64. „Statele puternice iniţiază şi dezvoltă
procese metropolitane, cele slabe iniţiază şi dezvoltă, pentru ele, procese periferiale.”65
Frontierele reprezintă deci un fenomen în a cărui compoziţie regăsim cele două tipuri
de procese contradictorii. Altminteri spus, frontierele reproduc în zonele de frontieră
conflictele sau tensiunile structurale dintre „centre” (metropole) şi „periferii” şi aceasta
este cea mai pregnantă realitate a zonelor de frontieră. Relaţia „centru-periferie”, deci,
este o lege de fier a sistemului capitalist: „Fără periferii nu există centre, fără
amândouă nu există dezvoltare capitalistă”66. Stratificarea lumii în centre şi periferii,
coimplicarea proceselor periferiale şi metropolitane reprezintă o lege a sistemului şi
frontierele nu pot fi înţelese fără această lege. O altă observaţie importantă a lui
Hopkins, semnificativă pentru o teorie a frontierei, este că în periferie, deci în „zonele
de frontieră”, unele tipuri de firme şi subsisteme economice au fost create nu pentru a
servi progresului economic local, ci spre a media acumularea la scară mondială şi, deci,
funcţionarea sistemului mondial. Am numit aceste „firme” subeconomii redistributive.

63
Secţiunea de faţă preia capitolul cu acelaşi titlu din Tratatul de geopolitică (ed.cit.), la care s-au adus
adăugiri şi dezvoltări cerute de noul context
64
Cf. T.K. Hopkins şi alţii, World System Analysis. Theory and Methodology, Beverly Hills, Londra,
1982.
65
Ibid., p. 13.
66
Ibid., p. 13.
Într-o atare situaţie se află toate acele firme care sunt situate sub nivelul mediu pe scara
productivităţii naţionale sau mondiale. Indiferent cum ar sta lucrurile în privinţa altor
mecanisme ale sistemului mondial, se cuvine remarcat un fapt cu statut de lege:
expansiunea sistemului mondial generează un fenomen care va căpăta o poziţie
centrală în cadrul teoriilor latino-americane: dependenţa.
Expansiunea sistemului mondial, aşadar, îşi asociază acest fenomen de
dependenţă. Pentru a face comprehensibil acest concept, A.G. Frank îl traduce prin alte
două concepte, nu mai puţin curioase; „lumpen-dezvoltare” şi „lumpen-burghezie”.
Vom stărui aici asupra teoriei dependenţei din unghiul acesta de privire. Dependenţa,
în viziunea lui A. G. Frank este tot una cu fenomenele de lumpen-dezvoltare şi
lumpen-burghezie. Dependenţa este consecinţa „expansiunii sistemului mondial unic al
capitalismului comercial”, precizează Frank, adăugând, în acelaşi timp, că dependenţa
nu este strictamente un „raport pur extern”, impus din exterior, ci, în mod egal, o
condiţie internă, o parte integrantă a societăţii în cauză, condiţie determinată
nemijlocit de burghezia dominantă din cadrul acelei societăţi.
Iată un aspect nou, care merită atenţia cea mai specială. Dependenţa este,
deopotrivă, un fenomen intern, nu pur şi simplu un raport pur „extern”. Dependenţa
devine trăsătura dominantă a acestor societăţi, ea a format şi a transformat structura
economică şi de clasă şi chiar cultura. „Structura naţională se modifică în funcţie de
schimbările în formele de dependenţă colonială.”67 Frontiera îşi asociază, iată o
realitate economică specială – colonia. La rândul ei, structura de colonie determină
interesele burgheziei dominante, care, prin instrumentele statului va crea „politicile de
subdezvoltare” economică, politică, socială şi culturală. Modelul analitic al lui Frank
este, deci, acesta: „schimbările formelor de dependenţă vor determina schimbări în
politicile burgheziei”.
Lumpenburghezia
Ce înţelege Frank prin lumpen-burghezie? Lumpen-burghezia este acea clasă

care nu este decât instrumentul comerţului exterior şi al industriei şi ai cărei membri
sunt interesaţi a se menţine în stare de întârziere, stare din care comerţul exterior îşi
extrage „beneficiile sale”. Această stare sau proces de întârziere (ceea ce este, în
viziunea lui Hopkins, procesul de periferializare) este denumit „lumpen-dezvoltare”.
Metoda lui Frank constă în „a sublinia caracterul actorului principal şi natura scenei pe
care se mişcă”: lumpen-burghezia şi lumpen-dezvoltarea. Într-o celebră „mea culpa”,
pusă în fruntea lucrării sale68, Frank sesizează că ştiinţa societăţilor periferiale nu s-a
eliberat încă de „colonialismul cultural” care-a impus o terminologie şi o
conceptualizare inadecvate realităţii din „periferie”. „Dependenţa”, remarcă el, este un
„eufemism”, un cuvânt lipsit de un conţinut bine definit; el a fost utilizat pentru a
„disimula subordonarea, opresiunea, alienarea şi chiar rasismul imperialist şi capitalist
intern şi extern pe care le suportă poporul sărăcit...”69 Pentru a reda sensurile specifice
ale „capitalismului dependent”, Frank foloseşte cele două noţiuni inventate de el:
lumpen-burghezie şi lumpen-dezvoltare. Prin urmare, interesul lui Frank se deplasează

67
A.G. Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-développement, Maspero, Paris, 1971, p. 12.
68
Op. cit.
69
Ibid., p. 15.
de la analiza sistemului mondial, ca atare, spre analiza „periferiei” ori, mai exact spus,
a sistemului mondial văzut din periferie, adică din regiunea de frontieră sau frontalieră.
Iată dar că sistemul mondial văzut din periferie are înţelesuri speciale, pe care Frank le
sintetizează în ceea ce consideră a fi „capitalismul dependent”, respectiv „colonial”.
Care este deci originea acestui tip de capitalism şi ce consecinţe a avut el?
Capitalismul dependent, dimpreună cu structura colonială şi de clasă au rezultat din
implantarea într-o zonă a unei „economii exportatoare ultra-exploatatoare şi
dependentă de metropolă”. Aceasta este economia frontierei.
Efectele ei au fost: comprimarea pieţei interne, crearea lumpen-burgheziei şi
iniţierea lumpen-dezvoltării. În America Latină, procesul s-a desfăşurat într-un cadru
contradictoriu, care opunea burghezia legată de producerea şi comercializarea
materiilor prime acestei părţi a burgheziei mai legată de sectorul industrial şi mai
naţionalistă. Când prima a reuşit să se impună militar şi politic în faţa celei de-a doua
şi-a ales şi o politică economică de fortificare a dependenţei economice şi, prin aceasta,
a fost inaugurată „dezvoltarea subdezvoltării”. „Alegerea modelului economic al
liberului schimb a fost una dintre politicile principale de lumpen-dezvoltare pe care
lumpen-burghezia a adoptat-o în conformitate cu propriile ei interese economice.
Reforma liberală a ieşit din această configuraţie şi nu din filosofia luminilor.”70
Imperialism şi lumpenburghezie
Imperialismul a fost cadrul accelerării producţiei exportatoare şi totodată

laboratorul identificării unor noi „politici de lumpen-dezvoltare”. Declanşarea „crizei
metropolitane din anii 1930 a inaugurat o nouă tendinţă”, un ciclu nou care va accentua
curentul „naţionalismului burghez” şi politica dezvoltării industriale proprii. Acestea
sunt răspunsurile naţionale la criza metropolei, care împiedica exportul şi importul la
scară mare şi astfel sunt create condiţiile unei politici de dezvoltare industrială. Această
dezvoltare a fost limitată de structura de clasă şi de lumpen-burghezie pe care aceste
ţări le moşteniseră din condiţia lor de dependenţă anterioară şi ca urmare a „reprizei
economice a metropolei începând cu anii 1950”.
Această nouă fază imperialistă, pe care Frank o asimilează „neoimperia-
lismului”, va induce o „neodependenţă” care va transforma încă o dată structura
economică şi de clasă în epoca contemporană. Aceasta va reîmpinge lumpen-burghezia
şi unele sectoare industriale în poziţie subalternă de „asociaţi minori ai
imperialismului”. Avem de-a face aşadar cu o fază reînnoită şi amplificată a „lumpen-
burgheziei”. Orice asemenea relansare a politicilor şi proceselor metropolitane aduce
deci o reconvertire a burgheziei frontierei în lumpen-burghezie şi a dezvoltării în
lumpen-dezvoltare, astfel că orice dezvoltare internă se dovedeşte a fi, în cele din
urmă, o „dezvoltare a subdezvoltării”, adică o „lumpen-dezvoltare”.
Lumpendezvoltare
Cât priveşte „istoria lumpen-dezvoltării” care cuprinde succesiunea modurilor de

exploatare fiscal-comercială, de la encomienda (concesiune de muncă şi tribut către
encomenderos) până la hacienda mexicană (sistem de aservire a muncii agricole pe

70
Ibid.
marile proprietăţi), aceasta se dovedeşte a fi un răspuns la nevoile metropolei, deci tot

un fenomen de frontieră. „Modurile de producţie care au apărut şi dispărut în Mexic au
corespuns posibilităţilor pe care le aveau coloniile de a răspunde nevoilor
metropolei”71. Apare acum marele domeniu de exploatare comercială a muncii agricole
(cash-crop domains, cu expresia lui Wallerstein).
Pe scurt, şi acesta este lucrul cel mai important, Frank sesizează nu un singur
mod de producţie în „periferie”, ci o secesiune de moduri de producţie, care au toate
acelaşi caracter: sunt moduri de producţie ale dependenţei de metropolă. Cu fiecare
nouă schimbare în metropolă se produce o schimbare în „periferie”. Aceasta este
realitatea economică a frontierei, în viziunea lui A.G. Frank.
Ce înseamnă termenul propus de Frank: „politicile subdezvoltării” sau „lumpen-
dezvoltării”? Acest concept este propus de A.G. Frank pentru a caracteriza conduita şi
stilul de viaţă al lumpen-burgheziei. Spre deosebire de burghezia metropolitană,
lumpen-burghezia va adopta atitudini, orientări şi politici care răspund nevoilor şi
reorientărilor metropolei, nu cerinţelor populaţiei, deci unei creşteri interne organice.
Ansamblul politicilor de dezvoltare care răspund unei noi conjuncturi a raporturilor
metropolei cu periferia poartă numele de politici de subdezvoltare. Ele nu contribuie la
o dezvoltare reală, în sensul că efectele lor asupra populaţiei sunt progresiv negative,
nu pozitive, cum ar fi de aşteptat. Lumpen-dezvoltarea măsoară deci acest decalaj între
creşterea efortului de dezvoltare şi degradarea stării unei populaţii.
Dacă notăm cu S suma puterilor unei societăţi mobilizate pentru politicile de
dezvoltare şi cu R suma cheltuielilor de „reproducţiune” a unui „popor” (o populaţie
dată), vom observa că politica lumpen-dezvoltării are drept caracteristici sporirea
progresivă a lui S şi scăderea progresivă a lui R (şi cantitativ şi calitativ). Este drept că
adeseori lumpen-dezvoltarea este ascunsă de creşterea aparentă a lui R. În realitate,
acesta trebuie să crească cu aceeaşi rată de creştere ca şi S. Or, politicile lumpen-
dezvoltării sporesc mărimea S cu o rată mult mai mare decât rata de creştere a mărimii
R şi acest decalaj relativ este un alt indicator al politicilor lumpen-dezvoltării. Iată,
dacă luăm în seamă dezvoltarea industrială a Americii Latine între 1923 şi 1969, vom
observa că deşi participarea producţiei industriale la PNB creşte de la 11% în 1925 la
23% în 1967, folosirea forţei de muncă în industrie va fi în primii ani de 14%, în 1950
de 14%, în 1960 de 14% şi în 1969 tot de 14%. „Deci creşterea industrială, remarcă
Frank, a fost incapabilă să ofere ocazii de ocupaţie unei mari părţi a forţei de muncă”72.
Dependenţă şi neocolonialism
Dependenţa este o consecinţă a unei adaptări premature, dar imperative, a unor

forme politice pentru care lipseşte baza socială corespunzătoare. Adaptarea este un
imperativ al integrării în arena internaţională; pentru a se face inteligibilă şi
recognoscibilă în Vest, periferia trebuie să adopte acest format (al dependenţei).
Neocolonialismul se referă la faptul că relaţiile cu cei bogaţi întârzie şi
distorsionează dezvoltarea celor săraci. Marxiştii explică acest fenomen de frontieră
prin efectele comerţului şi investiţiei capitaliste, efecte care distorsionează alocarea
resurselor disponibile şi întârzie procesele de creştere a factorilor ofertei (înzestrări cu

71
Ibid., p. 34.
72
Ibid., p. 108.
resurse productive). Relaţiile cu metropola, consideră A.G. Frank, generează sărăcie.

Aceasta este alături de fenomenul dependenţei şi neocolonialismului o caracteristică a
frontierei moderne. Toate împreună alcătuiesc etiologia subdezvoltării. Subdezvoltarea
este o formă de sărăcie impusă ţărilor sărace de legăturile lor cu cei „bogaţi”
(structurile de producţie ale „periferiei” sunt sistematic distorsionate şi subordonate de
economiile centrului metropolitan). „Subdezvoltarea, precizează Frank, nu este
originară sau tradiţională. Subdezvoltarea contemporană este, în mare parte, produsul
istoric al relaţiilor economice şi de altă natură între ţările satelite subdezvoltate. Când
metropola se extinde spre a încorpora zone anterior izolate într-un sistem mondial,
dezvoltarea anterioară şi industrializarea acestor regiuni este canalizată în direcţii care
nu au puterea să genereze mecanisme proprii de dezvoltare. (...) Dezvoltarea istorică a
sistemului (...) a generat subdezvoltare în ţările periferiale, al căror surplus economic a
fost expropriat, şi dezvoltare economică în centrele metropolitane, care şi-au însuşit
acest surplus.”73
Infanticidul industrial şi efectul demonstrativ
Metropola împiedică ţările periferiale să pătrundă uşor pe o piaţă stabilită sau le

blochează accesul la tehnologiile mai avansate. În felul acesta alocarea
unidimensională a resurselor este o distorsionare. Relaţiile cu centrul deci generează
sărăcie în periferie. Frontiera poartă cu ea sărăcie. Pe de altă parte, această alocare nu
încurajează creşterea înzestrării (dotării) în periferie. Aceasta este ceea ce se înţelege
prin teza că relaţiile cu centrul perpetuează sărăcia în periferie. Rezemarea pe importul
de bunuri manufacturate poate inhiba ori chiar înăbuşi dezvoltarea talentului
întreprinzător local – managementul. Baran a numit acest fenomen „infanticid
industrial”. Când un asemenea talent antreprenorial a început să se dezvolte,
deschiderea comerţului cu capitaliştii bogaţi îl poate distruge şi, în genere, poate
distruge resursele naţionale valoroase74. Este cazul Indiei, unde, anterior venirii
britanicilor, funcţiona de multă vreme o industrie textilă înfloritoare. Aceasta a fost
minată prin invazia unor produse textile ieftine din Anglia şi antreprenorii indieni au
dat faliment. Frank găseşte exemple în America Latină. Când o industrie internă e
ruinată, nu se pierde numai talent întreprinzător, ci şi capital uman sau capacităţi
industriale. „Când asemenea capacităţi au început a se dezvolta, acumularea lor poate fi
întârziată ori înăbuşită. Un fenomen familiar astăzi este «brain drain» («scurgerea
creierelor») din ţările mai puţin dezvoltate, în măsura în care oameni de ştiinţă,
cercetători, ingineri etc. emigrează spre centrele metropolitane în căutarea unor
ocupaţii mai bine plătite şi a unui mediu de muncă mai stimulativ.”75 În plus,
specializarea în industrii de export pentru primul tip de produse poate duce la o istovire
a resurselor primare: minereuri şi petrol. În plus, o asemenea specializare împiedică
acumularea în economiile locale.
Investiţiile. Relaţiile cu metropola au determinat şi „orientarea investiţiilor”,
conferindu-le un „caracter unidimensional” (de răspuns la cererea metropolei).
Investiţiile de acest tip au condus la ceea ce se numeşte o „economie enclavă”, care

73
Ibid.
74
Cf. A.G. Frank, op. cit.
75
Ibid., p. 107.
deci nu are legături cu economia locală nefurnizându-i aproape nici un beneficiu.

Economiile enclavă sunt cea mai tipică realitate de frontieră. Deoarece „proprietatea
era străină, profiturile au tins şi tind în genere să se repatrieze sau să fie reinvestite doar
în cadrul «enclavei», ocolind orice alte utilizări în cadrul ţării-gazdă. Chiar atunci când
sunt încurajate industriile locale, corporaţiile multinaţionale îşi menţin avantajele
asupra întreprinderilor locale în chestiuni precum: legăturile cu pieţele, finanţele şi
patentele.
În felul acesta este minată orice competiţie naţională în naştere. Efectul cel mai
tipic constă în emergenţa barierelor pentru dezvoltarea talentului antreprenorial
indigen.”76
Aspectul esenţial al raportului centru-periferie se leagă de faptul că în centru
„capitalul este relativ abundent în raport cu munca”, iar în periferie este un factor de
„raritate”. Pe de altă parte, analiştii C/P atrag atenţia asupra procesului de
„decapitalizare”. Decapitalizarea este poate caracteristica cea mai pregnantă a
frontierei economice a „sistemului mondial modern”. „Orice influx net (de capital
străin) poate fi mai mult contra-balansat de ieşirile prin dividende şi dobânzi câştigate
din investiţii trecute în periferie”. În America Latină, de exemplu, repatrierea
profiturilor a tins să depăşească venirea noilor capitaluri, ne spune A.G. Frank. Între
1950-1970, fluxul de întoarcere a depăşit net influxul cu peste trei la unu. Acesta este
un proces de „decapitalizare”, mai curând decât de capitalizare. Iată ce scrie sociologul
Galeano: „Imperialismul îşi îmbolnăveşte mai întâi supusul, apoi construieşte spitalul
în care va sta pacientul prizonier şi fără nici o posibilitate de vindecare. Este un cerc
vicios al ştrangulării: împrumuturile şi investiţiile cresc şi ca efect plata amortizărilor,
dividendele şi dobânzile dimpreună cu alte servicii cresc şi ele. Pentru a face aceste
plăţi, sunt necesare noi injecţii de capital străin, care generează obligaţii noi şi aşa mai
departe.”77
În fine, un alt factor de modelare a „periferiei” de către metropolă în cadrul
procesului de înaintarea a frontierei este acela al „gusturilor” sau „orientărilor
consumului”. „Posibilităţile de producţie ale unei ţări sunt doar un factor al bunăstării
sale naţionale. (...) Un alt factor este configuraţia gusturilor, evidenţiată de distribuţia
cheltuielilor publice totale ale venitului.”78 Unele configuraţii ale orientărilor de
consum vor stimula dezvoltarea, altele, din contră, o vor distorsiona. „Aceste orientări,
ca şi cantitatea şi calitatea resurselor, pot fi influenţate de natura relaţiilor economice
cu metropola. Aceste relaţii transmit celor săraci un profil al preferinţelor şi dorinţelor
cu totul inadecvat cu nevoile lor economice şi sociale. Distribuţia cheltuielilor lor nu
reflectă gusturi autonom determinate, ci mai degrabă reflectă configuraţia ideilor şi
valorilor, stilurilor şi modelelor, în genere asociate cu capitalismul global. Această
configuraţie, afectând dezvoltarea periferiei, este transmisă deopotrivă prin comerţ şi
prin legăturile investiţionale cu centrul metropolitan. (...) Comerţul transmite
configuraţia gusturilor prin ceea ce este denumit «efect demonstrativ». Acesta se referă
la tendinţa unei părţi a populaţiei din ţările sărace (cel puţin cei ce-şi pot permite) de a
încerca să întreţină modelele de consum ale ţărilor bogate despre care se citeşte în

76
Ibid.
77
B. Cohen, op. cit., p. 160.
78
Ibid., p. 160.
presă sau se află la radio şi televiziune ori prin filme. Gusturile sunt gradual orientate
în afara produselor locale spre tipuri de bunuri străine.”79
„Efectul demonstrativ” poate să conducă la o „mentalitate consumeristă” care
umflă nivelul general al consumului şi astfel „propensiunea spre economisire este
redusă considerabil”. Această imitare a stilului metropolitan este şi ea un factor de
întârziere şi o caracteristică a frontierei economice actuale. Legăturile investiţionale
întăresc acest efect întrucât, de îndată ce „el a creat apetitul pentru o marfă dată în
periferie, corporaţiile multinaţionale care o produc au un stimul să lărgească şi să
consolideze piaţa acesteia prin investiţii în facilităţi de comercializare şi de promovare
a vânzărilor”80. Ţinta lor este să faciliteze răspândirea unei preferinţe pentru un produs
al lor în întreaga economie locală. „Aceasta înseamnă că ele trebuie să fie implicate în
transmiterea internaţională de valori şi mode. (...) În opinia radicalilor, aceasta conduce
la «imperialism cultural», la distrugerea autonomiei culturale locale; acest fenomen
este adesea denumit «imperialism coca-cola».”81 Peter Evans subliniază efectul
retardant al fenomenului: „Pare plauzibil ca toate corporaţiile multinaţionale să
transmită standarde de consum care să reprezinte o mizalocare (alocare distorsionată) a
resurselor din punctul de vedere al bunăstării comunităţii ca întreg. Dacă acest lucru e
adevărat, atunci distorsionarea dorinţelor consumatorului are un efect de retardare
asupra progresului economic”82. Noul imperialism este, iată, fatalmente şi imperialism
cultural constituindu-se, iată, în principala forţă a globalismului economic postmodern.
Suburbiile
În fine, un alt fenomen care deosebeşte aria centrală de cea periferială se leagă
de cele două structuri urbane în cele două arii. Wallerstein dovedeşte că metropola a
fost scoasă din fragmentarismul său structural al epocii feudale graţie unei „reţele
urban-comerciale” capitaliste, pe care o putem denumi trend urban. Florenţa, Milano,
Veneţia controlau fiecare o parte a lumii în secolul al XVI-lea. Alături de ele apar alte
zone urbane integrate: în nordul Germaniei (legate de casa Függerilor) şi cea din
nordul continentului în frunte cu Amsterdamul. Europa toată e legată acum într-o reţea
urbană. Faţă de această reţea, întregi zone subcontinentale au fost împinse într-o stare
de hinterland, de arie suburbială, încât Europa era străbătută acum de două tendinţe
istorice: urbanizarea ariei continentale şi suburbializarea ariei orientale. Acesta este un
adevăr fundamental referitor la frontiera occidentală a sistemului mondial modern cu
centrul în Occident. Frontiera creează peste tot suburbii, arii suburbiale; ţări întregi
devin hinterlandurile metropolelor occidentale: „Starea de suburbie nu se referă doar la
colectivităţile aflate în hinterlandul oraşelor, ci se aplică spaţiului social al unor
societăţi istorice concrete”83. Prima caracteristică a acestor societăţi este dependenţa lor
de zona metropolitană. A doua caracteristică este specializarea ei funcţională în raport
cu necesităţile ariei metropolitane. Esenţa suburbialismului este deci subordonarea faţă
de necesităţile şi „mişcările” „centrului”. Aceasta este esenţa „dependenţei” şi a

79
Ibid., p. 161.
80
Ibid., p. 161.
81
Ibid., p. 162.
82
Ibid.
83
Ibid.
frontierei europene (atlantice) moderne. A treia caracteristică a ariei suburbiale este

„marginalizarea” maselor, împinse într-o relaţie de aservire şi de imitaţie faţă de
centru, deposedate de spirit întreprinzător şi de libertate combinatorie. Aceste „mase
marginalizate” devin „mecanismul de ansamblu” al funcţionării capitalului străin în
periferie. Odată cu acest efect se produce şi proletarizarea rurală. Frontiera aduce cu ea
toate aceste efecte. Dar ceea ce este mai grav, „periferia” induce un efect de
„falsificare” a realităţilor sufleteşti ale „elitelor locale”, ca urmare a imitaţiei formelor
apusene fără o dezvoltare, pe măsură, a fondului sufletesc. O asemenea conjunctură
poate dezagrega „unitatea de cultură” a unui întreg popor. Fenomenul a fost examinat
în toate articulaţiile lui de către C. Rădulescu-Motru în teoria politicianismului şi a
„pseudoculturii”. Politicianismul şi pseudocultura sunt două fenomene care dau o
culoare extrem de tristă vieţii în „periferia” sistemului mondial modern.
Marginalii la teoria lui Stiglitz asupra neo-imperialismului

bancar sau despre ştiinţa falimentării asistate.
România în vâltorile noului imperialism
Răsturnările axiale şi dezintegrarea asimetrică84

Ilie Bădescu
„Aripa de fluture” şi rolul ei în istorie
E. Durkheim consemnează acele fenomene pe care le putem numi „evenimente

infinitezimale”, care, deşi aproape inefabile în „locul” lor, ar fi capabile să stârnească o
furtună în câmpul mai apropiat ori mai îndepărtat faţă de locul în care se produc
(sociologia mai recentă a numit acest fenomen efectul „aripii de fluture”). Că este aşa o
dovedeşte, bunăoară, căderea bahtului thailandez (moneda Thailandei) de la 2 iulie
1997. O monedă oarecare, într-o ţară mică, ce prin ea însăşi n-avea puterea să
influenţeze starea economiei mondiale mai mult decât ar putea să influenţeze aripa de
fluture starea atmosferică. Şi totuşi acea cădere (cu aproape 25% peste noapte) a
declanşat o „furtună” financiară în lume, cum ne-o dovedeşte laureatul Premiului
Nobel Joseph Stiglitz: „Când s-a prăbuşit bahtul thailandez la 2 iulie 1997, nimeni nu
ştia că acesta era începutul celei mai mari crize economice după Marea Criză – una
care avea să se întindă din Asia până în Rusia şi America Latină, ameninţând să
cuprindă întreaga lume” (Globalizarea, Editura Edon, Bucureşti, 2003, p. 197). Oare
nu tot aşa, adică printr-un fenomen din clasa fâlfâitului „aripii de fluture”, a început
dezastrul Europei moderne, cu lucrarea unui grup obscur ca acela al „luminaţilor” ori,
încă mai obscur, cu acel gest neînsemnat al unui copil care la 13 ani refuza Sfânta
Euharistie în Franţa. Acel copil era Saint-Simon şi gestul lui va con-răsuna în ivirea
acelor bizare biserici saint-simoniene care împreună cu cele proudhoniene vor înfăşura
Europa în cea mai deşănţată erezie dintre cele cunoscute de la marile erezii ale epocii
patristice timpurii, în frunte cu Arie şi cu nestorianismul. Cam la fel a început şi
dezastrul Rusiei ţarilor, cu manifestări de aceeaşi magnitudine ca fâlfâitul „aripii de
fluture”, prin acel Rasputin care pusese stăpânire pe sufletul feminin al Curţii, ori cu
acel gest ce părea cu totul neînsemnat precum decizia Germaniei de a-l transporta pe
Lenin într-un vagon plumbuit în Rusia, o Rusie care fără lucrul acela obscur ar fi urmat
o cu totul altă linie istorică. Infinitezimal fusese, faţă de amploarea conflagraţiei şi de
urieşenia maşinii de război şi a birocraţiei ţariste, vagonul acela plumbuit care-l purta
pe Lenin spre Rusia, cum infinitezimal era refuzul acelui copil de 13 ani, cu numele lui
întâmplător de Saint-Simon, într-o Franţă cu o uriaşă maşinărie de ordine călugăreşti,
de ierarhii bisericeşti, de ritualuri şi puteri, cum neînsemnată spre infinitezimal era
moneda thailandeză pentru Rusia, America Latină, restul lumii (care, evident, nici

84
Secţiunea de faţă preia o parte a materialelor publicate de autor (I. Bădescu) în Ţăranii şi cele patru
monarhate, Clipa, 2010.
n-avea cunoştinţă de ea, deci, în planul informaţiei, era o cantitate infinitezimală spre
zero); şi totuşi, acestea toate au probat puteri de a stârni mari furtuni în atmosfera
socială şi economică planetară. Şi aceasta pentru că lumile sunt întotdeauna
interconectate, au înlăuntrul lor interconectări care le aseamănă radical cu „câmpurile”
(stările de câmp) încât umbra unei microparticule se propagă şi devine stare a câmpului
şi aşa mai departe. Problema este, însă, că între diversele stări de câmp, se disting aşa
numitele câmpuri dense ivite prin propagarea unei unde pur spirituale, ivită undeva în
chip inexplicabil, neprecedată de nimic. Oare nu un fenomen infinitezimal a fost acea
stare de spirit care a cuprins sufletul şi mintea statelor americane în anii ’70, cum arată
Galbraith, fenomen căruia America îi datorează mai mult decât îşi închipuie
economiştii şi politicienii ei cei mai mari (dovadă că unul dintre ei, K. Galbraith, l-a
simţit şi i-a apreciat amploarea continentală şi efectul mondial, fiindcă prosperitatea
Americii este un factor de scară mondială, iar această prosperitate datorează enorm
soţiilor modeste, fără de ocupaţii, fără de funcţii, asumându-şi pur şi simplu sarcinile
casnice şi mondene ale familiilor lor). Mondenitatea aceasta dimpreună cu spiritul
familist, însă, au cântărit mai mult decât cele mai spectaculoase politici ale guvernului,
ori ale Băncilor şi ale Burselor, adică ale uriaşei maşinării aparţinând societăţii
masculine.
Ceea ce n-ar fi reuşit acestea au reuşit discretele soţii din familiile clasei mijlocii
superioare americane care s-au jertfit cu o inegalabilă discreţie pentru a fi suport şi
punte sufletească soţilor şi familiei întregi preluând sarcini şi obligaţii totalizând un
uriaş volum de prestaţii ale căror costuri nu le-a contabilizat nimeni. Şi totuşi aceste
prestaţii fac parte din economia nevăzută a gospodăriilor fără de care totul ar fi fost
mult mai greu şi mai urât, iar bugetul acelor gospodării ar fi fost mult mai încărcat şi
mai greu de suportat. Dar oare nu aripă de fluture, malefic în acest caz, va fi fost
gândul feminin în România de întrerupere a sarcinii, dar ce înspăimântător efect!
Gestul acela a provocat o cădere catastrofală a ratei medii a fertilităţii. Şi încă nu ştim
ce efecte dezastruoase antrenează decizia unui segment cât de mic al unor aşa-zise
„mame” de a-şi vinde copiii. Cum ştim că un copil după botez este înger, ne dăm
seama că segmentul acela foarte mic al lumii feminine din România practică cel mai
apostatic comerţ: comerţul cu îngeri, vânzarea de îngeri. Această „aripă de fluture”
induce categoric furtuni în atmosfera noologică a planetei, chiar dacă noi nu mai avem
organe de simţ pentru asemenea dezastre. Dar suntem noi conştienţi oare de dezastrul
sufletesc al „secularismului” ca să ne referim la acest adevărat flagel spiritual care
bântuie toată lumea modernă?! Evident că nu, deşi este una dintre cele mai mari
catastrofe noologice prin care a trecut Europa de la marile erezii încoace. Şi nouă
catastrofa aceasta nu ne apare mai mult decât fâlfâitul aripii de fluture.
Răsturnări axiale
Citind cartea lui Stiglitz mi-am dat seama că marile sale „limpeziri” i-au venit
mai cu seamă din clipa în care a privit lumea cu ochii „periferiilor”, nu cu cei ai
funcţionarilor FMI şi de la Banca Mondială. În recunoştinţa pe care o mărturiseşte faţă
de persoanele cărora le datorează cartea sa despre Globalizare, majoritatea sunt
„periferiali”, iar dintre „metropolitani” abia dacă vreunul e printre cei menţionaţi
pentru aceleaşi „vederi” cu ale lui (ci doar pentru „vederi” opuse). Am înţeles, în fine,
că între America lui W. Wilson, care a susţinut ideea de Pace a Naţiunilor la Conferinţa
de la Versailles şi Trianon, şi America Consensului de la Washingthon este o diferenţă

încadrabilă în fenomenul „răsturnărilor axiale”. America de atunci a susţinut Naţiunile
şi Coloniile, America de azi susţine Băncile şi Internaţionalele, care sunt totuşi străine
de esenţa ei spirituală. Această răsturnare axială modifică mondial sensul
„sincronismului american”. O sincronizare cu „stilul american de viaţă” a devenit azi
cu totul opus sincronizării cu America de la începutul secolului al XX-lea. În cei 100
de ani, America a traversat un proces de răsturnare axială, care s-ar putea să
pricinuiască foarte mari probleme Păcii mondiale. Mai întâi, această schimbare de ax
aduce după sine o diminuare a acelei „speranţe” şi „încrederi” în America.
Naţionalizarea şi decolonizarea nu mai au, de circa 10-15 ani, nici un suport în puterile
mondiale. Nicio putere mondială nu le mai susţine. Ele încă erau susţinute de Reagan,
fuseseră susţinute parţial de Nixon, însă după 1989 lucrurile s-au schimbat axial.
Naţionalităţile şi coloniile nu mai resimt aripa protectoare a Americii. Visul american
şi speranţa americană sunt astăzi aduceri aminte.
Răsturnarea axială a americanismului, a Americii însăşi, este fenomenul cel mai
reprezentativ al istoriei mondiale din ultimii 20 de ani şi pare a se instala între
fenomenele de importanţă mondială ale epocii moderne şi la scara istoriei universale.
Că lumea nu se vede bine cu ochii metropolei o arată reacţia lui B. Clinton şi a
liderilor financiari ai lumii aflaţi în Hong Kong la întrunirea anuală a FMI, BM în
septembrie 1997, după prăbuşirea bahtului tailandez. În vreme ce Clinton vedea în asta
doar o „mică defecţiune” pe drumul spre prosperitate, liderii FMI au cerut chiar „o
modificare a statutului organizaţiei încât să exercite presiuni şi mai mari asupra ţărilor
în curs de dezvoltare în vederea liberalizării pieţelor de capital ale acestora. În acelaşi
timp liderii ţărilor asiatice şi mai ales miniştrii de finanţe erau îngroziţi. Ei vedeau în
lichidităţile speculative care veniseră odată cu liberalizarea pieţelor de capital o cauză a
greutăţilor cu care se confruntau” (Stiglitz, 2003, 153). Prin urmare, cele două unghiuri
de „privire” asupra lumii compun peisaje, tablouri diferite, până la opoziţie, asupra
condiţiei omenirii. Ceea ce pentru unii este o cauză a prosperităţii li se înfăţişează
celorlalţi drept o cauză a morţii. Liberalizarea pieţelor de capital era un factor mortal
pentru lumea în curs de dezvoltare căci imprima un drum al subdezvoltării nu unul al
dezvoltării. Hotărât lucru: lumea văzută de la Bucureşti este „lumea adevărată”, dacă e
privită cu ochii cinstiţi ai românilor, nu cu ochii politicienilor care sunt îndreptaţi, unul
la slănină, altul la făină. Astăzi lumea arată ca acum 2700 ani î.H., pe vremea
profeţilor, când un popor ca cel al lui Iuda putea opta între neputinciosul Egipt şi
desfiinţătoarea Noua Caldheia. Profeţii au cerut atunci evreilor să meargă cu
Nabucodonosor, nu cu Egiptul. Neascultându-i, evreii au primit ceea ce-a urmat: lunga
captivitate babiloniană. Dacă America va avea seria de „imperatori” ai Caldeii, atunci
opţiunea chaldeeană se va dovedi „corectă”. Oricum Egiptul nu poate oferi decât faţadă
şi neputinţă. Forţa i-ar fi venit de la Dumnezeul adevărat, nu de la zeii morţi de care nu
se despărţise, pe care paria în toate „constituţiile” sale de atunci. Ca şi Egiptul actual,
numit astăzi Occident, care nu mai are nici o legătură cu Dumnezeul adevărat al cărui
dar şi îndurare au fost principala forţă lucrătoare spre prosperitatea din ultimii 200 de
ani ai lumii, prosperitate care deja îmbracă forma paradoxului: în loc de a aduce
tinereţe aduce îmbătrânire, şi, evident, în locul minţii aduce înmormântare, o lungă
serie sepulcrală. Spre a face lucrurile mai limpezi am putea să le examinăm cu ochii
profeţilor de acum 2700 de ani. Mutatis mutandis lucrurile de atunci sunt şi cele de azi.
O perspectivă a „noologiei biblice” se dovedeşte somativă pentru „lectura” paginii

deschise a lecţiei lumii noastre de azi.
Crizele lumii. Dezintegrarea asimetrică: problemă globală
În ultimul sfert de veac au fost 10 crize economice, ne informează primitorul

premiului Nobel în economie, Joseph Stiglitz. În toate acestea, subliniază el,
principalul factor care a dus la izbucnirea crizei a fost „liberalizarea pieţelor de capital”
(Stiglitz, 2003, 162). Şi mai precizează Stiglitz: „a devenit tot mai evident (în temeiul
analizei acestor crize – n.n. I.B.) că liberalizarea pieţelor de capital reprezintă un risc
asumat inutil. Chiar şi atunci când ţările au bănci puternice, o piaţă bursieră matură şi
alte instituţii pe care multe ţări asiatice nu le aveau, riscurile pot fi enorme” (ibidem).
Lucrul tulburător în această dezvăluire ţine de faptul că un mare economist, o
minte de excepţie a lumii noastre, gândeşte, iată, de la polul opus faţă de „gânditorii
metropolei”, cei care văd lumea cu „ochii metropolei”. Or, la polul opus este
„periferia” sistemului mondial modern. „Ochii periferiei” văd lumea „realist” şi
profetic. Periferia este o „parte a soluţiei”, metropola este o „parte a crizei”, a maladiei.
Periferia ştie cum se poate vindeca lumea, dar nu e chemată la capul bolnavului,
metropola stă la capul bolnavului, urmează tot felul de reţete, dar nu ştie şi nu poate
să-l vindece. Este un medic neputincios. O spune atât de răspicat acelaşi mare gânditor
şi medic al economiei mondiale, I. Stiglitz: „Percepţia existentă în majoritatea ţărilor în
curs de dezvoltare, percepţie pe care o împărtăşesc şi eu, este aceea că FMI a devenit el
însuşi o parte a problemei în loc să fie o parte a soluţiei” (ibidem, 159). FMI este
ochiul metropolei, se legitimează drept „medicul” ei pentru economia lumii, or lumea
afectată (de crize endemice şi convulsii ucigătoare) vede în FMI un fel de „ciumă”,
cum remarcă Stiglitz: „Mai mult, în unele ţări aflate în criză, oamenii de rând, ca şi
multe oficialităţi guvernamentale şi oamenii de afaceri, continuă să se refere la
«furtuna» economică şi socială care i-a lovit cu termenul «FMI» - ca şi cum ar spune
«ciuma» sau «Marea Criză». Faptele istorice sunt datate înainte şi după «FMI», la fel
cum ţările devastate de un cutremur de pământ sau de un alt cataclism natural datează
evenimentele «înainte» şi «după» cutremur” (idem, 159).
În fapt, fenomenul în care metropola, prin «creierul» ei (FMI şi Trezoreria
americană), şi-a pus toată speranţa şi toată profeţia, adică în creşterea, de şapte ori,
într-un interval de numai şapte ani (1990-1997), a volumului fluxului de capital privat
dinspre ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate, a fost spulberat de criza care
s-a declanşat la 2 iulie 1997 şi care a împins lumea spre pragul prăpastiei. Şi la pragul
acela de timp, de la pervazul crizei eurasiatice încă nu se zărea marea criză care va lovi
ca un tsunami lumea întreagă la doar 10 ani după prăbuşirea bahtului thailandez şi deci
după criza din 97. Zona cu cea mai neaşteptată dezvoltare, Asia de sud-est, prin
„mobilizare internă” şi prin injecţiile „capitalului străin” a fost împinsă în criză, zice
Stiglitz, tocmai de „reţetarul FMI” („Dată fiind rata înaltă de economisire, ţările din
Asia de est nu aveau nevoie de capital suplimentar, şi totuşi, la sfârşitul anilor 1980 şi
începutul anilor 1990, această liberalizare le-a fost impusă şi lor”, pp. 161-162).
Efectul: în 1998, deci la un an de la declanşarea crizei, „PIB a scăzut în Indonezia cu
13,1%, în Coreea cu 6,7%, în Thailanda cu 10,8%” (ibidem, 160), iar efectul social era
devastator: băncile se închideau şi rata şomajului şi a sărăciei atinsese proporţii
înspăimântătoare: a crescut de patru ori în Coreea de sud, de trei ori în Thailanda şi de
10 ori în Indonezia. În doar un an, în Indonezia, de exemplu, „15% dintre bărbaţii care
lucrau în 1997 îşi pierduseră slujba până în august 1998” (159). Cât priveşte rata
sărăcirii, aceasta atinge praguri de catastrofă: în Coreea de sud „numărul săracilor din
mediul urban aproape s-a triplat, aproximativ un sfert din populaţie fiind cuprinsă de
sărăcie; în Indonezia, numărul săracilor s-a dublat, în unele ţări precum Thailanda,
oamenii daţi afară de la serviciile pe care le avuseseră la oraş s-au întors la ţară, de
unde veniseră” (159).
În ţări ca România, Rusia, Iugoslavia (fostă) efectele acestor politici a fost încă
mai devastatoare. Sărăcia apăsătoare din România după primii zece ani de „reforme
inspirate de reţetele FMI” cuprinsese 40% din populaţie, retromigraţia (întoarcerea în
rural a celor ce şi-au pierdut slujbele ori au ieşit la pensie) atingea deja proporţii foarte
mari, ceea ce înseamnă o infuzie de bătrâneţe şi de „dependenţă” în lumea rurală
accentuându-i dificultăţile şi aşa uriaşe.
Sisteme întregi, comunităţi şi instituţii „îmbătrânesc”, nu doar persoanele.
Partidele şi deci parlamentele sunt fără de energie naţională, ceea ce este semnul
bătrâneţii. Confuzia între tinereţea spirituală (capacitatea de a trăi intens problemele
colectivităţii, suferinţele poporului, şi a se angaja cu devotament în slujirea şi în
promovarea valorilor sale şi a se ridica la înălţimea idealurilor şi a liniei de destin a
unui neam) şi tinereţea biologică este semn de bătrâneţe accentuată a sistemului de
selecţie şi de circulaţie a elitelor. Singura ţară care a admis pe scena politică un partid
tânăr, angajat pe linia valorilor mai înalte ale acelui popor, chiar dacă într-o formă
anacronică, a unui naţionalism de secol XIX, a fost Ungaria. Acolo unde o asemenea
tentativă a fost stopată (cazul României unde se constituise un asemenea partid, dar a
fost masiv blocat), acolo osificarea instituţiilor puterii n-a mai putut fi oprită după
aceea (osificare atestată de circulaţia aceloraşi figuri în cadrul segmentului elitei
guvernante, pe care nimeni şi nimic nu i-a putu clinti nici pe ei, nici ideile eronate pe
care le-au promovat cu ardoare religioasă, etalând un efect straniu de împietrire a
sensibilităţii şi a gândirii politice). Dezindustrializarea şi retromigraţia rurală la care se
adaugă o prăbuşire a ratei medii potenţiale a fertilităţii cu 80-90% în primii 13 ani de
„reforme”, sunt celelalte faţete ale acestui deceniu de neistovit declin pe care FMI îl
anunţase ca pe un deceniu al marii speranţe şi al marelui triumf.
Evident, ca şi în alte zone ale lumii, FMI şi instituţiile europene au mutat cauzele
eşecului la „localnici” şi a început o operaţie de „desfigurare” şi de culpabilizare care
atinge culminaţia în promovarea ideologiei „corupţiei structurale”, atribuită unei
inducţii „etno-spirituale”, unor metehne specifice, chipurile, românilor şi balcanicilor
în genere. Guvernamentalii au intrat în joc, au consimţit, în genere (cu excepţiile de
rigoare) la această operaţie de culpabilizare, nesesizând „efectul pervers” care acum îi
atinge chiar pe ei. În realitate „corupţia” e o glumă pe lângă marile probleme pe care le
are ţara şi „capitalismul” produs de „reţetele FMI” (ale „reformei” prin privatizare şi
liberalizarea pieţei capitalului), care este, în fapt, un „capitalism prădalnic”, cu o
componentă „speculativă” dezastruoasă, cu diminuarea spre anihilare a oricărei
„libertăţi” naţionale (de reacţie şi de intervenţie), astfel că guvernele au prezidat mai
degrabă „guvernări cu ochii închişi”, adică au fost împinse într-un „handicap vizionar”
(indus în mare măsură de „ochelarii” metropolei, adică de „vederile” împrumutate de la
instituţii precum FMI). Procedând astfel, guvernele s-au expus unei „predicţii
autodistructive” anihilându-şi practic puterile de intervenţie reală şi temeiul adevăratei
responsabilităţi. Aceste guverne nu sunt nici măcar responsabile pentru ceea ce se
întâmplă, chiar dacă sunt răspunzătoare istoric şi moral pentru acest eşec prelungit.
Primul guvern care va îndrăzni să arunce la coş, oricât de nezgomotos ar face-o,
reţetele primite de la marile instituţii „binevoitoare”, va fi şi cel dintâi guvern cu
adevărat „responsabil” (adică în capacităţi reale de răspundere).
Mondializarea. Feţele globalizării:

criză, instabilitate, sărăcie, subdezvoltare, multiplicarea cortinelor de fier
Lumea a intrat într-un ciclu endemic de crize structurale, iar sistemul actual, prin
mecanismele lui, nu pare să deţină capacităţi să le soluţioneze şi să redea sănătatea
sistemului. Referindu-se la cauza structurală a crizelor actuale ale lumii, laureatul
premiului Nobel, J Stiglitz, o localizează în zona „politicilor FMI”, încât preluarea lor
de către guverne înseamnă tocmai „autoreproducerea” multiplicată a cauzei care duce
fatalmente la criză; iată, mai riguros formulată ideea la Stiglitz: „Nemulţumirea legată
de FMI este însă mai profundă: ea nu vizează doar faptul că instituţia respectivă a
impus politici care au dus la criză, ci şi faptul că a impus acele politici asupra cărora
existau puţine dovezi că ele ar promova creşterea economică, în vreme ce dovezile cu
privire la riscurile la care erau expuse ţările în curs de dezvoltare erau foarte
numeroase” (163).
“În 1990, 2,718 miliarde de oameni trăiau cu mai puţin de doi dolari pe zi. În
1998, numărul săracilor care trăiau cu mai puţin de doi dolari pe zi era estimat la 2,801
miliarde (conform raportului BM, „Global Economic Prospects and the Developing
Countries 2000”, Washington D.C., World Bank, p. 29, apud Stiglitz, 2003, 384). Prin
urmare în zece ani numărul săracilor lumii a crescut cu aproape 100.000.000, deşi, în
acelaşi timp „venitul mondial a crescut în medie cu 2,5% pe an” (Stiglitz, 2003, 32).
Globalizarea a înregistrat progresele ei cele mai mari exact în acest interval,
încât deceniul globalizării a indus concomitent nu o „dezvoltare”, ci un progres al
sărăciei, ceea ce numim „paradox al globalizării”. Cum se explică fenomenul acesta
care conferă globalizării caracter fundamental? Deja un mondialist de talia lui Imm
Wallerstein dovedise pentru toată lunga durată a mondializării „lumii moderne” că
expansiunea spre planetarizare a capitalismului nu este şi o expansiune a dezvoltării.
Din contră. Mondializarea capitalismului aduce după sine şi o mondializare a sărăciei
şi a subdezvoltării, încât lumea nu devine nici mai echitabilă, nici mai paşnică, nici mai
confortabilă, ci mai nedreaptă, mai stratificată spre segregare, mai nesigură, mai
ameninţată şi mai ameninţătoare. W. Beck dovedeşte că societatea postmodernă este nu
doar o societate care produce sărăcie, ci şi una „producătoare de riscuri”.
Unul dintre fenomenele care însoţesc globalizarea este „instabilitatea”.
Economia lumii nu aduce mai multă stabilitate în lume, ci mai multă instabilitate.
Crizele din Asia, America Latină şi din Europa de Răsărit, la care se adaugă criza
endemică a Orientului Apropiat sunt fenomene vizibile la scara lumii. Căderea
monedei într-o ţară cu „economie emergentă” pare să ducă la prăbuşirea altora (cum a
arătat-o criza asiatică în 1997-1998). La acest fenomen al instabilităţii şi sărăciei se
adaugă un altul, acela al noilor „cortine de fier”. În 1989, sub-lumea răsăriteană era
convinsă că s-a intrat într-o eră a „înlăturării cortinelor de fier”, că acestea au fost
definitiv „demontate”. La nici trei ani după acel moment de euforie a „ridicării cortinei
de fier”, sugerată de „căderea zidului Berlinului”, deja Occidentul instala o nouă
cortină de fier sub numele de „zonă Schengen”.
Cei din zonă şi cei din afara ei au fost supuşi unor tratamente cu totul
discriminatorii ceea ce a dus la salvări regionale tranzitorii pentru ţările Acordului de la
Visegrad şi la prăbuşiri regionale pentru ţările din afara acordului. Deja apăruse acel
„mic”, dar „semnificativ”, decalaj regional, care indica o frontieră structurală între
cele două regiuni. Frontiera înseamnă contingentări comerciale, interdicţii de
circulaţie, segregaţiuni, culpabilizări colective etc., deci umbriri naţionale, cu efecte
dezastruoase pentru sentimentul apartenenţei, pentru echilibrul identitar al tineretului
şi chiar pentru „proiectarea bios”-ului la noile generaţii. Acestea îşi aplică tehnici
autorepresive derivate din „scârba de a fi ceea ce sunt”: români, în principal români.
Pentru România „politicile” de „supraveghere” sunt de acelaşi tip cu „procedeele
decontaminării”. Întreaga populaţie este pusă sub un clopot de sticlă şi ţinută în regim
de „carantină” (pentru aşa-numita decomunizare). Aceasta este semnificaţia politicilor
lustraţiei, care a atins praguri infernale în ultimii doi ani. Pragul de sus al acestui
fenomen este indicat de Raportul Tismăneanu, care a reuşit performanţa să mistifice
adevărul cultural şi religios al României pentru tot intervalul postbelic. În numele şi
sub scuza condamnării comunismului s-a oficiat condamnarea culturii române şi a
Bisericii Ortodoxe Române.
Populaţia fiind extrem de tolerantă a primit noile practici, („tratamentul”) fără
cârtire, dar şi-a condamnat viitorul, fiindcă noua generaţie a reacţionat în cea mai
anarhică formă: şi-a luat lumea-n cap, cei mai buni au fugit încotro au văzut cu ochii.
Emigrările au avut ca destinaţii spaţiile cele mai diverse, de la Republica Sud-Africană
la Noua Zeelandă şi evident America sau Canada, Germania ori Anglia sau Spania ori
Franţa, Italia. Totul s-a petrecut vertiginos. În 1993 se puteau consemna un milion de
avorturi, iar la 13 ani de tranziţie se putea face constatarea că avorturile au coborât rata
medie a fertilităţii cu 80-90%. Altfel spus, dacă n-ar fi fost săvârşite avorturile, rata
medie a fertilităţii ar fi fost cu 80-90% mai mare (Mihăilescu, 2003).
Întregul Răsărit s-a scufundat. „Globalizarea şi introducerea economiei de piaţă
nu au dat rezultatele scontate în Rusia şi în majoritatea celorlalte ţări implicate în
trecerea de la comunism la piaţă. Acestor ţări Occidentul le-a spus că noul sistem
economic le va aduce o prosperitate fără precedent. În loc de aceasta el a adus o stare
de sărăcie fără precedent: în multe privinţe, pentru majoritatea oamenilor, economia de
piaţă s-a dovedit a fi chiar mai rea decât proorociseră liderii comunişti” (Stiglitz, 2003,
33).
Tot Răsăritul (exceptând centura creată prin acordul de la Visegrad) a fost supus
fenomenului înlăturării unilaterale a „Cortinei de fier”. Acest fenomen are multiple
faţete între care cea comercială este înalt grăitoare. Occidentalii „au forţat ţările sărace
să elimine barierele comerciale, dar ei le-au menţinut pe ale lor, împiedicând statele în
curs de dezvoltare să-şi exporte produsele agricole privându-le astfel de venitul pe care
l-ar fi putut obţine din această activitate şi de care au disperată nevoie” (Stiglitz, 2003,
33-34). Aceeaşi înlăturare unilaterală s-a reflectat în libera circulaţie a persoanelor
vreme de aproape 15-18 de ani.
Libertăţii depline de circulaţie spre Est pentru occidentali i-a fost asociată,
vreme de circa 15 ani, libertatea limitată şi laborios (spre umilitor) controlată pentru
orientali. Nici după înlăturarea vizelor circulaţia spre Vest n-a devenit mai facilă.
Aceleaşi contingentări au fost aplicate şi la persoane ca şi la mărfuri sau servicii.
„Căderea unilaterală a Cortinei de Fier” a generat inclusiv acel fenomen numit „mare şi
mică corupţie”, de la corupţia oamenilor, la corupţia funcţionarilor şi la aceea a
privatizării (comisioanele). Totul este efectul politicilor de impozitare, taxare în

genere, de privatizare forţată, de liberalizare a pieţelor financiare şi de capital etc. în
condiţiile în care legislaţia nu era pusă la punct, de la legea contractelor şi până la o
lege a „proprietăţii – funcţie socială”, ceea ce a permis capitalurilor o orientare
speculativă şi deci ocolirea investiţiilor orientate spre crearea de ocupaţii, cum ar
trebui.
Politicile FMI de „echilibrare a bugetelor” prin reducerea cheltuielilor şi/sau prin
sporirea impozitelor a dus la spirala corupţiei (adică la căutarea tehnicilor de ocolire a
legii, la toate formele de evaziune, de ocolire) şi deci la scufundarea afacerilor, ceea ce
creează impresia unui spaţiu cvasi-secretizat, a unor accese preferenţiale sau mituite
etc. Corupţia este, în mare măsură, copilul nedorit al politicilor FMI. Guvernele poartă
răspunderea ei doar întrucât nu s-au opus „reţetelor” FMI şi astfel au devenit
complicele cel mai vinovat al acestui Fond Monetar, mai ales că toate guvernele se
reazemă pe grupuri de interese, adică pe clientele care împing guvernarea spre un profil
oligarhic. Întregul capitalism îmbracă în Răsărit un astfel de caracter oligarhic, ceea ce
ne-a îndemnat să propunem într-o carte din 1995 un model alternativ la „capitalismul
oligarhic” şi anume „calea corporativă”. Se pare însă că, în cele din urmă, slăbiciunea
clasei antreprenoriale a precântărit şi opţiunea oligarhică a triumfat. La acest triumf a
contribuit, într-un fel, şi politica bancară a devalorizării ratei de schimb valutar
(evident în contul leului) susţinută tocmai de interesul de a „cumpăra” credite la un preţ
care era, apoi, înjumătăţit prin devalorizarea leului.
Să zicem că cineva împrumută 20 miliarde lei pe care la „cursul valutar din acel
moment îi poate transforma” într-un milion de dolari (la cursul de 20.000 lei dolarul,
cât fusese la un moment dat). După o săptămână (cum s-a întâmplat în decembrie 1996,
după venirea la guvernare a CD) „cursul de schimb se prăbuşeşte” şi el atinsese deja
pragul de 30.000 per dolar. Speculatorul ia 700.000 de dolari, îi transformă în lei cu
care restituie împrumutul şi se alege cu un câştig net de 300.000 de dolari, cu investiţie
minimă (să zicem că 100.000 au fost costurile „facilitării” împrumutului şi tot îi rămân
200.000 de dolari net). Însă, dacă guvernul ar fi avut legi prin care ar fi obligat aceste
„capitaluri” spre plasamente productive, creatoare de ocupaţii (noi locuri de muncă),
lucrurile n-ar fi avut nici o gravitate. În fapt nu aceste „împrumuturi” sunt cauza crizei
endemice a economiei, ci faptul că guvernele admit ca ele să se transforme în
„capitaluri flotante”, de vreme ce guvernele nu pot preveni „fuga capitalului” (Capital
Flight). În loc să adopte legi de „funcţionalizare a capitalului”, format pe căile lui
(oricât de „necurate”), guvernele au preferat să declare un război ruinător băncilor şi
bancherilor şi astfel au grăbit „fuga capitalurilor”, ceea ce este o dublă pagubă: „şi cu
banii luaţi şi cu capul spart”.
Războiul contra băncilor practic a compromis orice posibilitate de restituire a
„împrumuturilor” şi astfel au urmat falimente bancare, puşcării şi tabloul unei Românii
corupte. Totul ar fi fost prevenit dacă guvernele ar fi adoptat legi mai severe în privinţa
orientării împrumuturilor şi deci a capitalurilor. „Îţi dau împrumutul cu condiţia de a-i
da o destinaţie productivă, creatoare de noi ocupaţii” (cu riscurile de rigoare). Ne dăm
seama că actualul „război” contra corupţiei este, indirect, o ameninţare naţională mai
mare decât ameninţarea „corupţiei” însăşi (care este în mare măsură un fenomen de
„etichetare”, nu întotdeauna o realitate economică, socială şi politică). Există, nu în
primul rând corupţie, ci o „birocratizare”, o „administraţie poliţienească” a afacerilor,
impozite uriaşe, control excesiv al cheltuielilor etc. Corupţia este un termen prin care
arbitrarii „reţetari” ai FMI vor să-şi camufleze răspunderea pentru falimentele

întregului Răsărit, după cei circa 15 ani de „sfaturi” şi de „reţete”.
Cum se întâmplă cu bolnavul pentru care medicul a greşit tratamentul şi i-a
înrăutăţit starea: i se scoate „vina” că sănătatea lui era prea şubredă pentru ca „medicul
să mai poată face ceva”. În aceste triste comentarii medicul îşi strânge trusa şi îşi ia
tălpăşiţa, ca şi cum nici n-ar fi fost pe acolo, iar bolnavul n-ar fi avut la sine până
atunci pe nimeni altcineva în afara bolii sale. Or în jurul lui s-a tot agitat un „doctor”
care l-a tot oblojit, cu fel de fel de „medicaţii”, care de care mai scumpe, deşi la final
nu i-a putut oferi decât moartea. Bietul bolnav şi-a cumpărat decesul şi drumul spre
cimitir foarte scump. Urmând ca lista de cheltuieli pentru groapă, pentru sicriu şi
pentru catafalc să fie preluată de urmaşi. Cam aşa arată medicaţiile FMI: au lăsat
guvernelor lista de cheltuieli şi ponoasele; pacientul (adică statul, ba chiar popoarele) a
fost prea bolnav (adică „corupt”) spre a mai fi salvat de la deces. În general, fluxul de
lichidităţi, atât cât a fost, atât în România, cât şi în alte ţări din Est, a urmărit aproape
exclusiv un „scop speculativ”, iar de la un prag, adică de la momentul în care „criza” a
început să dea semne de agravare, el n-a schimbat direcţia, „ a lăsat în urmă monede
prăbuşite şi nişte depozite bancare slăbite” (Stiglitz, 2003, 35).
Dezintegrarea asimetrică. Dezastrul ideologiei centrului unic
În mod normal, un proces îşi vădeşte caracterul prin instituţiile pe care le

creează derularea lui. Instituţiile sunt cele care fixează trăsăturile esenţiale, legile
structurale ale procesului, fiindcă instituţionalizările sunt expresia regularităţilor unui
proces, a regulilor care-i compun osatura. Or instituţia pe care a creat-o procesul
globalizării a fost FMI. Despre acesta, un economist de talia lui Stiglitz spune: „La o
jumătate de veac de la fondarea sa, este clar că FMI nu şi-a îndeplinit misiunea. Nu a
făcut ceea ce ar fi trebuit să facă – să furnizeze fonduri ţărilor confruntate cu declinul
economiei, astfel încât aceasta să revină cât mai aproape de nivelul de ocupare
completă” (Stiglitz, 2003, 45). Nu cumva „eşecul acestei misiuni” este expresia cea
mai grăitoare a adevăratei naturi a „globalizării”?! Cred că da. Globalizarea este, de
fapt, un proces de mondializare a acelui tip de integrare prin dezintegrarea asimetrică,
adică prin expansiunea unilaterală a „voinţei reflectate” a celui ce deţine cuantumul cel
mai mare de relaţii abstracte (bani, contract, convenţii) şi deci prin anihilarea celui mai
slab, cu o „voinţă reflectată” mai „slabă”. Or această asimetrie a căpătat azi un nume
căci s-a instituţionalizat. Numele şi instituţia de sub el sunt: „FMI”. Aceasta excelează
prin câteva caracteristici:
a) “aplicarea unor teorii economice greşite” (Stiglitz, 2003,48);
b) “recomandările de ordin economic (ale FMI şi BM) reflectă teoriile şi
ideologia lor bazată pe conceptul de piaţă liberă” (ibidem, 48-49); „Pentru mulţi
oameni urmarea a fost sărăcia, iar pentru multe ţări, urmarea a fost haosul politic şi
social” (ibidem, 49);
c) “În ţările care trec de la comunism la capitalism”, „FMI a făcut greşeli în toate
domeniile în care s-a implicat: dezvoltarea, gestionarea crizelor” (49);
d) efectul politicilor FMI este global, adică general răspândit, în America Latină,
în Asia de sud-est, în Europa de răsărit şi peste tot a fost unul negativ, cum ne spune
Stiglitz („prăbuşirea economiei argentiniene în 2001 este unul dintre cele mai recente
cazuri din seria eşecurilor produse în ultimii ani” – p. 49).
Ce rezultă de aici? Că lumea nu poate fi guvernată dintr-un centru unic.

Politicile economice ale unei instituţii ca FMI, care preînchipuie un „guvern mondial”,
au eşuat, se dovedesc o imposibilitate tocmai pentru că aplicarea unei reţete cum ar fi,
de pildă, liberalizarea pieţei capitalurilor, n-a dat rezultate nicăieri, doar că unele ţări,
cele puternice, au putut s-o refuze, altele, ţările slabe, sau slăbite, au fost „silite”,
forţate cu teribile ameninţări (cu „suferinţe” şi mai mari) să le aplice, iar urmarea a fost
dezastrul. Putem, iată, înregistra primul eşec de proporţii mondiale a ideologiei
globalismului. Ca instituţie şi ca ideologie, globalizarea pare să fie însoţită în toate
planurile de efecte dezastruoase atât de grave încât cele pozitive nu se mai văd.
Dacă globalizarea înseamnă totodată expansiunea şi abstractizarea existenţei
(externalizarea ei), atunci ea aduce după sine o pierdere de profunzime (exemplu este
senzualismul, hedonismul, network-ul inter şi intraneturilor, al internauţilor), ceea ce
înseamnă şi primejdia pierderii legăturilor cu „structura şi cu profunzimile lumii”.
Interioritatea omului şi a lumii rămân o terra incognita şi totul devine o chestiune
peisagistică, trecerea prin lume este ca traversarea unui peisaj. Ceea ce îţi aduc
călătoriile (când ţi le permiţi) îţi procură televiziunile: vedere şi vederi peisagistice.
Lumea ca peisaj şi omul ca privitor de-o clipă, în trecere, aceasta este ipostaza
mijlocită de globalizare. Globalizarea înseamnă mult pentru marile corporaţii şi omul
corporativ, pentru internaţionale şi sistemul reţelelor, pentru sistemele mondiale şi
omul cosmopolit, dar pentru omul comunitar, religios, pentru omul profund, pentru
autohton, globalizarea nu înseamnă în cel mai bun caz mai mult decât faţada lumii, căci
el este omul interiorităţii. Globalizarea aduce după sine dezastrul interiorităţii şi
preschimbă lumea într-un orb care beneficiază de regula priorităţii bastonului ridicat,
care însă nu-i poate fi de folos căci n-are cine să-l vadă şi singura lui şansă de a nu fi
strivit de megamaşina civilizaţiei este să nu circule pe rutele ei, adică să se mute la ţară.
S-ar putea să-şi redobândească astfel şi sufletul şi vederea.
Ochiul lăuntric al gândirii
Cine poate deveni apostolul guvernării mondiale? Oare nu este ideea aceasta o
altă formă de soteriologie istoricistă, soră cu cea bolşevică? Şi nu sunt toate
mesianismele acestea imanentiste o tentativă de substituire luciferică a adevăratului
mesianism, cel din Pentateuhul lui Moise, din scrierile psaltice ale Regelui David, din
scrierile profeţilor Vechiului Testament, din Evangheliile lui Hristos şi din vestirea
Apostolilor Săi?! Faţă de „martorii” salvării prin puterea banului avem replica
martorilor divini ai lucrării cu adevărat salvatoare a Dumnezeului Care, prin
înomenire, rezideşte lumea. Să ne reamintim cuvântul Său căci acesta este cu adevărat
ziditor de lume şi salvator de la nimicire: „Şi-Mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi-n
toată Iudeea şi pân’ la marginile pământului…” (Fp., 1;8). Toată Biblia are acest mesaj
referitor la rostul şi rolul crucial al comunităţii celor care-L mărturisesc pe Dumnezeu.
Aceasta este prima „calitate” pe care Însuşi Mântuitorul o conferă Apostolilor,
de a se constitui în comunităţi de mărturisire, de a fi „martori” şi deci „mărturisitori” ai
Lui, de a lucra pentru rezidirea societăţii prin cuvântul salvator al lui Dumnezeu.
Aceasta este calitatea celui Ce-L aşteaptă, aşteptând „făgăduinţa Tatălui”, adică ziua
Cincizecimii, coborârea Sfântului Duh, venirea Duhului Sfânt asupra lor cu harul Său
spre „plinirea făgăduinţei” lui Dumnezeu.
Comunitatea de mărturisire este, iată, şi comunitate de aşteptare a celor

încredinţaţi că se va „plini făgăduinţa Tatălui”. Ei vor primi astfel puterea de a
„prooroci în Har” nu altfel căci Iisus îi lămureşte: „Nu al vostru este să ştiţi anii sau
vremile pe care Tatăl întru’ a Sa stăpânire le-a pus, dar putere veţi primi prin venirea
peste voi a Sfântului Duh şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi’n toată Iudeea şi’n
Samaria şi pân’la marginile Pământului” (Fp., 1:7-8).
Pretenţia vreunei ştiinţe de a prooroci în afara Cărţilor Bibliei, a Evangheliei, şi
deci în afara Bisericii lui Dumnezeu, a comunităţii celor care-L mărturisesc pe El, este
nefirească, nu este cu putere de la Dumnezeu, adică nu este din Har, ci în afara lui şi,
ca atare, luciferică. Încât orice ştiinţă a proorociei care se situează în afara puterii
harului, a Duhului lui Dumnezeu şi, deci, în afara comunităţii de mărturisire a lui
Dumnezeu, este pur şi simplu sterilă.
Întâlnirea Apostolilor cu Maica Sfântă este şi prima îndrumare şi învăţătură
asupra „comunităţii mărturisitoare” în arealul creştin: „Şi când au intrat, s-au suit în
încăperea de sus, unde se adunau de obicei Petru şi Ioan, Iacob şi Andrei, Filip şi
Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacob.
Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria,
mama lui Iisus şi cu fraţii lui” (Fp., 1:13-14). Cei într-un cuget, stăruind în rugăciune,
împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui, iată paradigma
comunităţii de mărturisire, adică „regula” ei, forma ei, scopul ei.
Prin urmare, calitatea de comunitate de mărturisire este adunarea întru numele
Domnului şi în scop de rugăciune, împreună cu mereu-prezenţa Apostolilor şi a
Fecioarei Maria, mama lui Iisus, a tuturor sfinţilor Vechiului şi Noului Testament, ca
fraţi şi surori în Domnul, mai presus de frăţietatea şi de suroratul biologic. Aceasta este
Familia şi ea e pregătită să intre în Biserica lui Dumnezeu, adică în locul şi
manifestarea Hărăzite, care primesc Harul Duhului Sfânt. Toţi aceia care se
îndepărtează de la învăţătura lui Dumnezeu se vor nimici singuri. Despre rolul şi rostul
salvator al comunităţii de mărturisire (a mărturisitorilor lui Dumnezeu) vorbesc
profetic şi reparator Psalmii Regelui David din cartea Vechiului Testament.
De nimic i-ai făcut pe toţi cei ce se îndepărtează de la îndreptările Tale, „Pentru
că nedrept e gândul lor lăuntric” (Ps., 118, 118).
Acest verset ne arată că „îndreptările” (dikaioma = îndreptar, călăuză, criteriu
rural, ghid) lui Dumnezeu nu sunt pur şi simplu în afară, nu doar în cele din afară, ci
mai ales „în interior” adică „în spirit” „în gândire” (enthymema), dar mai presus de
orice înlăuntrul fiinţei gândite, ca „nucleu” al ei, ca „sineitate”. Omul modern se
confruntă cu o curioasă substituire, o „grefă”, deci o „implantare” în „fiinţa gândită”, în
„spirit”, cu un fel de „engramă”, un implant care poate apoi devia întreaga „fiinţă
gândită” a omului. Aceste engrame, aceste „implanturi”, aceste entimeme malefice,
sunt cele despre care vorbeşte Dostoievski, ca despre trichinele care preiau conducerea
fiinţei gândite a omului şi o ghidează spre dezastru. În locul îndreptărilor dumnezeieşti,
a entimemei divine, se instalează în om aceste engrame malefice.
Efectul final este „desfiinţarea” celui astfel „engramat” („de nimic I-ai făcut pe
cei ce se îndepărtează de la îndreptările Tale”, zice Psalmistul), regresiunea spre zero,
nimicirea fiinţei sale. Psalmul 118 la versetul 118 ne previne asupra unei învăţături
speciale „învăţătura despre nimicire” ca fiind efectul (în cascadă) al unei entimeme
malefice, greşite, „nedrepte”, a „unui gând lăuntric nedrept”, deci a unei învăţături
eronate ca cele care predică astăzi salvarea prin puterea singură a banilor. Cei ce fac
nedreptate dinlăuntrul fiinţei lor se condamnă, prin aceasta, la nimicire. Opusul acestei
„entimeme malefice” este „entimema dumnezeiască”, despre care vorbeşte tot Ps. 118:
„căci mărturiile Tale sunt cugetarea mea” (P118:24); „Sufletul mi s-a lipit de pământ;/
viază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118:25).
„Sufletul care stă lipsit de trupul său”, [de pământ, cum zice Psalmistul], fiind
„de altă natură decât el” (şi de care „se va despărţi după moarte”), cum arată Sf. Ilarie,
invocat în nota IPS Bartolomeu la acest verset, n-are puterea ghidului de la sine, ci prin
cuvântul lui Dumnezeu, adică prin dikaioma, prin entimema divină. De unde
echivalenţa pe care o face psalmistul între viere şi dreptatea, cuvântul, cugetarea lui
Dumnezeu:
a) „Lege pune-mi, Doamne, calea îndreptărilor Tale” (Ps. 118:33)
b) „Pleacă-mi inima spre mărturiile Tale” (Ps. 118:36)
c) „în calea Ta viază-mă” (Ps. 118:37)
d) „viază-mă întru dreptatea Ta” (v. 40)
e) „învaţă-mă îndreptările Tale” (v. 68)
f) „dar eu în legea Ta am cugetat” (v. 70)
g) „că legea Ta cugetarea mea este” (v. 77)
h) „dacă Legea Ta nu mi-ar fi fost mie cugetare, patimei aş fi pierit în umilinţa
mea” (v 92)
i) „în veac nu voi uita îndreptările Tale, //că întrînsele m-ai viat, Doamne!” (v.
93)
j) „că mărturiile Tale sunt cugetarea mea” (v. 99)
k) „viază-mă, Doamne, după cuvântul Tău” (v. 107)
l) „Minunate sunt mărturiile Tale de aceea sufletul meu le-a cercetat” (v. 129)
m) „poruncile Tale sunt cugetarea mea” (v. 143)
n) „în puterea nopţii m-am sculat şi am strigat, în cuvintele Tale am nădăjduit” (v. 147)
Cuvântul lui Dumnezeu nu e comparabil cu nimic, e dincolo de orice tipic,
formulă etc., de aceea se şi „strigă” într-un „timp neobişnuit”, un timp doar al lui,
„contrar obiceiului sau regulei”. Este aoria, „timp nepotrivit, neobişnuit, contrar
obiceiului sau regulei” (notă IPS Bartolomeu, la Ps. 118:147).
Şi mai departe: „Ochii mi s-au trezit înaintea zorilor, ca să cuget la cuvintele
Tale” (Ps. 118:148)85.

85
Acest verset ar putea să stea în capul scrierilor/însemnărilor mele de „noologie”. Mai toate au fost
împlinite „înaintea zorilor”, între orele 300-700, dimineaţa. Inclusiv ceea ce am notat aici s-a săvârşit între
orele 500-700 a.m. Am întâmpinat luminătorul zilei, lumina lui cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu, atâta
cât am putut eu (după micile mele puteri) să aduc în inima mea, în sufletul meu, cum spune şi Psalmistul:
„pleacă-mi inima spre îndreptările Tale” (v. 36).
Vectorii instituţionali ai neoliberalismului

Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială
Lucian Dumitrescu
Dolarul american devenea reperul sistemului monetar internaţional ale cărui

baze se puneau la Bretton Woods, în 1944. Moneda americană devenea monedă etalon
în virtutea raporturilor de forţă de la finalul celei de a doua conflagraţii mondiale, dar şi
în temeiul faptului că Lumea Nouă deţinea aproape jumătate din capacitatea
manufacturieră globală, precum şi cea mai mare cantitate de aur. Statele semnatare ale
Acordului de la Bretton Woods se obligau să menţină rate de schimb fixe între
monedele naţionale şi dolarul american. Dar inflaţia şi deficitul bugetar în creştere au
erodat treptat valoarea monedei americane, astfel încât, în 1971, pe fondul deprecierii
accelerate a dolarului, administraţia americană sugerează Japoniei şi Republicii
Federale Germane să-şi aprecieze monedele naţionale. Cu modele de creştere
economică centrate pe economia de export, cele două state resping cererea guvernului
american, cu consecinţa prăbuşirii sistemului construit la Bretton Woods. Cu toate
acestea, dolarul a continuat să fie moneda hegemonică în cadrul sistemului monetar
internaţional. Derivaţiile instituţionale ale Acordului de la Bretton Woods au fost
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, ideea care anima cele două instituţii
fiind apropiată de cea care susţinuse înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Era greu
de imaginat stabilitatea politică în absenţa celei economice. Fondul Monetar
Internaţional a fost învestit cu competenţe macroeconomice legate de supervizarea
deficitelor bugetare, a inflaţiei, politicilor comerciale, deficitelor comerciale etc. Având
ca misiune eradicarea sărăciei, Banca Mondială a primit abilităţi în rezolvarea
problemelor structurale ale economiei, precum cheltuielile bugetare, politicile
financiare, politicile privitoare la piaţa forţei de muncă etc.
Eşafodajul teoretic pe care a fost clădit Fondul Monetar Internaţional era întărit
cu viziunea economică a lui John Maynard Keynes, care susţinea că atunci când ritmul
vieţii economice scade e nevoie de intervenţia statului. În cazul în care o economie
trebuia repornită, Fondul Monetar Internaţional nu doar că acorda împrumuturi
destinate rehidratării organismului economic. În temeiul perspectivei economice
elaborată de Keynes, Fondul recomanda totodată investiţiile în infrastructură, scăderea
ratelor dobânzii pentru reluarea creditării, dar şi reducerea taxelor şi impozitelor pentru
scăderea presiunii la care era supus sectorul particular într-o economie cvasi-imobilă.
Recesiunea economică din anii ’29-’33 dovedise că algoritmul laissez-faire nu era unul
universal. Aplicabil în contexte economice echilibrate, cu rate ale şomajului apropiate
de zero, tiparul economic imaginat de Adam Smith nu cadra cu tabloul economic
interbelic, caracterizat de rate mari ale şomajului şi un grad scăzut de utilizare a
resurselor. Pentru că tabloul economic putea rămâne neschimbat vreme îndelungată,
Keynes atrage atenţia că statul, prin intermediul investiţiilor publice, putea creşte
cererea agregată efectivă, urnind astfel economia. „Potrivit lui Keynes, cheltuiala este
cheltuială, indiferent de ţelul său, iar efectul benefic este acelaşi – creşterea cererii
agregate”86.
La începutul anilor ’80, odată cu afirmarea viziunii economice croite de Milton
Friedman, perspectiva keynesiană este băgată sub preş. Laureat al premiului Nobel
pentru Economie în 1976, Milton Friedman pleca de la premisa că „(...) piaţa liberă
este un sistem ştiinţific perfect (...)”87. Prin urmare, şomajul şi subutilizarea resurselor
nu erau eşecuri ale pieţei, ci consecinţe ale intruziunii statului în funcţionarea
mecanismului economic. Keynes nu contestase modelul laissez-faire. Realitatea
economică interbelică demonstrase că acesta nu era potrivit, iar Keynes lămurise de ce.
Şi-atunci, în condiţiile în care o perspectivă economică îşi dovedise limitele, ce te
împinge să o reiei? Explicaţia e facilă şi se referă la problemele structurale ale
economiei capitaliste din deceniul şapte, când crescuseră semnificativ costul cu forţa
de muncă, costul materiilor prime şi, foarte important, impozitarea activităţilor
productive. La scăderea profiturilor companiilor occidentale mai contribuia şi statul, cu
o serie de taxe şi impozitele care alimentau diferitele programe sociale specifice
statului-bunăstării. Era nevoie de un algoritm economic care să urce ratele profitului
pentru companiile multinaţionale, iar Milton Friedman răspunde acestei cerinţe cu o
viziune ale cărei idei directoare erau libertatea comerţului şi dereglementarea.
Eliminarea tarifelor vamale, privatizarea bunurilor publice, tăierea subvenţiilor
destinate feluritelor programe de asistenţă socială şi, eventual, chiar desfiinţarea
salariului minim pe economie erau tot atâtea modalităţi de rezolvare a problemei
costurilor pentru companiile transnaţionale, care se puteau reloca rapid în zone cu forţă
de muncă ieftină, bogate în materii prime şi cu reglementări comerciale laxe. Interesant
e că în vreme ce Friedman propovăduia beneficiile liberului schimb, zona
metropolitană a sistemului mondial modern ridica redute vamale în faţa produselor
semiperiferiei şi îşi subvenţiona masiv propria agricultură pentru a respinge concurenţa
făcută de statele periferiale în privinţa produselor cerealiere. Joseph Stiglitz constată că
viziunea keynesiană căzuse în dizgraţie pentru că nu se alinia culoarului ideologic
indicat de „Consensul Washington”. Până la urmă, obiectivitatea e o chestiune care ţine
de modă. „În anii care au trecut de la crearea sa, F.M.I. s-a schimbat foarte mult.
Fondat pe convingerea că pieţele funcţionau adeseori prost, el apără acum supremaţia
acestora cu fervoare ideologică (s.n.). Fondat pe convingerea că trebuie să exercite
presiuni internaţionale asupra ţărilor pentru ca acestea să adopte politici economice mai
expansioniste – cum ar fi creşterea cheltuielilor, reducerea impozitelor sau scăderea
ratelor dobânzilor în vederea stimulării economice – în prezent F.M.I. furnizează de
regulă fonduri numai dacă statele adoptă politici constând de exemplu în reducerea
deficitelor, creşterea impozitelor sau mărirea ratelor dobânzilor, care duc la
restrângerea activităţii economice. Keynes s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a
întâmplat cu copilul său”88. Nu-i o noutate că neoliberalismul funcţionează cu
combustibil ideologic. Numai că unii credeau că, după terminarea Războiului Rece,
conflictele vor avea fundament civilizaţional, nu ideologic.

86
Mark Skousen, The Big Three in Economics: Adam Smith, Karl Marx and John Maynard Keynes,
M.E. Sharpe, New York, 2007, p. 160.
87
Naomi Klein, Doctrina şocului, Ed. Vellant, Bucureşti, 2008, p. 57.
88
Joseph Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 42.
Atent la deficitele bugetare şi la rata inflaţiei, Fondul este puţin preocupat de

ecourile sociale produse de ajustarea indicatorilor macroeconomici. Privită prin lentila
neoliberală, o ţară cu deficit bugetar mic, dar cu mulţi şomeri şi cu creştere economică
timidă, va primi din partea Fondului o notă mai bună decât o ţară cu creştere
economică importantă, rată mică a şomajului, dar cu un deficit bugetar mai mare.
Interesant e că, potrivit grilei de lectură neoliberale, şomajul se contracarează nu prin
majorarea cheltuielilor publice în zona investiţiilor, ci prin diminuarea acestora. „Dar
cum, potrivit fundamentalismului de piaţă – în care, prin ipoteză, pieţele lucrează
perfect, iar cererea trebuie sa fie egală cu oferta în cazul forţei de muncă, cât şi în cel al
oricărui bun sau factor de producţie – şomajul nu poate exista, nu pieţele constituie
problema. Ea trebuie să se afle în altă parte, la sindicatele lacome şi la politicienii care
se amestecă în funcţionarea pieţelor libere, cerând şi primind salarii exagerat de mari.
Implicaţia asupra politicii economice este evidentă: dacă există şomaj, salariile trebuie
să fie reduse”89.
Dacă nu stimulează creşterea economică, care este rostul Fondului Monetar
Internaţional? Potrivit Acordului de la Bretton Woods, destinul FMI era să asigure
stabilitatea economică în lume. La ora actuală, FMI se înfăţişează mai curând ca
unealtă mânuită de zona metropolitană a sistemului mondial modern în vederea
adâncirii clivajelor de dezvoltare dintre statele lumii, cu consecinţa menţinerii poziţiei
hegemonice a centrului sistemului mondial modern în sfera relaţiilor internaţionale. De
altfel, decizia90 în cadrul Fondului este monopolizată de ţările occidentale, cu
precizarea că Statele Unite ale Americii au mai multe voturi decât Anglia, Germania şi
Franţa la un loc, fiindcă algoritmul de vot încă se raportează la raporturile de putere
economică de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. „De atunci s-au adus o serie
de modificări minore, protagonistele «spectacolului» fiind însă principalele state
dezvoltate ale lumii, numai unul dintre ele, Statele Unite ale Americii, având efectiv
drept de veto”91. Fundamentul procedurii de vot relevă caracterul politic al FMI.
E limpede, scrie Stiglitz, că la cincizeci de ani de la înfiinţarea sa FMI nu şi-a atins
ţelul. Acela de a acorda ajutor financiar guvernelor care, nereuşind să strunească piaţa
din varii motive, expuneau populaţia sărăciei şi ratelor mari ale şomajului. Grav e că
neajunsurile cu care se confruntau economiile ţărilor comuniste înainte de desfiinţarea
lagărului socialist au fost multiplicate de politicile Fondului care recomandau,
bunăoară, liberalizarea pieţelor de capital. În Rusia, privatizarea a început cu
liberalizarea pieţelor de capital, iar nu cu privatizarea activelor statului. Inflaţia
galopantă moşită de aceste model inversat de relansare economică a pulverizat
economiile localnicilor, ceea ce a redus semnificativ numărul ruşilor care aveau
capacitatea de a achiziţiona părţi din industria naţională. Însă chiar dacă le-ar fi
cumpărat, şansele de a le retehnologiza şi moderniza, în contextul ratelor mari ale
dobânzii la creditare, erau extrem de reduse.

89
Op. cit., p. 72.
90
http://en.wikipedia.org/wiki/International_Monetary_Fund.
91
Joseph Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 41.
Geopolitica dezordinii, extensia tactică a neo-liberalismului
De-a lungul timpului au fost vehiculate diferite formule ale puterii statului.
Unele accentuau importanţa teritoriului, mai precis suprafaţa şi localizarea geografică a
acestuia, altele erau centrate pe aspectele cantitative şi calitative ale factorului
demografic – număr de locuitori, densitate, puritate etnică, grad de alfabetizare,
sănătate fizică şi morală, competenţe deţinute etc. –, unele învederau dispoziţia
spirituală a elitelor care administrau resursele unui spaţiu. Puterea statului este dată de
potenţialul său, adică de sinteza caracteristicilor sale teritoriale, demografice, culturale,
economice, juridice şi politice, scria Anton Golopenţia în perioada interbelică.
Susţinerea lui Golopenţia stabilea totodată şi obiectul de studiu al geopoliticii, chemată
să studieze potenţialul statului în cadrul unui demers ştiinţific ce îmbina concluziile
sociologiei, economiei, antropologiei, istoriei, demografiei, politologiei şi ştiinţelor
juridice. Prin aducerea în discuţie a lui Golopenţia, am dorit să arătăm complexitatea
formulei puterii statului şi, totodată, câmpurile pe care trebuie să le decoperteze analiza
geopolitică.
Dar dacă plecăm de la premisa că puterea veritabilă a unui stat e reflectată de
economia acestuia şi, mai precis, de sectorul industrial92, vom observa că, în 1989,
când debutează procesul de demantelare a lagărului socialist, raporturile de forţă dintre
capitalism şi comunism erau net favorabile primului model de organizare economică şi
socială. În pofida asigurării unui bazin de resurse ieftine, ne referim la statele Lumii a
III-a, pe care blocul comunist – fervent adversar al imperialismului – le exploata în
regim colonial, bătălia cu blocul capitalist fusese pierdută pe plan intern. Sumele
importante pompate de statele comuniste în sectorul de cercetare-dezvoltare au fost
direcţionate preponderent spre tehnologia militară şi mai puţin spre cea civilă. De aici,
dincolo de aspectele care ţineau de etica muncii în socialism, s-a ajuns la paradoxul ca
randamentul industriei grele sovietice de la începutul anilor 1980 să fie similar cu cel al
industriei germane de profil din anii 1880, ceea ce întăreşte butada potrivit căreia
comunismul este cel mai lung drum de la capitalism la capitalism. La jumătatea
deceniului opt, Gorbaciov observa cu stupoare că, spre deosebire de Occident, unde se
declanşase deja revoluţia cipurilor, în Uniunea Sovietică, şi astfel în întregul lagăr
comunist, viaţa economică continua să pivoteze în jurul industriei grele, care, culmea,
era occidentală. „Unul dintre lucrurile mai puţin observate a fost că întregul sistem
industrial comunist era în întregime importat din capitalism”93. Prin urmare, balanţa de
putere dintre capitalism şi comunism era deja înclinată în favoarea lumii occidentale în
1989. Dezechilibrul se accentuează în anii următori, cu consecinţa mulării Estului pe
calapodul instituţional occidental. Problemele Estului sunt ale Estului, tranziţia de la
comunism la post-comunism are un ritm mai rapid sau mai redus în funcţie de gradul
de suportabilitate a populaţiei şi posibilitatea apariţiei unor instituţii economice şi
politice hibrid pe traseul comunism-capitalism. Un mesaj cât se poate de clar că, dacă
dorea să devină capitalist, Estul trebuie să se dezbare de modelul instituţional comunist

92
În societăţile post-industriale, sectorul terţiar este preeminent. Cu toate acestea, productivitatea muncii
este mai mare în sectorul industrial. Costul cu forţa de muncă reprezintă, în sectorul industrial,
aproximativ 30% din costul total al produsului. În sectorul terţiar, costul cu forţa de muncă înseamnă 70%
din costul total al serviciului. Vz. Daniel Bell, The Coming of Post Industrial Society. A Venture in Social
Forecasting, Basic Books, New York, 1999.
93
Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995. p. 19.
şi că, cu cât o va face mai repede, cu atât câştigurile sociale vor fi mai ridicate.
Libertatea politică şi prosperitatea economică arborate de eşafodajul instituţional
occidental erau într-atât de îmbietoare, încât costurile sociale ale transplantului
instituţional fie nu au fost luate în seamă, fie, dacă au fost calculate, au fost băgate sub
preş de o elită politico-economică obligată, pentru a se legitima, să hrănească măcar cu
speranţe o populaţie înfometată. Într-o Românie aflată în plin tranzit instituţional,
Vladimir Pasti atrăgea atenţia asupra limitelor împrumutului instituţional. „Asta nu
înseamnă că trebuie să renunţăm la a mai importa forme occidentale. Ele sunt necesare
în primul rând pentru a asigura integrarea în sistemul internaţional, cel economic şi cel
politic sau strategic. Nu trebuie însă să ne aşteptăm ca ele să producă mai mult decât
atât”94. Nu trebuia să ne aşteptăm, cu alte cuvinte, ca, dincolo de servirea intereselor
sistemului internaţional, modificările operate în planul instituţiilor politice, în ceea ce
priveşte investiţiile străine, dreptul de proprietate, politicile sociale sau de protecţie a
mediului înconjurător să aducă, automat, libertate şi prosperitate populaţiei indigene.
Intercalarea neoliberalismului în Rusia
După 1989, discursurile reformatoare din fostele ţări comuniste s-au mulat fie pe
tiparul neoliberal, fie pe cel european. Aplicarea terapiei de şoc, ca modalitate de
eliminare a practicilor economiei etatizate, a fost trăsătura comună a celor două
modele. Vom prezenta în cele ce urmează, folosind paradigma constructivismului
social şi conceptul de identitate strategică, consecinţele sociale provocate de ideile
neoliberale în Rusia, China şi România.
Constructivismul social porneşte de la premisa că Weltanschauung-ul elitei
politice deţine cea mai însemnată pondere în algoritmul care stabileşte înfăţişarea
interesului naţional. În susţinerea constructivismului social, interesul naţional este
dinamic şi modelat în concordanţă cu etosul minorităţii guvernante. De aici diferenţele
faţă de liberalism şi realism, paradigmele consacrate în câmpul relaţiilor internaţionale,
potrivit cărora interesul naţional are caracter stabil şi conţinut relativ constant,
orientând programele politice, economice şi sociale iniţiate de elita politică. Pe
culoarul explicativ tăiat de constructivismul social, interesul naţional nu poate fi
cunoscut a priori, ci se prezintă mai degrabă ca variabilă dependentă, înrâurită puternic
de harta mentală a elitelor politice. Noţiunea de hartă mentală este specifică abordării
emice din antropologie, ce încearcă să decodeze realitatea socială a unei comunităţi şi
prin intermediul sistemului categorial al localnicilor, comparativ, bunăoară, cu
abordarea etică, care tălmăceşte viaţa comunitară cu ajutorul reperelor academice,
indiferent de ce cred localnicii despre un fenomen. Prevalându-se de referenţialul
indigen, abordarea emică caută să zugrăvească imaginea comunităţii dinlăuntrul
acesteia, adică aşa cum o văd localnicii. Pretenţia paradigmei constructivismului social
este similară. Odată decriptată harta mentală a minorităţii guvernante95, susţin
constructiviştii sociali, este învederată cultura sistemică, raporturile de forţă dintre
ideile sistemului, precum şi dintre actorii politici care le vehiculează. Harta mentală a

94
Op. cit., p. 24.
95
De precizat că harta mentală a minorităţii guvernante are puternice infiltraţii ideologice, comparativ cu
hărţile mentale tradiţionale, care erau jalonate de reperele culturile populare, orale în mare majoritate a
cazurilor.
elitei, ca cel mai important factor din formula interesului naţional potrivit paradigmei
constructivismului social, este încapsulată de Stanislav Secrieru în conceptul de
identitate strategică... „Prin «identitate strategică» înţeleg viziunea asumată de elite
(populaţia o percepe ulterior ca idee naţională) cu privire la forma pe care trebuie să o
ia sistemul politic şi economic, precum şi principalele ameninţări la adresa securităţii,
potenţialii rivali şi aliaţi şi marea strategie de urmat (great strategy) pe arena
internaţională, în vederea asigurării locului şi rolului ţării în sistemul internaţional
(...)”96. Interesat de diferitele forme pe care interesul naţional le ia în Rusia post-Război
Rece, Stanislav Secrieru observă identităţile strategice enunţate în acest răstimp în
fostul spaţiu sovietic, identităţi pe care le analizează în lucrarea Rusia după Imperiu.
Între putere regională şi custode global.
La Belovejia, în 1991, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei consfinţeau
dizolvarea Uniunii Sovieticii, spaţiul care devenise un obişnuit al reformelor încă din
secolul XVII. Momentul Belovejia era punctul de plecare pentru o reformă doar
aparent nouă, căci obiectul acesteia, mlădierea Rusiei pe calapoadele instituţionale
gândite în Occident, era acelaşi de patru sute de ani. Şi, totuşi, exista o noutate. Pentru
prima dată de la Petru cel Mare încoace, Rusia renunţa, cel puţin la nivel declarativ, la
statutul ei de putere imperială. Lua astfel sfârşit un megaciclu imperial întins pe durata
unei jumătăţi de mileniu, început în 1480 cu lunga aşteptare de pe râul Ugra când,
graţie victoriei obţinute de Ivan al III-lea împotriva hanatului khazan, începea dilatarea
Mittelpunkt-ului moscovit, ai cărui pulsari militari răzbat în vremea lui Ivan al IV-lea,
zis şi cel Groaznic, până în Siberia. Se încheia, deci, la Belovejia un megaciclu
imperial ce amintea de cel columbian. Potrivit lui Halford Mackinder, descoperirile
geografice ale lui Cristofor Columb şi bula papală Nostra Caetera, ce împărţea lumea
descoperită între Spania şi Portugalia, anunţau hegemonia de patru veacuri a puterilor
talasocratice. În debutul secolului XX însă, o nouă putere se profila pe scena politicii
mondiale. Pentru că resursele uriaşului spaţiu eurasiatic puteau fi distribuite în
periferiile acestuia prin intermediul drumurilor de fier, Uniunea Sovietică, deja putere
telurocratică, se putea transforma rapid şi în putere talasocratică. Debuta astfel ciclul
geopolitic postcolumbian, răstimp în care puterile continentaliste urmau să domine
câmpul relaţiilor internaţionale. Modul în care modernitatea s-a inserat în zona
eurasiatică a infirmat, parţial, prognoza lui Mackinder.
Deficitul bugetar de 30% din PIB, oraşele ameninţate de spectrul foamei şi
armata inaptă să apere frontierele de stat din pricina subfinanţării cronice dovedeau că
Rusia anului 1991 nu mai era o putere mondială. Nu stăruim asupra motivelor care
pulverizaseră încă din vremea lui Brejnev baza puterii sovietice, Războiul din
Afganistan şi scăderea dramatică a preţului petrolului, ca urmare a conflictului irano-
irakian din deceniul opt, fiind doar câteva dintre acestea. Se adaugă înapoierea
tehnologică şi lipsa banilor pentru reformele îndrăzneţe iniţiate de Gorbaciov. Ne
aplecăm asupra răstimpului în care destinele Rusiei au fost în mâna preşedintelui Elţîn
şi a elitei politice pro-occidentale. În această perioadă, reformele sociale au avut un
singur ţel: să dea Rusiei, cât mai grabnic, o înfăţişare occidentală. Au fost reconstruite
urgent palierele identităţii strategice, trecându-se practic peste noapte de la
coordonatele sociale trasate de un regim totalitar - drepturi minimale şi economie

96
Stanislav Secrieru, Rusia după imperiu: între putere regională şi custode global, Ed. Institutul European,
Iaşi, 2008, p. 41.
centralizată -, la reperele democratice, - drepturile omului şi economia de piaţă. Una

dintre consecinţele implementării noii urzeli instituţionale a fost reculul identitar
covârşitor. „Frontierele politice, istorice, culturale şi etnice confruntate cu hărţile
mentale ale ruşilor nu mai aveau coerenţă”. Dar aceasta nu a fost singura urmare a
schimbării rapide a axului instituţional şi, probabil, nici cea mai gravă.
Jurnalista Naomi Klein scrie în Doctrina şocului că Rusia post-Război Rece a
suferit trei şocuri majore, dizolvarea Uniunii Sovietice fiind doar primul dintre acestea.
Urmează terapia de şoc aplicată economiei centralizate a Rusiei şi atacarea
Parlamentului de către armata convocată de preşedintele Boris Elţîn la data de 4
octombrie 1993, cu menţiunea că suprimarea Parlamentului era maniera de „(...) a
apăra noua economie capitalistă a Rusiei de ameninţarea democraţiei”97. Dizolvând
Parlamentul, simbolul democraţiei, preşedintele Elţîn apăra libertatea comerţului şi
nesocotea drepturile populaţiei, semn că funcţia soteriologică deţinută cândva de
poporul rus fusese acum transferată principiilor economiei liberale şi apostolului lor,
Milton Friedman. Conform identităţii strategice elaborată de elita pro-occidentală,
economia reglementată integral de către stat timp de peste 70 de ani urma să se
transforme iute într-una de piaţă. Soluţia propusă era în acord cu principiile terapiei de
şoc gândită de Milton Friedman, întemeietor al Şcolii de la Chicago şi laureat al
premiului Nobel pentru economie în 1976, economist cu ale cărei idei ne-am întâlnit şi
mai devreme. Friedman pleca de la premisa că „(...) piaţa liberă este un sistem ştiinţific
perfect (...)”98, aşa încât orice imixtiune, venită îndeosebi din partea statului, în modul
de funcţionare a acestui mecanism nepereche genera inflaţie şi rate mari ale şomajului.
Premisa friedmaniană fusese însă infirmată de Criza Economică din anii ’29-’33, care
demonstrase că piaţa nu este un sistem perfect, ci mai degrabă unul capricios, cu o
serie de întârzieri în procesul de reechilibrare. După John Maynard Keynes, algoritmul
economic imaginat de Adam Smith, în care statul are doar funcţie militară şi juridică,
era mai curând teoretic, aplicabil în situaţiile în care rata şomajului este zero, iar
numărul de competitori aflaţi pe piaţă şi bunurile tranzacţionate de aceştia era unul
redus. Motiv pentru care piaţa autoreglatoare e foarte puţin spre deloc armonizatoare
atunci când ratele şomajului sunt ridicate, iar gradul de subutilizare a resurselor e mare.
Pentru stimularea cererii agregate e nevoie, scrie Keynes, de intervenţia statului în
economie. O intervenţie indezirabilă în viziunea lui Milton Friedman, a cărui gândire
economică aspira să înlăture toţi factorii care afectau funcţionarea pieţei, cel mai
intruziv fiind statul. În scenariul lui Friedman, statul urma să fie redistribuit din rolul
de protagonist al scenei economice într-unul marginal. Astfel, reglementările care
stăteau în calea acumulării profitului trebuiau împuţinate ori înlăturate, activele publice
urmau a fi privatizate, iar subvenţiile bugetare destinate susţinerii programelor sociale
erau reduse sau chiar tăiate. Oamenii de stat care au traversat Marea Criză înţeleseseră
pericolul reprezentat de o economie de piaţă dereglementată şi aderaseră la politicile
economice intervenţioniste propuse de John Keynes. Deloc întâmplător, ideile
friedmaniene erau susţinute de corporaţiile transnaţionale, care, în condiţiile unui stat
puternic şi proeminent pe piaţă, se treziseră cu o bună parte din venituri absorbită de
sistemul public de taxe şi impozite. Naomi Klein susţine că doctrina şocului a fost
sprijinită mai ales de corporaţiile transnaţionale, pintenul geoeconomic al statului.

97
98
Op. cit., p. 57
Terapia de şoc a Şcolii de la Chicago, numită şi distrugere creatoare, „(...)

încearcă desfiinţarea sistematică a legilor şi reglementărilor existente pentru a recrea
acel climat anterior de anarhie”99. Dar incoerenţa socială provocată de terapia de şoc nu
este întâmplătoare, ci deliberată, şi urmăreşte „(...) crearea unor oportunităţi pentru
obţinerea unor profituri enorme, realizate foarte rapid, nu în ciuda stării de anarhie, ci
datorită ei”100. Ca pseudonim al neoliberalismului, terapia de şoc vizează spolierea
statelor naţionale periferiale în folosul companiilor transnaţionale, adică în folosul
metropolei. Cu cât identitatea strategică definită de elita guvernantă şi transformările
instituţionale prilejuite de aceasta se mlădiază mai puţin pe practicile sociale tipice
unui spaţiu, cu atât terapia de şoc are şanse mai mari de a împila o societate. Într-un
ambient instituţional remodelat peste noapte, în răspăr cu forţele inerţiale ale unui
spaţiu, adică în dezacord cu reţetele comportamentale înrădăcinate, potenţialităţile ori
resursele unei ţări sunt valorificate, de regulă, nu în beneficiul naţiunii, ci în acela al
companiilor multinaţionale, creându-se condiţiile apariţiei economiei de enclavă101 şi,
astfel, a fenomenului dezvoltării subdezvoltării.
Doctrina şocului este starea de dezordine socială impusă din exterior, ca
urmare a dezechilibrului de putere existent între statele lumii. În Rusia însă,
responsabilă pentru tulburările sociale este şi elita politică autohtonă, căci noua
identitate strategică era într-un dezacord evident cu traseul instituţional urmat de Rusia
în ultimele patru veacuri. O ţară în care peste 8000 de poliţişti îşi pierd viaţa în
confruntările cu grupările mafiote în 1992 (Secrieru, 2008) este caracterizată chiar de
preşedintele ei ca o „superputere criminală”. Din pricina celor peste 4000 de grupări
mafiote ce aveau legături cu clasa politică în 1994, Rusia devenea o ameninţare pentru
securitatea statelor limitrofe. Şi acestea sunt doar câteva dintre urmările economice şi
sociale produse de o identitate strategică ce face casă bună cu doctrina şocului. Între
1992 şi 1993, inflaţia galopantă reducea veniturile reale cu 46%, iar colapsul rublei din
1998 le diminuează cu încă 15% (Secrieru, 2008), milioane de oameni din clasa de
mijloc îşi pierd agoniseala de-o viaţă, iar alte milioane nu-şi mai primesc salariile luni
de zile din pricina curmării subvenţiilor bugetare. Consumul mediu al populaţiei este
cu 40% mai mic în 1993 comparativ cu anul precedent (Klein, 2008). De asemenea,
terapia de şoc aplicată de elita pro-occidentală împinge o treime din populaţia Rusiei în
sărăcie. Potrivit unui raport al Băncii Mondiale, 74 de milioane de ruşi trăiau sub
pragul sărăciei în 1996, adică mai bine de jumătate din populaţia ţării (Klein, 2008).
Totodată, PIB-ul anului 1998 este mai mic cu 43,3 % comparativ cu cel din 1991,
pentru ca în aceeaşi perioadă producţia industrială să scadă cu 56%. Din 1992 până în
2006, Rusia pierde 6,6 milioane de oameni. „Demografia Rusiei este caracteristică unei
ţări aflate în război. Populaţia actuală de 142 de milioane scade cu 700 000 de oameni
pe an. Până în 2050, aceasta poate ajunge la mai puţin de 100 de milioane. Rata
mortalităţii este dublă în raport cu media din ţările dezvoltate. Speranţa de viaţă a
bărbaţilor din Rusia, de doar 60 de ani, este una dintre cele mai scăzute din lume.

99
Op. cit., p. 258.
100
Ibidem.
101
Cu un centru administrativ şi unul productiv, diriguite de regulă de o intelighenţie, economia de
enclavă colectează plusprodusul activităţii economice dintr-o ţară şi-l orientează apoi către zona
metropolitană a sistemului mondial modern.
Numai jumătate dintre tinerii care au împlinit astăzi 16 ani se aşteaptă să atingă vârsta
de 60 de ani, situaţia fiind aproape similară cu cea de la finele secolului XIX”102.
Începând cu anul 2002, Vladimir Putin defineşte o nouă strategie identitară
pentru Rusia, una inspirată de eurasianiştii Piotr Saviţskii, Nikolai Trubeţkoi şi
Gheorghi Vernadski, potrivit cărora Rusia nu face parte nici din Europa şi nici din
Asia, ci este mai degrabă o entitate spirituală, o idee care asigură coeziunea uriaşului
spaţiu răsăritean. În viziunea eurasianiştilor, principala ameninţare la adresa Rusiei ca
idee-craţie este civilizaţia occidentală. E motivul pentru care noua formulă strategică
recuperează trecutul imperialist, atât ţarist, cât şi sovietic. Cu toate acestea, identitatea
strategică croită de administraţia Putin nu este vădit anti-occidentală. Mai degrabă, ea
este în acord cu harta mentală a preşedintelui care accepta parţial principiile economiei
de piaţă şi ale liberului schimb şi care, pe lângă că era partizan al egalităţii sociale, se
arăta încrezător în măreţia Rusiei, pe care o vedea ca pe o „(...) superputere regională
şi, în acelaşi timp, una cu un potenţial rol în politica mondială”103. Irina Isakova scrie
că în timpul administraţiei Putin statul rus şi-a organizat interesele pe plan intern şi
internaţional mai degrabă după un tipar eurasianist. Spre deosebire de neo-eurasianiştii
care văd în Occident principala ameninţare la adresa Rusiei, preşedintele Putin a
susţinut o identitate deschisă pentru Rusia, obiectivată în relaţii strânse cu China,
Franţa, Anglia, dar mai ales cu Germania, astăzi aproape o treime din necesarul pieţei
germane de gaz104 fiind asigurat de Gazprom, în temeiul unui contract încheiat cu
Rurgaz până în 2030105.
În timpul administraţiei Putin statul a fost redistribuit în rolul de protagonist al
reformei sociale, rol deţinut până atunci de piaţă şi de instituţiile financiare
internaţionale, monopolurile publice asupra resurselor naturale au fost reinstituite,
disciplina financiară a fost restabilită, iar acordurile cu FMI au fost denunţate. O
identitate strategică nouă, mai apropiată de specificul naţional, nu a avut însă forţa să
smulgă Rusia din marasmul social în care fusese aruncată şi de identitatea strategică
anterioară. În aria dreptului de proprietate există încă „aceeaşi mahmureală ideologică
de sorginte comunistă”106. Statisticile arată că salariul mediu a sporit în Rusia, însă
creşterea salarială nu e rodul inovaţiei tehnologice care măreşte randamentul muncii, ci
al reducerii populaţiei. „Întrucât populaţia Rusiei s-a diminuat, venitul pe cap de
locuitor a crescut mai rapid decât PIB-ul, de la 1 312$ în 1999 la 9 070$ în 2007. Nu
toate beneficiile economice provin deci din creşterea economică: salariile medii lunare
au crescut de opt ori, de la 62$ în 1999 la aproximativ 529$ în 2007”107. Clasa de
mijloc, garanţie a funcţionării unei democraţii după David Hume, este extrem de firavă
în Rusia de astăzi. „Un studiu întreprins în anul 2003 de către Tatyana Maleva de la

102
The Economist. (2008, Nov 27th). „The Incredible Shrinking People”, print edition.
103
Stanislav Secrieru, Rusia după imperiu: între putere regională şi custode global, Ed. Institutul European,
Iaşi, 2008, p.153.
104
În aprilie 2010, preşedintele Dmitri Medvedev împreună cu Gunther Oettinger, comisarul european
pentru energie, au inaugurat construcţia gazoductului North Stream, ocazie cu care Oettinger a precizat că
,,Rusia va rămâne pentru zeci de ani principalul partener energetic al UE”. Vz. ,,UE şi Rusia lucrează
nemţeşte pentru Nord Stream”, 9 aprilie 2010, www.cotidianul.ro.
105
Irina Isakova, Russian Governance in the Twenty-First Century. Geo-strategy, Geopolitics and
Governance, Frank Cass, London&New York, 2005, p. 17.
106
Alan Greenspan, Epoca turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, p. 333.
107
Olga Oliker, Keith Crane, Lowell H. Schwartz, Catherine Yusupov, Russian Foreign Policy. Sources
and Implications, Rand Corporation, 2009, p. 47.
Institutul Independent de Politici Sociale din Moscova stabilea că aproximativ 20%

dintre ruşi puteau fi încadraţi în clasa de mijloc sub raportul veniturilor şi ocupaţiei. În
mod îngrijorător, procentul este mai mic decât cel existent în preajma Revoluţiei din
Octombrie 1917, când aproape un sfert din populaţia Rusiei făcea parte din clasa de
mijloc. În majoritatea ţărilor cu niveluri de venit specifice Rusiei, clasa de mijloc
reprezintă jumătate din întreaga populaţie sau chiar mai mult”108. Deşi preşedintele
Putin anunţa încă din 2005 un plan ambiţios de cercetare-inovare, plan ce urma să fie
stipendiat de stat, Alan Greenspan estimează că Rusia nu va deţine o poziţie fruntaşă în
competiţia tehnologică a secolului XXI. Deocamdată, previziunea sa este corectă.
Creşterea economică a Rusiei se datorează cu precădere exportului de bunuri cu
valoare adăugată mică, gaze naturale mai ales. Adică exact mărfurile pentru care
cererea a scăzut dramatic în contextul crizei financiare internaţionale.
Astăzi, Rusia valorifică din plin resursele geopolitice şi geoeconomice moştenite
de la Uniunea Sovietică. Fundamentul imperial al identităţii strategice asamblate de
Vladimir Putin se manifestă printr-o geopolitică asertivă, posibilitatea înfiinţării de
baze ruseşti în afara fostului spaţiu al Uniunii Sovietice fiind unul dintre obiectivele
Kremlinului, alături de utilizarea armelor nucleare în cadrul unei posibile strategii de
containment. Relaţia cu Uniunea Europeană, dar mai ales cu Franţa şi Germania, este
vitală pentru o Rusie înapoiată din punct de vedere tehnologic. Cu toate acestea, arată
Dmitri Trenin109, centrul de greutate al geopoliticii Federaţiei Ruse în secolul XXI va fi
unul intern. Depopularea Siberiei, presiunea demografică uriaşă exercitată de China,
precum şi tendinţele revizioniste ale Chinei, stimulate de saltul economic din ultimii
ani, sporesc îngrijorările Moscovei în legătură cu zona siberiacă.
Neoliberalism cu inserţii chinezeşti
Mao Zedong înţelesese consecinţele sociale negative generate de schimbul

inegal dintre China şi Occident. Ţăranii fuseseră sărăciţi de produsele ieftine ale
străinătăţii, care suprimaseră industria manufacturieră casnică, proletariatul din
Shanghai era supraexploatat şi subremunerat, iar asaltul catolicismului se făcea din ce
în ce mai resimţit pe măsură ce tot mai multe tinere femei erau educate în şcoli
misionare. Acestea au fost circumstanţele care au favorizat definirea unei identităţi
strategice anti-occidentale, ce a guvernat conduita internaţională a Chinei vreme de
câteva decenii, până la vizita lui Richard Nixon din 1972, când sunt reluate relaţiile cu
Statele Unite. Interesant e că în viziunea lui Mao, cel mai revoluţionar stat al lumii nu
era Uniunea Sovietică, ci China110. Din acest motiv, la puţină vreme după semnarea
tratatului cu Uniunea Sovietică, ce transforma China în satelit al Moscovei, liderul
chinez se răzgândeşte şi denunţă unilateral acordul la finele anilor ’50. Hruşciov îi
sancţionează nehotărârea prin retragerea tehnicienilor sovietici care contribuiseră la
realizarea proiectelor economice ale Chinei111. După moartea lui Mao Zedong,
survenită în 1976, China se întoarce din ce în ce mai mult spre Occident. Schimbarea

108
The Economist. (2009, Feb 12th). „Beyond Visteria Lane”, print edition.
109
Vz. Dmitri Trenin, The End of EURASIA. Russia on the Border Between Geopolitics and
Globalization, Carnegie Center, Moscow, 2001.
110
Steven Casey, Jonathan Wright (edit.), Mental Maps in the Era of Two World Wars, New York:
Palgrave Macmillan, New York, 2008.
111
Ion Raţiu, Moscova sfidează lumea, Ed. Stigmata, Timişoara, 1990.
de macaz în chestiunea identităţii strategice nu avea ca resort vreo afinitate valorică cu

Apusul, ci era impulsionată mai curând de antipatia din ce în ce mai profundă resimţită
faţă de Uniunea Sovietică.
În decembrie 1978, după două întâlniri cu facţiunea maoistă a Partidului
Comunist Chinez, este emis un comunicat în care apare, o singură dată, cuvântul
reformă. A fost respinsă, cu acel prilej, iniţiativa împroprietăririi ţăranilor, pentru a fi
elogiată ideea comunelor populare, pusă în practică de Mao. „Fragila victorie
reformistă repurtată de Deng este îmbibată cu un compromis care persistă până
astăzi”112. Cu toate acestea, reforma agrară începe în provincia Anhui, dar nu de sus în
jos, ci invers. Ţăranii uneia dintre comunele provinciei parcelează pământul în secret,
cu toate că ştiau că pedeapsa aplicată pentru nesocotirea legii era moartea. Localnicii,
animaţi, se pare, de simţământul proprietăţii, au primit şi susţinerea lui Wan Li, lider
provincial şi aliat al lui Deng, pentru ca în scurtă vreme exemplul ţăranilor din
provincia Anhui să fie urmat şi de ţăranii din zonele învecinate. În anul 1984, când
comunele au fost desfiinţate, modelul acestora deja se modificase radical. Reforma şi
deschiderea nu figurau pe agenda lui Deng Xiaoping în urmă cu 30 de ani, susţine Bao
Tong, fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. Deng era
preocupat mai degrabă de realizarea consensului politic în vederea scoaterii ţării din
haosul economic generat de Marele Salt Înainte din anii ’50 şi de Revoluţia Culturală
demarată în 1966. Reforma începe cu adevărat în China abia în 1992, moment în care
Deng consideră că sosise momentul să aplice lovitura de graţie maoiştilor. „Două
dintre cele mai ambiţioase reforme din ultimii 30 de ani – desfiinţarea a zeci de mii de
întreprinderi deţinute de stat şi privatizarea pieţei imobiliare urbane – n-au decolat
decât spre finele anilor ’90. Închiderea întreprinderilor a dat naştere la uriaşe suferinţe
(dar nici măcar un singur protest) de vreme ce milioane de cetăţeni au fost trimişi în
şomaj”113. Se pare că cel care a animat aplecarea reformatoare a lui Deng Xiaoping a
fost tocmai Milton Friedman, părintele neoliberalismului.
Cu ocazia călătoriei întreprinsă la Beijing în 1980, Milton Friedman află ideile
reformiste ale lui Deng Xiaoping chiar de la acesta. Este surprins să constate că, în
bună măsură, el şi cu Deng Xiaoping rezonau, în sensul că privatizarea şi creşterea
consumului populaţiei în condiţiile menţinerii controlului absolut al puterii erau ideile
pivot ale viziunilor lor reformatoare. Mai mult decât atât, pentru Deng şi Milton
libertatea avea acelaşi înţeles. „Definiţia pe care o dă Friedman libertăţii – în care
libertăţile politice sunt neesenţiale, chiar inutile în comparaţie cu libertatea
nerestricţionată a comerţului (s.n.) – se conformează viziunii care începe să prindă
contur în biroul PCC”114.
Concomitent cu implementarea reformelor ce deschideau graniţele ţării pentru
investitorii străini, guvernul chinez înfiinţa o nouă unitate de poliţie. Numărând 400 000
de oameni, misiunea acesteia era să pedepsească aspru faptele considerate crime
economice, adică grevele sau protestele. Că reformele economice nu aveau mandatul
populaţiei (Klein, 2008) şi că identitatea strategică croită de Deng Xiaoping nesocotea
ţara reală era evident. Stau mărturie în acest sens cele 74 000 de proteste din 2004, de
şapte ori mai multe decât cu un deceniu în urmă (Greenspan, 2008). În pofida

112
The Economist. (2008, Dec 11th). „The Second Long March”, print edition.
113
114
surmenajului social indus de proiectul de dezvoltare articulat de elitele politice, un

proiect de dezvoltare împănat cu idei neoliberale, China devine un paradis terestru
pentru companiile multinaţionale. „Nici o ţară din lume nu oferea condiţii mai
favorabile decât China: taxe şi tarife reduse, oficiali coruptibili şi, cel mai important,
forţă de muncă la discreţie, cu pretenţii salariale mici, care nu va îndrăzni ani de zile să
rişte să ceară salarii mai mari sau condiţii de muncă decente de frica represaliilor
violente ale autorităţilor”115. Cu alte cuvinte, nici o ţară din lume nu prilejuia
corporaţiilor internaţionale obţinerea de profituri mai mari ca urmare a unui program
de reformă elaborat de o elită politică conectată la ideile neoliberale, costurile reformei
fiind deversate către populaţie. Wang Hui, autorul lucrării China’s New Order şi
organizator al protestelor din Piaţa Tiananmen, susţine că manifestanţii din 1989 nu
erau doar studenţi, aşa cum reiese din rapoartele oficiale. Protestatarii proveneau din
toate categoriile sociale, iar nemulţumirea lor fusese pricinuită mai ales de ecourile
sociale ale reformei economice cu profil neoliberal implementată de Deng Xiaoping.
Interesant e că după reprimarea mişcării de protest din Piaţa Tiananmen, Deng apare în
faţa poporului chinez ca susţinător al capitalismului, iar nu al comunismului. Potrivit
lui Naomi Klein, masacrul din piaţa Tiananmen a avut cel puţin două consecinţe. În
primul rând, represiunea brutală a manifestanţilor dă naştere unei stări cataleptice ce
cuprinde întreaga societate chineză, iar, în al doilea rând, pe fondul acestei stări de
încremenire socială, începe aplicarea doctrinei şocului în China.
Astăzi, elita politică a Chinei se mândreşte cu succesul reformelor iniţiate în
1978 de Deng Xiaoping. Contribuţia actuală a Chinei la PIB-ul mondial este de 6%,
comparativ cu doar 1,8% în 1978, iar peste 200 de milioane de cetăţeni chinezi au fost
scoşi din ghearele sărăciei116. China este cea mai mare consumatoare de mărfuri din
lume, al doilea consumator mondial de petrol şi cel mai mare producător de oţel.
Spiritul inovator pare să câştige teren. Reformele cu spirit neoliberal au lăsat însă
nerezolvate mai multe probleme structurale: populaţia rurală117 deconectată de la
boom-ul economic şi căreia nu i se permite să migreze spre oraşe, întreprinderi de stat
ineficiente118, deservite de un sistem bancar greoi, corupţie119, lipsa de competenţă în

115
Op. cit., p. 204.
116
117
,,Structura puterii rurale s-a modificat de o manieră insignifiantă în raport cu zilele comunei. Pământul
continuă să fie deţinut sub forma unei posesii colective, deşi este închiriat gospodăriilor individuale. Acest
sistem a blocat accesul fermierilor la creşterea de care au beneficiat oraşele ca urmare a dezvoltării rapide
în ultimii ani a pieţei libere a proprietăţilor de teren”. The Economist. (2008, Dec 11th). „The Second Long
March”, print edition.
118
,,Întreprinderile private produc astăzi doua treimi din producţia manufacturieră a Chinei, dar firmele cu
capital de stat domină sectoarele strategice, cum ar fi sectorul bancar, sectorul energetic şi mass-media.
Între 2001 şi 2006, numărul firmelor cu capital de stat a scăzut de la 370 000 la 120 000, dar asta încă lasă
în mâinile statului active ce valorează 1,3 trilioane de dolari. Mai este încă multă muncă de făcut” (ibidem).
119
,,Nu este pentru prima dată când Hu Jintao, şeful partidului şi preşedinte al Chinei, sesizează cu
precizie două probleme: clivajul ce se adânceşte între cei mai bogaţi locuitori ai oraşului şi cei mai săraci
locuitori ai satului şi lipsa de democraţie internă în cadrul partidului, un fel tovărăşesc de a numi
responsabilitatea şi curajul de a pune întrebări şi de a discuta (…) Ca în cazul oricărei economii aflată în
plină dezvoltare, în spatele tuturor succeselor obţinute de creşterea sinucigaşă a Chinei se ascund
numeroase probleme, de la corupţia incredibilă şi efectele devastatoare ale poluării până la sistemul bancar
fragil şi lipsa curţilor independente de justiţie, care să asigure aplicarea legii. (…) Actualmente,
disparităţile de venituri dintre puţinii bogaţi ai Chinei şi foarte mulţii ei săraci (ţărani, navetişti, pensionari)
l-ar face pe un capitalist modern să se roşească”. (The Economist. (2007, Oct 11th). „China, Beware”, print edition.
domeniul financiar contabil etc. (Greenspan, 2008). China exportă astăzi produse mai
sofisticate decât în urmă cu un deceniu, ceea ce-l face pe Alan Greenspan să se întrebe
dacă creşterea complexităţii prelucrării este rodul dezvoltării tehnologice. Se pare că
nu. China nu produce bunuri cu valoare adăugată mare, ci doar le asamblează. În
condiţiile în care dezvoltarea tehnologică stagnează, productivitatea muncii este mică,
iar salariul pe măsură. Bunăoară, salariul mediu obţinut de muncitorul chinez astăzi
înseamnă 6% din salariul mediu obţinut în Hong-Kong şi 9% din salariul mediu al unui
taiwanez120. Comparativ cu inovaţia tehnologică, înşelăciunea este o metodă mai
ieftină de reducere a costurilor de producţie. „(…) în cadrul fabricilor inovaţia este
orientată spre reducerea costurilor, adesea sub forma unor acţiuni care variază între
neplăcut şi periculos. Procesul de ambalare este ieftinit, formulele chimice modificate,
standardele sanitare încălcate, şi aşa mai departe, într-o serie neîntreruptă ce scade
valoarea bunurilor”121. În pofida spiritului neoliberal care le-a animat, reformele
iniţiate de Deng Xiaoping n-au diseminat prosperitatea la nivel naţional, în zonele
rurale, unde vieţuiesc 700 000 de milioane de cetăţeni chinezi, veniturile lunare fiind
mai mici de 50 $. În ceea ce priveşte libertatea cetăţenilor chinezi, o mostră pentru
lipsa acesteia este accesul limitat la internet. Elitele politico-economice din China nu
vor să repete erorile glasnostului şi perestroikăi, iar restrângerea accesului la internet
constituie, în viziunea lor, o garanţie în acest sens.
Ispita neoliberală în România
În România post-comunistă, Paul Blokker122 surprinde trei identităţi strategice.

Prima dintre ele, articulată de coaliţia ce includea nucleul tare al Frontului Salvării
Naţionale, sublinia necesitatea unei reformări graduale a societăţii româneşti. Deşi
dădea naştere la instituţii hibrid, precum democraţia originală, identitatea strategică
şlefuită de FSN nu pierdea din vedere integrarea în structurile euro-atlantice.
Identitatea strategică definită de partidele situate la extrema stângă şi dreaptă a
eşichierului politic opta pentru continuitate cu trecutul comunist şi era refractară
demersurilor de integrare în NATO şi în Uniunea Europeană. O astfel de întreprindere
era apreciată de Partidul România Mare şi Partidul pentru Unitatea Naţională a
Românilor ca sinonimă cu pierderea suveranităţii naţionale. Discursul coaliţiei
anticomuniste, ce includea partidele istorice – Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-
Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat din România –, dă
naştere unei identităţi strategice ce susţinea repudierea trecutului comunist şi adoptarea
urgentă a instituţiilor democratice.
Ideea pivot a identităţii strategice forjate de foştii comunişti a fost continuitatea,
scrie Paul Blokker, o continuitate care s-a manifestat prin păstrarea puterii politice de
către membrii defunctului Partid Comunist, iar în plan economic prin protejarea
companiilor gigant construite de statul comunist. Totodată, continuitatea s-a reflectat şi
în discursul public, ce-a pivotat în jurul statului paternalist şi a specificului naţional.
Faţă de investitorii străini, FSN, iar mai apoi ramura acestuia, Partidul Democraţiei

120
Daniel Thorniley, China: the business outlook, Economist Intelligence Unit.
121
The Economist. (2009, May 14th). „Poorly Made”, print edition.
122
Vz. Paul Blokker, Varieties of Modernity: The Romanian Post-Communist Experience as a Renewed
Attempt at Modernisation, Routledge, 2004.
Sociale din România, a avut o atitudine refractară. Dezmembrarea combinatelor mamut

construite de Ceauşescu s-ar fi soldat cu un număr însemnat de şomeri, ceea ce creştea
riscul turbulenţelor sociale. În acelaşi timp, odată cu achiziţionare activelor publice de
către feluriţi particulari, s-ar fi restrâns semnificativ aria controlului politic asupra
principalelor resurse. Decizia de privatizare a companiilor statului, prin care au fost
scoase la mezat 53% dintre companiile publice, a fost acompaniată de înfiinţarea
regiilor autonome, care păstrau controlul statului asupra zonei strategice a economiei
naţionale (Blokker, 2004)123. În anii ’90, elita politico-economică autohtonă părea că
înţelesese importanţa strategică a trecerii ramurilor strategice ale industriei naţionale în
custodia statului. O înţelegere aparentă, demonstrată de tranzacţiile încheiate un
deceniu mai târziu. Nu e suficient ca statul să-şi menţină prezenţa în sectoarele
economice strategice. Prezenţa statului în industria de armament, industria energetică,
industria minieră, serviciile poştale şi transportul feroviar trebuie să aibă şi răsfrângere
socială pozitivă. Prost administrate însă, regiile autonome ale statului au produs
pierderi importante, care, ca de obicei, au fost trecute pe nota de plată a populaţiei.
E de remarcat că proprietarii întreprinderilor privatizate nu erau investitorii
străini, ci cetăţenii. Pe de o parte, „cuponiada” a dorit să implice populaţia în procesul
construirii economiei de piaţă, iar, pe de altă parte, guvernele social-democrate n-au
vrut să neglijeze principiul justiţiei sociale. Legea 18/1991 a Fondului Funciar a fost o
altă mostră a prudenţei cu care foştii membri ai Partidului Comunist au abordat
procesul privatizării. În baza acestei legi, foştii proprietari au fost reîmproprietăriţi
parţial şi sub condiţie: loturile de pământ primite nu puteau fi vândute timp de cinci ani
de la primirea în posesie. Consecinţa reîmproprietăririi parţiale a fost proliferarea
loturilor mici şi descompuse, adică formate din suprafeţe aflate adesea la distanţă mare
unele de altele. S-a adăugat la aceasta lipsa creditelor pentru achiziţionarea utilajului
necesar exploatării intensive a suprafeţelor de pământ primite, ceea ce a condus la
scăderea dramatică a productivităţii muncii în agricultură, cu consecinţe sociale nefaste
mai ales într-un moment în care prevalente deveniseră fluxurile migratorii oraş-sat.
Nu insistăm foarte mult asupra performanţei economice generată de identitatea
strategică a ex-comuniştilor, o viziune decuplată de la ideile neoliberale. După
prăbuşirea economică din 1991, de -12, 9 %124, economia este revigorată ulterior. Cu
toate acestea, cel mai bun an de guvernare a ex-comuniştilor, anul 1995, când se
înregistrează o creştere economică de 7,1% (Zamfir, 2010), e sub performanţa anului
1989. PIB-ul României din 1989, la valoarea leului din acel an, era de 798 miliarde de
lei, pentru ca PIB-ul anului 1995 să fie de doar 676 miliarde de lei, la valoarea leului
din 1989 (Zamfir, 2010). De asemenea, salariul mediu net din 1995 era cu 25% mai
mic decât cel din 1989 (Zamfir, 2010).
În Democratising Capitalism?, Liliana Pop sondează atitudinile avute de elita
politică autohtonă faţă de Occident, printr-un demers intelectual dezlipit de paradigma
constructivismului social şi de conceptul de identitate strategică. Atitudinile
identificate de Liliana Pop la elita politică indigenă – ambivalenţă, implicare

123
Potrivit Legii 15/1990, ramurile strategice ale economiei naţionale erau industria de armament,
industria energetică, industria minieră, serviciile poştale şi transportul feroviar.
124
Cătălin Zamfir, Iulian Stănescu, Simona Ilie (coord.), Raportul social al ICCV. După 20 de ani:
Opţiuni pentru Români, 2010.
constructivă, imitaţie agresivă, parazitism125 – au fost împărtăşite nu neapărat faţă de

Occident ca spaţiu cultural şi instituţional, ci îndeosebi faţă de Fondul Monetar
Internaţional, organismul financiar mondial cel mai implicat în tranziţia României
post-comuniste, aşa cum remarcă şi istoricul Tom Gallagher „(…) Fondul Monetar
Internaţional (FMI), agenţia externă cel mai strâns implicată în problemele României
după 1989 (…)”126.
Poziţionarea faţă de Occident derivată din identitatea strategică elaborată de
FSN, iar apoi de PDSR, a fost ambivalenţa, potrivit Lilianei Pop. Social democraţii au
articulat o viziune care menţinea statul în postura de protagonist al vieţii economice,
din motivele pe care le-am precizat mai sus. În plus, social-democraţii considerau, pe
linie keynesiană, că statul poate impulsiona economia naţională, mai ales într-o
perioadă de recesiune severă, aşa cum fusese intervalul 1990-1993. O viziune situată,
astfel, la antipodul celei neoliberale. Cu toate acestea, se impunea semnarea unui acord
cu Fondul Monetar Internaţional, întrucât un parteneriat economic de acest gen releva
dorinţa României de a relua legăturile cu Statele Unite ale Americii. Evident, un
asemenea acord, odată semnat, declanşa sarabanda reformelor structurale în economie.
În 1996, anul în care sufragiul democratic transfera puterea politică de la PDSR la
CDR, Ion Iliescu sublinia importanţa geopolitică a Statelor Unite şi beneficiile aduse
părţii române de strângerea relaţiilor diplomatice cu Washington-ul. „Dincolo de cifre
şi evoluţii, important este accesul la tehnologii, la surse de finanţare şi la
managementul modern, faptul că avansează vizibil cooperarea româno-americană în
domeniul politic, militar, de învăţământ şi cercetare, că se instituie un real parteneriat
cu cea mai puternică ţară a lumii”127.
Identitatea strategică formulată de CDR dă naştere, din perspectiva atitudinii faţă
de Occident, imitaţiei agresive. „Imitaţia agresivă este atitudinea bazată pe dorinţa de a
adopta valori politice, recomandări de politici publice şi sugestii provenite din
Occident fără discuţie şi cu intervenţii locale minore. Deşi cei care implementează şi
traduc în limbaj politic aceste măsuri sunt actorii locali, perspectiva locală, ca poziţie
de putere alternativă, este în general absentă sau nesocotită. Renunţarea completă la
sistemul comunist, fără a se analiza ceea ce s-a realizat şi ceea ce trebuie schimbat este
exemplul unei astfel de atitudini (…)”128. Imitaţia agresivă este consecinţa programului
electoral cu care CDR câştigă alegerile în 1996. Pe lângă Contractul cu România, care
stipula că în termen de 200 de zile de la preluarea puterii guvernarea CDR va ameliora
semnificativ situaţia social-economică a României, liderii partidelor istorice
promiseseră electoratului propriu grabnica integrare a României în structurile euro-
atlantice. Într-atât s-a preocupat administraţia Constantinescu de accederea României

125
Implicarea constructivă este atitudinea avută faţă de Occident de tehnocraţii prezenţi în guvernele post-
decembriste, precum şi de specialiştii neînregimentaţi politic care au avut contacte cu reprezentanţii
instituţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte atitudinea partidelor naţionaliste, precum Partidul România
Mare, această este calificată de Liliana Pop ca parazitism. Deşi membrii acestor partide au susţinut
necontenit pericolul reprezentat de Occident pentru România, ei au acceptat să fie cooptaţi în felurite
organisme internaţionale. Vz. Liliana Pop, Democratising Capitalism? The political economy of post-
communist transformations in Romania, 1989-2001, Manchester University Press, Manchester, 2006.
126
Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2005, p. 207.
127
Ion Iliescu, Dialoguri româno-americane, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 12.
128
Liliana Pop, Democratising Capitalism? The political economy of post-communist transformations in
Romania, 1989-2001, Manchester University Press, Manchester, 2006, p. 124.
în NATO şi Uniunea Europeană, percepute ca singurele zone instituţionale ce ar fi

garantat suveranitatea României, încât o serie de măsuri punctuale prevăzute de
Contractul cu România – restituirea terenurilor agricole veritabililor proprietari, măsuri
de relansare a agriculturii, introducerea venitului minim garantat etc. – au fost fie
amânate, fie nesocotite. „CDR a promovat un program economic bazat pe ideea
«scurtării tranziţiei», şi a trecerii la economia de piaţă, precum şi o strategie
economico-politică ce a pivotat îndeosebi în jurul angajamentului pentru integrare
euro-atlantică şi deschidere economică”129. Deschiderea economică presupunea
aplicarea terapiei de şoc, adică reforma instituţională care elimina statul din zonele
strategice ale economiei naţionale. Dar această reformă instituţională servea în primul
rând intereselor sistemului extern, cum corect remarca Vladimir Pasti130, şi abia în al
doilea rând celui intern. Iar când ne referim la interesele sistemului extern, ne referim
mai ales la cele ale companiilor transnaţionale şi ale statelor aflate în spatele acestora.
Iată cum înfăţişează Naomi Klein scopul terapiei de şoc: „(...) crearea unor oportunităţi
pentru obţinerea unor profituri enorme, realizate foarte rapid, nu în ciuda stării de
anarhie, ci datorită ei”131. Planul de redresare economică a fostelor ţări comuniste a fost
elaborat tot de un Jeffrey, dar Sachs de data aceasta. Să trecem în revistă câteva dintre
consecinţele sociale produse de terapia de şoc în România, program de reformă
neoliberal elaborat şi tutelat de Fondul Monetar Internaţional.
Anii 1995 şi 1996 fuseseră ani de creştere economică, o creştere economică
căreia i se imputa totuşi că s-a făcut pe stoc şi că a încetinit, astfel, circuitul economic.
În 1997, anul în care demarează aplicarea terapiei de şoc, PIB-ul se contractă cu 6, 1%
(Zamfir, 2010), deşi prognozele FMI anunţau o scădere de maxim 2, 2% (Pop, 2006).
Dramatică e însă scăderea salariului mediu net, mai mic cu 30% în 1997 faţă de anul
precedent (Zamfir, 2010). Totodată, până la sfârşitul anului inflaţia ajunge până la 154,
8%, deşi estimările îi fixaseră o limită maximă de 90% (Pop, 2006). Pentru România,
ca şi pentru Rusia, terapia de şoc s-a dovedit un eşec. „Programul s-a dovedit
catastrofal pentru România care se va confrunta cu încă trei ani de recesiune severă.
Acest episod a dublat numărul oamenilor aflaţi sub pragul naţional de sărăcie, sub care
coboară 41% din totalul populaţiei. Combinaţia dintre un guvern român, prea dornic de
recunoaştere internaţională şi astfel dispus să respecte ideile neo-liberale, şi un Fond
Monetar Internaţional ghidat doar de ideologia neo-liberală a amânat dezvoltarea
economiei României cu câţiva ani”132. Pe lângă că nu a produs bunăstare, terapia de
şoc a subminat sistematic fundamentul democraţiei, anume clasa de mijloc autohtonă.
Prin urmare, terapia de şoc nu furniza nici libertate. Ca şi astăzi, pentru menţinerea
deficitului bugetar în anumiţi parametrii s-au avansat soluţii fiscale. Dincolo de faptul
că duritatea măsurilor fiscale a stimulat economia informală, aproximativ 40% din
activitatea economică sustrăgându-se legii, majorarea necontenită a taxelor şi

129
Paul Blokker, Varieties of Modernity: The Romanian Post-Communist Experience as a Renewed
Attempt at Modernisation, Routledge, 2004, p. 189.
130
,,Asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la a mai importa forme occidentale. Ele sunt necesare în
primul rând pentru a asigura integrarea în sistemul internaţional, cel economic şi cel politic sau strategic.
Nu trebuie însă să ne aşteptăm ca ele să producă mai mult decât atât”. Vladimir Pasti, România în
tranziţie. Căderea în viitor, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995. p. 24.
131
132
Liliana Pop, Democratising Capitalism? The political economy of post-communist transformations in
Romania, 1989-2001, Manchester University Press, Manchester, 2006, p. 130.
impozitelor, alături de inventarea de noi biruri, au lovit puternic sistemul privat şi

antreprenorii indigeni. O firmă de avocatură străină observa cum reţetele reformatoare
pe care FMI le prescria statului erau defavorabile cetăţenilor români: „(…) în loc să
ridice o clasă mijlocie, legile fiscale ale României distrug modesta clasă de
întreprinzători a ţării”(Herzfeld, 1999).
Pax americana. Neoliberalismul, teoria economică

din spatele crizei financiare internaţionale
Fondurile de investiţii133 au constituit principala cauză a crizei financiare

internaţionale, explică Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în
2008. Nemaiîntâlnita proliferare a fondurilor de investiţii din timpul administraţiei
George W. Bush este pusă de economistul american pe seama principiilor
friedmaniene, care se infiltraseră masiv în filosofia economică a Casei Albe. La numai
câteva decenii după ce Recesiunea economică din anii ’29-’33 destrămase mitul pieţei
raţionale, Milton Friedman, întemeietor al Şcolii Economice de la Chicago, susţinea că
piaţa este un sistem desăvârşit, necapricios şi cu o dinamică uşor de prognozat.
Rătăcirile pieţei nu erau, în viziunea friedmaniană, expresia unor slăbiciuni structurale,
care ţineau deci de esenţa acesteia, ci erau, mai degrabă, rodul nefericitelor imixtiuni
ale statului în viaţa economică. Una dintre consecinţele Marii Depresii economice din
perioada interbelică, care vădise incapacitatea pieţei de a se autoregla, a fost naşterea
macroeconomiei, ştiinţa economică ce socotea că statul este singura instituţie în măsură
să recalibreze piaţa. Imaginea statului, ca instanţă în măsură să armonizeze piaţa, e una
care îi trezeşte reacţii idiosincratice lui Milton Friedman, în viziunea căruia statul era o
instituţie grosolană, lipsită de subtilitatea de a percepe fineţea, întrepătrunderea
perfectă şi în acelaşi timp fragilitatea mecanismelor care alcătuiau angrenajul pieţei.
Potrivit postulatului economic friedmanian, există o legătură directă între libertatea şi
prosperitatea societăţii şi dorinţa statului de a interveni în economie. Mai precis,
societatea va fi cu atât mai prosperă şi mai liberă, cu cât impulsul statului de a interveni
în viaţa economică va fi mai eficient strunit. „Aceasta atitudine a fost simbolizată în
cadrul reprizei de fotografii din timpul unei conferinţe de presă organizată în 2003,
când reprezentanţii diferitelor agenţii cu atribuţii de supraveghere a instituţiilor bancare
au pus mâna pe foarfece de grădinărit şi pe drujbe, ca să taie în bucăţi teancuri de
reglementări. La un nivel mai concret, administraţia Bush a recurs la puterile sale
federale, inclusiv obscurele atribuţii ale Biroului pentru Controlul Monedei, pentru a
bloca eforturile autorităţilor statale de a impune un oarecare grad de supraveghere a
creditării substandard (s.n.)”134.
Cum nu suntem specialişti în ştiinţa economiei şi, pe cale de consecinţă, nu
putem oferi un tablou complet al resorturilor recentei crize economice, năzuinţa noastră
se rezumă la a prezenta cititorului gândirea economică care a generat-o. Încercăm,
totuşi, să surprindem şi din punct de vedere tehnic pârghiile crizei. Recenta, şi încă

133
,,Conform dicţionarului Webster, hedging înseamnă să încerci să eviţi sau să micşorezi o pierdere, prin
efectuarea unor afaceri, investiţii etc. al căror câştig să contrabalanseze pierderea. Cu alte cuvinte, cineva
care face hedging investeşte în aşa fel încât să se asigure că fluctuaţiile pieţei nu-i vor afecta averea”. Paul
Krugman, Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Ed. Publica, Bucureşti, 2009, p. 137.
134
Op. cit., p. 188.
nesoluţionată pentru anumite părţi ale lumii, criză economică a fost provocată de
răspândirea fără precedent a fondurilor de hedging, cele care aduc beneficii
investitorilor ce speculează fluctuaţiile pieţei financiare. Investiţiile practicate de
fondurile de hedging pot fi în lung şi în scurt. Se câştigă în lung dacă valoarea bunului
achiziţionat (acţiuni, proprietăţi) creşte pe termen lung. Speculaţiile în scurt se referă la
active, acţiuni bunăoară, pe care fondul de hedging le împrumută de la un proprietar,
urmând a le restitui la un moment dat, pentru o anumită valoare. În intervalul de timp
în care activele se află în custodia fondului, instituţia financiară dispune de ele ad
libitum, adică le tranzacţionează cum crede de cuviinţă. De regulă, activele sunt
înstrăinate sau plasate în diferite instrumente financiare. Speculaţia în scurt este
profitabilă dacă activele vândute scump sunt cumpărate ieftin înainte de a fi restituite
proprietarului acestora. Este dovedită astfel abilitatea respectivei instituţii financiare de
a prognoza dinamica pieţei, câştigul obţinut luând, de regulă, calea unor investiţii în
lung. Dar uneori mişcările pieţei sunt înşelătoare, situaţie în care riscul asumat de
investitor se dilată într-atât încât nu poate fi încadrat de nici o formulă matematică,
indiferent de gradul de sofisticare a acesteia. E cazul fondurilor de hedging care au
investit în instrumente financiare riscante, precum derivatele (emisiuni de obligaţiuni)
provenite din creditele neperformante. Luau astfel naştere veritabile jocuri piramidale,
care transferau investitorilor riscurile asumate de băncile ce împrumutaseră clienţi cu
bonitate îndoielnică. Ca modalitate de absorbţie a lichidităţilor populaţiei, jocurile
piramidale sunt modalităţi primitive de acumulare de capital, eficiente, de regulă, în
mediul instituţional rarefiat al statelor slabe, care nu pot fi niciodată în epicentrul unui
seism financiar internaţional. Dacă fondurile de investiţii stau la temelia actualei crize
financiare internaţionale, atunci cine-i vinovatul pentru proliferarea lor? Unii l-au
arătat cu degetul pe Alan Greenspan, primul bancher al Americii vreme de douăzeci de
ani. Alţii găsesc că Greenspan nu este decât vârful icebergului, adică progenitura unui
curent de gândire care clamează începând cu anii ’60 că pieţele au o înţelepciune a lor,
superioară aceleia a indivizilor, companiilor şi guvernelor.
La scurt timp după falimentul răsunător al fondului de investiţii Lehman
Brothers, veritabil epicentru al seismului financiar din 2008, Alan Greenspan, fostul
director al Rezervei Federale Americane, s-a prezentat în faţa uneia dintre comisiile
Congresului american. După o scurtă discuţie purtată cu democratul Henry Waxman,
preşedinte al Comisiei de supraveghere a activităţii guvernului şi derulării reformelor,
fostul guru al finanţelor încuviinţa printr-o uşoară înclinare a capului brusca
nedumerire a congressman-ului. Waxman tocmai aflase de la cel care deţinuse, vreme
de aproape două decenii, frâiele celei mai importante instituţii financiare din Statele
Unite că evenimentele recente confirmaseră netemeinicia filosofiei economice care îl
cucerise pe Greenspan în urmă cu aproape o jumătate de secol. Probabil că surpriza lui
Waxman fusese întrecută doar de aceea pe care o avusese fostul administrator al
Rezervei Federale Americane în momentul în care, în pofida dovezilor pe care le
strânsese vreme de patruzeci de ani, piaţa se dovedise a nu fi o bătrânică înţeleaptă şi
docilă, ci mai degrabă o adolescentă zvăpăiată, înzestrată cu o spoială de bune maniere.
Cu câţiva ani înainte de cataclismul financiar declanşat de spargerea baloanelor
speculative umflate de fondurile de investiţii, Alan Greenspan afirma ritos că „Pieţele
financiare ştiau cel mai bine ce-i de făcut. Ele erau cele care mutau capitalurile de la
cei cărora le prisoseau către cei care aveau nevoie de bani. Ele atenuau riscurile.
Adunau şi diseminau informaţiile. Ele reglementau afacerile derulate la scară globală
cu o rapiditate şi hotărâre de care guvernele n-ar fi putut da dovadă”135. Viziunea

economică a lui Greenspan, fără breşe înainte de luna octombrie a anului 2008,
devenea, brusc, brăzdată de crevase adânci. Căci bulboana financiară care începuse să
înghită nediferenţiat pieţe de capital, case, vise şi destine era diametral opusă imaginii
de mare liniştită pe care piaţa o avea în mintea fostului şef al FED. Se dovedise că pe
măsură ce instrumentele financiare se înmulţiseră şi se diversificaseră, raţionalitatea,
transparenţa şi siguranţa pieţei nu crescuse, aşa cum crezuse136 Greenspan vreme de
câteva decenii. Dimpotrivă, acestea au încurajat manifestarea instinctelor primare ale
pieţei.
Până la Marea Criză din anii ’29-’30, viaţa economică era aidoma unui fluviu al
cărui şenal navigabil era reperat cu exactitate de căpitanii, citeşte oameni de afaceri,
care se orientau după punctele cardinale reprezentate de ideile lui Adam Smith: piaţa
impulsionată de cerinţele consumatorilor, neimplicarea statului în economie, credinţa
în firescul pieţei ca mlădiţă răsărită din propensiunea înăscută a insului către obţinerea
profitului ş.a. Dar ideile care căpătaseră valoare axiomatică sub egida pax britannica s-au
dovedit bâiguieli teoretice între cele două Războaie Mondiale, fiindcă urmărirea
interesului individual137 de către fiecare actor social în parte nu mai descâlcea viaţa
socială, iar enzima autoreglatoare a pieţei se blocase. Într-un moment în care
susţinătorii fervenţi ai pieţei libere şi-au menţinut optimismul nealterat şi-au dat
asigurări că, după ce îşi va satisface capriciile de moment, piaţa îşi va relua rolul de
regulator social, John Maynard Keynes expune un tablou distinct al pieţei şi al vieţii
economice în general. Ideea centrală enunţată în Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor zugrăveşte piaţa nu ca pe un organism nepereche, posesor
al unei înţelepciuni sociale superioare, ci ca pe un elevator capabil de mişcări
ascendente şi descendente. Dar un elevator care se poate şi bloca, şi a cărui nemişcare
produce sincope sociale majore. Deblocarea pieţei, şi astfel impulsionarea vieţii
economice în integralitatea ei, se produce, susţine Keynes, nu prin valorificarea unor
însuşiri tainice ale pieţei, ci prin intervenţia unui tehnician care este nimeni altul decât
statul. Lua astfel naştere macroeconomia, o disciplină care s-a raportat cu scepticism la
tabloul intelectual ce glorifica funcţia autoreglatoare a pieţei.
La câteva decenii după Marea Criză, perioadă în care statul a încercat să
reintegreze social o piaţă cu veleităţi transcendentale, Milton Friedman scoate de la
naftalină principiul laissez-faire. Cruciada declanşată de Friedman pentru refacerea
reputaţiei pieţei şi a ambiţiilor hegemonice ale acesteia în raport cu societatea se
întemeia pe argumentul că ifosele pieţei, generatoare de crize sociale, nu sunt întipărite
în ADN-ul ei, ci sunt derapaje pricinuite de intervenţiile statului în economie. „Se

135
Justin Fox, The Myth of the Rational Market, HarperCollins Publishers, New York, 2009, p. XII.
136
Greenspan înţelesese totuşi, încă de la jumătatea anilor ’90, că riscurile pe care investitorii şi le asumau
erau din ce în ce mai mari, însă pune creşterea nefirească a preţului acţiunilor pe seama ,,exuberanţei
iraţionale” a pieţei. Adică aceeaşi piaţă, pe care o aprecia la un moment dat ca fiind mai înţeleaptă decât
guvernele, putea manifesta şi o exuberanţă iraţională. Mărirea dobânzii de referinţă de la 5,25 la 5,50 este
singura măsură luată de FED. ,,Dacă noi majoram dobânzile şi invocam faptul că vrem să ţinem în frâu
piaţa acţiunilor, am fi provocat o furtună politică plină de fulgere şi trăsnete. Am fi fost acuzaţi că-l
prejudiciem pe micul investitor. Că sabotăm banii de pensie ai oamenilor”. Alan Greenspan, Epoca
turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, p. 187.
137
,,Nu este deloc corect – afirmă Keynes – să deducem din principiile economiei politice că interesul
personal lucrează întotdeauna în favoarea interesului general.” Michel Beaud, Gilles, Dostaler, Gândirea
economică de după Keynes, EUROSONG&BOOK, 2000, p. 42.
porneşte de la premisa că piaţa liberă este un sistem ştiinţific perfect (s.n.), în care
indivizii acţionând conform propriilor dorinţe egoiste, creează un beneficiu maxim
pentru toată lumea. Reiese inevitabil că, dacă ceva nu este în regulă într-o economie de
piaţă – inflaţie mare sau o rată ridicată a şomajului –, acest lucru se petrece deoarece
piaţa nu este cu adevărat liberă. Trebuie să existe o oarecare interferenţă, o anumită
distorsionare a sistemului”138. O terapie de şoc, care viza înlăturarea piedicilor (reguli
şi reglementări) care stau în calea acumulării profitului, privatizarea integrală a
activelor statului şi reducerea subvenţionării programelor sociale, ar fi prilejuit o
resorbţie a efectelor sociale negative generate de imixtiunea statului în economie.
Deficitul de vitalitate al pieţei, produs de politicile statului, urma să fie refăcut prin
privatizarea sistemului public de sănătate, a sistemului de pensii, a celui de educaţie, a
poştei, precum şi a companiilor naţionale de petrol, apă, telecomunicaţii, linii ferate şi
aeriene etc. „Privatizaţi, privatizaţi, şi iar privatizaţi!” părea să spună un Milton
Friedman convins nu de adevărul legilor implacabile ale curgerii timpului, ci de
canonul pieţei bune şi raţionale de la natură.
Insul înzestrat cu abilitatea de a prevedea viitorul devine piatra unghiulară a
sistemului economic confecţionat de Milton Friedman, cel care în vremea celui de-al
Doilea Război Mondial, în calitate de statistician, făcea predicţii legate de numărul de
bucăţi în care urmau să se spargă proiectilele detonate într-un cadru controlat. Excelent
matematician şi statistician, Friedman găseşte că există o singură modalitate de a face
economie: prin construirea de modele matematice care pleacă de la asumpţia că actorul
economic este înzestrat cu o capacitate perfectă de prevedere. De aici până la
convingerea că pieţele sunt, la rându-le, raţionale, n-a mai fost decât un pas. Se ajungea
astfel la credinţa care-l animase vreme de patruzeci de ani pe Greenspan şi pentru
infirmarea căreia a fost nevoie de un cataclism financiar. „Friedman credea că pieţele
lucrează mai bine decât guvernele. Unii dintre profesorii de finanţe din cadrul
Universităţii din Chicago, împreună cu studenţii lor, ajung să creadă că pieţele erau
desăvârşite „139.
În prima jumătate a secolului trecut, profesorul de statistică şi economie
Holbrook Working observase că patternurile de predictibilitate folosite de speculatorii
financiari pentru aproximarea riscurilor investiţionale erau rezultatul nu atât al
regularităţilor sesizate în conduita pieţei, cât mai degrabă al erorilor sistematice ce
„încununaseră” efortul comprehensiv al acestora. În cazul în care evoluţia preţurilor era
prezisă cu acurateţe, nu însemna, remarcă Working, că algoritmul utilizat pentru
studierea dinamicii preţurilor fusese precis. Însemna mai degrabă că aşteptările pe care
speculatorul le-a avut de la piaţă fuseseră incorecte, iar premisa eronată de la care
demarase calculul riscului generase o concluzie adevărată. Eugen Slutsky, asistentul
marelui economist rus Kondratieff, asemăna majoritatea fenomenelor vieţii economice
cu valurile unui ocean, valuri complet diferite unele faţă de celelalte. Dacă observatorul
vieţii economice dorea să afle uniformităţi într-un fenomen prin definiţie lipsit de
regularităţi, o putea face. Numai că modelele de predictibilitate, indiferent de cât de
sofisticate sunt, continuă Slutsky, nu vor epuiza vreodată esenţa unui fenomen atât de
complex şi dinamic precum piaţa financiară. Este prin urmare imposibil de spus dacă
alegerea pe care un întreprinzător o face pe pieţele financiare se va dovedi câştigătoare

138
139
Justin Fox, The Myth of the Rational Market, HarperCollins Publishers, New York, 2009, p. 94.
sau pierzătoare prin folosirea unei formule de calcul ce-şi aroga meritul de a pironi
infinitele variaţii comportamentale ale pieţei.
Alan Greenspan a fost mânat de convingerea că acest mister poate fi desluşit cu
ajutorul econometriei „(…) o disciplină tehnică bazată pe ideea că fenomenele şi
corelaţiile interne ale unui vast şi important sistem economic pot fi investigate,
modelate şi analizate matematic”140. În anul 1951, când tânărul Greenspan începe să
frecventeze cursurile de econometrie, abilitatea prognozelor economice de a reproduce
cât mai fidel realitatea era socotită insuficient dezvoltată, din cauza stadiului
experimental în care se afla matematica economică. În plus, într-un climat dominat de
ideile keynesiene, care atrăgeau atenţia că matematizarea economiei ar pierde din
vedere condiţionările sociale ale acţiunii economice, ştiinţa economică abstractizându-se
astfel, contestatarii reducerii economiei la simple modele matematice îi depăşeau pe
susţinătorii acestei viziuni. Era o vreme în care competenţa economistului era dată nu
atât de cunoştinţele matematice şi statistice, cât mai degrabă de abilitatea acestuia a
privi particularul prin prisma generalului, deprindere conferită, printre altele, de o vastă
cultură istorică, politică şi filosofică. Fiind o ştiinţă morală, iar nu una naturală,
economia foloseşte introspecţia şi judecăţile de valoare, de unde şi scepticismul lui
Keynes în legătură cu abilitatea statisticilor de a surprinde dinamica ciclurilor
economice, în cazul cărora timpul şi incertitudinea joacă un rol major. Mai mult decât
atât, o serie de alţi factori – politici, sociali, psihologici – pot influenţa cursul vieţii
economice, de unde neîncrederea crescândă a lui Keynes faţă de capacitatea
matematicii de a încadra cu precizie o lume atât de complexă. „Pentru Keynes,
economia nu este aşadar o ştiinţă matematică închisă în sine. Ea trebuie să se deschidă
către alte discipline”141.
Se spune că Methodenstreit-ul declanşat în economie la începutul secolului XX,
care a separat istoria economică de teoria economică, l-ar fi deranjat teribil pe Max
Weber. Sociologului german considera că economia era o ştiinţă suficient de largă
încât să poată cuprindă, pe lângă teorie economică şi istoria economică, şi sociologia
economică. Perspectiva weberiană n-a prins însă. Dimpotrivă, economia teoretică
repurtează o victorie clară asupra istoriei economice, iar sociologia economică este
ignorată. Joseph Schumpeter, economist austriac de talie mondială şi apropiat al lui
Max Weber, găseşte că o serie de instituţii sociale precum proprietatea, familia,
moştenirea etc. nu pot fi analizate doar cu ajutorul categoriilor economiei pure,
aplicabile la teme precum valoarea, banii şi preţul. Era nevoie, susţine Schumpeter, de
o intercalare a instituţiilor economice în sfera economiei teoretice. Era nevoie, cu alte
cuvinte, de sociologia economică142. După Schumpeter, teoria economică, care
evidenţiază chipul în care oamenii acţionează, precum şi consecinţele economice ale
unei atari conduite, răspunde la întrebarea cum. Concentrându-şi atenţia asupra
evoluţiei unor instituţii precum contractul, proprietatea privată şi moştenirea,
sociologia economică relevă mobilurile sociale care-i determină pe oameni să se
comporte într-o anumită manieră în sfera economică şi răspunde, astfel, la întrebarea

140
Alan Greenspan, Epoca turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, p. 43.
141
Michel Beaud, Gilles, Dostaler, Gândirea economică de după Keynes, EUROSONG&BOOK, 2000,
p. 50.
142
Vz. Joseph Alois Schumpeter, The Economics and Sociology of Capitalism, Princeton University Press,
New Jersey, 1991.
de ce. În definitiv, acţiunea economică este o acţiune socială derulată într-un cadru
instituţional particular.
La jumătatea anilor ’60, ideal tipul economistului se modifică substanţial. De
data aceasta, economistul era preţuit în funcţie de cunoştinţele sale matematice şi
statistice. Pe atunci, modelele matematice nu reuşiseră încă să spintece gradul de risc al
alegerilor făcute de un investitor pe piaţă, aspect care a fost pur şi simplu ignorat. Dar
ignorat malonest, în sensul că sunt ajustate premisele de la care se pleca în evaluarea
conduitelor speculative. Actorul economic era înzestrat brusc cu abilităţi magice. Se
postulează, nici mai mult nici mai puţin, că individul deţine o capacitate de prevedere
perfectă. „Aceasta era o problemă, pentru că desăvârşita capacitate de prevedere nu era
doar nerealistă, dar era şi logic imposibilă”143. Nu despicăm aici capacitatea raţională a
lui homo oeconomicus. Preluăm doar una dintre ideile lui Vilfredo Pareto, marele
sociolog şi economist italian, în viziunea căruia individul, deşi îşi descrie conduita ca
logică cu ajutorul diferitelor structuri intelectuale (derivaţii), în majoritatea cazurilor
mobilurile acţiunii sociale sunt nonlogice. Altfel spus, nu raţiunea, ci un complex de
sentimente, propensiuni, instincte, tendinţe, gusturi etc., grupate de Pareto în conceptul
de reziduuri, constituie adevăratul resort al acţiunilor sociale. Raţionale sunt doar
derivaţiile, adică numeroasele manifestări verbale care drapează reziduul iraţional, ca
rădăcină psiho-afectivă constantă a acţiunii individuale.
Greenspan a fost sedus de viziunea friedmaniană, care simplifica excesiv profilul
teoretic cerut de Keynes economistului autentic. Ecuaţiile matematice îl scăpau pe
economistul de tipar friedmanian de „tirania” intuiţiei cvasiştiinţifice, adică de nevoia
de a contextualiza, de a înţelege, cu alte cuvinte, că fără cercetarea determinaţiilor
culturale, politice, istorice şi psihologice ale fenomenelor economice, acestea nu vor fi
niciodată complet dezghiocate. Erau repudiate astfel înţelesurile atribuite vieţii
economice de consumatorul obişnuit, menţinându-se doar acelea definite de savant.
După noi, economistul care decodifică odinea socială având sentimentul că se află în
afara acesteia, ajunge să opereze cu modele utopice, care pun semnul egal între „logica
faptelor gândite şi ordinea faptelor trăite”. Într-un cuvânt, era suprimată condiţionarea
socială a acţiunii economice, care devenea astfel abstractă şi uşor de înghesuit în
formule matematice. Aparent, Greenspan a înţeles pericolul reprezentat de
perspectivele pur teoretice, neancorate în realitate. Cu toate acestea, n-a putut să
învingă forţa de atracţie exercitată de modelul friedmanian. E dat de gol, deşi clamează
că a sondat în permanenţă realitatea timpului său, de demersul deductiv144 folosit
pentru construirea modelelor matematice ce prognozau evoluţiile pieţei. Se ştie că
demersul ştiinţific e unul inductiv, care merge de la particular la general, dinspre afară
spre esenţa fenomenului, pe pipăite, cu mare grijă, şi construind patternuri pe baza
regularităţilor observate. Cercetarea este deductivă doar atunci când premisele de la
care se purcede sunt apreciate ca adevăruri absolute, axiomatice. Adică aşa cum era
credinţa lui Friedman în caracterul raţional al pieţei libere, precum şi în capacitatea

143
144
,,Metodica iniţială a pregătirii mele a constat în a mă scufunda cu totul în amănuntele funcţionării unei
mici părţi a lumii şi a deduce (s.n.) apoi, be baza acestor detalii, modul în care se comportă acel segment
din lume. Acesta este procesul pe care l-am aplicat de-a lungul întregii mele cariere”. Alan Greenspan,
Epoca turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Ed. Publica, Bucureşti, 2008, p. 45. Numai că Greenspan
s-a blocat în particular şi n-a înţeles generalul. I-a lipsit, cu alte cuvinte, capacitatea de a vedea pădurea din
pricina copacilor.
actorului social de a prevedea cu exactitate deznodământul acţiunilor sale într-un

mediu dinamic şi complex precum piaţa. Din acest motiv, modelul de analiză articulat
de Alan Greenspan a ratat întâlnirea cu realitatea.
Pericolul reprezentat de matematizarea excesivă a ştiinţei economice fusese
sesizat de Steve Ross încă din anii ’70. Vestind primejdia reprezentată de fondurile de
hedging, profesorul de economie găsea că, spre deosebire de volumul limitat al
activelor existente pe piaţă – acţiuni, obligaţiuni, stocuri de capital etc. –, pe care Ross
le denumeşte fundamente (primitives), numărul de combinaţii financiare, ori derivate,
izvodite din primele era practic nelimitat. Derivatele nu erau altceva decât rămăşagul
pe care speculatorul îl făcea cu abilitatea sa de a redenumi şi de a plasa cât mai
profitabil activele pe care le poseda, dar care, în majoritatea cazurilor, nu-i aparţineau.
Unda de şoc produsă de spargerea unui balon speculativ deja fusese resimţită de
societăţile interbelice. Numai că teribila ofensivă a teoriilor friedmaniene despre piaţă
ca sistem nepereche maschează cele întâmplate odinioară. Rezultatul a fost proliferarea
fondurilor de investiţii şi corolarul firesc al acestora: criza financiară. „Încă din vremea
Marii Crize, abordarea regulatoare dominantă, menită a îmblânzi riscul financiar, se
concentra pe restricţionarea libertăţii de mişcare a instituţiilor financiare şi a
investitorilor, pentru a reduce numărul de pariuri financiare pe care aceştia le puteau
face. Abordarea avea însă de a face cu un asalt susţinut venit din partea dreptei politice
şi a realităţilor economice încă din anii ’70” 145.
Reţinem că ideea friedmaniană, potrivit căreia piaţa este un sistem ştiinţific
desăvârşit, este dezvoltarea premisei că insul, ca actor raţional, are capacitatea de a
intui perfect evoluţiile pieţei. Dar oare este actorul social raţional?

145
Imperialismul cultural. Globalizarea culturii consumului

Veronica Dumitraşcu
Conceptul de globalizare
Aşa cum subliniază tot mai mulţi autori, trăim într-o „eră globală” (Ritzer G.,
2010, 17). Impactul globalizării este tot mai evident în mai toate domeniile vieţii:
economic, social, politic, cultural ş.a.m.d. Când vorbim de globalizare ne referim atât
la consumerism, cosmopolitism, creşterea reţelelor de transport şi telecomunicaţii, cât
şi la problemele induse de globalizare, printre care inegalitatea dintre unele zone şi
regiuni ale globului, sărăcia, terorismul, într-un cuvânt, efectele negative ale acestui
proces.
În ultimi ani, tema globalizării a cunoscut numeroase dezbateri şi s-au născut
diverse teorii în legătură cu efectele benefice sau negative în anumite domenii ale
procesului globalizării. George Ritzer împarte aceste teorii în teorii politice, economice
şi culturale.
Din punct de vedere politic, o importanţă deosebită o constituie teoria liberală
derivată din teoriile lui Adam Smith şi John Locke şi teoria neoliberală sau cum o
numesc unii, „consensul de la Washington” (Ritzer G., 2010, 22). Această teorie se
bazează în mare parte pe viziunea realistă conform căreia „globalizarea este rezultatul
relaţiilor de putere dintre state” (ibidem). Statele folosesc adeseori puterea pentru a se
impune pe scena internaţională şi pentru a-şi urmări propriile interese.
Una dintre teoriile politico-economice mult discutate este şi teoria sistemului
mondial. Această teorie de sorginte neomarxistă pune în evidenţă relaţiile economice
care se nasc în cadrul sistemului mondial. Teoreticienii globalismului pun în evidenţă
stratificarea lumii într-un centru economic, o periferie şi semiperiferie.
„După Wallerstein trei lucruri au fost esenţiale în apariţia spaţiului european
modern: 1. o expansiune geografică a acestui spaţiu economic, 2. dezvoltarea unor
metode diverse de control al muncii pentru diferite produse şi diferite zone ale
economiei mondiale;3. crearea unor maşini de stat puternice în „statele-nucleu” ale
economiei mondiale capitaliste” (Bădescu Ilie, Grigorescu, 1983, 20). Ce a făcut ca
spaţiul european să nu urmeze calea imperiilor a fost că „tehnicile capitalismului
modern şi tehnologia ştiinţei moderne, ambele intercorelate, au permis acestei
economii mondiale să producă, să se dezvolte fără emergenţa unei structuri politice
unificate, de tipul imperiilor”(ibidem).
Din perspectiva teoriilor economice contemporane, cea mai mare importanţă o
au astăzi companiile transnaţionale. Ele reprezintă aşa cum subliniază şi George Ritzer,
„motorul răspândirii globale a capitalismului” (Ritzer G., 2010, 24). Această idee este
folosită şi de către autorii care au relevat importanţa sistemului capitalist. Hardt şi
Negri, în lucrarea lor, Empire „constată apariţia unui sistem capitalist global
descentralizat, independent de state” (Ritzer G., 2010, 24).
Un alt autor care a accentuat rolul proceselor globale este şi Manuels Castells.
Acesta pune în evidenţă apariţia unei noi forme de capitalism, „capitalismul
informaţional”. Remarcăm importanţa acordată acelor „societăţi-reţele” sau

„companiei-reţea” (ibidem). Avem de-a face în fiecare zi cu fluxuri informaţionale
(informaţii, persoane, bunuri care circulă dintr-o parte într-alta cu ajutorul companiilor-
reţea). Teoriile economice şi politice sunt importante pentru contextul cultural în care
are loc o globalizare a bunurilor şi serviciilor. Cele mai mari companii sunt din sfera
consumului. Consumerismul este paradigma secolului XXI. În cele mai dezvoltate
locuri ale lumii se consumă mai mult decât se produce. Astfel asistăm la globalizarea
culturii consumului.
Jan Nederveen Pieterse, citat de către George Ritzer, prezintă trei abordări
majore privind aspectele culturale ale globalizării: „diferenţialismul cultural”,
„convergenţa culturală” şi „hibridarea culturală” (Ritzer G., 2010, 26).
Primul caz, cel al diferenţialismului cultural, este descris cel mai bine de Samuel
Huntington în cartea sa, „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”. Potrivit
lui Huntington, lumea este împărţită în şapte sau opt civilizaţii (culturi) diferite.
Controversata teorie a lui Huntington subliniază importanţa pe care o are fiecare
cultură, accentuând teza sa potrivit căreia vom avea de-a face cu o ciocnire a
civilizaţiilor.
Spre deosebire de Huntington care subliniază existenţa culturilor diferite care
există în faţa unor procese globale, alţi autori susţin faptul că globalizarea are un efect
de uniformizare culturală, „producându-se o asimilare în direcţia grupurilor şi
societăţilor dominante” (ibidem). Aceştia sunt adepţii teoriei convergenţei. Autorii care
susţin această teorie sunt adepţii „imperialismului cultural”, americanizării,
mcdonaldizării etc.
A treia abordare subliniază apariţia unor „culturi-hibrid” care s-au născut prin
fuziunea globalului şi localului. În acest sens, globalizarea provoacă oarecare
schimbări în culturile asupra cărora acţionează. Conceptul folosit de autori pentru a
descrie „hibridarea culturală” este cel de „glocalizare” (ibidem, 29). Glocalizarea este
definită drept „întrepătrunderea globalului cu localul, cu rezultate unice în arii
geografice diferite” (Ritzer G., 2010, 29).
Privind dezbaterea dintre perspectivele diferenţialismului cultural şi
convergenţei, Baum (1974, 1980) sublinia existenţa unei alte perspective: invarianţa.
„Societăţile sunt convergente (privind aspectele economic şi social), dar divergente în
altele (în special privind relaţionarea socială), iar în unele aspecte rămân la fel” (Baum,
1974, 1980 apud Robertson Roland, 2000, 11) . Roland Robertson descrie elementele
teoriei glocalizării:
1. Lumea devine tot mai pluralistă. Teoria glocalizării este foarte sensibilă la
diferenţele din şi dintre ariile geografice;
2. Într-o lume glocalizată, indivizii şi grupurile locale au o mare capacitate de
adaptare, inovare şi manevră. Pentru teoria glocalizării, indivizii şi grupurile sunt
agenţi creatori importanţi;
3. Procesele sociale sunt relaţionale şi convergente. Globalizarea provoacă reacţii
diverse – de la inflamarea naţionalistă la elanul cosmopolit – care oferă feed-back
globalizării şi o transformă; rezultatul este glocalizarea;
4. Bunurile şi media nu sunt considerate drept restrictive; ele oferă material care
va fi folosit în creaţia individuală şi de grup în cadrul zonelor glocalizate” (Robertson
Roland, 2000).
Un alt autor, Arjun Appadurai în lucrarea lui Modernity at Large: Cultural

Dimension of Globalization menţionează existenţa fluxurilor globale care dau naştere
unor hibrizi culturali. El face distincţia între cinci fluxuri globale sau „scene”: „scene
etnice (fluxuri de oameni), scene media (fluxuri media), scene tehnice (fluxuri
tehnologice), scene financiare (fluxuri de bani şi instrumente financiare) şi scene de
idei (fluxuri de idei)” (Appadurai A. apud Ritzer George, 2010, 31). Aceste scene sau
cadre de viaţă sunt folosite şi uneori manipulate de indivizi în funcţie de puterea de a le
reconfigura.
Glocalizarea şi grobalizarea
Doi termeni pe care George Ritzer i-a inclus în studiul său cu privire la
convergenţa culturală şi la hibridarea culturală sunt cei de „glocalizare” şi
„grobalizare”. Referiri la conceptul de glocalizare au fost făcute de mai mulţi autori
printre care şi Roland Robertson în cartea sa Globalization: social theory and global
culture (1992, 2000). Ca un corelativ la conceptul de glocalizare George Ritzer a fost
folosit conceptul de grobalizare.
George Ritzer subliniază că grobalizarea se referă la „ambiţiile imperialiste ale
naţiunilor, corporaţiilor, organizaţiilor etc şi la dorinţa, dacă nu chiar nevoia lor de a se
impune în diverse arii geografice” (Ritzer G., 2010, 33). Acest proces este susţinut de
alte subprocese ca americanizarea, capitalismul, mcdonaldizarea.
George Ritzer precizează că această perspectivă, a grobalizării, se sprijină în
mare parte pe teoriile lui Karl Marx şi Max Weber privind sistemul capitalist şi
raţionalizarea (Weber). „Capitalismul şi raţionalizarea sunt produse ale lumii
occidentale şi amândouă au fost exportate agresiv în restul lumii, mai ales în secolele
XIX şi XX” (Ritzer G., 2010, 33). Abordarea weberiană subliniază faptul că avem de-a
face cu o răspândire globală a procesului de raţionalizare. Structurile raţionalizate tind
să apară peste tot în lume. Ce nu menţionează Ritzer cu privire la teoria weberiană este
că, pe lângă menţiunea răspândirii raţionalizării, cunoscutul sociolog subliniază şi
efectele negative ale raţionalizării lumii, acea „dezvrăjire” a lumii, cum o numeşte el.
Dacă procesul de grobalizare este mai apropiat de teoriile moderne de inspiraţie
marxistă şi weberiană, glocalizarea este mai degrabă de inspiraţie postmodernă,
subliniază George Ritzer. „Deşi toate ţările sunt sau vor fi afectate de răspândirea
capitalismului şi a raţionalizării, ele vor reuşi să integreze aceste procese în realităţile
locale, rezultatul fiind fenomene accentuat glocale” (Ritzer G., 2010, 36).
Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre răspândirea globalizării prin
diferitele ei forme (mcdonaldizare, sisteme politice sau economice, consumerism)
ducând la uniformizare culturală, vorbim de grobalizare. Glocalizarea presupune
interacţiunea dintre procesele globale şi cele locale, ducând la forme hibride. Ritzer a
folosit alţi doi termeni pentru a face distincţia între cele două procese: grobalizarea
pune accentul pe ideea de „explozie”, iar glocalizarea este legată de ideea de
„implozie” (Ritzer G., 2010, 36).
Putem asista la interacţiunea proceselor globale şi locale, dar şi la conflictul
dintre global şi local. Localul este afectat în mare parte de procesele globalizante. Sunt
diferite scenarii care vorbesc despre pierderea elementelor locale care „sunt
condamnate să fie cooptate integral de forţele globalizării” (ibidem). Alte scenarii
vorbesc despre faptul că globalizarea generează sărăcie, eliminând rolul localului.
Răspândirea globalizării duce la o îmbogăţire a unor zone şi la sărăcirea economică şi

culturală a altor zone. Această idee este subliniată şi de către Joseph Stiglitz care critică
maniera globalizantă în care îşi desfăşoară activitatea Fondul Monetar Internaţional
neţinând cont de diferenţele naţionale şi regionale. Alte scenarii amintesc de un
reviriment al localului în lumea globalizată. Globalizarea poate genera destructurare şi
resurecţii, aşa cum subliniază Hardt şi Negri în lucrarea lor Empire (2004). În orice
caz, subliniază George Ritzer, „localul este în mod necesar „contaminat” de grobal,
deoarece existenţa celui dintâi este provocată de cel din urmă” (ibidem).
“Globalizarea nimicului” (G. Ritzer)
Consumerismul şi materialismul au devenit avatarurile postmoderne într-o lume

globalizată. Consumăm mereu noi şi noi produse care mai de care mai atractive şi mai
„eficiente”, astfel încât până la urmă obiectul în sine nu mai contează, devine lipsit de
conţinut. „Căci obiectul consumului nostru este tocmai nimicul produs în serie, o masă
amorfă de lucruri care vin de nicăieri şi sunt produse oriunde” (Ritzer G., 2010).
Lucrurile devin din ce în ce mai amorfe şi mai lipsite de importanţă. Grobalizarea este
responsabilă în mare parte de „răspândirea nimicului”(idem). Piaţa se globalizează şi
acest „nimic” produs în forme din ce în ce mai diversificate ajunge, prin publicitate şi
marketing, să invadeze toate colţurile lumii. Produsul comercializat îşi pierde calitatea
şi unicitatea prin faptul că este construit pe baza aceloraşi principii, funcţionează doar
după un anumit şablon şi este distribuit în acelaşi fel.
Ritzer foloseşte ca exemplu de „grobalizare a nimicului” parcurile Disney. Aşa
cum bine subliniază Ritzer, „toate parcurile Disney funcţionează pe baza aceloraşi
principii, sunt structurate la fel, au aceleaşi „tărâmuri” şi puncte de atracţie şi vând, în
linii mari, aceleaşi suveniruri” (Ritzer G., 2010, 161). În termenii lui George Ritzer,
Disney este un non-spaţiu, cu non-servicii şi non-personaje (gen Mickey Mouse, Daisy
etc). Produsul devine „nimic” şi pentru că primeşte nişte atribuţii dictate de centru, nu
de client. Un exemplu în acest sens este şi cartea de credit. Consumatorul care primeşte
cartea de credit prin poştă are şi o limită de credit prestabilită care nu a fost solicitată
de client. De altfel, mii de oameni primesc exact aceeaşi scrisoare, astfel încât invitaţia
pentru un card nu are nimic distinctiv. Este un alt exemplu de „nimic”. Producţia de
masă şi automatizarea ţin tot de procesul de grobalizare şi de „globalizarea nimicului”.
Managerii şi producătorii se folosesc de aceste „nimicuri” pentru a-şi asigura profituri
din ce în ce mai mari şi, astfel, pentru a păcăli piaţa. „Globalizarea nimicului” a
îmbogăţit statele din centrul sistemului, statele care exportă globalizare. Crearea unor
pieţe mari care să exporte nimic aduce din ce în ce mai mult profit, astfel că oamenii de
afaceri sunt motivaţi să exporte „nimicul” în cantităţi din ce în ce mai mari. Costurile
de transport şi de conţinut sunt relativ mici, de asemenea producţia este şi ea mai
ieftină pentru că produsul odată creat, el poate fi reprodus. Practic, vorbim despre o
producere pe bandă a unor bunuri şi produse care pot fi exportate în cantităţi din ce în
ce mai mari.
Un exemplu pentru ceea ce Ritzer numeşte „globalizarea nimicului” este şi
mcdonaldizarea sau procesul „coca-colonizării”. La un moment dat, francezii
considerau că răspândirea Coca-Cola e o ameninţare la adresa culturii naţionale. Astfel,
un produs comercializat în toată lumea devine o ameninţare la adresa unor culturi
naţionale.
George Ritzer subliniază faptul că grobalizarea are legătură cu răspândirea

„nimicului”, în timp ce glocalizarea se opune comercializării „nimicului” şi militează
pentru răspândirea „ceva-ului”. „Ceva-ul” subzistă ca reacţie la „nimic”. „Grobalizarea
nimicului” duce la reacţii ale caracterului elementului local, astfel încât „ceva-ul” apare
ca reacţie la globalizarea nimicului. „Localul este în mod necesar „contaminat” de
grobal, deoarece existenţa celui dintâi este provocată de cel din urmă” (Ritzer G., 2010,
158). „Ceva-ul”, în concepţia lui George Ritzer, ia naştere din amestecul globalului cu
localul. „Ceva-ul” capătă căutare mai mult pe piaţa glocală decât pe piaţa globală şi
este mai puţin căutat pentru că nu este atât de răspândit pe piaţa globală. Produsele
locale sunt destinate doar anumitor arii geografice, anumitor zone şi anumitor categorii
de oameni. Asta pentru că sunt specifice anumitor locuri, oamenii au mai greu acces la
ele, fiind mai scumpe şi mai greu de procurat. Însă, spre deosebire de producătorii de
„nimic”, cei care produc „ceva-ul” nu sunt siliţi să-şi extindă piaţa şi să urmărească
profitul. Formele „glocale” de „ceva” sunt mult mai complexe, au o anumită
semnificaţie şi capătă un anumit sens, sunt specifice anumitor locuri şi nu au o căutare
atât de largă, sunt limitate pe piaţă. De asemenea, combinaţia dintre global şi local
poate crea ceva unic. Prin asta devine „ceva-ul” semnificativ, prin faptul că poate
căpăta o anumită complexitate şi unicitate, poate avea un anumit sens.
Asta nu înseamnă că „ceva-ul” nu poate deveni la un moment dat „nimic”. Dacă
este produs la scară largă şi este transformat astfel încât să se golească de semnificaţii
şi de sens, adică devine formă golită de conţinut pentru a respecta anumite cerinţe şi
anumite standarde, „ceva-ul” începe prin a deveni „nimic”. Ritzer arată cum producţia,
extinzându-se din ce în ce mai mult, poate acapara anumite produse, „poate transforma
totul, inclusiv formele de „ceva” în „nimic”(Ritzer G., 2010, 157) . „Ceva-ul” poate
deveni nimic prin faptul că forme cu sens, semnificaţie, conţinut devin forme goale,
fără rezonanţe sociale, culturale. Astfel, ne aflăm în faţa paradigmei formei fără fond.
Globalizarea sau în termenii lui Ritzer, grobalizarea duce la omogenizare şi
uniformizare prin comercializarea „nimicului”, iar producţia de masă încearcă să
confişte conţinuturile elementelor locale, transformându-le din „ceva” în „nimic”.
Globalizarea culturii consumului sau consumul „nimicului”
Subcapitolul de faţă descrie modalitatea în care globalizarea poate schimba

semnificaţia construirii realului de către oameni, „modul în care afectează simţul
identităţii, experienţa locului şi a sinelui în relaţie cu locul, impactul pe care îl are
asupra înţelegerii, a valorilor, dorinţelor, miturilor, speranţelor şi temerilor ce s-au
dezvoltat în jurul unei vieţi situate local” (Tomlinson J., 2002, 35). Aşa cum precizează
şi John Tomlinson, pentru a înţelege dimensiunea culturală a globalizării trebuie să ne
referim la cultură ca „sferă a existenţei în care oamenii construiesc semnificaţia prin
intermediul practicilor reprezentării simbolice” (Tomlinson John, 2002, 32). Anthony
Giddens se referă la dimensiunea culturală a globalizării folosind termenii de
„exterioritate” şi „interioritate” a globalizării: „legătura dintre transformările
sistematice ample şi transformările „lumilor” noastre cele mai intime şi mai locale din
experienţa cotidiană” (Giddens A., 1994, 95 apud Tomlinson J., 2002, 35). Astfel,
globalizarea poate transforma orizontul cultural care ne înconjură, iar „înţelegerea
naturii şi semnificaţiei acestei conştiinţe globale constituie un obiectiv important al
analizei culturale a globalizării” (Tomlinson J., 2002, 49).
Mai sus arătam cum grobalizarea duce la comercializarea şi consumul

„nimicului”. Consumul devine important pentru toţi oamenii, şi din ţările dezvoltate şi
din ţările mai puţin dezvoltate. Dar ce mai semnifică consumul pentru aceşti oameni?
Dacă piaţa este acaparată de „nimic”, consumul este şi el dominat de acest „nimic”,
astfel că oamenii ajung să consume din ce în ce mai multe „nimicuri”. Astfel asistăm la
o cultură a consumului care „tinde spre polul nimicului” (Ritzer G., 2010, 211). În
acest context vorbim despre sensurile pe care le capătă consumul în viaţa oamenilor.
Oamenii au ajuns să consume doar de dragul de a consuma, pentru că a devenit o modă
în sine să consumi doar anumite produse de la marile firme, să consumi de la anumite
magazine şi doar din anumite locuri. Globalizarea „nimicului” a dus la un consum fără
rost, fără semnificaţie, golit de conţinut. Putem spune că, în aceste circumstanţe,
produsele nu contează, ci doar consumul în sine. Astfel că, aşa cum subliniază şi
Douglas Goodman, „ceea ce face din cultura noastră o cultură a consumului este
accentul pe consum ca valoare centrală” (Douglas Goodman apud Ritzer G., 2010,
211). Nu produsul pe care îl cumpărăm are o anumită valoare şi anumite semnificaţii
pentru oameni, ci consumul devine valoare în sine. Oamenii, prin prisma importanţei
pe care o dau consumului sunt manipulaţi de către acesta, astfel încât, din dorinţa de a
consuma tot mai mult, aceştia se vor concentra pe consumul „nimicului” pentru că este
mai ieftin şi mai la îndemână de procurat. Consumul în sine schimbă viaţa oamenilor.
Oamenii erau învăţaţi să investească doar în lucruri cu sens: în muncă, comunitate,
religie, familie. Lumea globalizată îi îndeamnă pe oameni să consume fără sens.
Mersul la shopping a devenit un stil de viaţă. Nu te încadrezi în trendul vieţii moderne
dacă nu mergi la shopping.
Astfel oamenii îşi caută sensul în cultura consumului. Un exemplu edificator
este comercializarea sărbătorilor. Sunt inventate şi împrumutate tot felul de sărbători
doar de dragul consumului. Sărbătorile îşi pierd sensul, ele sunt doar nişte prilejuri
pentru a vinde produse; într-un cuvânt, sunt comercializate. Sărbătorile devin nişte
invenţii ale comercianţilor. Sensul originar al sărbătorilor se pierde în avalanşa
comercializării şi distribuirii produselor care devin „nimic”. Aşa cum spune şi Ritzer,
„cultura consumului s-a grobalizat” (Ritzer G, 2010, 217).
Lesley Sklair vorbeşte despre ceea ce el numeşte „ideologia culturală a
consumului” (ibidem). Capitalismul, bazat în mare parte prin producţia de bunuri şi
servicii şi exportul lor în toată lumea, caută şi consumatori dornici să achiziţioneze
aceste bunuri şi servicii. Astfel, foarte important este şi „crearea şi diseminarea globală
a culturii consumului şi a tuturor elementelor care o alcătuiesc” (Ritzer G., 2010, 219).
Chiar dacă, la fel ca în cazul capitalismului modern, cultura consumului a luat
naştere în Anglia secolului al XVIII-lea şi Franţa secolului al XIX-lea, SUA au devenit
nucleul consumului şi, mai mult decât atât, au devenit „centrul creării şi diseminării
globale a acestei culturi” (ibidem). SUA profită de pe urma exportului de produse şi
servicii în toată lumea. SUA au ajuns să domine piaţa globală şi prin faptul că
majoritatea companiilor şi instituţiilor care se ocupă de această cultură a consumului
(de la cele care se ocupă de marketing până la cele care se ocupă de publicitate şi tot ce
înseamnă televiziuni şi internet) îşi au sediul în marele metropole din vest. Vestul
exportă şi prosperitate, dar şi omogenizare şi uniformizare. Intervine şi imaginea
colectivă de „noi” bazată pe o superioritate a grupului, a celor care au o viaţă conformă
cu standardele moderne. Outsiderii sunt caracterizaţi ca necivilizaţi, leneşi, barbari etc.
Grupul dominant tinde să-i acapareze şi să-i colonizeze pe cei care sunt consideraţi
inferiori, care sunt tradiţionalişti, conservatori (Featherstone Mike, 1995, 124). Se

conturează un soi de relaţie de tip ei/noi.
Noul imperialism domină prin inculcarea propriilor valori şi propriului stil de
viaţă. Unul dintre obiectivele Americii este ca oamenii să valorizeze consumul de
bunuri şi servicii venite din Vest care să le incumbe şi un anumit stil de viaţă. Odată ce
shopping-ul devine un stil de viaţă, oamenii se raportează altfel la practicile şi la
activităţile cotidiene, încep să-şi construiască realitatea potrivit adoptării acestui stil de
viaţă. Cultura consumului devine astfel bastionul globalizării şi nucleul fenomenelor de
grobalizare.
Explozia consumului de „nimicuri”, consumul de non-locuri, non-servicii şi non-
produse duce la o golire a vieţii de locuri, servicii, produse. Într-o lume în care se
consumă din ce în ce mai mult „nimic”, e tot mai puţin loc de „ceva”. Într-un cuvânt,
lumea devine golită de acel „ceva”.
Aşa cum subliniază şi criticii globalizării, într-o lume a abundenţei şi a bogăţiei,
avem de-a face cu o sărăcie din ce în ce acută în cele mai multe părţi ale globului. Şi,
mai mult decât atât, avem de-a face cu o golire de sens a existenţei.
Consumul de non-locuri şi non-servicii oferite de marile centre ale lumii duce la
o deprivare de locuri şi servicii. Despre acest lucru au vorbit şi marii sociologi clasici:
Emile Durkheim atunci când se referea la termenul de anomie, Georg Simmel când se
referea la diferenţa din ce în ce mai mare dintre cultura obiectivă (produse culturale) şi
cultura subiectivă (modalitatea de a crea aceste produse) sau Max Weber când vorbea
despre „colivia de fier a raţionalizării” şi despre „dezvrăjirea lumii”. Într-o lume din ce
în ce mai birocratizată şi raţionalizată, omul pierde sensul existenţei. Totul se
desacralizează într-o lume unde domină consumerismul şi materialismul. Şi autorii
moderni acordă importanţă acestor lucruri. Anthony Giddens vorbeşte despre
„tăvălugul modernităţii” şi „lumea în derivă” (Giddens A., 2000, 64). Lucrarea lui Jean
Baudrillard despre societatea consumului este şi ea definitorie în problema
transformării „ceva-ului” în „nimic”. „Oamenii care duc o viaţă opulentă nu mai sunt
înconjuraţi, ca până acum, de alţi oameni, ci de obiecte” (Baudrillard J., 30). Asta
subliniază autorul cunoscutului studiu „Societatea de consum”. În lumea postmodernă,
dominată de materialism şi consumerism, vorbim despre un consum al semnelor, al
simbolurilor. „Cel atins de miracolul consumului construieşte şi el un dispozitiv de
obiecte-simulacru, de semne caracteristice ale fericirii, apoi aşteaptă ca fericirea să i se
aşterne la picioare” (Baudrillard J., 37).
În pofida abundenţei consumului, avem de-a face cu o mare sărăcie şi nu ne
referim neapărat la latura economică, ci, mai mult, la o sărăcie a lumii prin lipsa
locurilor, serviciilor, persoanelor, lucrurilor autentice, „au fost pierdute formele lipsite
de conţinut create şi controlate la nivel local” (Ritzer G., 2010, 251). Aşa cum spunea
şi Ulrich Beck, trăim într-o „societate a riscului”; riscul de a pierde „ceva-ul” în
schimbul „nimicului”.
Dualismul mondializării. Neoimperialism şi civilizaţie.

Teoria succesiunii coexistente: Tudorel Postolache146
Un sistem şi şapte civilizaţii

Ilie Bădescu
Neoimperialismul şi criza mondială.

Criza civilizaţională în lumina teoriei succesiunii coexistente
Ideea dualismului mondializării ni s-a descoperit după ce am revenit asupra unui

studiu pe care l-am elaborat şi publicat147 în cadrul Centrului Român de Economie
Comparată şi Consens al Academiei Române în cursul anului 2009 graţiei suportului
editorial al Editurii Expert. La momentul acela am insistat asupra examinării unor
faţete ale crizei mondiale în lumina teoriei succesiunii coexistente a academicianului
Tudorel Postolache. Interesat de valenţele teoriei succesiunii coexistente în raport cu
înţelegerea neoimperialismului am revenit asupra studiului din 2009 şi cu acest prilej
mi s-a descoperit ipoteza dublei mondializări: cea datorată caracterului imperialist al
sistemului mondial modern şi cea datorată intrării celor 6-8 civilizaţii actuale într-o
formulă evoluţionară nouă descrisă de legea succesiunii coexistente. Pe toată durata
celor 400 de ani de evoluţie capitalistă a lumii, imperialismul s-a dovedit a fi
mecanismul axial de mondializare a sistemului capitalist. Acest sistem este astăzi într-o
criză care nu poate fi explicată dacă ignorăm viciul mecanismului sistemic al lumii
moderne, care pare a fi legat tocmai de imperialism. Teoria succesiunii coexistente ne
atrage atenţia asupra faptului că mondializarea rămâne numai pe jumătate inteligibilă
dacă este abordată doar din perspectiva dinamicii imperialiste a lumii. În realitate,
dinamica lumii este deopotrivă un fenomen civilizaţional, adică derivă din mişcarea
civilizaţiilor mai mult chiar decât din mişcarea banilor la scară mondială. Cele două
procese expansionare, imperialist şi civilizaţional se află astăzi într-o încleştare
globală, într-o coliziune planetară, care se transmit tensiunilor lumii noastre în formule
încă necercetate. Criza mondială actuală ascunde acest dualism al mondializării, dar, pe
de altă parte, creează condiţiile vizualizării sale depline. Dacă ţinem seama de faptul că
dinamismul civilizaţional datorează enorm religiei, iar în viziunea lui Toynbee,

146
Această secţiune valorifică materialele publicate de autor în „Despre criză în lumina teoriei succesiunii
coexistente”, lucrare dedicată şi unui amplu rezumat al ideilor teoriei succesiunii coexistente a
academicianului Tudorel Postolache şi totodată unei analize dedicate crizei mondiale pe temeiul teoriei
economistului român. Capitolul de faţă este îndatorat şi lecturii critice şi unor adăugiri ale lui I. Ciprian
Bădescu.
147
Ilie Bădescu, Despre criză în lumina teoriei succesiunii coexistente, Editura Expert, Bucureşti, 2009
(mulţumim pe această cale dlui academician Tudorel Postolache pentru invitaţia de a elabora acest studiu
în cadrul Instituţiei pe care o conduce şi deopotrivă generozităţii directorului Editurii Expert, dl profesor
Franc Valeriu fără de care studiul acesta ar fi rămas o lucrare de sertar ca multe altele).
naşterea unei noi civilizaţii nici nu este posibilă decât prin opera Bisericii, atunci ne
dăm seama că principala încleştare a lumii moderne este aceea între noul imperialism
şi religiozitate sau Biserică. Iată de ce am socotit util să examinăm chestiunea crizei şi
a imperialismului în lumina teoriei succesiunii coexistente. Teoria succesiunii
coexistente ne învaţă să distingem între crizele dinlăuntrul sistemului şi crizele
sistemice şi deopotrivă să distingem între mondializarea imperialistă a lumii şi
mondializarea sa religioasă sau spirituală (ceea ce desemnează termenul de
universalizare; universalizarea este opera spiritului, în speţă a religiei, globalizarea este
opera imperialismului de tip nou şi conflictul acestora este rădăcina mai din adânc a
crizelor care zguduie şi au zguduit mereu civilizaţia de tip occidental). Criza actuală,
aşadar, este una de sistem şi ca atare ea se propagă la scara lumii noastre, în întregul ei,
cu cele şase civilizaţii (după alţii şapte, iar după Huntinghton opt) care coexistă astăzi
pe glob. Lumea noastră este compusă, iată, dintr-un sistem şi mai multe civilizaţii.
Sistemul generează în chip legic imperialism, de la formele clasice ale acestuia,
cunoscute din epoca colonială, la formele proprii fazei sale neoimperialiste. În faza
aceasta, principiul imperialist al sistemului a intrat în coliziune cu principiul
civilizaţional al lumii. Aceasta este una dintre cauzele actualei crize mondiale.
Secretele lumii noastre au legătură izvodală cu această conjuncţie numerică: un sistem
şi şapte civilizaţii. Cele şase sau şapte civilizaţii îşi păstrează profilul identitar,
specificitatea, dar conţinutul relaţiei dintre ele preia ceva din natura şi particularitatea
sistemului fără a pierde şi acel ceva specific diversului civilizaţional al lumii.
Civilizaţiile tind şi spre un al tip de unitate decât aceea care derivă din omogenitatea
sistemului capitalist de extensie mondială el însuşi. Unitatea civilizaţională a lumii nu
anulează diversitatea ei lăuntrică aşa cum pare a se întâmpla cu unitatea capitalistă a
aceleiaşi lumi. Forma prin care se realizează unitatea civilizaţională în diversitate este
succesiunea coexistentă, forma prin care se realizează unitatea sistemului capitalist
este imperialismul global, care induce o stratificare a popoarelor în raport cu cele trei
arii – centrul, semiperiferia şi periferia – şi o polarizare tragică între cei 5%, bogaţi ai
lumii şi cei 95%, care compun restul lumii. Aceasta este poate cea mai interesantă
tensiune a lumii noastre, în genere a unei lumi istorice date. Asupra ei nu s-a insistat,
despre această tensiune nu s-a vorbit şi aceasta pentru că, până la teoria acad
Postolache, despre evoluţie s-a vorbit ca despre un proces de succesiune simplă,
nicidecum ca despre o succesiune coexistentă, ca şi cum lumea s-ar afla încolonată pe
un drum care evoluează de la diversitatea civilizaţională a planetei la o lume cu un
singur sistem şi o singură civilizaţie: sistemul capitalist şi civilizaţia occidentală.
Aceasta este prejudecata evoluţionismului occidental şi intelectualii lumii avansate au
mintea blocată de această prejudecată evoluţionist-uniliniară. Teoria succesiunii
coexistente ne îndrumă să observăm că, spre deosebire de epocile istorice revolute,
când relaţia dintre civilizaţii era una de succesiune, lumea noastră este caracterizată
de succesiunea coexistentă a celor şase civilizaţii de pe cuprinsul planetei, ceea ce
conferă acestei coexistenţe caracterul unui altfel de sistem global decât cel capitalist
propriu-zis. Rezemaţi pe teoria acad Postolache vom îndrăzni să propunem teoria
subsecventă a dublei globalizări a lumii: globalizarea civilizaţională, lăuntric diversă şi
exterior coexistenţială, şi globalizarea economică ori mediatică, lăuntric omogenizantă.
Prin urmare, mondialismul are această dublă natură: este, pe de o parte, fenomen
sistemic care derivă din caracterul imperialist al mondializării capitalismului modern şi
este, pe de altă parte, fenomen civilizaţional, derivat din tendinţa spre coexistenţă a
civilizaţiilor planetare. Dualismul lumii mondializate este în genere neaprofundat şi

fără de lămurirea acestei chestiuni nu putem înainta nici în circumscrierea problemei
noului imperialism şi nici în explicarea crizei mondiale actuale. Vom sublinia, aşadar,
că în lumina teoriei succesiunii coexistente, mondializarea nu se referă doar la
globalizarea sistemului capitalist, ci, deopotrivă, la procesul prin care civilizaţii diverse
sunt aduse într-o succesiune coexistentă, cu toată cohorta de efecte care decurg de aici
şi pe care aceeaşi teorie ni le expune.
Prima civilizaţie care a experiat fenomenul succesiunii coexistente (căci s-a
născut din armonizarea spiritualităţii iudeo-creştine cu cele două civilizaţii ale
antichităţii, romană şi grecească şi cu marea experienţă capitalistă modernă) a fost
civilizaţia occidentală. După ce a traversat schismogeneza quatrocentistă, civilizaţia
occidentală a furnizat criteriile şi principiile de expansiune ale sistemului mondial
actual (cel ce se află în criză şi care transferă criza lui asupra lumii însăşi), devenind
astfel civilizaţie dominantă dar nu exclusivă şi nici universală. În fond, ea moştenise
din Quatrocento o paradigmă care încorpora tocmai separarea dintre spiritualitatea
creştină şi moştenirea greco-romană. Noul sistem purta el însuşi, în nucleul său dens,
duhul schismogenezei şi toată modernitatea se va opinti să refacă unitatea dintre Atena
şi Ierusalim. Într-un anume sens, noul sistem se născuse cu o malformaţie care-şi va
dezvălui efectele grave peste primele stadii istorice, adică, stadiul capitalismului
timpuriu şi matur pentru a se devoala sub toată grozăvia în perioada capitalismului
târziu. Sistemul avea în nucleul său prefigurate accesele de criză, motiv pentru care
putem spune că dincolo de crizele ciclice ale capitalismului propriu-zis, putem vorbi
despre o criză sistemică care-şi va etala amploarea abia în cadrul fazei sale târzii, iar
fenomenul care circumscrie criza sistemică de fază terţiară se numeşte neoimperialism.
O criză de sistem afectează starea lumii, însă explicaţia ei nu derivă din analiza lumii,
ci din examinarea sistemului şi a relaţiei sale de expansiune sau de universalizare.
Tendinţa spre succesiune coexistentă antrenează, la suprafaţă, toate civilizaţiile
pământului (esenţa universalizării sistemului, ceea ce numim prin termenul de
globalizare), iar, în profunzime, antrenează subconştientul universalizat (în care se
regăsesc toate entităţile dispărute). Aceasta este una dintre concluziile de bază ale
teoriei succesiunii coexistente. Pe de altă parte, mondializarea imperialistă a sistemului
se dezinteresează de toate aceste straturi, fiind în esenţă reductibilă la aspectele sale
economice, acestea fiind, la rândul lor, reductibile la aspectele financiare ale economiei
mondiale. Este meritul teoriei succesiunii coexistente că a adus sub vedere cealaltă faţă
a mondializării, pe care teoria clasică sau neoconservatoare n-a sesizat-o şi anume
tendinţa civilizaţiilor planetare spre evoluţie coexistentă ceea ce se află în tensiune cu
tendinţa uniformizatoare a mondialismului economic asupra căruia insistă, în genere,
teoriile economice ale globalizării şi imperialismului. Startul unei analize critice a
noului imperialism este imposibil dacă ignorăm această faţă a mondializării indusă nu
de trendul şi legitatea imperialistă a sistemului, ci de trendul şi legitatea dinamicii
civilizaţionale a lumii. Dat fiind că civilizaţiile, entităţile societale şi cele ideale etc.,
sunt coexistente, fiecare dintre ele va reacţiona la un atare proces de intrare în
succesiune coexistentă printr-o strategie identitară închisă ori deschisă. Ne vom referi,
în acest capitol, la noul înţeles asupra globalizării, acela care îmbracă forma succesiunii
coexistente a civilizaţiilor, sesizând că acest tip de globalizare, pe care o numim
mondializare civilizaţională, se află în opoziţie sistemică planetară cu globalizarea
capitalistă a lumii, omogenizantă, imperialistă, în esenţa ei, şi deci cauzatoare de
tensiuni şi crize endemice. Civilizaţiile coexistente (ca şi „indivizii trigeneraţionali”),

pe de altă parte, au şi ele, la rândul lor, caracter identitar închis sau deschis. Altfel spus,
o civilizaţie se poate închide sau deschide în faţa expansiunii sistemului înglobant ori
în relaţie cu o altă civilizaţie. În lumina teoriei succesiunii coexistente, aşadar, trebuie
să distingem între identităţile închise şi identităţile deschise. Ipoteza de bază a teoriei
acad Postolache este aceea că civilizaţiile care practică strategii identitare închise se
expun riscului dispariţiei, celelalte prezervându-şi mari şanse de expansiune.
Teoria generalizată a succesiunii coexistente şi problematica crizelor
Chestiunea imperialismului dobândeşte noi dezlegări în lumina teoriei

economistului român. Funcţia universală a celei de-a treia generaţii este o descoperire a
lui Toynbee, ne spune autorul, şi este formulată ca lege a „triadei generaţionale”, în
temeiul căreia „o idee nouă, o entitate nouă, o mentalitate nouă nu se pot afirma decât
în spaţiul unei a treia generaţii umane” (Postolache, 72). Altfel spus, pentru ca o idee
nouă să se afirme, ar trebui să aşteptăm, cronologic, succesiunea simplă a trei generaţii,
fie că este vorba de trei generaţii spirituale ori de trei generaţii bio-sociale. În tot
intervalul acesta, după cum ştim, intervine însă obligatoriu o criză ciclică de tip
Kondratiev şi totodată se înteţesc politicile prociclice derivate din resurecţia
fenomenului imperialist. Intersecţia celor două teorii este una de mare surpriză
epistemologică la care ne vom referi mai încolo. În temeiul viziunii trigeneraţionale,
A. Toynbee formulează ideea că civilizaţiile umane ele însele pot fi grupate pe
generaţii şi că omenirea a ajuns în stadiul civilizaţiilor de generaţia a treia cărora le
corespund religiile universale din care de fapt s-au şi nutrit aceste civilizaţii, căci, în
vederea savantului britanic religia şi deci Biserica face parte „din sistemul de
reproducere al civilizaţiilor”148. Ceea ce adaugă teoria succesiunilor coexistente se
referă la fenomenul nesesizat de Toynbee şi anume că naşterea unei specii
civilizaţionale noi este rodul transformării succesiunii simple într-o succesiune
coexistentă, astfel că se pot evita rupturile care sunt extrem de periculoase la scara
mare a istoriei (ca de altminteri la orice scară). Or ceea ce face posibilă o atare
transformare este religia. Biserica este aceea în şi prin care succesiunea simplă devine
succesiune coexistentă. Odată cu transformarea succesiunii simple într-o succesiune
coexistentă, apare individul trigeneraţional, care cumulează experienţele (pragurile)
spirituale a trei generaţii, preschimbând astfel succesiunile stadiale simple în
succesiuni coexistente. Acelaşi individ traversează toate cele trei generaţii atingând
pragul terţiar, reflexiv, propriu unei a treia generaţii, şi care, biologic, începe după

148
„La punctul de tranziţie între civilizaţiile din prima generaţie şi cele din a doua generaţie, barbarii
intruşi au constituit, în anumite cazuri, o verigă prin care succesoarea nou-născută a unei civilizaţii se
putea lega de această civilizaţie în agonie; în acelaşi chip în care, în perioada următoare, de tranziţie de la
o civilizaţie din a doua generaţie la una din a treia generaţie, veriga intermediară era reprezentată de
bisericile-crisalide” [religiile superioare de tip creştin, dar şi de alt tip]. A Toynbee, op.cit. II, 197. Şi în
altă parte: „Într-o asemenea concepţie, bisericile universale îşi au raţiunea de a fi în măsura în care pot
păstra în viaţă acele specii de societăţi pe care le denumim civilizaţii, prin faptul că apără însuşi germenele
lor de viaţă, atât de preţios, în decursul acelui primejdios interregn care se scurge de la data destrămării
unei întruchipări muritoare a speciei civilizaţie şi până la naşterea unei alte asemenea specii. Biserica
ajunge astfel să fie considerată ca un element făcând parte din sistemul de reproducere al civilizaţiilor”.
Arnold J. Toynbee, Studiu asupra Istoriei. Sinteză a volumelor I-VI de D.C. Somervell, Humanitas,
Bucureşti, 1997, II, 117.
55 de ani până pe la 80-85 de ani. Teoria succesiunii coexistente sesizează că în

devenirile individuale ca şi în cele colective se suprapun trei fenomene distincte:
fenomenul generaţional, succesiunile, pragurile, adică experienţele spirituale de vârf
sau critice şi marile sinteze. Această suprapunere este posibilă numai dacă funcţiunea
proprie generaţiei a treia nu va fi blocată. Iată elementul de noutate pe care-l aduce
teoria economistului român: rolul structural şi logistic decisiv al generaţiei a treia
pentru actele de sinteză, fără de care asemenea acte vor fi amânate sine die şi deci criza
se prelungeşte ea însăşi. Descoperirea este cu atât mai importantă în momentul acesta
în care fenomenul bătrâneţii şi deci rolul generaţiei a treia (atât ca generaţie biologică
cât şi ca generaţie civilizaţională) sunt aşa de prost înţelese, ba chiar escamotate. Altfel
spus, suprapunerea generaţiilor şi a succesiunilor face cu putinţă emergenţa unui cadru
experienţial nou înlăuntrul căruia triumfă unitatea, şi se poate afirma o nouă structură
intelectuală fundamentală a universului, ca o condiţie de bază a afirmării unei
civilizaţii. Acelaşi fenomen face cu putinţă ca actul creator şi actul valorizator să
coexiste ele însele (în cadrul aceleiaşi generaţii, a aceleiaşi perioade, a aceleiaşi vârste,
a aceleiaşi civilizaţii etc.). Acesta este fenomenul de internalizare universală şi el
reprezintă unul dintre mecanismele universalizării unei experienţe, a unei creaţii, a
unei idei, a unei civilizaţii, a unui sistem etc.).
„Critica creaţiei de maturitate a savantului, care în trecut era de obicei opera unei
alte generaţii poate de acum să se internalizeze, încât evaluarea devine autoevaluare şi
re-evaluare” (ibidem, 71-72). Această nouă „paradigmă generaţională” (a generaţiilor
coexistente) introduce în cercetare şi în creaţie, „mai mult decât anterior, alternativele
teoretice, pluralismul metodologic, şi o internalizare a criticii ştiinţifice”.
Discutând lucrurile în planul de relevanţă al generaţiilor biologice, teoria
succesiunii coexistente consemnează efectul de suprapunere a generaţiilor, pe care-l
induce prelungirea speranţei de viaţă la naştere cu mult peste durata unei generaţii. În
raport cu generaţiile spirituale, problema se redefineşte în termenii fenomenului extrem
de complex al pragurilor şi al succesiunilor coexistente.
Acad Postolache extinde ideea toynbee-ană formulând teoria succesiunii
coexistente pe care-o aplică la explicarea dinamicii societăţilor şi a civilizaţiilor valori-
ficând în acest sens toate efectele extrem de complexe ale fenomenului trigeneraţional.
Să stăruim asupra acestui fenomen în câmpul succesiunii generaţiilor umane.
Fenomenul trigeneraţional în câmpul succesiunii generaţiilor umane
Dinamica generaţiilor umane şi a lumii chiar a îmbrăcat, în toată perioada

precivilizaţională şi civilizaţională a istoriei universale, forma succesiunilor simple şi
deci a pragurilor succesive, respectiv a stadiilor succesive. Seriile seculare şi
multimilenare elaborate de OECD şi de diviziunile specializate ale ONU atestă
intervenţia unei mutaţii în succesiunea generaţiilor de-a lungul istoriei universale, de pe
la 1820 când se înregistrează o creştere bruscă a speranţei de viaţă cu o mărime medie
semnificativ superioară duratei unei generaţii, ceea ce face posibil fenomenul
generaţiilor suprapuse sau coexistente. Dacă în prima perioadă lungă a istoriei
omenirii, speranţa medie de viaţă la naştere nu depăşea durata de viaţă a unei generaţii
(25 de ani), imprimând dinamicii generaţiilor modelul succesiunilor simple, după 1820
„speranţa medie de viaţă creşte per global, doar că în ariile dezvoltate aceasta creşte cu
o rată superioară mediei mondiale” (fiind de circa 66 ani), pe când în regiunea
complementară a planetei speranţa medie la naştere atinge 44 ani în acelaşi interval.

„Această creştere face cu putinţă fenomenul a două generaţii suprapuse ceea ce
consemnează sfârşitul modelului succesiunilor simple consacrându-l pe acela al
succesiunilor coexistente. O a treia perioadă, care începe în intervalul 1950-1955 şi se
prelungeşte până în anul 2010 şi peste (spre 2300), confirmă aceeaşi tendinţă”
(Postolache, 70-71) doar că acum speranţa medie de viaţă la naştere creşte cu o mărime
care face posibilă coexistenţa a trei generaţii în acelaşi interval cronologic. Aceasta
este succesiunea coexistentă a trei generaţii. Putem consemna, iată, de pe la 1820,
sfârşitul (decesul) modelului succesiunii simple în devenirea generaţiilor umane, pentru
ca de pe la 1950-55 să asistăm la sfârşitul predominării modelului diadic al generaţiilor
coexistente şi la începutul predominării modelului triadic al succesiunii coexistente.
Succesiunile simple au devenit succesiuni coexistente ceea ce înseamnă trei lucruri:
generaţiile succesive devin generaţii suprapuse, succesiunile simple devin praguri
coexistente, stadiile succesive devin ele însele stadii coexistente. Prin urmare, generaţiile,
pragurile şi stadiile se pot manifesta în două feluri: prin succesiune simplă sau prin
coexistenţă (suprapunere în timp). Timpul şi calitatea spaţiului se modifică radical.
Modelul de succesiune al generaţiilor umane influenţează semnificativ destinul
civilizaţiilor. Dacă până la începutul secolului al XX-lea, în toată curgerea de 8000 de
ani a istoriei civilizaţionale, putem consemna doar o „succesiune simplă a generaţiilor
umane”, începând din secolul al XX-lea, odată cu creşterea speranţei medii de viaţă la
naştere cu o mărime care depăşeşte durata unei generaţii, „în această succesiune
intervine fenomenul mai multor generaţii coexistente”, ne spune economistul român
(Postolache, 71). „La mijlocul secolului al XX-lea existau două generaţii coexistente,
în zilele noastre, o triadă generaţională este un fenomen deja împlinit, pentru ca în a
doua parte a secolului al XXIII-lea norma generaţională să fie dată de un evantai de
patru generaţii” (ibidem). La starea de succesiune coexistentă se ajunge, iată, în timp pe
fondul unui proces de afirmare şi deci de expansiune a civilizaţiilor. Aproape nimic nu
mai funcţionează în afara acestei legi. Toate intră, progresiv sub guvernarea legii
succesiunii coexistente care-şi atestă astfel caracterul de lege universală.
Tabel 1. Istoria modelelor de succesiune a generaţiilor

Perioada Tipul modelului Efecte asupra devenirii umane generale
Înainte de Succesiune simplă • Societate simplă şi compusă;
1820 • Succesiune simplă a civilizaţiilor;
• Scrisul şi calculul: şcoala locală
• Efectul de întârziere a receptării (creaţia şi
valorificarea sunt despărţite de intervalul a
două generaţii, de circa 30-50 de ani) etc.
De la 1820 Modelul diadic de Fenomene de generaţia a treia:
succesiune coexistentă • Civilizaţii coexistente;
De la 1955 Modelul triadic de • Individ trigeneraţional sau universal;
succesiune coexistentă • Subconştient universalizat;
De la 2300 Modelul tetradic de • Proprietate identitară;
succesiune coexistentă • Dispare efectul de întârziere (efect 0)
(evantai de patru • Societate civilă mondială (generaţia a treia
generaţii) de societate);
• Şcoală universală (generaţia a treia de
şcoală);
Teoria succesiunilor coexistente este mai mult decât o explicarea a succesiunii

generaţiilor umane ţintind elaborarea unui model de explicare a dinamicii civilizaţiilor
pe temeiul aceleiaşi idei a combinării funcţiei celei de-a treia generaţii cu fenomenul
succesiunilor coexistente. Pentru prima dată în istoria universală se poate vorbi, pe
toată scara manifestărilor umane, de fenomene şi structuri de generaţia a treia149. Între
acestea cele mai reprezentative sunt cele care se referă la generaţia a treia de Şcoală
dar şi la fenomenele societale de generaţia a treia. Acestea se suprapun cu ceea ce
autorul numeşte emergenţa societăţii civilie mondiale sau în orice caz cu criza naşterii
acestei entităţi societale de generaţia a treia. La generaţia a treia de şcoală se adaugă,
iată, fenomenul generaţiei a treia de entităţi societale (trecerea de la societăţile simple,
locale, la civilizaţii succesive şi de la acestea la civilizaţii coexistente şi deci la
posibilitatea naşterii unei societăţi civile mondiale). Fenomenul generaţiei a treia
include şi dinamica individualului, care de la individul generaţional simplu, trece la o
nouă formă a individuaţiei constând în apariţia individului trigeneraţional sau
universal. În fine, şi nu în ultimul rând, trebuie menţionată dinamica forţelor psihice,
care ating şi ele condiţia unor configuraţii psihice marcate de emergenţa
subconştientului universalizat şi a unei noi forme de proprietate, proprietatea
identitară. Toate acestea sunt fenomene de generaţia a treia pe care nu le putem explica
în afara unei teorii generalizate a succesiunilor coexistente. Să reţinem, aşadar,
sistemul categorial propus de teoria succesiunilor coexistente pentru a analiza mutaţiile
din care s-au născut fenomenele de generaţia a treia:
 Succesiuni coexistente;
 Societate civilă mondială;
 Şcoală universală;
 Individ trigeneraţional sau universal;
 Subconştient universalizat;
 Proprietate identitară
Ştiinţa însăşi, ne spune autorul teoriei succesiunilor coexistente, traversează o
tranziţie majoră spre a treia generaţie de Ştiinţă, care depăşeşte naturalismul
consacrând o nouă sinteză a triadei megafactorilor naturali, umani şi divini.
Descoperirea calculului computaţional datorat lui Wolfram, a inconştientului
universalizat, a genomului, a succesiunilor coexistente cu toată cohorta de efecte
colaterale etc., au contribuit, subliniază autorul, la triumful decisiv al unei noi unităţi
triadice în care progresul ştiinţei induce sistematic redescoperirea religiozităţii
profunde. Ştiinţa de a treia generaţie este cea care pregăteşte apariţia unei noi sinteze
intelectuale universale ca o primă condiţie a triumfului Şcolii universale.
A doua teză de bază a teoriei succesiunii coexistente este aceea că odată ieşită
din istorie, o entitate civilizaţională nu dispare, ci se fixează în subconştientul
universal, ceea ce face din ea o latenţă oricând actualizabilă. Aceasta este a doua
latură a legii succesiunii coexistente şi ea acoperă ceea ce se numeşte

149
„În perioada următoare, de tranziţie de la o civilizaţie din a doua generaţie la una din a treia generaţie,
veriga intermediară era reprezentată de bisericile-crisalide” [religiile superioare tip creştin şi de alt tip].
Prin urmare, A Toynbee leagă triumful religiilor universale, de tip superior, cum le consideră el, de
civilizaţiile de generaţia a treia, ori altfel construită sintagma: a treia generaţie de civilizaţii. Arnold J.
Toynbee, Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell, Humanitas, Bucureşti, 1997,
II, 197.
„cronospaţialitatea succesiunii coexistente”. Iată formularea acestei idei: „Orice

succesiune devine într-un anume sens coexistentă, în măsura în care orice entitate,
odată apărută, nu mai dispare... Numai după dispariţie, ea devine obiect de cercetare
fără de vreo constrângere, rămâne, adică, o componentă a fondului universal de
cunoştinţe, conţinutul ei putând fi supus unei critici ştiinţifice nelimitate şi, într-un
anume sens, unele procese se retranşează într-un subconştient universalizat, unde
nutresc intuiţii, angoase, mituri aspiraţii, spaime, coexistând cu realităţi succesive
‘legate de epocile şi de spaţiile cele mai diverse’” (Postolache, 48). Din câmpul
subconştient, toate elementele acestea pot reveni în conştiinţă, aşadar, sub formă de
mituri, de imagini-prototip, ori chiar dezorganizant, sub formă patologică, aşa cum se
întâmplă cu halucinaţiile şi coşmarurile (patologii ale imaginaţiei). În lumina teoriei
succesiunii coexistente acest fapt conferă inconştientului universalizat o importanţă
copleşitoare şi rolul unei rezerve energetice greu de comensurat pentru omenirea
viitorului. Aceste două aserţiuni de bază ale teoriei succesiunii coexistente ne
îndrituiesc să formulăm şi a treia idee axială a teoriei şi anume că o generaţie tip prin
care se autodefineşte identitar o civilizaţie apusă coexistă unei generaţii contemporane,
în plan latent şi, mai apoi, graţie fenomenului „renaşterilor”, coexistenţa poate dobândi
şi caracter manifest nu doar virtual. Putem spune, altminteri, că generaţia anticilor şi
generaţia medievalilor sunt coexistente generaţiei modernilor graţie acestei legităţi a
fixării entităţilor civilizaţionale apuse în subconştientul universalizat. Înţelegem, iată,
afirmaţia lui Toynbee asupra importanţei cruciale, pentru istoria universală, a
descoperirii legilor inconştientului uman150, idee subliniată de către autor în mai multe
rânduri. Răbufnirea fondului reprimat al religiozităţii profunde într-o direcţie deviată,
sub forma celor două ideologii – nazismul şi bolşevismul – ca urmare a grilei induse de
schismogeneza quatrocentistă pentru a filtra trăirea religioasă şi a bloca actualizarea
spiritului generaţiei medievale în experierea generaţiei modernilor, poate fi un exemplu
pilduitor pentru discuţia noastră. Chestiunea a fost semnalată ca mare primejdie de
către A Toynbee.151

150
„Subconştientul este, în acelaşi timp, mai înţelept, mai cinstit şi mai puţin înclinat spre eroare decât este
conştiinţa însăşi. Subconştientul înfăţişează una din acele opere desăvârşite, dar statice, ale creaţiei, opere
asupra cărora a zăbovit mai mult Creatorul. În vreme ce personalitatea umană conştientă reprezintă o
năzuinţă imperfectă şi aproximativă către o fiinţă aparţinând unei ordini incomensurabil de înalte, şi care
este ea însăşi creatoarea acestor două elemente inseparabile ale sufletului omenesc, elemente totuşi atât de
deosebite. Dacă inteligenţele occidentale contemporane ar fi descoperit subconştientul numai şi numai
pentru a găsi în străfundurile lui un nou prilej de cult idolatric, ele ar aşeza, prin aceasta, o nouă barieră
între ele şi Dumnezeu, în loc să vadă în descoperirea lor un nou prilej pentru a se apropia şi mai mult de
divinitate. …Dacă ştiinţa şi religia ar putea folosi acest prilej pentru a se apropia amândouă de Dumnezeu
… răsplata ar fi, într-adevăr, extraordinară, fiindcă subconştientul, iar nu intelectul, este organul prin care
omul îşi trăieşte viaţa spirituală”. Arnold J. Toynbee, Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de
D.C. Somervell, Humanitas, Bucureşti, 1997II, 145.
151
„Perspectiva decadenţei religiilor superioare, care ar urma, ireversibil, să-şi piardă orice înrâurire
asupra omenirii este de rău augur. Căci religia constituie una din facilităţile esenţiale ale firii omeneşti.
Atunci când oamenii sunt lipsiţi de consolarea religiei, ei ajung să se zbată în strădanii deznădăjduite şi se
văd siliţi să-şi caute licoare de mângâiere religioasă în cele mai puţin prielnice izvoare. …În lumea în curs
de occidentalizare a secolului al XX-lea, liniamentele unei metamorfoze similare, de data aceasta privind
filozofia materialistă a marxismului, se pot discerne în sufletele ruşilor, care au fost lipsiţi de sprijinul lor
religios tradiţional. …Dacă s-ar întâmpla să fie înlăturate toate religiile, ne putem aştepta, cu teamă, ca
vidul astfel realizat să fie ocupat de anumite religii inferioare. În anumite ţări, oamenii s-au convertit la
ideologii lumeşti, cum ar fi fascismul, comunismul, naţional-socialismul şi altele asemănătoare. Astfel
convertiţi, ei s-au dovedit suficient de puternici ca să controleze guvernele respective şi să-şi impună
Implicaţiile legii succesiunii coexistente sunt cu totul excepţionale.

Să reţinem cele trei implicaţii sau efecte ale intervenţiei legii succesiunii
coexistente:
 Emergenţa individului trigeneraţional;
 Intervenţia în dinamica istoriei universale a rolului subconştientului
universalizat (prin efectul depozitării în subconştient a unor entităţi societale apuse);
 Fenomenul internalizării intergeneraţionale şi intercivilizaţionale (ceea ce în
condiţiile succesiunii simple se iveşte într-o generaţiei spre a se valoriza – împlini – în
cadrul generaţiei succesive, se poate valorifica în aceeaşi generaţie, ca urmare a
succesiunii coexistente.
Paradigma succesiunii coexistente este o valorizare în alt plan a uneia dintre
tezele de bază ale lui Toynbee conform căruia „o idee nouă, o entitate nouă, o
mentalitate nouă, nu se pot afirma decât în spaţiul unei a treia generaţii umane”
(ibidem, 72). Descoperirea funcţiei celei de-a treia generaţii, respectiv a legii
succesiunii generaţiilor spirituale care sunt una cu marile civilizaţii, îi aparţine lui
Toynbee. Ideea succesiunilor coexistente şi a fenomenelor de generaţia a treia în toate
cele şapte planuri (societal, individual, generaţional, psihologic, economic, şcolar,
civilizaţional) sunt, însă, rodul teoriei succesiunilor coexistente şi o datorăm creatorului
acestei teorii, acad T. Postolache. Ne dăm seama de importanţa mecanismului
internalizării care face cu putinţă valorificarea noutăţilor la scara unei singure generaţii,
graţie fenomenului coexistenţei sale cu alte două generaţii. Pe de altă parte putem
consemna riscul teribil al fenomenului de ruptură intergeneraţională sau de anomalie
generaţională care constă în împingerea unei generaţii primare (de stadiu formativ) în
rolul unei generaţii reflexive, fără a fi cunoscut fenomenul maturităţii creatoare. Aşa au
apărut ideologii şi ideocraţii în câmpul revoluţiei franceze, pe care un A. Comte îi
asociază strict spiritului disolutiv în istoria universală. Patologia respingerii unei idei
noi, în perioada anilor 70, idee datorată lui Edgar Papu, aceea a prototimpului, este un
exemplu de anomalie generaţională. Tocmai generaţia a doua, postbelică târzie, menită
a valoriza o atare noutate s-a transformat într-o generaţie a spiritului disolutiv, fiindcă
ea fusese convocată la o funcţiune reflexivă înainte de a fi parcurs faza maturităţii
creatoare, ca fază biografică ori ca fază a internalizărilor. Fiindcă, internalizarea este
accesibilă oricărei generaţii, în orice fază s-ar afla, şi ea se referă la posibilitatea
parcurgerii unei faze spirituale într-o perioadă biografică timpurie sau târzie. Este
distincţia dintre vârsta biologică şi vârsta spirituală sau chiar psihologică. Aşa putem
explica fenomenul îmbătrânirii spirituale, ori fenomenul perplexităţii instituţionale, al
pierderii capacităţii creatoare la nivelul unei generaţii, al unei elite generaţionale.
Aceasta este temelia explicării crizelor civilizaţionale. Ele sunt legate tot de
fenomenele generaţiei a treia. Particularitatea civilizaţiei occidentale este că a intrat în
faza succesiunilor coexistente în condiţiile unei crize majore a celei de-a treia
generaţii spirituale, care fusese menită a se face purtătoarea noii sinteze intelectuale
universale şi promotoarea Şcolii universale. În locul unei manifestări creatoare
generaţia sintezei se vădeşte a fi o generaţie îmbătrânită, responsabilă de fenomenul

doctrinele şi metodele practice de persecuţie nemiloasă dar aceste pilde flagrante de recrudescenţă a
străvechiului cult al omului pentru el însuşi, în cadrul panopliei puterii lui trupeşti, nu ne dau încă deplina
măsură a primejdiei reale a unei asemenea maladii. A. Toynbee, op. cit., II, 140.
perplexităţii instituţionale, puternic imitativă şi slab creativă152. Ea vădeşte o mare

putere adaptativă şi un deficit, aproape o absenţă a energiei transformatoare. Este un
fenomen de pseudomorfoză generalizată. Decalajul dintre creaţie şi receptare, blocarea
mecanismului internalizării explică întârzierile istorice ale civilizaţiei. Aceste întârzieri
sunt toate rodul unor fracturi ale relaţiei de coexistenţă dintre generaţii, civilizaţii
diferite, epoci, culturi, spaţii sau succesiuni spirituale diferite. Pe posibilitatea unui
asemenea decalaj şi a unor astfel de rupturi se reazemă fenomene ca cel de întârziere a
receptării unor mari descoperiri capabile să inducă mutaţii civilizaţionale şi tot pe
temelia acestor rupturi se explică şi actuala criză.
În lumina teoriei succesiunii coexistente, înţelegem că omenirea a dobândit deja
câteva mari cuceriri spirituale, prin descoperirea genomului, a legii inconştientului
universalizat, a echivalenţei computaţionale universale, a legii succesiunilor
coexistente, acestea împreună fiind capabile să producă o mutaţie civilizaţională la
scară universală şi totuşi această mutaţie întârzie să se producă. De ce? Pentru că, în
lumina teoriei succesiunii coexistente, cadrul acestei valorizări este generaţia menită să
promoveze o şcoală renovată, şcoala universală, înlăuntrul căreia s-ar desăvârşi
totodată emergenţa unei noi structuri intelectuale universale dominante, absolut
necesară pentru ieşirea omenirii din impasul actual. Anticipăm precizând că această
întârziere este cauza principală a crizelor lumii moderne, înteţite şi hiper-repetabile în
perioada actuală.
Teoria nucleului dur. Mesianismul popoarelor şi consensul universal

ca tehnică de supravieţuire a umanităţii
Academicianul Tudorel Postolache ne propune, iată, o metodă de analiză

consonantă cu aceea dezvoltată în cuprinsul unor celebre teorii ale civilizaţiilor,
metodă care postulează prezenţa unui binom conceptual la temelia oricărei forme de
propagare a vieţii şi anume binomul compus dintr-un „nucleu dur” şi un „mediu
specific” de manifestare sau, cu o formulare oarecum nuanţată: un nucleul dur şi o
„diaspora”. „Nucleul dur” al unui tip social anume (un tip civilizaţional, de pildă) este,
precum s-a precizat, acel ansamblu de fapte puternice care dau densitatea spirituală şi
structurală a respectivului tip în mediul său de viaţă şi deci de afirmare. Mediul
specific, la rândul său, este acel cadru în şi prin care se poate reproduce nucleic tipul
social de civilizaţie153. „Nucleul dur este, ne spune prof Postolache, ‚substanţa

152
A. Toynbee încadrează el însuşi civilizaţia occidentală în clasa civilizaţiilor din a treia generaţie: „Dar
posibilitatea ca proletariatele interne ale unor civilizaţii din a treia generaţie să dea naştere unor noi religii
superioare pare astăzi, sub ochii noştri, foarte redusă. …Singura îndreptăţire probabilă a existenţei
civilizaţiei occidentale contemporane, în perspectiva istorică deschisă de acest capitol, ar fi că ea poate
îndeplini, pentru creştinism şi pentru celelalte trei religii înrudite cu el, misiunea de a le da un cadru
lumesc în care se pot întâlni, la scară planetară. Şi la aceasta se va ajunge pe două căi: prin afirmarea
unităţii finale a valorilor şi credinţelor fiecărei religii şi prin confruntarea celor patru religii cu provocarea
recrudescenţei idolatriei, sub forma deosebit de primejdioasă a cultului omului pentru el însuşi.” II, p. 132.
153
În viziunea Şcolii Le Play, de pildă, nucleul dur al unui popor este tot una cu tipul de familie care
predomină în cuprinsul acelui popor, iar mediul său specific de afirmare este întrunit de drumurile pe care
diversele popoare le-au urmat în protogeneza lor. Tipul de familie şi drumul urmat de un popor descriu
tipul său social. Drumurile de stepă, de tundră, de savană, de deşert, de pădure, de fiord norveg, de câmpie
etc., constituie alambicul formării tipurilor sociale cunoscute de popoare. Identificăm, iată, un ansamblu
de fapte puternice prin care putem caracteriza experienţa cu drumul urmat de felurite popoare în istoria
concretă’, ireductibilă a unei entităţi. El conferă acelei entităţi o identitate (irepetabilă)

care reprezintă universul în specificitatea sa. Nucleul dur, acest concret irepetabil,
tinde inevitabil spre orizontul său de universalitate, reproducându-se în spaţiu şi în
timp prin entităţi diverse; ansamblul entităţilor derivate dintr-un nucleu dur formează
diaspora sa” (Postolache, 48). Când o diaspora suferă transformări „dincolo de un prag
critic, ea îşi pierde legătura cu sursa ei şi devine o entitate distinctă de nucleul dur [din
care a derivat] şi chiar opusă acestuia” (ibidem). Mai mult chiar, o diaspora poate
supravieţui când nucleul dur nu mai există, după cum tot ea poate „resuscita nucleul
originar”. Ilustrarea acestei dualităţi este dată de relaţia dintre o entitate etatistă şi
diaspora sa. „Globalizarea, integrarea şi tranziţiile vor conduce la reproducerea atât a
nucleelor dure originare, sub forme dematerializate, spirituale, cât şi la generalizarea
diasporei lor. De unde o reîntărire a sentimentelor de identitate primară şi, în acelaşi
timp, o conştientizare a perpetuităţii spiritului universal, o întărire a patriotismului
universalizat” (ibidem). „Tendinţa spre un orizont de universalitate a destinului
oricărei entităţi umane, a oricărui popor devine o realitate palpabilă în măsura în
care: a) acea tendinţă se sprijină pe elementele cosubstanţiale ale naturii, ale
sufletului şi ale spiritului poporului respectiv; b) câştigă consistenţa unui simbol, a
unei idei mesianice, o difuziune universală, când mersul istoriei face posibil lucrul
acesta sau chiar necesar. Când un Stat nucleu a ştiut să-şi impună profilul său
strategic, acest lucru a fost posibil doar în măsura în care el a încarnat atât identitatea
distinctă a poporului respectiv cât şi identitatea profundă, care ţine de univers. Ideea
forţă care unifică ‚spiritul locului cu axul lumii’ personificat de Şcoala universală dă
expresie necesităţii unui consens universal decisiv pentru supravieţuirea umanităţii”
(Postolache, 49). „Orice popor, mare sau mic, va fi aşadar purtătorul unui ‚nou
mesianism’ al ideii unui consens universal, într-o formă pozitiv-activă ori într-o formă
latentă” (ibidem). Dacă spiritul universal este prezent în orice popor, în orice entitate
umană, într-o formă specificată, înseamnă că orice cucerire care „limitează
universalizarea efectivă a specificităţii popoarelor cucerite” conduce nu neapărat la
„suferinţa universalităţii latente, căci ea se poate autoreproduce în specificul ei
universal”, ci la „mutilarea spiritului universal, având în vedere că el nu este decât o
sinteză între specificităţile individuale locale şi naţionale, pe de o parte, şi spiritul
universal”, pe de alta. (Postolache, 50). În acest mers către universalizare în cadrul
unei entităţi civilizaţionale, există cinci elemente cu o semnificaţie aparte: Statele-
nucleu cu diasporele lor asociate, Şcoala, limba, credinţa şi stratul miturilor, ceea ce
compune o adevărată pentamorfoză a identităţii. Stratul miturilor este un „teritoriu
intermediar” între inconştientul universalizat şi subconştientul personal (ibidem, 51).
„În biblioteci, există adevărate ‚cimitire de idei’ în care ideile trec printr-o stare de
somn ideatic din care pot fi resuscitate „prin simpla atingere exploratorie a unei alte
idei... Cu cât somnul se prelungeşte, cu atât sporeşte forţa de reîncarnare în noile idei...
Imperiul miturilor este sursa cea mai profundă în timp şi în spaţiu a tuturor ideilor, el
este biblioteca oralităţii condensate” (Postolache, 51).

protogenezei lor şi deopotrivă tiparul familial dominant la scara unui popor. În toate exemplele acestea
constatăm acelaşi binom compus din ansamblul faptelor puternice care descriu nucleul dur al unui tip
social, o societate, o civilizaţie, şi o imensitate de fapte extrem de variate care desemnează mediul specific
de afirmare a vieţii acelui tip social, al acelei civilizaţii etc. Această imensă diversitate de fapte sociale din
care se compune mediul unei civilizaţii întreţin un dublu efect la scara tipului respectiv: disolutiv şi
mistificator, ne spune dl Postolache.
Dacă ne referim la modurile de viaţă (ansamblul faptelor vitale, al faptelor de

viaţă cotidiană) practicate de popoare sau de civilizaţii întregi pentru a-şi prezerva
identitatea (densităţile spirituale şi deci spaţiile dense), atunci vom sesiza că ori de câte
ori sunt afectate nucleele dure ale mediilor de viaţă colectivă este afectată identitatea
(densitatea spirituală) acelei civilizaţii şi, implicit, puterea ei de a-şi controla mediul
specific de existenţă (faptele de viaţă zilnică)154.
Pentru a-şi prezerva mediul de coexistenţă, civilizaţiile au inventat aşa numitele
structuri intelectuale fundamentale dominante, din care au făcut fundamentul unei
societăţi civilizaţionale. Reproducerea acestei structuri este sarcina şi scopul şcolii,
principalul său obiect şi unica sa raţiune de existenţă. O atare structură intelectuală
dominantă reprezintă formula mentală de fixare şi utilizare a întregului depozit
spiritual al omenirii, accesat pe cele două căi: calea şcolii şi calea credinţei.
Orice criză structurală afectează acest depozit din care se nutresc deopotrivă
visele şi imaginaţia, iar criza atinge întregul şi se manifestă deopotrivă prin mari
dezechilibre, prin fenomene anarho-nihiliste şi prin acele patologii ale viselor, numite
coşmaruri, şi ale imaginaţiei, numite halucinaţii. Spaţiul oniric nocturn şi imaginarul
diurn intră, altfel spus, într-o fază de dezagregare, caracterizată prin boli spirituale
endemice, care marchează una dintre faţetele procesului de disoluţie a proprietăţii
identitare la scara întregii civilizaţii. Să reţinem deci că singura cale de succes a unei
civilizaţii implică respectarea legii succesiunii coexistente, iar calea de alunecare în
criză şi în boală implică dezintegrarea structurii intelectuale fundamentale, criza
şcolii, mistificarea mediului specific de viaţă, disoluţia proprietăţii identitare şi cele
două forme de îmbolnăvire a imaginaţiei: coşmarurile şi halucinaţiile. O structură
intelectuală fundamentală are o structură verticală, al cărei corelativ e dat de cele trei
straturi: conştiinţa, subconştientul personal şi inconştientul universal. Această
structură este supusă unei legi de configurare, care evidenţiază nucleul dur şi periferia
sau diaspora ei – entităţile derivate din nucleul dur – şi unei legi de reproducere, legea
succesiunii coexistente.
Încălcarea legii succesiunii coexistente a afectat grav structurile de gândire şi
filosofia vieţii în cuprinsul civilizaţiei occidentale spre criza de acum. Cum s-a petrecut
lucrul acesta urmează să prezentăm mai încolo.

154
„Dacă vom alege drept criteriu [al regresului civilizaţiilor cf. titlul subcapitolului p.157] modul în care
civilizaţia laică a Occidentului a irupt din Republica Cristiana a Occidentului medieval, considerăm ca
semnificativ să începem, după tipicul folosit în prima parte … prin a trece în revistă termenii-cheie care au
suferit, în virtutea acestui proces, o modificare de sens şi de utilizare. …Termenul de «conversiune» sau
de «convertire», care iniţial însemna îndreptarea sufletelor către Dumnezeu, a ajuns să fie folosit în
contexte cum ar fi «convertirea» cărbunelui în energie electrică, sau «conversiunea» unor titluri de datorie
publică a căror dobândă va fi fost redusă de la 5% la 3%. Foarte puţin se mai vorbeşte astfel de «cura
sufletelor», în sensul lecuirii lor de gânduri necurate. Dar se vorbeşte mult despre «cura» practicată pentru
însănătoşirea trupurilor. Iar «sărbătoare» a ajuns să însemne numai o zi în care nu se lucrează. Toate
acestea dovedesc o desacralizare lingvistică, simbolizând de fapt procesul de laicizare a societăţii.
…Arnold J. Toynbee, Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell, Humanitas,
Societăţi simple şi civilizaţii coexistente. O clasificare a crizelor:

ciclice, conjuncturale, sistemice sau civilizaţionale
În lumina teoriei succesiunii coexistente, timpul istoriei universale poate fi

împărţit în două mari epoci: epoca societăţilor simple şi epoca societăţilor
civilizaţionale sau „compuse” (ca să folosim termenul unui prestigios sociolog
francez).
Faţă de cele peste 650 de societăţi primare sau simple, a apărut, acum 6000 de
ani, în istoria omenirii, un tip nou de entitate societală, societatea civilizaţională.
Numărul noilor tipuri de entităţi societale este mult mai mic, 21, după acelaşi
teoretician britanic, citat de autor. Dintre cele 21 de civilizaţii istorice, au supravieţuit
astăzi şase. În lumina paradigmei societăţilor civilizaţionale trebuie operată o
distincţie între crizele ciclice ale economiei şi crizele structurale, care ţin de
fundamentele civilizaţiei, respectiv cele conjuncturale, provocate, spre exemplu, de
explozii sociale – revoluţii, războaie – ori de catastrofe naturale sau istorice, precum
ar fi, de exemplu, căderea unui imperiu, ori breşa unei frontiere geopolitice, cum a fost
căderea Cortinei de Fier, pe o lungime de 7000 de km.
Criza actuală este, aşadar, mai mult decât criză conjuncturală (asupra
tipologiei crizelor a se vedea I Wallerstein, „Modern World-System...”, 1974), şi
incontestabil mai mult decât o criză economică ciclică; ea este o criză structurală,
care atinge fundamentele actualei civilizaţii. I Wallerstein o numeşte „criză
sistemică”, încadrând-o între fenomenele care atestă sfârşitul unei civilizaţii. Crizele
structurale se pot suprapune peste crize conjuncturale şi chiar peste crizele ciclice, cum
ni se pare că se întâmplă cu actuala criză, care tocmai de aceea este expusă unor
confuzii interpretative şi unei abordări reducţioniste.
Criza civilizaţională în lumina teoriei succesiunii coexistente
Teoria succesiunilor coexistente ne învaţă să distingem între crizele dinlăuntrul

sistemului şi crizele sistemice, care prefaţează dezintegrarea civilizaţiilor. Criza actuală
este una de sistem şi ca atare ea se propagă în tot sistemul civilizaţional actual
pavându-i declinul, aglomerând nori sumbrii deasupra lumii noastre, cu cele şase
civilizaţii (după alţii şapte, iar după Huntinghton opt) care coexistă astăzi pe glob.
Lumea actuală este compusă, iată, dintr-un sistem şi mai multe civilizaţii. Esenţa
sistemului este însăşi relaţia de coexistenţă. Cele şase civilizaţii îşi păstrează profilul
identitar, specificitatea, dar conţinutul relaţiei dintre ele are caracter unitar, derivat din
natura şi particularitatea sistemului. Aceasta este poate cea mai interesantă tensiune a
lumii noastre, în genere a unei lumi istorice date. Teoria succesiunii coexistente ne
îndrumă să observăm că, spre deosebire de epocile istorice revolute când relaţia dintre
civilizaţii era una de succesiune, lumea noastră este caracterizată de coexistenţa celor
şase civilizaţii de pe cuprinsul planetei, ceea ce conferă acestei coexistenţe caracter de
sistem global.
Prima civilizaţie care a experiat fenomenul succesiunii coexistente a fost
civilizaţia occidentală, care a şi furnizat, prin chiar aceste fapt, criteriile şi principiile
de expansiune ale sistemului, devenind astfel civilizaţie dominantă. Vom sublinia,
aşadar, că în lumina teoriei succesiunii coexistente, globalizarea nu se referă la
conţinutul civilizaţiilor ci la procesul prin care civilizaţii diverse sunt aduse într-o
relaţiei de coexistenţă, cu toată cohorta de efecte care decurg de aici şi pe care aceeaşi
teorie ni le expune.
O criză de sistem afectează starea lumii, însă explicaţia ei nu derivă din analiza
lumii, ci din examinarea sistemului şi a relaţiei sale de expansiune sau de
universalizare. Tendinţa spre succesiune coexistentă antrenează, la suprafaţă, toate
civilizaţiile pământului (esenţa universalizării sistemului, ceea ce numim prin termenul
de globalizare), iar, în profunzime, antrenează subconştientul universalizat (în care se
regăsesc toate entităţile dispărute). Aceasta este una dintre concluziile de bază ale
teoriei succesiunii coexistente. Dat fiind că toate acestea, civilizaţiile, entităţile
societale şi cele ideale etc., sunt coexistente, fiecare dintre ele va reacţiona la un atare
proces printr-o strategie identitară închisă ori deschisă. Civilizaţiile coexistente (ca şi
indivizii generaţionali) au, aşadar, caracter identitar închis sau deschis. Altfel spus, o
civilizaţie se poate închide sau deschide în faţa expansiunii sistemului înglobant ori în
relaţie cu o altă civilizaţie. În lumina teoriei succesiunii coexistente, aşadar, trebuie să
distingem între identităţile închise şi identităţile deschise. Ipoteza de bază a teoriei este
aceea că civilizaţiile care practică strategii identitare închise se expun riscului
dispariţiei, celelalte prezervând şanse de expansiune.
Cronospaţialitatea crizei civilizaţionale
Şansa istorică a civilizaţiei occidentale a fost procurată de strategia sa identitară

deschisă, ne spune autorul teoriei succesiunii coexistente. Noul imperialism împinge
însă civilizaţia occidentală spre o strategie identitară închisă ceea ce va aduce mari
primejdii asupra acestui tip de civilizaţie în viitorul mediu şi îndepărtat. Dar să insistăm
asupra feţei ascunse a globalizării, aceea care îmbracă forma succesiunii coexistente,
chestiune lămurită de către teoria acad Postolache, pentru a reveni în partea a doua a
acestui capitol la criza globalismului de tip occidental, pe multiplele lui feţe şi la
tentativele de redefinire a chestiunilor şi deci de modificare a premiselor întregii
dezbateri.
Criza actuală este o criză sistemică, indiferent de pe care faţă o privim, de pe faţa
civilizaţională a sistemului, ori de pe faţa lui pur capitalistă. Şi aceasta pentru că
sistemul dominant fiind în criză transmite efectele crizei asupra elementelor sale
constitutive, deci şi asupra civilizaţiilor şi asupra popoarelor şi asupra relaţiilor dintre
acestea. Criza sistemică este, în viziunea teoriei succesiunii coexistente (a abordării
cronospaţiale), o criză civilizaţională nu numai pentru că este criza civilizaţiei
dominante, ci şi pentru că se propagă în toate civilizaţiile coexistente cu aceasta,
într-un orizont cronospaţial dat. În mod paradoxal, forţele care acţionează în direcţia
universalizării sistemului sunt cele pe care se susţin şi procesele crizelor sistemice în
tendinţa lor spre generalizare. Dacă admitem că lumea actuală sau lumea noastră este
caracterizată de o relaţiei de coexistenţă a şase civilizaţii, trebuie să căutăm locul lor
comun sau, cu termenul teoriei coexistenţei, termenul mediu, mediatorul sistemic. În
perioada precivilizaţională, acest mediator a fost constituit de „religiile locale” în
formele lor. În epoca civilizaţională a istoriei omenirii, acest mediator este Şcoala şi
Credinţa, ne spune autorul teoriei succesiunii coexistente. Prin urmare, nu economia, ci
comunitatea Şcolii universale, aceasta este mediatorul relaţiei sistemice. De vreme ce
lumea actuală este una de coexistenţă a mai multor civilizaţii, înseamnă că singurul loc
în care aceste civilizaţii se pot întâlni, fără a se anula una pe alta, este tocmai Credinţa
şi Şcoala a căror cuprindere este una universală. Epoca noastră, aşadar, ne spune acad
Postolache, este una de tranziţie spre Şcoala universală, ca cel mai important mediator
al sistemului, şi ca cel mai sigur mecanism al vehiculării legii succesiunii coexistente.
Şcoala este un mecanism de scară universală al internalizării intergeneraţionale şi
intercivilizaţionale, aşa cum Religia este singurul mecanism al internalizării lucrării lui
Dumnezeu în omenire şi a faptei umane în lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu. Orice
criză a Şcolii şi a Credinţei se transmite, mai departe, în crizele sistemului. Alte cadre
ale consensului universal în istorie în afara acestora două, ne spune autorul, nu putem
găsi.
Tranziţia în lumina legii dublului impuls:

impulsul adaptativ şi impulsul transformator
Faza tranziţiei de la fragmentarismul medieval la globalismul capitalist şi

civilizaţional a fost totodată aceea în care s-a produs o foarte curioasă deviaţie:
imperialismul a preluat conducerea acestui proces, astfel că tranziţia a îmbrăcat un
caracter imperialist, care nu decurge din legitatea vreunui sistem, ci dintr-o deviaţie. Ce
s-a întâmplat, aşadar, în cadrul marelui ciclu secular care a subîntins faza tranziţiei
europene? Teoria acad Postolache avertizează asupra unei posibile crize, care a marcat
elitele răsăritene pe toată durata lungii tranziţii europene şi care a îmbrăcat forma unui
deficit de energie. „O entitate socială de tip vechi se poate adapta la un mediu nou,
chiar radical schimbat, dar ea nu mai are energia internă necesară pentru a se readapta
la o a doua schimbare succesivă” (Postolache, 58). Chestiunea este tulburătoare căci, în
lumina teoriei citate, mai toate schimbările se propagă în doi timpi: un timp al
schimbării nucleului dur şi un al doilea timp al schimbării mediului său specific de
existenţă, deci al entităţilor secundare generate prin expansiunea nucleului dur. Legea
epuizării energetice a entităţilor secundare este mai generală, ne spune acad
Postolache. O entitate care a atins pragul ei de maturitate „învinge toţi competitorii pe
terenul pe care este obişnuită să se bată. Dar, pe de altă parte, dacă terenul de luptă se
schimbă, ea va fi zdrobită. ...Aşa se poate explica extincţia unui mare număr de specii.
Condiţiile climatice se schimbă. Speciile au folosit toate resursele energiilor lor vitale
pentru a se adapta acestor circumstanţe... Ele n-au mai păstrat combustibil pentru a se
putea adapta altor circumstanţe. Angajate în sens unic, ele nu mai pot să-şi modifice
direcţia şi sunt condamnate la dispariţie” (A. Toynbee, apud ibidem, 59). În genere,
expansiunile se confruntă cu pragurile critice dincolo de care „nucleul care a generat
entitatea în expansiune” este supus unei „aventuri suicidare” (Postolache, 59).
„Dincolo de un atare punct critic, o extensie devine supra-imperialistă (esenţa
supraimperialismului fiind divorţul iremediabil între obiective şi mijloacele de
gestionat pentru atingerea lor)” (ibidem). „Imperialismul se reproduce inexorabil, în
lărgime şi în profunzime, până la un punct de la care obiectivele şi mijloacele de care
dispune pentru realizarea extinderii intră în coliziune” (ibidem, 60).
Ipoteza tulburătoare a teoriei succesiunilor coexistente se referă la transformarea
posibilă a dualităţii: economie de piaţă versus capitalism. Acad Postolache formulează
ipoteza unui „nou tip de dualitate: o economie de piaţă şi un capitalism fondate pe un
nou tip, superior, de proprietate – proprietatea identitară – şi pe un nou tip de schimburi
– schimbul valorilor – având ca sediu principal Şcoala universală, ceea ce nu induce
îndepărtarea pieţei mondiale, ci antrenează restructurarea acesteia. La un moment dat
economia de piaţă poate atinge un punct critic în care ea este pe cale de a regenera
atuurile ‚nucleului său dur originar’ şi de a transforma economia capitalistă într-unul
dintre sectoarele sale. Este momentul în care intervine piaţa universală propriu-zisă,
această piaţă ‚finită dar fără limite’ (planetară + interstelară + resurse infinite ale
cunoaşterii universale, inclusiv cele ale inconştientului universalizat)” (Postolache, 61).
Este suficient să ne gândim la teoria rentei identitare ca să înţelegem ce revărsare de
acumulări decurg din valorizarea acestei resurse la scară planetară. În al doilea rând,
este clar că o reaşezare a structurii universale a lumii pe temelia procesului
computaţional universal şi pe legile inconştientului generalizat va debloca resurse
uriaşe, inimaginabile. Se ajunge şi la un punct critic al raportului dintre economia de
piaţă şi capitalism. Născut din economia de piaţă acum 500 de ani (aceea având câteva
mii de ani), capitalismul a modificat permanent economia de piaţă. „Sub capitalism
economia de piaţă şi-a lărgit şi aprofundat neîncetat sfera sa de comprehensiune”
(ibidem). Recapitulând, teoria succesiunii coexistente, evidenţiază trei generaţii ale
criticii capitalismului: prima generaţie este aceea a istoricilor care au blamat epoca
acumulării primitive, creând totodată un punct de vedere favorabil capitalismului
secolului al XX-lea; a doua generaţie de critici ai capitalismului: „economiştii au
încercat să tempereze excesele istoricilor în privinţa criticii acumulării primitive,
creând astfel o premisă pentru critica capitalismului secolului al XX-lea (a doua
generaţie a criticii, care pune accentul pe schimbarea capitalismului) în vederea
reformării sale la scară naţional-etatistă; a treia generaţie conferă criticii o nouă
dimensiune: nu numai pe aceea de a explica şi a schimba lumea, ci mai ales pe aceea
de a o conserva. Este critica prin care se afirmă o fuziune a ştiinţei şi a credinţei”
(ibidem, 61-62). Particularitatea acestor generaţii ale criticii constă în aceea că fiecare
dintre ele conţinea în compoziţia criticii „combinări diferite ale ştiinţei cu ideologia,
ale ştiinţei cu credinţa şi ale interesului general cu cel particular” (p. 62). Prima
generaţie supralicitase interesul de clasă, a doua generaţie „încerca să reconcilieze
interesele antagoniste pe temeiul Statelor-naţiuni, a treia dă prioritate interesului
general uman”. „Pentru prima dată capitalismul este chemat să-şi manifeste
superioritatea intrinsecă nu faţă de ‚socialismul real’ sau faţă de formaţiunile
precedente, ci faţă de sine însuşi. Singura sa resursă este în acest caz disponibilitatea sa
de a se reforma continuu” (ibidem). Prin urmare, capitalismul va trebui să iasă din
formula sa imperialistă pentru a debloca cele trei straturi energetice la care se referă
teoria succesiunii coexistente: planetar + interstelar + resurse infinite ale cunoaşterii
universale, inclusiv cele ale inconştientului universalizat. Aceasta este piaţa universală.
Problema care se pune în acest caz este că atât piaţa universală cât şi capitalismul
autoregenerator nu se pot naşte fără o transformarea structurii intelectuale universale a
civilizaţiei şi fără de naşterea unei şcoli noi, Şcoala universală. Aceasta este principala
contradicţie din care se nutreşte criza actuală, care astfel ni se arată drept ceea ce este:
criză sistemică. Noutatea demersului acad Postolache derivă din aceea că pentru prima
dată criza sistemică este definită în raport cu o schimbare finală sau de civilizaţie, care
antrenează totul: şi generaţiile critice (critica capitalismului primitiv, critica capitalismului
modern, autocritica capitalismului) şi generaţiile cunoaşterii (cunoaşterile practice,
cunoaşterile imanente, cunoaşterile universaliste: imanent-transcendente) şi generaţiile
şcolii (cele trei: şcoala locală, şcoala naţională şi şcoala universală).
Criza sistemică. Criza energetismului elitelor
În lumina teoriei succesiunilor coexistente, criza este tot una cu o anomalie

sistemică, dobândind prin chiar acest fapt caracter multinivelar, complexitate
dimensională şi o dinamică proprie, o ciclicitate complexă ea însăşi, care face cu
putinţă ca ciclurile mici să se manifeste în cicluri din ce în ce mai ample, mai extinse şi
deci mai cuprinzătoare culminând cu criza civilizaţională propriu zisă. Aşa se face că o
criză variază de la un minim la un maxim la fiecare nivel al sistemului şi tot astfel
variază şi crizele sistemice sau, cu sintagma consacrată de analiza cronospaţială,
crizele civilizaţionale.
Criza sistemică este o criză multinivelară şi multidimensională având puterea
de-a atrage în mediul ei toate civilizaţiile coexistente. La un prim nivel, de sus în jos,
identificăm criza energetismului elitelor. Iată definirea acad Postolache: „O entitate de
tip vechi se poate adapta la un mediu nou, chiar radical schimbat, dar nu mai are
energie internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă”
(Postolache, 58). Acad Postolache evocă ilustrări din teoria lui Toynbee pentru acest
gen de criză. Dispariţia unor specii se explică astfel. Odată cu schimbarea condiţiilor
climatice „speciile şi-au folosit toate resursele de energie vitală pentru se adapta la
schimbări” şi astfel nu şi-au mai putut păstra destulă energie pentru a se adapta altor
circumstanţe. „Angajate în direcţie unică, nu şi-au mai putut modifica direcţia şi astfel
s-au condamnat la dispariţie” (Ibidem, 59). Or ceea ce se întâmplă astăzi este ceva
similar. Sistemul dominant imprimă întregii lumi o direcţie unică, astfel că sunt ratate
avantajele sinergiei civilizaţiilor. Criza se propagă mult mai rapid atunci când
succesiunile sunt coexistente. Crizele sunt, în acest caz, ale sistemului, căci dacă un
element este afectat starea lui se transmite instantaneu asupra elementelor coexistente,
fără de vreun decalaj în timp, ceea ce conferă crizelor forma unor anomalii.
Sindromul formelor fără fond. Vestul şi Estul
Imperialismul supra-adaugă sistemului primejdia unor fracturi datorate

decalajelor pe care le induce între straturile sistemului şi deci între ariile lui.
Fenomenul acesta este unul de masivă depotenţare energetică a ariilor periferiale din
sistem, astfel că în aceste arii apar elite defecte, adică purtătoare ale unui deficit
spiritual care îmbracă forma subalternizării, cum remarcă Grosfoguel. Aceste fracturi
ameninţă şi sistemul şi civilizaţiile din cuprinsul lui. Una dintre fracturile structurale,
care ameninţă întregul european însuşi, este aceea dintre Est şi Vest datorat unui deficit
energetic al elitelor Estului, care au dovedit o mare capacitate adaptativă la o economie
schimbată, neatestând însă acel gen de energie care permite o transformare, şi deci
renovarea proprie, a cadrului social propriu. „Comportamentul marilor proprietăţi
boiereşti, ne spune acad Postolache, antrenate în circuitul pieţii mondiale de cereale la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea, se regăseşte
întrucâtva în comportamentul marilor întreprinderi de stat în turbionul privatizărilor în
tranziţia Europei de Est şi a Rusiei de la economia de comandă la economia de piaţă
capitalistă” (Postolache, 59). Marile întreprinderi prin managerii lor au „fetişizat, au
mistificat mediul avantajelor vechiului sistem, propriu economiei de comandă”
(pierderi planificate etc.), fără a mai beneficia de „vechile constrângeri ale
monopolului economic”. Beneficiind de avantajele aparente ale vechiului sistem
managerii au putut să-şi fixeze salarii foarte mari, ba chiar să obţină profituri din
procesele de privatizare, astfel că s-a ivit un adevărat „canibalism al întreprinderilor”
(care-şi devorează fondurile) – sintagma aparţine dlui Mugur Isărescu, citat de către
acad Postolache – şi o devalorizare a valorii de piaţă a afacerilor supuse privatizării
ceea ce a condus la masivitatea eşecului. La fel s-a petrecut ieri cu marea proprietate
care a obţinut beneficii din adaptarea la piaţa de cereale perpetuând vechiul cadru în
sistem neoiobăgist. Şi într-un caz şi în altul s-au petrecut marile hemoragii de venit
naţional, ceea ce a anemiat acumularea primitivă de capital. În ambele cazuri, agenţii
care s-au manifestat în zona mediană a ciclului secular (căci şi în ultimii 20 ani, ca şi în
cei 20 de ani de la finele secolului al XVIII-lea şi de la startul secolului al XIX-lea,
putem consemna o zonă de inflexiune a celor două faze ale ciclului Kondratiev) au
dovedit o mare putere de adaptare la noul cadru, nu însă şi o energie de transformare a
sistemului. Elitele estice s-au dovedit a fi elite sistemice nu însă elite civilizaţionale şi
deci civilizatoare: adică şi-au adjudecat pentru ele efectele noului sistem dar n-au
dovedit capacităţi de civilizare a propriei societăţi. S-a născut astfel, prin imitaţie, o
civilizaţie de suprastructură (capitalismul de tip vestic) opus civilizaţiei tradiţionale,
care fiind abandonată a intrat în recesiune, într-un declin primejdios. În locul vechii
civilizaţii tradiţionale s-a instalat o semibarbarie, cum spune Eminescu, şi acesta este
efectul opţiunii pentru calea imperialistă a sincronizării capitaliste în locul sincronizării
civilizaţionale în cadrul sistemului cu civilizaţia conducătoare, cea vestică. În locul
unei transformări renovatoare s-a optat pentru o schimbare de faţadă care atestă
deficitul energetic al elitei. Indicatorii acestui gen de criză structurală şi deci de ruptură
sunt formele fără fond. Elitele răsăritene excelează prin ruptură de propriul popor, deci
prin încălcarea legii succesiunii coexistente, prin neasumarea identitară şi prin ratarea
şansei pe care o conferă renta identitară într-un proces de schimbare (singure elitele
maghiare au valorificat această rentă identitară în tot Răsăritul), prin ruptura celor două
trenduri ale tranziţiei: de adaptare la noul cadru şi de transformare a propriei structuri
etc. Cazul răsăritean – românesc în particular – este ilustrativ pentru un cumul de
rupturi structurale, pentru blocajul rentei identitare, pentru reproducerea agravată a
rupturii quatrocentiste la nivelul elitei. Blocajul renovării, al înnoirii sociale (la nivelul
formulei economico-politice) ne arată că elita schimbării (chemată ori venită singură să
facă schimbarea) are energii adaptative, nu însă şi energie transformatoare. Energiile
adaptative sunt oferite de sistem şi sunt transmise elitelor locale prin vehiculul
imperialismului. Energia transformatoare nu poate proveni decât de la civilizaţia
proprie. În lumina acestei idei vom repeta ceea ce formulează dl Postolache: „o entitate
socială de tip vechi se poate adapta, în turbionul tranziţiei, la un nou mediu, ..., dar nu
mai are energia internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă”
(ibidem, 58). Aici intervine problema diagnosticării acestui deficit energetic şi teoria
formelor fără fond este calea către un model de diagnoză. Sistemul suferă, aşadar, de
un deficit energetic cronic, ceea ce face noua clasă inabilă să renoveze sistemul şi deci
să se adapteze la o a doua schimbare succesivă. Acest model bistadial de propagare a
schimbării sociale este poate fenomenul cel mai interesant între cele descoperite şi
cercetate de autorul teoriei succesiunii coexistente. Este evident că pe acelaşi fond se
manifestă o criză identitară de mari proporţii, pentru că deficitul este unul care vizează
incapacitatea elitelor de a-şi asuma întregul, adică şi sistemul capitalist şi civilizaţia
poporului peste care superfetează. Fenomenul acesta se repetă astăzi în toată Europa,
căci elitele europene optează pentru imperialismul sistemului, nu pentru civilizaţia
iudeo-creştină a popoarelor europene însele. Acest decalaj este cauza principală a crizei
actuale şi a incapacităţii soluţionării crizei. Sindromul a fost numit formă fără fond.
Energia transformatoare este dată de acea formulă spirituală în care se recuperează
rupturile şi care este tot una cu energia identitară şi cu mesianismul de tip puritan.
Ivirea în zona mediană a ciclurilor particulare, ca şi în zona mediană a ciclului secular,
a unui agent care se abate de la logica civilizaţională şi deviază întreaga societate de la
linia ei identitară este, iată, probată, şi acel agent se vădeşte a fi tocmai elita
neorganică, lipsită de energie identitară, inabilă să valorifice proprietatea identitară la
care este îndreptăţită şi renta de identitate care s-a dovedit salvatoare în alte situaţii.
Arareori, dacă mai găseşti în istorie elite care să refuze un potenţial de o aşa mare
valoare, ca cel oferit de proprietatea identitară, ca în cazul elitelor româneşti din ultimii
20 de ani. Acest refuz însoţit de dispreţ mai poate fi regăsit doar la elita fanariotă şi la
cea cominternistă de ocupaţie din prima perioadă a regimului comunist. Absorbţia
acelei anomalii generaţionale proprie anilor 50 s-a desfăşurat în anii 60-70 şi ea a fost
opera actualei generaţii a treia, care s-a vădit a fi şi generaţia cea mai creativă din toată
perioada postbelică, opera exponenţilor ei fiind vizibilă în toate domeniile: literar
(celebra generaţie Labiş), economic (cu nume ilustre şi opere încă nereceptate, dintre
care vom semnala doar teoria economiilor slab structurate şi teoria succesiunilor
coexistente, la care ne referim aici), diplomatic (cu nume ilustre, precum Corneliu
Mănescu, Gh. Dolgu, Iulian Văcărel, deopotrivă mare finanţist, Ştefan Andrei),
istoriografic (cu nume ilustre: Dan Berindei, Florin Constantiniu, A. Zub, R. Theodorescu),
în arhitectură, în filozofie (C. Noica, A. Surdu) etc. Din păcate, schimbările de după 89
au redeschis criza elitelor în exact aceiaşi termeni şi sub semnul aceluiaşi sindrom:
forma fără fond şi ruptura generaţiilor.
Criza ordinii instituite. Perplexitatea instituţională
La un alt nivel, aflat oarecum sub nivelul de situare a elitelor în sistemul

societal, criza îmbracă forma perplexităţii instituţionale, completând-o pe aceea a
energetismului elitelor, datorată ca şi aceea opţiunii pentru mecanismul neoimperialist
de integrare în sistem în locul celui civilizaţional al succesiunii coexistente. „Un factor
important, primordial, un criteriu permiţându-ne să distingem începutul declinului unei
civilizaţii sau al unei entităţi sociale este minoritatea creatoare în sine, o condiţie
indispensabilă a progresului; această minoritate începe a degenera într-o minoritate
dominantă care, la limită, devine minoritate dictatorială oricare ar fi formele
instituţionale. Toate civilizaţiile care au dispărut au avut această cauză în genele lor (la
incapacitatea lor de a opera armonizarea cadrului instituţional cu noile forme materiale
şi spirituale se adaugă incapacitatea lor de a lărgi şi a-şi universaliza propriul lor tip de
civilizaţie)” (Postolache, 62). Este evidentă cauza acestui gen de criză: incapacitatea
dovedită de elitele necreative de a armoniza cadrul instituţional cu noile forme
materiale şi spirituale ale civilizaţiei şi deci de a-şi „universaliza propriul lor tip de
civilizaţie”. Citatul acesta din Toynbee este căutat şi găsit de către acad Postolache
fiindcă forţa teoriei l-a condus spre această convergenţă ideatică.
Criza la acest al doilea nivel (al instituţiilor), aşadar, se referă la cele două
aspecte simultane: incapacitatea elitelor de a armoniza cadrul instituţional cu
prefacerile civilizaţiei însăşi, în speţă, cu emergenţa unor forme materiale şi spirituale
noi la care se adaugă incapacitatea aceloraşi elite de a-şi universaliza propriul lor tipar
(de civilizaţie). Pentru primul tip de incapacitate, acad Postolache utilizează termenul
introdus de Pierre Werner, „perplexitate instituţională”, folosit pentru „a defini
situaţia de criză în care un cadru instituţional vechi nu mai are aceeaşi putere de a
permite rezolvarea problemelor de tip nou”. Mai exact: atâta vreme cât soluţiile la
problemele de tip nou „rămân parţiale sau mulate pe vechiul cadru instituţional”
capacitatea lor rezolutivă este scăzută spre zero. Atâta vreme cât „li se aplică
perfecţionări parţiale, cadrele instituţionale rămân perplexe nu numai în faţa
problemelor noi, ci chiar în faţa problemelor vechi, ba, în timp, chiar asistăm la o
sporire a perplexităţii lor” (ibidem, 64). Perplexitatea instituţională are o triplă faţetă,
se propagă triadic: „a) se generalizează; b) în acelaşi timp ea devine cronică şi
c) cunoaşte pusee ascuţite” (ibidem). „Procesele la capătul cărora perplexitatea devine
generalizată, cronică şi ascuţită pot atinge în combinarea lor un punct critic, care
anunţă izbucnirea unei veritabile crize civilizaţionale” (ibidem).
Criza civilizaţională ca perplexitate instituţională generalizată
Prin urmare o criză civilizaţională este semnalată de o perplexitate instituţională

generalizată, cronică şi ascuţită. Aşa arată ea la suprafaţă. În adâncul ei, criza
civilizaţională este expresia unui fenomen degenerativ, consecinţa durabilă,
devastatoare, a degenerării unei elite creatoare într-o minoritate dominantă, chiar
dictatorială, ceea ce atestă un energetism la rândul său degenerat indus de epuizarea
energiei de tip β, adică a energiei transformatoare, pe fondul generalizării energiei de
tip α, o energie a stării de somnolenţă, reverie şi abandon. La nivelul elitelor se
acumulează concupiscenţa, luxul, lăcomia, consumerismul, degradarea moravurilor,
senzualism desfrânat, abandonul popoarelor peste care superfetează, înlocuirea
direcţiei spirituale cu arbitrariul voluntarist şi cu marile orgolii, cu instalarea
egolatriilor etc. Aceasta este partea de la suprafaţă a stării energetice α o energie care
permite adaptarea rapidă a grupărilor sociale la orice mediu, dar nu oferă suport
energetic pentru nici un fel de manifestare transformatoare, creatoare. Intervenţiile sunt
parţiale, mulate pe vechile cadre instituţionale. Criza elitelor se transmite într-o criză
instituţională generalizată, ne spune autorul teoriei succesiunilor coexistente, şi mai
departe într-un blocaj al civilizaţiei, o incapacitate cronică de universalizare a
propriului tipar. La această stare critică răspunsul civilizaţiei occidentale a fost
globalizarea capitalistă şi instituţiile globale, adică imperialismul de tip nou care-şi
asociază şi toate formele idolatriei consumeriste la care tocmai ne-am referit. În fapt
însă instituţiile globale, FMI şi BM, nu sunt altceva decât expresia generalizării
perplexităţii instituţionale, adică un cadru de acumulare a proceselor crizei
civilizaţionale şi, pe cale de consecinţă, instituţionalizarea răspunsurilor inadecvate.
Faptul că rostogolirea CDS-urilor (credit default swaps: cesionarea riscului de
insolvenţă) spre bănci mamut precum FMI a condus la o escaladare a politicilor
neoimperialist-monetariste ale FMI arată cât de profundă este perplexitatea
instituţională în faţa crizei şi cât de eronată este calea neoimperialistă de rezolvare a
crizei (prin transferul efectelor balonului speculativ asupra popoarelor din periferie
antrenate în proces prin mecanismul supraîndatorării).
Teoria succesiunilor coexistente evidenţiază un al doilea triptic implicat în
mecanismul explicaţiei cauzale a perplexităţii instituţionale:
 „În prima etapă se caută cauza imediată a perplexităţii instituţionale care este
indicată de apariţia unor probleme noi care nu se mai pretează la soluţii proprii
vechiului cadru instituţional;
 În etapa a doua se găseşte cauza generală a perplexităţii instituţionale, care
rezidă în acumularea proceselor crizei civilizaţionale: perplexitatea instituţională nu
este decât unul dintre procesele majore care anunţă posibilitatea dezintegrării
civilizaţiilor respective;
 În etapa a treia se caută cauza generală a crizei civilizaţionale. Aici este
nevoie de o teorie generală a crizelor civilizaţionale” (ibidem, 64).
Una dintre cele mai semnificative tentative în această direcţie, precizează
dl Postolache, a fost a lui Toynbee. „Tripticul explicaţiei cauzale a perplexităţii
instituţionale, propus aici, mai precizează acad Postolache, se aplică la toate
civilizaţiile succesive şi deopotrivă la civilizaţiile coexistente actuale”. Acest triptic
este o componentă axială a unei teorii a crizei civilizaţionale.
Criza şi teoria generală a soluţiilor
„Una dintre trăsăturile esenţiale ale perplexităţii instituţionale contemporane

este că în acest stadiu se acumulează un munte de soluţii, referindu-se toate la
perfecţionarea cadrelor instituţionale existente, dar ceea ce lipseşte încă este Soluţia, o
Teorie generală a soluţiilor care ar putea porni de la ultimul demers al explicaţiei
cauzale (care e una cu teoria generală a perplexităţii instituţionale şi deci a crizelor
civilizaţionale) şi ar putea să ajungă dacă nu la Soluţia (ideală), cel puţin la o soluţie
practicabilă; chiar dacă aceasta n-ar putea să rezolve criza civilizaţională, ea ar putea
cel puţin să reporteze posibila sa explozie catastrofică până când s-ar înfăţişa
posibilitatea unor soluţii pe care în prezent nu putem decât să le intuim sau a unor
soluţii care deocamdată nu sunt nici măcar imaginabile” (Postolache, 65). Să reţinem
că perplexitatea instituţională este rodul imperialismului ca alternativă eronată la
soluţia succesiunii coexistente. În al doilea rând, incapacitatea elitelor de a găsi Soluţia
adevărată este şi ea un efect al opţiunii imperialiste.
Iată dar că teoria crizei civilizaţionale reclamă şi o teorie a soluţiilor practicabile
şi deci a idealurilor practicabile. Însă acestea nu pot deriva din dinamica imperialistă a
sistemului, ci din succesiunea coexistentă a civilizaţiilor, adică dintr-o mobilizare de
tip civilizaţionale. În mod obişnuit, drumul de la explicaţie la soluţie are forma unei
succesiuni simple: în faza majoră, generaţia elaborează ipoteze referitoare la
„explicaţia cauzală”, în faza minoră, reflexivă, generaţiile se plasează în orizontul
căutării soluţiilor. Una dintre particularităţile acestei ciclicităţi astăzi este transformarea
succesiunii simple într-o succesiune coexistentă, ceea ce, în chip surprinzător pare a
accentua primejdiile crizei. Se iveşte posibilitatea ca „la un moment dat, ciclul fazelor
majore să se încrucişeze cu ciclul fazelor minore în mod direct, fără mijlociri, trecând
astfel ansamblul proceselor de criză pe o nouă orbită”. Acad Postolache apreciază că
„un astfel de punct critic se află la poarta comună a civilizaţiilor coexistente în
prezent”.
Revoluţiile în lumina teoriei succesiunii coexistente
Un exemplu grăitor pentru acest fenomen de trecere a problemelor vechi pe o

orbită nouă este dat de revoluţiile europene. Dacă termenul de revoluţie însemna
„reluarea orbitei vechi” (revolvere), după 1789 termenul a început a desemna „o ruptură
bruscă, un mers înainte şi deci o sfărâmare a vechiului regim (l’ancien regime)”
(ibidem, 67). Problema este, însă, că încrucişarea celor două cicluri, a fazei majore cu
faza minoră din lanţul explicaţie-soluţie, a condus doar la trecerea (prin simplă glisare)
a „ansamblului proceselor de criză pe o nouă orbită”, atât şi nimic mai mult. Aşa se
face că după un timp vechile probleme au revenit cu un şi mai mare coeficient de
explozie. Iorga semnalase faptul că Revoluţia Rusă din Octombrie n-a fost altceva
decât repetarea revoluţiei franceze de la 1789. O atare faţetă a lucrurilor pune serios în
discuţie validarea europeană a teoriei toynbee-iene a revoluţiei, în lumina căreia
„revoluţiile au un caracter violent pentru că ele sunt victorii tardive ale noilor şi
puternicelor forţe sociale contra instituţiilor vechi şi rigide, care de o vreme barau
drumul acestor noi expresii ale vieţii sociale” (Toynbee, apud Postolache, 67). La
această teorie acad Postolache propune teoria conform căreia încrucişarea generaţiilor
care caută soluţii la problemele noi cu generaţiile care caută explicaţii cauzale la criza
provocată de inadecvarea instituţiilor vechi la presiunile noi poate să conducă nu la o
revoluţie de tipar toynbee-ian, ci la o simplă mutare a problemelor ivite şi deci a
proceselor crizei pe o altă orbită. Sugestia este să admitem că de fapt istoria soluţiilor
europene la crizele civilizaţiei europene este una de simplă expansiune cronospaţială a
crizei civilizaţionale şi nicidecum una de rezolvare radicală a crizei. Dl Postolache
opinează aşadar că soluţiile de până aici n-au oferit mai mult decât o simplă „reportare
a exploziei catastrofice” a crizei civilizaţionale europene şi aceasta în mare măsură
pentru că modelul de expansiune propus de mecanismul imperialist este unul de tip
orizontal, adică de simplă excentrare a unui impas nuclear.
Codurile din adânc ale cenzurii ca factori de criză
Indicatorul crizei civilizaţionale este ceea ce Stiglitz numeşte absenţa

mecanismelor globalizării. În fapt, cu termenii acad Postolache, este vorba despre
perplexitatea instituţională şi despre acumularea acelui munte de soluţii pe fondul
absenţei cronicizate şi generalizate a Soluţiei şi a unei Teorii generale a soluţiilor.
„Savantul” şi „politicianul” stau în continuare despărţiţi, lipsiţi de orice punte. Singura
lor punte ar putea fi Şcoala universală”. Aceasta este anunţată de marile descoperiri
creatoare care fac posibilă o nouă sinteză intelectuală universală al cărei triumf este
barat astăzi de vechea ordine intelectuală pe care se întemeiază întreg eşafodajul
civilizaţiei postmoderne, adică tocmai de mecanismul imperialismului cultural.
Curiozitatea acestei ordini este că ea se fixează inclusiv sub forma „codurilor din
adânc ale cenzurii inculcate în orice formulă societală” şi deci civilizaţională, pe care
teoria succesiunilor coexistente le examinează sugerând totodată elaborarea unui cod
de imunităţi, privilegii şi prerogative ale şcolii universale. Teoriile postmodernităţii,
ale modernităţii multiple sunt simple paliative, tentative ideologice de a ascunde
gravitatea crizei într-o amăgitoare aşteptare a unei soluţii de emergenţă, care nu mai
este cu putinţă. În spatele acestor „ideologii” se ascunde tentativa de a sugera că în
fundalul acestei modernităţi există o alta mai profundă, care este perenă, are încă viaţă,
că modernitatea din mintea noastră nu e tot una cu modernitatea „reală” căci, iată, ni se
sugerează, de vreme ce modernităţile sunt multiple, înseamnă că cei ce discută despre
modernitate se referă la una ori la alta nu la toată modernitatea şi în orice caz nu la cea
perenă, viabilă, din toate. În miezul teoriilor modernităţii, în miezul modernităţii însăşi,
persistă un cod al cenzurii nevădite complet niciodată, care nu te lasă să spui
adevărurile ultime despre ea, cum ar fi acela că modernitatea e moartă, şi oricine se
revendică de la ea sporeşte perplexitatea instituţională şi criza civilizaţională actuală.
Referindu-se la aceste coduri din adânc care prefixează în oricare dintre actele
noastre rigorile unei cenzuri inculcate în toate formulele societale, în orice ştiinţă şi în
orice tip de discurs, acad Postolache invocă pentru ilustrare exemplele tulburătoare
ale lui Hawking şi Arnold. Hawking a prezentat în faţa unui Mare Conciliu Papal teza
că întrucât „prin formulele matematice poate fi cunoscută gândirea lui Dumnezeu
ne-am putea lipsi de Dumnezeu pentru a explica crearea universului” (Postolache, 94).
Graţie „învelişului matematic pur acel consiliu n-a prea înţeles ce-a spus Hawking, şi
aceasta a fost şansa lui” (ibidem). Pe de altă parte, rămâne tulburătoare mărturisirea
lui Hawking şi anume că „nici el n-a înţeles cu totul ceea ce-a susţinut” (ibidem).
Întrebarea este: cine a vorbit prin glasul lui Hawking, ce gânditor lăuntric şi-a asumat
organul gândirii sale pentru a expune lucrurile pe care mintea sa însăşi nu le-a
priceput!? Suntem pe terenul tulburător, extrem de periculos al jocului cu interferarea
codurilor profunde, unele dintre ele vizând dialectica tainelor pe care nici un cod
societal, nici un cod simbolic nu le pot penetra, care scapă altfel spus şi acelor formule
ale matematicii pure pe care Hawking le-a formulat dar pe care nu le-a înţeles deşi a
mărturisit că ele ar fi fost cadre de cunoaştere a gândirii lui Dumnezeu. Cel ce credea
că a formulat nişte cadre matematice prin care putea fi cunoscută gândirea lui
Dumnezeu mărturiseşte că el însuşi nu le-a înţeles, încât putem deduce că un cod al
cenzurii profunde l-a apărat pe el însuşi, ori că ceea ce credea el că sunt formulele
matematice erau de fapt nişte elucubraţii bine camuflate de aparatul matematicii pure,
încât acel Consiliu şi de-ar fi avut în componenţa lui genii ale matematicii nu avea ce
să înţeleagă fiindcă nu era nimic de înţeles, şi că cel ce se înfăţişase Marelui Consiliu
era un biet rătăcit, chiar dacă în alte lucrări ale sale a vădit o gândire creatoare. Ne
aflăm în faţa unei legităţi noologice: cadrele noologice pure nu pot fi utilizate
împotriva lui Dumnezeu. Tainele divine rămân taine şi lucrarea lor rămâne una
tainică. Încât Şcoala universală va trebui, pe de o parte să ofere un cod de imunităţi şi
de privilegii ale şcolii pentru cei care plătesc tribut mare rigorilor cenzurii inculcate
în formulele societale, dar, pe de altă parte, aceeaşi Şcoală va trebui să formuleze
coduri de conduită pentru cei ce cred că se pot interfera în chestiunea tainelor divine
ale universului, cum ar fi de pildă cele şapte taine în creştinism, ori taina cea mare a
kenozei sau taina energiilor necreate prin care se săvârşesc cele ce ţin de fenomenele
asincrone.
Ciclicitatea, fazele mediane,

factorii rebeli (incontrolabili) ai istoriei universale
Entitatea societală, ca întreg, are un model de evoluţie care este acela al

ciclicităţii, mai precis al ciclurilor integrate în ciclicităţi tot mai cuprinzătoare până la
ciclicitatea general-universală. Noul imperialism induce un tip de reducţie a ciclicităţii
universale la ciclicităţi seculare de rang intermediar, cum ar fi chiar ciclicitatea
sistemului capitalist ca sistem mondial. Academicianul Postolache ne propune să luăm

în seamă distincţia dintre ciclurile particulare, cum este cel al militarismului, ciclurile
duratei seculare, cum este ciclul Kondratiev, macrocicluri social-economce, şi o
ciclicitate general-universală.
Orice manifestare ciclică îmbracă forma unei dualităţi, adică se propagă în două
faze trecând printr-o zonă mediană în care se localizează praguri critice. Este un model
bistadial descoperit de teoria succesiunii coexistente. Particularitatea crizelor ţine de un
astfel de model, dar şi de această multiplicitate a ciclurilor şi totodată de faptul că în
zona mediană se poate ivi un factor al cărui comportament poate părăsi logica
sistemului şi astfel induce el însuşi rupturi structurale în sistem, ne spune teoria
succesiunii coexistente. Prin urmare, criza poate fi intrasistemică, localizată la
segmentul temporal al unei ciclicităţi particulare, cum este ciclul militarismului, de
pildă, însă poate fi o criză care se iveşte în zona mediană a ciclului compensator şi
atunci ea este şi imprevizibilă şi poate fi destul de gravă căci poate induce devieri ale
sistemului, după cum poate fi o criză indusă de blocaje ale propagării unei ciclicităţi
general-universale în cadrul acelei entităţi societale date şi în acest caz vorbim despre
o criză identitară a sistemului, a acelei entităţi societale, cu toată cohorta de efecte
subsecvente care descriu împreună o criză structurală sau de macro-structură. O putem
numi şi criză sistemică, prin recurs la termenul lui Wallerstein.
Anticipând, vom sesiza în treacăt că tot ceea ce s-a întâmplat cu lumea în secolul
XX devine inteligibil prin teoria zonei mediane a ciclurilor de criză. Războiul prim
mondial ca expresie a punctului critic al unei crize ciclice a permis, în faza mediană,
desprinderea unui factor din logica sistemului, care explică emergenţa statului bolşevic
rus. Este vorba despre o ideologie, care până atunci respectase logica sistemului, pentru
ca în faza mediană a ciclului să se desprindă de sistem şi să provoace o deflagraţie
ideologică de mari proporţii, în care zărim aceeaşi maladie a sistemului: ruptura
energetică între ştiinţă şi religiozitatea profundă. În al doilea război, fenomenul se
repetă în contul unei alte mari deflagraţii de păgânism, care este nazismul. În cadrul
războiului rece, la pragul median al ciclului istoric al războiului rece, prag care se
suprapune cu căderea cortinei de fier şi cu demolarea zidului Berlinului, un alt factor se
desprinde din sistem: el ne apare ca o combinare între o nouă idolatrie ideologică
– consumerismul – şi o aberaţie structurală a sistemului pe care experţii o numesc
financiarizare excesivă şi care atestă că imperialismul financiar bancar a devenit un
factor incontrolabil al sistemului. În toate acestea constatăm acelaşi lucru:
imperialismul sistemului nu conţine nici un mecanism de control al factorilor devianţi
care se manifestă în zona mediană a ciclurilor. Un asemenea factor deviant, de pildă,
este ilustrat de celebra afacere Madoff care a zguduit America arătându-i perplexitatea
în faţa aberaţiilor sistemului şi deci incapacitatea de a gestiona zona mediană a
ciclurilor sistemului.
Afacerea Madoff ca sindrom al unei crize civilizaţionale
Toate acestea indică un element comun: sistemul nu mai poate controla factorii
rebeli care se manifestă în zona mediană a ciclurilor. Ceea ce s-a întâmplat cu afacerea
Madoff este mai mult decât grăitor şi atestă acelaşi fenomen nuclear: degradarea
nucleului dur din cauza degenerării spirituale, diminuării religiozităţii în miezul
etosului economic, ceea ce a permis fariseilor sistemici (care-au păcălit America şi
toată lumea, amăgind-o cu noul viţel de aur) să edifice un imperiu cu picioare de lut,
faţă de care spiritul de prevedere al ştiinţei şi practicii manageriale americane s-a vădit
cu totul neputincios. De ce ? Pentru că acest spirit este orb în lipsa a ceea ce teoria
succesiunii coexistente identifică a fi un nucleu de convergenţă al sistemului, nucleu
dat tocmai de acea unitatea în dualitate, ştiinţă-religie. Iată o caracterizare a lui
Friedman pentru degradarea acestui spirit şi pentru mizeria afacerii Madoff:
« Unul dintre cei mai respectaţi bancheri din Hong Kong, care a cerut să-şi
păstreze anonimatul, mi-a spus că firma de investiţii americană la care lucrează a făcut
avere curăţând bănci asiatice „bolnave”. Şi au făcut asta importând cele mai bune
practici americane, în special controlul strict al riscurilor şi principiul „cunoaşte-ţi
întotdeauna clienţii”. Dar acum, spune el, la cine te mai poţi uita pentru exemple de
artă a managementului? „Înainte era America”, spune el. „Se presupunea că investitorii
americani ar trebui să ştie mai bine, dar iată că America însăşi este în necaz. Cui or
să-şi vândă băncile? Este greu pentru America să ia ea însăşi tratamentul pe care până
acum l-a prescris altora. Nu mai există niciun doctor. Doctorul însuşi este bolnav.” Un
străin, om de afaceri occidental, s-a aşezat pe un scaun de lângă mine la un prânz oferit
de Asia Society în Hong Kong şi mi-a pus o întrebare care, sincer vă spun, nu mi-a mai
fost pusă niciodată: „Deci, cât de coruptă este America?”. Întrebarea lui era stârnită de
arestarea bancherului de investiţii Bernard Madoff [2] de pe Wall Street, sub acuzaţia
de a fi organizat o schemă piramidală care a cauzat investitorilor pierderi de miliarde
de dolari. Dar nu e numai asta. E vorba despre toată mizeria care vine dinspre Wall
Street – centrul financiar la care finanţiştii din Hong Kong s-au raportat tot timpul.
Cum de s-a putut, se întrebau ei, ca uriaşi ca Bear Stearns, Lehman Brothers şi AIG
să aibă asemenea picioare de lut? Unde erau, se întreabă ei, Comisia pentru Operaţiuni
Bursiere şi standardele înalte pe care li le-am tot predicat în aceşti ani? Nu am niciun
pic de milă pentru Madoff. Dar realitatea este că schema lui piramidală era doar puţin
mai scandaloasă decât schema „legală” care stă la baza Wall Street-ului, alimentată de
credite ieftine, de standarde joase şi de o imensă lăcomie. Cum puteţi califica gestul de
a da unui muncitor care câştiga doar 14.000 de dolari pe an o ipoteca fără avans şi fără
nicio plată în primii doi ani ca să-şi cumpere o casă de 750.000 de dolari şi apoi să pui
laolaltă acea ipotecă împreună cu 100 altele şi să faci obligaţiuni – pe care Moody’s şi
Standard & Poor’s le evaluează cu rating AAA – şi apoi să le vinzi altor bănci şi
fondurilor de pensii din lumea întreagă? Asta făcea sistemul nostru financiar. Dacă asta
nu e o schemă piramidală, atunci ce e?” Şi mai departe: Cazul Madoff155 este doar
cireaşa de pe tortul unei crize naţionale a practicilor financiare, a reglementărilor
financiare şi a bunului-simţ. Şi de aceea nu avem nevoie doar de un pachet financiar
de salvare; avem nevoie de o salvare morală. Trebuie să restabilim echilibrul de bază
dintre pieţele noastre, morală şi reglementări. Nu vreau să ucid spiritul sălbatic de care

155
„Bernard Madoff, om de afaceri evreu, născut în New York, preşedinte NASDAQ (National
Association of Securities Dealers Automated Quotations), proprietarul şi preşedintele firmei de pe Wall
Street Bernard L. Madoff Investment Securities LLC din 1960 până pe 11 decembrie 2008 , când a fost
arestat pentru comiterea celei mai mari fraude ce are un singur autor. Ciudat e faptul că a fost arestat la o
vârsta destul de înaintată (70 de ani), în plină criză financiară, după ce autorităţile au ignorat timp de nouă
ani neregulile din afacerile fostului preşedinte al Nasdaq. Bănuim că mai degrabă Bernard Madoff a fost
făcut ţapul ispăşitor al actualei crize financiare, pentru a abate atenţia opiniei publice de la adevăraţii
autori, care sunt mult mai bogaţi şi mai puternici. Ce i-ar mai putea face justiţia americană unui bătrânel de
70 de ani?”! (apud ibidem).
e nevoie pentru a duce înainte capitalismul - dar nici nu vreau să fiu sfâşiat de el”. (cf.
Thomas Friedman, „Salvarea morală”, vezi: www.businessmagazin.ro).
Limitele orizontului de universalitate şi escaladarea crizei
Sindromul formelor fără fond şi teoria acad Postolache a celor două etaje
energetice ale schimbărilor – energia de adaptare la un mediu nou şi energia de
transformare a propriului sistem se propagă succesiv dar pot să compună şi o
succesiune coexistentă – ne ajută să înţelegem crizele induse de agenţi cu energie
adaptativă dar fără de energie transformatoare, deci inabili şi nedispuşi să transforme
sistemul, să „muncească” pentru civilizarea sistemului, nu doar pentru propriul lor
interes. Disponibilitatea de a munci pentru civilizarea sistemului, nu pentru propriul
interes, vine de la o energie a întregului. La capitaliştii puritani această energie a fost
furnizată de etosul creştin al ascezei intramundane şi deci de disponibilitatea de a
munci In Maiorem Dei Gloria, întru slava lui Dumnezeu, nu pentru bunăstare proprie,
egoistă şi deci pentru satisfacţii imediate, strict materialiste, consumeriste. Elitele
înălţate de revoluţiile din 1989 n-au dovedit, decât cu rare excepţii (cele maghiare şi
cele ruse de la Putin încoace), disponibilitatea de a „munci pentru sistem”. Putem risca
să formulăm un termen pentru un concept posibil, cel de muncă sistemică, de o
importanţă uriaşă într-o societate. Munca profeţilor Vechiului Testament, de pildă, a
fost o muncă sistemică la scară universală, la fel activitatea sfinţilor, a părinţilor pustiei
egiptene etc. Este adevărat că orice definire imanentistă a sistemului aduce alte fracturi,
cum s-a dovedit prin aplicarea filosofiei teleologice a planurilor cincinale. Cu aceasta
atingem problema definirii orizontului de universalitate al unei entităţi, o altă chestiune
cheie a teoriei succesiunilor coexistente. În acest caz zărim din nou esenţa fracturii
quatrocentiste, din care n-au putut ieşi, nu s-au putut elibera decât capitaliştii puritani
ori capitaliştii misiunii naţionale, a propăşirii poporului, care s-au ivit inclusiv în
mediul capitalist românesc prin marile genealogii ca cele ale Brătienilor etc.
O entitate îşi atinge limitele de universalitate care sunt totodată limite fizice şi
conceptuale, din care poate ieşi fie stopând lărgirea orizontului de universalitate fie
prin redefinirea acestor limite şi deci prin trecerea dincolo de pragul lor cu efecte pe
care trebuie să le analizăm. Această lărgire dincolo de punctul critic poate aduce după
sine coliziuni cu alte entităţi sau deplasarea iniţiativei spre un alt agent, o altă entitate,
cum se pare că s-a întâmplat cu raportul dintre Europa şi America de Nord după Primul
Război Mondial. Anglia, ca organizatoare a păcii mondiale de până atunci, a ieşit din
această confruntare (coliziune datorată depăşirii punctului critic al extinderii
orizontului de universalitate) slăbită, îndatorată total Americii, astfel că deşi putere
învingătoare, ea a trebuit să cedeze iniţiativa şi rolul istoric al noii expansiuni Statelor
Unite. Aşa a început epoca păcii americane, Pax Americana. Astăzi se redeschide
problema depăşirii de către civilizaţia occidentală a orizontului propriu de
universalitate peste pragul dat de vechea structură intelectuală dominantă, ni se
sugerează în câmpul teoriei succesiunii coexistente, structură intelectuală din a cărui
ruptură lăuntrică Occidentul se pare că nu mai poate ieşi. Nexul acestei rupturi este din
nou cel quatrocentist, între religiozitatea profundă şi structura intelectuală
fundamentală dominantă a civilizaţiei occidentale. Este poate concluzia cea mai
dramatică spre care suntem conduşi de teoria succesiunii coexistente. Conglomeratul
pozitivist, imanentismul, toate formele de solipsism, autonomismul ca formulă extremă
de antropocentrism, fundamentalismul pieţii, cu teoriile şi doctrinele susţinătoare

(liberalismul, teoria mâinii invizibile etc.) sunt numai câteva dintre componentele pivot
ale acelei structuri intelectuale, pe care s-a zidit civilizaţia occidentală. Ceea ce i-a adus
civilizaţiei occidentale prosperitatea – structura intelectuală fundamentală, care i-a
nutrit nucleul dens – îi aduce acum decadenţa, impasul şi declinul. Vedem încă odată
cât de însemnată este înţelegerea dualismului mondializării. Teoria care face distincţie
între mondialismul sistemului capitalist, esenţa imperialismului, şi mondialismul
succesiunii coexistente a celor şase civilizaţii planetare este, aşadar, crucială pentru că
ne ajută să ne eliberăm de toate capcanele imperialocentrimului adică ale ideologiei
neoimperialiste, care sub pretextul culturii postmoderne, încearcă din nou să
minimalizeze importanţa religiei în cadrul binomului ştiinţă religie, sistem şi
civilizaţie.
Ne confruntăm, iată, ne spune autorul teoriei succesiunii coexistente, cu o criză a
mesianismului occidental, adică a capacităţii sale de a promite şi de a garanta
consensul universal. Mesianismul occidental a sfârşit prin a deveni imanentist
(pozitivismul mesianic), cu toată mizeria istoricismului, de care vorbeşte Popper.
Mesianismul american a fost progresivist şi milenarist, la originile sale, cum ne arată
Mircea Eliade, însă a sfârşit şi acesta prin a deveni închis (misiunea este redusă la
cucerirea şi renovarea lumii nu la cucerirea cerului şi deci a legilor inconştientului
universalizat, cum ne învaţă teoria succesiunii coexistente şi a Şcolii universale).
Momentul trecerii de la mesianismul puritan, prin mesianismul wilsonian, naţionalist,
la un nou mesianism imanentist postcolonial, care a nutrit politica lui Bush, se
suprapune cu zona mediană a ciclicităţii compensatorii americane. Este a doua
concluzie importantă în orizontul teoriei succesiunii coexistente. Criza actuală este
pragul cel mai profund al crizei care se vădeşte a fi tot una de tip energetic şi lumea se
află astăzi în zona mediană a ciclicităţii seculare a Păcii Americane. America nu mai
poate susţine lărgirea orizontului de universalitate a civilizaţiei occidentale căci a
pierdut accesul la legile inconştientului universalizat şi a intrat într-o fază identitară
închisă. Referindu-se la rolul mondial al Americii, Raymond Aron, citat de către acad
Postolache în cartea D-sale, scria, în Republica imperială: „În secolul XX, forţa unei
mari puteri scade dacă încetează să mai slujească o idee”. Ieşirea din criza structurală
în care s-a scufundat civilizaţia occidentală, exact în accepţiunea de nuanţă toynbee-
ană sugerată de acad Postolache, este cu putinţă prin rolul unui nou tip de mediator
societal, Şcoala universală, reclamată de marile transformări pe care le-a suferit
structura intelectuală fundamentală a universului şi care a intrat în conflict cu structura
intelectuală dominantă a civilizaţiei occidentale, pe care se reazemă şcoala actuală, o
falsă şcoală universală. Să lămurim aceste două chestiuni: epuizarea potenţialului
structurii intelectuale dominante a civilizaţiei occidentale şi anunţarea unei soluţii
reale: Şcoala universală.
Noul imperialism, proprietatea identitară şi problematica crizei

Ilie Bădescu
Nucleul dur şi mediul specific. Identitate închisă şi deschisă
Explicarea crizelor structurale implică invocarea sistemului de referinţă al acelui

tip de entitate societală, pe care acad Postolache, încadrându-se unei serii prestigioase,
o numeşte, cum s-a precizat, entitate civilizaţională. Pentru a urma un atare drum se
ridică încă din start problema deloc simplă a definirii unei atari entităţi. Acesta este
primul pas. Această direcţionare a teoriei este şi calea spre evitarea reducţionismelor
noului imperialism. În plus, devine evidentă distincţia dintre cele două mari curente
expansionare: civilizaţional şi imperialist, simplu dominator. Teoria succesiunii
coexistente ni se propune ca o gândire alternativă la teoria imperialismului. Abordarea
crizei este minată de faptul că analizele par a fi dominate de paradigma fenomenului
imperialist, când, în realitate, expansiunile neoimperialiste sunt concurate, contracarate
oarecum, de expansiunea civilizaţională, adică de tendinţa spre coexistenţă a
succesiunilor civilizaţionale, ceea ce, evident aduce în prim plan un sistem de categorii
analitice cu totul distincte, precum cel de dezaxare a lumii, cel de proprietate identitară
prin care revine pe scenă un altfel de subiect social: poporul etc. Dacă analiza de tip
imperialist se poate limita la elementele de care depinde acel curent, pe care le
antrenează fenomenul acesta, în schimb analiza civilizaţională ne ajută să ţinem seama
de ponderea extraordinară în dinamica lumii a celorlalte elemente care ţin de specificul
entităţilor civilizaţionale, numite civilizaţii. Acestea sunt tot atât de importante pentru
înţelegerea dinamicii mondiale şi deci pentru starea lumii ca şi banii de pildă, care, în
analiza actuală a crizei au o poziţionare aproape exclusivă. Or celelalte elemente ale
entităţilor civilizaţionale sunt tot atât de relevante pentru dinamica lumii ca şi banii,
poate chiar mai însemnate decât banii.
„Orice entitate societală, ne spune acad Postolache, este o entitate umană care
conţine inevitabil elemente economice, politice, lingvistice etc.”, ceea ce ne obligă ca
în orice analiză să luăm în considerare întregul şi deopotrivă diviziunea şi ierarhia
părţilor. Aici intervine primul pas către o definire operaţională, deoarece ne spune
autorul, toate aceste elemente se supun unei diviziuni structurale între un nucleu dur şi
un mediu specific. Nucleul dur al unei entităţi este dat de faptele puternice, care-i
definesc identitatea, restul faptelor definesc mediul ei specific de afirmare. „O entitate
îşi devoalează identitatea dacă este tratată în mediul ei specific”, precizează acad
Postolache (ibidem, 13). Pe de altă parte, ne avertizează D-sa, acelaşi mediu specific
este expus unei presiuni spre mistificare. „Esenţa entităţii studiate este dizolvată, iată,
într-o infinitate de fapte care mistifică ... mediul specific al existenţei sale” (Postolache,
2007, 14). Mediul specific capătă forma unor entităţi derivate din nucleul dur, între
care se stabilesc legături de intensitate variabilă în timp, ceea ce face cu putinţă
producerea unor rupturi mai mult ori mai puţin grave dintre entităţile derivate şi sursa
lor, nucleul dur. Dl Postolache numeşte aceste entităţi derivate diaspore sau periferii.
Exemplul cel mai tipic pentru o atare diviziune este dat de Statele nucleu şi diasporele
lor. Legea succesiunii coexistente ne avertizează că „orice succesiune devine într-un

anume sens coexistentă”, iar atunci când o entitate iese din istorie, ea „rămâne o
componentă a fondului universal de cunoştinţe, conţinutul ei putând fi supus unei
critici ştiinţifice nelimitate, fără vreo încărcătură ideologică şi fără restricţii,... iar unele
procese se retranşează în ‘subconştientul universalizat’, de unde hrănesc intuiţii,
angoase, mituri, aspiraţii, frici, coexistente toate cu realităţile succesive legate de
epocile şi de spaţiile cele mai diverse” (Postolache, 47-48). Nucleul dur este purtătorul
unei energii capabilă să menţină părţile într-o unitate greu de distrus sau de confundat,
care, în lumina teoriei succesiunii coexistente, face parte din clasa energiilor identitare.
Proprietatea energiilor identitare este latenţa conjugată cu universalitatea lor.
Caracteristicile energiei identitare derivă din faptul conjugării unei energii latente
universale cu un sistem, o entitate dată. Prima caracteristică – o putem numi sistemică
– a energiei identitare este că ea se manifestă sub formă de identitate închisă sau de
identitate deschisă. Energia identitară susţine emergenţa unei structuri intelectuale
fundamentale, dominantă, în cadrul sistemului. Conservarea acestei structuri şi
reproducerea ei, respectiv transmiterea ei în timp, este sarcina Şcolii şi a Credinţei. A
doua caracteristică a energiei identitare – o putem numi funcţională – derivă din faptul
că ea susţine un tip special de proprietate – proprietatea identitară.
Proprietatea identitară şi renta de identitate
În aceeaşi linie de reflexie, teoria succesiunilor coexistente atrage atenţia asupra

celei mai însemnate forme de proprietate, proprietatea identitară, care conferă unei
societăţi accesul la o cvasirentă identitară. Exemplul analizat de acad Postolache este
cel luxemburghez care a înregistrat o teribilă expansiune graţie capacităţii elitelor
luxemburgheze de a valorifica „renta de identitate”. Luxemburgul a ştiut să-şi
valorifice particularitatea identitară de Stat mic, înconjurat de state infinit mai
puternice şi tocmai această valorizare a specificului său identitar i-a permis să devină
dintr-un stat slab, pe durata unui ciclu Kondratiev, un stat prosper. Într-un plan mai
general, proprietatea identitară este un tip de proprietate personală cu ajutorul căreia
umanitatea atinge două dintre scopurile sale de bază: a) accesul pe calea conştiinţei la
oceanul de fiecare dată limitat dar fără limite al ‘muncii naturii’ şi al ‘muncii divine’;
b) accesul pe calea subconştientului personal la oceanul infinit al inconştientului
personal colectiv şi în ultimă instanţă universalizat. Proprietatea identitară decurge din
efectul direct al legii succesiunii coexistente în temeiul căreia au apărut două categorii
de resurse nepartajate: „resursele mondializate” şi „resursele universal accesibile”
pentru care nu există încă nici inventarieri şi nici norme şi reguli privind accesul la
aceste resurse pentru cei 6 miliarde de locuitori ai planetei. O inventariere este necesară
şi pentru „sursele în materie de reguli şi norme”. „Este vorba despre marile cărţi ale
umanităţii, despre sursele divine ale Marilor Cărţi Sfinte fondatoare de religii, dar şi
despre sursele cele mai diverse ale unor norme de drept, cutume, etc.” (ibidem, 99).
Pentru a transforma cele şase miliarde de persoane private de proprietate în proprietari
trebuie conceput un „organism mondial” de tipul celui imaginat de Georgescu-Roegen
(ibidem), un fel de mediator societal cerut de sarcina gestionării „resurselor planetare, a
resurselor universale, materiale şi psihice, ... gestiune care va conduce la un nou arhetip
de proprietate, proprietatea identitară” (ibidem). Proprietatea identitară este cea prin
care individul se poate manifesta ca individ universal. „Proprietatea identitară este o
prelungire organică şi incoruptibilă a lungului drum al proprietăţii umane spre

orizontul său de individuare-universalizare” (Postolache, 99). Proprietatea identitară
este evident legată de o nouă concepţie asupra acelei teribile rezerve pe care o
constituie „inconştientul colectiv care este un stoc comun, în ultimă analiză, universal,
a cărui accesare este personală”. (ibidem). „Spre deosebire de alte componente ale
resurselor universale, stocul inconştientului n-a fost niciodată supus distribuţiei,
redistribuţiei, exproprierilor şi re-exproprierilor” (ibidem). Chestiunea gestionării
proprietăţii identitare este un capitol cu totul special al noii economii, pe care o putem
numi economie civilizaţională. Ne dăm seama că una dintre faţetele cele mai relevante
ale crizei actuale se referă la conflictul dintre economia societală, veche, şi noua
economie în ascensiune, pe care am denumit-o în spiritul teoriei succesiunii
coexistente, economie civilizaţională. În aceeaşi sferă desemnată prin noţiunea de
proprietate identitară intră desigur şi protejarea forţei creatoare personale, „cultivarea
prin toate mijloacele a talentului şi a geniului ca o primă obligaţie a societăţii şi mai
ales a Şcolii”. (Ibidem, 100). În cadrul noii economii civilizaţionale se compun grupări
noi formate în jurul „talentelor creatoare prefigurând o formă nouă de producţie;
specificitatea sa îşi extrage forţa din habitudinile cultivate în conştient, consolidate şi
multiplicate în starea de somn, când, prin intermediul viselor, în genere, a
subconştientului personal, poate fi accesat fondul inconştientului colectiv şi în ultimă
analiză al inconştientului universalizat” (ibidem).
Silogismul triadei blocate
Cele trei forme ale inconştientului stau răzleţite şi se manifestă prin substituţii.
Teoriile reducţioniste asupra inconştientului induc efecte de blocare asupra accesării
inconştientului în manifestările individuale. Consemnăm o curioasă dependenţă a
dinamismelor inconştientului de teoriile hegemonice în cadrul culturii occidentale.
Putem prefigura un adevărat silogism al triadei blocate. Modul în care ne folosim de
dinamismul inconştientului depinde, iată, de ceea ce ne lasă cele trei teorii dominante
să ştim despre cele trei forme ale inconştientului: inconştientul personal, genealogic şi
universal sau de specie. În viziunea teoriei succesiunilor coexistente, ceea ce la
suprafaţă îmbracă forma coexistenţei civilizaţiilor, în adâncime îmbracă forma
coexistenţei celor trei câmpuri ale inconştientului: personal, colectiv şi universalizat.
Ele coexistă şi cu toate acestea coexistenţa se poate bloca sub cele trei forme
reducţioniste: freudismul, szondismul, universalismul (sub cele două forme ale sale:
nominalismul şi realismul).
Axele lumii, universalitatea şi noul mesianism. Dezaxarea lumii

Ilie Bădescu
Ciclicităţile şi primejdia unor rupturi de ciclu
Înainte de a trece la analiza profilului cronospaţial al crizei să insistăm asupra

ideii acad Postolache cu privire la modelul schimbării prin ciclicităţi. Orice entitate din
univers suferă restructurări, care îmbracă forma unui proces ciclic acompaniat de
procese tranziţionale. Tranziţiile sunt un fel de „nişe de succesiuni coexistente ale unor
generaţii diferite”. Interpretate astfel, tranziţiile sunt perioade de relansare a evoluţiilor
istorice prin simplul fapt că, în cadrul lor, generaţiile succesive se pot manifesta ca
generaţii coexistente. În caz contrar, tranziţia eşuează. Un atare eşec s-a petrecut în
cuprinsul macrotranziţiei occidentale: în Quatrocento, generaţia anticilor greco-romani
s-a rupt de generaţia iudeo-creştinilor şi astfel s-a născut modernitatea. Reacţia la
ruptura modernă a generat modernităţile multiple, prin transfigurarea confiniilor
modernităţii timpurii în confluenţe naţionale. În economie, doar puritanii au reuşit
această transfigurare şi astfel s-a născut capitalismul modern. Evoluţia ulterioară a
economiilor s-a îndepărtat, însă, de modelul puritan şi astfel ştiinţa economică a ratat
şansa consensului paradigmatic la temelia noului ciclu civilizaţional. Tranziţiile se
supun, aşadar, unor regularităţi:
 Ciclicitate general-universală;
 Ciclicitate proprie universului uman, care îmbracă felurite forme:
 Ciclul militarismului;
 Macrociclurile economice şi sociale;
 Ciclul secular - Kondratiev
Ciclicitatea universală îmbracă forma unor faze duale a căror particularitate este
dată de faptul că trecerea de la o fază la alta „atinge un punct critic într-o zonă
mediană, fragilă şi efemeră, unde un anumit factor ar putea să dobândească un
comportament cu totul diferit de ‚comportamentul logic’” (Postolache, 51). Orice
atingere adusă „solidarităţii dintre toate entităţile universului” se încadrează în ceea ce
M. Eliade numeşte „crimă contra vieţii” (ibidem). Am precizat deja că, în Quatrocento,
pe parcursul ciclului secular al Renaşterii, a intervenit, în zona mediană a celor două
faze ale ciclului renascentist, un factor al cărui comportament s-a abătut de la logica
sistemului, contribuind la ruptura celor trei mari entităţi societale care au concurat la
geneza civilizaţiei occidentale: moştenirea greco-romană, spiritualitatea iudeo-creştină
şi spiritul ştiinţific modern (ca să nu amintim tradiţia alchimistă al cărei spirit acţiona şi
el sinergetic contribuind la marele proces de geneză a unei noi structuri intelectuale
fundamentale definitorie pentru această nouă societate civilizaţională). Din momentul
acela, fractura produsă de factorul care-a intervenit în zona mediană a tranziţiei
renascentiste (rupând triada generaţională a Renaşterii) n-a mai putut fi reparată şi
astfel criza structurală declanşată atunci s-a lărgit şi s-a accentuat odată cu expansiunea
noului tip de civilizaţie, falsificându-i progresiv mediul de afirmare şi de expansiune.
Nutrindu-se din ruptura Atenei de Ierusalim, noua civilizaţie s-a anunţat în istorie ca
fiind purtătoarea unei misiuni civilizatoare la scară universală. Acest nou mesianism
era, însă, marcat de mistificarea care se strecurase în Quatrocento chiar în nucleul dur
al noii civilizaţii istorice. Teoria succesiunii coexistente ne ajută să tâlcuim lucrurile.
Mai întâi, să recapitulăm ideile de bază în această chestiune. Prima este aceea că orice
tendinţa spre universalitate a oricărei entităţi îmbracă forma unei „idei mesianice”,
care-i va susţine expansiunea. În acest caz, ideea mesianică a îmbrăcat forma doctrinei
misiunii civilizatoare a Occidentului la scara istoriei universale şi deopotrivă formula
unei noi structuri intelectuale dominante pe care un mare sociolog francez l-a numit
conglomerat al pozitivismului, sesizând totodată că acesta a preluat în anumite privinţe
formula unui nou mesianism de tip imanentist, din care s-au nutrit toate ideologiile
soteriologic-imanentiste ale perioadei moderne, în frunte cu nazismul şi cu
bolşevismul. Această ideea mesianică, în dubla sa exprimare – doctrina misiunii
civilizatoare şi pozitivismul mesianic imanentist –, conţinea în nucleul ei ceva fals şi
mistificator, iar faptul acesta a trecut asupra întregului mediu specific de afirmare a
civilizaţiei occidentale. Ne vom referi, sintetic mai jos, la cele două expresii ale
mistificării în care noi vedem indicatori de la suprafaţă a unei crize structurale
profunde a civilizaţiei occidentale.
Fenomenul dezaxării lumii
Teoria succesiunii coexistente reafirmă importanţa legică a unităţii dintre spiritul

locului şi axul lumii (axis mundi). Această unitate nu este însă una nemijlocită, ci una
mediată. O problemă crucială, aşadar, pentru realizarea unei unităţi, a unei noi sinteze
intelectuale a lumii este, aşadar, aceea a mediatorilor. Mediatorul este un fenomen
universal, căci el este mecanismul care face posibilă şi comprehensibilă unitatea
dintre „spiritul locului” şi „axul lumii” şi deopotrivă unitatea dintre ştiinţă şi religie
şi dintre om şi Dumnezeu. „Mediatorul sistemului reuneşte «spiritul locului» cu a
«axul lumii » dincolo de regionalisme şi de «universalismul electoral»“ (Postolache,
83). „Şcoala se fondează pe atari încrucişări prin care axul lumii întâlneşte spiritul
locului, astfel că, preluând termenul lui Jung, «individuaţia» devine «universalizare»“
(Postolache, 83)
Orice ruptură a acestei unităţi induce o criză durabilă şi se identifică în sistem
prin fenomenul generalizat al dezaxării, al lumii fără ax. Aceasta este forma cea mai
gravă a crizei actuale. Teoria succesiunii coexistente dezvăluie că mişcarea lumii a
ascultat şi încă ascultă de o tendinţă spre un tip de organizare axială a lumii: mişcarea
nordului spre sud în Europa şi a sudului spre nord în Asia, cu un efect pivotal în Africa
Centrală sub-sahariană (atestat de troica SUA-Franţa-Belgia ale căror companii
operează aici, în special pentru exploatarea coltanului şi a diamantului) şi cu un alt
efect pivotal în Eurasia (cu centrul în Afganistan), la care se adaugă un dublu efect
axial în cele două puncte peninsulare: Anglia şi Japonia.
În realitate, secolul al XX-lea ne dezvăluie o mişcare dezaxantă a lumii: China
se mişcă spre Africa Centrală sub-sahariană, toate puterile se mişcă spre Eurasia, în
Africa Centrală sau sub-sahariană se acumulează efecte dezaxante atestate de cele două
războaie din Congo şi Rwanda cu peste 10 milioane de morţi civili (o catastrofă
umanitară), Rusia înregistrează căderi sub nivelul Chinei, ceea ce indică o scădere a
puterii Rusiei asupra Eurasiei şi deci un dezechilibru axial în Heartland. Rusia
dezgroapă arma petrolului în confruntarea cu Occidentul. Anglia se îndepărtează de
Europa şi Japonia de Asia (ambele gravitează spre America şi Pacific). Wall Street-ul
dezechilibrează lumea financiar bancară supradozând dezarticularea sistemului Breton-
Woods, cu cele trei momente ale unui atare proces: 1973 cu momentul reacţiei lui
Nixon, criza eurodolarului şi criza actuală.
Un alt câmp al dezaxării lumii, devoalat de teoria succesiunii coexistente, este
cel referitor la dezechilibrul celor două energii şi impulsuri ale elitelor în Occident şi în
Răsărit: energia şi impulsul adaptativ şi energia sau impulsul transformator. Acest
dezechilibru preschimbă natura raportului de coexistenţă dintre Occident şi Răsărit
într-un dezechilibru endemic, elitele răsăritene nereuşind să preschimbe impulsul
adaptativ într-unul transformator şi, ca atare, adoptă strategii deficitare de „dezvoltare”
atestate de sindromul cronic al formelor fără fond. Acest dezechilibru dezaxează
Europa, dar şi sistemul mondial dat fiind că efectul de perplexitate instituţională creşte
masiv spre Răsărit, spre America Latină şi spre Africa şi India (şi până ieri şi spre
China). Efectele tipice: blocarea proprietăţii identitare, blocarea rentei de identitate,
epuizarea energiei sistemice în acele zone în care predomină formele fără fond şi se
acumulează deficitul energetic ceea ce agravează perplexitatea instituţională (criza
creativităţii elitelor în faţa provocărilor mediului).
În Occident, efectul dezaxant îmbracă alte forme:
 este o dezarticulare a ştiinţei de religia profundă, care s-a accentuat din
Quatrocento până astăzi în toate expresiile sale (antropocentrism, idolatria consumului
şi a pieţii, naturalismul metodologic fără rest, criza conglomeratului pozitivist în toate
articulaţiile sale etc.),
 dezarticulare a etosului sau moralităţii economice faţă de standardele marilor
câmpuri de afaceri şi de operaţii financiar-bancare: dovadă afacerea Madoff, criza
suprime-lor şi deci a moralităţii creditului american.
În toate acestea citim o slăbire a energiei gravitaţionale a sistemului, care a intrat
într-o fază dezagregantă majoră. Am numit acest fenomen de criză dezaxare a lumii şi
teoria succesiunii coexistente o leagă de marele deficit creativ şi religios al elitelor
lumii şi de acumularea perplexităţii instituţionale la scară globală ceea ce, în termenii
teoriei, este în esenţă o criză civilizaţională. În locul unui efect de integrare progresivă
a sistemului se instalează în sistem un fenomen de dezagregare a sistemului, care
deocamdată îmbracă forma procesului de amplă şi generalizată dezaxare.
Alte expresii ale dezaxării: anihilarea axului spiritual Atena-Ierusalim. Procesul
a început în Quatrocento şi s-a accentuat în era modernă odată cu triumful structurii
intelectuale simbolizată, pentru educaţie, de Planul Condorcet.
„Cronospaţialitatea succesiunii coexistente”
Succesiunile sunt fenomene universale. „Orice succesiune, într-un anume sens,

devine coexistentă în măsura în care orice entitate odată apărută, nu mai dispare,
... rămâne o componentă a fondului universal al cunoaşterii” (ibidem). Într-o anume
măsură, „anumite procese se retrag într-un subconştient universalizat, de unde hrănesc
intuiţii, angoase, mituri, aspiraţii, frici coexistente cu realităţi succesive legate de
epocile şi spaţiile cele mai diverse” (Postolache, 48). Legea succesiunii coexistente
este iată cointensivă cu legea inconştientului universalizat, încât fără de mecanismul
inconştientului nici n-ar funcţiona mecanismul succesiunii coexistente şi deci istoria
omenirii ar fi blocată. Înţelegem ideea lui Toynbee că descoperirea legilor

inconştientului universalizat şi a legii succesiunii coexistente au influenţat decisiv
istoria ca proces şi ca ştiinţă. Practic fără de aceste descoperiri nici nu s-ar putea trece
la stadiul Şcolii universale. Graţie unor atari descoperiri se poate înţelege ideea că
„universalitatea ‚mesianismului’ unui popor depinde de măsura în care spiritul acestui
popor este parte a spiritului universal, se află în consonanţă cu spiritul unei epoci
istorice” (Postolache, 48). Subînţelegem, iată, că se pot ivi rupturi între spiritul
universal şi spiritul unei entităţi, fie aceasta o civilizaţie, fie un popor, o civilizaţie fiind
de regulă vehiculul spiritului unei epoci istorice, între acestea însele putându-se ivi
fracturi, şi dacă privim lucrurile aşa putem proiecta acest mare spectacol spiritual al
omenirii la scara marilor cartograme continentale, regionale sau planetare, cum au
făcut marii geopoliticieni ai epocii moderne. Lucrul acesta este cu putinţă graţie
succesiunii coexistente, faptului că o entitate apusă nu dispare, ci rămâne o
componentă a subconştientului universalizat, ceea ce se transpune în dimensiunea
spaţială a cartografiilor continentale, de pildă sau chiar planetare. Cronospaţialitatea
succesiunii coexistente permite elaborarea cartogramelor suprapuse ale unei civilizaţii
între care se pot căuta fracturile spaţiale, dintre ariile suprapuse. Aproape toţi
geopoliticienii deceniilor 7 şi 8 ai secolului trecut au identificat asemenea fracturi la
scara Europei. Este suficient, de pildă, să ne referim la cartografiile lui Benoît, J. Thiriart,
von Lohausen, etc., pe care le prezentăm mai jos pentru ilustrare, ca să înţelegem
amploarea crizei provocate de fracturile dintre stratul civilizaţiei occidental-europene
şi substratul etnospiritual al popoarelor europene, ceea ce induce blocarea
funcţionalităţii depline a proprietăţii identitare a popoarelor europene şi deopotrivă
blocarea mesianismului de adâncime al Europei şi deci a noului consens civilizaţional
fără de care nu este posibilă depăşirea crizei şi nici propagarea în timp şi în spaţiu a
modelului acestei entităţi societale, în ciuda încordărilor la care sunt somate popoarele
europene şi ne-europene pentru a susţine proiectul european. Sunt destule elemente
care indică deja că fracturile profunde ale structurii intelectuale fundamentale a
civilizaţiei occidentale ameninţă să preschimbe identitatea deschisă a Europei într-o
identitate închisă, ceea ce ar conduce la eşecul istoric al acestei civilizaţii şi finalmente
la decesul ei. Nu vom pretinde consideraţiilor noastre rezemate pe forţa unei teorii de
excepţie, teoria succesiunii coexistente, funcţiunea de prevestiri şi deci rol de
Casandră, dar nici nu ne vom sfii să arătăm ceea ce ni se pare că se vede foarte răspicat
în lumina acestei teorii pe care o datorăm dlui Postolache. Iată, în fine, cartografiile la
tabloul lumii aşa cum se vede acesta în „desenul” ideatic al lui Benoît şi von
Lohausen156.

156
Ilie Bădescu, Radu Baltasiu, Geopolitica (CD-rom).
H BENOIT OCCIDENT SI
EUROPA SUBSTRATULUI
COMUN
BENOÎT:
Opoziţia dintre “Occidentul ideologic” şi
utilitarist şi substratul etnic primar al
Europei.
Fractura dintre sistemul occidental european şi substratul etno-spiritual european

este problema cheie a abordării lui Benoît, dar nu vom insista aici asupra ei. La fel
gândeşte generalul von Lohausen referindu-se la gândirea „stăpânitorilor de popoare”.
Ceea ce ne interesează pe noi aici este faptul evident care confirmă ipoteza că
succesiunea stratului şi substratului european funcţionează după legea şi modelul unei
succesiuni coexistente, nu după modelul unei succesiuni simple, doar că „întoarcerea”
substratului reprimat capătă o formă violentă ceea ce explică criza europenismului şi în
vederile lui Benoît, confirmând de pe acest versant al gândirii europene că încălcarea
legii succesiunii coexistente este cauza principală, primus movens al crizei structurale a
civilizaţiei occidentale. Mai precis, faptul că una dintre componentele coexistente ale
europenismului şi anume componenta substratului etnospiritual al popoarelor
europene, este reprimată în conştiinţa europeanului modern, induce una dintre crizele
sistemice ale civilizaţiei moderne, echivalentă cu o ruptură, cu o fracturare şi deci cu
regresiunea unei succesiuni coexistente într-o succesiune simplă. Iată cartografierea
sistemului de reprezentări geopolitice ale lui Lohausen157:

157
Ibidem.
H. LOHAUSEN ATLANTISM SI
EUROPA SPIRITUALA
LOHAUSEN:
Lohausen separă soarta Europei de
aceea a Occidentului, socotind că
“Europa e o structură continentală ce-
a căzut momentan sub controlul
puterii atlantice” (apud Dughin).
În vederile cartografiate ale dlui Postolache, harta referenţială a schimbărilor

prin care trece lumea astăzi acoperă un cadru geografic compact pe care Dsa îl numeşte
„zona Asia-Pacific”. Această zonă este „centrul în care de două decenii s-au împletit
două tranziţii la scară gigantescă: tranziţia spre economia de piaţă a Rusiei şi a Chinei,
acompaniată de tranziţia la economia postinformaţională a Satelor Unite, a Canadei şi a
Japoniei – pentru a da naştere celui mai dinamic centru al viitoarei economii
universale. China care experimentează cele două tranziţii este pe cale de a deveni lider.
Tendinţe seculare se ciocnesc: în cursul ultimelor secole, dezvoltarea economică s-a
deplasat, în Europa, dinspre sudul spre nordul Europei şi dinspre nord spre sud în
Asia... Continentul eurasiatic este, în prezent, principalul spaţiu de contradicţii (şi deci
al nevoii de consens) căci este marcat, între altele, de succesiunea coexistentă a
tranziţiilor din timpuri istorice diferite” (Postolache, 48).
După modelul profesorului Postolache, acolo unde succesiunile coexistă există
şansa constituirii unui nucleu dur şi deci al unui nou centru civilizaţional. În acest caz,
China este locul succesiunii coexistente a celor două tranziţii.
Profilul continental al noilor fracturi
În vederile academicianului Tudorel Postolache, orice dinamică civilizaţională

îmbracă deopotrivă o dimensiune spaţială, nu doar una temporală. Altfel spus, ea
devine comprehensibilă la scara unui spaţiu dat. Fracturile structurale capătă inclusiv o
înfăţişare spaţială. În Eurasia, subliniază acad Postolache, „ distingem o triplă mişcare:
 În partea europeană, a sudului către nord;
 În partea asiatică, a nordului către sud
 În cele două compozante ale sale, Eurasia prezintă o mişcare spre periferiile
sale insulare (Anglia respectiv Japonia)” (Postolache, 51-52).
„În decurs de câteva secole profilul Eurasiei şi al lumii, în genere, s-a schimbat
în funcţie de mişcarea pe scara prosperităţii a diferitelor regiuni. În secolele XVII şi al
XVIII-lea, de pildă, se poate consemna o expansiune economică a Americii Latine, dar,
deja în secolul al XIX-lea se constată o răsturnare a trendurilor spaţiale, astfel că putem
consemna un boom al Americii (Ibidem). „Dacă pe la 1780 America Latină era la
egalitate cu America de Nord, deja în 1870 ea nu mai reprezenta decât 26% din nivelul
de prosperitate nord-americană” (ibidem, 52). Ciclurile economice la scara planetei
sunt desincronizate, iar diferenţierea se explică printr-o capacitate non-economică, ne
spune acad Postolache: identitatea deschisă. „Nu s-ar putea spune că identitatea
europeană ar fi fost, în sine, mai puternică decât cea chineză, ori indiană, dar cele din
urmă erau, în termeni seculari, identităţi închise, pe când identitatea europeană s-a
transformat în decurs de câteva secole dintr-o identitate în sine într-o identitate
deschisă” (ibidem). Să reţinem, iată, că un nou tip de ruptură afectează continuumurile
planetare: ruptura dintre identităţile deschise şi identităţile închise. Un asemenea tip de
fractură a distrus, credem noi, Bizanţul. Acesta a fost sediul unui conflict între
identitatea deschisă a Bizanţului hrisostomic şi identitatea închisă a Bizanţului
alexandrin al episcopului Teofil şi al sinodului de la Stejar. Pe de altă parte, să nu
uităm că spaţiul eurasiatic este traversat de mişcări în foarfece: a sudului spre nord în
Europa şi a nordului spre sud în Asia, ceea ce face din Eurasia un spaţiu de confinii şi
de fracturare a coexistenţei generaţionale a celor două trenduri din cele două subspaţii.
Tot astfel trendul spre o economie de piaţă în Rusia şi spre o economie
postinformaţională în America, Japonia şi Canada (şi, evident, Europa nord-atlantică)
cu o zonă de intersecţie şi de suprapunere a celor două trenduri generaţionale în China,
explică multe dintre conflictele de azi şi aproape toate tensiunile care afectează
Eurasia. Doctrinele CEPAL-iste sunt un indicator al acestor tensiuni, tot la fel teoriile
frontierei, ale „gândirii de frontieră” (border gnosis). Pe de altă parte, faptul că numai
China a reuşit să superpună tendinţele generaţionale este confirmat de efectul
economic al economiei chineze. Dacă examinăm participarea diferenţială a „lumii” şi a
Chinei la reducerea nivelului de sărăcie la scară mondială, vom constata că reducerea
nivelului sărăciei la scara lumii pare a se datora aproape exclusiv Chinei. Iată graficul,
pe care-l preluăm din aceeaşi sursă (World Banck Development Indicators, 2008 în
htpp://www.globalissues.org):
Examinarea comparativă a celor două grafice ne arată că dacă scoatem China din
tabloul dinamicii sărăciei la scara lumii, nivelul acesteia în decursul ultimilor peste 20
de ani aproape că a rămas constant. Este evident că participare Chinei cu cele circa
peste 90 de procente la reducerea sărăciei mondiale este rezultatul capacităţii ei de a
transforma cele două trenduri succesive în trenduri coexistente. La polul opus este
cazul românesc: de circa 140 de ani România a reuşit să menţină rata medie a creşterii
economice peste media mondială, cu toate că per ansamblu decalajele privind
productivitatea şi nivelul de viaţă au sporit (Postolache, 55). După 1989, „pentru prima
dată în istoria secolului al XX-lea, economia românească a cunoscut o rată de creştere
sub media mondială vreme de un deceniu” (ibidem). Fenomenul este, evident datorat
unei masive fracturi provocate triadei generaţionale în România, sub pretextul luptei
contra criptocomuniştilor, al lustraţiei, al purificării morale etc., toate acestea infuzând
în şcoala românească, în politică şi în economie o teribilă fracturare a generaţiilor.
Fracturarea generaţiilor a fost strămutată în compoziţia manualelor şcolare, a celor care
reprezintă variabile strategice ale statului şi ale conştiinţei identitare – latură
fundamentală a funcţionalităţii proprietăţii identitare – şi anume manualele de istorie şi
de literatură. Trimiterea operei lui Eminescu în debara, cum s-a exprimat un nefericit
funcţionar al statului român, este doar un indicator al acestei fracţionări structurale a
cronospaţialităţii succesiunii coexistente în dinamica spiritualităţii româneşti.
Segmente ale elitei tehnocratice din toate domeniile, de la sistemul diplomaţiei la cel al
ingineriei economic etc., au fost fracturate, oamenii au fost înlăturaţi cu întregul lor
segment de vârstă. La fel s-au petrecut lucrurile cu ocazia celeilalte tranziţii, de la
capitalism la socialism. În Rusia fenomenul a fost relativ similar până la venirea lui
Putin la putere, fapt care a făcut ca PIB-ul Rusiei să mai reprezinte 60% din PIB-ul
Chinei la 10 ani de tranziţie, în condiţiile în care cu zece ani mai înainte raportul era
exact invers (cf. Stiglitz, citat de către dl Postolache la p. 56-57). Însă China n-a urmat
sugestia Occidentului de a opera fracturarea generaţională la nivelul entităţii sale
societale.
Modele de răspuns la criză
Referindu-se la calea posibilă de ieşire din criză acad Postolache examinează

patru modele de răspuns la criză: modelul inerţial, modelul inerţial-pervers, modelul
restructurant şi modelul consensual. La un prim nivel de examinare, acad Postolache,
atrage atenţia asupra unui prim model alternativ la modelul inerţial şi la cel inerţial de
tip pervers şi anume modelul restructurant, „rezultând dintr-un efort de eliminare a
anomaliilor modelului pervers (al ultimilor 10 ani) şi mai ales a anomaliei stagflaţiei
(în care stagnarea şi căderea producţiei se combină cu inflaţia) şi de recuperare a
avantajului în materie de rată a creşterii”. Acest model propune eliminarea cauzelor
care menţin defazajul economiei româneşti „în raport cu ciclul secular al ţărilor
dezvoltate, economia românească fiind întotdeauna în urmă cu o fază” (Postolache, 55).
Calea către o nouă evoluţie, însă, constă în adoptarea unui alt model alternativ la cele
două şi anume modelul consensual, diferit de cel care prezumă ajungerea din urmă
(rattrapage) a ţărilor dezvoltate, aşa cum ni-l propovăduieşte teoria reducerii
decalajului, pentru a trece „la o strategie al cărei element principal va fi de a sincroniza
dinamica proprie cu dinamica ţărilor UE şi nu cu punctul actual al evoluţiei lor”
(ibidem). O atare strategie este asigurată de modelul consensual, care se bazează pe
principiul succesiunii coexistente, adică pe ideea ritmului comun nu a pragului de
atins. Este principiul sinergiei europene. Însă pentru aceasta trebuie renunţat şi la
modelul restructurant, nu doar la cele inerţial şi cel inerţial-pervers, în favoarea
modelului consensual. Ideea aceasta presupune, evident, renunţarea la încadrarea
segmentelor populaţionale, a generaţiilor, a formulelor mental etc., în identităţi
închise, de genul celor care derivă din etichetările lustraţioniste, ori al etichetărilor
generaţionale sau de gen ori religioase etc., în favoarea unei sinergii de ritmuri
generaţionale în consens cu dinamicile europene, ale celorlalte ţări europene şi nu
numai. Cea mai radicală formulare a teoriei succesiunii coexistente ne spune că
depăşirea decalajelor şi a crizelor este cu putinţă nu prin teoria pragului de atins şi deci
a accelerării evoluţiei, ci prin mecanismul sinergiei ritmurilor generaţionale, posibilă
doar prin exigenţa generaţiilor suprapuse, coexistente. Devin acute întrebările pe care
şi le pune dl Postolache:
 „s-ar putea ajunge la o ‚egalizare’ pe curentul unei triade generaţionale ca
succesiune coexistentă?
 s-ar putea menţine o atare egalizare printr-un mecanism societal – şi care va
fi criteriul de funcţionare al acestui mecanism?” (ibidem).
Răspunsurile pe care le caută acad Postolache capătă relevanţă prin câteva
situaţii între care se menţionează cazul Luxemburgului, care în decursul unui singur
ciclu Kondratiev a devenit dintr-o ţară săracă una deosebit de bogată. Strategia acestuia
s-a bazat pe valorificare unei „rente identitare” provenită din capacitatea şi surplusul de
energie pe care ţi le mijlocesc „punerea în valoare a propriei identităţi, pornind de la
asumarea conştiinţei slăbiciunilor şi fragilităţilor specifice unui stat foarte mic,
înconjurat de ţări incomparabil mai puternice...” (Postolache, 56). Cazul este tulburător
căci ne avertizează asupra rezervelor de energie pe care le conservă veriga cea mai
vulnerabilă, în cazul acesta slăbiciunile şi fragilităţile unui stat foarte mic, cu condiţia
de a valorifica cvasirenta procurată de ceea ce este inimitabil şi greu transmisibil, dacă
nu cumva imposibil de transmis din sistemul tău de acţiune spre alte sisteme. Or ceea
ce este cu adevărat netransmisibil este tocmai renta identitară, acest câştig pe care-l
obţii din ceea ce este doar al tău ori de câte ori te hotărăşti să-l preţuieşti, ceea ce au
făcut elitele luxemburgheze, ceea ce nu fac elitele româneşti.
Mistificarea mediului specific: doctrina misiunii civilizatoare
Una dintre modalităţile prin care s-a produs falsificarea mediului de existenţă al
civilizaţiei occidentale a fost chiar teoria şi doctrina misiunii civilizatoare a acestei
civilizaţii. Expresia nucleică a orgoliului acestei civilizaţii şi deci a primului fapt
mistificator al mediului ei specific de existenţă constă în eroarea constitutivă care s-a
ivit în cuprinsul proceselor autoidentificării sale (autodefinirii ei), conform căreia
afirmarea civilizaţiei europene este tot una cu progresul civilizaţiei universale a
omenirii, interpretată astfel soteriologic şi imanentist ca o civilizaţie finală a întregii
omeniri. Teoriile globalizării preiau această eroare şi o transmit prin masive procese
deconstructive întregii omeniri. Or această eroare fixată în nucleul dur al occidentalo-
centrismului este deconspirată de faptul strigător la cer şi tot atât de neauzit ca şi
strigătul mut al pruncului ucis în pântece că astăzi, ca urmare directă a afirmării
civilizaţiei occidentale, trei miliarde de persoane (3 000 000 000) trăiesc cu sume mai
mici de 2,5 USD pe zi, şi 80% din populaţia globului trăieşte cu mai puţin de 10 USD
pe zi. (cf http://www.globalissues.org/article/26/poverty-facts-and-status.).
Iată datele158:

158
„At least 80% of humanity lives on less than $10 a day. More than 80 percent of the world’s population
lives in countries where income differentials are widening. The poorest 40 percent of the world’s
population accounts for 5 percent of global income. The richest 20 percent accounts for three-quarters of
world income. According to UNICEF, 26,500-30,000 children die each day due to poverty. And they „die
quietly in some of the poorest villages on earth, far removed from the scrutiny and the conscience of the
world. Being meek and weak in life makes these dying multitudes even more invisible in death.” (ibidem).
Iată şi datele care arată că distribuţia veniturilor este încă inechitabilă:
Această doctrină a misiunii civilizatoare a fost parte a structurii intelectuale

fundamentale a acestei civilizaţii, devenind altfel spus parte a spaţiului ei mental, a
hărţii sale cognitive159. O atare schemă de gândire a condus la un fenomen pe care
Mignolo l-a numit „subalternizarea cunoştiinţelor” şi, pe cale de consecinţă, au apărut
o multitudine de reacţii la această atitudine, între care unele au alimentat tentativa de
rescriere a paradigmelor dominante, precum a fost teoria formelor fără fond, una dintre
cele dintâi reacţii şi semnale ale unei crize structurale a civilizaţiei occidentale (vezi
distincţia pe care o propunem între crizele structurale, crizele ciclice şi crizele
conjuncturale). Alte reacţii au îmbrăcat forme doctrinare, cum a fost, de pildă, doctrina
naţionalistă. „Nationalism is not usually considered respectable as an intellectual
motive, but this negative appreciation of cultural nationalism is itself part of the
cultural domination of hegemonic forces within the world-system” (Wallerstein 1991
c: 194)160.
Wallerstein consideră, aşadar, că „aprecierea negativă a naţionalismului
cultural” este una dintre expresiile forţelor hegemonice ale sistemului mondial, iar
Grosfoguel clasifică reacţiile naţionaliste între fenomenele care dau expresie
„insurecţiei cunoaşterii subjugate” („insurrection of subjugated knowledges”).
Naţionalismele, în general, cel românesc, în particular, pot fi tratate ca „forme de
rezistenţă, alături de altele, care încearcă să resemnifice şi să transforme formele
dominante ale cunoaşterii din perspectiva raţionalităţii non-eurocentrice pe care o
promovează subiectivitatea epistemologiilor de margine sau de frontieră” (Grosfoguel,
forthcoming apud M. Boatcă, p 75)161. Este evident că forţele dominante ale sistemului

159
Că lucrurile nu stau aşa ne-o atestă datele privind participarea diferenţială a „lumii” şi a Chinei la
reducerea nivelului de sărăcie la scară mondială (cf graficul mai încolo).
160
While I hope to show that this attitude was part of the structural response of Romanian culture to the
economic and political context of the modern/colonial world-system, nationalism itself will not be dealt
with independently for the purposes of the present thesis, but considered in the larger context of reactions
to the subalternization of knowledge in the periphery. Or, as Immanuel Wallerstein put it: „Nationalism is
not usually considered respectable as an intellectual motive, but this negative appreciation of cultural
nationalism is itself part of the cultural domination of hegemonic forces within the world-system”
(Wallerstein 1991 c: 194).
161
„In the context of the „insurrection of subjugated knowledges”, Romanian nationalism in its historical
specificity – not to be mistaken for fundamentalism or essentialism – will be treated as one of several
mondial acţionează ca forţe disolutive, falsificatoare la scara mediului civilizaţiei

occidentale de vreme ce toate celelalte culturi sunt supuse unei redefiniri conforme cu
structura intelectuală şi de gândire dominantă a respectivei civilizaţii.
Iată dar că mediul specific de existenţă şi afirmare a civilizaţiei occidentale a
susţinut un conglomerat de fapte şi procese de falsificare, pe care gândirea critică
românească le-a identificat devreme numindu-le şi examinându-le prin teoria formelor
fără fond, etc. Că mediul specific al acestei civilizaţii este mistificat şi mistificator o
arată numeroşi gânditori, din care se compune ceea ce Mignolo şi alţii numesc the
border thinking sau border gnosis, adică acea gândire care, pe de o parte, este o
expresie a subiectivităţii subalterne din periferia sistemului mondial occidental, iar, pe
de altă parte, reprezintă o zvâcnire trezitoare din somnul dogmatic al gândirii
falsificatoare a occidentalo-centrismului ca structură intelectuală de gândire a
metropolei. În anii 1974, A.G. Frank a dovedit că situaţia postcolonială a ţărilor
Americii Latine poate fi încadrată în clasa fenomenelor de „neoimperialism şi
neodependenţă”, iar efectul perpetuării mediului mistificator este „continuarea
politicilor coloniale care pot fi aplicate în absenţa unei dominaţii politice formale”
(Boatcă, 76) ceea ce perpetuează subdezvoltarea contemporană.
Anibal Quijano a numit acest fenomen „colonialitatea puterii”. „În primul rând,
colonialitatea, ca diferită de colonialism, se referă la situaţia de dominaţie culturală,
politică şi economică care pot fi perpetuate în absenţa administraţiilor coloniale. De
asemenea în vreme ce colonialismul este mai vechi decât colonialitatea, ultima s-a
dovedit mai penetrantă şi mai durabilă şi a supravieţuit celei dintâi” (cf. Quijano 2000:
381n1, apud Boatcă, 76).
„În al doilea rând, „colonialitatea puterii” reprezintă transportarea ierarhiilor
etnice/rasiale şi deopotrivă a diviziunii muncii triumfătoare în perioada dominaţiei
coloniale spre perioada de postindependenţă. Structurile economice şi culturale de
astăzi reflectă încă relaţiile de putere exercitate înaintea prezumatei decolonizări
mondiale din 1945, astfel încât coloniile de ieri au devenit în mare măsură periferiile
de azi” (Boatcă 75-76). Este evident, subliniază M. Boatcă în concluzia ei, că un
concept precum cel de „colonialiate a puterii” ne avizează asupra faptului că „lumea
s-a decolonizat doar la nivel juridico-politic şi că trebuie iniţiată o a doua decolonizare
la nivelul structurilor ideologice şi economice pe care prima decolonizare le-a lăsat
neatinse” (cf. Grosfoguel 2000; Grosfoguel, forthcoming)” (Boatcă, 76-77)162
Aceste fenomen pe care Anibal Quijano l-a numit colonialitatea puterii
confirmă faptul că civilizaţia occidentală nu poate sări peste umbra ei care este una cu
acest mediu mistificator şi disolutiv, fenomen în care se concentrează toată cauzalitatea
crizei actuale. Practic, metropola apuseană n-a reuşit să rezolve provocarea acestui

„forms of resistance that resignify and transform dominant forms of knowledge from the point of view of
the non-Eurocentric rationality of subaltern subjectivities thinking from border epistemologies”
(Grosfoguel, forthcoming apud M. Boatcă, p. 75).
162
Second, the „coloniality of power” represents the carry-over of both racial/ ethnic hierarchies and the
international division of labor produced during the time of direct or indirect colonial rule into post-
independence times. Today’s basic economic and cultural structures still largely mirror the power relations
exerted before the presumed decolonization of the world in 1945, such that yesterday’s colonies have
largely tended to become today’s peripheries. Thus, it has been pointed out that the main implication of
the notion of „coloniality of power” is the insight that the world has only decolonized on a juridicopolitical
level, and that a necessary „second decolonization” would have to address the economic and ideological
structures which the first one has left untouched” (ibidem).
mediu falsificator şi disolutiv astfel că locaţia factorului generator de criză este

Occidentul, mai precis structura intelectuală fundamentală dominantă a civilizaţiei
occidentale, pe care „prima decolonizare a lăsat-o neatinsă”, cum ne spune Grosfoguel.
Pentru a depăşi criza pe acest liniament Grosfoguel consideră că este necesară a doua
decolonizare. Aici regăsim prima confirmare că principala cauză a perpetuării crizei
constă, între altele, în încălcarea legii generaţiilor coexistente: generaţia decolonizării
n-a fost coexistentă cu generaţia decolonizaţilor, astfel că între generaţia celor care au
săvârşit decolonizarea şi generaţia celor care au cules roadele decolonizării s-a produs
o mare fractură, astfel că gândirea colonială a persistat, s-a perpetuat la pupitrele şcolii
şi ale gândirii în societatea „decolonizată juridico politic, nu însă şi mental. Aceasta a
condus la ceea ce Quijano numeşte colonialitatea puterii. Problema tuturor acestor
teorii este că ele nu identifică forţele acestei decolonizări secundare şi atunci reapare
sindromul mistificator, cu accente neoreligioase de data aceasta, al aşteptării amăgite a
unei decolonizări prin iniţiativa celor puternici. Or tocmai lucrul acesta s-a vădit
imposibil. Acad Tudorel Postolache sintetizează formaţiunea capabilă să iniţieze a
doua decolonizare, cea mentală, prin ceea ce denumeşte Şcoala universală.
Noul imperialism şi regiunile

Cum se constituie un mare spaţiu geoeconomic?
Ilie Bădescu
Scara studierii fenomenelor
Imperialismul şi crizele au un efect paradoxal: mondializează economia şi

sistemele societale. În acest context manifestarea naţionalităţii îmbracă preponderent
formă reactivă, restauratoare. Studiul naţiunilor şi al culturilor naţionale, aşadar, şi
deopotrivă al operelor relevante pentru profilul acestor culturi pare a fi relativ
descurajat de ultimele evoluţii, de precipitarea mondializărilor de toate tipurile în
frunte cu cea mai recentă pe care-o denumim criză mondială. Ce relevanţă poate să mai
aibă studierea unei singure naţiuni, s-ar putea întreba cineva, în condiţiile în care criza
declanşată pe Wall Street a cuprins în vârtejul ei marele spaţiu geo-economic al
Atlanticului şi Pacificului, a lăsat perplex statul-continent al Americii, care n-a reuşit să
rezolve mai nimic pentru spaţiul naţional american? Când America ea însăşi a devenit
exportatorul celei mai mari recesiuni din lume de după marea recesiune din 29-33 a
secolului care tocmai s-a încheiat, cu marile sale grozăvii şi atrocităţi, în frunte cu
atrocitatea holocaustului evreiesc şi a holocaustului roşu al popoarelor Răsăritului
apropiat sau mai îndepărtat? Iată o întrebare în cascadă la care un răspuns care ar voi să
valideze ideea legitimităţii analizelor naţionale ar putea să-i pară cuiva, cel puţin la
prima vedere, lipsit de temei. Părerea aceasta însă nu poate veni decât de la cei ce nu
sunt familiarizaţi cu specificul actului de cercetare, a oricărui gen de cercetare. Aceştia
ar putea să-şi imagineze că abordarea unor fenomene de scară mare, precum sunt
imperialismul şi marea criză, în cadrul unor colectivităţi de scară mică ar genera o
situaţie de incompatibilitate. O scară este constituită dintr-o succesiune de praguri şi
s-ar putea formula replica radicală că ceea ce este valabil pentru un prag nu se
potriveşte cu ceea ce se poate spune despre toată scara. Orice prag, însă, are în el
principiul scării la care participă. Cel ce doreşte să cunoască un fenomen la un prag de
maximă încadrare nu-l anulează pe cel ce voieşte să cunoască acelaşi fenomen de scară
mare în cadrul colectivităţilor de scară mică. Din contră, examinarea fenomenului de
megascară la cât mai multe praguri de încadrare sporeşte nu numai cognoscibilitatea
lui, ci şi şansa de a sesiza unghiul cel mai potrivit de reechilibrare a fenomenului
respectiv în raport cu cele mai diverse cadre de manifestare: indivizi, grupuri, popoare,
civilizaţii, sisteme mondiale etc. În fond, problema unui sistem este să găsească
modalităţi (mecanisme) de echilibrarea a părţilor între ele, a pragurilor şi a ritmurilor
celor mai felurite, în aşa fel încât un fenomen care a început a se manifesta
disproporţionat să fie readus la principiul sistemicităţii sale, adică sub controlul
proporţiilor fără de care sistemul se dezintegrează. Efectul său dezintegrator este însă
deopotrivă dezastruos atât asupra părţilor sistemului cât şi asupra sistemului însuşi, mai
ales că fiecare parte componentă a unui sistem este ea însăşi un sistem, are adică
sistemicitate. Pe de altă parte, un fenomen de scară mare rămâne fenomen de scară
mare şi atunci când este privit dinlăuntrul unei colectivităţi de scară mică. Problema
cea dintâi care se pune este aceea a pragului de la care un fenomen devine
comprehensibil.
Orice analiză are de împăcat aceste două chestiuni, care îmbracă forma unor
exigenţe metodologice: scara fenomenului şi pragul încadrărilor sale. Un fenomen de
scară mare se propagă în cadre de scară variabilă. Cele două laturi nu se confundă, şi
cei ce cred că examinarea fenomenului de scară mare în cadre de scară mică n-ar avea
validitate fac tocmai o asemenea confuzie. Exigenţa metodologică pentru un cercetător
al cadrelor de scară mică este dublă, căci el trebuie să-şi ajusteze unghiul de abordare
deopotrivă la scara mare a fenomenului şi la scara mică a încadrării respectivului
fenomen. Ca să înţelegem chestiunea vom lua exemplul unei boli, care are scara ei de
gravitate, dar faptul acesta nu anulează posibilitatea ca aceeaşi boală, cu scara ei, să fie
studiată deopotrivă la scara organismului întreg şi la scara unui organ oarecare, cum ar
fi inima, ori creierul. Particularităţile acestea ne arată că nu există metode universale,
adică nu există o singură cale spre cunoaşterea unui fenomen. Cercetătorul adevărat,
spre deosebire de impostorul obraznic, ştie lucrul acesta. Fenomenul este însăşi
metoda, el îţi sugerează calea spre adevăr (methodos înseamnă cale, cum se ştie). Cum
orice fenomen îşi dezvăluie înţelesurile într-o relaţie înseamnă că acea relaţie poate
sluji startului unei cercetări.
Nici o altfel de cunoaştere nu este cu putinţă decât cea iniţiată înlăuntrul unui
raport, al raportului nostru cu fenomenul. „Judecătorii” care s-ar situa în afara unei
relaţii specificate şi truditoare cu situaţia judecată ar fi nişte simpli impostori. Apariţia
acestei specii de judecători este un indicator al regimurilor de anarhie şi dictatură (orice
dictatură este, pe faţa ei ascunsă, anarho-nihilistă). Ei se ascund după protecţia unor
coduri abuzive, a unor mafii pseudomesianice ale şcolii şi ale cunoaşterii, care se cred
strigate să purifice lumea, să apere sisteme, puritatea ştiinţei „adevărate” de „eretici”
etc. Specia aceasta de „judecători” proliferează în epocile de expansiune a
imperialismelor, ca şi astăzi. Puterea lor derivă din puterea forţelor care-i susţine din
backstage, cărora le slujesc. Ei se numesc în chipuri felurite: consilieri, comisari,
experţi, analişti, membri ai unor comisii de îndrumare, control, cenzură. Ei sunt
susţinătorii şi promotorii codurilor de toate felurile şi pentru a se justifica în faţa
ochiului public elaborează o arborescenţă de reglementări, indicatori, indici de evaluare
de mare amănunţime, care pot lua timp mult pentru formalitatea completărilor, dar care
se justifică prin faptul că oferă material de lucru şi justificare comisiilor superpuse,
secrete adeseori, rupte oricum de cadrele reale ale vieţii instituţionale, profesionale etc.
Ei sunt un fel de „stat în stat”, aşa cum au fost şi consilierii sovietici, cum sunt astăzi
membrii comisiilor ministeriale care supervizează, controlează, aprobă, taie şi spânzură
în numele reformei, a unor exigenţe anume inventate pentru a-şi întări poziţiile.
Justificarea lor sunt codurile, astfel că ei se constituie într-o mafie a codurilor, şi locul
lor de maximă înflorire este şcoala. Ei se legitimează invocând necesitatea exigenţelor
şcolare, ca şi cum aceste exigenţe s-ar întări prin intruziunea acestor comitagii şi nu
prin autoexigenţa profesorilor şi a comunităţilor şcolare propriu-zise. Revenind la
exemplul crizei mondiale şi al exigenţelor cercetării sale ca fenomen de megascară,
vom sesiza că şansa cunoaşterii sale nu derivă din mondialitatea ei, ci din relaţia sa cu
niveluri ierarhice diverse, de la un individ, la o grupare oarecare, o naţiune, o regiune,
o civilizaţie, lumea însăşi, adică sistemul mondial, ca atare. Este lămurit de mult că
accesul la un fenomen este mijlocit de raportul nostru cu acel fenomen, de forţa acestui
raport (intensitatea trăirilor înlăuntrul raportului ca expresie interioară a desfăşurărilor
sale). Orice raportare este un act de trăire, de asumare, iar exteriorul acelui raport este
el însuşi o latură a fenomenului, care devine, prin faptul acesta, ea însăşi parte din
fenomen. Raportul cu fenomenul este singura noastră cale de acces la adevărul
fenomenului respectiv, iar desfăşurarea acestei raportări în timpul şi în spaţiul
manifestării fenomenului este însăşi metoda studierii sale, singura legitimă.
Nu există metode valide în afara acestui raport, ci numai îndrumări generice, un
fel de învăţături tehnice şi nimic mai mult. Inginerul care face poduri cunoaşte
tehnologia construcţiilor, dar metoda construirii unui pod anume, precum este podul
acela peste Iantzî, de 32 km lungime, este creaţie metodologică a raportului minţii
inginerului chinez cu acea situaţie; metodologic vorbind el nu are precedent, şi nici o
carte de tehnologie nu poate oferi soluţia metodologică pentru acea teribilă lucrare.
Aceasta este integral creaţia raportării designe-ului din mintea inginerului la ceea ce
vor deveni malurile unite ale fluviului. Iar acel raport este un fenomen de trăire de o
extraordinară intensitate, despre care nu pot depune mărturie autorii de manuale, ci
numai echipa celor care au gândit podul, l-au trăit efectiv. Aşadar, studiul crizei
mondiale este o formă desfăşurată a raportului dintre un subiect anume şi fenomenul
denumit astfel. Subiectele sunt multiple şi toate sunt conectate la acest fenomen.
Acesta este una dintre faţetele universalităţii crizei. Adevărul crizei este lăuntric
fiecărui raport în parte, încât vom spune că tocmai variaţia raportului este scara de
care avem nevoie pentru a face comprehensibilă criza.
Metoda cercetării unui fenomen este chiar raportul desfăşurat cu acel fenomen.
Cunoaşterea crizei mondiale este lăuntrică raportării individuale sau colective la criză.
Un analist care nu iubeşte jertfelnic poporul din care face parte, nu poate să cunoască
criza care-l bântuie, tocmai pentru că nu este parte cu poporul în desfăşurările crizei şi
ale suferinţelor acestuia. El ar avea şansa accesului la cunoaşterea crizei dacă s-ar situa
pe poziţia unei culturi, a unei economii, a unei civilizaţii, a statului-continent care este
astăzi statul american, a unui individ care, din cauza crizei imobiliare, de pildă, a
pierdut casa şi odată cu aceasta s-a subţiat şi valoarea cardului său de credit.
Metodologul albastru n-ar avea cum să afle ceva despre criză fiindcă el este în afara
oricărui tip de raport cu criza. El vrea să fie învăţătorul celor care chiar cercetează
criza, aidoma bogatului care ar voi să le spună celor săraci ce este sărăcia, adică să le
fie învăţător de... sărăcie.
Speculatorii şi prociclicitatea politicilor de răspuns la criza actuală
Prin urmare, cunoaşterea crizei este fatalmente o chestiune comprehensibilă

înlăuntrul unui cerc de studii individuale, naţionale, cultural-spirituale sau
civilizaţionale, tocmai fiindcă criza afectează deopotrivă indivizii, naţiunile, culturile,
civilizaţiile şi evident, economiile. Cercetarea poate porni de la combinarea a doi
parametri structurali ai oricărui fenomen social, indiferent de scara lui: timpul (trendul
dominant) şi volumul populaţiei atrase în albia acelui trend (spaţiul social). Care a fost
trendul capabil să adune atâţia „nori negri deasupra Atlanticului şi a Pacificului
înteţindu-şi forţa pe măsură ce înaintau”? Metafora lui Stiglitz (p. 77, În cădere liberă)
a „norilor negri” stârniţi undeva şi adunaţi cu repeziciune asupra celor două mari spaţii
oceanice spre a se înteţi pe măsură ce înaintează este cea mai bună caracterizare a
„marii crize”. Ea a fost stârnită de ceva, o defecţiune a unei proporţii foarte importante,
vizibilă la suprafaţă în raportul dintre „rata dobânzii la împrumuturile interbancare” şi
„rata dobânzii la bunurile de tezaur” (împrumuturile guvernamentale). În mod normal

cele două rate menţionate ale dobânzii merg împreună, se ţin într-o proporţie
definitorie pentru ceea ce numim timpul echilibrului, al maturităţii. O dezechilibrare a
acestei proporţii (creşterea dobânzii la împrumuturile interbancare, urmare a disipării
încrederii între bănci) şi scăderea dobânzii la bunurile de tezaur, adică la împrumuturile
guvernamentale, este semn de „bătrâneţe” a sistemului, de pierdere a flexibilităţii
organismului economic: el nu-şi mai poate calibra ritmurile şi această disritmie
provoacă sincopa şi finalmente moartea. De unde a pornit totul? De la „timpul banilor”
şi, mai în adânc, de la timpul sensibil, al sensibilităţii sociale. În adâncurile ei, criza s-a
vădit a fi consecinţa unui raport el însuşi variabil între puseele de febră speculativă şi
sentimentul de încredere al investitorilor şi al populaţiei deopotrivă.
Puseele de febră speculativă incendiază organismul societăţii ori de câte ori
speculatorii sunt cuprinşi de asemenea stări. Aceşti agenţi sunt totodată producătorii şi
produsul imperialismului. Ei sunt forţa energetică a disritmiilor care îmbracă forma
maladiei banilor. Dacă ne referim la conţinutul banilor, vom sesiza, cu toată ştiinţa
economică din orice vreme, că în orice ban este încorporată o cantitate de timp”
(timpul valoric: al muncii, al capitalului şi al vieţii). În viziunea lui Stiglitz, atunci când
se adânceşte disproporţia preţului reflectat în activele care circulă pe piaţă, lucru atestat
de faptul că bancherul a acceptat să acorde credite ipotecare sub standard, tot de atunci
începe să se umfle balonul speculativ, tocmai fiindcă el a acordat bani mulţi, dar cu
acei bani, şi deci cu acel timp, nu s-ar putea zidi nimic. Bancherul a crezut că este şi
stăpânul timpului, când, de fapt, era doar stăpânul unei iluzii, al unui fetiş numit titlu
de valoare, transformat în monedă de credit. Aşa se face că în momentul în care
balonul speculativ s-a spart s-a ieftinit şi deci s-a devalorizat şi valoarea de capital a
casei şi cardul de credit (căci proprietarul nu mai era capabil să achite rata). Omul şi-a
dat seama că i s-au vândut iluzii, că a fost înşelat. Acest trend dominant, numit
comerţul cu iluzii monetare a atras în albia lui un mare volum de populaţie. Boala,
maladia banilor tocmai în asta constă: ei se golesc de valoare şi deci de vlagă în timp
ce cresc în dimensiune sau pondere (volum) şi fenomenul acesta se numeşte
hiperfinanciarizare. Deci forma aparentă a maladiei: contracţia creditului, crah bursier,
declinul pieţei locuinţelor înlăuntrul unuia şi aceluiaşi fenomen: hiperfinanciarizarea
economiei reale, explozia masei speculative, adică umflarea balonului a cărui spargere
este chiar startul marii crize.
La norii aceştia preşedintele Bush era total opac dovedind că ceea ce nu poţi
vedea în adâncime nu poţi vedea nici la suprafaţă: La 17 oct. 2007, Bush declara „Mă
simt mulţumit de marea parte din indicatorii economici de aici din SUA”. Răspunsul
lui Bush la alarma economiştilor şi a oamenilor de afaceri a fost acesta: „a redus
impozitele cu 168 miliarde dolari în februarie 2008” (ibidem). Intenţia: a mări astfel
veniturile pentru cheltuieli şi deci pentru înviorarea pieţei. Răspunsul populaţiei:
aceasta n-a mărit cheltuielile, ci economisirea, astfel că pieţele au rămas în continuare
îngheţate.
De ce? Respondentul n-a fost omul economic ghidat de un raţionament ca cel
imaginat de Bush şi de cei din spatele lui, ci insul apăsat de povara datoriilor şi de frica
pentru ziua de mâine, adică americanul supraîmpovărat, cuprins de frică şi de
neîncredere. Aceste două sentimente au pus stăpânire pe tot spaţiul acesta care avea
America în interiorul marelui outland oceanic pacifico-atlantic, ca inland zguduit de
două sentimente contradictorii: febra speculativă şi neîncrederea înfricoşată.
„Americanii erau împovăraţi de datorii şi munciţi de teribile temeri pentru viitor, aşa că
de ce şi-ar fi cheltuit mica restituire fiscală în loc să o economisească? „Ei au pus la
păstrare peste jumătate, ceea ce n-a prea ajutat la stimularea unei economii deja
somnolente” (Stiglitz, p.79).
Să analizăm în adâncime ce s-a întâmplat, ce înţelesuri au aceste procese din
perspectiva teoriei noului imperialism şi a efectelor sale asupra naţiunii şi
naţionalismului. Criza declanşată în spaţiul acesta, în micul subcontinent atlantic
(SUA), chemase la masa discuţiilor patru parteneri: politicienii, specialiştii economişti
(deci partea de avangardă a „statului ştiinţific”), oamenii de afacere (deci capitalul) şi
societatea de consumatori: Stat ştiinţific + Stat politic + Capitalul + Consumul (nu
munca, ci consumul, adică pe cei ce cheltuiesc). Aceştia alcătuiau naţiunea
reprezentată sau reprezentativă, al cărei nucleu energetic în expresia sa statală era
triada statalităţii: stat ştiinţific, stat politic şi stat cultural. Să vedem cum au răspuns
agenţii acestei tetrade. Vom spune, repetându-ne oarecum, că agentul care fixează regia
scenei pe care evoluează cei patru actori este imperialismul în formula şi haina înnoite.
El operează pe scenă prin mijlocirea doctrinelor, acestea sunt corpusul indicaţiilor de
regie şi ale distribuţiei actorilor. Pentru statul politic, doctrina imperialismului a fost
fixată în fundamentalismul pieţei. Acesta este cel care a modelat răspunsul statului
politic. Statul politic a răspuns greşit, a reacţionat în chip orgolios, fiindcă, în spatele
lui, doctrina sintetizată în modelul Geenspan - Bernanke stimula o încredere oarbă în
puterea şi deci în eficacitatea pieţei. Startul acestui orgoliu al statului politic îl găsim în
iniţiativa unui binom al leadership-ului politic de atunci: Reagan - Margret Thetcher şi
a fost dus la culminaţie prin abrogarea Legii Glass-Steagal „care despărţea băncile
comerciale de cele de investiţii” astfel că, prin abrogarea legii, a fost înlăturată orice
piedică spre marea bancă (societăţile bancare tot mai mari, prea mari spre a fi lăsate să
cadă). Iată prima consecinţă imperialistă a doctrinei fundamentalismului pieţei.
Esenţa modelului: dereglementare + stimularea cheltuielilor + încrederea oarbă
în puterea pieţei (fundamentalismul pieţei). Acest tip de răspuns îşi are originea în
trumanism, în concepţia lui Truman că secretul succesului este să creezi o „societate de
consumatori”.
Deci, statul politic nu vede în societatea reală decât o „masă de consumatori”,
care pot fi recompensaţi cu mijlocirea de „noi” accesări ale cheltuielilor de consum,
procurate prin credite, prin restituiri de impozite (adică prin creşterea cheltuielilor şi
reducerea dobânzilor.)
Aici apare prima deconectare sau decuplare a societăţii reale de la scenariul
agentului imperialismului bancar: societatea nu era un ansamblu de consumatori ci o
uriaşă acumulare de frică şi prudenţă (frica de viitor este dominantă în tot Grossraumul
Oceanului planetar, adică în Outlandul Oceanic al marilor puteri maritime: SUA,
Occidentul, Canada, Anglia, Japonia etc.; spaţiul politic şi deci agentul politic pe scena
lumii era un servitor al Banului, adică al Plutocraţiei bancare (aceasta era actorul care
transformase statul politic într-o galerie de păpuşi (pupets). Dovadă că în februarie
2008 preşedintele Bush încă răspundea aşa: „Eu nu cred că avem în faţă o recesiune”
(Stiglitz, 79).
Al doilea actor: capitalul bancar. Acesta era imediat în spatele lui Bush. Deci
Bush nu dialoghează cu „şomerii” (doar într-o lună din 2008 numărul acestora a
crescuse cu 1,8 milioane, la care se adaugă cele 6,1 milioane de angajaţi part-time,
conform aceluiaşi economist) nici cu piaţa de locuinţe (milioane de locuinţe intrau în
executare silită), nici chiar cu consumatorul (căci nu mai măreşte cheltuielile şi nici nu
vine cu alte reduceri de taxe).
Nu, Bush răspunde după voia actorului din spate, care era capitalul bancar, astfel
că după falimentul Lehman Brother (în septembrie 2008) se adoptă un „Program
de ajutor pentru active în dificultate” (Troubled Aset Relief Program) şi se pompează
700 miliarde dolari în susţinerea Băncilor. Deci Guvernul ajută băncile nu societatea.
Prin urmare, un actor este eliminat de pe scenă şi deci de la masa dialogului prin
indicaţiile de regie ale doctrinei: societatea americană.
Au rămas ceilalţi: „Statul ştiinţific” + capitalul (banca) + statul politic. Să vedem
ce se întâmplă cu aceşti agenţi, dacă sunt cumva preferaţii indicaţiilor de regie, ai
doctrinei imperialiste. Analiza scenei americane este înalt lămuritoare şi pilduitoare,
fiindcă ceea ce se întâmplă aici este cu atât mai reprezentativ pentru restul lumii.
Specialiştii Stiglitz, Rubini si Krugman etc. – sunt profeţii care proorocesc în
deşert. Se repetă momentul profeţiilor Vechiului Testament, când profeţii îl avertizau
pe Roboam că s-a dus puterea Egiptului şi că vine asupra lor Urgia Babilonului (noua
putere assiro-babiloniană)
Între politica echilibrului stat - societate (şi deci a unei neoreglementări) şi
monetarismul de piaţă triumfă acesta din urmă. Specialiştii Americii sunt nevoiţi să
predice în „străinătate” căci acasă n-au nici un crezământ. Deci, este eliminat de la
masa dialogului şi Statul ştiinţific, încât la masă rămân doi: Bancherul şi Politicianul.
Cum Bancherul este în Backstage, în culise, de unde îi spune Politicianului (din
Frontstage) ce să gândească, înseamnă că toată scena este un înspăimântător monolog.
Pe toată imensitatea acestui spaţiu Oceanic, a Outland-ului, cineva vorbeşte singur:
Marele Bancher. El se crede Dumnezeu pentru că nimeni din jur nu-i spune că nu e mai
mult decât o biată singurătate abstractă cu o mare putere deconstructivă şi deci
abstractizantă, dar cu totul lipsit de putere constructivă, recreatoare. La masa destinului
planetar s-a înscăunat un singur invitat şi acesta vorbeşte de unul singur imaginându-şi
că dialoghează cu Lumea. Pe toată întinderea Outlandului Oceanic planetar e dintr-o
dată frig şi pustiu ca în celebrele versuri ale lui Bacovia: „Plouă, plouă, plouă// Vreme
de beţie/ Şi s-asculţi pustiul// Ce melancolie!!” Imperialismul de tip nou este noua
pustie, şi sensibilitatea lumii se scufundă într-o melancolie metafizică care, în adâncuri,
este o teribilă frică şi un devastator sentiment de singurătate.
„Războiul civil al banilor contra banilor”
Marele iceberg speculativ al lumii a rupt investitorii de valorile temporale,

sigure şi 100% garantate şi i-a încercuit în marea pustietate a CDS-urilor (credit
default swaps: cesiuni de riscuri de insolvenţă), care au atras fluxul economic în
pustiul bancar. « Explozia CDS-urilor a dus la pierderi masive la scară mondială.
Era important deci ca după 2009 investitorii să se întoarcă la elementele de bază, să
se orienteze spre valorile atemporale, sigure şi garantate 100%. Vom avea
întotdeauna nevoie să mâncăm, să ne încălzim, să ne îmbrăcăm, să ne deplasăm, să
comunicăm, să ne spălăm şi să ne distrăm”163. Ideea contradicţiei celor două

163
Pierre Jovanovic, Blyth Masters, fragmente publicate în Ziarul de Duminecă, după care preluăm şi noi
citatele de mai jos. Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/blythe-masters-femeia-care-a-inventat-
armele-financiare-de-distrugere-in-masa-8934348.
sisteme, al CDS-urilor care sunt partea vizibilă a marelui iceberg speculativ al

lumii, şi cel firesc, al vieţii, este iată enunţată în termeni şi în idei. Lucrurile se pot
complica oarecum şi prin faptul că aurul şi argintul revin pe scena măsurătorilor în
vremurile de criză.
„În urma cumpărării băncii Bear Sterns, J.P. Morgan a primit de la guvernul
american sarcina de a menţine cursul argintului cât mai jos, de exemplu la 8 dolari
uncia. Ultimele documente declasificate de către CIA, din anii '70, ne arată din ce
motiv trebuia menţinut acest curs la valori mici164: «Ne vom pierde influenţa la nivel
mondial dacă dolarul este scăzut, dacă aurul pleacă din SUA în cantităţi mari, dacă
suntem obligaţi să facem presiuni asupra celorlalte ţări ca să-şi păstreze dolarii...».
Astfel, era imperativ să se menţină cursul aurului şi cel al argintului pentru ca dolarul
să dea întotdeauna impresia că este o monedă puternică. Să ne amintim că după criza
din 1929, preşedintele Roosevelt era cel care fixa cursul aurului, la micul dejun: În ce
zi suntem azi?, îl întreba el pe secretarul Trezoreriei. În 30, domnule preşedinte.
Atunci, cursul va fi de 30 de dolari. Toată lumea ştie că aurul este un indicator
preţios al încrederii, motiv pentru care Alan Greenspan a spus întotdeauna: Cursul
aurului este «canarul din mina de cărbune». Cu cât cursul aurului este mai scăzut, cu
atât încrederea e mai mare” (ibidem).
Emerge pe scenă un foarte bizar război civil: „războiul civil al banilor contra
banilor” din care se va ieşi probabil prin politicile vreunei guvernanţe mondialiste de
impunere a unei noi monede planetare care să scoată banii din acest război. Evident
un atare gest ar fi o confirmare la vârf a noului imperialism bancar al lumii noastre.
Un prim plan al acestui bizar război este cel care ridică aurul contra argintului.
Argintul a fost mereu modestia lumii bogate, iar poziţia sa a fost hotărâtă cum s-a
precizat prin deciziile puternicilor lumii, adică prin politicienii care executau
indicaţiile de regie ale Marii Finanţe şi deci ale Bancherului mondial.
„Argintul trebuia ştrangulat, fiindcă poate deveni o monedă de schimb în orice
moment, aşa cum a fost timp de 2.600 de ani. Din acest motiv, J.P. Morgan
«achiziţiona în fiecare dimineaţă poziţii short cu 30.000 de contracte reprezentând
150 de milioane de uncii de argint, o poziţie istorică de 31% la fiecare deschidere a
Comex». Este o operaţiune ilegală şi criminală. Dar banca nu scoate nici un cuvânt în
legătură cu acest lucru. Ciudat e că toată lumea ştia – şi asta de douăzeci de ani – că
americanii blocau în fiecare dimineaţă preţul argintului”165. Războiul acesta civil al
banilor contra banilor ia o întorsătură neaşteptată care pune în primejdie hegemonia

164
Sursa pentru aceste citate care urmează: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/blythe-masters-
femeia-care-a-inventat-armele-financiare-de-distrugere-in-masa-8934348. Studiul excelent este
semnat de către Pierre Jovanovic şi examinările noastre din acest subcapitol se întemeiază integral pe
acest studiu. Am adăugat de la noi ideile referitoare la contradicţia dintre sistematizările naturale ale
existenţei din care s-au născut lumile tradiţionale şi sistematizările artificiale, dirijate de entităţi
abstracte precum sunt banii şi oligarhiile formate astfel denumite şi plutarhii. Acestea descriu esenţa
noului imperialism. Tot astfel, examinarea conflictului faliilor monetare şi războiul civil al banilor
(argint contra aur), dimpreună cu fenomenul hiprefinanciarizării privit într-o nouă lumină sunt
contribuţii proprii.
165
Ibidem: „Să ne reamintim, în treacăt, că J.P. Morgan din Londra a primit o amendă de 33 de
milioane de lire sterline de la Financial Services Authority, jandarmul financiar britanic, fiindcă a
folosit fără permisiune banii propriilor clienţi pentru a face speculaţii la bursă! Deci J.P. Morgan nu era
la prima „abatere”.
americană prin J.P. Morgan şi fenomenul acesta arată contradicţiile din miezul
imperialismului recent.
Lucrurile sunt complicate de marile falii monetare ale planetei, între care se
adaugă şi se distinge falia yen-ului chinezesc, care se adaugă faliilor tradiţionale ale
dolarului, monedei euro şi yuan-ului japonez.
„Ştiind că J.P. Morgan are aproape 1,5 mii de miliarde de dolari investiţi în
opţiuni în argint, afacerea pare desprinsă dintr-un film cu James Bond – un violent
război silenţios prin cotaţii interpuse. La Londra a avut loc chiar o tentativă de
asasinat împotriva traderului Andrew Maguire, fost angajat la Goldman Sachs, cel
care denunţase în presa internaţională şi organismelor de reglementare (printre care
şi CFTC) înşelătoriile făcute de J.P. Morgan şi de HSBC. Dar nu a fost suficient.
Aşa că un cartel anonim chinez a decis să atace castelul întărit al lui Blythe
Masters”166.
Imperialism şi suprafinanciarizare
Sistemul perfecţionat de această doamnă a abstractismului speculativ a

beneficiat de mondializarea sistemului modern el însuşi. Lumea modernă a evoluat
spre starea de sistem mondial. Acest sistem a apărut între 1450-1640, a evoluat prin
expansiune spre mărimea razei planetare şi a folosit în acest scop mijloace specifice,
între care cel mai reprezentativ este cel al externalizării costurilor. Stăpânitorii
sistemului au dorit să obţină câştiguri în sistem şi să întărească sistemul dar pe
seama ariei sale externe. Externalizarea a parcurs două mari faze. În primii 500 de
ani, sistemul a practicat o expansiune bazată pe strategia extinderii prin
adăugarea/crearea de noi câmpuri de producţie în periferie şi în aria sa externă,
practicând o externalizare a costurilor pe seama mâinii de lucru mai ieftine în aceste
zone – esenţa externalizării – ceea ce aduce un surplus de profit din diferenţa în scara
salariilor.
Sistemul s-a extins, aşadar, prin atragerea de forţă de muncă ieftină din
ruralul planetar. Începând din anii 80 ai veacului al XX-lea, marile monopoluri,
adică agenţii sistemului au găsit că externalizarea prin creare de noi sisteme de
producţie nu mai este rentabilă căci rezerva de mână de lucru ieftină atrasă din
rural s-a epuizat la scară globală şi, în noua conjunctură, devenea mult mai rentabil
pentru agenţii sistemului să recurgă la un alt instrument de expansiune şi de
externalizare a costurilor: speculaţii cu plasamente financiare. A apărut un fenomen
nou de proporţii planetare: hiperfinaciarizarea economiei mondiale. Constatăm,
iată, că sistemul din faza a doua a procesului de expansiune planetară este deja un
nou tip de sistem. L-am denumit sistem mondial postmodern. Una dintre armele
sistemului hiperfinanciarizat este oferită tocmai de sistemul derivatelor, în frunte
cu CDS-urile (credit default swaps: cesiuni de risc de insolvenţă), adică

166
„Deodată, s-a petrecut o schimbare majoră. De la 8 dolari uncia, cursul a început să urce treptat, până a
ajuns la 29 de dolari, în timpul celei de-a doua emisiuni monetare pe care Ben Bernake a lansat-o
în noiembrie 2010. Iar din cauza acestei creşteri bruşte a preţului argintului, Blythe Masters (de la
J.P. Morgan) era cât pe ce să sară în aer, cu tot cu banca pe care o reprezenta. Chinezii - trebuie adăugat -
erau hotărâţi să lupte contra ei şi să solicite livrarea fizică a lingourilor cumpărate... » (ibidem).
„transferuri de risc în caz de neplată”. Pentru o înţelegere intuitivă rapidă vom

prelua precizările direct din sursa deja citată.
„Ce sunt, aşadar, cesiunile de risc de insolvenţă (CDS)? Cesiunile de risc sunt
acele derivate transferate cu tot cu riscul lor intrinsec. Ele sunt « titluri » (obligaţii)
bancare purtătoare de risc, transferate către alte bănci, care la rândul lor le transferă
spre bănci şi mai mari ş.a.m.d. În tot acest circuit creditul creşte şi riscul de insolvenţă
asemenea. Din 2007 Blyth Masters, o englezoaică lucrătoare la J.P. Morgan Banck a
inventat «transferul de risc în caz de neplată » de la băncile mici spre cele mari, apoi
spre cele centrale şi mai sus spre « cele mamut cum ar fi FMI » Asta înseamnă că se
induce un efect în cascadă pe care îl suportă clienţii băncilor respective şi apoi
contribuabilii (căci FMI lucrează cu guvernele cărora le impune politici fiscale şi de
austeritate menite a susţine recapitalizarea băncilor prin împrumuturi de la FMI pe
spezele contribuabililor). Ea a fost etichetată drept « femeia care a inventat armele
financiare de distrugere în masă ».167 Se naşte, astfel, o supra-entitate de proporţii
terifiante: ponderea ce revine hiperfinanciarizării depăşeşte de 11 ori valoarea
economiei reale la scară planetară.
Ca să ne dăm seama de puterea acumulată de o atare supra-entitate care nu
pare a fi localizată nicăieri fiind pretutindeni, vom reţine că Blyth Masters şi echipa
ei de la J.P. Morgan are o putere uriaşă.168 Sistemul pus la punct de persoane precum
Blyth Masters sunt consumatoare de lumi, au o mare capacitate de a înghiţi lumi
întregi atâta vreme cât lumea recurge la instrumentele create de sistem: creditul,
consumul şi deci piaţa.
Un sistem societal autosubzistent nu poate fi înghiţit de Marele Sistem, şi tot
astfel nu poate fi înghiţită de sistem nici o economie precum cea ţărănească, motiv
pentru care această economie a fost între cele dintâi lichidate, şi agentul ei – ţăranul –
a fost exterminat. Procesul a început devreme, când economia rurală a fost
comodificată, monetizată. Capacitatea Sistemului de a denaturaliza lumea cu sub-
sistematizările ei naturale, precum este şi cea etalată în societăţile ţărăneşti, este
atestată de capacitatea lui de a abstractiza lumea, de a o preschimba în unităţi
artificiale, abstracte, monetare. «Atunci când agricultorii disperaţi din aproape toată
lumea ieşeau la manifestaţii cu nefericitele lor pancarte, cerând ajutorul Europei,
Franţei, regiunii în care locuiau ş.a.m.d., nu ştia nici unul dintre ei că soarta lor
fusese deja stabilită în birourile din New York. Chiar înainte ca ei să-şi înţarce
animalele, J.P. Morgan a calculat deja numărul exact de animale din fiecare ţară pe
următorii zece ani şi şi-a stabilit achiziţiile în funcţie de creşterea populaţiei. Mai
mult: banca ştie chiar şi care vor fi precipitaţiile medii în fiecare regiune din Europa.
De altfel, ploaia este cotată la bursa din Chicago şi asta se întâmplă din octombrie
2010! Bancherii pot să parieze pe cursul ploii şi al vremii urâte şi prin asta să-şi
garanteze contractele agricole împotriva recoltelor distruse.169 »

167
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/blythe-masters-femeia-care-a-inventat-armele-financiare-de-distrugere-
in-masa-8934348)
168
« Dacă cere o cafea, traderii ei stagiari îi aduc imediat toată producţia mondială. O poftă bruscă de
ciocolată? Echipa ei îşi însuşeşte imediat întreaga producţie de cacao din lume pe opt luni. Un pahar mic
cu suc de portocale? Departamentul ei îi prezintă opţiunile pe şase luni referitoare la recoltele din
California. Are chef de o brăţară de la Tiffany's? Lui Blythe Masters îi plac atât de mult bijuteriile din
argint încât face tot ceea ce poate pentru ca preţul acestui metal să nu crească ». (ibidem)
169
ibidem.
Un subsistem natural de tipul numărului de animale din fiecare ţară este

absorbit în marele sistem prin traducerea lui în unităţi monetare şi deci în cotaţii şi
achiziţii. Apoi, regiunile de variaţie a precipitaţiilor sunt calculate în unităţi bursiere,
adică în acţiuni la Bursa din Chicago şi astfel munca naturii este tradusă în unităţi de
calcul şi pariate, adică este descompusă în două elemente – p (cât costă) şi s (ce
surplus aduc pariurile bursiere cu elementele p) – care sunt finalmente încasate în
jitniţele băncilor. Cât costă ploaia? Cât aduce ea într-o parte a lumii ca urmare a
recoltelor distruse într-o altă parte a ei (ceea ce reprezintă aplicaţii ale eco-
economiei)? Şi ca să pună totul sub o garanţie planetară a hegemoniei sistemului,
acesta a inventat CDS-urile (credit default swaps: cesiunile de risc de insolvenţă),
adică transferurile de risc – pasarea riscului de neplată – ceea ce a adus populaţia la
discreţia băncilor. Când unele bănci din arealul naţiunilor păcălite cumpărau credite
suprime, ele dejá intrau fără să ştie în criză de lichidităţi. „Din anul 2007, transferul
de risc în caz de neplată creat de Blythe Masters a funcţionat foarte bine: riscul a fost
transferat de la băncile mici la cele mari, apoi de la cele mari la băncile centrale,
după care, de la cele centrale, la băncile-mamut, cum ar fi Fondul Monetar
Internaţional, fiindcă nu mai era de ajuns să se fure doar de la clienţii băncilor şi de
la contribuabili” (ibidem). Or sistemul acesta a permis o creştere aşa de mare a
creditorilor şi deopotrivă a fondurilor de hedging încât s-a ajuns la sume de tip
astronomic fără de acoperire în valoare, care s-au multiplicat enorm prin rostogolirea
CDS-urilor.
Încât astăzi criza nu a fost depăşită pentru simplul fapt că întârzierea la plata
ratelor a crescut: « Dacă vă gândiţi cumva că am depăşit perioada de criză, atunci să
ştiţi că au rămas în continuare „4,3 milioane de gospodării care fie au o întârziere la
plata ratelor mai mare de nouăzeci de zile, fie sunt în curs de executare silită” – şi asta
conform LPS Applied Analytics, în raportul din noiembrie 2010, intitulat „Mortgage
Performance Data”. Să înmulţim cele 4,3 milioane de gospodării cu aproximativ
200.000 de dolari (estimativ) şi vom obţine un minimum de 860.000.000.000 de dolari
(adică 860 de miliarde), sumă care ar arunca în aer toate băncile de pe Terra, Marte,
Venus, Neptun şi Pluton la un loc. » (ibidem). În felul acesta sistemul vădeşte o febră
autodevoratoare ceea ce îl aseamănă cu un monstru. El şi-a creat o foame lăuntrică
pentru care a inventat derivatele, aceste CDS-uri care, finalmente, vor conduce la
autodevorarea inclusiv a marilor bănci, adică a super-entităţii financiar-bancare.170 Prin
mecanismul derivatelor J.P. Morgan a dobândit o putere înspăimântătoare de a
consuma lumi şi sub-sistematizări naturale: « Înainte de a trece mai departe, este
important să precizez următorul lucru: valoarea noţională a tuturor creditelor derivate
de la J.P. Morgan (şi cifrele vorbesc de la sine) „depăşeşte cu 21 de mii de miliarde
suma tuturor PIB-urilor din lume (zona euro + SUA + Asia + China), adică aproape 90
de mii de miliarde de dolari” (....). Pe lângă Blyth Masters, cel mai sângeros dintre
dictatorii africani e doar un clovn »171.

170
„Aşa cum observa atât de bine dr. Nouriel Roubini la sfârşitul anului 2010, „Nu va veni nimeni de pe
Marte să-i salveze pe ultimii de pe listă” – pe „marii suverani”, anume FMI şi Banca Centrală Europeană »
(ibidem).
171
„Explozia CDS-urilor a dus la pierderi masive la scară mondială. Era important deci ca după 2009
investitorii să se întoarcă la elementele de bază, să se orienteze spre valorile atemporale, sigure şi
garantate 100%. Vom avea întotdeauna nevoie să mâncăm, să ne încălzim, să ne îmbrăcăm, să ne
deplasăm, să comunicăm, să ne spălăm şi să ne distrăm” (ibidem).
Ideea contradicţiei celor două sisteme, al CDS-urilor care sunt partea vizibilă a
marelui iceberg speculativ al lumii, şi cel firesc, al vieţii, este iată enunţată în termeni
şi în idei. Lucrurile se pot complica oarecum şi prin faptul că aurul şi argintul revin pe
scena măsurătorilor în vremurile de criză.
Noul imperialism sub reflectorul ecopoliticii şi al etnopoliticii

Ilie Bădescu
Una dintre direcţiile majore de evaluare a marilor sisteme, unele dintre ele fiind
chiar creaţia imperialismului, este aceea a teoriei lui Huntington prin care a fost
examinat raportul dintre ecosistemele regionale (al căror nucleu este un agrosistem cu
un potenţial variabil de resurse) şi viitoarea configuraţie geoeconomică a unei regiuni
care îmbracă, de regulă, forma şi dimensiunea „marelui spaţiu”, a unui Grossraum,
cum îl numeşte C. Schmitt. Se recompun, iată, cei doi poli ai unei analize
macrospaţiale: sistemele naturale şi sistemele redistributive, superpuse. Caracterul
superpus şi dimensiunea mare sunt efectele procesului neoimperialist. Regiunile astfel
constituite au ponderi diferite în strategia păcii şi a confruntărilor, iar elementul care le
diferenţiază este tocmai forţa şi extensia procesului imperialist, pe de o parte, calitatea
ecologică a unei nişe economice şi potenţialul agrosistemului regional.
Aceste zone sunt vizate de actorii geopolitici puternici ai lumii, fie că este vorba
despre marile state, fie de către marile corporaţii, care se dovedesc a fi factorii decisivi
ai unei politici la scară regională şi mondială. Jocul de interese al agentului
neoimperialist modifică toate cadrele de referinţă locale şi regionale. Agrosistemele, de
pildă, nu mai sunt „cântărite” strict prin factorii de configuraţie locală, ci prin factorii
de configuraţie regională şi, evident, nu prin consideraţii de dezvoltare durabilă a unei
ţări, ci prin consideraţii de „exploatare durabilă şi de efect geopolitic la scară globală”.
Un astfel de sistem de vizibilitate şi deci de greutate geoeconomică şi geopolitică este,
de pildă, ecosistemul Anatoliei de sud-est unde se concentrează cea mai mare rezervă
de apă potabilă din regiune şi una dintre marile rezerve ale lumii. Pentru eventuala
exploatare a acestui ecosistem, guvernul turc a conceput un proiect de dezvoltare a
zonei prin realizarea unor baraje şi sisteme de irigaţii, deci a unei infrastructuri care ar
putea să mijlocească, prin efecte în lanţ, şi o dezvoltare durabilă a regiunii.
„Turcia are puţin petrol dar heartlandul său anatolian are multă apă (lots of
water) – cel mai important fluid al secolului al XXI-lea. Proiectul turc al Anatoliei de
Sud-est implicând 22 baraje majore şi sisteme de irigaţie (dam = baraj, dig) urmează a
zăgăzui / îndigui apele Tigrului şi Eufratului. Grosul apei de care arabii şi poate
israelienii vor avea nevoie pentru băut în viitor este controlată de turci (...). Puterea se
mişcă spre nord în Orientul Mijlociu dinspre câmpurile petroliere de la Dhaliran, în
Golful Persic, spre câmpurile de ape de la Haran, în sudul Anatoliei lângă situl Digului
lui Ataturk (pe care scrie: «Norocos este acela care e turk»). Dar fi-va statul-naţiune al
Turciei... moştenitorul acestei avuţii? Mă îndoiesc”172. Iată un enunţ cât se poate de clar
şi de tranşant. Avuţiile naturale, pe care se edifică marile sisteme geopolitice şi care
susţin totodată agrosistemele locale, nu vor fi controlate de statele locale, ci, prin
consideraţii de echilibru geopolitic şi prin interese economice dominante, aceste
bogăţii vor fi controlate de alte forţe, de alte entităţi, după raţiuni geopolitice diferite de
cele ale statelor naţionale şi ale popoarelor respective. Această mutaţie este expresia

172
Huntington, S, in Gearoid O Tuatail, P. Routledge ed. (2006), The Geopolitics Reader, p. 193.
eficacităţii noului imperialism. Potenţialul acvatic al Anatoliei s-ar putea să devină, ca

urmare a noului imperialism, nu şansa anatolienilor, ci blestemul lor. Pe lângă aceste
particularităţi, care vor accentua tensiunile se adaugă şi unele care deja întreţin
tensiunile, cum ar fi cele legate de frontierele rele, faulty lines, cum le numeşte
Huntington.
El susţine că războiul rece a încetat, dar s-au declanşat „noi războaie reci”, pe
care le numeşte „ciocniri ale civilizaţiilor” şi, iată, implicit „ciocniri ale marilor
interese în legătură cu exploatarea ecosistemelor şi a agrosistemelor regionale. Aceasta
este o faţetă a noului imperialism: el împinge lumea într-o pluralitate de războaie reci
între cele şapte sau opt civilizaţii planetare. Generalizarea acestui nou tip de război care
aruncă civilizaţiile planetare în ciocniri nemiloase, este opera globală a noului
imperialism. Huntington foloseşte o hartă de la 1500 pentru a distinge dezechilibrele
lumii şi implicarea ecosistemelor în marile ciocniri de mâine (care vor fi „ciocniri ale
civilizaţiilor” doar la suprafaţă fiindcă în adâncuri este vorba despre ciocniri ale
geoeconomiilor, deci a unor interese economice belicoase în raport cu zonele care au
un mare potenţial) şi consideră că fenomenul cel mai tipic pe harta noilor războaie reci
este acela al „liniilor/frontierelor rele, incorecte, defectuoase” („faulty lines”). Lucrul
important pentru o teorie a neoimperialismului este acela că resursa cea mai importantă
a unei zone este aceea care va fi deviată, prin raţiuni de profitabilitate economică şi
politică, spre alte entităţi geopolitice, chiar spre alte societăţi. Cel ce are (posesorul) şi
cel ce foloseşte nu sunt obligatoriu una şi aceeaşi entitate, acelaşi stat, aceeaşi naţiune,
acelaşi popor. Fenomenul faulty lines se va accentua mâine şi el va intra în ecuaţii noi
cu acele ecosisteme care au un potenţial de exploatat, cum este şi sistemul anatolian.
Factorul care induce o asemenea modificare este tocmai forţa noului imperialism.
Nici o ţară nu poate să-şi gândească strategiile de dezvoltare într-o abstracţie
totală de atari raţiuni geoeconomice şi geopolitice. Ori de câte ori se iveşte o zonă cu
potenţial geoeconomic şi geopolitic, putem spune că se deschide şi un dosar politic şi
economic potrivnic dezvoltării durabile locale. Acesta este dosarul fenomenului
neoimperialist. Guvernele care-l ignoră sunt fie inepte, fie trădătoare. Pentru România
putem identifica asemenea zone cu potenţial geopolitic care se pot uşor preschimba din
şanse pentru dezvoltarea durabilă a localnicilor în blestem, dacă politicile guvernelor
nu vor şti să le utilizeze în politica regională şi în politica internaţională, de alianţe şi
aranjamente cerute de echilibrul geopolitic dar dependente şi de actorii locali. După
Simion Mehedinţi, România este aşezată nu numai într-un spaţiu de confinii politice, ci
şi într-unul de confinii geoeconomice şi ecopolitice datorită celor cinci spaţii
ecopolitice care acoperă ori se intersectează cu spaţiul naţional: Carpaţii, Dunărea
Marea Neagră, istmul ponto-baltic, şi strâmtorile ca prelungire a Dunării. Din
ecosistemul Dunării, dejá Delta a devenit un factor de mare presiune care transformă
regiunea Dunării de Jos într-un sistem ecopolitic. Canalul Bâstroe şi gripa aviară, de
pildă, au acţionat ca doi factori de accentuare a intervenţiei în viitorul utilizării acestui
ecospaţiu a unor forţe şi interese străine. Într-o atare viziune, istmul ponto-baltic şi
Delta vor deveni mâine o linie de fisură, de falie, cu efecte care însoţesc asemenea linii,
ca cele pe care ni le dezvăluie, de pildă, frontiera turco-iraniană. „Frontiera turco-
iraniană este o faulty line – linie de fisură, de falie – între două civilizaţii care se
ciocnesc, turcică şi iraniană”, ne spune Huntington.
Să insistăm, împreună cu savantul american, asupra „liniei dintre Turcia şi
Iran...: aici cei ce fac contrabandă de ambele părţi ale liniei sunt kurzi. Într-un astfel de
peisaj sfârşitul Războiului Rece va aduce un proces crud de selecţie naturală între
statele existente. Aceste state nu vor mai fi sprijinite (propped up) de Occident, ori de
Uniunea Sovietică. (...) Kurzii au destabilizat Irakul şi pot continua să submineze
statele care nu le oferă un spaţiu adecvat întărindu-le pe cele care li-l oferă (...).
Disputa truco-kurdă va fi mai critică pentru viitorul Orientului Apropiat decât
rezultatul eventual al acordului israeliano-palestinian”173. Mecanismele de tip
imperialist au această proprietate de a genera tipuri speciale de interacţiuni între
sisteme până atunci autonome. Asemenea interacţiuni sunt cele de dominaţie, de
dependenţă şi de externalizare a costurilor. A sosit momentul, aşadar, să înţelegem că
interacţiunile unor sisteme mari, de tipul unor geoeconomii, al unor mari alianţe, al
unor mari state, sunt de natură să agraveze aceste faulty lines, nu să le atenueze, astfel
că asemenea apropieri nu acţionează doar ca factori virtuali de dezvoltare, ci şi ca
factori de confinii, şi deci de frânare a stabilizării unui cadru local de dezvoltare
durabilă. Aşa cum petrolul a putut funcţiona ca factor de dezvoltare locală dar şi ca
blestem, tot aşa se va întâmpla şi cu alte zone de potenţial geoeconomic şi deci cu alte
tipuri de resurse.
Dezvoltarea durabilă a agriculturii în spaţiul dunărean, de pildă, al
agrosistemelor spaţiului carpatin, al marelui agrosistem al câmpiilor de vest şi de est şi
de sud au fost mereu dependente de politicile subimperialiste ale statelor puternice ale
regiunii şi o astfel de dezvoltare astăzi reprezintă un proces extrem de improbabil şi, în
orice caz, puternic dependent de raţiunile geoeconomice şi geopolitice care sunt ataşate
ca umbra de om de cele cinci repere geopolitice menţionate, de care atârnă în chip
decisiv dezvoltarea de mâine a României şi destinul însuşi al statului român. Întrebarea
legitimă este: ştiu guvernanţii, cei care compun şi recompun tot la patru ani rotativa
guvernelor României, să folosească aceste intersecţii de fapte, de interese, de entităţi în
raport cu cele cinci repere geopolitice menţionate: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră,
Istmul ponto-baltic şi Strâmtorile?! Această întrebare şi-ar găsi un răspuns dacă
guvernele ar face dovada şi capacitatea de a elabora şi a aplica cele cinci politici de
care va depinde orice dezvoltare durabilă în România, inclusiv dezvoltarea durabilă a
agrosistemului românesc: o politică dunăreană, o politică carpatică, o politică pontică,
o politică ponto-baltică şi eventual o politică de adâncime în arealul maritim, adică o
politică legată de strâmtori. Atâta vreme cât neoimperialismul de tip FMI, de pildă, va
dicta politicile celor cinci repere, singur sau în conjuncţie cu alţi agenţi subimperialişti
care au interese în aceste subregiuni, şansa poporului român va fi îndoielnică fiindcă
jocul intereselor neoimperialiste va imprima întregii zone un trend dominant de care va
depinde viaţa popoarelor dunărene, carpatice, ponto-baltice.
În lumina teoriei şi a ipotezei sistemelor ecopolitice propunem adâncirea
cercetărilor în direcţia diagnozei ecopolitice referitoare la şansele unei dezvoltări
durabile atât a agrosistemului românesc, cât şi a societăţii în întregul ei. În al doilea
rând, atragem atenţia că orice politică de dezvoltare durabilă trebuie să înveţe să
gestioneze, prin contracarare sau prin fructificare, politicile subimperialiste regionale şi
să opereze cu noţiunea de agrosistem naţional şi regional, fiindcă, aşa cum deducem,
factorii de care depinde o politică de dezvoltare durabilă au caracter de sistem, iar

173
p. 193, Teoria lui, per ansamblu, e discutabilă, însă există „faulty lines” în anumite arii. Deci, trebuie
regândită teoria globală printr-o serie de teorii diferenţiale, locale, care pot identifica pe hartă nu o
„frontieră rea”, ci „linii” rele de despărţire, cum este, de pildă, „frontiera kurdă”.
mediul acestei dezvoltări ne apare şi el ca un ansamblu de sisteme ecopolitice care sunt

şi principalii factori ai dezvoltării sau ai subdezvoltării. Ipoteza pe care o putem
formula deja invocând o altă paradigmă a teoriilor dezvoltării este aceea că politicile
etnice şi politicile agrare induc vectori de convergenţă sau de divergenţă capacităţii
statului român de a se manifesta ca factor al unor politici de dezvoltare durabilă în
zonă. Politicile etnominoritare însoţite din umbră de ecopoliticile celor cinci repere
geopolitice ale zonei vor acţiona ca factorul care va afecta cel mai mult unitatea şi
puterea statului român, respectiv capacitatea lui de a iniţia politici de dezvoltare
durabilă. Ori de câte ori un stat face dovada că nu-şi poate controla cele două câmpuri
politice, ecopolitica şi etnopolitica, se constituie conjunctura periferializării statului, a
coborârii statului naţional în categoria şi la treapta statelor periferiale. Despre şansa
unor politici de dezvoltare durabilă în statele periferiale am vorbit când ne-am referit la
teoria sistemelor mondiale şi a periferializării la scară mondială.
„The Coming Anarchy”, „războiul periferial” şi subdezvoltarea durabilă.

Geoeconomie, anarhie, război, subdezvoltare
O altă teorie relevantă pentru evaluarea proceselor de gestionare a politicilor

subimperialiste şi pentru cântărirea şanselor unei dezvoltări durabile este teoria
războiului periferial şi a zonelor de anarhie cronică, care nu pot fi ignorate atunci când
se face evaluarea şanselor unei politici autocentrate. Unul dintre fenomenele care
ameninţă şi diminuează enorm şansele de dezvoltare durabilă în anumite zone ale lumii
este cel pe care R.D. Kaplan îl numeşte prin cele două noţiuni: anarhie regională şi
război periferial. Avem, graţie lui R.D. Kaplan, tabloul uneia dintre provocările
mondiale majore ale epocii postmoderne şi ale noului imperialism, şi această provocare
îmbracă forma unei polarităţi totale. Trendul secular al noului imperialism a generat o
formaţiune socială mondială care concentrează la polul ţărilor occidentale bogăţia,
secularismul, deficitul noologic teribil, orgoliul autonomist, egoismul marii civilizaţii
materialiste, enorma insensibilitate faţă de tot ceea ce este dincolo de fruntariile ariei
metropolitane a Marelui Occident, iar la polul ţărilor subdezvoltate marea anarhie
care înaintează copleşind întâi periferiile marilor metropole occidentale şi americane,
spre a schimba configuraţia agendei administraţiilor şi progresiv chiar a guvernelor.
Liniştea Marelui Occident este cea mai jalnică amăgire pe care doar mediocritatea
sufletească o poate nutri. Marea Anarhie şi Marele Occident, iată polii lumii noastre.
Pornind de la teoria lui Kaplan, putem spune că factorul nou care ameninţă şi
compromite politicile locale de dezvoltare durabilă este noul tip de polarizare
mondială actuală, care se pare că s-a instalat durabil şi acţionează ca cea mai teribilă
ameninţare la adresa păcii sociale în lumea şi în epoca actuală. Reproducerea acestei
polarităţi ameninţătoare este cel dintâi rod al noului imperialism.
Lumea trăieşte azi într-un câmp axial variabil, în cuprinsul căruia se disting cele
câteva axe dominante subîntinse de tensiuni globale. Unul dintre acestea este, cum
reiese din tabloul lumii desenat de Kaplan, axul care leagă cei doi mari poli de tensiune
ai lumii noastre:
a) de o parte agregarea marilor „concentre geoeconomice” capabile să modeleze
spaţiul mondial şi să inducă alianţe ale statelor puternice sau hegemonice (Taylor)
formând cu acestea marile „complexe” militar-industriale de scară mondială;
b) pe de alta, la polul opus, consemnăm ceea ce R.D. Kaplan numeşte „the

coming Anarchy”, pe care Homer-Dixon o explicita astfel: „pe măsură ce degradarea
mediului avansează, nivelul dezintegrării sociale creşte”174. Iată cum descrie R.D. Kaplan
zonele care par situate în orizontul anarhiei pulsatoare, în expansiune, care, deci,
avansează, se extinde spre a cuprinde lumea întreagă.
„Oraşele din Africa de vest, noaptea, sunt locurile cele mai nesigure din lume.
Străzile sunt (unlit) neluminate; poliţia adesea nu are benzină pentru vehicule;
spărgătorii înarmaţi, hoţii de maşini şi contrabandiştii / muggers / proliferează.
Zborurile directe între SUA şi Murtala Muhammed Airport, în vecinătatea celui mai
mare oraş al Nigeriei, Lagos, a fost suspendat din ordinul Secretariatului
Transporturilor al SUA ca urmare a insuficientei securităţi la terminalul aeroportului şi
în jurul acestuia. Un raport al Departamentului de Stat citează aeroportul pentru
«extorcarea în temeiul legii şi prin funcţionarii de la imigrări». Este doar unul dintre
cazurile în care guvernul SUA a pus embargo unui aeroport străin din raţiuni legate de
infracţionalitate. În Abidjan, capitala Coastei de Fildeş, restaurantele au gărzi cu arme
şi bastoane care te însoţesc 15 paşi între intrare şi maşina ta, lăsându-ţi un gust amar
asupra a ceea ce-ar putea fi oraşele americane în viitor. Un ambasador american a fost
ucis de un glonte când nişte hoţi au invadat un restaurant din Abidjan” 175 (din relatarea
unui ministru dintr-o ţară vest-africană).
Alte aspecte relatate: poligamia (în Africa subsahariană), religii de suprafaţă
(atât creştină cât şi islamică). „Religia Occidentală este subminată de credinţe animiste,
neadecvate pentru o societate morală, deoarece sunt bazate pe un spirit iraţional al
puterii. Aici spiritele sunt folosite pentru a răzbuna o persoană contra alteia, un grup
contra altuia”176. Exact aceasta este performanţa guvernării româneşti din ultima
perioadă care a reuşit să ridice tinerii contra bătrânilor, salariaţii contra pensionarilor,
salariaţii din sectorul privat contra bugetarilor, minoritarii contra majoritarilor etc.
Alte aspecte: familii destructurate (loose family structure) transferate în urban,
explozia HIV. Fenomenul familiilor destructurate (divorţialitate, adulterism, lipsa
respectului familial, slăbirea sentimentului familial etc.) este indicatorul de la vârf al
vieţii de familie în corpul elitei, adică al straturilor de la vârful ierarhiei evaluate pe
scara bogăţiei. Bogăţia şi buna cuviinţă nu mai merg împreună. „Ca şi comunalismul şi
animismul, aceste familii oferă un slab adăpost contra efectelor sociale corozive ale
vieţii în oraşe”177.
„Africa occidentală devine simbolul unui stress demografic, ecologic şi social la
scară mondială pentru emergenţa anarhiei criminale ca primejdie strategică. Bolile,
suprapopularea, crima neprovocată, raritatea resurselor, refugiaţi, eroziunea accentuată
a statelor naţionale şi a frontierelor internaţionale, întărirea armatelor private, firme de
securitate şi carteluri internaţionale ale drogurilor sunt astăzi strigător demonstrate
printr-o prismă vest-africană. Africa Occidentală oferă o introducere la problemele
adesea disconfortabile pentru discuţia, cu care se va confrunta în curând civilizaţia
noastră”178. Oare nu se aseamănă acest tablou cu desenul vieţii publice şi private din tot

174
1991: „On the Threshold: Environmental Changes as Causes of Accute Conflicts”, apud, P. Routledge
ed., p. 191.
175
p. 188.
176
p. 188.
177
p. 189.
178
Ibidem.
arealul sud-est european? Dar oare nu este acest tip de subordine faţa ascunsă a noii
ordini mondiale bazate pe dependenţă, dominaţie, subalternizare, suburbialism?
Suntem, iată, în măsură să formulăm ipoteza că factorul decisiv al subdezvoltării
durabile este stressul demografic, ecologic şi social, indus de regimuri oligarhice spre
cinism, stress care poate fi uşor camuflat de o pojghiţă democratică, o faţadă, o formă
fără fond, sub care se ascund fenomene teribile, ameninţări vechi şi noi, constelaţii de
factori care induc, nu dezvoltare durabilă, ci subdezvoltate durabilă. Iată ce scrie
Kaplan în legătură cu acest fenomen:
„Nu există alt loc pe planetă în care hărţile politice să nu fie aşa de înşelătoare
(deceptive) – unde ele spun atari minciuni – ca în Africa de vest. Să luăm Sierra Leone.
Conform hărţii, ea este un stat naţiune, cu frontiere definite, cu un guvern care
controlează teritoriul (...) care controlează de asemenea ruralul intern (...). În teritoriul
aflat sub autoritatea guvernului, [însă], armata naţională este o gloată nesupusă
ameninţând şoferii şi pasagerii în punctele de oprire. În alte părţi ale ţării şi-au
stabilit rezidenţa unităţi a două armate separate, ca urmare a războiului în Liberia,
dimpreună cu o armată a rebelilor din Sierra Leone (...). Drept consecinţă, 400.000 de
Sierra-leoneni sunt dislocaţi în interior, 280.000 au fugit în Guineea vecină, alţi
100.000 în Liberia, aşa cum 400.000 de liberieni au fugit spre Sierra Leone (...). Cu un
adiţional de 600.000 liberieni în Guineea şi 250.000 în Coasta de Fildeş, frontierele
care separă aceste patru ţări au devenit lipsite de sens. Chiar în zone liniştite nici un
guvern nu menţine şcolile, podurile, şoselele şi forţele de poliţie la o stare necesară
pentru o suveranitate funcţională”179.
“În Sierra Leone, în Guineea, în Coasta de Fildeş, în Ghana, grosul pădurii
tropicale (rain forest) şi aria de arţari sunt distruse cu o rată alarmantă. Când Sierra
Leone îşi căpătase independenţa, în 1961, 60% din ţară era pădure tropicală. Acum,
doar 6%. În Coasta de Fildeş, proporţia a căzut de la 38% la 8%”180. „Despădurirea a
condus la eroziunea solului, care a adus mai multă inundaţie şi mai multă mosquitos”
ceea ce aduce mai multă malarie181. Ce sistem reuşeşte o asemenea performanţă ca în
mai puţin de 30 de ani să imprime durabil o rată de despădurire înspăimântătoare care
provoacă ecocidul sistemului forestier al unei ţări? Este evident că fără de sistemul
comercial de tipar neoimperialist nu s-ar fi putut atinge o asemenea conexiune între
iresponsabilitatea guvernelor şi exploatarea devastatoare a resurselor la un prag peste
care o ţară intră în ecospasm. Faţa suburbială a capitalismului îşi etalează toate
trăsăturile.
Urbanizarea în ţări ca acestea devine, de fapt, o suburbanizare care se extinde
asupra marii majorităţi a populaţiei. Cazul Coastei de Fildeş unde populaţia urbană era
de 45% şi a crescut la 62% în 2000, dar numai pentru ruralul disperat, pauperizat,
bolnav, destrămat ceea ce va spori tocmai slums-urile „în zonele de tufişuri ale ariei
periurbane (fără electricitate, fără apă etc.) cu explozia infracţionalităţii” (ibidem). Se
naşte un foarte curios tip de frontieră între lumi, pe care Kapplan o denumeşte printr-o
metaforă concretă, adică o metaforă coborâtă în real, dobândind, altfel spus,
concreteţea unei bizare reificări. Lumea dezvoltată este despărţită de lumea

179
p. 189.
180
p. 189.
181
p. 189.
subdezvoltată a planetei printr-un „zid al bolilor”, ne spune geopoliticianul

american182. La zidul bolilor se adaugă zidul interior al grupurilor etnice.183
„E timpul să înţelegem mediul prin ceea ce este: o problemă de securitate
naţională în secolul al XXI-lea”184. Noul imperialism este caracterizat aşadar de un
desen terifiant, o cromatică a blestemului suburbiei etnopolitice şi etnoeconomice, un
loc al coşmarului perpetuu. Este drept că analiza lui Kaplan plasează responsabilitatea
anarhiei progresive în sarcina popoarelor periferiei, ceea ce este o malpercepţie
metropolitană.
„Impactul strategic şi politic al populaţiilor insurecte, învolburate / înfuriate /
neliniştite, bolile epidemice, despădurirea, eroziunea solului, epuizarea apelor,
poluarea şi probabila ridicare a nivelului mărilor peste pragul critic, regimurile supra-
aglomerate ca Delta Nilului şi Bangladesh-ul – procese care vor stimula migraţia de
masă şi vor incita la conflicte colective – toate acestea vor fi nucleul sfidării politicilor
externe” (p. 190).
Războiul crizei mediului. Politicile de dezvoltare

a agrosistemelor ca politici de securitate colectivă
Noul imperialism loveşte cu lovituri mortale în primul rând agrosistemele din

periferia sistemului mondial modern. Pe lângă emergenţa ecospasmului ca fenomen
global, noul imperialism a provocat o teribilă deruralizare a ariei externe fără a
dezvolta agrosisteme alternative compensatoare. Agrosistemele devin tot mai mult
factori de destin colectiv într-o lume din ce în ce mai expusă rarităţii resurselor vitale.
Într-un atare context problema dezvoltării durabile trebuie concepută ca o dimensiune a
sistemelor de securitatea a naţiunilor şi de supravieţuire a statelor. De la articolul lui
George F. Kennan apărut în Foreign Affairs în iulie 1947, semnat „X” – care sugera o
„fermă şi vigilentă politică de containment (supraveghere)” a Uniunii Sovietice, la
articolul lui Homer-Dixon din 1991, în „International Security” cu titlul On The
Threshold: Environmental Changes as Causes of Accute Conflict consemnăm linia
unei schimbări de paradigmă geopolitică.
În viziunea lui Homer-Dixon viitoarele războaie sau violenţe civile vor fi
declanşate de raritatea resurselor precum apa, recolte, păduri, peşte. Acest gen de criză
este indus de un sistem capabil să provoace la scara planetei şi pe mari intervale
fenomene de epuizare ecologică.
Concluzia lui Homer-Dixon: „pe măsură ce degradarea mediului avansează
nivelul dezintegrării sociale va creşte”185.

182
Întrucât armata e mică, nu există nici o forţă capabilă să menţină ordinea şi se poate produce o implozie
a anarhiei infracţionale. Din cele 12 milioane de HIV care sunt în lume, 8 milioane sunt în Africa (ibidem).
„Războiul şi mişcările de refugiaţi sunt vehiculul bolii până în adâncurile Africii. În capitala Coastei de
Fildeş 10% din populaţie este HIV pozitiv. Malaria este cea mai responsabilă pentru zidul bolilor care
ameninţă să separe Africa şi alte părţi ale lumii a treia de regimurile dezvoltate ale planetei în secolul
XX”, p. 190.
183
„Conflictele religioase şi etnice se multiplică făcând tot mai multe locuri, precum Nigeria, India şi
Brazilia neguvernabile” (Ibidem).
184
Cele două feţe ale lumii blestemate: oraşe de cocioabe (shantytowns), disfuncţii culturale, sărăcie,
tensiuni etnice, de o parte şi lipsa apei de băut, a solului de locuit şi a spaţiului de supravieţuit, de alta.
(Ibidem)
185
Apud ibidem, p. 191.
Va apare un nou tip de război, al cărui model este căutat de Van Creveld în
perioada care precede modernismul, şi care s-a vădit în războiul de 30 de ani: a) în
toate aceste războaie motivele politice, sociale, economice, religioase erau amestecate
spre confuzie; b) armatele de mercenari creau antreprenori, militari şi organizaţii
pentru care acestea se organizau să lupte; c) provincia era atrasă în jocul acesta: „Date
fiind aceste condiţii, nici o distincţie între armate şi civili nu se mai păstra. Înghiţiţi de
război, civilii sufereau teribile atrocităţi”186. „[Tipul] de război bazat pe o clară
distincţie între armata guvernamentală şi popor (populaţie) dispare astfel”. Fenomenul
acesta arată că noul imperialism este un fenomen total, cum l-ar defini M. Mauss.
Vechile cadre şi delimitări dispar fiind înlocuite de câmpuri eteroclite de efecte ale
distrugerii şi dezastrelor asemenea efectelor unor tsunami.
„Războiul nu mai este restricţionat la un teritoriu specific. Apar organisme
conspirative ca organizaţiile islamice teroriste, încât frontierele pierd din importantă,
şi, pe cale de consecinţe, câştigă în importanţă stratificările bazate pe identitate tribală
etc. Aceste războaie vor fi sub-naţionale, însemnând că va fi greu pentru state şi
guverne să-şi mai protejeze cetăţenii fizic.” (ibidem). Am prezentat aceste fenomene ca
pe tot atâtea expresii ale universului spiritual degradat încadrând-o în ceea ce am
denumit într-o carte a mea din 2000 „noosferă degradată”.
Istoria subsocială şi „războiul subnaţional”
Principalul rezultat al dereglărilor noosferei constă în apariţia unor formaţiuni de

viaţă individuală şi colectivă anarhizante. Există, deci, formaţiuni sociale anarhizante
care, altminteri spus, induc formule de viaţă dezordonată, adeseori asociate cu sărăcia,
lăsând astfel impresia că „sărăcia” ar fi, prin ea însăşi, o cauză a „comportamentului
infracţional”, deviant. În realitate, nu toată sărăcia este criminogenă, ci numai acea
formă de sărăcie abandonată, neasistată de guverne, induce forme de viaţă anarhice şi
deci împingerea formelor de manifestare a vieţii individuale şi colective la marginea
legilor. Nu există legi eficiente decât pentru forme de viaţă ordonată, formele anarhice
de viaţă nu au legi. Legile, în cazul lor, nu au nici relevanţă şi nici eficacitate. Pentru că
aceste categorii sunt în afara oricăror cadre de viaţă normală ele se situează şi în afara
cadrelor noologice, singurele care permit actualizarea latenţelor sufleteşti, a
protovirtuţilor în manifestările ordinare ale vieţii. Grupurile care n-au acces la cadre
spirituale de viaţă nu beneficiază de:
- cadrele consolidate ale unei profesiuni;
- cadrele consolidate ale unei munci regulate;
- cadrele consolidate ale unor venituri regulate;
- cadrele consolidate ale unor tradiţii, obiceiuri, sărbători, credinţe, în genere,
comunităţi de credinţă etc.
Practic, cel ce n-are „nici un Dumnezeu”, căci nu crede în nimic, n-are o
profesie, n-are un cadru de muncă, n-are un venit sigur, n-are un adăpost etc., este
aruncat în afara ordinii şi deci în anarhie. El este un anarhic (an=fără, arhe=ordine).
În genere, teoria lui Luttwak, la care facem trimitere aici, susţine că formele
deteriorate ale mediului de viaţă induc anarhie. Pe de altă parte, el însuşi e nevoit să
constate că acolo unde credinţele religioase sunt puternice nu apare fenomenul

186
Apud ibidem, p. 194.
anarhic, chiar dacă mediul de viaţă este tot atât de degradat. Deci factorul care, în
ultimă instanţă, împiedică pe toţi aceşti dezmoşteniţi, desţăraţi, să alunece în anarhie
este credinţa, comunitate minimală pe pământ, care este maximală cu Dumnezeu şi cu
sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu. Dezmoşteniţii, obidiţii, necăjiţii, marii năpăstuiţi sunt
apăraţi de anarhie dacă se apără ei de necredinţă.
Primejdia civilizaţiei moderne este că ea generează sistematic formaţiuni pre-
anarhizante, precum sunt şi subsistemele noului imperialism, care induc protoanarhie,
căci secularizează, distrug omul religios. Marea problemă a acestei civilizaţii
întemeiată pe imperialisme de tip global este, aşadar, nu în primul rând că distruge
mediul de viaţă, ci că distruge cadrele noologice de manifestare sufletească, adică
dezorganizează viaţa, induce dezordinea sufletească, dezorganizează fluxul trăirilor
individuale şi colective, îi anihilează ritmul spiritual şi astfel creează un uriaş ochlos
atât la baza societăţii (ochlos proletarian), cât şi la vârfurile ei: lumperburghezie şi
lumpenintelectuali. Apare o lumpenintelectualitate pe cât de lipsită de suflet şi deci
dezordonată sufleteşte, cu o „religie maimuţărită”, pe atât de trufaşă, aproape de
paranoia. Ea crede paranoic în puterea intelectului şi deci a inteligenţei sale şi practică
un soi de „necunoaştere agresivă”, de „ştiinţă incultă”, care-i lasă iluzia că este
atotştiutoare înainte măcar de a face o cât de mică conectare la realul pe care-l
interpretează necunoscându-l, îl descrie fără a-l fi descoperit în vreun fel. Orgolioasă
spre patologic, necredincioasă şi deci netemătoare, aceasta lumpenintelectualitate este
un factor de anarhizare a societăţii, o manifestare dintre cele mai stricăcioase pentru
suflet şi pentru minţile tinere care sunt eronat îndrumate. Ea atacă miturile, biserica,
figurile eroice ale istoriei, marile teme care au funcţia de a organiza emoţiile profunde,
legate de moarte, de viaţă, de trădare. Un trist exemplu este oferit, la români, de bizarii
comentatori ai „poemului apofatic”, Mioriţa, care pun sentinţe etnologice la profilul
poporului român fără să fi parcurs în prealabil un manual elementar de etnografie, fără
să fi consultat chiar şi la întâmplare sursele, fără să fi cercetat variantele (cele 300 de
variante), fără să fi ostenit măcar o zi în examinarea disciplinară a poemului, astfel că
ei se apropie de tema aceasta într-un chip anarhic. Nealfabetizaţi în ştiinţele
(domeniile) care au oferit cadrele disciplinare de cercetare a poemului, aceştia
debitează consideraţii care compun cel mai straniu delir dintre cele îngăduite în spaţiile
publice. Este doar un tip de manifestare anarhică în „cultură” în şi prin care se
manifestă curentul anarhizant al contra-culturii. Formula aceasta a analistului fabricat
peste noapte, fără fişe şi fără de minime investigaţii, a invadat mass-media de unde s-a
dezlănţuit marea anarhie în viaţa intelectuală a ultimei perioade. Nenorocirea este că
aceşti cenuşeri nefericiţi şi periculoşi au diplome şi deci pretenţii, ei sunt altfel spus,
legitimaţi de „facultăţi” speciale, care au apărut ca ciupercile după ploaie, inaugurând
domenii şi profiluri de care n-a auzit nimeni până atunci. La ce sunt buni aceşti
exponenţi ai micii anarhii nu ştie nimeni. Cu toate acestea ei sunt trimişi de pe băncile
falsificărilor universitare cu miile pe scena publică a unei ţări, sporind astfel masa de
paraziţi sociali pe care marele număr umilit este nevoit să-i hrănească. Pe care, în plus,
îl jignesc în toate chipurile. Aceşti nefericiţi „proletari ai condeiului”, această „plebea
scribax”, care trăieşte bine, întoarce celor peste care superfetează numai imprecaţii,
jigniri, pe care le decretează „analiză” a poporului român. Aceşti analişti de pripas
măsoară astăzi proporţia „micii anarhii” în cadrele de viaţă colectivă ale României.
Această formă de anarhie de la vârful societăţii îşi are corespondentul în anarhia
socială de la „baza societăţii”, unde-i întâlnim pe toţi cei ce-şi duc zilele în spaţiile
interlope, preluaţi şi folosiţi de maşinăria infracţiunilor care, la rândul lor, încep să se

organizeze în carteluri şi mafii, punând bazele organizaţiilor negre ale unei societăţi,
curentului contraorganizaţional în mediul vieţii colective în care apar, iată, aceste
„subspaţii neguvernabile”. Agregarea acestor subspaţii compune ceea ce R.D. Kaplan a
numit „războiul subnaţional”, o nouă formă de război al viitorului, care amestecă zona
militară cu zona civilă, creând un cadru de confuzie şi o primejdie de masivă
victimizare a „civililor”. Bombele în locuri publice, atentatele, omorurile involuntare
etc. sunt primele semne ale unei „istorii subsociale” care tocmai a început în societăţile
răsăritene.
Există riscul ca cele două forme de anarhie, de la vârful societăţii (anarhia mică)
şi de la baza societăţii (marea anarhie), să se amplifice în mediul oraşelor, dacă
politicile vor ocoli presiunea ruralului, pe de o parte, a centurii periurbane şi
suburbane, şi, deopotrivă, a acelor segmente de populaţie secularizată, cu o viaţă fără
încadrare spirituală, dezbisericită şi cu memoria colectivă, genealogică, anihilată etc.
Adăugăm la geopolitica mediului (ecologică) tocmai geopolitica noologică,
fiindcă distrugerea mediului de viaţă generează anarhie numai acolo şi atunci când au
fost distruse cadrele vieţii spirituale, categoriile noologice de gândire şi de trăire prin
dezbisericirea populaţiei, prin secularizare, prin idolatria consumeristă şi ideologică
etc.
Dintre acestea toate, cea mai gravă este „dezbisericirea” populaţiei, căci ea
nutreşte atât marea cât şi mica anarhie. Această ipoteză de geopolitică noologică vine
să completeze tabloul geopolitic al explicării lumii în clipa de faţă.
Ea este o ramură a geopoliticii căci se referă la anarhizarea politică a lumii prin
anarhizarea sistemelor şi a categoriilor de gândire şi de sensibilitate ale elitelor
(politice, intelectuale şi economice, deopotrivă). Apar astfel politicile cinice,
regimurile oligarhice, insensibile faţă de suferinţa colectivă, iresponsabile, nepăsătoare
până la nesimţire, orgolioase spre „paranoia raţiunii” autosuficiente, care-l indică pe
„omul autonom” şi nenorocirile lui. Întrucât toate acestea anarhizează statele şi
administraţiile publice putem spune că cercetarea lor este o ramură a geopoliticii,
conturând o direcţie necesară în „înţelegerea” şi cercetarea modelărilor şi deopotrivă a
„desfigurărilor” pe care astfel de elite şi politicile lor le induc în fluxul vieţii colective
a popoarelor. Cu studiul lor inaugurăm la noi capitolul deja consacrat în Occident al
neoimperialismului cultural.
Ştiinţa economică şi fundamentul cultural al crizelor

Ciprian Bădescu
Teoriile de generaţia a treia. Imperativul ieşirii din imperialism
Economia este, înainte de orice altceva, o „ştiinţă a modurilor de stăpânirea a

resurselor umane şi materiale”187. Una dintre chestiunile axiale ale economiei este,
aşadar, cea legată de identificarea stăpânitorilor şi a modurilor de stăpânire. În cadrul
celei de-a doua generaţii de teorii economice s-a născut o paradigmă nouă în gândirea
economică, şi aceasta ne spune că în centru oricărui proces economic se află procesele
prin care stăpânitorii resurselor îşi adjudecă rezultate proceselor de producţie. Teoriile
de generaţia a doua au denumit acest: imperialism economic. Ideea lor este că cei ce
stăpânesc economia au atins o asemenea putere încât pot controla resursele materiale şi
umane ale proceselor economice la scară planetară. Înainte de a se manifesta în câmpul
realităţii, tiparele economice şi de stăpânirea a resurselor umane şi materiale au
îmbrăcat forma sistemelor de gândire, mai precis spus, a unor modele de răspuns la
întrebările ridicate de mediul vieţii, modele pe care le numim tipare, paradigme etc.
„Criza actuală a redeschis problematica ordinii lumii şi teoriile consacrate (în
câmpul teoriilor de generaţia a II-a) nu par să aibă răspuns la noua provocare. În acest
context s-a ivit o nouă direcţie de gândire care cuprinde sugestii privind ieşirea din
imperialism. Ideea axială a noii gândiri este aceea că strategiile imperialiste de
stăpânire a resurselor sunt în criză şi aceasta se transmite societăţilor şi economiilor
sub forma crizei economice mondiale” (ibidem şi passim).
În contextul conlucrării pentru această lucrare (cartea de faţă) am ajuns la
concluzia (împreună cu ceilalţi coautori) că teoriile actuale prefigurează o nouă
paradigmă, proprie unor teorii de generaţia a treia, care consideră că „ieşirea din criză
nu este posibilă decât odată şi împreună cu ieşirea din imperialism”188. Între teoriile de
generaţia a treia noi situăm şi noua paradigmă de gândire economică legată, între alţii,
de numele academicianului Tudorel Postolache, pe care unul dintre coautorii acestei
cărţi a denumit-o economie civilizaţională. Ideea care se desprinde din noul tip de
abordare este tocmai aceea că ştiinţa economică promovată de teorii de generaţia a
treia sugerează tocmai „ideea imperativului ieşirii lumii din imperialism ca singură
soluţie la criză”189. Am regăsit puncte de convergenţă între economia civilizaţională şi
perspectiva avansată de teoria economiei culturale şi deopotrivă de alte câteva direcţii
ale gândirii economice recente. Mă voi referi la toate acestea în cele ce urmează.

187
Vezi pe larg chestiunea în capitolul (secţiunea a doua din lucrarea de faţă şi passim) dedicat teoriei
geopolitice a „stăpânitorilor de popoare” şi a strategiilor de dominaţie asupra lumii şi a resurselor.
188
Ibidem.
189
Autorul secţiunii menţionate consideră că una dintre soluţiile şi căile ieşirii din imperialism este
cuprinsă în teoria academicianului Tudorel Postolache privind „Şcoala universală”. (ibidem şi passim).
Economia culturală: o perspectivă asupra crizei
Specificul economiei culturale ca act de cunoaştere. Economia reprezintă

managementul unor resurse limitate în scopuri utile individului, organizaţiei, societăţii
în ansamblul ei. Economiştii au fost preocupaţi încă de la începuturile gândirii
economice moderne să găsească modalităţile prin care agenţii economiei (indivizii,
organizaţiile, instituţiile publice etc.) alocă într-un mod optim resurse limitate pentru a
obţine rezultatele scontate. Aşa au apărut principalele curente de gândire economică,
cum ar fi: clasicismul economic, avându-i drept reprezentanţi de seamă pe J.B. Say,
Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill, Thomas Robert Malthus; marginalismul
cu exponenţii săi: Leon Walras şi Vilfredo Pareto; keynesismul; neoliberalismul. Nu
dorim să analizăm fiecare curent de gândire economică în parte, ci doar să atragem
atenţia asupra primejdiei de a construi o sferă separată a vieţii sociale numită
„economie”, având drept fundamente teorii economice precum cele mai sus
menţionate: „Până de curând, abordările heterodoxe (…) îşi concentrează atenţia
asupra conceptualizării unei sfere separate a vieţii sociale numită „economie”, o sferă
care a fost dominată de reguli sistemice şi distinctive şi condusă de imperativele
producţiei, alocării şi distribuţiei resurselor.”190 În ultima perioadă, însă, a apărut o
abordare nouă a vieţii sociale şi economice care nu are la bază doar acele imperative
strict economice care privesc producţia, alocarea şi distribuţia resurselor, ci şi
„specificitatea culturală a modurilor occidentale de gândire economică”191. În timp,
formalismul şi metodele de calcul matematic s-au dovedit a fi insuficiente în explicarea
fenomenelor economice, fiind nevoie de o nouă abordare care să ţină cont de
cunoaştere privită ca factor intangibil de potenţare a rezultatelor economice.
„Producţia, distribuţia şi acumularea resurselor – în general necesari asigurării
prosperităţii – au fost dintotdeauna o performanţă culturală.”192 Această lucrare
încearcă să aducă elemente suplimentare de susţinere a ipotezei noii abordări care
argumentează că „asigurarea prosperităţii” nu este un proces strict economic, ci este un
„proces hibrid de agregare şi ordonare care nu poate fi redus la niciunul dintre aceşti
termeni («sfere de activitate numite cultură şi economie»193 - n.r.) şi, ca atare, necesită
folosirea unui termen unitar ca cel de economie culturală.”194 Care ar fi specificul
acestei noi abordări şi ce-ar aduce ea pentru o teorie generalizată sau integrată a
crizelor. Ipoteza mea este că fenomenul crizelor nu mai poate fi explicat de
paradigmele disciplinare strict economice fiind necesare, din contră, deschideri inter şi
transdisciplinare care apropie domeniu acesta de ceea ce în mod inspirat s-a numit
economie civilizaţională.
„Contribuţiile contemporane în domeniul economiei culturale pot fi înţelese din
perspectiva proceselor privind relaţiile culturale şi sociale care compun ceea ce în mod
convenţional se referă la economie. Nici o subdisciplină particulară nu poate pretinde
ca fiind dominantă în acest domeniu în formare. Mai degrabă, este un domeniu hibrid
care se compune din impulsuri ce vin de la diferite discipline, incluzând sociologia

190
Amin, Ash; Thrift, Nigel. The Blackwell Cultural Economy Reader, Blackwell Publishing, 2004, p. X.
191
Ibid., p. XI.
192
Ibid., p. XII.
193
Ibid., p. XII.
194
Ibid., p. XII.
economică, studii culturale, studii sociale ale finanţelor, studii de management şi

afaceri, antropologie economică, geografie culturală şi o serie întreagă de strategii
metodologice la fel de diversificate ca semiotica, etnografia, studii sociale ale ştiinţei şi
teorii ale practicii. Începuturile acestei abordări (…) au fost marcate de accentul pus pe
subiecte caracteristice domeniului economic cu puternice nuanţe sociale dar slabe
nuanţe culturale cum ar fi încrederea, sociologia reţelei şi medii tranzacţionale, inclusiv
pieţe.”195 Propunem câteva elemente speciale pentru dezbaterea chestiunii nutrind
speranţa că vom contribui la aprofundarea acestui nou unghi de abordare a
fenomenelor economice, în frunte, evident, cu fenomenul crizelor.
Economia civilizaţională. Fundamentele culturale ale megacrizelor
Fundamentul cultural al geoeconomiei. Economia nu este neutră la cultură.

Dimpotrivă. Putem vorbi, indubitabil, într-o primă accepţie despre o cultură economică
din care fac parte deopotrivă paternul organizaţiilor economice, tipul şi doctrina
proprietăţii şi a profitului, tiparul instituţional al procesului economic (segment,
organizaţie, reţea, ca expresii ale culturii instituţionale), paradigmele ştiinţei economice
şi sociologice, etno-economice, ecologice etc. Economia epocii clasice, de pildă, a
consacrat o paradigmă centrată pe ideea numerică a mediei, teoria valorii-muncă etc.,
în vreme ce epoca ciclului mijlociu sau corporatist a consacrat teoria solidarităţii
organice, ideea schimbului inegal de valori egale şi deci ideea numerică de proporţie
etc., pe când epoca postmodernă sau postcorporatistă a consacrat paternul instituţional
al reţelelor, modelul de societate şi de lume plată, a prefigurat, (transmutându-ne
aproape într-un orizont post-post-modern), ideea triadei valorice, conform căreia,
valoarea nou creată are trei surse: munca umană, munca naturii şi munca divină196, şi,
mai presus de toate, a consacrat teoria orchestrării, o nouă paradigmă în economia şi
sociologia organizaţională bazată pe modelul orchestrei şi al dirijorului197. Paradigma
orchestrării apare pe fondul unei curioase îngemănări dintre ecologie, ştiinţa populaţiei
şi teoria firmei şi a organizaţiilor, îngemănare din care s-a născut prin anii 70 ai
secolului trecut ecologia organizaţională care cercetează organizaţiile ca nişte populaţii
specifice, care se nasc, trăiesc şi mor ca orice populaţii198. Pe un asemenea fond s-a
impus şi ecoeconomia, preocupată de fenomenul nişelor, de mediile slab sau puternic
structurate etc. Există, iată o solidaritate latent-manifestă între sistemele de gândire şi
sistemele economiei, care compun, împreună cu sistemele politice, ale familiei etc.,
osatura sistemului civilizaţional al unei epoci, arii şi, în perspectivă, al planetei întregi.
Putem vorbi, iată, despre tipuri culturale de economii dată fiind solidaritatea procesului
economic cu o anumită formă (mod, model, tipar etc.) economică, cu modelarea de
sorginte culturală şi nicidecum naturală a vieţii economice a unei societăţi. În
consecinţă economia este, ca orice proces cultural, îndatorată potenţialului creator al
unei clase sociale, al unei elite economice şi când acest potenţial creator este în criză,
economia intră într-un declin, o perioadă de inter-regn, prelungit uneori, care a fost

195
Ibid., p. XVIII.
196
Tudorel Postolache, Vers un ideal pratiquable, Editura Academiei, 2007.
197
Fung, Victor K, Fung William K & Yoram (Jerry) Wind, Concurenţa într-o lume plată. Cum să
construim o companie într-o lume fără graniţe (2009), Bucureşti, Publica com.
198
Bădescu, A.I., Organizaţiile şi dinamica afacerilor. De la ecologia organizaţiilor la teoria reţelelor.
Teză de doctorat, 2011 (mss).
consemnat ca mare primejdie de teoria ciclurilor Kondratiev. Academicianul Tudorel

Postolache, a sesizat că în zona mediană a ciclurilor economice se pot naşte tendinţe
care pot devia procesul economic de la linia lui199. Putem vorbi aşadar despre un
fundament cultural al crizelor economice, căci este evidentă încrengătura crizelor cu
acel curios fenomen de diminuare a capacităţii elitelor economice de a răspunde creator
la „provocările mediului economic”, cum ar spune Toynbee200. Există crize strict
economice, legate de caracterul ciclic al procesului economic, atestat de ciclurile
Kondratiev, cum s-a precizat deja, dar există şi crize ale fundamentelor culturale ale
unei economii, care nu mai pot fi rezolvate în cadrul strict al procesului economic, ci în
cadrul mai cuprinzător al succesiunii sau dinamicii elitelor economice şi a economiilor
în întregimea lor (a paradigmelor economice). Procesul acesta poate fi denumit proces
civilizaţional. Cum conţinutul său principal este chiar succesiunea de tip civilizaţional
a economiei, vom vorbi despre o ştiinţă economică nouă, pe care o vom denumi
economie civilizaţională, o sintagmă pe care ne-a sugerat-o cartea recentă a
academicianului Tudorel Postolache.201 Economia epocii noastre este deopotrivă o
economie postcorporatistă şi postinformaţională (adică nutrită din efectele ciclului
corporatist şi informaţional), dar mai presus de aceste trăsături, vom sesiza, în lumina
cărţii amintite, că sistemul economic contemporan înglobează succesiuni
civilizaţionale din arii şi de încadrări tipologice de o largă diversitate ceea ce atestă că
o atare economie poate fi numită economie civilizaţională sau, printr-un termen
compus, civilizaţie-economie, o entitate distinctă care include civilizaţiile în dinamica
macroeconomiei mondiale. Ideea este că în economia mondializată nu se mai poate
vorbi despre o economie ca despre o entitate dinlăuntrul unei societăţi, ori al unui
teritoriu regional, un continent, de pildă, ori al unei civilizaţii, ci despre o economie
mondială ca un sistem care include în corpusul lui arii civilizaţionale diferite,
succesiuni diferite, culturi diferite, state diferite etc. Această nouă economie nu este
pur şi simplu una globală, căci nu este neutră la civilizaţie, ci este una civilizaţională,
căci antrenează toate elementele unei civilizaţii, dar mai ales, pe orizontală, se
desfăşoară la scara planetei, şi longitudinal, include cicluri istorice diferite, succesiuni
diferite. Cum pot fi integrate succesiuni simple, diverse şi arii diferite într-un întreg,
oricare i-ar fi esenţa? Academicianul Postolache a formulat o legitate pentru a desluşi
acest gen de dinamisme: legea succesiunilor coexistente.202 Noua economie, aşadar,
este una guvernată de legea succesiunilor coexistente, astfel că ea are de rezolvat
procese de coordonare a unor societăţi aflate în cicluri istorice diferite, în cadrul unor
dinamici civilizaţionale diferite şi în cuprinsul unor procese economice diferite
(economiile de scară). Conceptul central al noii economii culturale este cel de
orchestrare203. „Apar noţiuni noi asupra muncii şi asupra încasării profitului. Astfel
este, de pildă, conceptul de work-flow, de outsurcing şi insourcing, e-comerţul,
afacerile online, lanţurile valorice, frontierele verticale ale firmei, cvasi-renta, renta de
identitate etc.”204 Ne vom referi, în lucrarea finală, la fiecare pentru ca astfel să putem

199
Tudorel Postolache, Vers un ideal pratiquable, Editura Academiei, 2007.
200
A.J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, Sinteza volumelor I-VI, de D.C. Somervell, Humanitas,
201
Vezi şi I Bădescu, Despre criză în lumina teoriei succesiunii coexistente, Editura Expert, 209.
202
Tudorel Postolache, op.cit.
203
Cf. Bădescu, Alina Ionela, op.cit.
204
Ibidem.
înţelege mai bine în ce constă fundamentul cultural al actualei crize globale, pentru
care economiştii recunosc că nu au răspuns, înclinând spre ideea că se poate vorbi
despre crize fără răspuns, la care teoria economică nu ştie ce să răspundă. Noi credem
că absenţa răspunsului este legat de incapacitatea sistemelor de gândire ale economiei,
care sunt încă arondate fundamentelor vechii culturi economice (ciclului cultural al
economiei de fază intermediară sau de tranziţie, care, în genul companiei Toyota, avea
deja toate elementele unor lanţuri de furnizare de o mare diversitate, în formă
comasată, dar încă nu le integrase într-un proces de ansamblu). Procesul de integrare a
noilor componente într-un întreg economic nou (o economie de ciclu cultural post-
corporatist) ţine de orchestrarea lanţurilor de furnizare şi deci de orchestrarea reţelelor.
Vorbim, iată, despre trei tipuri culturale de structuri ale procesului economic: structuri
segmentate, structuri corporatiste, structuri orchestrate.
Diseconomia aglomerării
Un exemplu de relaţie între forma culturală şi procesul economic propriu-zis este

oferit de economia aglomeraţiei. Aceasta este strict legată de forma culturală urbană,
adică de o anumită cultură comunitară pe care o numim oraş. Vorbim, evident, despre
economia urbană, aşa cum, pentru economia tradiţională, forma culturală dominantă
era aceea a economiei rurale solidară cu satul ca formaţiune cultural-economică.
Definiţia comună din Wikipedia pentru economia aglomeraţiei este împinsă riguros să
sublinieze tocmai acest efect de relaţie dintre o aglomeraţie de firme (clustere
industriale) şi oraşele care apar în jurul acestor clustere şi tocmai datorită lor. « The
term economies of agglomeration is used in urban economics to describe the benefits
that firms obtain when locating near each other ('agglomerating'). This concept relates
to the idea of economies of scale and network effects. Simply put, as more firms in
related industries cluster together, costs of production may decline significantly (firms
have competing multiple suppliers, greater specialization and division of labor result).
Even when multiple firms in the same sector (competitors) cluster, there may be
advantages because that cluster attracts more suppliers and customers than a single
firm could alone. Cities form and grow to exploit economies of agglomeration”205.
Reţinem, iată, că „oraşele se formează şi cresc pentru a exploata economiile
aglomerării”. În acest caz efectul este dublu orientat (bidirecţional). Pe de o parte, se
modifică parametrii economici (costul producţiei scade semnificativ), pe de altă parte,
apar formaţiuni sociale noi: marile oraşe industriale, care dezvoltă propria lor cultură,
iar atunci când aceasta intră în criză, ori întârzie să se consolideze (codificare
întârziată), apar efecte critice în economia aglomerării. Cultural, de pildă, creşterea
specializării care se produce în economia aglomerării şi ca urmare a emergenţei unei
asemenea economii aduce după sine umbra unei anomii funcţionale (de funcţii
dezintegrate ori insuficient integrate etc.), dar şi forme ale subculturilor agresiunii şi
frustrării, ceea ce poate involua subteran spre deflagraţii bruşte de anarhie ca în Anglia
actualelor urban riots (revolte urbane). Celebrele London riots conţin un proto-tipar
pentru răbufnirea unor asemenea revolte din momentul în care s-au produs mari
acumulări latente de frustrări, agresivităţi latente etc., care, în cele din urmă, au
răbufnit sub forma anarhiei urbane. Este un exemplu de criză a fundamentelor culturale

205
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Economies_of_agglomeration
ale economiei şi deci un caz de fundament cultural al crizei. Explicaţia constă în

acumularea subculturilor agresiunii şi anomiei disfuncţiilor peste pragul de corecţie
pentru parametrii numiţi returns to scale (efecte de scară: crescătoare sau
descrescătoare) etc. În termeni strict economici fenomenul se numeşte „diseconomie a
aglomerării” şi ea permite cercetătorului să facă inteligibil fundamentul cultural al
crizei. « Diseconomies of agglomeration » refers to the opposite case. Additional
competition drives down pricing power. Large cities attract problems of crowding and
congestion. It is this tension between economies and diseconomies that allows cities to
grow, but keeps them from becoming too large”206.
Când, aşadar, competiţia adiţională datorată aglomerării conduce la un declin al
„pricing power” şi atunci când creşterea oraşelor induce efecte de supra-aglomerare şi
congestionare, atunci fundamentul cultural al acestei economii se prăbuşeşte şi astfel se
creează ceea ce numim fundament cultural al crizei, adică inducţie culturală a unei
crize. Vom stărui într-un subcapitol asupra fenomenului prin mijlocirea exemplului
operaţiunii prin care o mare corporaţie precum Google a cumpărat Motorola pentru a
intra în posesia unei specializări pe care nu avea putere s-o procure prin sine însăşi. O
corporaţie care a acumulat o enormă putere economică este brusc dezputernicită în faţa
fenomenului specializării unor procese, pe care ea însăşi cu toată enorma ei putere
economică nu-l poate asigura şi atunci preferă să cumpere: marea corporaţie cumpără
specializare (deci cumpără nu materii prime, nu muncă abstractă, ci capital intangibil
sau intelectual, cunoaştere hiperspecializată), un efect datorat, altfel spus, unor active
intangibile care au produs o specializare imposibil de imitat, adică de preluat prin
imitaţie, ori prin expansiune şi asimilare. Acest efect este măsurat prin ceea ce noua
economie numeşte cvasirentă. Cvasirenta bate, iată, marele capital sau, altfel spus,
cultura bate economia. Dacă orchestrarea acestor procese lipseşte, putem spune că
micul efect răstoarnă marea economie după modelul buturugii mici care răstoarnă carul
mare. Vorbim în acest caz despre o criză cu fundament cultural. Când economia are
proporţii globale atunci vorbim despre o megacriză. Adică despre o criză a economiei
civilizaţionale ca cea prin care trece omenirea astăzi şi care este abia la începuturile ei.
În general, economia aglomerării aduce avantaje culturale, precum acumularea
„fluxurilor informaţionale” (este creat cadrul trecerii la economia postinformaţională)
de idei inovatoare în cadrul firmelor, ceea ce reprezintă, într-adevăr, „efecte
crescătoare de scară”. („This helps to accumulate information flow of new and
innovative ideas among firms for the achievement of what economists call increasing
returns to scale”207). Dezavantajele apar şi ele. „Referring back to the growth of cities
and that the existence of them can only persist if the advantages outweigh the
disadvantages, it is important to know that agglomeration economies may also lead to
congestion, pollution and other negative externalities caused by the clustering of a
population of firms and people and that this may lead to diseconomies of scale”208. Însă
lucrul cel mai tulburător este cel ce vizează faptul că integrarea aglomerării firmelor nu
mai poate ţine pasul cu specializarea şi astfel cele două intră în conflict. Avem de-a
face cu un fenomen tipic de criză culturală a economiei nu cu unul de criză „naturală”
a economiei, aşa cum ne-a învăţat teoria clasică. Noutatea abordării noastre se referă la

206
Ibidem.
207
Ibidem.
208
Ibidem.
un element de demonstrare economică a ipotezei că fenomenul crizelor are o inducţie

culturală: Metoda are ea însăşi noutate şi ne permite să evidenţiem o legitatea nouă,
legitatea caracterului triadic al riscurilor, al generării triunghiularei riscurilor care, prin
aglomerarea şi accente triadice induc o stare de criză. Metoda triunghiului riscurilor ne
va ajuta să dovedim că la baza oricărei crize, inclusiv a crizei actuale, regăsim o triadă
coevolutivă (pentru noţiunea de coevoluţie se pot consulta cărţile lui Cătălin
Mamali209, care induce accente vectoriale triadice. Proprietatea lor este că se
cointensifică într-un interval de timp şi atunci când ating anumite praguri triada devine
pregnantă, predominantă la scara economiei respective pe care o aruncă într-o criză
letală. În spatele ei regăsim întotdeauna cele trei elemente: revoluţia preţurilor (şi deci
explozia consumului), etogeneza plutarhiilor (atotputernicia impulsului plutocratic),
vectorii banilor, triadă vicioasă care îmbracă forma diseconomiei coevolutive a
curbelor agregate. Putem denumi această regularitate lege a diseconomiei coevolutive
sau triadice. Ea îmbracă forma unei triade a riscurilor, pe care am denumit-o, în primă
instanţă, triunghi al riscurilor. Când triada aceasta trece de pragul critic al curbei
randamentelor descrescânde (decreasing returns curve) vorbim despre un fenomen de
bruscă degenerare a economiei, similar cu fenomenul îmbătrânirii bruşte. Aceasta este
noutatea descoperirii noastre, care ne-a uluit pur şi simplu, căci deşi suntem familiari
cu fenomene ale declinului economic, cu procedee de degradare, cu disfuncţii şi cu
toată cohorta de stări care însoţesc fazele declinurilor ciclice din curbele Kondratiev,
nu credeam totuşi că economiile pot intra în stări similare cu îmbătrânirile bruşte
specifice fenomenelor de şoc. Şi cu toate acestea, exact aşa ceva am descoperit prin
metoda triunghiului riscurilor. Am denumit fenomenul acesta îmbătrânire bruscă a
economiei, dar şi periferializare globală sau oboseală letală a economiei mondiale.
Fenomenul acesta este efectul unui şoc economic de proporţii extraordinare. Cred că
şocul acesta este legat de o mutaţiei în noo-psihologia elitelor economice pe care-l
atestă brusca reorientare a banilor acumulaţi (cf pentru aplicarea metodei triunghiului
riscurilor la studiul degradării banilor se pot consulta şi studiile elaborate în colaborare
cu Ilie Bădescu, dimpreună cu concluziile grupului Aoria pe www.gustiana insoc.ro,
grup de colaborările căruia se leagă decisiv străduinţele mele şi descoperirea legii
diseconomiei triadice). Elitele lumii nu mai dau banilor acumulaţi orientare
productivistă, ci preferă să-i utilizeze în speculaţii cu plasamente financiare, ceea ce
îndeobşte denumim prin conceptul de financiarizare a economiei. Ne vom referi la
această nouă legitate a crizelor în capitolul dedicat triunghiului riscurilor sociale
pornind de la exemplul economiei româneşti pentru a trece la o demonstraţie de scară
mondială. Cred, în temeiul concluziilor acestei demonstraţii de economie
civilizaţională a crizelor, că astăzi ne găsim în faza de maximă accelerare a curbei
îmbătrânirii economiei mondiale şi nici o soluţie strict economică nu va scoate
economia lumii din starea ei de bătrâneţe cronică, de oboseală letală, fără de numai o
recompunere a triadei civilizaţionale a economiei în care să fie implicate reforme
capabile să inducă transformări triadic coevolutive, adică renovarea concomitentă a
celor trei dimensiuni civilizaţionale: preţurile, etosul elitelor economico-politice,
vectorul banilor (deopotrivă ai populaţiei şi ai plutocraţilor). Aceasta este totuna cu o
transformare a bazei civilizaţionale sau culturale a crizei. Ieşirea din criză, aşadar, este

209
Mamali, Cătălin, Balanţă motivaţională şi coevoluţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
rodul unui proces de renovare spirituală a elitelor şi a populaţiei ceea ce nu se

întrezăreşte în clipa de faţă. Dar să procedăm progresiv în demersul nostru, insistând
deocamdată încă asupra noţiunilor pregătitoare începând cu noţiunea de economie de
ciclu.
Economia de ciclu cultural. Segmente, corpuri, orchestre
Economia nu este pur şi simplu un proces natural, guvernat de legi obiective

similare cu legile proceselor naturale, neutre axiologic şi, antropologic, abstracte.
Paradigma economiştilor clasici ne-a dezinformat când a propovăduit ideea unei legi a
valorii universale şi naturaliste, fără de vreo componentă subiectivă. Teoria valorii-
muncă (ABSTRACTĂ) a fost împinsă spre scara de lege a profetismului istoric şi
sociologic de către Marx, care, pe baza acestei viziuni naturaliste asupra procesului
economic a profetizat un fel de sfârşit al istoriei, o revoluţie proletară universală în care
munca (aceeaşi pretutindeni, căci capitalismul a abstractizat-o, adică a dezbrăcat-o de
orice veşmânt cultural, naţional, de specificitate etc.) se ridică la scară planetară
împotriva capitalului, îl ia în stăpânire sub forma statului comunist universal, adică
organizator al unei unice întreprinderi comunizate, bazată pe proprietatea colectivă
asupra tuturor mijloacelor de producţie.
Viziunea aceasta este produsul de la vârf al pozitivismului, al naturalismului
metodologic şi ea a fost deconspirată ca eroare sau fals grosolan de către marii
economişti de orientare spiritualistă, precum Sombart, List, Max Weber, Pareto etc. şi,
mai recent, în SUA, de românul Anghel Rugină. Aceştia au arătat, fiecare în felul său,
că economia nu este neutră cultural şi evoluţia ei se petrece în mare măsură înlăuntrul
culturilor omeneşti, adică ascultă de legea ciclurilor culturale. Mai exact, reforma
economiei nu poate fi derivată strict din conflictul ruinător dintre muncă şi capital, ci
de o renovare spirituală sau, cum ar spune, Georgescu Roegen210, anti-entropică
(negentropică, spune Gh. Zapan).
Putem enunţa ipoteza economiilor de ciclu şi încă mai apăsat, a economiilor de
ciclu cultural, ipoteză care ne avertizează că despre economie nu se poate vorbi
exclusiv pe baza unei teorii economice universale, anistorice sau supra-istorice, decât
dacă virtualizăm enorm sistemul economic, adică dacă golim economia, ca realitate
gândită, de conţinut şi o transformăm într-o schemă de gândire economică abstractă,
accesibilă şi utilă doar economiştilor grupaţi într-o subcultură universalistă, cu nimic
mai presus de cea rezultată din proliferarea europeană a făuritorilor de proiecte,
înmulţiţi ca ciupercile după ploaie în veacul al XVII-lea şi parţial într-al XVIII-lea,
asaltând antecamerele celor puternici, tocind pragurile palatelor regale cu promisiuni
de succes universal pentru toate problemele regatului şi ale monarhului. În realitate
economia este şi ea o formaţiune culturală şi evoluează ca o economie de ciclu cultural.
În ciuda raţionalizării economiei capitaliste, aceeaşi economie redevine o formaţiune
culturală de îndată ce, prin agenţii ei, prin actele sale, prin verigile lanţurilor valorice,
redobândeşte caracter de formaţiune re-inserată în societatea concretă cu întreaga ei
configuraţie spirituală. Mai mult, lumea se mişcă în istorie aidoma unei corăbii pe
anumite trasee cultural determinate, iar perioada de parcurgere a unui traseu se
numeşte ciclu cultural, nu economic pur şi simplu, cum a crezut Marx.

210
Nicolas-Georgescu Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Politică, 1979.
Când vorbim despre economia sclavagistă vorbim în mare măsură despre

economia unui anume ciclu în şi prin care se împleteau succesiuni civilizaţionale
relativ diferite, între care două păreau destul de puternice până la Cezar şi anume
succesiunea romană şi succesiunea civilizaţională egipteană. La vremea aceea, nu
economia a decis deznodământul istoric la scară universală, ci răspunsul Romei, încât
putem vorbi despre o economie de ciclu istoric suprapus în mare măsură cu ciclul
imperial roman. Perioada secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea este o perioadă marcată
de Pax Britanica, încât putem vorbi despre o economie de ciclu istoric britanic
caracterizat între altele şi de hegemonia ricardiană ca sistem de gândire economică în
Europa şi în lume.
Perioada postbelică inserează evoluţia omenirii într-un ciclu nou, încât vorbim
despre Pax Americana ca despre o economie mondială de ciclu american. Economiile
de ciclu au avut de rezolvat nu doar probleme ale raportului dintre muncă şi capital, ci
şi probleme ale consensualizării succesiunilor civilizaţionale diverse, ale succesiunilor
naţionale, etnopolitice, diverse şi adeseori conflictuale fără de care n-ar fi reuşit, de
pildă, să practice cu atâta succes externalizarea costurilor spre ariile periferiale ale
economiei mondiale de ciclu. Astăzi parcurgem faza de criză a economiei mondiale de
ciclu american şi tot ceea ce se întâmplă denotă impasul acestei economii de ciclu,
între altele şi în planul dificultăţilor de consensualizare a succesiunilor civilizaţionale
de cel puţin opt tipuri. Huntighton consideră chiar că epoca post-război rece nici nu
poate fi consensualizată şi că omenirea va intra într-o fază de războaie mondiale ale
civilizaţiilor. Dincolo de paradigma dominantă a soluţionării divergenţei succesiunilor,
economia de cicluri culturale a creat pentru fiecare ciclu roluri şi tipare de persoane-
pivot de care a depins finalmente conducerea corabiei economice. Numim aceste
persoane pivot personaje economice căci sunt create de un anume rol economic
dominant, de o regie a jocului economic, de o rază a scenei economice. S-ar putea
distinge trei tipuri de personaje economice: stăpân sau şef, organizator sau director,
orchestrator sau manager.
Stăpânul sau şeful, remarcă I. Bădescu, sunt creaţi de economia privată
individuală, de ferma izolată, de tipul hof-ului norveg, al home-ului englez, al
domeniului feudal (fieful), al fabricilor şi atelierelor de producţie manufacturieră, al
firmelor familiale, al micilor întreprinderi etc. Toate acestea sunt expresia unui ciclu
cultural al economiei private sau particulare de tip local. Ele sunt expresii ale unei
economii de scară care a făcut tihna micilor târguri, a comunităţilor familiale care au
învăţat că o avere cât de mică te pune la adăpost de vicisitudinile vieţii şi ale vârstei.
O asemenea viziune a fost comună cel puţin celor două epoci corporatiste,
medievală şi naţională timpurie. Acestea subîntind un megaciclu istoric suprapus peste
două cicluri politice, cum s-a precizat. Din momentul în care se iveşte un tip cultural
nou de economie, pe care economiştii înşişi au delimitat-o tipologic numind-o
economie a aglomeraţiei, specifică fenomenului firmelor aglomerate într-o locaţie,
formând altfel spus aglomeraţii de firme interconectate, se produce şi criza
megaciclului economiei „natural-corporatiste” şi rolul stăpânului intră în criză. În
Europa, fenomenul a fost consemnat prin apariţia unei cărţi celebre a lui Leon Batista
Alberti, Sancta masserizzia, care poate fi socotită cartea de căpătâi a economiei de
ciclu cultural natural-corporatist211. Modelul fenomenologic al acestui ciclu este corpul.

211
Cf. şi Bădescu, I., Sincronism european şi cultură critică românească, Dacia, Cluj, 2000.
Apariţia economiei aglomerării, legată de marea aglomerare de firme într-o locaţie

anume a provocat şi expansiunea oraşelor în jurul acestor clustere industriale, care
pregătesc deja o experienţă extraordinară ce pare să readucă în actualitate rolul
stăpânului, dar de data acesta dezbrăcat de orice veşmânt paternalist, sub formula
şefului impersonal. Modelul acestuia este supraveghetorul de linie de asamblare ilustrat
de marea uzină a lui H. Ford.
Deja experienţa fordistă a celebrei linii de asamblare de lângă Detroit reunea
procesele sub un singur acoperiş astfel că intră în scenă organizatorul, deopotrivă şef şi
supraveghetor, planificator şi designer. Din acest proces au ieşit taylorismul şi
fayolismul. Şcoala de la Chicago este profund îndatorată şi ea acestui model cultural de
întreprindere. Cu o întreprindere ca Toyota, organizatorul intră în umbră. Toyota se
deschide furnizorilor care se instalează la porţile fabricii şi apare astfel Toyota City, un
fel de campus care comasa toţi furnizorii ce funcţionau totuşi ca nişte companii
separate în afara fabricii. Se creează cadrul unei noi formaţiuni din care va emerge
orchestratorul, un rol nou, un tip de personaj economic pe care sociologia
dramaturgică nu-l mai poate face comprehensibil, fiindcă el nu joacă un rol pe o scenă
economică, el nu se arată în chip direct prin performanţa lui actorială (de actor social),
ci prin efectul rolului său orchestrator, capabil să preschimbe marea diversitate sonoră
a feluritelor instrumente într-un „ansamblu de sunete consonante”, într-o armonie
sonoră, o simfonie, (gr. συμφονία, lat. Symphonia) el dirijează o orchestră212. Oricum,
în afară de instrumentiştii marii orchestre economice nimeni altcineva nu-i înţelege
enorma însemnătate. O nouă modularitate se inaugurează, începe un ciclu care
modifică toată cultura economică, începând cu doctrina proprietăţii şi sfârşind cu
doctrina despre profit şi cu paternul organizaţional213. Se naşte, totodată, o nouă ştiinţă
economică asupra căilor de extragere a profitului şi de asigurare a unui avantaj
competitiv (deci un nou tip de concurenţă) şi o nouă paradigmă care ne avertizează
asupra evoluţiilor consonante, asupra sinergiei ritmurilor şi deci asupra agregării
lanţurilor sociale, a diferitelor reţele ce pot evolua consonant sau disonant, ceea ce
conduce la aritmii sociale care, agravate, induc fibrilaţii recurente sistemului social şi
finalmente sincope decisive.
Economia ca proces creator. Sincronizarea de ritm
Ecoeconomia. Teoria „formării noilor nişe” ca tip de proces economic creator.

E-comerţul sau comerţul electronic cuprinde, dincolo de operaţiunile de vânzare şi
cumpărare, „activităţi care susţin direct comerţul electronic prin conectările
electronice, care, la rândul lor, solicită componente variate de la elementele de
hardware (e.g. rutere, paravane de protecţie informatică - „firewalls”, servere) şi
produse de software (e.g. HTML, programe de editare - editors, navigatoare - „browsers”,
programe de lucru în echipă - „groupwares”) până la elemente de reţea - de network
(wireless, cabluri, reţele prin satelit - „satellite networks”) şi servicii de reţea -
„network services”214.

212
Cf. şi Bădescu, Alina I, în idem.
213
Ibidem.
214
Cf. Piris, Fitzgerald, and Serrano, 2004; Storey, Straub, Stewart, and Welke, 2000, apud Chanchai
Tangpong, Muhammad Islam, Nongkran Lertpittayapoom (2009) The Emergence of Business-to-
Prima observaţie care se cere făcută se referă la faptul că noul tip de activitate
economică este prin excelenţă o activitate creatoare, adică îmbracă forma unui proces
creator extrem de complex, atât în privinţa emergenţei noului tip de comerţ, cât şi în
privinţa funcţionării lui. Acest proces antrenează o complexitate de sarcini şi activităţi
înalt specializate încât dacă o clipă unul dintre elementele constitutive ale procesului
s-ar bloca, procesul însuşi ar fi paralizat. Interacţiunea care conferă continuitate şi
persistenţă procesului este una de tip creator. Opusul ei ar antrena un proces de
agresivitate extraordinară, un fel de război al tuturor contra tuturor, adică o regresiune
în starea hobbse-iană a ordinii.
Procesul economic creator are, pe faţa opusă forma unui război, a unui proces de
progresivă dezordine, de anarhizare şi deci de anomie generalizată. Mai mult, o
societatea acomodată cu un astfel de proces economic este una de tip nou, adică este o
societate informatizată, de ciclu informaţional. Şcoala, familia, viaţa privată etc., totul
este informatizat. Se naşte noua tipologie umană pe care procesul de informatizare îl
solicită într-o formă care aminteşte de basoreliefurile egiptene. Pe de altă parte, chiar
dacă interpretăm procesul acesta de trecere la o nouă formulă de economie ca pe un
proces de distrucţie creatoare, ne dăm seama că şi în acest caz secvenţa creatoare
completează secvenţa distructivă, astfel că în timp recesivitatea distrucţiei trebuie să
permită precumpănirea procesului creator în cadrul întregului ca întreg, ceea ce
conduce la exigenţa legii sinergiei economice215.
Sinergetismul este legea echilibrului şi nici o sinergie nu decurge de la sine:
unele sinergii sunt rezultatul muncii divine, altele sunt efectul muncii naturii şi numai
unele sunt rezultatul muncii umane. Cert este că înşişi banii îşi schimbă înţelesul căci
ei sunt legaţi în chip sever de atingerea stării de sinergie, astfel că în noua economie de
ciclu cultural postmodern şi postcorporatist banii buni vor precumpăni asupra banilor
răi, ceea ce modifică radical energia sistemului şi înţelesul bogăţiei. În toate cazurile,
criza se iveşte ori de câte ori procesul creator este diminuat ori blocat, într-una din
componente, la mai multe componente ori chiar la nivelul întregului.
Referindu-ne la cele trei categorii de e-comerţ: B2B (business to business),
consumator-la-consumator (consumer-to-consumer) şi consumator-la-business, vom
constata că ele antrenează în chip felurit elementele procesului de ansamblu, în frunte
cu cel mai semnificativ şi anume cu reţelele de telecomunicaţii. Acestea sunt folosite în
primul caz la conectarea activităţilor de afaceri (precum cele care se referă la « ofertă,
la procurare şi la dezvoltarea producţiei între spaţii de afaceri (producţiei
interconectate). E-comerţul se focalizează în acest caz în principal pe activităţile
comerciale între organizaţiile de afaceri »216). „În cazul B2C, e-comerţul include
activităţi comerciale între organizaţia de afaceri şi consumator, precum este cea dintre
Amazon.com şi grupurile lor de cumpărători” 217.
Procesul economic are înţeles de proces creator şi într-o accepţie particulară
asupra căreia a insistat teoria formării noilor nişe. Presiunea schimbărilor de mediu

Consumer e-commerce: New Niche Formation, Creative Destruction, and Contingency Perspectives în
Journal of Leadership and Organizational Studies, disponibil la data de 26.05.2011, via FindArticles.com,
adresa de web: http://findarticles.com/p/articles/mi_m0NXD/is_2_16/ai_n42047798/, citat şi de Bădescu, A.I.,
op.cit., 2011.
215
Bădescu, Ciprian I., Vertical Boundaries of the Firms, Asla Press, 2007.
216
Bădescu, Alina I, op.cit.
217
Ibidem.
induse de nepotrivire dintre mediu şi structurile organizaţionale existente pot constitui

cadrul declanşării unui proces creator de nişe noi218. Că formarea de nişe noi este un
proces cu fundamentare culturală o spun doi dintre teoreticienii chestiunii, care
identifică doi factori ai procesului: sociocultura consumatorilor şi/sau schimbările
tehnologice219. Aceşti doi factori induc o nouă nişă care înseamnă emergenţa unei « noi
cereri » ori a unui « nou segment de piaţă ».
Teoria formării noilor nişe ne obligă, iată, să ţinem seama de caracterul
segmentat al pieţei şi de diversitatea culturală a cererii. Segmentarea pieţei este un
proces indus, cum s-a precizat, fie de o nouă tehnologie, fie de sociocultura
consumatorilor. Triumful acesteia asupra pieţei ne obligă să ţinem seama de ideea unui
determinism cultural al proceselor economice şi deci să renunţăm la teza
fundamentalismului pieţei, cum a fost denumită ideea liberalismului friedmanian, în
genere neoliberalismul radical al Şcolii de la Chicago. E-comerţul a fost indus, evident
şi de apariţia tehnologiei comunicării în reţea, care face cu putinţă lucrul în echipe
foarte mici ai căror membrii pot fi situaţi în colţurile cele mai îndepărtate ale planetei.
IT-ul este, iată, nu doar factorul motor al schimbării tehnologiei comunicării, ci
totodată şi factorul generator al unei transformări structurale a societăţii căci apariţia
reţelelor şi a organizaţiilor hibrid real-virtuale sunt mutaţii extrem de semnificative
într-un atare context220.
Pe de altă parte, transformarea structurii socio-organizaţionale a societăţii în
ciclul economic postcorporatist induce şi o transformare a paradigmei managementului
şi deopotrivă o inovaţie paradigmatică în sociologia organizaţională prin teoria
orchestrării reţelelor, care aduce în câmpul modelelor explicative (epistemologice)
orchestra şi dirijorul, aşa cum sociologia dramaturgică regândise teoria societăţii după
modelul epistemologic al scenei dramaturgice şi al regizorului221. Prin urmare
secvenţele schimbării au fost acestea: IT, instrumente mediate de computer, tehnologia
comunicării în reţea au constituit un compozitum de factori cauzali care au făcut
posibilă emergenţa e-comerţului, şi prin aceasta s-a indus şi emergenţa unei nişe noi, a
unui segment de piaţă sau de cumpărare (al cumpărătorilor) şi astfel s-a consolidat un
element pivot al economiei noului ciclu cultural.
Prin urmare teoria formării noilor nişe ne ajută să înţelegem fenomenul doar pe
jumătate, căci nu ne permite să distingem între schimbările vicariante, dinlăuntrul unei
economii de ciclu, şi schimbările ciclice, adică cele care însoţesc emergenţa unei noi
economii de ciclu cultural. Aici şi persistă cauza dificultăţilor economiei oficiale sau
standardizate, căci aceasta nu este sensibilă la ideea despre rolul factorului cultural şi

218
Delacroix & Solt, 1988, Niche formation and foundings in the California wine industry 1941-84. In
G.R. Carroll (Ed.), Ecological models of organizations (pp. 53-70). Cambridge, MA: Ballinger. Hein, K. (2007).
Research: Study: Web research nets in-store sales. Retrieved January 4, 2009, citatele se fac pe baza sursei
online la următoarea adresă:
http://www.brandweek.com/bw/magazine/current/article_display.jsp?vnu_content_id=1003581338
219
Abernathy & Clark, Abernathy, W., & Clark, K.B. (1985). Innovation: mapping the winds of creative
destruction. Research Policy, 14, 3-22. apud Chanchai Tangpong, Muhammad Islam, Nongkran
Lertpittayapoom: Tangpong, C., Islam, M., & Lertpittayapoom, N. (2009) The Emergence of Business-to-
Consumer e-commerce: New Niche Formation, Creative Destruction, and Contingency Perspectives în
Journal of Leadership and Organizational Studies, disponibil via FindArticles.com, la data de 26.05.2011.
adresa web: http://findarticles.com/p/articles/mi_m0NXD/is_2_16/ai_n42047798/
220
Asupra chestiunii vezi şi Bădescu, Alina I., op.cit.
221
Cf. Bădescu, Alina Ionela, op.cit., 2011.
nici la ideea unor megacicluri culturale ale dinamicii economiei. În realitate, aşa cum
s-a reţinut din prezentarea noastră, schimbările megaciclurilor culturale ale economiei
au ele însele o structură complexă, adică includ tehnologii, structurile comunicării,
reţelele ca tipare organizaţionale, orchestrarea ca operaţiune axială şi deopotrivă difuză
în sistem, o nouă formulă de sincronicitate care confirmă puterea ritmului şi deci
strategia „sincronizării de ritm şi nu de stadiu”222 ca în viziunea economiei clasice
(a evoluţionismului clasic, stadial). Ce înseamnă sincronizarea de ritm?
Chestiunea este de o importanţă crucială şi eşecul elitelor mondialiste în faţa
acestei chestiuni ne apare ca fiind una dintre cauzele crizei actuale, mai precis a
perpetuării crizei şi a decretului ştiinţei normative conform căruia există crize fără
soluţii, criza actuală fiind una dintre acestea. Sincronizarea de ritm este totodată un
argument al puterii determinismului cultural în dinamica economiilor. Ea se referă la
procesul orchestrării. Conform noii idei, problema dinamicii economiilor regionale,
naţionale etc. nu mai este una de evoluţie stadială şi deci de decalaje (ale evoluţiei, ale
dezvoltării etc.). Decalajele se resorb uşor, de la sine în economiile orchestrate.
Criza actuală este efectul inabilităţii elitelor mondialiste de a orchestra economia
la scară globală şi deopotrivă pe linia care leagă concentric economiile centrale (cele
mai dezvoltate) de economiile periferiale. Nefiind orchestrate, efectul periferializării
economiilor nu poate fi anihilat, absorbit şi astfel se propagă în viaţa popoarelor din
arealul economiilor periferiale sub forma cascadelor, a consecinţelor în cascadă.
Nefiind orchestrate, pe axul acesta apar efecte de tipul migraţiei pentru muncă şi deci o
presiune teribilă a metropolei asupra periferiei şi a periferiilor asupra centrului (pentru
relaţia dintre pieţele periferiale şi metropolitane vezi studiile membrilor grupului
Aoria, loc. cit.). „O atare presiune poate aduce pe valul ei şi efecte de tip anarhic, o
anarhizare a mediului internaţional, cum au arătat revoltele urbane din Anglia ori
tulburările din Grecia, angoasa flotantă în faţa migranţilor estului care s-a propagat
incendiind aproape toate agendele guvernelor occidentale, de la preşedintele Sarkozy,
în chestiunea ţiganilor din România, până la tentativa Spaniei, Angliei, Italiei de a
rezolva presiunea migraţionistă prin legi aproape protecţionist naţionaliste spre rasism
(o nouă formă de apartheid în cadrul cetăţeniei europene, care este retradusă de acest
val legislativ prin ideea cetăţenilor de rangul I şi a cetăţenilor europeni de rangul II:
esticii, în principal cei din România, Bulgaria etc., ţiganii, în special cei din Sud-estul
Europei)”223.
Asupra sincronismului de ritm vom stărui într-un capitol special dedicat
fenomenului orchestrării şi tehnicilor macro-managementului sistemului mondial pe
linia depăşirii crizei mondiale endemice. Teoria formării nişelor noi îşi limitează
explicaţia la fenomenul discrepanţelor care apar între emergenţa unui „nou segment de
piaţă al cumpărătorilor care n-au mai putut fi satisfăcuţi de către firmele cu operaţii
tradiţionale de business”224. Apar astfel două nişe complet diferite: nişa firmelor

222
Asupra distincţiei vezi Bădescu, I. în Bădescu, I, Şişeştean G, Oancea Cucu, O, coordonatori, Tratat de
sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2010.
223
Bădescu, I., Geopolitica „mişcărilor furiei” (movement of rage), studiu in manuscris, 2011.
224
„For example, a number of customers may not be satisfied with the inconvenience of limited hours and
the need to be there associated with physical stores, prices with high markups associated with traditional
business models, and insufficient information about products sold through traditional mail order. Thus,
B2C e-commerce presents a new option to fulfill the needs of this customer group, and a new niche is
formulated and separates from the group of traditional firms' customers who prefer the shopping
tradiţionale şi nişa e-comerţului, care, la rândul lor pot fi sincronizate sau nu. Mai
precis, o firmă de e-comerţ poate fi interesată deopotrivă în dezvoltarea unor magazine
off-line pentru cei circa 51% dintre clienţii care preferă acest tip de magazine, sau se
poate dezinteresa de această nişă225. Putem conchide, în fine, că o nouă nişă se
formează nu doar în jurul unei noi tehnologii, cum susţin Hine şi Howard (2003)226, ci
în jurul unui conglomerat tehno-cultural-economic, care adăposteşte o paradigmă
economică, adică un nou mod de a rezolva problema economică a unei epoci. Această
paradigmă este nucleul dens al unei posibile expansiuni economice pe durata unui nou
ciclu cultural.
Teoria emergenţei e-comerţului ca proces de distrugere creatoare
Schumpeter este iniţiatorul teoriei distrugerii creatoare, conform căreia orice nou
întreprinzător îşi face intrarea pe o piaţă deja stabilă numai prin mijlocirea unor
invenţii şi inovaţii, care au drept efect „distrugerea creatoare a structurii pieţelor
existente”227. „noile segmente de piaţă emergente inovaţiilor întreprinzătorilor noi
ajung să le înlocuiască pe cele vechi”228 (ibidem). Inovaţiile sunt pentru unii factori de
succes, oportunităţi, iar pentru alţii sunt ameninţări. Conflictul acesta dintre
oportunităţi şi ameninţări într-una şi aceeaşi unitate este sursa unei crize creatoare.
Dacă răspunsul la acest conflict, această provocare nu situează partea de
creativitate deasupra părţii ameninţătoare, se declanşează o criză care nu poate fi
depăşită decât atunci când proporţia nu se restabileşte în favoarea termenului creator al
ecuaţiei. „In the context of B2C e-commerce, entrepreneurs exploit e-commerce as a
new way of operating businesses, which may enable them to provide superior
price-valued products and services to customers than do traditional businesses”229.
E-comerţul, aşadar, este rezultatul unei duble operaţii: distrugere şi creaţie. Problema
pe care o ridică acest nou tip de afacere este aceasta: de ce noutatea sa este deopotrivă
distructivă?

experience at physical stores or have become accustomed to the traditional model of physical stores and
mail order” (Chanchai Tangpong, Muhammad Islam, Nongkran Lertpittayapoom: idem). Citatele sunt
preluate din baza de date a Alinei Bădescu constituită pentru elaborarea tezei sale de doctorat: „De la
ecologia organizaţională la sociologia organizaţiilor în reţea”. Universitatea Bucureşti, 2012.
225
„As Forrester Research's findings suggested, despite the availability of complete online commercial
activities, 51% of customers who conduct online product research still decide to go to a physical store to
buy such products (Hein, 2007). In addition, B2C e-commerce firms may expand their geographic reach to
their potential customers in global markets, which may not be easily covered by traditional business
operations. Therefore, the e-commerce firms can exploit the new opportunities opened up by the
technological advancement. Given that e-commerce firms and traditional firms occupy different niches,
they can potentially coexist or complement each other even in the same business sector and are to some
extent subject to the same external forces, such as economic conditions and overall demand patterns,
which govern the business sector. As such, both B2C e-commerce and traditional firms are likely to
experience business expansion or contraction in a similar fashion although the magnitude of the expansion
or contraction may differ between these two forms of business operations” ( apud ibidem).
226
Hine şi Howard, Hine, D., & Howard, D. (2003). An analysis of changing management roles in small
Australian services exporters in response to the stages in industry development în International Journal of
Entrepreneurial Behavior & Research, 9(2), 74-88.
227
Apud, Bădescu, Alina I., în idem.
228
Ibidem.
229
Ibidem.
Apare e-comerţul prin substituiri distructive sau prin completări creatoare?

« Atâta vreme cât 51% dintre cumpărătorii unui segment de piaţă preferă magazinele
tradiţionale, înseamnă că emergenţa e-comerţului este mai degrabă un fenomen
complementar decât unul de substituire »230. Şi totuşi teoria distrugerii creatoare
(creative distruction theory) susţine ipoteza emergenţei prin substituire. « Therefore,
e-commerce firms will take sales away from traditional firms and potentially destroy
the traditional firms' existing markets. Thus, the logic embodied in the creative
destruction theory suggests the following hypothesis. Hypothesis 2: The expansion of
the B2C e-commerce segment is negatively related to that of the traditional retail
segment”231.
Teoria contingenţei şi e-comerţul
“Contingency theory postulates that the effectiveness of an organizational form

depends on the context or environment in which the organization operates (e.g., Burns
& Stalker, 1961; Lawrence & Lorsch, 1967; Thompson, 1967)”232. Ideea axială a
teoriei contingenţei este aceea că anumite tipuri de produse (product cathegory-
contingent standpoint) pre-modelează piaţa, ba chiar induc un nou tip de piaţă, un alt
patern pentru activităţile comerciale, pe care teoria e-comerţului l-a evidenţiat:
„activităţile comerciale online”233.
Faptul că noile tehnologii ale comunicării (comunicarea în reţea) au fost
adoptate de noua nişă economică este o ilustrare pentru capacitatea elitelor de a
răspunde creator la noua conjunctură apărută prin combinarea celor două categorii de
factori: noile produse şi noua tehnologie a comunicării. Noile produse (P) + noua
tehnologie a comunicării (IT) +Xi = e-comerţul.
În analiza economică a ciclului clasic factorul Xi era îndeobşte ignorat ceea ce
furniza o încredere oarbă în „naturalismul pieţei” şi deci al procesului economic.
Deodată cu această încredere a triumfat paradigma naturalismului metodologic, ceea ce
a devenit astăzi una dintre sursele crizei (alături de multe altele, de la cele de ordin
structural, precum decalajul intersectorial, ori raportul dintre sistemul de pensii şi
îmbătrânirea populaţiei etc., la cele care ţin de specificul propagării inovaţiilor: prin
antinomii, adică prin tensiuni binomiale înlăuntrul aceloraşi unităţi economice etc.).

230
Ibidem.
231
Apud ibidem.
232
Apud ibidem.
233
Cf şi Bădescu, A.I., 2011.
Geopolitica modernităţii şi logica economică a imperialismului

Lucian Dumitrescu
Preocupările geoeconomice ale lui Mircea Vulcănescu. Economia de război
Mircea Vulcănescu a articulat o viziune economică care a ţinut cont de situaţia

internă a României, precum şi de cea internaţională, agitată de interdependenţa
politico-economică crescândă dintre statele lumii.
În conjunctura creată de prevederile Tratatului de la Versailles din 1919234, dar
mai ales de depresiunea economică din anii ’29-’33, scade forţa persuasivă a ideilor
liberale dezvoltate de Adam Smith, precum şi a teoriei ricardiane a avantajului
comparativ. Ca să contracareze produsele ieftine ale manufacturilor engleze, Statele
Unite şi Germania se industrializaseră la adăpostul barierelor vamale încă din finalul
secolului XIX. John Maynard Keynes sesiza, încă de la sfârşitul primei conflagraţii
mondiale, că argumentaţia laissez-faire devenise anacronică. Keynes reuşise să
dovedească că modelul economic clasic avansat de Adam Smith nu era unul universal.
Mai curând particular, acesta era aplicabil în situaţiile în care rata şomajului era zero,
ceea ce făcea ca viziunea smithiană să fie incongruentă cu circumstanţelor economice
de după Primul Război Mondial, caracterizate de rate mari ale şomajului şi subutilizare
a resurselor. Erau genul de circumstanţe care prăbuşeau cererea agregată efectivă,
adică cererea totală pentru bunurile şi serviciile produse de o economie la un moment
dat, la un anumit preţ. Singurul în măsură să relanseze cererea agregată efectivă era
statul prin intermediul investiţiilor guvernamentale. „Potrivit lui Keynes, cheltuiala
este cheltuială, indiferent de ţelul său, iar efectul benefic este acelaşi – creşterea cererii
agregate”235. Vulcănescu este keynesian. Era şi greu să fie altfel într-un context
interbelic aflat în vădit dezacord cu ambientul în care se verificau tezele liberale ale lui
Adam Smith. „Mult trâmbiţata armonie a interesului individual cu cel general,

234
Devenit prim-ministru în 1916, David Lloyd George apreciază greşit raporturile de forţă de pe
continent şi consideră Franţa principala forţă militară în anii de după Primul Război Mondial. Drept
urmare, Lloyd George, un suporter înfocat al politicii echilibrului de putere, subminează sistematic politica
externă franceză, pe care o descrie ca inumană şi vindicativă şi susţine, totodată, refacerea Germaniei, un
partener comercial important al Angliei. Lloyd George era nemulţumit că, din pricina pagubelor uriaşe
suferite în vremea războiului, Franţa şi Belgia urmau să obţină de la partea germană cea mai mare parte a
compensaţiilor financiare. Era conştient totodată că un acord de pace împovărător va alimenta atitudinea
revizionistă a Germaniei, motiv pentru care Primul-ministru britanic caută să-l facă mai suportabil pentru
partea germană. Când, în mai 1921, aliaţii cer Germaniei să achite o parte a datoriilor de război, Berlinul
demonstrează că efortul presupus de achitarea reparaţiile de război se va răsfrânge negativ asupra unei
economii naţionale şi aşa incapabilă să absoarbă aproximativ 20% din populaţia activă. Singurul mod în
care datoriile puteau fi plătite era subscripţia publică de obligaţiuni, procedura la care recursese şi Franţa
în 1870. În acest fel, cantitatea de bani deţinută de cetăţenii germani, dar mai ales puterea de cumpărarea a
acestora, în condiţiile unei inflaţii cu alura galopantă, se diminua dramatic. Piaţa germană nu mai era
deci în măsură să absoarbă mai ales produsele industriale britanice, scăderea comenzilor pentru
industria engleză repercutându-se negativ asupra ratei şomajului. Vz. Paul Dobrescu, Geopolitica,
Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
235
Mark Skousen, The Big Three in Economics: Adam Smith, Karl Marx and John Maynard Keynes,
M.E. Sharpe, New York, 2007, p. 160.
care stă la baza teoriilor lui Smith, are oarecare sens în perioadele de prosperitate.
Într-adevăr, în aceste perioade, în care produsul social total creşte, crescând nivelul
general al activităţii, salariile reale, muncitorul e mulţumit că viaţa lui devine mai bună
şi se preocupă mai puţin de câştigul patronului. Statisticile arată, într-adevăr, că în
această perioadă conflictele de muncă scad. De îndată însă ce depresiunea economică
apare, şi odată cu ea scăderea produsului social, apar şi antagonismele economice şi, cu
ele, preocupările de justiţie mai echitabilă a acestui produs”236.
În România interbelică, problematica cererii agregate efective nu se punea încă.
Stringentă era crearea unei pieţe interne care să stimuleze industria indigenă. Pentru ca
cei 80% dintre locuitorii lumii satului interbelic să devină consumatori de produse
industriale autohtone era nevoie de reorganizarea agriculturii pe temeiul muncii
intensive. Odată sporite veniturile gospodăriei agricole erau create premisele înfiripării
unei pieţe interne pentru fabricatele indigene. Vulcănescu ştia că forţa unui stat pe plan
internaţional este înrâurită semnificativ de randamentul manifestărilor economice pe
care le tutelează. Intervenţia statului era necesară pentru impulsionarea agriculturii
româneşti, după cum era nevoie de intervenţia statului pentru demararea procesului de
industrializare a ţării. Nu doar influenţele lui Madgearu şi tezele eminesciene despre
ţărănime ca singura clasă productivă au modelat formula de dezvoltare economică
imaginată de Mircea Vulcănescu pentru România interbelică. România românească se
găsea la sat nu doar cantitativ, ci mai ales calitativ. Aici, în zona rurală, erau manifeste
conduitele care evidenţiau omogenitatea poporului român, ne referim la activităţile
economice şi spirituale, categorii constitutive ale societăţii potrivit sistemul de
sociologie imaginat de Gusti. Ca atare, orice proiect de dezvoltare păstorit de stat şi
având finalitate românească trebuia să plece de la situaţia ţărănimii, subliniază
Vulcănescu. „Românii au fost totdeauna mai omogeni prin categoriile lor de viaţă
constitutive (economice şi culturale), decât prin cele regulative (juridice şi politice).
Românii au aparţinut la trei stăpâniri. Stăpânire proprie n-au avut românii. Ne trebuie,
deci, un stat care să ia în mână întărirea conştientă a valorilor constitutive proprii ale
neamului românesc. Ce avem de făcut? Este dat generaţiei acesteia să ia în mână
construcţia economică a noii Românii”237.
Despre concepţia lui Virgil Madgearu, care propune reformarea economiei
naţionale pornind de la impulsionarea economiei săteşti, am vorbit în secţiunea
dedicată acestuia. Vulcănescu se aliniază în bună măsură poziţiei lui Madgearu.
„Economistul” Şcolii Sociologice de la Bucureşti sesizează, bunăoară, ca liberalii
autohtoni n-au fost astfel decât în politică. În economie, veritabili liberali au fost,
paradoxal, conservatorii – Ghica, de pildă –, şi ţărăniştii, dintre aceştia din urmă
evidenţiindu-se chiar Madgearu. Căci de la ei, de la conservatori şi ţărănişti, a venit
susţinerea pentru diviziunea internaţională a muncii care permitea vinderea cerealelor
la un preţ convenabil. Iar asta în timp ce liberalismul politic românesc a fost
preponderent protecţionist, cu politici de ridicare permanentă a pereţilor vamali ce au
favorizat mai ales întreprinzătorii proveniţi din burghezia birocratică autohtonă, adică
din rândul îmbogăţiţilor din afacerile cu statul. De altfel, Mircea Vulcănescu relevă

236
Mircea Vulcănescu, ,,Spre un nou medievalism economic”. Scrieri economice, Ed. Compania, Bucureşti,
2009, p. 90-91.
237
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1991, p. 25.
bizareriile politicii vamale autohtone, concepută complet anapoda. În loc să protejeze

cu tarife vamale mărfurile care se doreau produse în ţară, acestea urmând să fie ajustate
treptat, pe măsură ce consumul intern era acoperit de industria nou creată, noile
industrii nu sunt protejate în nici un fel. Mai mult decât atât, tarifele vamale era
introduse abia în momentul în care industria indigenă deja acoperise consumul intern,
semn că politica vamală urmărea instituirea de monopoluri în favoarea producătorilor
autohtoni.
Vulcănescu se declară adept al industrializării, ca şi Madgearu. Dar în calitatea
sa de observator atent al politicii mondiale socoteşte că în contextul internaţional
interbelic, dominat de modelul economiei autarhice, industrializarea ţării trebuie făcută
pe model socialist, având ca forţă motrice un stat puternic. Particularitatea momentului
interbelic, specifică Vulcănescu, rezidă în aceea că inclusiv sectorul particular avea
interesul de susţine un model socialist de dezvoltare economică. Iată şi argumentele.
„1) primul, că urmând ritmului şi structurii autarhice (s.n.) a economiei mondiale, este
adevărat că România va trebui să se industrializeze; 2) al doilea, că această
industrializare nu va mai putea fi rezultatul liberalismului burghez, ci al unei politici de
stat concertat. Indiferent de «mitul» care va sta la temelia concentrării (mit naţional,
proletar, constructivist etc.). (…) Economia românească se găseşte, aşadar, în situaţia
unică în care industria particulară are interes să sprijine acţiunea de concertare pe care
statul ar iniţia-o. Dacă se va ajunge la un mare trust, vertical al economiei naţionale,
sau numai la organizarea şi coordonarea pieţei prin stat, e o altă chestiune. Ajunge să
observăm încotro împing azi forţele care altădată ne împingeau spre capitalism şi
burghezie (s.n.)”238. Forţele cu pricina împingeau spre autarhie economică, stare de fapt
apropiată de economia de război. Lămurim chestiunea cu ajutorul lui Joseph
Schumpeter. Ideea fundamentală a Ligii Naţiunilor, potrivit căreia agresiunea
îndreptată împotriva unui stat membru constituia, de drept, o agresiune îndreptată
împotriva tuturor statelor membre, a favorizat adoptarea tarifelor protecţioniste şi
autarhismul. Consecinţa, punctează Schumpeter, a fost grăbirea declanşării celui de-al
Doilea Război Mondial. În urma acestuia, Europa a pierdut poziţia de cel mai
important actor geopolitic în relaţiile internaţionale vreme de jumătate de veac.
„Niciodată n-a existat o idee mai nefericită, definind ideea nefericită ca acea idee
care-şi ratează obiectivul propus. Cel care a simţit că aceste sancţiuni pot fi decretate
împotriva sa s-a transformat într-un membru autarhic;(…). Astfel, în comerţul
internaţional au primit un impuls puternic tendinţele autarhice şi pregătirile economice
pentru război”239.
În anii ’30, Vulcănescu surprinde pulsaţiile trendului autarhic din mediul
economic internaţional, concretizat, în primul rând, în reorientarea statelor industriale
către propria agricultură. Mizând pe sectorul industrial, statele cu economii moderne se
aprovizionaseră vreme îndelungată cu produsele agricole furnizate de statele
periferiale. Pentru curmarea acestei dependenţe, nucleul industrial al lumii interbelice
susţine dezvoltarea unei baze agricole proprii, menită să atenueze şocurile reprezentate
de recoltele slabe din statele periferiale, precum şi de oscilaţiile preţului produselor

238
Mircea Vulcănescu, ,Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Compania, Bucureşti,
2009, p. 129-130.
239
Joseph Alois Schumpeter, The Economics and Sociology of Capitalism, New Jersey, Princeton
University Press, 1991, p. 382-383.
agricole importate de aici. Dar orice câştig are preţul său. În cazul statelor industriale,
sintagma se referă la încetinirea ritmului dezvoltării industriale. În definitiv, procesul
de autarhizare nu putea rămâne fără efecte. Dar acestea nu se opresc aici. Simultan,
politica de reagrarizare a statelor industriale obtura debuşeele capitalului financiar şi
industrial de aici, fiind afectată astfel funcţia de creditor şi exportator a metropolei.
Consecinţa era nefastă pentru ţările agrare. Blocarea circulaţiei capitalurilor dinspre
centrul sistemului mondial modern către periferia acestuia echivala cu încetinirea sau
chiar stoparea procesului de industrializare a ţărilor cu economii pre-moderne. Acestea
erau tendinţele anului 1933. Câţiva ani mai târziu, procesul de autarhizare este şi mai
evident, aşa cum reiese din constatările lui Mircea Vulcănescu. „Un prim fapt de
observant este că producţia materiilor prime a crescut, în acest an (1936, n.n.), faţă de
anii precedenţi, fără ca producţia bunurilor de consum să fi crescut în aceeaşi proporţie.
Şi nici producţia de bunuri destinate producţiei investiţiilor. Nebănuită dezvoltare au
luat însă, în acest an, producţia mijloacelor de distrugere, producţia de război. Fapt, de
asemeni, curios de observant. În vreme ce orice om, întreprindere sau stat calculează în
prealabil rentabilitatea celei mai mărunte investiţii productive, înainte de a se apuca de
ea, pentru crearea mijloacelor de distrugere, costul producţiei aproape că nu
interesează”240. Aspectul observat de Vulcănescu, anume că nu se acordă atenţie
costului producţiei în cadrul economiei de război, este o curiozitate doar în cazul în
care situaţia este cântărită cu categoriile economiei capitaliste. Chestiunea nu mai
provoacă nici un fel de mirare dacă se ştie că economiei de război nu i se aplică
criteriile rentabilităţii, din raţiuni evidenţiate de Vulcănescu. „Lipsa unui produs – sau
riscul de a nu-l avea la nevoie – poate determina, în economia de război, dezvoltarea
masivă de exploataţii nerentabile din punct de vedere capitalist, adică, cu un preţ de
cost mult superior celor obţinute pe piaţă. Totuşi, nevoia produsului şi siguranţa
producţiei lui pot justifica exploatarea, independent de orice idee de rentabilitate”241.
Economistul Şcolii Sociologice de la Bucureşti rezumă caracteristicile
economiei de război. Prima dintre acestea, şi-anume caracterul secundar al
rentabilităţii, deja a fost menţionată. Urmează crearea unei economii de consum
subsumată cerinţelor războiului, cu efectul comprimării standardului de viaţă. O altă
specificitate a economiei de război este planificarea economică, manifestă printr-o
implicare puternică a statului în economie. Conduita non-liberală a statului are ca efect
constrângerea iniţiativelor private şi guvernarea întregii vieţi economice de principii
strategice, precum schimbarea bruscă a cursului vieţii economice pentru surprinderea
adversarului sau mlădierea economiei naţionale pe iniţiativa inamicului şi, bineînţeles,
eficienţă maximă, adică obţinerea celui mai bun rezultat cu economie de timp şi
resurse. Viaţa economică a Japoniei şi a Germaniei interbelice furniza dovezi clare că
cele două ţări se pregăteau de război. În Germania, bunăoară, factorul politic se insinua
din ce în ce mai persistent şi mai viguros în activităţile economice. De asemenea, erau
depuse eforturi consistente pentru producerea de materii prime surogat, ce urmau să
înlocuiască materiile prime la care Germania nu avea acces şi pe care trebuia să le
importe. Într-un moment în care toate ţările occidentale se confruntau cu rate mari ale
şomajului, Germania rezolva această problemă prin aspirarea populaţiei active în

240
Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Compania, Bucureşti,
2009, p. 328-329.
241
Op. cit., p. 356.
industria grea, principalul ax al industriei de război. Nu în ultimul rând, creşterea

ponderii industriei grele în ecuaţia valorii naţionale avea un impact negativ asupra
standardului de viaţă a cetăţenilor germani, al căror consum se diminuase semnificativ.
Potrivit lui Vulcănescu, Japonia urma un trend economic similar cu cel adoptat de
Germania, cu deosebirea importantă că Manciuria şi China septentrională erau
rezervoare de materii prime la care Germania nu putea decât jindui.
În contextul descris, profilul economic al României era unul mixt, agraro-
energetic. Însă schimbarea de statut a României, care din grânar se transformase în
găzar al Europei, nu reprezenta un salt calitativ extraordinar, întrucât exporturile erau
formate în continuare din produse cu valoarea adăugată scăzută. E binecunoscut faptul
că intensitatea muncii înglobată în materiile prime e una slabă242. Aidoma lui Mihail
Manoilescu, Mircea Vulcănescu s-a arătat preocupat de competitivitate naţională a
României, adică de capacitatea economiei naţionale de a cuceri, prin produsele sale,
pieţe externe, după îndestularea pieţei interne şi menţinând totodată constant nivelul
remuneraţiei pentru muncitorii autohtoni. Gradul de industrializare a României
interbelice favoriza schimburile cu statele sud-est Europene, mai puţin industrializate,
Vulcănescu sugerând chiar înfiinţarea unei uniuni vamale între România şi statele
balcanice, înţelegere din care statul român, cel mai industrializat în contextul respectiv,
ar fi ieşit în avantaj. Cum interesul naţional a fost principalul reper al activităţii sale de
funcţionar public, Vulcănescu avertizează totodată asupra dezavantajelor provenite
dintr-o uniune vamală cu statele Micii Înţelegeri243. O industria cehoslovacă net
superioară industriei româneşti primejduia constituirea de noi ramuri ale industriei
naţionale.
Avuseseră deja loc tentative de pătrundere pe pieţele apusene, chiar dacă prin
intermediul unor produse cu randament scăzut. Cu toate acestea, între calitatea muncii
necesară pentru producerea cerealelor şi aceea solicitată de fabricarea încălţămintei
existau deosebiri notabile. „Nu ajunge ca România să prelucreze substanţa produsă pe
solul său, spre a-i da maxim de valorificare. Trebuie să devenim o ţară manufacturieră
în stare să prelucreze materia primă adusă din afară. Şi nu ajunge ca industria indigenă
să acopere consumul intern. Ea trebuie orientată spre exportul produselor sale.
Interesante încercări s-au făcut pentru plasarea fabricatelor româneşti pe pieţele
apusene. Câţi ştiu că, în 1933, profitând de înlesnirile date de compensaţii, firme
româneşti au vândut încălţăminte în Anglia?”244 Cu toate acestea, competitivitatea
naţională a României continua să fie una redusă, atâta vreme cât exporturile erau
formate, într-o proporţie covârşitoare, din materii prime – petrol şi cereale –, iar
importurile din produse manufacturate. Pentru sporirea competitivităţii sale naţionale,
România trebuia să devină ţară importatoare de materii prime şi exportatoare de

242
,,(…) raportul dintre participarea procentuală a agriculturii în venitul naţional şi participarea industriei,
altădată favorabil agriculturii, s-a schimbat şi el, tot în favoarea industriei. (…) procentul de participare a
industriei, în totalul exportului românesc, a trecut de la 30 la 40% din 1931, până în 1933, pe când
procentul cerealelor a scăzut de la 40 la 20%, în acelaşi interval”. Mircea Vulcănescu, Spre un nou
medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Compania, Bucureşti, 2009, p. 279-280.
243
Bazele juridice ale Micii Înţelegeri sunt puse în 1920. Formată din România, Iugoslavia şi
Cehoslovacia, alianţa urmărea menţinerea integrităţii teritoriale a statelor semnatare în faţa revizionismului
maghiar.
244
2009, p. 286-287.
produse fabricate cu randament ridicat. România se vedea silită să-şi schimbe radical
fizionomia economică în contextul autarhizării statelor industriale, în care debuşeurile
pentru produsele cerealiere ale statelor periferiale se restrânseseră semnificativ.
Ambientul economic internaţional nu a rămas fără ecou pe plan intern. O dovedeşte
rata de industrializare a României, care între anii 1931-1936 a ocupat locul doi în lume,
după Japonia. Dacă nu s-ar fi industrializat rapid, destinul geopolitic al României ar fi
fost compromis. „Sau nici un alt izvor de bogăţie nu va putea înlocui, în schimbul
României cu alte ţări, grâul şi petrolul şi atunci funcţiunea economică a României în
cadrul economiei mondiale se va reduce la un rol similar cu acela al Bulgariei sau al
Iugoslaviei, România trebuind să renunţe la orice pretenţie de dezvoltare şi lărgire
(s.n.), întemeiată până astăzi pe putinţa de desfacere a acestor două produse, sau
România va trebui să devină o ţară industrială, exportatoare de produse fabricate,
dobândind astfel faţă de Răsăritul Apropiat însemnătatea avută până ieri de Austria faţă
de statele din Bazinul Dunărean”245. Dar industrializarea nu se putea face pe tipar
liberal, motivul fiind acela ca modelul laissez-faire imaginat de Adam Smith nu avea,
în perioada interbelică, condiţii propice pentru germinare. Se impunea un proiect de
industrializare adaptat nu atât la nevoile pieţei, cat mai curând la rigorile contextului
internaţional, în care trendul autarhic era prevalent. În acord cu tendinţele din
economia mondială, statul român a consolidat baza industrială a României interbelice
în cadrul unui proiect de dezvoltare cu profil socialist. Potrivit lui Vulcănescu, inclusiv
sectorul privat avea interesul să susţină un astfel de model de dezvoltare, în condiţiile
în care, pe fondul autarhizării economiilor naţionale, debuşeele se restrânseseră
semnificativ246. Cum arătam mai sus, economiile de război nu sunt economii deschise,
de schimb, ci economii închise, economii de consum subsumate cerinţelor specific ale
războiului. „Dacă încercăm să strângem aceste elemente într-o definiţie, vom spune că
economia de război e forma economiei dirijate în care întreaga organizaţie economică
e pusă în serviciul voinţei de a învinge a naţiunii, mai clar şi mai exact, în serviciul
scopurilor militare ale organizaţiei politice”247. Autarhizarea vieţii economice
naţionale este condiţia necesară apariţiei economiei de război248. Deşi este baza
necesară pentru orice economie de război, căreia îi pune la dispoziţie propria energie,
materie primă, tehnologie, bază industrială şi mână de lucru, economia autarhică are un
ţel diferit de acela al economiei de război, arată Vulcănescu, fără să nuanţeze însă. El

245
2009, p. 343-344.
246
Iată argumentele aduse de Vulcănescu în sprijinul susţinerii sale. ,,1) primul, că urmând ritmului şi
structurii autarhice (s.n.) a economiei mondiale, este adevărat că România va trebui să se industrializeze;
2) al doilea, că această industrializare nu va mai putea fi rezultatul liberalismului burghez, ci al unei
politici de stat concertat. Indiferent de «mitul» care va sta la temelia concentrării (mit naţional, proletar,
constructivist etc.). (…) Economia românească se găseşte, aşadar, în situaţia unică în care industria
particulară are interes să sprijine acţiunea de concertare pe care statul ar iniţia-o. Dacă se va ajunge la un
mare trust, vertical al economiei naţionale, sau numai la organizarea şi coordonarea pieţei prin stat, e o altă
chestiune. Ajunge să observăm încotro împing azi forţele care altădată ne împingeau spre capitalism
şi burghezie (s.n.)”246. Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice,
Ed. Compania, Bucureşti, 2009, p. 129-130.
247
Op. cit., p. 354.
248
Vulcănescu nu scrie despre economia de război, după cum nu era interesat de crearea unei economii de
război în România, din pricina vreunui impuls belicos irepresibil. Contextul economic internaţional
impunea schimbarea profilului economiilor naţionale.
reliefează apropierea dintre economia autarhică şi economia de război din perspectiva

obstacolelor de depăşit – caracterul divers al resurselor naturale, diviziunea
internaţională a muncii, impulsul spre profitabilitatea al oricărei activităţi economice –,
precum şi modalităţile de ocolire a acestor bariere – păstrarea profitului fără coborârea
costurilor de producţie, monopoluri vamale care contracarează diviziunea
internaţională a muncii.
Dar ritmul intens în care România se industrializase între anii 1931-1936 nu era
suficient pentru creşterea competitivităţii naţionale. După cum calapodul socialist de
reformare a vieţii economice, cu statul distribuit în rol de protagonist al manifestărilor
economice naţionale, nu putea spori, singur, alonja geoeconomică a României
interbelice. Se impuneau măsuri care să valorifice potenţialul geopolitic al României
Mari în integralitatea sa. „Căi ferate visate de trei generaţii, vor trebui să aibă, până
într-un an, cel puţin terasamentul terminat. 12 000 km de şosele vor trebui
modernizate, în acelaşi termen. Toate silozurile în stare a fi gata până la toamnă vor
trebui să iasă din pământ şi să intre în funcţiune. Numeroase râuri vor trebui prefăcute
în eleştee şi însămânţate cu peşti. Bălţile din jur vor fi prefăcute, prin irigări, în culture
fertile. Telegraful, telefoanele vor trebui potrivite imediat trupului nou al ţării, pentru a
răspunde la chemare. Activitatea sanitară va fi dezvoltată. La fel cea veterinară, pentru
a înlătura pierderile din boli şi a reface şi a spori stocul de vite. Unelte de lucru vor fi
împărţite în ţară. Lucrul câmpului va fi organizat spre a produce imediat şi întreit.
Recensământul va număra oamenii şi nevoile”249. În pofida scrierilor lui Vulcănescu,
dar şi a altor intelectuali care relevaseră caracterul contondent al mediului internaţional
interbelic, statul român a întârziat să-şi actualizeze potenţialul geopolitic, cu
consecinţele binecunoscute din vara anului 1940.
Geopolitica modernităţii ca geopolitică a capitalismului
Modernitatea s-a încarnat fie sub forma sistemului capitalist, fie sub forma celui
socialist, fie sub forma unei combinaţii politico-economice a acestora. Înfăţişarea
socialistă a modernităţii, cu trăsăturile ei specifice, e relativ recentă, fiind statornicită
de Revoluţia Roşie din 1917. Varianta capitalistă a modernităţii, mai vârstnică cu
aproximativ două veacuri, se răsfrânge asupra spaţiului românesc începând cu 1829,
influenţele ei persistând şi în perioada interbelică. E un prim motiv pentru care ne vom
concentra asupra ei. Al doilea este acela că, în cercetările sale, Mircea Vulcănescu ia în
colimator îndeosebi varianta capitalistă a modernităţii, chiar dacă elaborează un studiu
despre Lenin şi prefacerile sociale ale Revoluţiei bolşevice, studiu asupra căruia nu
vom insista. „Modernitatea europeană este inseparabilă de capitalism. Legătura
centrală dintre forma şi conţinutul suveranităţii de tip modern este lămurită complet în
opera lui Adam Smith. Smith începe cu o teorie a muncii ce evidenţiază contradicţia
dintre acumularea personală şi interesul public. O primă sinteză a acestor două planuri
o înfăptuieşte «mâna invizibilă» a pieţei: capitalistul «urmăreşte doar propriul câştig»,
dar este «dirijat de o mână invizibilă către promovarea unui ţel ce nu era vizat de
intenţia sa»“250.

249
2009, p. 381.
250
Michael Hardt, Antonio Negri, Empire, Harvard University Press, 2001, p. 86.
Dar ce este capitalismul? E doar un sistem economic şi politic? În nici un caz.

Fluidul spiritual al capitalismului, de factură protestantă, a jucat un rol important în
constituirea unui angrenaj tehnic impresionant, care la prima vedere e lipsit de orice
determinaţii transcendentale. Puternice la început, ne referim la debutul secolului XVI,
legăturile capitalismului modern cu Divinitatea au fost obnubilate de chiar fermentul
acestuia, raţiunea. În zorii secolului XX, când Max Weber cerceta corelaţia dintre
spiritul protestant şi înjghebarea capitalismului de tip modern, condiţionările
transcendentale ale capitalismului occidental dispăruseră sau, dacă mai persistau, ele
fuseseră camuflate de spiritual laic al modernităţii. Lipsit de manifestările spirituale
care l-au caracterizat iniţial, ascetismul intramundan şi munca cu impuls vocaţional,
capitalismul i se înfăţişează aidoma unei cuşti de fier lui Max Weber. „După părerea
lui Baxter, grija pentru bunurile exterioare trebuie să apese pe umerii «sfinţilor» săi,
numai ca «o mantie subţire care poate fi lepădată în orice clipă». Dar soarta a
transformat mantia într-o carcasă dură ca oţelul. Asceza, trecând de la reconstruirea
lumii şi la exercitarea efectelor asupra ei, a făcut ca bunurile exterioare ale lumii
acesteia să dobândească, ca niciodată în istorie, o putere crescândă şi în cele din urmă
atât de mare asupra omului încât acesta să nu poată scăpa de ea. Astăzi, spiritul ei a
dispărut din această carcasă, cine ştie dacă nu pentru totdeauna. De când se sprijină pe
o temelie mecanică, capitalismul învingător nu mai are nevoie de acest suport”251. Deci
triumful material al modernităţii avea ca preţ înfrângerea spiritului. De fapt,
argumentează Daniel Bell, capitalismul s-a învins singur. Potrivit sociologului
american, vigoarea socială a eticii protestante s-a diluat nu sub acţiunea
modernismului, ci sub înrâurirea capitalismului însuşi252. Bell identifică creditul ca
fiind cel mai facil mijloc de subminare a ascetismului intramundan şi, totodată, de
stimulare a hedonismului. În definitiv, scrie Daniel Bell, spiritul achizitiv era ţinut
prizonier şi de lipsa de lichidităţi. Apariţia creditului şi eliminarea, astfel, a efortului
presupus de economisire a rupt zăgazurile spiritului achizitiv. De asemenea, apariţia şi
înmulţirea necontenită a dorinţelor, deosebite de nevoi prin preponderentul lor conţinut
psihologic, a favorizat manifestarea plenară a spiritului hedonist, adică exact ceea ce
năzuia să ţină în frâu etica protestantă. Ins activ, care plasează la începutul lumii fapta,
iar nu cuvântul, capitalistul nu a putut rezista la nesfârşit ispitei lăcomiei, aspect sesizat
de Mircea Vulcănescu. „Un om activ, pentru care munca, activitatea, voinţa sunt o
religie de fier. Un om (pentru) care la început a fost fapta. Un om nestăpânit, nervos,
nestabil, cu nevoi din ce în ce mai numeroase, în vecinic salt peste sine însuşi, în
vecinică înţelegere cu alţii. Un ascet, am spus. Dar un ascet ispitit de păcatul
lăcomiei”253.
Dincolo de componenta cultural-spirituală, capitalismul este un sistem
economico-politic care pivotează în jurul instituţiei proprietăţii şi producţiei de bunuri,
susţinut fiind de reţeaua de relaţii de schimb extinsă la nivelul întregii societăţi, scrie
Daniel Bell254. Sistemul care are la bază proprietatea privată, dă naştere creditului şi
inovează permanent combinarea factorilor de producţie sau sistemul în care

251
Max Weber, Etica protestantă şi spiritual capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 190-191.
252
Vz. Daniel Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism, Basic Books, New York, 1996.
253
2009, p. 66.
254
Vz. Daniel Bell, The Cultural Contradictions of Capitalism, Basic Books, New York, 1996.
administrarea privată a producţiei vizează profitul privat sunt privirile asupra

capitalismului oferite de Joseph Schumpeter255. În ceea ce-l priveşte pe Mircea
Vulcănescu, el se raportează la capitalism mai degrabă din perspectiva sociologiei
industriale. În viziunea sa, preponderenţa capitalului industrial şi activitatea productivă
cu salariaţi ce ţinteşte profitul sunt particularităţile capitalismului. Vulcănescu
sesizează totodată cum scopul mediat al producţiei, adică finalitatea socială a acesteia,
nu e clar precizat printre motivaţiile producătorului. E de remarcat, totodată, că
referenţialul în care Vulcănescu oglindeşte capitalismul e unul specific lumilor
ţărăneşti. „1) capitalismul e un sistem în care se răstoarnă scopul natural al producţiei
de bunuri: satisfacerea nevoilor, care se transformă-n mijloc şi-n care scopul activităţii
economice este câştigul de bani. Scopul îndepărtat al producţiei poate fi satisfacerea
nevoiei sociale, dacă privim lucrurile în ansamblu, dar această nevoie rămâne
totdeauna indefinită în mintea producătorilor. Mărimea ei formează tocmai elementul
incert al producţiei lor, asupra căreia speculează şi în raport cu care îşi încearcă
norocul, când produce, riscă. 2) capitalismul este un sistem în care munca se cumpără
ca o marfă, în care producţia se întreprinde de cei care au bani, care cumpără de pe
piaţă elementele necesare producţiei: munca, maşinile şi materia primă, pe care le
ordonează în vederea obţinerii produselor”256.
Sistemul mondial modern şi eroziunea geopolitică a Angliei
Doritorul unei perspective macrosociologice asupra capitalismului îşi poate

satisface curiozităţile de ordin teoretic citindu-l pe Immanuel Wallerstein, autor al unei
priviri panoramice asupra expansiunii economiei moderne. Dilatarea sistemului
mondial modern, această personificare teoretică a economiei capitaliste, a fost
stimulată de descoperirile geografice de la finele secolului XV. Organizarea muncii pe
principii raţionale şi perfecţionarea maşinăriei birocratice în statele care vor cuceri,
unul de la celălalt, poziţia hegemonică în cadrul sistemului, au fost factorii care au
împins permanent în exterior graniţele acestuia. Wallerstein lămureşte lectorului
edificiul conceptual creat pornind de la termenul sistem. În raport cu sistemul, care este
o înjghebare preponderent economică, oraşele-stat, statele naţionale şi imperiile sunt
entităţi prevalent politice. Cu alte cuvinte, principiile care aglutinează elementele
componente ale sistemului sunt în primul rând cele economice, cele culturale şi politice
având un rol solidarizant secundar. Sistemul imaginat de Wallerstein se referă la
economia mondială.
În cadrul sistemului mondial modern viaţa economică este neatârnată, ea se
desfăşoară, deci, în absenţa unei structuri politice unificate. Autonomia de care se
bucură activitatea economică în cadrul sistemului mondial modern îşi află perechea
antagonică în structurile imperiale, unde comanda politică stabileşte coordonatele
manifestărilor economice. Wallerstein prezintă avantajele şi dezavantajele vieţii
economice gestionate de birocraţia imperială. Ca tehnică primitivă de dominaţie
economică, imperiul deţine monopolul asupra comerţului şi asupra sistemului de

255
Vz. Joseph Schumpeter, The Economics and Sociology of Capitalism, Princeton University Press, New
Jersey, 1991.
256
2009, p. 67.
colectare a taxelor şi impozitelor. Avantajele sunt contrabalansate de dezavantaje, cel

mai important dintre acestea fiind practica administraţiei imperiale de a cheltui
dezordonat veniturile aspirate cu forţa. Astfel, cea mai importantă parte a taxelor şi
impozitelor colectate era utilizată pentru susţinerea unei birocraţii supraponderale sau
pentru înăbuşirea revoltelor din aria suburbială. Mişcările sociale din zonele de graniţă
ale imperiului erau stimulate de subdezvoltarea locală, adâncită şi de înăsprirea
permanentă a sistemului fiscal. Taxele şi impozitele colectate în periferie nu se
regăseau în feluritele investiţii prin care metropola putea impulsiona dezvoltarea
locală, ci în solda mercenarului care garanta exploatarea muncii coloniale, manu
militari, până la extincţie biologică. Vadul de scurgere a plusprodusului dinspre zona
suburbială spre aria metropolitană se lărgeşte şi devine mai sigur, în sensul reducerii
pierderilor, odată cu apariţia tehnologiei moderne. „Realizarea socială a lumii moderne
este aceea, dacă vreţi, de a fi inventat tehnologia care face posibilă sporirea fluxului de
plus produs de la structurile inferioare la structurile superioare, de la periferie la centru,
de la majoritate la minoritate, eliminând «risipa» unei prea împovărătoare
suprastructuri politice”257. E interesant că Arnold Toynbee258 localizează rădăcinile
sofisticatei tehnologii actuale, în aşa-numitul „fluid vital” al civilizaţiei occidentale.
Fără armătura formată din valorile creştine uriaşul edificiu material înjghebat de
civilizaţia occidentală n-ar fi avut trăinicie, remarcă autorul Studiului asupra istoriei,
cu o perspectivă care aminteşte de Max Weber.
Probabil că dacă ar fi rugat să dea o definiţie a globalizării, Immanuel
Wallerstein ar invita la cercetarea implicaţiilor economice, politice şi antropologice ale
extinderii sistemului mondial modern la scară planetară, pornindu-se eventual de la
celebra sa lucrare. În Lexus şi măslinul, Thomas Friedman, jurnalist american
câştigător al prestigiosului premiu Pulitzer, zugrăveşte globalizarea tot ca pe un sistem,
dar un sistem internaţional înfiripat după terminarea Războiului Rece. „Globalizarea nu
este doar o fantezie economică şi nici vreo tendinţă trecătoare. Este un sistem
internaţional – sistem internaţional dominant care a luat locul sistemului instituit de
Războiul Rece după căderea Zidului Berlinului şi trebuie să-l înţelegem ca atare”259.
Câtă vreme perioada succesivă Congresului de Pace de la Viena este dominată, din
1815 până la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, de marina şi moneda
britanică, răstimpul scurs de la terminarea Războiului Rece are reperele fixate de
puterea, marina şi moneda americană. După Friedman, Războiul Rece, ca secvenţă
temporală în care lumea a fost dominată de înjghebări politico-economice şi militare
însufleţite fie de ideologia liberală, fie de cea comunistă, a însemnat interludiul dintre
pax britannica şi pax americana. Pacea americană e mai puţin importantă din
perspectiva geopoliticii modernităţii, ea fiind mai curând creuzetul unei geopolitici a
post-modernităţii, chestiune asupra căreia nu insistăm aici. Pacea britanică însă,
dimpreună cu câteva din teoriile ei legitimatoare, ne referim la teoria mâinii invizibile a
lui Adam Smith şi la teoria avantajului comparativ elaborată de David Ricardo,
şlefuieşte lumea în perioada de interes pentru noi, motiv pentru care vom prezenta, pe
scurt, ascensiunea Imperiului Britanic. Totodată, ne vom concentra atenţia asupra unei

257
Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1992, vol. I, p. 24.
258
Vz. Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII de D.C. Somerwell, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997, vol. I.
259
Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 28.
perspective alternative despre obârşia sistemului capitalist, proiectată de Albert

Hirschman, sociolog şi economist american care nuanţează clasica viziune weberiană.
Când secolul XVII abia începea să mijească, sistemul mondial modern pivota în
jurul arealului din nord-vestul Europei, compus din provinciile Olanda şi Zeelanda,
Londra şi zona răsăriteană a Angliei, dar şi nord-vestul Franţei. Profitând de încercările
nereuşite ale regilor Spaniei de a transforma Sevilla260 în oraş inimă al sistemului
mondial modern, Anvers-ul îi subtilizează acestuia poziţia de cea mai importantă urbe
economică a mapamondului. După ce, la rându-i, Anvers-ul pierde acest statut în
favoarea Genovei, în anul 1622 ştafeta este preluată de Amsterdam, ceea ce face ca,
până la finalul secolului XVII, travaliul de extindere a sistemului mondial modern să
fie depus de provinciile olandeze. Graţie unei superiorităţi întreite, exercitată simultan
pe plan productiv, comercial şi financiar, Olanda a fost prima putere hegemonică din
cadrul sistemului, specifică Wallerstein. Provinciile olandeze se bazau pe o agricultură
intensivă ce hrănea o zonă urbană în care se afla masată mai bine de jumătate din
populaţie, cu menţiunea că viaţa economică a populaţiei urbane era orientată în bună
măsură de principiile raţionalităţii formale. Aşa se explică cum, bunăoară, costurile de
producţie din industria navală erau cu până la 40% mai mici decât cele înregistrate de
Anglia în acelaşi sector. După Wallerstein însă, izbânda provinciilor olandeze, care
domină lumea în secolul XVII, sunt explicabile în primul rând prin generozitatea şi
conduita etnocentrată a oligarhiei calviniste, care conştientizase destinul ei naţional şi
de clasă261 (Wallerstein, 1993). Dar pe măsură ce secolul XVII se apropia de asfinţit,
statutul de putere hegemonică în cadrul sistemului mondial modern este înşfăcat de
Anglia, pe fondul unei declin olandez accentuat, provocat de o elită care renunţase la
practicile ascetice pentru a îmbrăţişa conduita hedonistă.
Viziunea evoluţionistă a lui Charles Darwin a avut ecou şi în planul geografiei
politice, ale cărei teorii prezintă statul ca organism viu, angajat permanent în lupta dură
pentru supravieţuire cu statele limitrofe. Miza acestei confruntări este teritoriul. Cine
are un teritoriu mai extins, deţine un avantaj strategic în raport cu celelalte state,
conform viziunii evoluţioniste intercalate în câmpul geografiei politice. Dacă la finele
secolului XIX întinderea teritorială era condiţia măreţiei unui stat, se pare că instalarea
Angliei în poziţia de putere dominantă a sistemului mondial modern a fost înlesnită
tocmai de dimensiunile sale reduse. La începutul secolului XVIII, Franţa era întâiul stat
european sub aspectul întinderii teritoriale. Cum o suprafaţă de 300 000 km2 poate
stânjeni dezvoltarea economică aflăm din scrisoare ducelui de Chevruese. În această
epistolă, ducele de Chevruese afirma că, deşi favorabilă monarhiei din mai multe
puncte de vedere, întinderea teritorială a Franţei se poate dovedi o piedică în calea
creşterii economice a naţiunii. Exemplul Angliei, precum şi incapacitatea statului
francez de a construi încă din secolul XVIII o infrastructură care să acopere întreaga
Franţă, par că îi dau dreptate. Micşorarea teritoriului, prin pierderea de către partea
engleză a posesiunii asupra portului Le Havre în anul 1562, impulsionează formarea

260
De observat că oraşele univers, aşa cum le numeşte Braudel, au toate ieşire la mare. Controlând
navigaţia, comerţul şi industria, şi concentrând de asemenea creditul, oraşele univers reprezintă inima
puterilor maritime care, după descoperirea Americii de către Columb în anul 1492, stabilesc cursul istoriei
în epoca columbiană. Perioada se încheie la răspântia secolelor XIX-XX, când pe scena politicii mondiale
îşi refac apariţia puterile uscatului, cu o prezenţă timidă în câmpul relaţiilor internaţionale după dizolvarea
Imperiului Mongol în secolul XV.
261
Vz. Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, vol. III.
pieţei naţionale de cealaltă parte a Canalului Mânecii, susţine Fernand Braudel. „În
sfârşit, prin pseudoînfrângerea ei, Anglia a câştigat reducerea la nişte proporţii modeste
care avea să se dovedească, mai apoi, mult mai favorabilă formării rapide a unei pieţe
naţionale”262. Agricultura intensivă, infrastructura dezvoltată ce unea întreg teritoriul
naţional, o elită politico-economică aderentă la un Weltanschauung modern şi un venit
pro capita, sporit graţie înlăturării creşterii de tip Anciene Régime263 de către Revoluţia
Industrială, transformă Anglia în prima ţară înzestrată cu o piaţă naţională. Ca urmare a
eliminării barierelor politice, Marea Britanie devine ceea mai întinsă zonă de liber
schimb încă de la finele secolului XVIII264. Piaţa internă este cea care susţine
competitivitatea economiei britanice, adică forţa acesteia de a produce şi pentru alte
pieţe fără consum de substanţă naţională sau, altfel spus, exportând în condiţiile
creşterii stocului civilizaţional autohton, obiectivat, la nivel demografic bunăoară, într-o
populaţie prosperă, sănătoasă, aservită din punct de vedere identitar, animată de
sentimentul libertăţii în raport cu instituţiile statului şi înzestrată cu competenţe tehnice
şi teoretice, graţie unui sistem educaţional conectat la interesul naţional. Andre Gunder
Frank atrage însă atenţia că investiţiile în capitalul fix, ce coagulaseră piaţa internă în
Anglia şi stimulaseră dezvoltarea industrială a Insulei, erau făcute cu banii proveniţi
din pauperizarea coloniilor imperiale în cadrul schimbului inegal dintre metropolă şi
periferie265.
Ulterior, eroziunea geopolitică a Marii Britanii a permis ascensiunea Statelor
Unite266, care devin, după al Doilea Război Mondial, puterea de destinul căreia avea să
depindă creşterea sau scăderea economiei capitaliste. Hegemonia americană a însemnat
nu doar dispariţia dominaţiei Bătrânului Continent în câmpul relaţiilor internaţionale,
ci şi o schimbare de paradigmă. Dacă la început stăpânirea spaţiului garanta dominaţia
economică, ulterior situaţia se modifică radical. „Când vechea ordine s-a confruntat cu
concepţiile universaliste şi a-nceput să fie animată de spiritul comerţului, regula a
stabilit că cine controlează economia domină spaţiul”267.

262
Fernand Braudel, Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2009, vol. I, p. 475.
263
Fernand Braudel distinge creşterea tradiţională, intermitentă, marcată de sincope, de creşterea modernă,
cu caracter continuu, care începe să-şi facă simţite efectele abia după 1850. Creşterea modernă pune capăt
Legii Vechiului Regim, potrivit căreia există o potenţială neconcordanţă între creşterea venitului naţional
şi creşterea consumului populaţiei, în sensul că sporirea PIB-ului se poate dovedi dezavantajoasă pentru
muncitor. În secolul XX, Legea Vechiului Regim încă producea efecte în Uniunea Sovietică, unde, deşi
societatea intrase în faza impulsului către maturitate încă din anul 1928 – faza impulsului spre maturitate
este penultima fază a creşterii economice după Rostow -, nivelul de consum al populaţiei nu crescuse în
mod corespunzător.
264
O urmează Statele Unite şi Franţa. Precursor al unităţii politice, Zollverein-ul german se înfiripă abia
spre jumătatea secolului XIX, pentru ca ulterior, în Italia, calea urmată să fie inversă: unitatea politică este
ferment al unităţii economice.
265
Vz. Andre Gunder Frank, Dependent Accumulation and Underdevelopment, Monthly Review Press,
New York, 2009.
266
Întotdeauna statul pivot al sistemului mondial modern a fost unul protestant, după cum şi centrul
sistemului mondial modern este preponderent protestant, ţările catolice poziţionându-se în semiperiferie
sau chiar mai departe, în periferie.
267
Carl Schmitt, The Nomos of the Earth in the International Law of the Jus Publicum Europaeum, Telos
Press Publishing, 2006, p. 33.
Explicaţii ale obârşiei capitalismului
Ne interesează mai mult decât simpla prezentare a cronologiei sistemului

mondial modern. Scopul nostru este acela de a evidenţia paradigmele care au înrâurit
imaginarul social în perioada dominaţiei engleze. Spuneam că motivaţia naţionalistă a
elitei calviniste a propulsat provinciile olandeze în centrul lumii în debutul secolului
XVII. Secretele hegemoniei engleze, anume Revoluţia Industrială şi apariţia pieţei
interne, nu pot fi înţelese fără o prezentare a paradigmei liberale, ca Weltanschauung268
al clasei de mijloc engleze.
Ca filozofie practică „(…) întemeiată pe credinţa în înţelegerea miraculoasă a
propriului interes”269, doctrina laissez-faire nu este o idee originală a civilizaţiei
occidentale din secolul XVIII. Potrivit lui Arnold Toynbee, filosofia liberală fusese
anticipată de civilizaţia sinică care oferise un răspuns doctrinar superior unui stimul
istoric oarecum asemănător aceluia care acţionase asupra Apusului începând cu secolul
XVIII. „Doctrina laissez-faire nu poate fi considerată ca fiind o contribuţie occidentală
originală la tezaurul înţelepciunii omeneşti, fiindcă o asemenea doctrină era monedă
curentă în lumea sinică, acum aproximativ două mii de ani. (…) societatea sinică
istovită s-a angajat, în cele dintâi decenii ale veacului al II-lea î.Cr., pe o linie de
minimă rezistenţă, pe care a conceput-o nu ca pe o cărare umblată de vitele de povară
care se îndreaptă de la moara în plină activitate către târgul forfotind de lume, ci ca pe
calea însăşi a adevărului şi vieţii. Este calea cunoscută sub numele de dao, cuvânt care
înseamnă «calea pe care merge universul» şi care a ajuns apoi să însemne o noţiune
foarte apropiată de divinitate, în sensul cel mai abstract, cel mai filozofic al
cuvântului”270.
Albert Hirschman oferă în Pasiunile şi interesele o explicaţie alternativă a
înfiripării calapodului raţional pe care se aşează munca apuseană începând cu secolul
XVI. Şi când spunem explicaţie alternativă luăm ca punct de reper clasica viziunea
weberiană, care atribuie doctrinei protestante a predestinării rolul de creuzet al
capitalismului modern. Max Weber dovedeşte în Etica protestantă şi spiritul
capitalismului că raţionalizarea spiritului întreprinzător, ca esenţă a capitalismului
occidental, are la bază doctrina protestantă a predestinării. Anxietatea generată în
rândul credincioşilor protestanţi de ideile difuzate de Calvin şi Martin Luther la
începutul secolului XVI, potrivit cărora separarea aleşilor de damnaţi se stabilise
printr-o hotărâre divină luată înainte de crearea lumii, are ca remediu activitatea
profesională. Munca necontenită avea menirea de a atenua neliniştea credinciosului în
faţa incertitudinilor legate de soarta sa pe lumea cealaltă şi de a-i reda speranţa
mântuirii. „(…) s-a pus un mare accent pe munca profesională neobosită ca mijloc
excelent de dobândire a încrederii în sine. Ea şi numai ea alunga îndoiala religioasă şi
conferea siguranţa stării de graţie”271. Dar zelul dovedit în muncă de credincios nu era
valoros în sine. Sârguinţa trebuia să fie lucrativă, adică să producă bunuri şi servicii
utile lucrătorului, dar şi comunităţii. Munca aducătoare de prosperitate personală şi

268
Weltanschauung-ul include ideile referitoare la ordinea socială.
269
Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII de D.C. Somerwell, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997, vol. I., p. 593.
270
Op. cit., p. 594.
271
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 130.
comunitară era semn că credinciosul îndeplineşte voinţa divină prin activitatea sa.
Marea inovaţie a protestantismului rezidă, deci, în spiritul antreprenorial cu propulsie
religioasă, concretizat în raţionalizarea atitudinii faţă de câştig pe considerente
spirituale. În raport cu bunăstarea adusă de munca desfăşurată, credinciosul trebuia să
aibă o conduită ascetică. Nu era permis nici un exces, nici o cheltuială în plus peste
cele necesare subzistenţei. Înfrânare raţională a impulsului spre risipă şi frugalitatea în
condiţii de belşug au fost trăsăturile ascetismului intramundan practicat de
întreprinzătorul-călugăr. Raportarea raţională la profit a avut numeroase reverberaţii
sociale, precum profesionalizarea activităţii economice, evaluarea muncii cu criteriile
rentabilităţii, reinvestirea profitului obţinut etc. Totodată, atitudinea raţională faţă de
profit separă patrimoniul familial al gospodăriei de patrimoniul întreprinderii. Avea loc
astfel trecerea de la acţiunea economică orientată spre asigurarea subzistenţei la
acţiunea economică ce urmărea obţinerea profitului.
Fără să conteste tezele weberiene, care plasează spiritul protestant la obârşia
capitalismului modern, Albert Hirschman vede în capitalism o tehnică de îmblânzire a
pasiunilor umane. Câtă vreme teoria weberiană se referă la o elită care-şi legitima
religios ascensiunea economică, Hirschman apreciază că premisele capitalismului,
avariţia şi dorinţa de înavuţire, sunt diseminate în rândul maselor de elita intelectuală şi
politică din Occidentul veacurilor XVII-XVIII. El îşi începe pledoaria cu războaiele
religioase din secolul XVII, care lăsaseră Europa Occidentală în ruină. Au fost
evenimente care dăduseră de înţeles gânditorilor vremii că simbolistica religioasă nu
mai avea forţa să descurce ghemul pasiunilor umane. Ca atare, elaborarea unui
referenţial nou, menit a reface coeziunea şi armonia socială, devenise o urgenţă.
Spre deosebire de civilizaţia sinică, care dă un răspuns spiritual provocărilor secolului
II î.Hr., Occidentul oferă imperativelor secolului XVIII o replică filosofică. În răspăr
cu doctrina augustiniană a secolului IV d.Hr., ce stabilea ca păcate fundamentale goana
după câştig, năzuinţa de putere şi căutarea de plăceri, filosofia secolelor XVII-XVIII
legitimează aspiraţia către câştig, în încercarea de a stăvili ruina societăţii occidentale.
Teza că avariţia şi dorinţa de înavuţire sunt inofensive din punct de vedere spiritual şi,
concomitent, benefice pentru pacea socială este aşezată de Hirschman la temelia
capitalismului modern.
Necunoscuta momentului, cum afirmam mai devreme, consta în găsirea unei
formule care să readucă în matcă pasiunile umane, în condiţiile în care războaiele
secolului XVII dovediseră că simbolistica religioasă nu mai putea molcomi feluritele
încarnări sociale ale nemulţumirii. O primă soluţie a constat în înzestrarea societăţii cu
atribute ale divinităţii, perspectivă teoretică ce atinge climaxul în sociologia lui Emile
Durkheim272. Sub influenţa benefică a societăţii, observă Vico, carenţele majore ale
neamului omenesc – cruzimea, zgârcenia şi cruzimea – se metamorfozau în armate,
comerţ şi curţi regale, adică tot atâtea obiectivări ale forţei, bogăţiei şi înţelepciunii.
Spinoza era mefient în ceea ce priveşte abilitatea societăţii de a transforma viciul în
virtute. Iar asta pentru că impulsul vicios nu putea fi domesticit în nici un chip, în

272
De pe o poziţie creştină, Mircea Vulcănescu judecă astfel chestiunea. ,,Dar substituirea Leviathanului
în locul lui Dumnezeu, instituirea unui Dumnezeu-colectivitate în locul Dumnezeului-creator şi tată,
tragerea ultimelor consecinţe ale sociologiei religioase durkheimiene, care instituie transcendenţa naturală
a socialului faţă de individ, în rolul transcendenţei absolute a Divinităţii, creştinismul n-o poate primi
decât ca o formă de păgânism”. Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 83-84.
viziunea şlefuitorului de lentile. Spinoza oferă totuşi soluţia redirecţionării imboldului

către păcat. De redirecţionat, impulsul păcătos putea fi redirecţionat tot de către o
pasiune, dar o pasiune cu intensitate mai mare. Ideile lui Spinoza în legătură cu forţa şi
autonomia pasiunilor sunt împărtăşite şi de David Hume, care defineşte omul ca pe o
sumă de contradicţii. De la această certitudine şi până la încheierea că singura pasiune
superioară dragostei pentru plăceri este dragostea pentru câştig nu este decât un pas. În
definitiv, precizează filosoful scoţian, reziduul acţiunii economice, adică impulsul
intim al străduinţei insului de a-şi procura resurse rare, este tocmai obţinerea de plăceri.
Adam Smith, contemporanul lui Hume, întăreşte concluzia acestuia din urmă.
Utilitatea unui bun, şi preţul ca expresie a utilităţii sale, depind de plăcerea adusă de
satisfacerea unei nevoi. Nu e plăcere mai mare pentru insul înstărit, remarcă acelaşi
Adam Smith, care anticipa astfel paradigma emulaţiei pecuniare a lui Veblen, ca aceea
de a se afişa cu lucruri pe care puţini le posedă. Teoriile lui David Hume şi Adam
Smith constituie declicul care eliberează pasiuni negândite, deşi rostul lor era acela de
a le stăvili. Cei doi teoreticieni seamănă confuzia între nevoi şi dorinţe, cu consecinţa
prevalenţei secundelor. „Ceea ce defineşte societatea burgheză nu sunt nevoile, ci
dorinţele. Dorinţele sunt psihologice, nu biologice, iar prin natura lor sunt nelimitate.
Societatea este văzută nu ca asociaţia naturală de oameni – polis-ul familial –
guvernată de un ţel comun, ci ca structură eterogenă format din indivizi atomizaţi ce-şi
urmăresc doar propria plăcere”273.
În a doua jumătate a secolului XVIII, sărăcia274 era încă văzută ca virtute, iar
bogăţia ca sursă a depravării. David Hume scrie contra curentului prevalent în epocă şi
demonstrează că luxul poate face casă bună cu virtutea. Produsele de lux, după care
nobilul britanic jinduia, îl determină pe acesta să-şi intensifice eforturile productive, iar
regândirea fundamentelor organizării muncii sporea nu doar câştigul personal, ci şi pe
acela al comunităţii din care face parte. Totodată, David Hume critică făţiş doctrina
mercantilistă. El demonta astfel credinţa potrivit căreia poziţia Angliei de protagonistă
în politica mondială putea fi susţinută nelimitat doar de către rezervele de aur. Statutul
de lider mondial se dobândeşte de către un stat doar atunci când acesta va asigura
prosperitatea şi va respecta demnitatea propriilor cetăţeni. La un secol după ce David
Hume aşternea astfel de gânduri pe hârtie, asigurarea bunăstării propriilor cetăţeni
devine raţiune de stat în Germania lui Otto von Bismarck. Adam Smith preia viziunea
lui David Hume şi transformă bunăstarea în sursă a echilibrului social, chestiune
susţinută prin teoria mâinii invizibile. Nu trebuie să faceţi binele, îşi sfătuia Adam
Smith contemporanii. E suficient să vă urmăriţi interesul, iar binele va izvodi, ca
produs secundar, din această conduită. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, un

273
Daniel Bell, The Cultural Contradiction of Capitalism, Basic Books, New York, 1996, p. 22.
274
Max Weber este de altă părere. ,,Bogăţia este dăunătoare numai când se cade în ispita leneviei şi
lâncezelii şi a plăcerilor unei vieţi păcătoase, când se aspiră la ea numai pentru a trăi mai târziu fără griji şi
în delectare. Dar, ca exercitare a datoriei profesionale, năzuinţa spre bogăţie nu este numai permisă moral,
ci şi de-a dreptul imperativă. (…) A voi sa fii sărac – s-a argumentat adeseori – este acelaşi lucru cu a voi
să fii bolnav (…). Şi, în fine, pentru un om apt de muncă cerşetoria este nu numai păcatul leneviei, ci şi,
după cuvântul apostolului, un păcat împotriva iubirii aproapelui” Max Weber, Etica protestantă şi spiritul
capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 174. De remarcat că în Istoria nebuniei în epoca
clasică, Foucault demonstrează cum săracii secolului XVII sunt consideraţi nebuni fără a manifesta însă şi
o simptomatologie specifică, filosoful francez dorind să accentueze astfel forţa doctrinei protestante în
şlefuirea percepţiilor despre lume şi viaţă. Anterior modificări imaginarului colectiv de către doctrina
protestantă, săracul era considerat un virtuos.
gânditor francez socotea că ingredientul principal al ecuaţiei mâinii invizibile este unul
spiritual. Diferenţa dintre Montesquieu275 şi Adam Smith e dată de aceea că primul
vede în apărarea onoarei sursa echilibrului social, iar nu în urmărirea interesului.
Pentru filosoful francez deci, insul de onoare era un factor de armonie socială mai
important decât comerciantul.
Ordinea mondială proiectată de Londra, care-şi dorea un climat politic paşnic,
favorabil schimbului liber de bunuri, revizuia fundamentele lumii. Postamentul
spiritual al lumii era retras, iar în locul său era instalată o temelie materială.
Diseminând ideea fundamentală a Revoluţiei Industriale, pax britannica năzuia să
asigure fericirea omenirii prin creşterea nivelului de trai. Numai că ţinta creşterii
nivelului de trai nu acoperea umanitatea în integralitatea ei, la scară planetară, ci doar
segmentul metropolitan al acesteia. „În ciuda idealismului276 lor sincer, ei nu şi-au dat
seama că «omul nu poate trăi numai cu pâine».(…) dacă pentru clădirea care nu avea
prea mari pretenţii economice, ridicată de Grigore, a fost nevoie de o bază religioasă
solidă, pare puţin probabil, pe această linie de gândire, ca structura infinit mai vastă a
unei ordini universale, ordine pe care avem sarcina s-o zidim astăzi, să poată fi aşezată
pe temeliile şubrede ale simplelor interese economice”277.
Consecinţa pax britannica. De la homo religiosus la homo oeconomicus
Pentru ca interesul să devină motorul principal al relaţionării sociale, regândirea

fundamentelor societăţii occidentale devine un imperativ încă din secolul XVI.
Investigarea mutaţiilor suferite de instituţiile sociale în momentul în care interesul
devine reper principal al interacţiunii sociale n-o vom face acum. Chestiunea va fi
acroşată, fără a fi despicată însă, într-o altă secţiune a prezentei lucrări. Am prezentat
în paginile de mai înainte o parte a efortului doctrinar care a legitimat declanşarea
Revoluţiei Industriale şi decolarea economiei engleze în jurul anului 1760278.
Trăinicia eşafodajului instituţional pe care s-a edificat civilizaţia secolului XIX a
asigurat-o piaţa liberă, consideră Karl Polanyi, instituţie impusă de statul liberal care a
reglat balanţa de putere în politica mondială vreme de mai bine de un secol, de la
Congresul de pace de la Viena (1815) şi până la finele celei de a Doua Conflagraţii
Mondiale. Efortul de contracarare a efectele sociale declanşate de impunerea pieţei de

275
,,Montesquieu afirma că într-o monarhie căutarea onoarei «pune în mişcare toate părţile corpului
politic»; în consecinţă, «rezultatul este că fiecare tinde spre binele comun, crezând că îşi serveşte
interesele sale particulare»“. Albert Hirschman, Pasiunile şi interesele, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004,
p. 30.
276
Nu ne pronunţăm asupra sincerităţii ori asupra înălţimii idealului definit în insulă. Ştim însă că
Revoluţia Industrială demarează în sectorul ţesăturilor de bumbac, domeniu de activitate în care India
deţinea supremaţia la finele secolului XVIII. Ca urmare a concurenţei făcute de ţesăturile englezeşti
manufacturate, industria casnică a ţesăturilor de bumbac din India intră în declin. Pierzându-şi principala
sursă de venit, sute de mii de meşteşugari indieni sărăcesc rapid, concomitent cu dezvoltarea industriei
uşoare în Anglia. ,,Mai ieftin, nu se putea decât cu maşina, singura în măsură să concureze meşteşugarul
indian” Fernand Braudel, Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2009, vol. II, p. 271.
277
Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII de D.C. Somerwell, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997, vol. I, p. 391.
278
Ţesăturile de bumbac manufacturate, motorul cu aburi inventat de Watt şi metoda de obţinerea a
oţelului cu ajutorul cocsului brevetată de Cort sunt invenţiile care stau la baza decolării economiei engleze.
Vz. W.W. Rostow, Theorists of Economic Growth from David Hume to the Present, Oxford University
Press, New York, 1990.
către burghezia britanică se soldează cu o încheiere negativă, apreciază Polanyi în deja

clasica The Great Transformation. Strategiile de îngrădire a libertăţii pieţei au
ocazionat afirmarea centralismului politic, agentul unui alt tip de ameninţare. Dacă în
perioada de dezordine ce a succedat Primului Război Mondial, guvernele occidentale
au curtat doctrina fascistă pentru menţinerea ordinii sociale, între anii 1924-1929, când
stabilitatea pieţelor părea asigurată, fascismul îşi pierde atractivitatea, pentru a-şi
recăpăta puterea de seducţie în anii 1929-1933, când pieţele intră din nou în zodia
crizei (Polanyi, 2001).
Tentativa de decelare a rădăcinilor pieţei libere trimite la Revoluţia Industrială şi
la ţelul ei eminamente materialist. Susţinătorii Revoluţiei Industriale socoteau că toate
problemele umanităţii pot fi rezolvate prin consumul nelimitat de bunuri şi servicii,
consum care a impulsionat dezvoltarea pieţelor. Psihologia lui homo oeconomicus a
modificat structurile cotidianului specifice societăţilor tradiţionale. Potrivit lui Adam
Smith, psihanalistul lui homo oeconomicus, diviziunea muncii şi pieţele nu reprezintă
altceva decât manifestarea propensiunii înnăscute a insului către obţinerea profitului,
către troc şi schimb. Pentru Polanyi însă, asumpţiile lui Adam Smith despre psihologia
economică a omului primitiv – care explică apariţia pieţelor – sunt la fel de
neadevărate precum cele utilizate de Rousseau pentru definirea psihologiei
sălbaticului279 „bun şi raţional de la natură”. „Gânditorii secolului XIX au presupus că
în activitatea sa economică omul trudeşte pentru obţinerea profitului, că înclinaţiile sale
materialiste îl determină să prefere efortul redus efortului intens şi că aşteaptă să fie
plătit pentru munca depusă (…). A rezultat de aici că pieţele erau instituţii naturale şi
că acestea vor răsări spontan dacă oamenii vor fi lăsaţi în pace. Astfel, nimic nu putea
fi mai normal ca un sistem economic constând din pieţe aflate sub controlul unic al
preţurilor stabilite pe piaţă, iar o societate al cărei fundament era piaţa, reprezenta deci
corolarul întregului progres”280. Interesul economic a fost arareori motivaţia prevalentă
a interacţiunii sociale derulate în societăţile arhaice. Mult mai mare grijă manifestau
membrii acestora pentru ocrotirea legăturilor comunitare, motiv pentru care
generozitatea şi respectul manifestat faţă de codurile de onoare locale erau principalele
repere ale conduitei sociale. Prevederile nescrise ale codurile de onoare erau urmate cu
stricteţe, în condiţiile în care ostracizarea, ca sancţiune aplicată comportamentelor
deviante, avea efecte nocive pentru proscris, păscut de primejdia extincţiei biologice în
lipsa protecţiei comunitare. Foametea, bunăoară, era înfruntată printr-un efort
colectiv281, căci comunitatea îşi apăra întotdeauna proprii membri, cu excepţia cazului
în care forţa sa, de actor colectiv, era slăbită de o catastrofă sau de o schimbare socială

279
,,Ce putea fi mai marxist în primele pagini ale Discursului (este vorba despre lucrarea Discurs asupra
originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, n.n.) lui Rousseau decât imaginea omului primitiv
ce-şi savura roadele muncii proprii, care acţiona şi ca vânător şi ca pescar, ducând o viaţă plăsmuită de
propriile resurse mai degrabă decât una dictată de instituţiile către care, ca să spunem aşa, omul îşi
înstrăinase drepturile şi puterile învederate. Departe de a trăi cu teamă în faţa naturii, omul natural al lui
Rousseau se bucura de toată încrederea şi intimitatea care izvodeau din statutul său de preot şi filosof
personal. Toate acestea s-au schimbat când, ca urmare a instituirii proprietăţii private ce a asigurat
dezvoltarea instituţiilor politice, sociale şi religioase, omul a început să fie tiranizat de forţe pe care
odinioară le stăpânea, forţe concretizate acum în instituţii exterioare care-l ţineau prizonier” Robert Nisbet,
The Sociological Tradition, Transaction Publishers, New York, 2007, p. 287.
280
Karl Polanyi, The Great Transformation, Beacon Press, 2001, p. 142.
281
Un alt remediu împotriva foametei era ajutorul acordat comunităţii de către nobil, conduită ce are la
bază principiul noblesse oblige.
bruscă, precum cea indusă de conduita compradoare a capitalului metropolitan care a

atomizat lumea satului. Comunităţile fragmentate nu pot articula un răspuns eficient la
provocarea reprezentată de foamete. În India secolului XIX de exemplu, modificarea
instituţiilor sociale după tiparul economiei de piaţă a slăbit infrastructura comunitară,
iar foametea face milioane de victime. E de remarcat că anterior secolului XIX, o
instituţie economică n-a modelat niciodată preponderent viaţa socială. Conduita
economică a insului cu mentalitate pre-capitalistă282 a fost guvernată de tradiţie, religie,
motive magice, legea locului etc., dar nu de impulsul către câştig. Pentru Polanyi,
psihologia lui homo oeconomicus şi corolarul doctrinar al acesteia, perspectiva
economică a laissez-faire, este un proiect social utilitarist, implementat de statul liberal
în vederea sporirii fericirii unui număr cât mai mare de cetăţeni. Dar în nici un caz
laissez-faire nu este manifestarea unei înclinaţii fireşti a insului către comerţ, muncă
salarizată şi obţinerea profitului.
Vorbind despre mentalitatea omului arhaic, Marshall Sahlins îl plasează într-o
lume a abundenţei, cu precizarea că abundenţa ce caracteriza societăţile de vânători şi
culegători consta nu într-o cantitate însemnată de bunuri, ci în generozitatea colectivă
şi nepăsarea faţă de chestiunile materiale. În economiile pre-moderne, nu exista un
aparat de producţie diriguit de principiile raţionalităţii. Ceea ce se producea se
consuma dintr-o dată, iar problema stocurilor nu era una stringentă. „Vânătorul-
culegător nu are nimic din acest homo oeconomicus inventat de burghezie. Nu cunoaşte
fundamentele economiei politice. Rămâne mereu dincolo de energiile umane, de
resursele naturale şi de posibilităţile economice efective. Doarme mult. Are încredere
– şi acesta e lucrul care-i marchează sistemul economic – în bogăţia resurselor naturale,
pe când sistemul nostru este marcat (tot mai mult, o dată cu perfecţionarea tehnicii) de
disperarea în faţa posibilităţilor omeneşti insuficiente, de angoasa radicală şi
catastrofică, efect profund al economiei de piaţă şi al concurenţei generalizate”283.
Preocupat de breşele psihologiei lui homo oeconomicus, Vilfredo Pareto
construieşte teoria ofelimităţii. Sociologul italian găseşte corectă supoziţia referitoare
la aspiraţia fiecărui ins de a-şi maximiza satisfacţia în raport cu resursele de care
dispune. Numai că ierarhizarea preferinţelor este una personală, iar dacă e să
comparăm priorităţile subiectului A cu cele ale subiectului B ne putem aştepta la
diferenţe. De aceea, Pareto propune înlocuirea termenului de utilitate cu acela de
ofelimitate, ultimul luând în considerare satisfacţia obţinută de insul care îşi
ierarhizează personal preferinţele. În atari condiţii, maximizarea satisfacţiei nu este
congruentă cu procurarea unui maxim de plăcere, ci poate fi sinonimă cu un maxim de
deprivare. De pildă, ascetul obţine un maxim de satisfacţie printr-un maxim de
deprivare, starea isihastă cerând o permanentă nevoire, o necontenită mergere
împotriva instinctului. Maximul de plăcere asigurat de un maxim de deprivare este o
nuanţă care scapă psihologiei lui homo oeconomicus, care subsumează toate năzuinţele
individuale unui scop material. Ceea ce echivalează cu o standardizare nepermisă a
ţelurilor personale.

282
,,Câştigul suplimentar îl atrăgea mai puţin decât munca mai puţină.(…) Omul acceptă, prin natura sa, să
câştige nu bani mai mulţi şi tot mai mulţi, ci să trăiască pur şi simplu, să trăiască aşa cum este obişnuit şi
să câştige atât cât are nevoie pentru aceasta”. Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 47.
283
Jean Baudrillard, Societatea de consum. Mituri şi structuri, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 85.
Socotind necontenit avantajele şi dezavantajele legăturilor sociale pe care le ţese,

homo oeconomicus se află în căutarea propriei fericiri. Deţinând deja reţeta acesteia, el
alege raţional căile şi bunurile care-i satisfac maximal nevoile. John Kenneth
Galbraith, demontând teza potrivit căreia nevoile lui homo oeconomicus au exclusiv
resorturi raţionale, vădeşte condiţionarea socială a acestora. Satisfacerea nevoilor este
guvernată, aşadar, nu doar de către raţiune, ci şi de un set de valori transsubiective, cu
caracter constrângător pentru individ. Se năruie, în felul acesta, fundamentul teoriei
despre autonomia şi suveranitatea consumatorului, căci nevoile pe care acesta caută să
şi le satisfacă maximal sunt modelate de o cultură specifică. De altfel, apariţia la finele
secolului XIX a conceptului de cultură izvodeşte tocmai din nevoia de a contesta
natura invariabilă a omului stabilită de gânditorii Secolului Luminilor. Filosofia
secolului XVIII argumenta că omul era una cu natura, de unde şi ideea similitudinii
dintre legile firii şi legile ştiinţelor naturale. Antropologia nu primeşte această susţinere
şi demonstrează că existenţa socială independentă de credinţele şi tradiţiile specifice
unui loc e de neconceput. „Dacă pentru secolul XVIII imaginea omului era aceea a
purului rezoneur atunci când se dispensa de veşmintele sale culturale, antropologia de
la cumpăna secolelor XIX-XX a înlocuit această imagine cu aceea a animalului
transfigurat ca urmare a reîmbrăcării hainelor culturale”284.
Spunem deci că homo oeconomicus este un tablou intelectual, iar nu o realitate
istorică. Homo oeconomicus este un ideal tip ai cărui utilizatori comit păcatul capital,
din punct de vedere intelectual, de a-l identifica cu realitatea, consecinţă aşteptată
atunci când scopul cunoaşterii devine crearea de ideal-tipuri. De aici şi până la apariţia
utopiilor distanţa e mai mică de un pas. „Prin urmare, construcţia idealtipurilor nu
constituie un scop, ci un mijloc al cunoaşterii.(…) Idealtipul este un tablou de gândire;
el nu este nici realitate istorică, nici realitate «autentică» în sine. Şi nici nu serveşte
drept schemă care ar putea să ordoneze realitatea ca exemplar. El are numai
semnificaţia unui concept-limită (Grenzbegriff), pur ideal, cu care este măsurată
(messen) realitatea pentru a limpezi conţinutul empiric al unora dintre elementele ei
considerate importante şi cu care este comparată această realitate”285. Din acest motiv,
legile implacabile ale istoriei descoperite de Marx nu au pentru Max Weber altă
valoare decât aceea a unui ideal tip izbutit. În perioada interbelică, Mircea Vulcănescu
identifica o eroare metodologică fundamentală în felul în care economiştii proiectau
cercetarea satului românesc. În mod obişnuit, aceştia soseau la ţară echipaţi cu un
instrumentar metodologic îmbibat cu categoriile obţinute din cercetarea vieţii
economice urbane, net diferită de aceea specifică lumii satului286. Ţăranul, analizat prin
intermediul înţelesurilor şlefuite de psihologia lui homo economicus287, era văzut ca
eficient, dar sărac, constituind o specie distinctă de homo oeconomicus ce acţionează

284
Clifford Geerz, The Interpretation of Culture, Basic Books, New York, 2000, p. 38.
285
Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 48-49.
286
Cu toate că nu este unitate politică ideală, scria Mircea Vulcănescu despre satul românesc în perioada
interbelică, acesta se dovedeşte a fi ,,forma de aşezare omenească cea mai favorabilă omeniei”, întrucât
locuitorii săi stăpâneau cvasicomplet condiţiile propriei lor existenţe, ca exponenţi ai unei economii
autarhice. Vz. Mircea Vulcănescu, Opere II, Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Ed. Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, p. 723. De asemenea, Lucian Blaga prezenta satul
românesc ca pe un microcosmos cu legi proprii de funcţionare, matcă a veşniciei cu viaţă specifică, în care
tradiţia manifestă avea forţa de a configura raportarea la lume şi la viaţă.
287
Exponent al conduitei axate pe maximizarea profitului şi urmărirea interesului individual, homo
economicus contribuia la realizarea echilibrului general în teoriile lui Adam Smith.
într-un cadru geografic caracterizat de puţinătatea resurselor. Modelul lui homo

oeconomicus, abstract şi invariabil, este nuanţat de către Max Weber, care învederează
existenţa unor tipologii deosebite. „Noi credem că e vorba numai de hipostazieri de
realităţi istorice. De scheme (s.n.)”288. Schemele teoretice, forjate de un anumit tipar de
existenţă socială, nu puteau, de pildă, să reliefeze particularităţile economiilor ţărăneşti,
unde câştigul capătă înţeles distinct, iar gospodăria, ca principal cadru de derulare a
acţiunii economice, avea funcţii sociale suplimentare comparativ cu întreprinderea
capitalistă. Cu alte cuvinte, alura procustiană a schemelor teoretice poate ciunti
comprehensiunea, condiţie a înţelegerii.
Homo oeconomicus a ratat întâlnirea cu homo religiosus. Mai mult decât atât,
prin semănarea confuziei dintre nevoi şi dorinţe, era ratat obiectivul armonizării
pasiunilor individuale, pe care homo oeconomicus nu le domoleşte, ci le anarhizează.
Logica economică a imperialismului
479 000 000 000 de franci, adică mai bine de 80% din lichidităţile momentului,
deţineau împreună în debutul secolului XIX Anglia, Statele Unite, Franţa şi
Germania289. Măsurând forţa financiară a statelor care patronau în acel moment
sistemul relaţiilor internaţionale, Lenin consideră că celelalte state erau fie debitoare,
fie aflate în raporturi de vasalitate cu metropola. Apariţia unei noi variante de
capitalism, capitalismul financiar, explică în viziunea lui Lenin ritmul susţinut al
marşului colonial iniţiat de nucleul sistemului mondial modern. „E în afara oricărei
îndoieli, prin urmare, că tranziţia capitalismului către capitalismul de monopol, către
capitalismul financiar, este legată de intensificarea luptei pentru partajarea lumii”290.
John Hobson, critic britanic al imperialismului, a remarcat, între anii 1884-1900,
intensificarea fără precedent a expansiunii coloniale a statelor ce constituiau pilonii
lumii capitaliste. Dilatarea teritorială a Marii Britanii survenită în această perioadă, de
aproximativ 3 700 000 mile pătrate, se concretizează şi într-un spor demografic
semnificativ, coroana britanică dobândind încă 57 de milioane de supuşi. În acelaşi
răstimp, noi teritorii intră şi sub jurisdicţia Franţei. Cu o suprafaţă de aproximativ
3 600 000 de mile pătrate, acestea inserează în statisticile demografice franceze încă
36 500 000 de locuitori. De asemenea, Germania îşi majorează suprafaţa cu 1 000 000
de mile pătrate, iar populaţia cu încă 16 700 000 de locuitori291. Dar nu numai statele
pivot ale Europei îşi sporeau posesiunile coloniale. Războiul declanşat în 1898 între
Statele Unite şi Spania pentru stăpânirea Cubei îl face pe Lenin să conchidă că
mapamondul deja fusese partajat de marile puteri capitaliste în cadrul a ceea ce se
anunţa a fi începutul unei noi ordini mondiale.
Într-un moment în care competiţia economică liberă se apropia de apogeu în
Marea Britanie, ne referim la intervalul 1840-1860, burghezia indigenă se dovedea
rezervată faţă de creşterea cadenţei expansiunii coloniale. Potrivit lui Lenin, în
rândurile burgheziei britanice se vehicula, la acel moment, chiar posibilitatea ca Marea

288
Mircea Vulcănescu, Opere II, Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Ed. Fundaţiei Naţionale
pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 631.
289
Vladimir Ilici Lenin, Essential Works of Lenin, Dover Publications, New York, 1987.
290
Op. cit., p. 228.
291
Vz. Vladimir Ilici Lenin, Essential Works of Lenin, Dover Publications, New York, 1987.
Britanie să renunţe la coloniile sale, o variantă abandonată în scurtă vreme. Şi asta

pentru că ambientul economic de la sfârşitul secolului XIX a impus monopolul ca unic
remediu de salvare a sistemului capitalist. Odată cu descurajarea competiţiei libere,
creştea şi interesul pentru zonele lumii care nu orbitau încă în jurul nici unui imperiu.
După Lenin însă, motivaţia economică a capitalului nu era veritabilă. Ea escamota un
reziduu geopolitic, acela al acaparării de noi teritorii. Apariţia cartelurilor, care
stabileau toate detaliile producţiei, de la numărul de unităţi manufacturate până la
preţul acestora, era mărturia convergenţei dintre interesele monopolurilor economice şi
cele ale capitalului bancar. Urmarea alianţei dintre capitalul bancar şi monopolurile
economice a fost apariţia unei noi specii de capital, observă Lenin. Era vorba despre
capitalul financiar, al cărui vector geopolitic, imperialismul292, anunţa cântecul de
lebădă al sistemului capitalist. „Imperialismul sau dominaţia capitalismului financiar
este ultima fază a capitalismului, în cadrul căreia această diferenţiere atinge proporţii
vaste”293. Diferenţierea la care se referea Lenin era aceea dintre rentier, deţinătorul
capitalului care trăieşte din dobânzile aduse de plasamentele financiare fără să producă
însă, şi antreprenor, insul implicat direct în activitatea productivă. Investiţiile majore
făcute în infrastructură în prima jumătate a secolul XIX, dacă nu epuizaseră,
diminuaseră semnificativ potenţialul de profitabilitate a metropolei. Era nevoie de o
supapă investiţională nouă pentru capitalul acumulat, iar arealul colonial apărea ca cea
mai bună soluţie294. Dintotdeauna, ţinta imediată a investitorului capitalist a fost
profitul şi, poate, în subsidiar, dezvoltarea socială. După ce scrie că nivelul de trai al
cetăţenilor statelor industriale nu era preocuparea majoră a deţinătorilor de capital,
Lenin foloseşte un argument marxist clasic şi conchide că profitabilitatea investiţiilor
metropolitane urma să scadă exponenţial, fiindcă, pe măsură ce bunurile intrau în
producţia de masă, rata profitului urma să se prăbuşească. Asta în vreme ce zonele
periferiale ofereau avantajul costurilor structurale mici (costuri cu forţa de muncă, cu
resursele necesare procesului productiv, taxe şi impozite), şi, pe cale de consecinţă,
profituri mari.
Hannah Arendt oferă o perspectivă diferită de cea proiectată de Lenin. În
concepţia ei, imperialismul nu semnala începutul sfârşitului pentru sistemul capitalist,
ci „ (…) prima fază a conducerii politice a burgheziei mai curând decât ultima etapă a
capitalismului”295. După ce investiţiile în lucrările publice majoraseră capitalul
european, acesta urma să se reverse în pieţele de dincolo de Atlantic, cu Statele Unite
ca principal debuşeu.
La prima vedere, strategiile expansioniste ale statelor şi imperiilor au motivaţii
economico-politice. Punctând logica expansionistă a capitalismului modern, Max
Weber arată că preocuparea acestuia o reprezintă exporturile către pieţele străine,

292
Trăsăturile economice ale imperialismului identificate de Lenin sunt piaţa dominată de monopoluri,
apariţia oligarhiei financiare ca urmare a fuziunii dintre interesele capitalului industrial cu cele ale
capitalului bancar şi disocierea apărută între circulaţia capitalului financiar şi circulaţia mărfurilor.
293
Vladimir Ilici Lenin, Essential Works of Lenin, Dover Publications, New York, 1987, p. 213.
294
Potrivit lui Andre Gunder Frank, cheltuielile cu capitalul fix ce creaseră piaţă internă mai întâi în
Anglia, iar apoi în Franţa, Italia şi Germania, contribuind la dezvoltarea industrială a Europei Occidentale,
proveneau din supra-exploatarea economiilor coloniale împinse pe panta dezvoltării subdezvoltării.
Vz. Andre Gunder Frank, Dependent Accumulation and Underdevelopment, Monthly Review Press, New
York, 2009.
295
Hannah Arendt, Imperialism, Harcourt Brace Janovich, New York, 1968, p. 18.
diferenţa faţă de statele antice fiind aceea că acestea din urmă erau interesate de
cucerirea teritoriilor din care erau aduse bunuri şi materii prime296. Cu toate acestea,
impulsul fundamental al expansiunii politice nu este unul comercial, specifică Weber,
ci mai curând unul psihologic, şi-anume dorinţa de afirmare a prestigiului statului.
„Prestigiul puterii înseamnă slăvirea puterii exercitate asupra altor comunităţi;
înseamnă expansiunea puterii, dar nu întotdeauna prin anexare sau subjugare. Marile
comunităţi politice sunt exponenţii naturali ai pretenţiilor la un astfel la prestigiu”297.
Max Weber era adeptul darwinismului social. Aplicat logicii economice, acesta arăta
că, pentru a concura cu succes pe piaţa mondială, statele nu doar că trebuie să susţină
afirmarea unui capitalism dinamic, dar simultan trebuie să se abţină de la a-i proteja pe
producătorii indigeni mai puţin eficienţi şi loviţi puternic de agenţii economici
externi298. Înrâurit la rându-i de principiile darwinismului social, Joseph Schumpeter
socoteşte că expansionismul, şi imperialismul în calitate de climax al acestuia, ţine de
natura organizaţiei politice a statului, ce are privirea orientată necontenit spre în afară.
„ (…) imperialismul este dispoziţia lipsită de obiect a statului către extindere
nelimitată, cu ajutorul forţei”299. Probabil că aplecarea spre extindere nelimitată este
sădită în potenţialul oricărui stat. Însă actualizarea acestei latenţe expansioniste o
reuşesc doar statele puternice. Să vedem care sunt ingredientele puterii statului.
Giovanni Arrighi şi Immanuel Wallerstein susţin că dominaţia în câmpul
relaţiilor internaţionale aparţine statului care are, simultan, preponderenţă pe trei
paliere: productiv, comercial şi financiar300. Începând cu secolul XVII, tridentul
hegemonic identificat de cei doi teoreticieni a trecut de la Olanda la Marea Britanie, iar
apoi de la Marea Britanie la Statele Unite ale Americii. David Harvey reconstruieşte
tiparul hegemonic identificat de cei doi prin montarea unui nou pilon al puterii. „Banii,
capacitatea productivă şi forţa militară sunt cei trei stâlpi ai hegemoniei în
capitalism”301. Arrighi, profesor de sociologie în cadrul Centrului Fernand Braudel
pentru studiul economiei, sistemelor istorice şi civilizaţiilor din cadrul Universităţii
Binghampton, nu scapă din vedere puterea militară atunci când imaginează formula
hegemoniei în politica mondială, el atribuind dublă însemnătate războiului. În primul
rând, războiul măreşte permanent decalajul de dezvoltare dintre hegemon şi statele care
aspiră la acest statut. În al doilea rând, prin mijlocirea războiului, hegemonul întârzie
declanşarea procesului de dizolvare a propriilor atuuri geopolitice. Cea care se poate
întoarce împotriva statului reper este tocmai expansiunea financiară a acestuia,
sesizează Arrighi. Lichidităţile puse la dispoziţie de hegemon statelor cu economii
emergente, unde rata profitului este mai mare decât în economia dominantă, pot
transforma aceste state în concurente serioase pentru statul reper, pe toate cele trei
dimensiuni care asigură supremaţia geopolitică.

296
Vz. Max Weber, Economy and Society, University of California Press, London, 1978.
297
Max Weber, Economy and Society, University of California Press, London, 1978, p. 911.
298
Vz. Jerry Z. Muller, The Mind and the Market. Capitalism in Western Thought, Anchor Books, New
York, 2002.
299
Joseph Schumpeter, The Economics and Sociology of Capitalism, Princeton University Press, New
Jersey, 1991, p. 143.
300
,,Câtă vreme dominaţia se reazemă pe coerciţie, leadership-ul care defineşte hegemonia se sprijină pe
capacitatea grupului dominant de a se prezenta pe sine, şi de a fi perceput astfel, ca purtător al interesului
general”. Giovanni Arrighi; Beverly J. Silver, Chaos and Governance in the Modern World System,
University of Minessota Press, Minessota, 1999, p. 26.
301
David Harvey, The New Imperialism, Oxford University Press, New York, 2005, p. 42.
David Harvey, care utilizează un tipar de analiză hegelian, consideră că sistemul

capitalist este caracterizat de o stare dialectică care îl sileşte să găsească răspunsuri în
afara sa. Criptic la început, Harvey nuanţează ulterior şi arată că stabilitatea sistemului
capitalist depinde de felul în care sunt rezolvate crizele de supra-acumulare. Investiţiile
în infrastructură apar ca primă soluţie, după care tensiunile generate de o nouă supra-
acumulare sunt preluate de alteritate şi de resursele acesteia. Adică de statele din
periferia sistemului mondial modern şi de popoarele acestora, care pun la dispoziţia
statelor metropolitane, însufleţite, cum spunea Schumpeter mai devreme, de impulsul
către extindere nelimitată, pământ, resurse naturale şi forţă de muncă. Cercetarea lui
David Harvey are ca obiect a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI.
El observă că, în Occident, spectrul supra-acumulării este exorcizat de procesele de
privatizare a activelor statelor, proces demarat la începutul anilor ’80 sub presiunea
paradigmei neo-liberale şi a filosofiei economice difuzată de aceasta. Dacă privatizarea
activelor statelor metropolitane a avut răsfrângere socială largă, în suburbiile
sistemului mondial modern privatizarea a avut finalitate socială redusă. Privatizarea
prin deposedare s-a făcut prin vânzarea activelor statului la preţuri derizorii ca urmare
a devalorizării monedei naţionale. Presiunile ce comprimaseră valoarea monedei
naţionale într-atât, încât bunurile statului au fost înstrăinate aproape gratuit, proveneau
din acordurile încheiate cu instituţiile financiare mondiale, cele care, dacă ar fi urmat
îndemnul lui Fukuyama, ar fi trebuit să transfere periferiile sistemului mondial modern
din istorie în supra-istorie, acolo unde, potrivit filosofului american, s-ar fi găsit
metropola. Însă privatizarea prin deposedare a împins periferiile, din nou, în subsolul
istoriei. Cartea lui Harvey nu musteşte de noutăţi. Despre acumularea prin deposedarea
scria încă de la mijlocul secolului trecut Andre Gunder Frank, care concentra efectele
sociale nefaste provocate de capitalul uzurar în sintagma dezvoltarea subdezvoltării.
Privatizarea prin deposedare a fostelor ţări comuniste, bunăoară, a produs urmări
similare cu cele ale dezvoltării subdezvoltării induse în colonii de feluritele imperii.
Iată care sunt acestea. „ (…) dezvoltarea unei economii de export bazată pe o
distribuire a veniturilor excesiv de inegală, drenarea surplusului economic către
metropolă, transformarea structurii de clasă şi a economiei locale şi naţionale în funcţie
ce serveşte (…) nevoile de dezvoltare ale metropolei, alianţa naturală dintre puterea
metropolitană din colonie şi interesele locale reacţionare ce dă naştere politicilor
subdezvoltării (…)”302.
Geopolitica modernităţii. Dimensiunea economică şi spirituală
Geopolitica poate fi înţeleasă şi ca studiul mijloacelor prin care statul îşi

diseminează puterea pe plan intern şi internaţional. Printre mijloacele care legitimează
acţiunile interne sau externe ale statului se află şi perspectivele teoretice. Socotim că
teoria centrală a geopoliticii modernităţii, ne referim la modernitatea aflată în zodia pax
britannica, vine dinspre ştiinţa economică şi este formulată de David Ricardo.
Teoria ricardiană a avantajului comparativ, ce a pus bazele diviziunii
internaţionale a muncii, susţine că fiecare stat trebuie să se specializeze în producerea
bunurilor obţinute cu cele mai mici costuri de producţie. Ceea ce, implicit, sugerează

302
Andre Gunder Frank, Dependent Accumulation and Underdevelopment, Monthly Review Press, New
York, 2009, p. 148-149.
Ricardo, e că avantajat va fi statul care abandonează producţia bunurilor ce

ocazionează costuri mari de producţie, de vreme ce aceleaşi bunuri sunt manufacturate
de alte state cu costuri de producţie mai mici. Prin urmare, în loc să produci scump
bunurile pe care alte state le obţin ieftin, e mai convenabil să le cumperi. Dacă ar fi
respectat logica ricardiană, ţările agrare din periferiile sistemului mondial modern n-ar
fi trebuit să se industrializeze.
Ştim că forţa militară e direct proporţională cu competitivitatea economiei
naţionale. Cum competitivitatea naţională a unei economii agrare e net inferioară
competitivităţii naţionale a economiilor industriale, potenţialul de extindere a statelor
periferiale n-ar fi fost actualizat. Sau, dacă ar fi fost actualizat, extinderea nu ar fi avut
loc niciodată pe seama unui stat industrializat, afară de cazul în care sursa actualizării
este forţa juridică a unor tratate cu anvergură internaţională. Ce n-a spus David Ricardo
este că atunci când, în cadrul schimbului internaţional se schimbă bunuri cu valori
egale, calitatea muncii încorporată în acestea este inegală. În definitiv, mărfurile se
plătesc cu mărfuri. Economistul Mihail Manoilescu dovedeşte că, datorită ecuaţiei
schimbului, liberul schimb şi diviziunea internaţională a muncii au consecinţe
favorabile metropolei şi nefaste pentru periferie. „Dacă, prin urmare, o marfă cu o mare
productivitate a muncii (de pildă una industrială) se schimbă contra unei mărfi cu o mai
mică productivitate a muncii (de pildă un produs agrar) atunci produsul muncii unui
lucrător industrial cumpără produsul muncii mai multor lucrători agricoli”303.
Totodată, Manoilescu precizează că, în perioada interbelică, raportul de schimb dintre
ţările industriale şi cele agrare era de 1/10. Cu alte cuvinte, pentru a obţine valoarea
produsă de o ţară industrială, o ţară agrară trebuia să muncească de zece ori mai mult.
E o primă explicaţie a stresului social apărut în periferie ca urmare a branşării acesteia
la ritmul economic impus de metropolă.
Teoria avantajului comparativ favoriza deci statele industriale, aspect familiar
lui David Ricardo. Potrivit acestuia, reţeta creşterii forţei economice a statului
presupunea exportul de bunuri manufacturate şi importul de hrană şi materii prime, o
formulă de creştere economică legitimată de teoria avantajului comparativ304.
Chestiunea este explicată pe larg de Immanuel Wallerstein. „ (…) secretul succesului
în centrul economiei mondiale constă în schimbarea produselor manufacturate pe
materii prime obţinute din zonele periferiale. Dar o asemenea imagine simplă nu ia în
considerare doi factori: capacitatea economico-politică de a menţine preţurile
materiilor prime importate la un nivel scăzut (…) şi capacitatea de a concura pe pieţele
ţărilor din centru, în privinţa desfacerii produselor manufacturate, cu alte ţări din
centru”305.
Relaţiile comerciale dintre Anglia şi Portugalia, stabilite în temeiul legii
ricardiene, dar şi a raporturilor de forţă inegale dintre cele două state, au creat o
puternică dependenţă a celei din urmă faţă de prima, deşi interesele aristocraţiei
portugheze, precum şi cele ale Bisericii Catolice au fost prezervate, observă Gunder

303
Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a
schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 140.
304
Vz. W. W. Rostow, Theorists of Economic Growth from David Hume to the Present, Oxford University
Press, New York, 1990.
305
Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, vol. II, p. 45.
Frank306. Fără să se refere neapărat la cazul portughez, Gunder Frank susţine că

dezvoltarea subdezvoltării este impulsionată de inventarea de către metropolă a unei
clase de mijloc coloniale. Având funcţii administrative şi comerciale, aceasta
colaborează în guvernele locale cu reprezentanţii metropolei, luând astfel naştere o
elită economico-politică numită de autor lumpenburghezie. Puţin interesată de
creşterea economică cu impact social larg, lumpenburghezia parazitează statul şi
înlesneşte metropolei procesul de extragere a plus-valorii realizată de economiile
periferiale. Scriind despre rolul statului în periferie, Rosa Luxemburg observa că acesta
nu distribuie bunăstare, ci, dimpotrivă, este redus la rolul de a exploata economiile
ţărăneşti în acord cu interesele metropolei307. În conjunctura economico-socială
specifică coloniilor, crearea pieţei interne depinde îndeosebi de felul în care statul
diseminează câştigurile provenite din exporturile de materii prime şi materiale, bunuri
cu valoare adăugată puţină. Dar încasările atrase la bugetul public din exportul unor
bunuri cu valoare adăugată puţină erau cheltuite cu precădere pe susţinerea consumului
de lux al lumpenburgheziei. În felul acesta, piaţa internă rămânea un deziderat. Gunder
Frank observă apoi că schimbul inegal dintre metropolă şi periferie afectează
investiţiile necesare pentru decolarea unor economii pre-moderne. „Mai mult decât
atât, odată ce schimbul inegal demarează, consecinţele sale sunt cumulative: el
transferă surplusul investiţional de la sărac, care astfel nu-l mai poate folosi, către
bogatul care-l investeşte”308. Bogatul e metropola, a cărei prosperitate a însemnat
pauperizarea zonelor periferiale, Gunder Frank sesizând că cheltuielile cu capitalul fix
ce creaseră piaţă internă mai întâi în Anglia, iar apoi în Franţa, Italia şi Germania,
contribuind la dezvoltarea industrială a Europei Occidentale, proveneau din supra-
exploatarea economiilor coloniale.
Fără investiţii, societăţile periferiale nu au fost în măsură să-şi schimbe
tehnologiile primitive, ceea ce înseamnă că munca s-a desfăşurat în continuarea după
un tipar pre-modern. Munca grea, intermitentă, cu randament scăzut şi, astfel,
aducătoare de câştiguri mici, adică munca salahorizată şi subremunerată, este o altă
caracteristică a schimbului inegal derulat între metropolă şi periferie. Profesorul Radu
Baltasiu atrage atenţia că investiţiile nu sporesc automat veniturile şi, astfel, bunăstarea
locală. Ele se pot rezuma, de pildă, la rafinarea modalităţile de excavare a
plusprodusului economiei indigene fără să inaugureze, de pildă, sectoare economice
adiacente, care să prelucreze şi astfel să sporească valoarea materiei prime exploatate
pe plan local. Cu impact social pozitiv sunt deci investiţiile care cuplează, prin efecte
de relaţie (backward likages, forward linkages), principala ramură producătoare
autohtonă la impulsurile economice situate înaintea şi înapoia acesteia. „«După»
respectiva industrie ar trebui să apară alte industrii prelucrătoare a produsului iniţia,
generatoare de consum intern, reducând astfel integrarea primitivă în comerţul
internaţional, iar «înainte» alte întreprinderi sau produse de infrastructură (bănci,
autostrăzi, alte utilităţi publice etc.)”309.

306
New York, 2009.
307
Vz. Rosa Luxemburg, The Accumulation of Capital, Routledge, New York, 2003.
308
Andre Gunder Frank, Dependent Accumulation and Underdevelopment, Monthly Review Press, New
York, 2009, p. 106.
309
Radu Baltasiu, Antropologia globalizării, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2009, p. 68.
Rod al cercetării, adică al cunoaşterii cu caracter sistematic, tehnologia

economiseşte timp şi muncă. Diminuarea costurilor de producţie presupune şi
descoperirea de noi formule pentru combinarea factorilor de producţie, ce cresc
semnificativ valoarea adăugată a produsului final. Stadiul de dezvoltare tehnologică a
metropolei a fost întotdeauna cu cel puţin două niveluri deasupra celui existent în
periferie, arată A. G. Frank310. Din acest motiv, sub raportul preţului şi al calităţii,
bunurile economiei metropolitane n-au fost niciodată concurate cu succes de cele
produse în economiile periferiale, ceea ce a mărit constant clivajul de dezvoltare dintre
aceste arealuri. Dar în raporturile sale cu periferia, metropola şi-a făcut cunoscute mai
curând ideologiile decât tehnologiile. „Cum am arătat, Occidentul a început cu o
dezvoltare tehnologică graduală, iar «revoluţia» sa a fost dezordinea presupusă de
schimbările subsecvente cu caracter adaptativ produse pe palierele sociale, politice şi
ideologice ale culturii. Ne aşteptăm la consens asupra acestei chestiuni: anume că
evoluţia originală începe de la fundamentul său tehnico-economic, ca prima causa
movens, ce generează schimbări adaptative în părţi ale culturii ce sunt împinse
progresiv în afara sa. Cu toate acestea, atunci când civilizaţia occidentală s-a extins şi
a influenţat arealurile arhaice, experienţa este, în mod frecvent, deosebită. Pe primul
loc se află ideologia, de cele mai multe ori în absenţa oricărei schimbări tehnologice
(s.n.)”311. Cultura ca edificiu cu paliere tehnologice, sociologice şi ideologice pare, la
prima vedere, o imagine distopică. Nu şi dacă problematica culturii este abordată din
perspectiva materialismului cultural.
Materialismul cultural vede cultura ca modalitate de adaptare a individului la
mediul său de viaţă, ce oferă tehnologia necesară valorificării resurselor specifice
habitatului de viaţă, precum şi instrumentele sociale şi ideologice care legitimează
acest proces. După Leslie White, cultura este un sistem cu trei componente
subsistemice312. Cel mai important subsistem este cel tehnologic, acesta fiind
răspunzător de progresul general al sistemului în integralitatea sa. Celelalte subsisteme,
sociologic şi ideologic, înrâuresc palierul tehnologic, dar nu decisiv, ale având mai
degrabă rostul de a justifica progresul acestuia. În periferie, istoria a prilejuit o
dezvoltare termodinamică inversată, în sensul că aici a fost adus mai întâi subsistemul
ideologic al culturii occidentale, cel tehnologic întârziind să-şi facă apariţia. Pentru a-şi
menţine supremaţia în câmpul politicii mondiale, metropola a pauperizat periferia nu
doar din punct de vedere economic, ci şi cultural, în cadrul a ceea ce a însemnat o
încleştare pentru stăpânirea minţilor oamenilor. În anii ’60 ai secolului trecut, Marshall
Sahlins, studiind problematica exportului cultural dinspre metropolă spre aria
periferială a sistemului mondial modern, aprecia că în coloniile incompatibile din punct
de vedere tehnologic şi economic cu grefa instituţională occidentală se ducea un
veritabil război pentru covârşirea inputurilor valorice locale313. Chestiunea fusese
remarcată în spaţiul românesc încă de la finele secolului XIX, când Titu Maiorescu

310
New York, 2009.
311
Marshall Sahlins & Elman Service (ed.), Evolution and Culture, The University of Michigan Press,
1988, p. 117.
312
Vz. Marshall Sahlins & Elman Service, Evolution and Culture.
313
,,Lupta Occidentului pentru a-şi prezerva dominaţia mondială este în anumite aspecte importante un
război pentru minţile oamenilor (…)”313. Marshall Sahlins & Elman Service (ed.), Evolution and Culture,
The University of Michigan Press, 1988, p. 118-119.
afirma că destinul unei ţări aflată între barbarie şi civilizaţie, ce se pregătea să păşească
în modernitate, depindea de vigoarea raportării critice a elitei naţionale la influenţele
culturale ale Apusului. „Dată fiind expunerea României în ambientul format din
puterile străine limitrofe, schimbarea socială deplină – aşa cum reieşea din deschiderea
economică şi culturală faţă de Occident şi adoptarea corespunzătoare a structurilor
instituţionale moderne – reprezenta un nou tip de agresiune, de rezolvarea căreia
depindea supravieţuirea naţiunii”314.
Geopolitica modernităţii are, iată, un palier economic şi unul cultural. Palierul
cultural ţine de ceea ce noi am numit geopolitica hărţilor mentale şi se referă, în cazul
de faţă, la exodul, dinspre metropolă spre periferie, a pan-ideilor. Ele sunt hărţi
intelectuale cu propulsie ideologică, ce afirmă interesul unei etnii asupra unui spaţiu în
virtutea dreptului istoric. Cunoscător al geopoliticii germane, Ionel Nicu Sava
cercetează modul în care operează pan-ideile, sugerând totodată şi mijloacele de
contracarare a acţiunii acestora. „Pan-ideea care încorporează ideea locală preia şi
dorinţa de universalizare a ideii, a forţei de convertire sau pervertire spirituală a
celuilalt: se protejează pe sine pervertindu-l pe celălalt (se poate apăra numai dacă este
în creştere, este oligarhică, pentru că trebuie să domine etc). (…) Singurul protector
comunitar şi «detector» al agresiunii (agresiunea pan-ideei, n.n.) este aşadar cultura
locală şi valorile acesteia, perpetuate prin psihologiile generaţiilor şi reîmprospătate,
readecvate continuu la noile provocări”315.
Deosebirea existentă între hărţile etnomentale şi cele intelectuale este remarcată
de către profesorul Ilie Bădescu. Primele echivalează cu perspectivele crono-spaţiale
ale comunităţilor organice, adică ale popoarelor, secundele fiind rodul reprezentările
spaţiale manufacturate de think tank-uri mai mult sau mai puţin reprezentative. Astfel,
suportul hărţilor intelectuale îl constituie atlasele, dicţionarele şi bibliotecile
configurate de o anumită idee geopolitică. Situat la antipod, reazemul proiecţiilor
populare asupra spaţiului, al hărţilor etnomentale cu alte cuvinte, este format din limbă,
religie, tradiţie, memorie şi istoria comună a unui popor. Hărţile etnomentale sunt,
aşadar, hărţi identitare, jalonate de similitudinile spirituale ale unui popor,
combustibilul lor valoric fiind cultura populară, iar nu ideologia. „Această distincţie
între harta mentală şi harta ideologică reaminteşte oarecum mai vechea distincţie între
«emic» şi «etic» din antropologie, adică dintre popular şi savant” 316. Rod al travaliului
de gândire depus de o intelectualitate aflată într-o permanentă dispoziţie sofistă,
obiectivă în raport cu interesele geopolitice ale unui stat, hărţile intelectuale continuă
să reprezinte justificarea comportamentului agresiv al anumitor state în sfera relaţiilor
internaţionale. În acest mod, se aşează şi bazele superiorităţii unor culturi în raport cu
celelalte, comportamentul belicos al culturilor „desăvârşite” faţă de cele tinere fiind
consecinţa dezechilibrului de putere dintre spaţiile lumii.
Hărţile intelectuale sau stereotipice sunt consecinţa discursurilor esenţialiste,
grile de interpretare ale lumii forjate de interesele geopolitice ale unui stat. Nu puţine
sunt cazurile în care geografiile imaginare sunt în dezacord evident cu profilul hărţilor
etnomentale, jalonate de reprezentările populare despre lume. Pericolul geografiilor

314
Manuela Boatcă, ,,The Eastern Margins of Empire. Coloniality in 19th Century Romania”, p. 9 în
Romanian Journal of Sociology, Nr. 1-2/2008, pp. 3-18.
315
Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Ed. INFO-TEAM, Bucureşti, 1997, p. 138-140.
316
Ilie Bădescu, Noopolitica, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2006, p. 576.
filosofice este remarcat în perioada interbelică de geopoliticianul german Karl

Haushofer. El afirmă că hărţile desenate de cartografi ideologizaţi au forţa de a
străpunge silenţios frontierele comunităţilor. Cele primejduite nu sunt atât frontierele
fizice, cât mai ales cele spirituale, graniţele pe care comunitatea le are incrustate în
suflet. Prin urmare, stocul identitar al unei comunităţi, adică limba, religia, legătura
etnică, tradiţiile, memoria comună etc, este ţintit şi destrămat de geografiile filosofice.
Spunem, pe urmele sociologiei lui Emile Durkheim, că atunci când similitudinile
spirituale ale unui popor sunt pulverizate, crima nu mai este resimţită. Ca atare nici nu
mai este pedepsită, deoarece conştiinţa colectivă, adică sentimentele comune
majorităţii membrilor unei comunităţi, s-a comprimat şi nu mai are vitalitate. Prin
obnubilarea comunităţii spirituale, nelegiuirea reverberează în din ce în ce mai puţine
conştiinţe, mult prea puţine pentru a reacţiona şi a pedepsi agresiunea. „Când
«frontierele spirituale» ale unui popor încetează să existe în faţa unui asemenea tip de
agresiune, orice ripostă militară devine nu doar caducă, ci imposibilă, căci însăşi
agresiunea nu va fi resimţită ca atare”317. Hărţile intelectuale rescriu reperele
tradiţionale, recompun semnificaţiile despre lume şi viaţă, regândesc reprezentările
despre spaţiu şi timp, inventează noi sărbători şi le hulesc pe cele vechi, remodelează,
într-un cuvânt, identitatea unui popor. În felul acesta cadrele de semnificaţii care
asigurau silenţiozitate şi predictibilitate relaţionării sociale sunt virusate, ceea ce
obnubilează capacitatea integratoare a unei societăţi. Consecinţa surpării
fundamentului comunitar al relaţionării sociale este anomia, alături de masificare,
însingurare şi arbitrariul celui mai puternic318.
După Vulcănescu, replica dată pan-ideilor occidentale cu efect coroziv asupra
hărţii mentale autohtone trebuia să vină din partea ethosului românesc, de esenţă
creştină319. Prefigurând strategia soft-power-ului, Vulcănescu precizează conduita ce
trădează vigoarea spirituală a unui neam. „Tăria spirituală a unui neam se măsoară
după gradul în care e în stare să impuie altora perspectiva lui proprie a existenţei, e în
stare să o dezagrege pe a altora, s-o dezarticuleze, să-i pună în evidenţă lipsurile şi, cu
voie sau fără nevoie, să facă pe străin să încline spre chipul lui de a lua atitudine. Asta
înseamnă cucerire spirituală!”320.

317
Ilie Bădescu; Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995,
vol. II, p. 266.
318
O posibilă urmare este şi cultura sărăciei, o subcultură a ordinii sociale impuse de Vest, potrivit lui
Oscar Lewis, chestiune pe care nu o dezvoltăm aici.
319
,,(…) dacă existăm într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca o fiinţă spirituală nu se
poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui
Dumnezeu la care să voim a reduce pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei
noastre deosebite pe lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu”. Mircea Vulcănescu,
Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p. 92.
320
Ibidem.
Uniunea Europeană şi imperialismul neoliberal

Vechea ordine şi noua ordine:

„lumea premodernă”, „lumea modernă” şi „lumea postmodernă”
Lumea noastră este marcată de lupta tendinţelor spre hegemonie. Reţinem

ipoteza sugerată de studiile lui Cooper că planeta este dominată astăzi de tendinţa spre
hegemonie globală a sistemului creat prin afirmarea unui nou tip de lume, a lumii
postmoderne. Vechea ordine mondială (Cooper R., 2007, 33), aşa cum o numeşte şi
Robert Cooper se caracteriza printr-o stabilitate dată de echilibrul de putere. Era
perioada caracterizată prin preeminenţa „raţiunii de stat” („raison d’etat”), atribut care
„a înlocuit conceptul medieval de valori morale universale ca principiu activ al
politicii” (Kissinger H., 2003, 50). Richelieu, cel care a proclamat conceptul de „raison
d’etat” a instituit echilibrul de putere ca „sistem de organizare a relaţiilor
internaţionale” (ibidem). Jumătatea secolului al XX-lea a dus la o nouă schimbare a
scenei internaţionale. Aşa cum sublinia şi Robert Cooper, „sistemul european de state
al secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea (până la un punct până la mijlocul secolului XX)
a fost unul al balanţelor de putere, sistemul internaţional a fost unul al imperiilor”
(Cooper R., 2007, 37). Prăbuşirea tuturor imperiilor europene, culminând cu prăbuşirea
Uniunii Sovietice la sfârşitul Războiului Rece, a dus la o nouă ordine a lumii. Aşa cum
subliniază şi Robert Cooper, avem de-a face cu o nouă împărţire a lumii. „Trăim într-o
lume divizată, însă liniile de demarcaţie nu mai sunt aceleaşi, specifice confruntării
Est-Vest. Sistemul internaţional este împărţit, după Cooper, într-o lume premodernă
(cu state care au aparţinut vechilor colonii), o lume „modernă” (cu state care se
comportă după principiul machiavellian al raţiunii de stat) şi o lume „postmodernă”
(Cooper R., 2007, 37).
Conform lui Robert Cooper, din lumea premodernă fac parte fostele colonii, o
lume caracterizată de „haosul postimperial” (idem, 43). Acelaşi autor precizează că în
aceste state unde ordinea şi stabilitatea nu sunt predominante, actorii non-statali ar
putea deveni periculoşi şi ar putea apărea „imperialismul defensiv” (Cooper R., 2007,
46) (actorii non-statali care ar putea produce droguri, arme s-ar putea folosi de statele
premoderne pentru a-şi consolida bazele şi a ataca alte state). În acest caz, aşa cum
subliniază şi Cooper, putem vorbi despre state precum Afghanistan, Cecenia, state din
America Latină etc.
Lumea modernă este caracterizată de Cooper prin ordine şi stabilitate. „Dacă
există ordine în această parte a lumii, asta se datorează prezenţei unui stat hegemonic
ce îşi urmăreşte propriile interese, aşa cum este cazul Statelor Unite în zona
Pacificului” (idem, 47). Robert Cooper descrie lumea modernă ca o lume în care statele
acţionează conform calculului şi intereselor. El descrie câteva componente care ar
caracteriza lumea modernă: „este ataşată motorului modernizării care este statul-
naţiune, este dată de recunoaşterea principiului suveranităţii şi de separarea dintre
afacerile interne şi externe ale statului, iar frontierele pot fi modificate prin forţă”
(Cooper D., 2007, 48). Însă echilibrul şi ordinea care caracterizează statele ar putea fi
distruse dacă apar factori perturbatori. Cooper dă exemplul Indiei: „va rămâne balanţa
nucleară cu Pakistanul stabilă?” (ibidem). De asemenea echilibrul lumii s-ar pierde
dacă ar apărea state îndeajuns de puternice care să devină hegemoni regionali. Ca de
exemplu China sau India. Cooper subliniază că dacă ar apărea şi astfel de state
puternice ne putem aştepta şi la un nou imperialism care s-ar impune mai degrabă prin
idei, decât prin forţă.
A treia parte a lumii internaţionale este caracterizată de sistemul postmodern.
Sistemul postmodern nu se bazează pe ordine şi stabilitate, pe balanţa de putere ci,
mai degrabă, pe dezordine. Cooper descrie care sunt caracteristicile lumii
postmoderne: „dispariţia distincţiei dintre afacerile interne şi externe, amestecul mutual
în afacerile interne şi supraveghere mutuală, respingerea forţei pentru a rezolva
disputele şi codificarea regulilor de comportament, irelevanţa graniţelor, securitatea
bazată pe transparenţă, deschidere mutuală, interdependenţă etc.”321. În viziunea lui
Robert Cooper, postmodernismul caracterizează lumea post-Război Rece în chestiuni
privind politica externă, guvernarea şi securitatea. Lumea postmodernă este mai
complexă, caracterizată de relaţii interdependente. „În sistemul postmodern statele
devin mai puţin dominante şi interesele statelor sunt mai puţin determinate de politica
externă”322.
Robert Cooper, în lucrarea sa apărută în 2002, Why we still need empires?,
argumentează faptul că în noua ordine internaţională, în lumea postmodernă, avem
de-a face cu un nou imperialism. Vechiul imperialism s-a prăbuşit odată cu dispariţia
coloniilor. Noul imperialism este propriu „drepturilor omului şi valorilor cosmopolite:
un imperialism care aduce ordine şi organizare, dar care se sprijină pe principiul
voluntariatului”323. În realitate, cum s-a demonstrat în diverse studii şi în propria
noastră lucrare, imperialismul postmodern aduce, cum se exprimă Grosfoguel,
„subalternizare” în toată aria periferială şi semiperiferială a sistemului mondial
postmodern.
În studiul său, Robert Cooper precizează că imperialismul postmodern ia două
forme: „imperialismul voluntar al economiei globale şi imperialismul vecinătăţii324.
Prima formă de imperialism este operată prin diverse mecanisme instituţionale ca
FMI-ul sau Banca Mondială, a doua formă de imperialism se referă la statele care pot
genera instabilitate în vecinătatea lor. În toate exemplele acestea ne dăm seama că
lumea postmodernă este caracterizată, în vederile lui Cooper, de dezordine, amestec
mutual în afacerile interne, state hegemonice regionale, imperii, şi, adăugăm noi, cu
ipoteza cărţii de faţă, subordine. Noul imperialism este expresia terţiară, cum
precizează I. Bădescu, a unui imperialism stadial al cărui răspuns la problema
dezordinii nu este un tip nou de ordine, ci un tip nou de subordine325. Răspunsul lumii

321
Cooper Robert, „The new liberal imperialism”, Observer Worldview, Sunday, 7 April, 2002.
322
Peters A. Michael, „The Postmodern State, Security and World Order”,
http://globalization.icaap.org/content/v2.2/04_peters.html
323
Robert Cooper, „Why we still need empires?”, The Observer, Sunday, 7 April 2002,
http://observer.guardian.co.uk/worldview/story/0,11581,680117,00.html
324
Ibidem.
325
Vezi Partea I a cărţii de faţă, unde se prezintă pe larg trăsăturile cheie ale noului imperialism:
dezordine, economii dependente de ciclu, subalternizare, subordine mondială ca trăsătură asociată
globalizării, criza externalizărilor, intervenţionism global şi regional, globalizare cu hegemonie etc.
postmoderne la dezordinea mondială, aşadar, nu pare a fi o nouă ordine mondială, ci o

„subordine mondială” generată prin politicile şi puterea extraordinară a băncilor
mamut, de tipul FMI, care gestionează crizele regionale şi marea criză globală prin
politici de intervenţie dominatoare ca preţ pentru nevoia de credite (vezi partea I a
cărţii de faţă). Fondul Monetar Internaţional şi Organizaţia pentru Dezvoltare şi
Cooperare Economică (OECD), de exemplu, supraveghează economic şi intervin în
politicile economice şi sociale ale tuturor statelor.
Uniunea Europeană ca sistem postmodern. Viziuni şi scenarii
Robert Cooper precizează că „Europa modernă s-a născut odată cu Tratatul de

pace din Westfalia. Europa postmodernă începe cu două tratate: Tratatul de la Roma
(1957) şi Tratatul privind Forţele Convenţionale din Europa (Tratatul FCE)” (Cooper R.,
2007, 52). Aşa cum precizează autorul citat mai sus, Uniunea Europeană face parte din
acest sistem postmodern. Diplomatul britanic nu crede într-o Europă suprastatală care
să înghită statele naţiuni. Sistemul internaţional postmodern conturat de Uniunea
Europeană este „mai degrabă un sistem transnaţional decât unul supranaţional”
(Cooper R., 2007, 63). Semnarea Actului Unic European a dus la o integrare
economică a statelor membre. Acesta a fost urmat de cele două conferinţe
interguvernamentale privind Uniunea Economică şi Monetară şi apoi Uniunea Politică.
Aceste conferinţe au deschis drumul pentru semnarea Tratatului de la Maastricht care a
consemnat extinderea europeană, integrarea statelor est-europene.
Robert Cooper demonstrează că Uniunea Europeană se comportă conform
caracteristicilor sistemului postmodern.
Aşa cum sublinia şi în caracteristicile care defineau sistemul postmodern,
diplomatul britanic precizează că în spaţiul european dispare distincţia dintre politica
internă şi afacerile externe. Avem ca exemplu piaţa unică a Uniunii Europene
(aplicarea taxelor şi regulilor comune), dar şi deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie
care se răsfrâng şi asupra problemelor interne ale statelor membre.
O altă caracteristică postmodernă este cea a dispariţiei graniţelor. Prin
introducerea spaţiului Shengen pentru unele dintre statele membre, bunurile, serviciile
şi persoanele pot beneficia de libera circulaţie astfel că trecerea de la o ţară la alta nu
mai ţine cont de frontiere. De asemenea introducerea monedei euro, sau aşa numita
zonă euro marchează dispariţia graniţelor în mod simbolic.
Privind instituţiile proprii lumii postmoderne, la nivelul Uniunii Europene au
apărut numeroase consilii şi convenţii care reglementează normele şi la nivelul statelor
membre. Aşa cum menţionează şi Rober Cooper, Curtea Drepturilor Omului de la
Strasbourg este un exemplu de asemenea instituţie care „interferează direct cu
jurisdicţia internă a statelor” (Cooper R., 2007, 57). În sfera economică, Fondul
Monetar Internaţional şi Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică
(OECD) sunt exemple de instituţii care derulează operaţiuni de supraveghere
economică la nivelul tuturor statelor. Lumea machiavelliană ce funcţiona după
principiul intereselor a fost înlocuită, ne sugerează autorul britanic, de lumea unei
conştiinţe morale ce tronează deasupra statelor naţiuni, principiu ce se aplică la nivelul
relaţiilor internaţionale. Ne putem desigur întreba dacă această conştiinţă morală este
compatibilă cu agravarea marilor disparităţi, cu decalajele, cu asimetria deciziilor şi a
liderilor, cu politica la două etaje etc.
Atât Uniunea Europeană cât şi NATO au jucat un rol important în menţinerea

unui mediu de securitate stabil. Ele sunt instrumentele politico-militare-strategice
proprii sistemului postmodern. Cooper semnalează că acestea funcţionează după
principiul transparenţei şi cooperării mutuale. Faţă de NATO care reprezintă puterea
„hard”, Uniunea Europeană nu se bazează în aşa mare măsură pe puterea militară, ci pe
puterea „soft” (relaţii diplomatice, acorduri internaţionale etc), astfel că rolul Uniunii
se bazează mai mult pe o putere de ordin normativ, decât pe o putere de ordin militar.
Caracteristicile lumii postmoderne se circumscriu acestor valori normative, civice. Ne
putem întreba desigur, dacă „puterea de ordin normativ a UE” ar fi destul de
persistentă şi deci îndeajuns de puternică în afara binomului „hard-soft” garantat de
actualul aranjament al suprastatului atlantic, cum l-a denumit Carl Schmitt. Astăzi nu
mai avem de-a face cu invazii militare şi cu ameninţări armate, ci teama cea mai mare
a lumii postmoderne, aşa cum subliniază şi diplomatul britanic, se circumscrie unor
pericole venite din zone instabile, care pot produce perturbări de ordin economic,
politic, societal. De asemenea, terorismul poate fi alimentat de statele din lumea
premodernă. Noul mediu internaţional, deşi se doreşte a fi mai stabil, în ciuda regulilor
care reglementează securitatea colectivă, este din ce în ce mai nesigur şi mai
ameninţător.
Conform caracteristicilor sistemului postmodern, statele sunt libere să aleagă
dacă vor sau nu să facă parte din Uniunea Europeană, adică merg pe baza principiului
incluziunii voluntare. Statele aleg să facă parte din Uniunea Europeană şi sunt
conştiente că odată intrate în această uniune trebuie să respecte nişte reguli şi norme
care vor avea consecinţe şi la nivel naţional.
Toate principiile pe care le urmează Uniunea Europeană, aşa cum arată şi Robert
Cooper, o plasează spaţiului postmodern. Însă, dincolo de toate acestea, Uniunea
Europeană e ce pretinde a fi? Principiile pe care le invocă Uniunea Europeană (relaţii
de deschidere mutuală şi interdependenţă, irelevanţa graniţelor, transparenţă
decizională etc.) vor supravieţui în noua lume marcată de criza financiară şi inegalităţi
sociale şi economice? Uniunea Europeană va fi un proiect care va dura şi care se va
extinde dincolo de graniţele sale sau va fi un proiect care va eşua în a restabili
echilibrul economic şi financiar?
De la o construcţie de tip federal până la deconstrucţie care-o face să semene cu
„o nouă URSS”, cum o caracterizează Vladimir Bukovski, Noua Europă şi deci
proiectul Uniunii Europene au cunoscut numeroase scenarii şi dezbateri.
Robert Kagan face o analiză comparativă între Europa şi SUA. El critică Europa
prin faptul că şi-a pierdut puterea militară şi a apelat la puterea „soft” bazată pe
multilateralism, diplomaţie, acorduri internaţionale etc. Un stat puternic îşi poate
exercita puterea doar prin capabilităţile militare, astfel că, în viziunea lui Robert
Kagan, Uniunea Europeană nu poate avea o evoluţie pozitivă. Rober Kagan critică
Uniunea Europeană şi pentru faptul că, în ciuda viziunii supranaţionale a Uniunii
Europene, fiecare stat luptă doar pentru sine326.
Atât Robert Kagan cât şi Garton Ash critică proiectul european ca fiind slab,
lipsit de capabilităţi militare. Slăbiciunea Uniunii Europene ar proveni din abordarea
diplomatico-instituţională.

326
Robert Kagan, 2002 apud Nam-Kook Kim şi Viviana Passon, „From Modern Power to a Postmodern
Exemple: The Evolution of the European Union” în International Area Studies Review, sept 1, 2010.
În schimb Zielonka şi Manner nu prevăd un declin al proiectului european.

Conform acestora, Europa este văzută prin prisma mai multor scenarii (ca „putere
civică”, ca „putere normativă”, ca „imperiu neo-medieval” 327).
O viziune interesantă privind Uniunea Europeană şi ce poate însemna aceasta
oferă cartea autorului Jan Zielonka, Europe as Empire: The Nature of the Enlarged
European Union.
Jan Zielonka precizează că expansiunea Europei şi politicile impuse noilor
statelor membre din estul Europei s-ar realiza după scenariul imperiului neo-medieval.
Scenariul imperiului neo-medieval, aşa cum îl descrie Jan Zielonka, se comportă
conform paradigmei statiste. Prin prisma paradigmei statiste, Uniunea Europeană
funcţionează ca model federal. Cu alte cuvinte, guvernul central are autoritate asupra
structurii instituţionale, asupra politicilor monetare, politicilor economice, politicii
externe etc. Centralizarea statală se bazează pe structura instituţională europeană.
Paradigma statistă reclamă că deficitul democratic constă tocmai în faptul că Uniunea
se concentrează în mare parte mai mult pe „inginerie instituţională”328, decât pe factorii
economici şi culturali. Se urmăreşte crearea unui sistem european, nu a unui adevărat
„demos”329 european. Uniunea Europeană se concentrează pe crearea de instituţii, de
reglementări rigide, de adevărate inginerii instituţionale, mai degrabă decât pe crearea
unor politici culturale, economice, monetare care să se adreseze fiecărui stat. Aşa cum
subliniază Jan Zielonka, se urmăreşte crearea unui supra stat european, nu crearea unei
naţiuni europene.
A doua componentă ţine de natura creării Uniunii Europene ca model unitar sau
federal. Modelul federal al construcţiei europene a fost implementat prin Tratatul de la
Roma atunci când s-a pus problema conceptului de „comunitate”. Ideea unităţii statelor
sub ceea ce părinţii fondatori ai comunităţii europene au numit Statele Unite ale
Europei a fost exprimată şi în cadrul Congresului de la Haga din mai 1948, când
integrarea europeană avea în vedere construirea unei federaţii europene. Mergând pe
linia modelului federal al Uniunii Europene, remarcăm o tensiune între totul unitar şi
statele membre, componente ale Uniunii Europene, adică ceea ce ţine de suveranitatea
statelor. Sunt câteva elemente ce trădează construcţia federală a Uniunii Europene:
cetăţenie comună, monedă unică, imn, drapel comun, dreptul Uniunii care are prioritate
faţă de dreptul din statele membre, Uniunea Europeană are putere de decizie la nivelul
politicilor etc.
A treia componentă ţine de procesul de integrare europeană. Cei care susţin
paradigma statistă afirmă că la nivelul Uniunii Europene ar exista o diferenţiere între
graniţele geografice şi cele funcţionale. Cu alte cuvinte, există un centru funcţional, un
nucleu al Uniunii de unde pornesc deciziile şi de unde se impun regulile. Aşa cum nota
şi Ole Waever, citat de către James Anderson, Uniunea Europeană „ia forma unui
imperiu cu zone concentrice în care puterea descereşte pe măsură ce se distanţează de

327
Nam-Kook Kim şi Viviana Passon, „From Modern Power to a Postmodern Exemple: The Evolution of
the European Union” în International Area Studies Review, sept 1, 2010.
328
Jan Zielonka, Europe as Empire: The Nature of the Enlarged European Union, Oxford University
Press, 2006.
329
Idem.
centru”330. Deşi Uniunea Europeană pledează pentru o expansiune a graniţelor sale şi o

uniformizare interioară, totuşi, aşa cum subliniază şi Anderson, în interiorul graniţelor
sale, se impune o nouă diferenţiere prin apariţia zonei euro sau spaţiului Shengen unde
au prioritate doar anumite state. Această diferenţiere a graniţelor implică, spune
Anderson, o teritorialitate de tip imperial. De asemenea expansiunea de tip european
urmează scenariul zonelor concentrice descris de către Ole Waever în care avem de-a
face cu zone euro, zone Schengen, zone ale statelor nou integrate şi zone cu state care
sunt candidate la intrarea în uniune. Această dihotomie înăuntru/ în afară este creată
prin Politica de Vecinătate a Uniunii Europene unde, aşa cum James Anderson
subliniază, se formează aşa numitul „cerc al prietenilor”, adică state preferenţiale, state
care ar putea deveni membre dar sunt sub influenţa altor puteri (de exemplu: Ucraina,
Georgia etc) sau state care sunt ţinute deoparte (exemplu: Turcia).
Chiar dacă Uniunea Europeană pretinde că acţionează doar după principiul
incluziunii şi democraţiei, în interiorul Uniunii Europene, dar şi în exterior prin aşa
numitul „cerc de prieteni” apar discrepanţe legate de dezvoltare, transparenţă
decizională şi interese politice. Există o asimetrie legată de acumularea de capital şi de
dezvoltare socială şi economică. Datele Eurostat cu privire la indicatorii economici şi
de dezvoltare indică clar că avem de-a face cu disparităţi sociale, economice,
demografice între vestul şi sud-estul Europei.
Înaintarea frontierei occidentale, europene nu înseamnă obligatoriu doar
stabilitate şi prosperitate, ci îmbogăţirea unui elite occidentale, oligarhice, prin sistemul
mondial de acumulare a capitalului şi o imensă sărăcire a majorităţii din sistemul
periferic şi semiperiferic. „Modelele care se dezvoltă pe măsura înaintării frontierei
occidentale (de exemplu: America Latină, Africa, Europa de Est) sunt la polul opus:
instabilitate politică şi economică, mobilitate socială blocată, piaţa muncii ieftină,
progresiv îngustată spre produsele de înaltă tehnicitate şi de folosinţă îndelungată,
circulaţia elitelor blocată, piaţa de consum blocată pentru produsele de înaltă
productivitate, limitată la o pătură de bogaţi, lipsa corelaţiei între scara salariilor şi
scara productivităţii”.331 Astfel că Europa nu este un tot unitar, Europa se aseamănă,
cum spunea Edgar Morin, „unui ecosistem, marcat de inter şi retroacţiuni ale părţilor
componente, care formează un sistem nu în sensul de a se uniformiza sau de ase nivela,
ci tocmai pornind de la varietatea care le caracterizează”332.
Extinderea Uniunii Europene este văzută şi de către Jan Zielonka ca un proces
de „construcţie imperială”333. Aşa cum explică în capitolul al doilea al cărţii Politica
puterii europene (European power politics), extinderea Uniunii Europene se realizează
ca o aserţiune a puterii economice şi politice asupra estului Europei, instabil şi sărac.
Jan Zielonka subliniază că pachetul de condiţionare pentru ţările din estul Europei a
fost mai degrabă intruziv, procesul de negociere nefiind unul corect. Probabil şi din
partea ţărilor est europene nu s-a realizat un proces de negociere corect privind

330
Waever O. 1997, „Imperial metaphors: Emerging European analogies to pre-nation-state imperial
systems” apud Anderson James, „Borders, fixes and empires: terittoriality in the new imperialism”, Center
for International Border Research, no.15, 2005.
331
Bădescu Ilie, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, 2004, p. 338.
332
Luca Alexandra, De la ideea europeană la construcţia europeană în volumul colectiv „Europa 2005:
unitate în diversitate”, Editura Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2005, 11.
333
Jan Zielonka, Europe as Empire: The Nature of the Enlarged European Union, Oxford University
Press, 2006.
normele şi drepturile lor în acord cu Uniunea. Mai degrabă a funcţionat latura

procedurală şi instituţională, procesul de negociere sprijinindu-se mai puţin pe latura
strategică, privind nevoile, interesele, securitatea cetăţenilor din noile state membre.
Acest „export” de norme, instituţii, practici ale Uniunii Europene asupra statelor
membre o califică drept „un imperiu benign”334, cum precizează Jan Zielonka, vocaţia
imperială a Uniunii Europene nerealizându-se prin puterea militară, ci prin puterea
civică (ne referim la norme şi proceduri).
La nivel economic, Jan Zielonka precizează că într-un scenariu neo-medieval,
decalajul economic dintre statele Uniunii Europene s-ar estompa doar prin încurajarea
competiţiei dintre statele membre. Contrar celor subliniate de autor, politicile care apar
la nivelul Uniunii Europene nu fac decât să adâncească acest decalaj economic între
Est şi Vest, Nord şi Sud. În acest scenariu, politicile şi normele de la nivelul Uniunii
Europene nu ţin cont de discrepanţele geografice, istorice, culturale, chiar procedurale
pe alocuri care există între statele Uniunii Europene, astfel încât ele nu duc la coeziune
economică şi la estomparea diferenţelor, ci mai degrabă duc la o adâncire a
inegalităţilor sociale, politice, economice.
În ceea ce priveşte guvernarea, aşa cum şi Jan Zielonka subliniază, avem de-a
face nu cu o singură Europă, ci cu o Europă care încapsulează mai multe Europe: o
Europă a comerţului, una a energiei etc, un fel de „instituţii regionale multiple care
acţionează autonom pentru a rezolva problemele comune” 335. Privind acest aspect, nu
poate fi vorba decât de o democraţie slabă la nivel european.
Acest imperiu neo-medieval propus de Jan Zielonka se opune sistemului
Westfalian prin faptul că nu poate fi caracterizat prin omogenitate socio-economică,
identitate culturală pan-europeană, graniţe bine delimitate, forţă militară şi politică.
Imperiul post-modern este caracterizat de discrepanţe economice şi sociale, graniţe
fluide, centre de interes, forţă civilă, procedurală, normativă.
Însă ceea ce este mai interesant este ce ar genera această formă de imperialism?
Aşa cum subliniază şi David Harvey în cartea sa Noul imperialism (2004),
hegemonia unui stat, a unei puteri „foloseşte anumite acorduri instituţionale cu ajutorul
cărora asimetria puterilor comerciale poate lucra exclusiv în beneficiul lui”336. Prin
pieţele deschise şi liberul schimb, corporaţiile din statele capitaliste dezvoltate domină
comerţul, serviciile, finanţele. Deschiderea pieţelor de capital forţate şi de Fondul
Monetar Internaţional duce la ceea ce David Harvey numea „acumularea prin
deposedare”337. Politicile neoliberale s-au bazat pe acest mecanism al acumulării prin
deposedare. S-a realizat acest mecanism al acumulării capitalului de către statele
dezvoltate prin deposedarea bunurilor, capitalurilor, serviciilor din ţările „de la
periferie”. Aceste tendinţe de „devalorizare prădalnică a bunurilor şi valorilor într-o
parte sau alta a lumii reprezintă esenţa practicilor imperialiste contemporane”338,
subliniază David Harvey. Prin punerea în circulaţie a unor mărfuri mai ieftine au
asigurat adevărate pieţe de desfacere pentru acumularea de capital. Astfel, zonele mai
sărace au purtat povara „devalorizării”.

334
Idem.
335
Ibidem.
336
David Harvey, Noul imperialism, Ed. All, 2004, p. 166.
337
Idem.
338
Ibidem, 167.
Imperialismul neoliberal are tendinţa de a genera nesiguranţă în interior, aşa cum

precizează şi David Harvey. Capitalismul neoliberal, „prădalnic” dezvoltat în mare
parte în ţările „periferiei” europene a dat naştere, mai ales în ultimii ani, la numeroase
revolte şi mişcări neofasciste. „De vreme ce blamarea imigranţilor pentru problemele
cu care se confruntau aceste clase sociale a reprezentat o diversiune convenabilă
intereselor elitei financiare, nu-i de mirare că politicile exclusiviste bazate pe
apartenenţa la o anumită rasă, etnie şi religie, s-au dezvoltat în mod deosebit în Europa,
unde mişcările neofasciste au început să dobândească un important suport popular”339.
Povara datoriilor şi criza locurilor de muncă au dus şi la o dezorientare a întregii
populaţii europene şi la migraţia forţei de muncă din ţările din sud estul european spre
vestul occidentalizat. Pe fondul unei crize economice se proiectează şi o criză morală,
dar şi identitară ce afectează populaţii întregi. Aflaţi în faţa proiectatului faliment
economic din multe ţări, europenii resimt o nesiguranţă privind chiar propria existenţă.
Această nesiguranţă duce la dezordine socială, la revolte, crize identitare.
Criza de identitate se resimte şi la nivelul Uniunii Europene. Pe fondul crizelor
economice, numărul euroscepticilor creşte şi aici se pune deja problema deficitului
democratic.
Declinul Europei?
Pe coperta revistei Times din august 2011 era reprezentat un tânăr revoltat pe un
fundal roşu sângeriu. Pe copertă era scris cu litere mari „Declinul Europei (şi poate al
Vestului)”.
Schimbările instituţionale, creşterea datoriilor, nucleul dur („directoratul”340)
franco-german, finanţele internaţionale conduse din umbră de tehnocraţi ai Fondului
Monetar Internaţional marchează faptul că Europa este marcată de o instabilitate
instituţională şi politică.
În primul rând există o instabilitate a zonei euro şi o problemă a datoriilor.
Etienne Balibar într-un articol semnat în Libération dă şi explicaţia privind
instabilitatea pieţelor financiare. „Instituţiile de investiţii care alimentează shadow
banking-ul [operaţii financiare necontrolate] au nevoie să împingă bugetele naţionale
pe marginea prăpastiei, în timp ce băncile au nevoie să poată conta pe state (şi pe
contribuabili), în caz de criză de lichidităţi. Dar şi unele şi celelalte constituie un circuit
financiar unic. Atâta timp cât „economia datoriei”, care reglementează acum societăţile
noastre de sus în jos, nu este regândită, nicio „soluţie” nu va fi viabilă”341. Europa este
înglodată în datorii. Profesorul Nouriel Roubini, unul dintre cei mai buni economişti, a
declarat într-un interviu pentru Wall Street Journal că sunt prea multe datorii şi că nu
se poate ieşi din aceste datorii decât printr-o creştere economică puternică sau prin
inflaţie342. Realitatea ne dezvăluie exemplul Greciei aflată în prag de falimentare.
O a doua problemă destul de importantă este şi faptul că Uniunea Europeană nu
mai constituie o singură voce. Există disensiuni în interiorul Uniunii, astfel că, aşa cum

339
Ibidem, 172.
340
Etienne Balibar, Union européenne: la révolution par en haut?, Libération, 21 nov 2011,
http://www.liberation.fr/economie/01012372683-union-europeenne-la-revolution-par-en-haut
341
Idem.
342
„Roubini warns of Global Recession Risk”, interviu dat pentru Wall Street Journal în data de
8.11.2011.
subliniază autorul articolului menţionat mai sus, nu mai avem de-a face cu o „Europă
cu două viteze”, ci cu trei sau patru viteze. Unele ţări vor să se îndepărteze de Uniune
(aşa cum este exemplul Marii Britanii), alte ţări sunt pe muchie de cuţit ameninţate cu
falimentul (exemplul Greciei), alte state care se agaţă în continuare de Europa prin
dorinţa de a intra în zona Shengen şi euro (România, Bulgaria?) şi alte state care
formează nucleul dur şi care îşi urmăresc propriile interese (vorbim deja de
„directoratul” franco-german).
Unii dintre specialişti pledează pentru o reconsolidare a integrării europene,
întărirea reprezentanţei parlamentare, reducerea inegalităţilor sociale şi economice şi a
decalajului dintre statele naţiuni, reconsolidarea economică şi politică a statelor naţiuni.
Aceştia susţin că Uniunea Europeană îşi va regăsi echilibrul economic şi social prin
întoarcerea la obiectivul de solidaritate343. Teoreticienii „de-mondializării” „văd în
noua guvernare o construcţie supranaţională care poate doar servi neoliberalismului şi
strategiei de acumulare prin deposedare”344.
Există o problemă care probabil afectează în mai mare măsură viitorul Uniunii şi
anume reprezentarea Uniunii Europene, opinia publică. Pe fondul multiplelor crize
ivite în state din interiorul Uniunii, aceasta se mai poate bucura de credibilitate?
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene mai pot avea încredere într-o Uniune
destructurată care nu mai poate cânta nici măcar pe o singură voce, ci pe mai multe
voci arareori armonizate? Îşi mai pot păstra aceştia încrederea în proiectele unei
construcţii europene care e pe muchie de cuţit? Cum se va orienta aşa cum o numeşte
Etienne Balibar „revolta cetăţenilor”345?

343
Etienne Balibar, Union européenne: la révolution par en haut?, Libération, 21 nov 2011,
http://www.liberation.fr/economie/01012372683-union-europeenne-la-revolution-par-en-haut
344
Idem.
345
Ibidem.

Partea a II-a
Noul imperialism şi „marele spaţiu” eurasiatic
Imperialismul ca dominaţie. Oboseala istorică a popoarelor346

Ilie Bădescu
Contribuţia Şcolii le Play la teoria fenomenului de dominaţie.

E. Demolins. Formaţiuni superpuse
Neoimperialismul ridică la un prag nou de escaladare distincţia dintre societăţile

simple sau naturale şi societăţile compuse şi adeseori artificiale. Formarea unei
societăţi compuse este, în viziunea Şcolii sociologice a lui F. Le Play, produsul unei
întâlniri între o formaţiune comunitară, constituită şi dezvoltată prin creştere şi
diversificare naturală, şi o formaţiune socială superpusă, adică supra-adăugată celei
dintâi printr-un fenomen de dominaţie.
Sociologia societăţilor compuse este în mare măsură sociologia acestui fenomen
de superpunere a două formaţiuni sociale diferite şi deci este o contribuţie la teoria
imperialismului ca fenomen de dominaţie. O asemenea compunere se menţine în cadrul
proceselor neoimperialiste, motiv pentru care vom stărui în acest loc asupra unei
chestiuni pe care am prezentat-o în detaliu în lucrarea dedicată enciclopediei teoriilor
sociologice.
Societăţii simple îi este proprie acel tip de: „organizare socială în care familiile
îşi bazează subzistenţa pe exploatarea producţiilor spontane ale solului şi ale apelor”347.
„Societăţile complicate diferă în mod esenţial de societăţile simple, prin aceea că
producţiile spontane nu le mai sunt suficiente; ele sunt nevoite pentru a obţine o
producţie mai abundentă să transforme solul.” 348
Cu formaţiunile suprafamiliale se creează cadrul unui alt nivel de determinare,
care ţine de structurile superpuse. Ceea ce nu înseamnă că determinismul de jos în sus
încetează, ci doar că „puterea” lui scade, astfel că determinismul de sus în jos, de la
structurile superpuse spre cele organic dezvoltate (din structurile locale) devine
preponderent sau predominant. Putem vorbi, deci, în cadrul concepţiei deterministe,
despre o „teorie a predominării” unuia dintre cele două determinisme cu tot ceea ce
decurge de aici.

346
Secţiunea următoare valorifică materiale publicate de autor în Timp şi cultură. Trei teme de
antropologie istorică şi deopotrivă în Istoria sociologiei (ed.cit.) şi în Enciclopedia sociologiei universale
(ed. cit.)
347
Ibidem, p. 194.
348
Ibidem.
Ideea şcolii este aceea că în orice proces de compunere socială acţionează două
determinisme: unul de jos în sus, organic, natural, şi altul de sus în jos, care uneori, în
cazul dominaţiilor străine, este neorganic şi nenatural, artificial. Neoimperialismul
autonomizează determinismul de sus în jos la proporţii nemaiîntâlnite şi în sferele cele
mai intime.
Cine exercită determinismul de sus în jos? Ce forţă etalează acest determinism
de jos în sus? Vom reţine ideea metodologică extrem de importantă conform căreia în
orice proces de expansiune a unui tip social există un determinism organic, de jos în
sus, identificabil, arată Demolins şi Thourville, până la nivelul formaţiunilor
intercomunitare. De la acest nivel în sus determinismul se rupe, se diminuează sau
chiar se anulează şi intră în funcţiune un determinism artificial de sus în jos,
răspunzând altor scopuri decât primul. Trebuie să examinăm acest principiu
metodologic în chiar spiritul analizelor şcolii Le Play.
Ne vom întreba mai întâi: până la ce grad de complexitate socială îşi păstrează
puterea formativă acel determinism de jos în sus? Vom examina în acest sens
instituţiile create prin mişcarea acestui determinism, al acestor societăţi organice.
Una dintre contribuţiile remarcabile ale şcolii Le Play se referă tocmai la
capacitatea acelui determinism de a crea instituţii supracomunitare care au fost apoi
utilizate ca forţe destructurante în alte cadre geografice, sociale şi etnice. Demolins
examinează şase cazuri: caravana, razia, confreria religioasă, imperiul nomad,
comunismul de stepă, instituţia ienicerilor şi culminează analiza prin examinarea
formaţiunilor superpuse, contribuţia de mare originalitate a şcolii Le Play la teoria
determinismului şi a formaţiunilor imperialiste şi neoimperialiste.
Românii au venit în atingere cu formula comunismului de stepă, de mai multe
ori, ultima fiind cea a comunismului sovietic; vom stărui asupra acestei forme sociale.
Ea a fost bine cunoscută la noi în cadrul invaziei şi dominaţiei tătare, prin sistemul
cnezilor tătari şi în cadrul invaziei comuniste (sovietice), prin sistemul secretarilor
roşii. Vom observa, mai întâi, că orice asemenea năvălire opreşte determinismul
organic şi suprapune peste el un determinism străin, aflat în slujba năvălitorului.
Începe astfel conflictul determinismelor care se traduce în conflictul formulelor de
viaţă colectivă (organică, locală, şi artificială, superpusă).
Ori de câte ori se produce o transformare a regimului de existenţă a unei
populaţii (cum ar fi trecerea de la nomadism la sedentaritate), factorul cel mai
semnificativ în ordinea determinismului devine şi cel mai relevant în ordinea teoriei şi
deci a explicaţiei. Acel fapt nou care se implică în lanţul determinării capătă valoarea
faptului relevant şi deci fundamental.
Aşa, bunăoară, în sedentarizarea başkirilor, populaţie din Ural, a intervenit un
factor nou în viaţa lor, care este „constrângerea”, adică fixarea unor cantonamente care
limitau parcursurile unei turme. Acest fapt nou capătă o valoare teoretică specială
fiindcă el determină apariţia „tipului social de tranziţie”, care, în cazul acesta, este şi
un tip de rasă – tipul başkir. Ca tip social, acesta este un tip seminomad, cu
particularităţile sale, ale căror analize deschid volumul al II-lea al cărţii lui Demolins,
subintitulat Drumurile moderne. Acest fapt nu mai este produsul structurii comunitare,
ci al unei formaţiuni superpuse, expresia unui determinism de sus în jos. Analiza
tipului başkir este prima analiză consacrată sistemelor simbiotice, superpuse, adică,
unui raport social de superpunere a unei autorităţi şi administraţii „străine” peste o
societate locală, cu propria ei ierarhie.
Analiza relaţiei sociale superpuse este un prilej de a înţelege tipul de socialitate

extracomunitară, întrucât în acest caz socialitatea de tip societal este separată
morfologic de cea de tip comunitar, astfel că o „comunitate” este simplu aglutinată cu
o „societate”, ceea ce facilitează exploatările tributale.
Dar să observăm fenomenul pe cazul başkirilor examinaţi de Demolins după
metoda lui Le Play completată cu „nomenclatorul” lui Thourville. Cum este deci
organizată societatea başkiră? La baza ei este familia patriarhală. Pe măsură ce
familiile se apropie (densitate) apar contestări, tensiuni şi conflicte între ele care nu pot
fi reglate decât de către o autoritate superioară. În plus, sedentarizarea şi deci trecerea
de la „arta păstoritului” la „cultură” separă funcţiile religioase, publice şi de instruire,
de familie şi de rolul patriarhului. Apare un „rol cultural” („ministru al cultului”) care
îndeplineşte şi funcţia de supraveghetor de ceremonii, de arbitru, de sfătuitor, etc.
Acesta este subordonat muftiu-lui. În raport cu puterile publice, odată ce comunitatea a
preluat sub controlul său solurile, apare o funcţie nouă, aceea a repartizării
pământurilor pentru exploatările familiale. Aceasta e făcută de comunitatea locuitorilor
prezidată de un „vuiberni” (un fel de „primar”). Deasupra lui se află starchina, numit
de delegaţii a şase sate. Peste acest nivel, deja apare un funcţionar superior, care nu mai
este legat de necesităţile organizaţiei naturale, ci de organizarea imperială a Rusiei.
Acesta este kantonierul şi el e numit de guvernatorul rus spre a administra un ţinut mai
întins numit kanton. El avizează deciziile celor cu funcţie de starchina.
„Se poate spune deci că funcţia exercitată de starchina este cel mai înalt punct la
care se ridică independenţa rasei başkire. Până la acest nivel şi grad de organizare
socială, acest popor se guvernează el însuşi; de la gradul superior, al kantonului, apar
agenţii ruşi emanând dintr-o voinţă dominatoare” 349.
Prin urmare, acest nou tip de relaţie socială nu mai derivă prin determinare
naturală şi nu ţine de structura organică a societăţii başkire. Este, dimpotrivă, un raport
artificial care derivă dintr-o voinţă străină, are o esenţă raţionalistă şi pur politică, se
exercită în mod arbitrar, adică peste voinţa organică a comunităţii başkire; este o relaţie
externă şi superpusă comunităţii. Ea apare în locul de întâlnire a două populaţii sau
grupuri, a două voinţe opuse, a două tipuri sociale – comunitate şi societate – şi derivă
nu din creşterea societăţii locale şi deci din diviziunea organică a muncii sociale, ci
dintr-o voinţă superorganică de dominaţie. Geneza sa este legată nu de creşterea
organică a societăţii, ci de superpunerea artificială şi coercitivă a unei dominaţii.
Societatea locală nu devine prin aceasta nici mai complexă, nici mai dezvoltată; ea
doar îmbracă forme noi care însă ascund un fond nedezvoltat, o populaţie ţinută în
structuri tradiţionale, exploatată neorganic, parazitar şi deci constrânsă unei ordini
străine. Observăm aşadar că relaţia de superpunere are o natură rasială. Ea vizează
exercitarea unei dominaţii, în numele unui tip social socotit universal valabil, împotriva
unui tip social organic, adică a tipului social până la care a reuşit să se dezvolte
sociabilitatea unei comunităţi date (un trib, sau un popor).
Esenţa sociologică a formaţiunii superpuse constă în aceea că nu derivă din
dezvoltarea (organică) a sociabilităţii populaţiei locale, ci din nevoile unei dominaţii.
În acest sens, formaţiunea superpusă nu va stimula dezvoltarea şi creşterea societăţii
locale (a sociabilităţii ei), ci, dimpotrivă, o va stopa.
„Vedem aici, se referă Demolins la başkiri, un exemplu particular de

349
Ibidem, II, p. 34.
suprapunere a două rase şi linia precisă a juxtapunerii lor”350. „Această linie, mai
precizează Demolins, lasă başkirilor independenţa familiei, a comunei şi a micilor
uniuni de comune; ea atribuie ruşilor funcţiunile superioare acestora în ordinea
suveranităţii, adică în ceea ce priveşte provincia şi statul” 351.
Grupul celor care deţin aceste funcţii superioare are două caracteristici:
a) transformă organizaţia socială unitară în organizaţie socială dualistă: dedesubt se
află „ţara reală”, cu structurile şi organizările ei, deasupra „ţara legală”, a cărei esenţă
este „forma fără fond”; b) acest grup desparte statul, ca organizaţie, de societatea reală,
ca structură. În plus, relaţia superpusă are funcţia unui redistribuitor al posturilor şi al
recompenselor. Astfel, relaţia superpusă redistribuie posturile şi funcţiile din familie,
din comună şi din uniunea comunelor populaţiei başkire, iar funcţiunile din stat,
grupului superpus, alcătuit din populaţia de funcţionari ai imperiului. Cele două
societăţi sunt separate şi etnic şi politic. Ordinea este deci xenocrată, adică puterea este
a străinilor (etnic şi geografic).
Pe de altă parte, relaţia superpusă operează o linie de separaţie între comunitatea
organică şi societatea artificială. Chestiunea este bine sesizată de către Demolins pe
cazul raporturilor dintre societatea başkiră şi „statul” başkir:
„La adăpostul acestei triple independenţe a familiei, a comunei şi a micilor
uniuni de comune, rasa conservă nu puterea politică, ci pacea şi libertatea căminului, a
atelierului şi a vecinătăţii, obiceiurile şi normele sale sub o dominaţie străină. Ea îşi
datorează aceste avantaje tradiţiilor patriarhale, care ţin la distanţă respectuoasă agenţii
şi ingerinţa statului” 352.
Prin urmare, caracteristicile grupului situat deasupra societăţii locale sunt:
a) străin, b) superpus, c) de natură politică. El a confiscat statul pe care-l utilizează în
serviciul său nu al „rasei”, adică al „ţării reale”.
Este drept că Demolins atribuie un sens şi o funcţie pozitivă grupului superpus,
căruia îi conferă un rol pozitiv şi anume acela de a contribui la sedentarizarea societăţii
nomade (prin regim de constrângere) şi de a transforma „barbarii” în „cultivatori”, deci
de a-i introduce în regimul „culturii”.
„Fixând rasa de sol, făcând-o sedentară, transformând calul de cursă în animal
de tracţiune, cultura pune capăt perioadei marilor invazii, în care erau cuprinse popoare
întregi. Ea face imposibili alţi Gengishani, Tamerlani. Ea realizează visul atâtor
împăraţi romani care nu găseau mijloc mai sigur de a opri barbarii decât de a-i
transforma în cultivatori. Politica rusă n-are alt obiectiv în raport cu başkirii” 353.
Aici începe eroarea lui Demolins, care nu distinge categoria „imperiilor”
redistributive, superpuse societăţilor locale, trăind în simbioză cu ele, folosindu-se în
acest scop de o uriaşă maşinărie de spoliaţiune a plusprodusulului societăţii locale.
Funcţia acestor imperii este una pur redistributivă, nu augmentativă. Ele nu aduc nimic
în compensaţie la „plusprodusul” pe care-l extorchează de la localnici. Ele folosesc
„statul” şi deci „organizaţia politică” aproape exclusiv ca pe un instrument propriu,
aflat în interesul dominaţiei, nu ca pe un mijloc de civilizaţie, aflat în slujba societăţii
locale. Aceasta este diferenţa dintre un imperiu civilizator şi un neoimperiu uzurpator,

350
Ibidem, p. 34.
351
Ibidem.
352
Ibidem.
353
Ibidem, p. 35-36.
centrat pe o funcţie de extorcare a plusprodusului local. Fiindcă, de pildă, statul nu

aduce pădurile în regim de exploatare pentru civilizaţia localnicilor, ci în regim de
exploatare pentru câştigurile proprii. Tot astfel regimul cantonamentelor pastorale sunt
o tehnică de exploatare redistributivă, în sensul că permit controlul producţiei
pastorale. Reţelele cantonale servesc exploatării şi „cadastrării” terenului pastoral.
Aceasta este marea deosebire între regimul pădurilor în statul naţional şi în statul
imperial. Statul naţional foloseşte pădurile în interes naţional, cel imperial în regim şi
în interesul metropolei imperiale. Fiindcă metropola imperială nu aduce cu sine cea
mai înaltă civilizaţie, excluzând cazul Imperiului Roman. Aceasta spune foarte mult
despre rolul său „civilizator” asupra başkirilor şi a celorlalte popoare de stepă.
Dar să presupunem că pentru popoarele de stepă, imperiul ar fi jucat rolul de
factor de sedentarizare (întrucât alt rol nu putea juca). Însă pentru societăţile deja
sedentarizate, ce rol putea să joace? Aceasta este marea problemă a dominaţiei
imperiale în Europa şi, în genere, în ţările cu veche civilizaţie, cum a fost şi România.
Neoimperialismul de sorginte occidentală şi „surmenajul social rusesc”
Geneza relaţiei superpuse în aria slavilor de Nord se desfăşoară în cadrul

procesului de „occidentalizare” a Rusiei. Să-l examinăm şi noi pe urmele analizelor lui
Demolins. Vom observa, mai întâi, că împăratul Rusiilor era un monarh autocratic şi
deci avea puteri absolute asupra supuşilor.
„Nobilimea ... nu este decât o creaţie a şefului statului şi de fapt ea nu este decât
un corp de funcţionari; este înregimentată în cadre administrative strâmte, formând o
birocraţie numită cin. Această organizaţiei birocratică s-a constituit mai ales începând
cu Petru cel Mare.” 354
Nobilimea rusă luă caracterul unei „nobilimi de serviciu”. Serviciul în slujba
ţarului şi nobilimea deveniră corelative. Orice nobil trebuia să fie un nobil-slujitor.
Ţarul se folosea în acest scop de regimul pământului (pomiestia sau fiefurile şi voşcina
sau răzeşia, erau folosite ca prebende de către ţar prin care se menţinea obligaţia
serviciului). Petru cel Mare „desfiinţează diferenţa între nobilimea ereditară şi
nobilimea serviciilor” şi „distribuie slujbaşii statului în 14 grade sau cinuri”: de la
registrator de colegiu la cancelar al Imperiului. În plus, funcţionarii tuturor ordinelor
fură militarizaţi, adică li se conferea titlu, rang, locuinţă şi disciplină militară. Această
militarizare a funcţionarilor este forma pe care a căpătat-o relaţia superpusă generată
în cadrul procesului de occidentalizare. Pentru a „occidentaliza societatea slavă” şi
deci spre a reduce rezistenţa la acest proces, era nevoie de o administraţie docilă,
militarizată, supusă, înregimentată. Iată dar că, pe rând, relaţia superpusă a preluat în
Rusia, forma robiei, a pseudocontractului (eliberarea mujicilor prin ukazul din 1861)
şi a înregimentării (aparatul creat de Petru). Militarizarea a fost cerută şi de poziţia
Rusiei între Orient şi Occident astfel că ea trebuia „să reziste atât nomazilor cât şi
sedentarilor. Ea trebuia să facă faţă, pe fiecare parte, cu un sistem militar diferit; în
Orient cu cavaleria cazacă, în Occident cu infanteria. Rusia e într-adevăr singura ţară
care are două sisteme militare complet distincte” 355.
Inginerul militar, constructor al drumurilor, capătă o poziţie preeminentă asupra

354
Demolins, op.cit., I, pp. 180-181.
355
Ibidem, p. 182.
generalului de infanterie. Drumul de fier trans-caspian şi trans-siberianul sunt opera a

doi ingineri militari. Inginerul militar este prototipul (tipul perfect) al funcţionarului
rus: totodată civil (de stat) şi militar: este un tip produs deci de două formaţiuni sociale.
Or tipul acesta este şi o juxtapunere de două tipuri socio-culturale: occidental şi
oriental.
„Ca tip de inginer el este esenţialmente un tip occidental, el nu este de formaţie
slavă; el a fost importat în Rusia cu toate celelalte influenţe ale Occidentului care au
împins Rusia în afara căilor sale naturale. Triumful său este deci din nou triumful
Occidentului” 356.
Pe de altă parte, în el stau aglutinate un tipar militar şi unul industrial; el este
deci o personalitate compozită, ceea ce reprezintă una din caracteristicile dualismului
rusesc şi una din expresiile pe care-a îmbrăcat-o efectul relaţiei superpuse asupra
societăţii ruse. Deci, combinarea celor două elemente – occidental şi oriental –
modelează societatea rusă sau tipul social rusesc. Elementul occidental a predominat,
susţinând o dezvoltare rău echilibrată şi producând un fruct „copt înainte de vreme” 357.
Caracterizarea pe care o face Demolins Rusiei este încă neîntrecută.
„Rusia suferă, zice el, de un surmenaj social. Şi acest surmenaj determină nişte
fenomene morbide pe care nu le întâlnim nicăieri în altă parte... De o parte, ea pare a fi
întârziată faţă de societăţile Occidentului, de alta, ea pare a voi să le devanseze pe
toate pe calea transformărilor şi revoluţiilor. O putem cita totodată ca exemplu de
societate stabilă şi instabilă... Este ţara contrastelor. Ea este «sfânta Rusie»; şi este, în
acelaşi timp, casa anarhiei şi a nihilismului. Dar mirarea creşte când observi că, în
această societate curioasă, rolurile nu sunt deţinute de aceiaşi actori ca în Occident: aici
spiritul revoluţionar se încarnează mai ales în clasele populare; spiritul de
conservare, în clasele superioare. În Rusia totul este pe dos; poporul este conservator,
clasele superioare sunt revoluţionare; ... un nou atentat contra ţarului, ori un complot
contra ordinii stabilite... au drept autori funcţionarii de stat, nobili studenţi, femei
aparţinând nobilimii şi burgheziei; rareori sunt oameni din popor... Iată care sunt
revoluţionarii: este contele Leon Tolstoi, aparţinând celei mai înalte aristocraţii... este
Turgheniev... mare proprietar; este Hertzen, moştenitor al unui mare patrimoniu
populat de şerbi, este Bakhunin, un ofiţer ... este prinţul Kropotchin, etc., etc.” 358
În Franţa, burghezii au făcut revoluţia spre a câştiga drepturi, în Rusia, nobilii
o fac spre a le pierde359. Cum se explică această plonjare în revoluţii, în comploturi,
etc.?
„Trebuie că această clasă suferă de un rău foarte profund, foarte vechi, foarte
ascuţit, întrucât o suferinţă superficială, recentă şi lejeră nu poate produce o explozie
atât de formidabilă. E sigur că ea poartă în corp o suferinţă, o rană teribilă.” 360
Demolins leagă această suferinţă de surmenajul social provocat de
occidentalizarea accelerată şi oarecum înainte de vreme. Putem observa aici un rău
mai general şi tipic, de care suferă toate popoarele care s-au format printr-un conflict
neabsorbit al determinismelor, este maladia tuturor relaţiilor superpuse şi cu cât această

356
Ibidem, p. 183.
357
Ibidem, p. 184.
358
Ibidem, p. 184-185.
359
Ibidem, p. 185.
360
Ibidem.
relaţie este într-o stare mai neasimilată şi mai artificială, cu atât suferinţa acelor
popoare e mai copleşitoare. Este boala fenomenului general al superpunerii unei
formaţiuni artificiale peste una organică şi naturală. Spre acelaşi tip de explicaţie ne
conduce Demolins el însuşi: „Răul de care suferă această societate este desigur
consecinţa surmenajului social la care a fost supusă această societate în întregul ei
pentru a se occidentaliza înainte de vreme fără a ţine seama de etapele necesare,
violând, în mii de feluri, legile evoluţiei. Cu corpul social e la fel ca şi cu cel uman,
când se violează legile igienei: el se răzbună prin starea morbidă. Pentru a transforma
extrem de rapid această societate, şefii statului rus au avut nevoie de o armată de
funcţionari, de o imensă birocraţie, în care au înregimentat, cu voia sau cu forţa, toată
clasa superioară. Această clasă ... a fost separată de ţărani, de slavi ... Guvernul a mers
astfel contra scopului pe care-l urmărea şi astfel a ratat educaţia agricolă a claselor
ţărăneşti /rupând clasa superioară de ţărani, n.n./, care au recăzut adânc în vechiul mir
oriental şi rutinier. Şi împiedicând dezvoltarea agricolă, a fost împiedicată şi cea
industrială şi comercială. Toată marea operă socială a rămas în suspensie, suspendată.
Dar răul n-a fost doar pentru ţărani, el a lovit încă mai puternic clasa superioară: din
rurală a devenit urbană; din agricolă a devenit de curte; din activă a devenit o clasă
de prisos, din utilă, dăunătoare. Şi cum viaţa de funcţionar conduce rareori la bogăţie,
din bogată ea a devenit săracă. Astfel ea a fost lovită şi în situaţia ei socială şi în cea
financiară; ea s-a simţit rănită, fără a şti de cine şi nici de ce, neîndoindu-se că răul
era în ea, că răul era ea ...” 361
Iată dar că răul acesta provine dintr-un proiect social eronat, din forţarea unei
părţi a societăţii să trăiască în cadre artificiale, care istovesc potenţialul uman fără de
vreun rezultat progresiv şi împlinitor. Ea a fost silită, acea parte, să trăiască într-o
formaţie socială superpusă, neorganică, artificială, croită pentru un scop, care n-a fost
atins niciodată: crearea rusului nou, pur, european. Dar, în acelaşi timp, nici împlinirea
tipului rusesc, în cadrele lui naturale n-a fost îngăduită. Proiectul formaţiunii superpuse
a fost ratat şi cu el odată au fost deferite inutilităţii (tema oblomovistă o spune) uriaşe
energii omeneşti. În acelaşi timp, proiectul formaţiunii comunitare a fost reprimat, şi
energiile lui au fost comprimate. Aceasta a dus la manifestarea lor anarhică şi de uriaşe
proporţii, ca o energie închisă şi brusc declanşată prin fisiune. Aceasta a fost marea
deflagraţie a „Marii Revoluţii din Octombrie”. Ea a fost o deflagraţie a sufletului
comunitar comprimat. Evident că şi în acest caz, energiile dezlănţuite au fost
recanalizate (cum se întâmplă în aceste situaţii) pe un canal străin în care şi prin care a
renăscut un tip de relaţie superpusă; între o formaţiune naturală şi una artificială numită
stat comunist bolşevic (anticreştin şi deopotrivă antirus) sau Imperiu Marxist, tot un
proiect occidental.
Concluzia pe care-o putem formula pentru teoria lui Demolins a relaţiei de
suprapunere este aceea că există două moduri de a construi statul şi ordinea puterii
publice. Unul se referă la creaţia instituţiilor ordinii publice printr-un determinism de
jos în sus, de la structurile comunitare ale societăţii locale la structurile puterii publice.
Cea de-a doua cale constă în clădirea edificiului puterii publice de sus în jos, de la
dominaţia unei populaţii superpuse către ordinea comunitară a societăţii locale. În
primul caz structura nou creată a puterii publice slujeşte interesele generale ale
societăţii locale. În cazul al doilea, structura puterii publice, creată ca structură

361
Ibidem, p. 186.
superpusă, va sluji interesele grupului dominator împotriva grupului dominat. Întreaga

ei acţiune este pusă în serviciul creării unei maşini de comandă spre a fi utilizată în
scopul şi în folosinţa grupului superpus (străin sau indigen), nu a societăţii locale.
Adeseori noua maşină de comandă este folosită în stil prădalnic, întrucât
exerciţiul ei şi manifestarea grupului care-o foloseşte conduc la furtul resurselor locale
şi la istovirea puterilor vitale ale populaţiei astfel prădate. Este cazul mai tuturor
grupurilor superpuse de la imperiul de stepă năvălitor la comunismul sovietic şi apoi la
„capitalismul prădalnic” pe care l-au experimentat ieri şi îl experimentează astăzi mai
toate societăţile răsăritene. Comparaţia între modul de utilizare a maşinii politice în
Franţa şi în Imperiul Rus este concludentă (vezi regimul pădurilor în cele două ţări, de
pildă).
Statul liberal la noi a creat, în prima fază, maşina arendei spoliatoare, prădalnice,
astfel că pentru ţăranul dus la muncă manu militari, statul liberal n-a avut în nici un caz
sens de stat naţional, ci de stat de pradă. Răscoala din 1907 a fost răspunsul.
Teoria formaţiunilor superpuse, aşadar, este una dintre marile contribuţii ale
sociologiei. Teoria este impusă de către Demolins. În România, teoria a fost pe deplin
elaborată, ca teorie a „păturii superpuse”, de către Mihai Eminescu în cadrul scrierilor
sale politice, economice şi sociologice de la „Timpul” conservatorilor.
Alexander Dughin despre imperiu ca „organism soteriologic”.

Vocaţia neoimperială a Rusiei362
Ilie Bădescu
Marginalii la profilul spiritual al lui Alexander Dughin
Un geopolitician este un savant cu o gândire formată la întâlnirea mai multor

domenii: de la geografie, sociologie, ştiinţa puterii (politologie), teologie, noologie,
filologie, istorie, etnologie, strategie etc. Stăpânirea efectivă a tuturor domeniilor
acestora este dificilă, dar formarea unor competenţe de accesare a chestiunilor specifice
acestor domenii nu este o imposibilitate. Competenţele de accesare sau secundare,
complementare aşadar, competenţelor de bază, sunt ilustrativ întrunite, de pildă, la toţi
cei care se folosesc de internet, de calculator, de programele de software necesare
prelucrării datelor etc. Aceste competenţe nu te transformă într-un specialist în
programare, în genere, în domeniul IT, dar mijlocesc accesarea acestor sisteme pentru
a duce la împlinire propriile tale sarcini, specificate prin domeniul tău de specializare
(competenţele nucleare sau de profil). Studierea oricărei lucrări de ştiinţă atestă
prezenţa de fundal a competenţelor secundare. Nu vom găsi cărţi cu profil de
monospecializare. Chiar şi lucrările de matematică înaltă sunt o ilustrare pentru
importanţa decisivă a competenţelor secundare. Celebrul matematician rus care a
refuzat un premiu de un milion de dolari ni se arată în chip surprinzător ca deţinând
competenţe de accesare foarte departe de matematici, care îi dau forţa neostentativă să
trăiască într-o asceză desăvârşită. Refuzul acesta atestă un orizont de trăire a ideii
matematice la un nivel echivalent cu extazul mistic. Numai într-un atare orizont îşi va
fi format competenţele de rezolvare a unei ecuaţii socotită de către toţi matematicienii
de până la el drept una dintre problemele imposibil de rezolvat. Domeniul care i-a
furnizat competenţele secundare este, evident, unul învecinat cu exerciţiul spiritual al
marilor anahoreţi, al misticilor, al sfinţilor. Un alt exemplu cu privire la rolul
competenţelor secundare este acela al geopoliticii, confirmat de cartea de faţă a lui
Alexander Dughin, Fundamentele geopoliticii, tocmai tradusă în limba română.
Autorul, filosof la bază, atestă competenţe principale în domeniul geopoliticii şi
al sociologiei şi competenţe de accesare (secundare) în domeniul teologiei, al filologiei
şi lingvisticii comparate, al etnologiei comparative, al geografiei, al istoriei Europei, al
noologiei etc. Un studiu precum Metafizica Bunei Vestiri atestă competenţe de accesare
a teologiei în tradiţia teologiei politice continentaliste (a unui Carl Schmitt). Studiile de
arheologie geopolitică ori, mai riguros, de noopolitică adică de geopolitica arhetipurilor
spaţiale sau stihiale (apa, pământul, focul, aerul etc.) ilustrează un alt orizont de
competenţe secundare, acela al noologiei abisale. Această direcţie odrăsleşte din

362
Această secţiune preia studiile dedicate acestei teme şi publicate în revista Info în cursul anilor 2011 şi
2012 şi de asemenea în Postfaţa ediţiei româneşti a lucrării gepoliticianului rus la care se face trimitere în
cuprinsul acestei părţi. O altă parte a fost publicată în Tratatul de geopolitică (I. Bădescu, ed.cit) şi în
Noopolitica a aceluiaşi autor. Trimiterile se vor face la mss. Pe care l-am consultat pentru redactarea
postfeţei la ediţia în limba română, motiv pentru care citatele nu vor avea întotdeauna trimiteri la pagină.
aceeaşi rădăcină cu psihologia inconştientului etnic (ramură a inconştientului general

sau de specie fondată de Jung), atestată fiind de exemplificări în studii româneşti
precum cele ale lui Lucian Blaga (creatorul metodei noologiei abisale), ori cele atât de
ilustrative pentru ramura germană a noologiei sau pentru ramura mai nouă în care
îndrăznim să situăm propriile noastre lucrări de noologie şi de noopolitică (geopolitică
noologică). Metoda etnolingvisticii comparative este un alt orizont de competenţe
secundare ale savantului rus. Examinarea sistemului categorial al lucrărilor lui Carl
Schmitt în lumina etnolingvisticii comparative, în special a lucrării acestuia, Nomosul
pământului (Der Nomos der Erde), îl determină pe Alexander Dughin să urmărească
filiaţii extrem de sugestive cu liniile sintagmatice ale corelativelor din rusă (imati,
imenie, imea, podnimati, perenimati, otnimati) ale grecescului nomos ori ale
franţuzescului saisir, identificând ramificaţii teribil de interesante la structuraliştii
francezi, dar şi în hermeneutica dreptului, în genere, în studiul instituţiilor umane,
oferind argumente îndestulătoare pentru a proba formaţia polivalentă şi perspectiva
pluralismului metodologic proprii studiilor savantului rus. Consideraţiile sale asupra
rusofobiei sunt alte exemple ilustrative pentru competenţele sale în abordări specifice
noologiei. Cărţile lui Schmitt sunt deopotrivă citite ca documente noologice utilizabile
pentru diagnoza geografiei spirituale a Europei, ori, mai riguros pentru etnopsihologia
Europei (perspectivă care, aplicată la studiul spiritualităţii latente şi manifeste a celor
trei Europe, devine mai mult decât o psihologie colectivă, vădindu-se mai apropiată de
o noologie a Europei, sau, într-un sens mai restrâns, de o noo-morfologie europeană).
Extragem ilustrativ un citat din Anexa lucrării savantului rus: „Însuşi Schmitt putea fi
învinuit de rusofobie bazată pe prejudecăţi (în mare măsură) nefondate, care provin
totuşi din altă sursă: din devotamentul lui confesional faţă de catolicism şi
absolutizarea geopolitică a Europei Centrale. În cartea sa excepţională Revoluţia
conservatoare din Germania 1918-1932, Moeller a demonstrat în mod convingător
cum împărţirea geopolitică a Europei în trei zone – Europa Occidentală (Anglia,
Franţa), Europa Centrală (Germania, Austria), Europa de Est (Rusia) – se proiectează
pe aprecierile culturale ale vecinilor săi, locuitori ai acestor trei zone. Pentru englezi
şi francezi, nemţii sunt barbari abia ieşiţi din păduri, „huni”, urmaşii sălbatici ai lui
Attila. Pentru nemţi asemenea barbari sunt ruşii. Iar ruşii şi nemţii, care francezilor şi
englezilor li se par nişte barbari, sunt nişte automate fără suflet, reprezentanţii
civilizaţiei şi culturii occidentale (adică nişte europeni clasici, exageraţi). Nemţii îi
învinuiesc pe francezi şi pe englezi de lipsa de vitalitate şi entuziasm istoric. Apropo,
această tipologie geopolitică a etnosurilor europene a determinat concepţia
„popoarelor tinere” (pe care revoluţionarii conservatori germani au luat-o de la
Dostoievski), care îi recunoaşte ca atare pe ruşi şi pe nemţi. Cu alte cuvinte,
reproşurile de barbarie puteau fi interpretate în sens pozitiv, aşa cum s-a întâmplat în
tabăra rusofilă (preponderent prusacă, protestantă sau idolatră) a Revoluţiei
Conservatoare din Germania, din care făceau parte şi naţional-bolşevicii Arthur
Moeller van den Bruck, O. Spengler şi îndeosebi, E. Nikisch. Deşi era rusofob, Schmitt
merită să fie respectat şi studiat de către ruşi, la fel cum el, fiind un naţionalist german
înfocat, iartă uşor germanofobia englezului Collingwood datorită meritelor
intelectuale ale acestuia (A.D.)” (op. cit. mss, Anexa).
Alegerea corepondentelor în limba rusă pentru toynbee-enele challenge şi
response îi prilejuieşte autorului rus consideraţii de geografie etnolingvistică în acelaşi
orizont de noologie comparativă. Extrem de „provocator” este echivalentul pe care-l
propune pentru englezescul challenge, concept cheie în opera lui Toynbee, pentru care
Dughin propune o traducere prin „chemare” nu prin mai neutralistul termen consacrat
în traducerile româneşti sau franceze, cel de provocare, în româneşte, sau defie, în
franceză (pentru care s-a propus, evident, „sfidare”). Însă competenţele de accesare
teologică ale savantului rus îl împing spre corespondentul „chemare” pentru
toynbee-anul challenge, sugerând altfel spus, un înţeles non-neutru, spiritual, al
elitelor, un sens vocaţional, misionar, în sens profund. Environment challenge din
cărţile lui Toynbee este tâlcuit prin ideea de „chemare”, de misiune la care sunt
chemate elitele şi din care pot să decadă dacă răspunsul (response) este necreator, deci
neinspirat, alunecând într-o mecanică a istoriei, cum se întâmplă cu cele mai multe
elite europene de azi şi, culminativ, cu clasa politică românească.
Cu totul neaşteptată este interpretarea leninismului, mai riguros spus, a teoriei
leniniste a imperialismului, în care A. Dughin vede un document simptomatologic
pentru „lupta antiimperialistă planetară”, de fapt, a popoarelor continentaliste, pentru
„drepturile popoarelor”, împotriva „colonizării talassocratice anglosaxone” (ibidem).
Dincolo de atractivitatea principială a ideii unei lupte antiimperialiste planetare a
popoarelor împotriva unei dominaţii mondiale care ar anihila pur şi simplu „drepturile
popoarelor” şi le-ar răpi libertatea de fiinţă, asimilarea leninismului doctrinar la o
asemenea linie a istoriei este cu totul sofistică devoalând oarecum slăbiciunile metodei
hermeneutice când este folosită în afara noopoliticii. În fapt ideea leninistă care
legitimează dreptul la „crima de clasă” în numele revoluţiei şi a eliberării
proletariatului mondial este o dezvoltare patologică. Cum ar putea fi libere popoarele
dacă libertatea ar fi dobândită cu preţul eliminării fizice a unei clase, fie aceasta chiar şi
burghezia imperialistă telurocratică, cu ajutorul statului de dictatură a proletariatului?!
Chiar dacă burghezia continentalistă ar vădi mentalităţi subalterne faţă de sistemul
talasocratic, de care se leagă radical prosperitatea ei, metoda lichidatoristă a lui Lenin
încă nu poate fi aliniată ideii de cruciadă a popoarelor uscatului pentru drepturile lor.
Mai apoi, concepţia leninistă a distrugerii culacilor ca agenţi ai capitalismului în
mediul ţărănesc, aşa cum reiese deopotrivă din polemica lui cu Buharin şi din doctrina
colectivizării forţate, sunt tot ce poate fi mai potrivnic ideii unei cruciade a popoarelor
bazate pe civilizaţia pământului contra puterilor maritime invadatoare. Acest tip de
soteriologie cum este cea leninistă se izbeşte tocmai de faptul elementar că Lenin şi
toată doctrina bolşevică erau îndreptate împotriva tocmai a oamenilor pământului,
adică a ţăranilor (în limba română este singurul loc în care s-a conservat înţelesul
etimologic al acestei denominaţii căci în româneşte „ţăran” ca şi „ţară” provin din
latinescul „Terra” (pământ): „Terra – ţară – ţeran” (în alte limbi neoromanice sau
anglosaxone ţăran este un termen derivat din latinescul paganus: paganus – paysan, în
fr., sau peasant, în engleză, limbile acestea inaugurând o cu totul altă linie
hermeneutică asupra ţăranului ca tipologie şi ca semnificaţie, sugerând că el este
purtătorul vechiului substrat păgân în raport cu adstratul creştin, ignorând astfel ceea ce
este fundamental în etimonul cuvântului: pământul, ideea de om al pământului. Practic,
teoria savantului rus ar avea sprijin în experienţa limbii române chiar mai mult decât a
limbii ruse care are pentru ţăran termenul крестьянин (este mai mult decât provocator
să constatăm că în ruseşte avem pentru creştinesc: Кристиан, ceea ce arată o altă
aventură a cuvântului în spaţiul etnolingvistic rusesc. O asemenea etimologie se
împotriveşte radical asimilării doctrinei leniniste a imperialismului la doctrina luptei
popoarelor uscatului pentru eliberarea de dominaţia puterilor maritime, urmând pentru
atingerea unui atare scop pseudoînvăţăturile leniniste. Nimic nu poate fi mai inaderent
la doctrina leninistă asupra imperialismului decât această noologie a echivalentului
rusesc pentru ţăran. Aceasta arată odată în plus că nu putem opera interpretări de
noologie a documentului ştiinţific dacă ignorăm principiul convergenţei oricărui „text”
cu două documente noologice pivot: Biblia şi etnoparadigmele dezvăluite de limbile
vernaculare şi de folclorul popoarelor).
Înţelegem, totodată, că un autor şi opera lui nu pot fi utilizaţi ca documente
noologice decât respectând principiul integrităţii documentului şi pe acela al
convergenţei noologice cu alte documente fundamentale, în frunte cu cel mai general
– universal, de fapt – cu documentul scripturistic sau biblic. Acest tip de limpezire se
cere şi în privinţa tâlcuirii textelor revoluţionarilor conservatori germani care, conform
analizei savantului rus au extras din teoria „naţionalismului economic” al lui List
„aproape aceleaşi teze ca şi Lenin din Engels şi Marx”. Dacă este adevărat lucrul
acesta atunci ramura conservatoare a gândirii germane îşi devoalează un hybris
neaşteptat, chestiune asupra căreia nu vom stărui aici. Vom zăbovi doar asupra unora
dintre chestiunile asupra cărora se apleacă geopoliticianul rus în cartea sa, începând cu
cea dintâi, aceea a relaţiei dintre spaţiul rusesc şi Eurasia ca heartland planetar, cum o
defineşte geopoliticianul britanic, Mackinder.
Rusia şi Heartland-ul în vederile lui A. Dughin
Geopolitic vorbind, Rusia face parte din heartland, ca nucleu al acestuia. În

vederile lui A. Dughin, analiza geopolitică a Rusiei se reazemă pe două constatări
generale: a) heartlandul este un spaţiu disputat de puteri continentaliste, care se
înfăţişează ca tot atâtea „mari spaţii geopolitice virtuale”; b) heartlandul este disputat
de cele două mari puteri geopolitice care trec conflictul lor asupra întregii lumi:
puterile continentaliste sau telurocratice şi puterile atlantiste sau talasocratice. În
temeiul celei dintâi constatări, Dughin precizează că aceeaşi arie a heartland-ului este
disputată de patru Mari Spaţii geopolitice virtuale, după cum urmează:
 Marea Rusie (Eurasia rusească) ;
 China, cu expansiune spre Nord ;
 Europa de Mijloc (cu Drang Nach Osten) ;
 Blocul islamic cu înaintare spre Asia Centrală (cf. A. Dughin, op. cit.)
Dincolo de această competiţie între puterile continentaliste se afirmă
expansionar mondialismul atlantist, precizează acelaşi geopolitician, şi acesta devine
marea provocare a Rusiei, în care Dughin proiectează sinteza continentalismului
eurasiatic, perceput ca forţă geopolitică opusă atlantismului. Aceasta este vocaţia
Rusiei (challenge), marea ei provocare (chemare, cu echivalentul inspirat al lui
Dughin), la care trebuie să răspundă pentru a-şi putea adjudeca rolul geopolitic, derivat
dintr-o fatalitate geografică, dintr-un imperativ metafizic şi o chemare divină (Dughin
găseşte întemeiere pentru rolul geopolitic al Rusiei în textul apostolic, chestiune asupra
căreia vom reveni mai jos).
Iniţiativa acestor Mari spaţii geopolitice alternative va provoca un „conflict
eurasiatic intern”, căci o Eurasie nerusă este imposibilă fără lichidarea poporului rus,
zice Dughin, ceea ce, conchide el, e imposibil.
Cele două expansiuni de care are nevoie Rusia pentru a se afirma ca mare putere
geopolitică sunt, în viziunea lui Dughin, spre mările reci şi spre mările calde. Ieşirea la
mările calde trebuie să ia în seamă faptul că „Spaţiile riverane” care înconjoară Eurasia
erau controlate de Anglia şi azi de America.
Un alt obiectiv urgent este integrarea „Asiei Ruseşti” (pământurile nordice şi de
est n-au fost niciodată suficient folosite şi prelucrate). Războaiele ruso-turce (ale căror
roade le-au cules englezii) au slujit proiectului expansiunii spre Mările calde. Aşadar,
dacă coagularea imperiului nu va începe imediat, conchide Dughin, vor fi mari
catastrofe.
Să reţinem un aspect important pentru spaţiul românesc, în contextul deschis de
această viziune a geopoliticianului rus. Pentru noi, românii, sfârşitul celei dintâi serii a
războaielor ruso-turce din secolul al XIX-lea a însemnat venirea Angliei (comerţul cu
cereale, Tratatul de la Adrianopol). Sfârşitul celei de-a doua serii a războaielor ruso-
turce (Congresul de la Berlin) a însemnat intrarea Germaniei în Balcani, încât
iniţiativele Rusiei au fost urmate mereu de reluarea ofensivei occidentale. Cât priveşte,
strictamente, viitorul Rusiei, acesta, precizează Dughin, este al unei încordate dispute
între cele două proiecte care s-au cristalizat pe scena publică a Rusiei politice actuale:
 proiectul liberal, pro-occidental;
 proiectul sovieto-ţarist.
Ambele proiecte, precizează el, sunt o „înfundătură pentru poporul rus” (primul
prevede „ştergerea treptată a particularităţilor naţionale ale ruşilor în era cosmopolită”,
al doilea „se grăbeşte să renască naţiunea şi statul sub acele forme şi structuri istorice
care i-au condus pe ruşi la eşec”).
Liberalii radicali („reformatorii”), conchide Dughin, iau drept exemplu
societăţile occidentale, îşi însuşesc tezele lui Fukuyama (care neagă idei precum ideile
de „popor”, naţiune, istorie, interese geopolitice, dreptate socială, factor religios). Ei
vor o Rusie cu legi şi coordonate după care se conduce Occidentul (structurile
teoretice ale capitalismului liberal, terminologia liberală occidentală etc.).
Al doilea proiect este acela al „opoziţiei naţional-patrioţilor la reformele
liberale”; această opoziţie este „roz-albă” adică este compusă şi din comunişti şi din
adepţi ai formelor statale pravoslavnice-monarhiste, ţariste. Ea este formată din
activişti ai sistemului de până la „perestroika”. Este, deci, proiectul „sovietic-ţarist”.
Ideologia lor este contradictorie, „emoţionalistă, un conglomerat de rămăşiţe mentale
sovieto-ţariste”.
Replica pe care Dughin o dă celor două proiecte se vrea una non-ideologică,
întemeiată pe examinarea caracteristicilor geopolitice ale Rusiei. Care sunt
caracteristicile actuale ale situaţiei geopolitice a Rusiei? A. Dughin le sintetizează,
după cum urmează.
1. „Astăzi, subliniază Dughin, ruşii nu au un stat”.
2. „Federaţia rusă nu are istorie statală, hotarele ei sunt întâmplătoare, orientările
culturale sunt tulburi, regimul politic e instabil şi confuz, structura economică este
fragmentară şi dezorganizată, harta etnică este eterogenă”.
3. Structurile geopolitice care s-au format prin inerţie, după destrămarea URSS,
sunt întâmplătoare şi instabile.
4. „Ce este Federaţia Rusă? Urmaşa şi succesoarea de drept a URSS? Un stat

regional? Un stat multinaţional? Federaţie interetnică? Jandarmul Eurasiei? Pion în
proiectele americane? Sumă de teritorii menite să se destrame în continuare?”
 O Rusie succesoare ar fi tot una cu un stat care şi-ar reafirma pretenţiile
mondiale;
 Rusie regională n-ar fi mai mult decât un stat regional secundar;
În toate celelalte variante Rusia ar fi doar un câmp de experienţe separatiste.
Concluzia şi totodată avertismentul lui Dughin: „Federaţia Rusă nu reprezintă Statul
Rus integral”.
Problema legitimităţii postimperiale (legacy of empire)
Nici CSI nu reprezintă statul Rus, zice Dughin. O asemenea configuraţie denotă,
subliniază Dughin, aceleaşi atribute ca şi Federaţia Rusă; e mai mult un „proces
teritorial” decât o unitate geopolitică sigură şi stabilă. În aceste condiţii se ridică
problema căii legitime de evoluţie, adică marea şi mereu reluata chestiune a
legitimităţii postimperiale conform căreia, chiar dacă, după căderea imperiului, statul
rus nu există, anumite principii juridice rămân valabile în tot spaţiul ex-sovietic.
Ce înseamnă, mai riguros vorbind, „legitimitatea postimperială”? În esenţă
aceasta se referă la totalitatea normelor de drept pe care s-a bazat legitimitatea
administraţiei interne a imperiului, norme care se menţin şi după ce imperiul s-a
destrămat. Reafirmarea acestora, ca temei al reorganizării teritoriale pe ruinele
imperiului defunct, reprezintă esenţialmente legitimitatea postimperială. În general,
după destrămarea unui imperiu, oricare ar fi acesta, apar „zone nedeterminate juridic”,
căci a dispărut vechea structură, iar aceste zone devin obiect de redefinire juridică. În
procesul reorganizărilor „postcoloniale”, în cazul marilor imperii coloniale europene, a
fost formulată concepţia conform căreia după dispariţia imperiului ca întreg, părţile lui
componente, pur administrative, capătă un statut juridic deplin. Criteriile etnice,
religioase şi culturale sunt socotite secundare, ori chiar ignorate, în raport cu cele
administrative şi această particularitate este axul concepţiei privind legitimitatea
postimperială. Această concepţie renaşte în proiectul Uniunii Europene care, precum
ne arată dezbaterile privind constituţia noii Europe, ignoră criteriile naţionale,
religioase şi culturale, trecând pe primul loc criterii regionale şi croind astfel rama unui
tablou protoimperial care nu preînfăţişează mai multă pace, ci forme noi ale războiului
pentru dreptul popoarelor, idee pe care o îmbrăţişează Dughin însuşi.
Unele populaţii etnice trăiesc în mai multe teritorii, e adevărat. În realitate,
reaşezarea lumii n-a putut face abstracţie niciodată de principiul legitimităţii
etnoistorice, încât ipoteza preponderenţei spre exclusivitate a principiului legitimităţii
postimperiale trebuie întâmpinată cu constatarea că un atare principiu s-a aflat într-un
război, niciodată încheiat, cu principiul naţionalităţii. În fond, decuplajele statelor
postimperiale ale Europei la pragul modernităţii au fost parte dintr-un proces care a
început după 1600 (culminând atunci cu Pacea Westphaliană de la 1648) şi au culminat
la Trianon (1920). În acest proces de dezintegrare a imperiului, ca tip de sistem
mondial european, s-a născut Europa Nova. Revenind la chestiunea în discuţie vom
reţine, deci, că legitimitatea postimperială e o concepţie care „consideră coloniile”,
„provinciile”, ca pe ceva secundar şi neînsemnat, punând în locul imperiului formal de

altădată un fel de „imperiu informal”, cum l-a definit G. Arrighi.
Ideea lui Dughin este răspicată şi oarecum surprinzătoare, când e citită din
perspectiva celeilalte idei avansate de savantul rus, conform căreia continentalismul
este o concepţie geopolitică fondată pe dreptul popoarelor: „formaţiunile postimperiale
nu vor deveni niciodată state adevărate, subliniază el, şi vor continua să existe în
calitate de anexe economico-politice ale fostei (sau noii) metropole”.
“Elita conducătoare în «organizările postimperiale» este moştenitoarea directă,
deci favorită, a administraţiei coloniale, economia depinde de factorii externi, iar
orânduirea social-politică urmează modelul fostului centru”. Istoriceşte, aserţiunea lui
Dughin este riguroasă, etnospiritual şi deci etnopolitic, însă, o atare aserţiune trebuie
relativizată. O relativizează el însuşi atunci când susţine că şansa continentalismului ca
formulă geopolitică decurge din misiunea lui: a impune dreptul popoarelor acolo şi
atunci când sistemul talasocratic îl ignoră ori îl socoteşte ca pe o chestiune cu totul
secundară faţă de imperativul supei planetare a libertăţii schimburilor.
Europa Nova în analiza lui A. Dughin
Contrar modelului propus de Dughin, vom reţine, aşadar, că Noua Europă s-a
născut la cele două etaje ale timpului european, astfel că, în secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, s-a afirmat, cu toată noutatea lui, Occidentul, iar, în secolul al XIX-lea, s-a
afirmat, cam pe aceeaşi linie istorică, şi Orientul european, însă numai până la istmul
ponto-baltic, dincolo de care se menţinea, în tradiţionala lui configuraţie imperială,
spaţiul rusesc. Principiul invocat, în reaşezarea Noii Europe, a fost acela al legitimităţii
etnoistorice (principiul naţionalităţii), combinat cu legitimitatea postimperială
(moştenirea imperiului), încât ceea ce s-a întâmplat cu şi în Europa se arată a fi fost
radical diferit de ce s-a petrecut cu mult mai târziu, de pildă, în Africa postcolonială. În
acest sens, se cuvine să consemnăm că Trianonul este o capodoperă europeană, la care
au conlucrat popoare şi elite europeano-americane, în frunte cu acel om inspirat care a
fost preşedintele de atunci al Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a cărui
linie de gândire, din păcate, a devenit între timp una de fundal şi destul de puternic
estompată. Probabil că W. Wilson a fost un produs al mainstreet-ului, cum ar spune
colegul meu, Călin Mihăiescu, opus prototipului promovat de Wallstreet. Suntem
conduşi să descoperim, iată, şi în America dualitatea dintre oamenii pământului şi
oamenii mărilor asupra căreia stăruie în cartea sa profesorul rus.
Ialta a resuscitat un „procedeu” imperial pentru procesele teritoriale, astfel că
ceea ce a rezultat după al Doilea Război Mondial a fost o nouă reîmpărţire a Europei.
Extrem de interesantă ni se pare, de aceea, ideea lui Dughin conform căreia sistemul de
referinţă al politicii ruseşti trebuie să fie nu Europa formatului occidental, ci Eurasia,
ceea ce-ar scoate cei doi poli din conflictul lor prelungit. În chip neaşteptat, o Rusie
care ar părăsi linia occidentală în favoare unei vocaţii eurasiatice ar induce mutaţii
neaşteptate pentru toate centrele de putere ale Europei. Chestiunea ar putea fi mai bine
lămurită de o geopolitică a fractalelor. Este sigur, în vederile noastre, că deplasarea
liniei de gândire geostrategică a Rusiei dinspre spaţiul european în şi spre spaţiul
eurasiatic ar modifica prin efecte fractale rolurile geopolitice ale tuturor puterilor
europene. O atare schimbare ar evita totodată efectele unei Malte vădit anacronice, mai
periculoase încă decât Ialta, dăunătoare şi pentru europeni şi pentru Rusia însăşi.
Prin urmare, în opoziţie cu vederile Maltei (ale celor ce s-au întâlnit acolo),
procesele teritoriale ar trebui reluate după modelul de dinainte de Ialta nu de dinaintea
Trianonului, pentru că dacă deconstrucţia Europei răsăritene ar fi împinsă sub pragul
istoric al Trianonului ar însemna să fie atacate toată filosofia juridică şi toate
postulatele care-au stat la baza Europei organice reînnoite, adică a Europei ultimilor
patru sute de ani. Mai precis, ar însemna să coborâm, în timp, înainte de 1600, în
războaiele etno-religioase care au zguduit atunci lumea Europei în pragul modernităţii
sale, şi din care Europa n-a putut ieşi decât prin înnoirea de la Westfalia.
În al doilea rând, urmarea unei linii aşa de greşit îndrumată ar aduce o
confirmare a constatării că o Europă a „provinciilor” („regiunilor”) ar fi o Europă a
„subimperiilor de substituţie”, adică o Europă în care s-ar trezi toate „zonele
nostalgice” ale fostelor imperii şi în locul unei Europe unificate (scoasă din
sciziparitatea comunistă) s-ar obţine o Europă a „spaţiilor autarhice”, a celor între trei
şi cinci Spaţii autarhice, care, mai devreme ori mai târziu, ar distruge-o definitiv, căci
ar împinge-o în „conflictele interioare” ale „Marilor spaţii autarhice”, adică ar
împinge-o într-un nou „război civil” din care abia a ieşit. Fiecare dintre metropolele
acestor 3-5 spaţii autarhice ar pretinde controlul unei „sfere proprii de influenţă”,
definită apoi drept „spaţiu vital” regional.
Cele circa cinci mari spaţii autarhice ar fi cel austro-german cu o funcţie de
„magister militiae” (un centru de secundar de exercitare a unei autorităţi subregionale)
pentru Ungaria, cel franco-german, cel anglo-american, cel ruso-balcanic, cel turco-
balcanic şi eventual, adăugate, cel italo-adriatic, cel greco-egeean (ca subspaţii în
cadrul spaţiului autarhic mediteranean) şi cel hispano-iberic (tot ca subspaţiu
mediteranean). O astfel de Europă ar fi sfârşitul Europei, fiindcă Rusia s-ar afla în
conflict cu subspaţiul sudic în expansiunea ei spre mările calde, cu spaţiul vestic în
ripostă faţă de expansiunea acestuia spre Ucraina, Belarus etc. La rândul său Marele
spaţiu turco-balcanic s-ar afla în conflict atât cu Rusia, cât şi cu spaţiul egeo-grecesc,
iar mai spre nord, cu cel croato-german. În arealul nord-atlantic, spaţiul franco-german
s-ar afla în conflict cu cel anglo-american şi cu subspaţiul germano-austriac. Într-un
cuvânt spaţiul european ar fi, cu adevărat, un spaţiu de confinii cum a fost înaintea
Păcii de la Westphalia, care a „pacificat” Occidentul pe lung termen. Ideea profesorului
Dughin asupra unei Rusii cu vocaţie eurasiatică ar fi una dintre direcţiile de prevenire a
unei asemenea alunecări (şi lucrul acesta este în logica demonstraţiei sale chiar dacă
profesorul moscovit nu a dezvoltat această idee în direcţia asupra căreia am insistat noi
înşine). Este evident că puterile europene şi, parţial Rusia, încă oscilează între formula
luptei pentru hegemonie europeană (în Europa) şi formula luptei pentru hegemonie
mondială. Singure SUA şi China au părăsit decisiv filosofia luptelor pentru hegemonie
regională (precum ar fi hegemonia în Europa, ori într-un alt spaţiu regional).
Dacă în nord n-ar persista cele două mari tendinţe subimperialiste spre
hegemonie regională, rusă şi germanică (ele îşi păstrează acest caracter atâta vreme cât
se definesc în termenii tendinţei spre hegemonie europeană, formulă a cărei tinereţe a
apus de mult, lumea aflându-se azi în epoca luptelor pentru hegemonie mondială),
Europa Nova ar triumfa definitiv şi în Răsărit, sub formula unei Eurasii renovată ea
însăşi.
Pe de altă parte, procesul teritorial al naşterii Europei unificate pare agravat de
resuscitarea Panideilor şi a Internaţionalelor rebele, care, pe fondul jocului mondialist
al SUA îşi permit „iniţiative” ce n-au legătură cu nici una dintre „proiectele
metropolitane” active în lume şi nici cu Unificarea Europei. Toate aceste particularităţi

mijlocesc perpetuarea „elitelor false” şi blocarea formării celor organice. Chestiunea
reţine atenţia geopoliticianului rus, aşa cum ne arată iniţiativa sa de creare a Centrului
de Studii Conservatoare la Universitatea Lomonosov din Moscova. În ex-URSS se află
la putere „urmaşii administraţiei imperiale”, subliniază Dughin, referindu-se evident la
elitele postsovietice. Acestea sunt elite înstrăinate de tradiţiile popoarelor peste care
superfetează (plutesc) şi sunt orientate spre păstrarea dependenţei de metropolă, ori
spre împingerea provinciilor sub dependenţa haotică a altor metropole.
Revenind la chestiunea doctrinei „moştenirii (legacy), a legitimităţii
postimperiale”, vom reţine că aceasta reflectă tendinţa conducătorilor administraţiei
postimperiale de a menţine la putere elitele false care nu permit ascensiunea, în albia
avântului naţional, a unor reprezentanţi ai ierarhiei organice naţionale. În Africa acest
procedeu al invocării legitimităţii postimperiale s-a bucurat de succes. Doctrina
„legitimităţii postimperiale” se aplică parţial şi în fostele „republici unionale” ale fostei
URSS, unde se află la putere „urmaşii administraţiei imperiale”, „rămăşiţele structurii
administrative unice, fărâmiţate între timp, formată în contextul sovietic imperial”
(Dughin). Aceste elite sunt înstrăinate de tradiţiile naţional-culturale ale popoarelor lor
şi sunt orientate spre păstrarea dependenţei politico-economice faţă de metropolă.
Să reţinem observaţia lui Dughin că în CSI, Armenia este singura republică
monoetnică. Căderea imperiului, subliniază Dughin, slăbeşte puterea geopolitică a
metropolei şi o parte din „colonii” trec sub controlul ascuns al altui stat. Cât priveşte
cazul Rusiei, precizează Dughin, administraţia colonială post-sovietică a fost înlocuită
de o „administraţie colonială” diferită, care foloseşte în scopul ei fosta structură, ceea
ce conduce, în vederile lui Dughin, la un deznodământ pervers. Într-un studiu mai
vechi al nostru, am denumit acest proces „trecere din suburbia imperiului oriental în
suburbia metropolei apusene”. Altfel spus, imediat după „eliberarea” din imperiu,
pentru popoarele care tocmai „s-au eliberat” începe confruntarea cu noile procese ale
periferializării. Se declanşează, iată, procese geopolitice care par a însoţi, în genere,
procesul destrămării unui imperiu: lupta cu metropola imperială; sfidarea pe care-o
antrenează procesele semi-periferializării; confruntarea elitelor subalternizate în raport
cu polaritatea celor două centre şi a acestora cu elitele organice. Analiza lui Dughin
este nepărtinitoare, încât concluziile sale nu se modifică în contextul geopolitic al
Rusiei întregi. „Rămăşiţele administraţiei imperiale în limitele Federaţiei Ruse
(aparatul birocratic de partid) se dovedesc a fi la fel de străine contextului naţional al
ruşilor ca şi în alte republici, pentru că Imperiul n-a fost construit pe principii naţionale
şi culturale” (Dughin, p.68 mss.). Dacă nici sistemul federativ, nici formula statului
naţional şi nici măcar formula CSI nu par a se potrivi cu specificul geopolitic al Rusiei,
atunci care este formula ce s-ar potrivi Rusiei, în speţă, vocaţiei sale geopolitice?
Dughin sintetizează această formulă prin următoarele dimensiuni:
„Poporul rus şi nu statul sau o altă formulă, cum ar fi, bunăoară, aceea a
federaţiei, reprezintă centrul concepţiei geopolitice a Rusiei;
Poporul rus e singurul subiect politic stabil, singura realitate organică;
Poporul rus a fost axa care a servit la crearea mai multor state: cnezatele slave
de răsărit (până la Rusia moscovită), Imperiul lui Petru I şi blocul sovietic;
Poporul rus este baza etnică a acestor formaţiuni statale atât de diferite;
Poporul rus şi-a exprimat „elanul sufletesc” în diverse „formule geopolitice”
(după fiecare cutremur al istoriei);
Poporul rus reprezintă Rusia, nu ca stat, ci ca potenţă geopolitică;

Poporul rus înclină spre asimilarea tuturor spaţiilor eurasiatice; interesele Rusiei
ţin de întinderile Eurasiei;
Poporul rus este purtătorul unui tip special de religiozitate, diferită de cea
catolico-protestantă şi de civilizaţia postcreştină;
Antiteza culturală a Rusiei e Occidentul întreg” (ibidem).
Rusia nu a voit un stat monoetnic, ci a năzuit şi năzuieşte către o misiune
universală, un Imperiu care să cuprindă un conglomerat de popoare, culturi, religii,
regimuri, adaugă Dughin.
Poporul rus are la baza existenţei sale o perspectivă „soteriologică”, de scară
planetară, constând nu în tendinţa spre „lărgirea spaţiului vital al ruşilor, ci în
orientarea spre consolidarea unei concepţii despre lume de tip rusesc (…) care pretinde
ultimul cuvânt în istoria lumii”. O parte semnificativă din economia cărţii lui Dughin
este dedicată proiectului imperial al noii Rusii, adică unei chestiuni care, în vederile lui
Dughin, este tot una cu vocaţia istorică universală a Rusiei. Studiul unei asemenea
vocaţii se situează undeva la intersecţia dintre geopolitică, metafizică şi teologia
istoriei, o variantă rusească a perspectivei de teologie politică a lui Carl Schmit. Vom
stărui asupra chestiunii fără a ne imagina că o putem încercui. Intenţia mea este doar să
deschid acest capitol întru care m-am străduit eu însumi în lucrarea mea de
noopolitică363.
Misiunea aceasta a Rusiei are, iată, în vederile lui Dughin, o componentă
eshatologică: derivă din sarcina supremă a naţiunii ca „popor credincios”. „A-i lipsi pe
ruşi de această credinţă eshatologică este egal cu castrarea lor spirituală”, precizează
Dughin. „Dreptul contemporan universalist (care copiază în linii mari dreptul roman)
recunoaşte în calitate de subiecte politice doar statul şi individul”. De aceea există
„codul drepturilor statelor” şi ale „omului”, pe când noţiunea de „drepturi ale
poporului” lipseşte (Dughin, p.70), ceea ce reprezintă o mare carenţă subliniază
geopoliticianul rus. Un popor se defineşte, aşadar, prin chemarea lui şi calitatea sa de
popor credincios are şi acest înţeles de popor fidel chemării sale şi îndatorat s-o
împlinească fiindcă altfel decade, îşi ratează misiunea destinală, destinul istoric. Cu o
asemenea interpretare asupra popoarelor ca popoare ale unei misiuni istorice, popoare
ale chemării, debutează, în spaţiul răsăritean, geopolitica ortodoxiei, adică a poporului
din Biserică. Acesta este un alt capitol al studiilor savantului rus şi nimeni nu l-ar putea
ocoli chiar dacă s-ar decide să-l ignore. O atare atitudine, însă, ar fi contrară eticii
ştiinţei şi deci chemării specialiştilor, a celor care se consideră îndreptăţiţi la o
asemenea misiune. Iar aceştia sunt mulţi, dar cei cu adevărat chemaţi sunt puţini, prea
puţini.
Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei în viziunea lui A. Dughin
O altă linie de gândire a cărţii lui A. Dughin, aşadar, este cea dedicată
geopoliticii ortodoxiei. „Lumea ortodoxă e înrudită spiritual cu Răsăritul, iar
catolicismul e un fenomen pur occidental”, afirmă Dughin. Formulările teologice care
stau la baza schismei din 1054 comportă elemente cu caracter geopolitic. Roma,
susţine Dughin, „a respins învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Imperiu, care nu este un

363
Ilie Bădescu, Noopolitica. Teoria fenomenelor asincrone, Editura Ziua, Bucureşti, 2005.
aparat laic administrativ supus autorităţilor bisericeşti, cum voiau Papii, ci un

organism soteriologic tainic, care participă activ la drama eshatologică” în calitate de
„piedică în calea Antihristului” şi ca organism al salvării universale, „catehon”, despre
care se vorbeşte în a doua epistolă a Apostolului Pavel către Tesalonicieni. Această
afirmaţie a lui Dughin este cât se poate de nesigură fiind deopotrivă extrem de
provocatoare fiindcă redeschide o direcţie abandonată în studiile de acest gen, teologia
istoriei (de fapt, un fel de teo-etnologie a istoriei). Ne vom aminti chiar că această
direcţie a fost iniţiată în Europa şi Rusia de către Dimitrie Cantemir în studiul elaborat
la cererea lui Petru cel Mare asupra imperiului. Lui Cantemir i s-ar putea asocia în
aceeaşi linie de gândire Alexandru Sturdza cu cărţile sale dedicate Rusiei, Greciei şi
sistemului legilor societăţii, care-l atestă drept primul mare sociolog al ortodoxiei din
lume dacă nu cumva şi iniţiatorul unei noi paradigme de gândire asupra societăţii,
aceea a unei sociologii prin ochii credinţei. Încât, linia aceasta confirmată de studiile
profesorului Dughin trebuie întâmpinată cu toată seriozitatea. Aşa cum altădată,
Cantemir fondase studiul imperiului pe profeţiile lui Daniel, A. Dughin invocă la
startul studiului său dedicat misiunii universaliste a Rusiei textul apostolic, mai precis,
epistola a II-a către Tessaloniceni. Scrisoarea Sf. Apostol Pavel către tessaloniceni
cuprinde, în cele trei capitole, următoarele: la capitolul 1 el laudă credinţa
Tesalonicienilor, la cap. 2 precizează că Antihristul va veni înaintea venirii lui Hristos
şi la cap. 3 face „îndemn la rugăciune pentru răspândirea Evangheliei”. Ce susţine
Dughin despre ortodoxie şi imperiu, în speţă, despre relaţia dintre acestea?
Geopoliticianul rus consideră că imperiul, în particular cel rusesc, este un
„organism soteriologic”, adică un instrument al eliberării universale. El împărtăşeşte,
iată, învăţătura despre rolul sacral al Imperiului şi împăraţilor, legându-l de o misiune
eshatologică ce derivă din faptul că Antihristul va veni înaintea lui Hristos.
Pe de altă parte, el găseşte o filiaţie directă a libertăţii spirituale şi lingvistice din
glosolalia apostolilor în ziua Cincizecimii. Trebuie precizat din capul locului că nu se
poate respinge ideea compunerii pe creasta valului istoric a unei forţe capabilă să ţină
piept o vreme încordării răutăţilor la scara planetei şi nici ideea că această forţă, pe care
o putem asimila imperiului, ar avea legătură cu iconomia lui Dumnezeu. Dacă forţa
aceea va fi un imperiu care va veghea la menţinerea dreptăţii popoarelor cu atât mai
bine pentru poporul rănit în libertăţile şi în dreptatea lui de zvârcolirile răului.
Examinând, însă, principala ipoteză a lui Dughin putem căuta posibilele replici
teoretice în serviciul adevărului care nu va fi epuizat niciodată de vreo teorie oricât ar
fi de valoroasă aceasta pentru progresul cunoaşterii în domeniu. Care pot fi replicile
posibile (nu certe, ci posibile, căci nu voim cu tot dinadinsul să-l contrazicem pe
profesorul rus, ci voim să dialogăm cu domnia sa) la această concepţie soteriologică
asupra imperiului?
Ceea ce trebuie spus, mai întâi, se referă la faptul că nimeni n-ar putea contesta
forţa extraordinară a emergenţei unui imperiu care şi-ar face fundament din învăţătura
creştină, aşa cum a fost, bunăoară, Imperiul Bizantin, ori chiar şi imperiile de
substituţie care au susţinut cruciadele Apusului pentru cucerirea Ierusalimului. Această
calitate ar avea relevanţă într-o lume necreştinată şi eventual într-un univers
decreştinat, copleşit de valurile devastatoare ale invaziilor de păgânism şi idolatrie
postmodernă, care ar aspira să preia conducerea proceselor spirituale în lume
substituindu-se cu totul şi prin silnicie învăţăturii lui Hristos. Oare nu merge lumea
noastră spre formula unei civilizaţii postcreştine, cum o numeşte Dughin, sub
îndrumarea unor idolatrii noi, în frunte cu idolatria consumeristă, cu aceea a

ideologiilor, ori cu idolatria tehnocratică? Vom sesiza, pe de altă parte, că ideea
Imperiului ca organism soteriologic şi deci ca linie exterioară, paralelă la autoritatea
Bisericii şi deci la misiunea Cuvântului, este întâmpinată cu rezervă, chiar descurajată
de Biserica creştină. Şi ca să nu fie vreun echivoc în ce priveşte invocarea Învăţăturii
apostolice pentru interpretarea imperiului ca „organism soteriologic”, citim în cap. 3,
versetul 12, a aceleiaşi epistole, în care Sf. Apostol Pavel descurajează pe cei ce
pretind a fi ei, în afara Bisericii şi deci a autorităţii Sf. Apostoli şi a preoţilor,
răspânditori şi propagatori ai Cuvântului („pentru că auzim că unii de la voi umblă fără
rânduială, nelucrând, ci iscodind”) şi zice:
„Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să
muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (II Tes. 3, 12).
În Epistola a II-a către Tesalonicieni a Sf. Ap. Pavel, cei ce se arată umblători şi
deci propagatori ai Cuvântului pe o linie paralelă şi deci exterioară faţă de cei cărora le
revine misiunea de har (preoţii cu ascendent în Sf. Apostoli) sunt scoşi în afara
Bisericii.
Trei idei propagă Sf. Ap. Pavel în această chestiune în Epistola a II-a către
Tesaloniceni (pe lângă cele deja menţionate legate de tâlcuirea apostolică a semnelor
vremurilor în lumina învăţăturii eshatologice): a) statornicia credinţei şi respectarea
predaniei (a tradiţiei); b) întemeierea oricărui act de viaţă pe munca şi pâinea proprie;
c) scoaterea din Biserică a celor ce ies din autoritatea ei, care are exclusivitate în
privinţa misiunii Cuvântului. Deci, Sf. Apostol respinge orice altă linie de propagare a
Cuvântului Evangheliei dacă şi în cazul că s-ar situa în afara liniei Bisericii. Prin
urmare, Sf Apostol nu ne lasă a subînţelege că misiunea Cuvântului s-ar rezema pe
imperiu ca „organism soteriologic”. Iar ca lucrurile să fie clare, Sf. Apostol recomandă
ca cei ce ies de sub cuvântul şi autoritatea Bisericii să fie „însemnaţi” şi „excluşi”: „Şi
dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru [al celui ce este preot de har - n.n. I.B.] prin
epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici un amestec, ca să-i fie
ruşine” (II Tes. 3, 14). Pentru unul ca acesta care îndrăzneşte să creadă că poate fi
„paralel” Bisericii în pretenţia propagării Cuvântului, Sf. Apostol propune „scoaterea
lui din Biserică”, încât ideea Imperiului ca „organism soteriologic” se arată a fi mai
degrabă alături de linia apostolică. Chestiunea devine încă mai clară când ne amintim
cuvintele Mântuitorului păstrate de Evanghelia ioaneică: „Împărăţia lui Dumnezeu nu
va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, Împărăţia lui
Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21).
Rămâne totuşi un lucru însemnat în tâlcuirea savantului rus la chestiunea
misiunii imperiului, a celui rus, în acest caz, şi anume ideea că imperiul poate fi
instrument providenţial (el poate fi un instrument al justiţiei divine, de pildă, pentru
popoarele lovite de nelegiuirea trufaşă a puternicilor lumii, ceea ce nu este acelaşi lucru
cu calitatea intrinsecă de organism soteriologic). Ideea aceasta apare la profetul Daniel,
cum se ştie, dar şi în vederea profetului Ieremia asupra imperiului ca instrument al
dreptăţii divine. Este imperiul care pedepseşte poporul pentru păcatele lui, dar tot acolo
este menţionată ideea imperiului ca instrument providenţial pentru restaurarea justiţiei,
a dreptăţii poporului. Imperiul poate juca un atare rol, de restaurare a justiţiei corupte, a
nedreptăţii unui popor, dar nu poate juca rol şi misiune eshatologică. El participă la
marea desfăşurare eshatologică, dar rolul de vehicul îndreptăţit la misiunea Cuvântului
revine, în termeni apostolici, numai Bisericii. Prin urmare imperiul poate contribui la
restaurarea justiţiei corupte, a dreptului suprimat, dar nu poate avea misiune

eliberatoare (soteriologică) paralelă la linia Bisericii, la misiunea apostolică a
Cuvântului. Lucrul acesta este învederat de rolul pe care şi l-a putut asuma împăratul
bizantin. El putea să ocupe un scaun în Sinod, dar numai ca primus inter pares, nu ca
scaun superior al ierarhiei.
Aşa se face că Biserica şi tradiţia îi memorează pe Sfinţii Părinţi şi Biserica în
rolul central în lupta contra ereziei, nu împăraţii şi imperiul. Memoria harismatologică
îl pomeneşte pe Sf Ioan Gură de Aur nu pe împăratul Arcadie în linia misiunii
Cuvântului şi deci în lucrarea eshatologică şi în raport cu desfăşurarea marilor procese
soteriologice ale poporului credincios din Bizanţul spiritual. În Biserica din Vlaherne
poporul este cel ce se roagă şi el obţine victoria nu imperiul. Un popor cu credinţă
slăbită ori guvernat de elite cu credinţa întoarsă pe dos (ca în cazul elitelor secularizate
ale epocii moderne şi postmoderne) vieţuind într-un imperiu puternic ar face din
imperiu un organism mai degrabă malefic decât un organism soteriologic. „Tot capul
vă e numai răni şi toată inima slăbănogită” (Isaia, 1, 5), strigă Isaia intuind cauza răului
istoric: rătăcirea adusă de zvârcolirile păcatului ca principală cauză de blocare a
acţiunii factorilor benefici în viaţa popoarelor, cei care, în acest caz, sunt una cu
„învăţăturile lui Israel”.
Teodoret de Cir tâlcuieşte astfel formularea lui Isaia: „capii sunt regii şi inimile
sunt învăţăturile lui Israel”, ceea ce înseamnă că forţa şi eficacitatea propagatoare a
învăţăturilor divine în lume scad atunci când vehiculele lor, regi elite, clase politice
guvernante, sunt slăbănogite, rătăcite. Or, învăţăturile revelate, prin care se transmite în
lume voia lui Dumnezeu spre ferirea de nenorociri a popoarelor, se propagă în istorie
prin elite harismatice şi nicidecum prin elite alienate de la Cuvântul lui Dumnezeu.
Când acestea nu răspund chemării lui Dumnezeu şi risipesc harul Domnului, „oile se
risipesc”, urmează în istorie o perioadă de teribilă singurătate şi primejdie pentru
popoare, ne spune Iezechiel. Oare n-a fost Imperiul Sovietic cel mai mare duşman al
popoarelor din Biserica lui Hristos? Dacă luăm doar exemplul Basarabiei, unde
instaurarea Imperiului Bolşevic a condus la distrugerea a 1000 de biserici din cele circa
1200, ne putem face o idea asupra posibilităţii malefice a ridicării unui imperiu
anticristic pe umerii unor popoare creştine totuşi. De altminteri, Dughin însuşi
sesizează că Imperiul Rus şi-a pierdut calitatea de organism soteriologic (dacă ar fi
avut-o, eventual, pentru zona eurasiatică necreştină) încă de la Petru cel Mare:
„Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel Mare, se afla, în această perioadă,
destul de departe de idealul „Sfintei Rusii”, în realitate fiind supusă controlului de stat
şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe.
Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica Rusă a fost nevoită să accepte
compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul supus ţarului, prin aceasta
fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a Adevărurilor Nepământeşti.”
Să recapitulăm, în fine, ideile axiale din cartea lui Dughin în legătură cu
sciziparitatea Europei. Vom sesiza că savantul rus găseşte cauze spirituale adânci
pentru dualismul geopolitic al Apusului şi Răsăritului. Din 1054, subliniază Dughin, a
fost definitivat dualismul geopolitic al ecumenei creştine şi ambele lumi au mers
fiecare pe drumul său.
Replică posibilă la această teză: cele două lumi sunt de fapt una: lumea creştină,
cu diferenţe confesionale, nu dogmatice. Despărţirea pe confesiuni nu creează lumi
diferite chiar dacă operează diferenţieri structurale, diviziuni funcţionale. Dogma este
creatoare de lume nu încadrarea ei confesională. Confesiunea este, mai degrabă,

urmarea fenomenului de înspicare a unei religii ca efect posibil al întâlnirii acesteia cu
„noosul popoarelor”. Să urmăm firul analizei lui Dughin.
Până la 1453 (căderea Constantinopolului), precizează savantul rus, Biserica
Ortodoxă se identifica geopolitic cu soarta Imperiului Bizantin. Roma şi
Constantinopolul erau două „mari spaţii” creştine.
Replică posibilă: Biserica ortodoxă nu s-a identificat cu Imperiul niciodată.
Ierarhii au putut fi siliţi să se „supună” cumva, dar cuvântul Mântuitorului e clar:
„Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Iar, în Evanghelia lui Ioan, Iisus le spune
ucenicilor: „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici
sau acolo, căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21).
Este un alt argument contra ideii despre imperiu ca organism soteriologic, precum s-a
şi precizat mai sus. Imperiul poate fi chemat la o misiune în cadrul tainicei iconomii
divine, dar el nu poate elibera în afara Bisericii sau în paralel cu linia Bisericii. El poate
restaura o filozofie politică sau juridică stricată de elite, eronată, cum este şi cea
promovată de universalismul abstract neoliberal care promovează ideea drepturilor
individuale independent ba chiar în opoziţie cu drepturile colective ale popoarelor, dar
o asemenea reparaţie nu se va preschimba în act eliberator atâta vreme cât poporul nu
se va elibera pe sine în şi prin Biserica eliberatoare şi deci în relaţia verticală cu
Dumnezeu. Iar în această relaţie dintre poporul credincios din Biserică şi Dumnezeu
Proniatorul nu se poate interpune nimic. Nu putem tăgădui, evident, că opoziţia la
lucrarea răului în istorie poate fi exercitată de orice forţă care îşi asumă misiunea
aceasta, dar de aici şi până la deplina eliberare de lanţurile răului mai este de făcut un
pas, iar acesta este pasul Bisericii sau în orice caz, pasul făcut sub directa îndrumare a
Bisericii, este pasul poporului din Biserică. În fine, pe firul analizelor sale, Dughin
caută corespondenţe teologice pentru dualismul geopolitic al celor două Europe:
Occidentul, precizează el, îşi are oglinda în teologia raţională a lui Toma d’Aquino.
Răsăritul, la rândul său, îşi are oglinda în teologia mistică apofatică şi în monahismul
fondat pe raţiunea inimii a Sf. Grigore Palama. Palama împotriva lui Toma d’Aquino,
iată formula teologică ce reflectă esenţa dualismului geopolitic al Orientului creştin şi
al Occidentul creştin, în viziunea lui Dughin. Diferenţa dintre cele două linii de gândire
este incontestabilă, dar translaţia ei într-o opoziţie geopolitică structurală a lumilor
europene este îndoielnică, cel puţin pentru următoarele motive:
 formula teologică nu reflectă o stare din lume, fie ea şi geopolitică;
 Palama şi d’Aquino nu sunt pur şi simplu potrivnici, ci în multe aspecte
complementari;
 în genere, Occidentul şi Orientul au funcţionat spiritual prin perechi nu
exclusiv şi definitoriu prin opuşi (Pr. C. Galeriu).
În primul mileniu: Sf. Maxim Mărturisitorul şi Papa Martin al Romei au pregătit
formula dogmatică a Sinodului al VI-lea Ecumenic din 680 referitoare la cele 2 naturi
şi voinţe unite în persoana divino-umană a lui Iisus (Pr. C. Galeriu). Papa şi-a sfârşit
viaţa în exil, iar Sf. Maxim Mărturisitorul i s-a tăiat limba şi mâna dreaptă (ibidem).
În perioada contemporană, subliniază Pr. C. Galeriu, s-a evidenţiat o altă
„pereche”: Rudolf Otto şi Mircea Eliade, istorici ai religiilor, care au evidenţiat rolul
sacrului ca fundament al naturii şi devenirii umane (ambii au reîndreptat axul spiritual
după răsturnarea lui freudo-marxistă).
În sec. XX, marii teologi Dumitru Stăniloae şi Karl Rahner, cu „teme dogmatice
dătătoare de speranţă pentru dialogul dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-
Catolică”, ilustrează o altă pereche spirituală în şi prin care s-a afirmat
complementaritatea şi nu opoziţia geopolitică a celor două Europe. În fine, o altă
pereche este tocmai cea ilustrată de către Sf. Grigore Palama (1296-1359) şi Sf. Toma
d’Aquino.
Metoda „perechilor spirituale” utilizată în „geopolitica creştinătăţii europene” îi
aparţine Pr. Prof. Constantin Galeriu (Cf. pentru cele trei perechi spirituale:
„Vestitorul Ortodoxiei”, martie 2001, p.16: sinteză a conferinţei „Aportul Ortodoxiei la
Europa Unită”, ţinută la Nuremberg, 23 februarie 2001).
Alte trăsături ale ortodoxiei, evidenţiate de către A. Dughin ca trăsături
ilustrative pentru diferenţele dintre Occidentul şi Orientul european:
 Contemplarea mistică a luminii proniatoare, în Răsărit.
 Glosolalia liturgică a Bisericilor locale versus universalismul catolic, latinofon
etc.
Aceste trăsături sunt cu adevărat deosebitoare, dar nu conduc neapărat la un
dualism geopolitic, ci la ideea complementarelor spirituale europene. În fine, Dughin
indică drept adversari ai Ortodoxiei lumea necreştină, pe de o parte, şi lumea creştină a
Occidentului („turbanul turcesc şi mitra latină”). În fapt, însă, aceste lumi pot fi „citite”
ca „parteneri de dialog” şi nu ca „adversari de război”. Este drept că Dughin se referă
şi la adevăraţii duşmani ai Ortodoxiei care se află la rădăcina celor două mari invazii
ale păgânismului în sec. XX: comunismul şi nazismul, după cum ne avertizează şi
asupra idolatriei consumeriste şi asupra cezaro-papismului răsăritean. Iată ce scrie
Dughin asupra unui sistem care aduce pe lângă idolatria consumeristă şi prăbuşirea
axiologiei europene, sistem căruia i se găsesc rădăcini apusene, dar care se arată
triumfător şi în Rusia, prin ceea ce Dughin numeşte proiectul liberalilor radicali din
elita politică rusă: „Primul proiect aparţine liberalilor radicali, „reformatorilor”, care
iau drept exemplu societatea occidentală, „structura comercială” contemporană şi îşi
însuşesc proiectele despre „sfârşitul istoriei”, expuse pe larg în cunoscutul articol cu
acelaşi nume de Francis Fukuyama. Acest proiect neagă valori precum popor, naţiune,
istorie, interese geopolitice, dreptate socială, factor religios etc. În articolul lui
Fukuyama, totul se construieşte pe principiul unei eficienţe economice maxime, pe
primatul individualismului, consumului şi al „pieţei libere”. Nici referirea la cezaro-
papismul răsăritean nu lipseşte: „Ortodoxia rusă, zguduită de reformele lui Petru cel
Mare, se afla, în această perioadă, destul de departe de idealul „Sfintei Rusii”, în
realitate fiind supusă controlului de stat şi pierzându-şi, în multe privinţe, autoritatea
sacrală şi armonia simfoniei ortodoxe. Pierzându-şi independenţa spirituală, Biserica
Rusă a fost nevoită să accepte compromisul cu puterea laică, întruchipată în Sinodul
supus ţarului, prin aceasta fiindu-i limitată libertatea unei confesiuni veritabile a
Adevărurilor Nepământeşti.” Subînţelegem, iată, că Imperiul Rus a ratat, în vremea lui
Petru cel Mare, misiunea şi calitatea de organism soteriologic, căci şi-a pierdut « în
multe privinţe, zice profesorul moscovit, autoritatea sacrală şi armonia simfoniei
ortodoxe ». În secolul al XX-lea, Imperiul Rus şi-a pierdut « autoritatea sacrală şi
armonia simfoniei ortodoxe » nu doar « în multe privinţe », cum apreciază Dughin, ci
în toate privinţele, acţionând tocmai în serviciul venirii fiului morţii, suprimând, adică,
bisericile lui Hristos şi semănând pământul satelor ruseşti cu odoare de sfinţi anonimi,
lăsând probabil cea mai mare densitate de sfinte moaşte din toată lumea comunistă.
Efectul acestui imperiu para-soteriologic a fost cumplit, căci aproape toate popoarele
Răsăritului (în frunte cu poporul rus) au fost scoase din rosturile lor şi oprite, în
pridvorul bisericilor, de la participarea euharistică prin legi şi practici impuse de
comisarii roşii, adică tocmai de agenţii fiului morţii. Teoria imperiului ca organism
soteriologic se loveşte de fenomenul acesta pe care l-a devoalat secolul al XX-lea care
constă în posibilitatea ca un imperiu să rămână un suprastat fără de legătură cu poporul
peste care superfetează (pluteşte), aşezându-i pe umeri greutăţi copleşitoare şi căruia
nu-i aduce nimic în compensaţie.
Cartea sa nu face referiri extinse la ereziile moderne începând cu „luminaţii” (pe
care-i invocă în contextul analizei dedicate dezagregării Imperiului Otoman) şi
continuând cu „Bisericile proudhoniene şi saint-simoniene” etc., dar insistă, cum era
firesc asupra ortodoxiei post-bizantine. Ce se poate spune, aşadar, despre Ortodoxia
post-bizantină? Dughin formulează următoarele trăsături:
a) Căderea Constantinopolului (1453) a adus după sine separarea lumii ortodoxe
în două părţi, diferite „geopolitic şi teologic”.
b) Bisericile din zona controlului statelor neortodoxe (a Imperiului Otoman)
„făceau parte din punct de vedere administrativ din aşa-numitul millet” ortodox care
includea pe greci, sârbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocşi (cu cele trei figuri:
Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei şi Patriarhul Antiohiei);
c) zonele cu statut aparte: Patriarhul Ierusalimului şi Bisericile autocefale din
Cipru şi Sinai;
d) zonele sud-est europene, distincte atât de Rusia ortodoxă cât şi de zona aflată
în aria „turcocraţiei”.
Cred că zona sud-est europeană a indus totuşi mutaţii în ceea ce priveşte
calitatea spaţiului geocultural răsăritean vizibile doar din perspectiva geopoliticii
fractalelor. Imperiul ca organism soteriologic lasă locul aici viziunii asupra unui
„cosmos” care participă la taina liturgică şi primeşte valenţe „eshatologice”; e un fel de
„univers soteriologic”, care atinge un prag de criză în viziunea „apokatastazei”
origenice. Triumfă aici „liturghia cosmică” sau, cu termenul lui Zizioulas, „cosmologia
euharistică”. Ideea apare în cuvintele voievodului creştin al Ţării Româneşti, Mircea
cel Bătrân, adresate lui Baiazid: „Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul / mi-e
prieten numai mie, iară ţie duşman este/ Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de
veste”. Este evident că românii n-au avut aceeaşi soartă cu sârbii, bulgarii şi albanezii
după căderea Constantinopolului, căci ei n-au intrat în turcocraţie şi, vreme de 200 de
ani, în acest spaţiu moldo-valah, s-au derulat „războaiele cu Imperiul Otoman” ale
statelor voievodale creştine moldo-valahe. În aceeaşi vreme Rusia ieşise complet de
sub influenţele arhopolitice ale formulei „statului tătar” graţie triumfului instituţional al
unei formule noi, aceea a „statului vareg”, dualism geopolitic pe care l-a absorbit cu
totul după „lunga aşteptare de pe râu Ugra” (1496), iar cu Petru cel Mare formula
„statului vareg” este condusă spre noi biruinţe în cadrul celei de-a doua linii dinastice,
aceea a Romanovilor, care, nu întâmplător, au sfârşit printr-o culminaţie martirică prin
moartea mucenicească a întregii familii a ţarului şi prin afirmarea la scară de mare
putere a celui dintâi imperiu ateu, anticreştin şi antinaţional, pe scena istoriei mondiale.
Să reţinem în formă schiţată celelalte idei ale lui Dughin referitoare la
geopolitica ortodoxiei.
Rusia a evoluat, din sec. al XV-lea, în formula „Moscova-a treia Romă”. Cele
trei sectoare ale ortodoxiei, în lumina analizelor lui Dughin, au fost:
a) „millet”-ul
b) autocefaliile (Cipru, Sinai)
c) Rusia – a treia Romă
În realitate, sunt cinci sectoare:
a) millet-ul (greci, sârbi, albanezi, bulgari, arabii ortodocşi, cu cele trei figuri:
Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Alexandriei şi Patriarhul Antiohiei)
b) autocefaliile (Cipru, Sinai)
c) Rusia – a treia Romă
d) statele creştine voievodale (Byzance apres Byzance)
La ele se poate adăuga „Patriarhatul Ierusalimului”, deci cinci sectoare în loc de
trei câte i se arată lui Dughin. Existenţa celor cinci sectoare face din ortodoxie, o lume
pluricentrică, nu monocentrică, încă de la căderea Constantinopolului, configuraţie
confirmată de evoluţia progresivă a autocefaliilor. În planul geopoliticii ortodoxiei se
poate vorbi, iată, de legea sinergiei noopolitice, nu de legea gravitaţiei geopolitice. În
ceea ce mă priveşte cred că spaţiul ortodox, spre deosebire de cel apusean este solidar
cu legea sinergiilor noopolitice şi mult mai puţin cu legea gravitaţiei geopolitice.
Gravitaţional popoarele ortodoxe au un singur centru: Iisus Hristos şi Ierusalimul
ceresc (Noopolisul distinct de orice Metropolis) şi modelul înaintării lor în istorie este
totuşi marele urcuş eshatologic. Întrucât gravitează spre Hristos, popoarele Răsăritului
şi-au asumat pe rând sau eucronic misiunea sau chemarea Răsăritului creştin în faţa
unei ameninţări comune, adică în ripostă la un mediu ostil deopotrivă lui Hristos-
Dumnezeu şi justiţiei//dreptului popoarelor în frunte cu cel dintâi, cu dreptul la
proprietate identitară, adică la libera dispunere de toate formele afirmării identitare în
frunte cu forma cea mai cuprinzătoare aceea a raportării la Dumnezeu. Aceeaşi
provocare a venit din partea mediului bolşevic anticristic şi antinaţional, vizând
altminteri spus decreştinarea popoarelor Răsăritului şi opresiunea lor. O asemenea
provocare n-a fost înlăturată cu revoluţiile din 1989 şi în măsura în care Rusia ar putea
să răspundă vocaţional unei asemenea provocări, deci unei „mişcări antisistemice”,
restauratoare şi deci de reacţie (reacţionare sau conservatoare) s-ar împlini previziunile
lui Dughin referitoare la statutul Rusiei de „obstacol împotriva sosirii fiului morţii”.
Problema care se ridică este totuşi legată de concepţia asupra geopoliticii ortodoxiei.
Tensiunea dintre diferitele formule în care-şi caută sediu ideea privitoare la misiunile
geopoliticii ortodoxiei în veacul care-a început readuce în discuţie actualitatea legii
sinergiilor geopolitice. Dughin leagă şansa unei asemenea misiuni de rolul Rusiei (deci
de legea gravitaţiei geopolitice) în primul rând pentru că Rusia a moştenit, susţine
savantul rus, „problematica geopolitică a Constantinopolului”.
Instaurarea în Rusia a Patriarhatului şi proclamarea Moscovei „a treia Romă” se
află în raport direct cu destinul mistic al Ortodoxiei ca atare, apreciază Dughin.
Argumentul lui Dughin pentru ideea sa este acela conform căruia, după căderea
Constantinopolului, Rusia a fost singurul mare spaţiu geopolitic unde a existat şi
politica ortodoxă şi Biserica Ortodoxă. Rusia, mai afirmă el, a devenit succesoarea
Bizanţului atât din motive teologice cât şi la nivel geopolitic (p.156, mss). „Moscova a
moştenit, împreună cu statutul de obstacol împotriva sosirii fiului morţii” şi
problematica geopolitică a Constantinopolului. În raport cu această misiune
soteriologică universală, Rusia, apreciază Dughin, s-a lovit de „mitra latină” şi de

„turbanul turcesc”.
Din momentul în care Rusia a intrat pe scena geopoliticii ortodoxiei, practic,
lumea ortodoxă se divizase în două părţi, apreciază savantul rus:
 linia care recunoştea Moscovei „funcţia eshatologică bizantină”;
 linia antimoscovită împărtăşită şi de Ortodoxia grecească, ce îmbrăţişează
ideea că „învăţătura spiritual-politică” este o „doctrină exclusiv religioasă de salvare
individuală”.
În consecinţă, conchide Dughin, „întreaga responsabilitate istorică revenise
ţarilor ruşi, bisericii ruse şi poporului rus” (ibidem). Este evident că greutatea marelui
spaţiu eurasiatic influenţează vederile în această chestiune, căci, în realitate, Bizanţul
după Bizanţ a fost, întâi, operă de moştenire sud slavă, prin ţaratul de Târnovo al
ţarului Ivan al IV-lea al Bulgarilor. A urmat „Ştefan Duşan al sârbilor”. În fine,
formula de Byzance apres Byzances va reuşi în cadrul formulei de stat creştin şi de
spiritualitate creştină, prin Sf. Voevod Ştefan cel Mare, prin Mircea cel Bătrân şi prin
toată seria de voievozi creştini ai celor două ţări valahe serie în cuprinsul căreia se
delimitează linia dinastică a Muşatinilor. De linia aceasta se leagă marele proiect
iconografic, unic în felul său, al mănăstirilor din nord-estul României, proiect care va
atinge culminaţia în vremea domniei Sf Voevod Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş.
Voievodatele creştine moldo-valahe vor susţine războiul de 200 de ani cu
Imperiul Otoman, până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, care vor fi urmaţi de cei doi
voievozi tragici: Brâncoveanu şi Cantemir (unul fiind nevoit să se rupă de trunchiul
neamului său, al doilea primind moarte martirică cu cei patru fii ai săi într-un
Constantinopol în care biruise momentan fiul morţii tocmai prin uciderea sfinţilor lui
Hristos). Prin martiriul celor cinci Brâncoveni, tatăl şi cei patru fii, şi a sfetnicului
Ianache va fi inaugurată seria martirologiului răsăritean care va atinge culminaţia prin
familia ţarului suprimată de celălalt cap al fiarei, cel roşu, şi prin mucenicia sfinţitoare
din temniţele gulagului bolşevic al întregului Răsărit. Cu Dimitrie Cantemir şi cu
Sf Martir mărturisitor Constantin Brâncoveanu, Voievodul Ţării Româneşti, se încheie
ciclul românesc al Geopoliticii Postbizanţului. Valul acestui ciclu fusese deja potenţat
spre nord-est, prin opera dinastiei varege a cnezatului Moscovei, care va culmina prin
Ivan al IV-lea, zis cel Groaznic, dar deplinătatea rusească a geopoliticii ruse a ciclului
postbizantin va fi atinsă cu dinastia Romanovilor.
Facem constatarea că formula statului voievodal românesc mijlocise sinteza
dintre catehon şi eshatologia dogmatică prin ideea şi sub formula „liturghiei cosmice”
şi a „statului creştin / adică a statului de apărare a neamului creştin”, nu a „statului de
expansiune”, pur şi simplu. Între timp, voievozii statelor de la Dunărea de Jos sunt
doborâţi nu de iataganul turcesc, ci prin instaurarea regimurilor fanariote, astfel că
odată cu intrarea în scenă a lui Petru cel Mare ciclul rusesc al Postbizanţului preia
iniţiativa jocurilor geopolitice ale spaţiului răsăritean. Până atunci „factorul rusesc”
încă nu trecuse cu jocul său geopolitic de meridianul de 300 longitudine estică şi de
paralela de 450 latitudine nordică (arealul longitudinal al Europei subîntinde practic
circa 450, din care 300 longitudine estică, arealul longitudinal al Rusiei cuprinde restul
de 1500 longitudine estică, suprapunându-se în mare măsură heartlandului eurasiatic,
mai precis, Eurasiei central-nord-estice) . Rusia era, mai degrabă, o „arie externă” cu
„centrul în sine însăşi”, un altceva. Paralel cu [acest ciclu] s-a format concepţia
poporului rus ca „popor ales”.
Ce putem adăuga acestor idei? Să pornim de la câteva constatări. Cu Petru cel
Mare în Rusia şi cu Pacea de la Westphalia în Occident se schimbă peisajul geopoliticii
spirituale a Europei. În Rusia, accentul se mută de pe instituţia Patriarhatului Moscovei
pe Sinodul (înfiinţat la Petersburg). Linia laică şi cea eshatologică se despart.
Chestiunea este foarte atent examinată de către Dughin însuşi.
În Occident modelul catolic tradiţional lasă loc consolidării statelor naţiuni.
Lumea ortodoxă n-a alunecat toată sub controlul fanarioţilor („a clerului grecesc de
sub supunerea Constantinopolului”, în accepţiunea lui Dughin). În sec. al XIX-lea,
lupta pentru independenţă naţională face din popoarele sud-estului, subliniază Dughin,
popoare de concurenţă între tendinţa rusofilă şi tendinţa fanariotă. Cât priveşte Rusia,
aceasta intră în ceea ce Dughin a numit perioada ei petersburgheză, cu trăsăturile
următoare:
- Petru cel Mare creează „statul petersburghez”, separat de Ortodoxia rusă;
- Apare protestantismul, care va influenţa reformele lui Petru cel Mare;
- Protestantismul era împărţit între luteranismul prusac (concentrat în statul
prusac, fondat pe critica Vaticanului de pe premisele Noului Testament, „reproducând
pretenţiile Ortodoxiei faţă de Catolicism”) şi calvinismul anglo-elveţiano-olandez
(devenit religie de stat în Anglia, bazat pe criticarea Romei de pe poziţiile Vechiului
Testament);
- Însă, în vreme ce în Occident, catolicismul merge până la capăt şi cedează
poziţia „statelor-naţiuni”, în Rusia, Romanovii se opresc la jumătate, asemenea
„modelului prusac”;
- se declanşează acum o încordare geopolitică: între Rusia, Imperiul Austriac şi
Imperiul Britanic, în şi prin care se exprimă, de fapt, opoziţia între Ortodoxie,
catolicism (Austria) şi protestantism (Anglia).
În acest spaţiu de confinii au trebuit să se descurce Ţările Române. Acestea au
folosit alte liniamente: uniaţia, statul creştin voievodal, cosmologia euharistică
(liturghia cosmică) sau „creştinismul cosmic” fără de sprijinul unui „stat soteriologic”.
Rusia avea interese comune cu Austria contra Imperiului Otoman şi diferite de Anglia
(care susţinea Imperiul Otoman). Formula lui Petru cel Mare va altera „doctrina
poporului ales” şi soteriologia celei de-a treia Rome (interesele politice devin
predominante faţă de cele religioase), ne spune Dughin; factorii religioşi sunt folosiţi
mai mult ca pretext pentru manevre politice. Sunt câteva aspecte pe care nu le putem
ocoli drept marginalii la cartea profesorului de la Moscova. Vom constata, mai întâi, că
în spaţiul răsăritean apăruse, între timp, o formulă de gândire concurenţială la cea
„petrinică” şi anume formula „movileană”, care punea pe locul din faţă ideea de
„confluenţă” a diverselor spaţii europene, nu de „confinii” între acestea. Petrinismul şi
movileanismul sunt două doctrine sociologico-politice reprezentative ale ortodoxiei în
chestiunile relaţiilor occidentalo-răsăritene: una merge spre „pseudo-morfoză”
(petrinismul), cealaltă spre sinteză (movileanismul), spre sinergie noopolitică. Această
distincţie a fost operată, întâi, de reputatul istoric al spiritualităţii răsăritene, Dan
Zamfirescu. Dar să reţinem câteva consideraţii asupra relaţiei dintre popoare şi
dreptatea lui Dumnezeu, în lumina textelor profetice ale Bibliei pentru a readuce în
discuţie perspectiva teologică asupra imperiului ca organism soteriologic inaugurată de
către profesorul Dughin. Vom discuta, dintr-un unghi biblic, relaţia dintre chemarea
popoarelor şi iconomia lui Dumnezeu, căutând înţelesuri complementare la cele

derivate din explicaţiile savantului rus (asupra raportului dintre chemarea poporului rus
şi voia lui Dumnezeu). Chestiunea se încadrează în teoria fenomenelor asincrone pe
care am schiţat-o în Noopolitica, o carte a mea din 2005, menţionată deja.
Profeţiile asupra neamurilor
Biblia conţine un filon profetic aparte pe care comentatorii l-au delimitat ca

atare, în care sunt date lămuriri asupra fenomenelor asincrone la scara neamurilor şi a
raporturilor acestora cu imperiul. Este vorba despre „Profeţiile asupra neamurilor” care
la Ieremia capătă o pondere extraordinară, dar nu lipsesc nici la ceilalţi profeţi. Sigur că
este vorba, în principal, despre neamurile sau popoarele Vechiului Testament, nu de
cele moderne, dar acest corpus profetic alcătuieşte un tablou noologic de importanţă
perenă şi de relevanţă metodologică pentru orice ştiinţă de „avertizare timpurie” (early
warning) asupra unor dezastre colective, cert legate de tabloul păcatelor şi de
intervenţia purificatoare, nu pedepsitoare, a lui Dumnezeu. Putem vorbi, iată, despre
fenomene care decurg din intervenţia divină în desfăşurarea istoriei şi deci în
modelarea spaţiilor colective de viaţă, fenomene care au caracter asincron faţă de
timpul istoric propriu-zis, adică se situează în timp dar nu decurg din cele petrecute pe
firul timpului, din imanenţa spaţiului şi a timpului istoric. O geopolitică a fenomenelor
asincrone ar evidenţia împletirea determinismelor timpului istoric cu indeterminismele
istoriei, cu cele care depun mărturie peste timp asupra intervenţiei directe a puterii lui
Dumnezeu în cadrul manifestărilor colective pe toată scara lor, arătându-ne câtă
vanitate şi subţirime se află în trufia puternicilor zilei care se cred făuritorii destinului
omenesc. Geopolitica factorilor asincroni şi a fenomenelor care poartă acest caracter
este, oricât ar părea de neobişnuită sintagma, o geopolitică a intervenţiei lui Dumnezeu
în istorie, ca puterea cea mai semnificativă dintre toate puterile. O vom numi cu un
termen special, noopolitică, un termen compus din grecescul nous, care înseamnă spirit
(pur) şi polis care înseamnă cetate, ceea ce, prin compunere, ne dă o denotaţie nouă şi
anume: cetatea modelată de puterea spiritului, noopolis-ul sau oraşul ceresc
(Ierusalimul ceresc) care este asincron faţă de metropolis, adică faţă de puterea marelui
oraş pământesc, marea metropolă. Despre această putere vorbeşte cu avertisment
profetul: „O, fiică a Egiptului, ce încă stai acasă, găteşte-ţi strai de înstrăinare, căci
Memfisul va fi întru totul pustiu şi <<Vai!>> se va chema”364. Cu cât ar fi mai legitim
să vorbim despre geopolitica feluritelor entităţi edificate de om, precum statele,
imperiile, sistemele mondiale etc., şi să nu vorbim despre o geopolitică a aceloraşi
entităţi, ca entităţi în care se cuprinde, într-o formă sau alta, intervenţia proniatoare a
lui Dumnezeu în istorie, adică despre geopolitica noologică, sau, cu termenul propus
aici, despre noopolitică, ceea ce, ad ultimum, este o geopolitică a factorilor asincroni şi a
fenomenelor adiacente acestora? De ce să acordăm mai mult credit teoriei lui G. Parker,
de pildă, asupra statelor de dominaţie, deci asupra imperiilor, decât profeţiilor lui
Daniel asupra imperiului, care se constituie în fundamentul cel mai durabil al unei
„ştiinţe” a imperiilor, validă peste epoci şi spaţii geografice? D. Cantemir a valorificat
în studiul său asupra imperiilor, cerut de către Petru cel Mare, ţarul ruşilor, tocmai
viziunea şi ideea lui Daniel asupra imperiului, oferindu-ne primul studiu geopolitic cu

364
Ir 46, 19.
fundamentare scripturistică din cultura lumii, dedicat marilor sisteme sau, cum spunem
azi, sistemelor mondiale. Studii de geopolitică noologică au dat şi arabii mai înainte,
dar nu pe o fundaţie scripturistică. În acest curent se înscrie şi tentativa lui Dughin de a
oferi o teorie a imperiului ca instrument divin, deci ca organism soteriologic, în şi prin
care lucrează factori asincroni, o putere capabilă să restaureze justiţia divină a
popoarelor (parte a concepţiei lui Dughin cu care putem dialoga, până la pragul în care
funcţia aceasta restauratoare este citită ca o funcţie eliberatoare aflată direct în serviciul
Cuvântului, ceea ce este prea mult şi cert în afara doctrinei apostolice a Bisericii
creştine). Acesta este motivul pentru care reluăm aici în formă succintă, referirile la
textele profetice asupra dezastrului neamurilor proorocit de către profeţii Vechiului
Testament. În viziunea profeţilor, dezastrul trebuie citit pe ecranul unui proces de
purificare nu de pedepsire. Dezastrul urmează păcatelor, el nu este urmarea directă a
voinţei lui Dumnezeu (căci învoirea la păcat este în afara voii lui Dumnezeu şi
înlăuntrul voinţei exclusive a păcătosului), iar intervenţia lui Dumnezeu se manifestă
sub forma curăţiilor pe care un neam le dobândeşte, fără de care nu există salvare de la
aceste dezastre, încât Dumnezeu nu intervine cu urgia nenorocirilor, care vin de la
păcate şi degenerare colectivă, ci cu darul curăţiei, tot la scară colectivă, ca fiind
singura salvatoare. Sigur că în vechime dezastrele de o asemenea proporţie nu puteau fi
duse la împlinire decât printr-o maşinărie militară, dar aceasta nu este singurul mijloc
prin care poate fi adus dezastrul nimicitor în mijlocul neamurilor, al popoarelor „în
toată plinirea lor”, cum se traduce în varianta jubiliară din Septuaginta.
Ce e de reţinut, ca relevanţă metodologică, în „profeţiile asupra popoarelor” din
tabloul profetic al lui Ieremia? Mai întâi exigenţa metodologică de a examina
chestiunea la scara lumii nu a unui singur popor. Un popor trebuie cercetat în mediul
lumii sale, fiindcă numai aşa se compune tabloul de referinţă, oglinda în care se poate
citi corect atât dezastrul, cât şi intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu. În al doilea
rând, trebuie identificată forţa în şi prin care se propagă dezastrul în viaţa popoarelor în
cadrul (înlăuntrul) lumii lor. Ceea ce este de sesizat în compoziţia acelei forţe este
dualitatea ei: în ea se compun forţa distrugătoare care vine de la masivitatea grămezii
păcatelor şi forţa purificatoare, care vine din afara procesului, de la Dumnezeu. Este
partea asincronă în cadrul procesului ruinător, care altfel ar aduce doar declinul şi
nimicirea. În al treilea rând şi deci a treia exigenţă, care se desprinde din analiza
profetică a lui Ieremia (şi a oricărui text de profeţie asupra neamurilor), este exigenţa
de a recompune tabloul lumii în şi din perspectiva caracterului de „forţă reintegratoare”
a acelui „proces” care atrage în albia lui neamurile cu o putere care pe unele le distruge
într-un mediu, însă, în care se compune virtual şansa purificării. Distrugerea survine
înlăuntrul unui proces reîntregitor care în profeţiile lui Ieremia este cucerirea de către
Babilon a lumii vechi. Se constituie astfel iluzia că forţa care aduce salvarea este din
lume, este o putere temporală, în genul imperiilor, al unei ideologii etc. În realitate
această putere din lume aduce o pace impusă, un tip de ordine bazată pe subordine.
Adevărata salvare vine din recompunerea (restaurarea) interioară a celor căzuţi,
adică din masiva purificare de păcatele şi răutăţile care-au adus dezastrele. În al
patrulea rând, tabloul profetic ridică exigenţa de a citi în orice reintegrare un
subproces distrugător care este, de fapt, esenţa acelei reintegrări. Ea vine asupra
neamurilor pe care le incorporează dar le şi provoacă distrugeri. Un proces cum este
cel al „integrării europene” de azi are şi el acest dublu caracter: el vine asupra
popoarelor ca proces de incorporare şi deopotrivă ca subproces de distrugere, iar pe
alocuri el este chiar nimicitor. Dacă înlăuntrul acestui proces integrator nu s-ar
manifesta un subproces purificator, asincron, care este mărturia intervenţiei divine în
istorie, el ar păstra doar sensul distructiv, ar deconstrui totul fără a fi capabil să
reconstruiască. Se iveşte, iată, posibilitatea de a înlătura iluzia, amăgirea că salvarea
vine de la o forţă din lume, cum ar fi astăzi, de pildă, Occidentul, puterile occidentale
etc. În realitate de la acestea vine numai dezintegrarea entităţii încorporate, silită să
asculte de un cod nou de ordonare şi deci de o nouă structură organizatoare, care
poate fi un imperiu, o economie, o ideologie, cum a fost bolşevismul în cadrul
sistemului comunist. Când această nouă structură organizatoare este lipsită de puterea
ziditoare asincronă ea aduce după sine silnicie, injustiţie colectivă, nimicire, alienare
colectivă, uzurparea dreptului popoarelor la exerciţiul proprietăţii identitare.
În fine, a cincea exigenţă este de a citi atât integrarea cât şi distrugerea ca fiind
nişte fenomene sociale totale, care antrenează totul în iureşul lor: bărbaţi, femei, copii,
bătrâni (deci toată gama demografică) şi, deopotrivă, vechea slavă a acelor popoare,
miturile, religiile lor etc.; deci toată sociopolitica şi toată noologia lor.
În toate acestea, şi aceasta este regula a şasea, trebuie să citim, ca element axial,
particularitatea că procesul respectiv conţine în el faptul cel mai puternic şi singurul
purtător de speranţă şi de salvare şi anume intervenţia lui Dumnezeu. Această
intervenţie este conţinută în toate „întâmplările” acestea teribile şi ceea ce
precumpăneşte nu este sensul distructiv ci sensul purificator, singurul care face
comprehensibil întregul tablou care altfel pare cu totul absurd. În toate feţele
dezastrului profetul citeşte feţele păcatului care atinsese proporţii colective adică deja
destrămase noos-ul neamului respectiv, nomosul popoarelor încât ceea ce de fapt le
aduce distrugerea nu este pur şi simplu „voinţa pedepsitoare a lui Dumnezeu”, ci
„efectul dărâmător al păcatului care s-a întins şi a cuprins toate popoarele acelei lumi”.
Aşa se face că Nabucodonosor, cuceritorul şi invadatorul acelei lumi şi „eroul”
timpului profetic, este înfăţişat de profet ca „având un mandat de la Domnul” şi de
aceea el împlineşte acest mandat fără milă, încât dacă mila intervine, vocea profetului
devine cremene şi blestem: „O, blestemat este omul care face// cu nepăsare lucrurile
Domnului // şi sabia şi-o ţine în teacă nu în sânge”.365
Sabia aceasta poartă în tăişul ei voinţa purificatoare fiindcă deşi ea împlineşte
„pieirea” neamurilor, nu ea este aceea care le-a provocat degradarea, încât neamurile
s-au dărâmat ele singure prin căderea în păcate şi idolatrie şi sabia vine doar spre a
curăţi şi spre a cauteriza rana adusă sufletului de păcat, ca singură cale salvatoare reală.
Tabloul arată o atitudine nemiloasă faţă de corpul copleşit de păcate al popoarelor
(„corpul demografic”), care a adus în primejdie de moarte sufletul popoarelor, încât
singură sabia mai poate cauteriza rana sufletului. Ea loveşte nemilos trupul îmbolnăvit
şi astfel pregăteşte o rezidire a trupului pentru un suflet eliberat. Imperiul, însă, nu-l şi
rezideşte, cum s-ar putea subînţelege printr-o extensie a ideii salvatoare datorată teoriei
imperiului ca organism soteriologic. Imperiul participă la marele plan eshatologic, dar
nu poate rezidi fiinţa căzută a popoarelor. Această operaţiune este una din interior,
săvârşită prin biserică, mai precis prin poporul din Biserica lui Dumnezeu. De aici şi
importanţa copleşitoare a rezidirii templului la evrei şi toată marea desfăşurare a
tensiunii dintre Biserica invizibilă şi Biserica vizibilă în corpusul de practici şi de
credinţă a tuturor creştinilor.

365
Ir, 47,10.
Cântarul păcatelor colective
Acesta este sensul avertizării profetice, partea luminoasă a „profeţiilor asupra

neamurilor: sufletul eliberat”. Altfel istoria este absurdă, nu are nici un sens, căci
dezastrele ca atare n-ar avea sens renovator, ci doar înţeles natural, de pure catastrofe.
Ieremia ne învaţă că popoarele trebuie să citească în asemenea dezastre semnul
luminător asupra căii care eliberează sufletul şi care este calea întoarcerii la
Dumnezeul adevărat şi deci la Renăscătorul adevărat. Întregul tablou al doxologiei lui
Ieremia cuprinde această „certare a poporului”, acest dialog cu poporul rătăcit, care
este certat că a greşit, a pierdut calea către Dumnezeul adevărat şi astfel şi-a provocat
el singur dezastrul.
Capitolul 44 din Ieremia este cutremurător în acest sens şi pe deplin edificator.
Iată doar câteva extrase (versete) ilustrative din acest capitol: „Aşa grăit-a Domnul,
Dumnezeul lui Israel: Voi aţi văzut toate relele pe care Eu le-am adus asupra
Ierusalimului şi asupra cetăţilor lui Iuda; şi iată, ele sunt pustii, fără locuitori, din
pricina răutăţilor lor, pe care ei le-au făcut pentru ca să Mă întărâte mergând să ardă
tămâia unor dumnezei străini, pe care nici ei şi nici părinţii lor nu i-au cunoscut. Dar
Eu vi i-am trimis pe servii Mei, profeţii, dis-de-dimineaţă, zicând: - Nu faceţi fapta
aceasta spurcată pe care Eu am urât-o! Şi nu M-au ascultat şi auzul nu şi l-au plecat ca
să se întoarcă de la răutăţile lor, aşa încât să nu mai jertfească la dumnezei străini.
Astfel mânia Mea şi urgia Mea au căzut şi s-au aprins în porţile lui Iuda şi pe uliţele
Ierusalimului…”366.
Este cât se poate de evident cântarul pe care păcatele poporului l-au aplecat spre
panta dezastrului căci relele sunt aduse asupra poporului de păcatele lor, în frunte cu
cel mai mare, cu păcatul idolatriei. Acesta a adus suferinţa şi catastrofa, iar în această
„balanţă” Dumnezeu pune voinţa Sa de vindecare, mânia Sa purificatoare, adică
„eliberarea sufletului” întemniţat de păcate, de trupul şi de mintea întunecate de
păcate, căzute în „nesimţirea cea împietrită”, cum va spune Sf Ioan Gură de Aur în
rugăciunile lui.
“…Şi iată ele (cetăţile) sunt pustii din pricina răutăţilor lor”, zice Domnul prin
cuvântul profetului. „De ce faceţi voi astfel de răutăţi împotriva sufletelor voastre? Să
fie tăiaţi dintre voi om şi femeie, prunc şi sugar din mijlocul lui Iuda, aşa ca nimeni
dintre voi să nu rămână, să Mă întărâtaţi cu faptele mâinilor voastre arzând tămâie unor
dumnezei străini în ţara Egiptului, în care aţi intrat s-o locuiţi”367.
(Oare n-au săvârşit popoarele Răsăritului păcatul idolatriei comuniste, pentru ca,
mai apoi, din ziua eliberării lor să se arunce cu voluptate în robia celei de-a doua
idolatrii, cea consumeristă, pe care au îmbrăţişat-o în „ţara Egiptului”, în noul Egipt de
astăzi care este Occidentul, tot atât de bogat, de rafinat, ezoteric şi decăzut ca şi cel
vechi). Cum arată comentariul IPS Bartolomeu, „dispariţia totală (fără nici un fel de
„rămăşiţă” regeneratoare) este ultima consecinţă a divorţului dintre Israel şi
Dumnezeul său”368. Dialogul Profetului cu Poporul este extraordinar şi unic în cultura
lumii. E de observat, în treacăt, că Profetul se adresează poporului prin chemarea
divină, în numele Domnului, adică la chemarea lui Dumnezeu, nu a vreunei autorităţi

366
Ir, 44, 2-6.
367
Ir, 44, 7-8.
368
Cf. nota b la p. 1019 a Bibliei, ediţie jubiliară, diortosită de episcopul Clujului şi Feleacului.
temporale, cum ar fi regele sau dregătorii. Cu aceştia va intra în conflict, de la ei va

primi închisori, dar Cuvântul adevărului nu i-l vor putea suprima. În unele versete,
profetul atinge cu dialogul lui unele segmente ale poporului cum erau acele femei
israelitence din Egipt care căzuseră în păcatul idolatriei: „Atunci toţi bărbaţii lor care
ştiau că femeile lor jertfesc tămâie altor dumnezei, precum şi femeile şi-ntregul popor
care locuia în ţara Egiptului în Patros, i-au răspuns lui Ieremia, zicând: - Cât despre
cuvântul pe care tu ni l-ai grăit în numele Domnului, noi nu te vom asculta. Fiindcă noi
vom face negreşit tot (după) cuvântul care va ieşi din gura noastră: să ardem tămâie
pentru regina cerului (Astarte, Iştar, zeiţa amorului şi a fertilităţii în mitologia
babilonică, n.n. IPS Bartolomeu) şi să-i turnăm libaţii, aşa cum am făcut noi şi părinţii
şi regii noştri şi dregătorii noştri în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului şi am fost
sătui de pâine şi ne-a fost bine… Atunci Ieremia a răspuns întregului popor, bărbaţilor
ţării, şi femeilor şi întregului popor care-i răspunsese întorcându-i vorba, zicând: - Credeţi
voi că Domnul nu Şi-a adus aminte de tămâia pe care o ardeaţi în cetăţile lui Iuda şi pe
uliţele Ierusalimului, voi şi părinţii voştri şi regii voştri şi dregătorii voştri şi tot
poporul ţării? Credeţi că ea nu s-a suit la Inima Lui? Dar Domnul nu v-a mai putut
suferi din pricina răutăţilor faptelor voastre şi din pricina urâciunilor pe care le-aţi
făcut; aşa se face că ţara voastră a devenit o întindere pustie şi de necălcat, un blestem
a devenit, aşa cum este astăzi (…) pentru că glasul Domnului nu l-aţi auzit şi-ntru
poruncile Lui şi-n legea Lui şi-n mărturiile Lui n-aţi umblat, de aceea v-au apucat
relele acestea” (Ir 44, 21-23). Oare nu se aud cuvintele profetului azi dinspre fruntariile
„lumii noastre”, ale Răsăritului şi Apusului deopotrivă?!
Glasul Domnului, Legea Lui, poruncile Lui, mărturiile Lui, acestea toate au fost
puse pe cântar de păcatele poporului şi când aceste păcate au cântărit în trupul şi-n
sufletul poporului mai mult decât cele ale Domnului, consecinţa a fost dezastrul
poporului şi chiar atunci Dumnezeu le-a trimis un ultim semn de bunăvoinţă şi deci de
milă: pe profeţi. Când nici cuvântul profetului, în care răzbătea chemarea Domnului,
n-a fost auzit, atunci şi doar atunci a urmat dezastrul, urgia şi prăbuşirea. Şi oare n-ar
putea să stea aceste cuvinte rostite de profet în „Profeţii împotriva Egiptului”369 pe
Stela de la hotarul oricărui popor? „O, fiică a Egiptului, ce încă stai acasă, găteşte-ţi
strai de înstrăinare, căci Memfisul va fi întru totul pustiu şi <<Vai!>> se va chema”370.
Revenind la profeţiile asupra neamurilor ale lui Ieremia putem spune că acestea
au în centru una dintre marile catastrofe etnologice ale lumii al cărei centru era la
vremea aceea în Orientul Apropiat. Practic în vremurile profetului Ieremia dispar un
număr de popoare de pe faţa pământului, iar această dispariţie se petrece înlăuntrul
unui unic proces de încorporare sau de integrare, unul şi acelaşi cu marile cuceriri ale
lui Nabucodonosor, „biciul lui Dumnezeu”. Ce se întâmpla, istoriceşte vorbind? Pe de
o parte se petrece decadenţa Imperiului Asirian şi pe de alta ascensiunea Imperiului
Neobabilonian. Procesul începe cu regele Neobopolasar (625-605 î.Hr.), care distruge
din temelii cetatea-capitală a ninivitenilor, Ninive (612) încât la 609 î.Hr. Imperiul
Asirian iese definitiv din istorie. Poporul acesta, practic, dispare şi din neamul
ninivitenilor nu mai rămâne decât mărturia învăţăturilor. Cu urmaşul acestui prim rege
neo-babilonian, Nabucodonosor, începe practic seria marilor dezastre etnologice ale
antichităţii neamurilor semite. „După ce cucereşte Siria, la 597, Nabucodonosor

369
Cap. 46.
370
Ir, 46, 19.
cucereşte Ierusalimul şi dezlănţuie prăpădul asupra neamului şi regatului lui Iuda.

Profeţiile lui Ieremia sunt confirmate una după alta, fiindcă după 587 Nabucodonosor
porunceşte deportarea în masă şi începe astfel „marea captivitate babilonică a
Evreilor”. La doar o lună este dărâmat templul de pe muntele Sion (practic, captivitatea
babilonică va dura 70 de ani, începând de la 597 când se efectuaseră primele
deportări)”371. Oare este întâmplătoare dărâmarea templului ? Desigur, nu. Când însă
poporul are templul în sufletul lui această nenorocire a dărâmării templului nu aduce şi
dărâmarea sufletului. Dacă însă poporul nu are templu în suflet, atunci rezultatul unor
asemenea dezastre va fi pierirea poporului respectiv, nimicirea lui totală.
Tot acum cad celelalte regate şi popoare, toate prevestite de Ieremia. Cade
Egiptul (vezi cap.6 din Ir, „Profeţie împotriva Egiptului”), urmează „cei din sămânţa
altor neamuri”, care sunt asimilaţi de interpreţi filistenilor, enachimii (urmaşii lui
Enac), apoi moabiţii („Pentru Moab nu-i nici o vindecare… Veniţi să-l retezăm de
printre neamuri! Şi el va înceta să mai existe”, conchide Profetul în cap. 48, versetul 2).
Dezastrul se dezlănţuie cu furie mai mare asupra neamurilor amoniţilor (alt trib
semitic), asupra neamurilor edomiţilor, locuitori în Idumeea, elamiţii, triburile arabe
ale Chadarului, acum cade Damascul şi, în fine, Ieremeia prooroceşte însăşi căderea
Babilonului şi, deci, sfârşitul caldeenilor, cei ce încadrează în ascensiunea lor toate
dezastrele intermediare. Totul este ca un arc de căderi, de catastrofe etnologice
nemaiîntâlnite pentru un interval atât de scurt totuşi.
Însă dezastrul nu se dezlănţuie decât de la un prag încolo, după ce fărădelegile
din poporul ales, necredinţa lui, neascultarea lui la chemarea profetului şi deci a
Domnului ating proporţii insuportabile în faţa lui Dumnezeu, adică după ce poporul
ales nu-şi mai ţine locul lui în faţa lui Dumnezeu.
Atunci se strică echilibrul dumnezeiesc al lumii, rânduiala făcută de Dumnezeu
prin legământul său cu poporul ales şi doar atunci este atins pragul dezlănţuirii
catastrofelor în lanţ şi nu doar asupra poporului lui Dumnezeu, ci şi asupra celorlalte
care compun fundaţia şi arcul acelei lumi. („Vai nouă, că ziua s-a plecat, că umbrele
zilei subţiri se topesc”, zice profetul în cap. 6, versetul 4, consemnând pragul la care
balanţa păcatelor a făcut să se încline teresia zilei spre întunericul nopţii).
Din acel moment „istoria e ca un tăvălug, suferinţa devine generală”372. „Ascultă
pământule: Iată, asupra acestui popor Eu voi aduce rele – roada răzvrătirilor – pentru
că ei n-au luat aminte la cuvintele Mele, iar Legea Mea au lepădat-o”373.
Domnul Însuşi, în cuvintele profetului, lămureşte şi ce va fi şi de ce va fi astfel:
fiindcă, zice Domnul, „ei n-au luat aminte la cuvintele Mele şi Legea Mea au lepădat-o”,
iar cele ce urmează, toate relele şi nenorocirile sunt „roadele răzvrătirii lor”, zice
Domnul. Cap 2-11 din Ieremia sunt lămuritoare pentru înţelesul real al „răului”
rostogolit asupra „poporului”. Cap. 2 ne vorbeşte despre poporul „nerecunoscător” şi în
consecinţă pedepsit. („Ce greşeală au aflat în Mine părinţii voştri de s-au îndepărtat de
Mine şi s-au luat după deşertăciuni şi s-au făcut netrebnici? Şi n-au zis: - Unde este
Domnul, Cel ce ne-a scos din ţara Egiptului, Cel ce ne-a călăuzit în pustie (…). Dar Eu
v-am adus în Ţara-cea-Verde (…) voi aţi intrat şi Mi-aţi pângărit pământul, iar

371
Din Introducerea IPS Bartolomeu la Ieremia.
372
IPS Bartolomeu, nota la Ir 4,11.
373
Ir, 6,18.
moştenirea Mi-aţi făcut-o urâciune”374). Cap. 3 ne vorbeşte despre „necredinţa

poporului”, cap. 5 este o desfăşurare de tonuri şi nuanţe ale tristeţii divine la vederea
păcatelor şi rătăcirii poporului („În vremea aceea i se va spune acestui popor şi
Ierusalimului: Există un Duh al rătăcirii prin pustie; Calea fiicei poporului Meu nu
duce la curăţie şi nici la sfinţenie”375).
La tema „duhului rătăcirii prin pustie” ne întâmpină notarea IPS Bartolomeu
care spune: „experienţa celor patruzeci de ani ai rătăcirii lui Israel prin pustie, presăraţi
cu răzvrătiri idolatre, pare să fi lăsat în subconştientul acestui popor un anume duh al
nesupunerii, ca un model dobândit printr-o boală lungă”. Desigur, s-ar putea căuta în
istoria popoarelor perioadele rătăcirii lor prin deşertul întoarcerii din robie cum se
întâmplă cu popoarele ortodoxe la ieşirea din robia noului Egipt, al comunismului
ateu şi idolatru, cum se întâmplă cu popoarele Occidentului care încă rătăcesc în
pustia sufletească a celei mai urâte idolatrii, aceea a consumerismului etc., idolatrie
care a început să cucerească deja şi sufletul popoarelor răsăritului după 1989.
Cap. 5 ne vorbeşte din nou despre fărădelegile poporului, care aduc năvăliri şi
„pedeapsă spre îndreptare” („fiindcă ei nu cunosc calea Domnului sau judecata lui
Dumnezeu”, rezumă profetul în 5,4. Şi mai departe: „pentru că ei şi-au înmulţit
răutăţile şi-n răzvrătirea lor s-au întărit. Pentru care dintre acestea te voi ierta? Fiii tăi
M-au părăsit – le spune Domnul prin cuvântul Profetului – şi se jurau pe cei ce nu sunt
dumnezei. Şi i-au hrănit până la saţiu, iar ei se prea-desfrânau şi-n casele târfelor îşi
găseau adăpost. Cai înnebuniţi după iepe au devenit, fiecare rânchezau spre femeia
vecinului său. Oare pentru acestea nu voi pedepsi? – zice Domnul – şi nu se va
răzbuna sufletul Meu pe un neam ca acesta?”376). Cap. 7 lămureşte mai în adâncime
sursa răului şi a nenorocirilor abătute asupra poporului lui Dumnezeu: „falsa
închinare”, idolatria („…şi jertfe de băuturi au vărsat pentru dumnezei străini ca să-Mi
stârnească Mie mânia. Oare pe Mine mă stârnesc ei? Zice Domnul: nu se stârnesc oare,
pe ei înşişi, ca să le ardă obrazul de ruşine?”377). Cap.8 este un capitol de „plângeri şi
poveţe” care însoţesc „înstrăinarea lui Israel” („Oare cel ce cade nu se întoarce? De ce
oare s-a abătut acest popor al Meu în răzvrătire neruşinată şi în propria lor voie s-au
înstăpânit şi n-au vrut să se întoarcă”? 378).
„Şi-n propria lor voie s-au înstăpânit // şi n-au vrut să se întoarcă”, iată sursa
răului şi deci a nenorocirii: voinţa omenească ruptă de voinţa lui Dumnezeu. Când
oamenii vor ceea ce nu este întru voinţa divină apare fenomenul înstrăinării colective,
al cărui rod suprem este „omul autonom”, „poporul autonom”, care se încred în ei mai
mult ca-n Dumnezeu, ba trăiesc chiar fără de Dumnezeu.
„Înţelepţii s-au dat de ruşine, s-au descumpănit şi s-au prins, fiindcă au lepădat
cuvântul Domnului. Ce înţelepciune este întru ei?”379.
Dacă nu au cuvântul Domnului, „ce înţelepciune este întru ei?” Evident că este
„îndrumarea răului”, abaterea, înstrăinarea.

374
Ir, 2, 5-7.
375
Cap. 4,11.
376
Cap. 5, 6-9.
377
Cap 7, 18-19.
378
Cap. 8, 4-5.
379
Ir 8,9.
Concluzia profetului în care se întăreşte cuvântul Domnului este ca o sentinţă:

„…de aceea căderea lor atunci când cad este întreagă, iar la vremea cercetării vor pieri,
zice Domnul”380.
Cap.9 înfăţişează „stricăciunea în Iuda” şi „tristeţea în Sion” arătând totodată
„adevărata înţelepciune” („că toţi se desfrânează // ei, adunătură de trădători”381.
Desfrânaţii sunt „trădători de Dumnezeu”, ne spune profetul. Teribil!)
“Minciuna, nu credinţa-i stăpână pe pământ; căci mers-au ei din rău în rău şi pe
Mine nu m-au cunoscut, zice Domnul”382.
Examinaţi tabloul acestor lunecări şi judecaţi de nu se potriveşte tuturor
vremurilor de stricăciune în popor, deci inclusiv acestora pe care le trăim astăzi:
„Feriţi-vă fiecare de aproapele său, în fraţii voştri să nu aveţi încredere, fiindcă fiece
frate cu amăgire va amăgi şi fiecare prieten cu viclenie va umbla. Fiecare-şi va bate joc
de prietenul său; adevărul nu-l vor grăi, limba lor s-a învăţat să spună minciuni; de
năpăstuit au năpăstuit, dar de-ntors n-au vrut să se întoarcă”383. La acestea toate
profetul dezleagă spre popor povăţuirea Domnului, „Că glas s-a auzit în Sion: (…) Voi,
femei, ascultaţi acum cuvântul Domnului // primească auzul vostru cuvintele gurii sale
// şi pe fiicele voastre învăţaţi-le să se tânguie // şi fiece femeie să-şi înveţe vecina să
plângă// Că moartea s-a suit prin ferestrele voastre // în ţara voastră şi-a făcut intrare //
ca să zdrobească pruncii de pe afară // şi pe tinerii de pe uliţe (…) Acestea zice
Domnul: Înţeleptul să nu se laude cu a sa înţelepciune // puternicul să nu se laude întru
a sa putere // iar bogatul să nu se laude întru bogăţia lui // ci întru acestea să se laude
cel ce se laudă: întru înţelegerea şi cunoaşterea că Eu sunt Domnul, // Cel ce face milă
şi judecată şi dreptate pe pământ”384. Iată cât de răspicată este învăţătura cu privire la
sensul oricărui imperiu pământesc; el este neputincios în faţa mâniei lui Dumnezeu şi
în calea păcatelor poporului, cu o neputinţă care trece peste toată puternicia lui
pământească, peste toată faima lui se întrevede gloria din pulberea marilor şi
înspăimântătoarelor imperii nimicite şi pe veci apuse.
“Cine este înţeleptul care să priceapă aceasta? Cel ce are-ntrânsul cuvânt din
gura Domnului”385.
Lucrul tulburător în „Profeţiile lui Ieremia asupra neamurilor” este finalul
optimist. Căci neamurile totuşi nu pier; ele trec, adică atunci când arcul răscolirii lor şi
al distrugerii lor se rupe, ele se întorc asupra forţei care le-a livrat vânturătoarei istoriei,
care, în timpul profetului Ieremia, era Babilonul: „Că iată adunări de neamuri Eu ridic
// din latura de miazănoapte // asupra Babilonului // (…) Şi Caldeea va fi de pradă (…)
şi tot cel ce va trece prin Babilon // se va uita cu tristeţe // şi va fluiera de toate rănile
lui”386.
Căderea Babilonului este o scriere neîntrecută ca vigoare a profeţiei asupra
cetăţii care se curmă şi cade lăsând pe urmele ei pulberea sau nimicul. Este cea mai
teribilă viziune asupra zădărniciei măreţiei imperiilor, asupra nimicului interior al
oricărei metropole ridicată pe slava lumească („şi nu vor lua din tine o piatră

380
Ir 8, 12.
381
Cap. 9, 1.
382
Cap. 9, 2.
383
Cap 9, 3-4.
384
Ir 9, 18-23.
385
Ir 9, 11.
386
Ir 50, 13.
unghiulară // zice profetul, sau o piatră de temelie // căci pustiu vei fi pe totdeauna //
zice Domnul”387).
Poporul cuviincios: asincronia modelului etnospiritual
La toţi profeţii se aduce în lumină din „unghiul cel înalt” al lui Dumnezeu,
condiţia creaţională fixată la Geneză pentru popoare de către Însuşi Creatorul: „poporul
cuviincios”. Acesta nu-L pierde pe Dumnezeu căci e ferit de trufia care l-ar duce la
idolatrie. El este prototipul modelului naţional şi argumentul peremptoriu al asincroniei
acestuia. Sofronie (cel chemat la profeţie la 622) este cel ce ne-o spune răspicat:
„Atunci în ziua aceea (…) Îţi voi şterge trufia ta cea plină de dispreţ, îi spune Domnul
prin profetul său cetăţii Ierusalimului, şi nu te vei mai preamări // în muntele cel Sfânt
al Meu // Şi voi lăsa întru tine // un blând, cuviincios popor”388. Acesta este poporul
iubit de Dumnezeu şi el va fi lăsat întru Ierusalim să vieţuiască, altfel spus acest tip de
popor întruneşte atribute asincrone. Este, desigur, o profeţie asupra poporului lui Iisus,
adică neamul cel înnoit, căci acesta este drept, blând, cuviincios, smerit, iubitor şi el va
moşteni pământul, deci el va fi aşezat întru Ierusalim (nu în Ierusalim, ci întru oraşul
sfânt, întrucât prin naşterea şi învierea Domnului acesta a devenit Centrul lumii în
ultima cultură axială a pământului).
„… Şi cei rămaşi ai lui Israel // se vor teme de numele Domnului şi nu vor
face nedreptate // şi nici vor mai grăi deşertăciuni şi-n gura lor nu va mai fi o
limbă-nşelătoare”389. Este evident că versetele 14-20 sunt toate pe tema „Bucură-te
Noule Ierusalime”, căci sunt toate profeţiile acestuia. Şi nu întâmplător profeţind
bucuria aceasta, Sofronie „este singurul autor vrechitestamentar care foloseşte verbul
kataterpo = a (se) încânta”, cum subliniază IPS Bartolomeu în nota sa la Sofronie 3,14:
„Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului, vesteşte cu glas mare, tu, fiica Ierusalimului! Din
toată inima te veseleşte // fii plină de’ncântare, tu fiica Ierusalimului!”.
Axa acestor versete este aceea a lucrării iubitoare şi înnoitoare a Domnului întru
cei ce vor moşteni Ierusalimul şi această lucrare este înnoitoare:
„În vremea aceea, Domnul îi va zice Ierusalimului: Îndrăzneşte, Sioane, mâinile
tale să nu slăbească ! // Domnul Dumnezeu e’n tine// Cel Puternic te va mântui // El
peste tine va aduce veselie // Şi’ntru iubirea Sa te va’nnoi”390. Şi mai departe: „Iată
că’n vremea aceea – zice Domnul – de dragul tău // Eu voi lucra’ntru tine”391.
Eliberarea naţională a popoarelor ortodoxe
Una dintre temele de interes ale studiului geopolitic al lui Dughin este aceea a
eliberării naţionale a popoarelor ortodoxe, mişcare pe care Dughin o asimilează
marelui proces de expansiune a imperiului soteriologic rusesc, interpretare care intră în
conflict, evident, cu geopolitica statului naţional zidit pe umerii poporului creştin.
Factorul religios a jucat, desigur, un rol însemnat în eliberarea de turci, dar de aici şi

387
Ir 51, 26.
388
Sof 3, 11-12.
389
Sof 3, 12-13.
390
Sof 3, 16-17.
391
Sof 3, 19.
până la asimilarea celor două procese (eliberarea popoarelor şi afirmare imperiului

soteriologic) este un drum lung. Să reţinem, deocamdată, factorii eliberării în lumina
analizelor lui Dughin:
- degradarea puterii politice a turcilor (la care a contribuit şi iluminismul şi
Franţa curentelor moderniste);
- agenţii ruşi şi-au concentrat eforturile în Grecia şi Balcani spre a susţine
pretenţiile ortodocşilor;
- renaşterea religioasă a popoarelor ortodoxe: complex de idei naţionaliste,
presimţiri mesianice de caracter eshatologic, mistica naţionalismului etc. La acestea se
adaugă fenomenul megalo-ideilor:
- apar concepţiile geopolitice ale Greciei Mari, Bulgariei Mari, Serbiei Mari,
României Mari etc.
- Grecia năzuia să recucerească teritoriile greceşti de la Turci şi să edifice Noul
Bizanţ, să restaureze puterea imperială şi supremaţia Patriarhului Constantinopolului.
Această concepţie s-a numit Megalo-Idee (Marea Idee), remarcă Dughin.
Realizarea Marii Idei s-a izbit de interesele geopolitice ale altor popoare
ortodoxe. Grecia îşi va cuceri statul independent la 1830 şi îşi dublase teritoriul la 1913
în urma războaielor balcanice. Ei cereau anexarea Macedoniei, Thraciei etc.
Apogeul Megalo-Ideii a fost eliberarea Constantinopolului (Istanbul) de sub
turci. Turcia lui Ataturk i-a zdrobit pe greci şi a forţat populaţia greacă din Anatolia să
se strămute pe pământurile greceşti. „Fanarioţii şi patriarhul Constantinopolului n-au
salutat lupta de eliberare a grecilor, căci căderea turcilor a fost catastrofală pentru
supremaţia spirituală a fanarioţilor”. De aceea „naţionalismul grecesc şi Marea Idee au
fost promovate iniţial de organizaţii secrete de tip masonic, în care rolul cel mai
important l-au avut agenţii de influenţă ruşi şi adepţii iluminismului francez”. Să
sintetizăm ideile lui Dughin în această chestiune:
 Apogeul Megalo-Ideii: căderea Constantinopolului;
 Războiul Turciei lui Atatürk cu Grecia Megalo-Ideii;
 Fanarioţii şi Constantinopolul versus mişcările de eliberare naţională;
 Rolul organizaţiilor masonice în mişcările de eliberare naţională.
Tot acum, subliniază Dughin, se afirmă ideea „Serbiei Mari” fondată pe
precedentul statului balcanic imens din secolul al XVI-lea. La 1815, sârbii obţin o
oarecare independenţă sub Obrenovici şi Caragheorghievici (aceştia români de
origine). La 1903, Obrenovicii au fost înlăturaţi (cu participarea serviciilor ruseşti) şi
Serbia merge pe linia pro-rusă. La 1920 – pe timpul Caragheorghevicilor – a fost creată
Iugoslavia, o zonă cu tensiuni şi etnice şi religioase.
Unele scăpări ale lui Dughin la analiza României Mari
Eliberarea naţională şi afirmarea spirituală a românilor sunt procese pe care

Dughin le plasează în contextul mai larg al dualismului geopolitic european, dar
interpretarea sa capătă un caracter sui generis. Latinismul este socotit o ideologie
impusă de uniaţie, iar ortodoxia este interpretată după un model de gravitaţie spre
Moscova. ROMÂNIA MARE (după Dughin) s-a afirmat pe următoarele liniamente
istorice:
 eliberarea de controlul turcesc şi rezistenţa la politica fanarioţilor;
 tendinţele uniate (supunerea Bisericii Ortodoxe faţă de Vatican);

 Biserica uniată era însoţită de latinism (glorificarea originii romane, rădăcinile
latine ale limbii, etc.);
 Biserica greco-catolică era susţinută de Austria, cea ortodoxă de Rusia;
 fanarioţii promovau o politică pro-turcă;
 “Ideea României Mari a avut un context ortodox univoc”;
 “Naţionalismul românesc are un caracter anti-grecesc”;
 “uniaţia gravitează spre Roma şi Ortodoxia spre Moscova”.
 “Regimul formal ateo-comunist a ocupat univoc poziţia Ortodoxiei
subordonând acesteia, zice Dughin, confesiunile unite şi supunând represiunii
minorităţile catolice”.
Este cea mai semnificativă suprainterpretare din textul lui Dughin şi ea decurge
din ambivalenţa analizelor sale dedicate statului ruso-bolşevic, în care profesorul
Dughin este înclinat să caute continuităţi şi mult mai puţin o gravă fractură a liniei
istorice a Rusiei. Dacă, în România, regimul formal ateo-comunist a „ocupat poziţia
ortodoxiei subordonând acesteia confesiunile unite”, cum se explică atunci miile de
preoţi ortodocşi aruncaţi în puşcării, alungarea călugărilor din mănăstiri, martirologiul
din temniţele comuniste? Teza că ţinta regimului formal ateo-comunist a fost doar
uniaţia se află într-o stranie coincidenţă cu teza Raportului Tismăneanu asupra
comunismului, care formulează aceeaşi idee cu privire la poziţia Bisericii Ortodoxe în
timpul regimului comunist, şi ea nu corespunde logic şi istoric desfăşurării
fenomenelor, fiindcă poporul uniat n-a venit în Biserică, ci a fost acolo, căci ritul celor
două confesiuni este acelaşi, încât accesul greco-catolicilor la serviciile de cult ale
Bisericii, legate de cele şapte taine, nu s-a izbit de nici o piedică din partea ierarhiei
ortodoxe. Deci represiunea regimului formal ateo-comunist a fost antinaţională şi
anticreştină (de ateizare completă şi de suprimare a tuturor marilor valori naţional-
creştine, în toată policromia confesională a bisericilor. Or sub acest aspect, ea a lovit
deopotrivă poporul rus nu doar popoarele neruse chiar dacă Moscova devenise centru
acelui imperiu neopăgân). Dacă ortodoxia este un fenomen de gravitaţie spre Moscova,
atunci de ce-au fost interzişi, în vremea ridicării puternice a Moscovei roşii, Nae
Ionescu şi Nichifor Crainic, toţi marii filosofi şi doctrinari ai ortodoxiei, în frunte cu
Pr. Stăniloae, care împreună cu grupul de la „Crinul Alb” au fost toţi ortodoxişti şi au
fost întemniţaţi dimpreună cu iniţiatorul grupului, călugăr rus, refugiat tocmai din calea
acelei Moscovii de culoare roşie? Mai apoi, dacă toate aceste fenomene s-ar fi redus
doar la perioada de existenţă a regimului formal ateo-comunist, atunci de ce a continuat
atacul contra ortodoxismului după ’89? Nu cumva imperiul informal postcomunist este
tot un imperiu antinaţional şi anticreştin? Dacă aşa ar sta lucrurile atunci, cu siguranţă,
Rusia creştină (mai puţin imperiul) poate juca un rol însemnat în bătălia pentru
dreptatea popoarelor creştine. Această ipoteză ţine desigur de o geopolitică virtuală,
adică de o ştiinţă a potenţialelor geopolitice, nu a vreunei actualităţi etnopolitice, cu
totul irelevantă într-o atare desfăşurare a lucrurilor. La unghiul interpretativ al
profesorului de la Moscova s-ar putea adăuga precizările acestea:
 Latinismul şi ideea originii romane nu erau idei şi ideologie uniate, ci idei şi
ideologie universale româneşti (naţionale); accentele erau uniate, nu ideile. Încât
estomparea accentelor nu reclamă şi alungarea ideilor;
 ortodoxia nu gravitează spre Moscova (cum nu gravitează spre nici o capitală

de pe pământ: aceasta este diferenţa faţă de papocezarismul apusean şi de cezaro-
papismul răsăritean), ci are propriul ei centru de gravitaţie (eshatologie euharistică) şi,
în spaţiul românesc, se bazează pe o tradiţie voievodal-creştină, ceea ce nu înseamnă că
Moscova sau Atena sau Bucureştiul nu sunt capitale ale ortodoxiei în sensul lor de
capitale ale oecumenei ortodoxe, ci că nici una dintre capitale n-ar putea deveni centru
de gravitaţie al ortodoxiei, ci loc de manifestare a legii sinergiilor noopolitice;
 naţionalismul românesc va fi creştin (nutrit de primatul sufletului şi de ritmul
ortodox) sau nu va exista de loc.
Să încheiem, în fine, referinţele la geopolitica ortodoxiei, oprindu-ne în treacăt la
chestiunea Albaniei ortodoxe pentru a înlătura alte posibile ambiguităţi într-o chestiune
atât de însemnată ca cea la care ne referim.
Albania ortodoxă şi câteva concluzii
Albanezii sunt patru ramuri: suniţi (albanezi turciţi), restul sunt albanezi bectaşi
(sufiţi), albanezi catolici şi albanezi ortodocşi. În privinţa albanezilor, Dughin înclină
spre acelaşi tip de suprainterpretare care vede în ortodoxie mai degrabă un fenomen de
geopolitică a ortodoxiei răsăritene de gravitaţie rusească şi mai puţin unul de sinergie
geopolitică răsăriteană. La 1918, precizează Dughin, episcopul ortodox Fan Hali a
devenit primul conducător ortodox (susţinut de Rusia). Opoziţia lui erau nu atât
catolicii, cât clerul grecesc ortodox din Albania (acelaşi dualism greco-rusesc, de data
aceasta reflectând o situaţie din teren). Fan Hali, cu orientare pro-rusă, a fost înlăturat
de regele Ahmed Zogu. După sovietizare, Biserica ortodoxă a fost susţinută de stat
(comunist) şi abia după 1967, prin devierea maoistă, Albania s-a declarat „primul stat
ateu din lume” persecutând credincioşii de toate confesiunile.
La toate aceste interpretări care citesc în ortodoxie semnele gravitaţiei
geopolitice spre Rusia şi în perioada primară a statului comunist un moment de
susţinere a bisericilor ortodoxe s-ar putea formula următoarele întâmpinări:
 De ce au fost reprimaţi ortodocşii ruşi?
 Oare n-a fost Rusia sovietică primul „stat ateu din lume” şi deci n-a fost
orientarea anticreştină funciarmente legată de statul ruso-sovietic?
 Cum s-ar putea împăca două teze care se bat cap în cap: teza că ascensiunea
statelor ateizate prin comunism şi prin elitele bolşevizate şi teza că un atare stat în chiar
ascensiunea sa l-a slujit pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sprijinind bisericile Sale?
Dincolo de întâmpinările punctuale la cele două chestiuni din analiza geopolitică
a lui A. Dughin, rămâne impresia pe care ţi-o procură lectura acestei cărţi: este una
dintre analizele de mare cuprindere a lumii din perspectivă rusească. Încadrarea
studiilor geopoliticianului rus este dificilă chiar dacă unghiul dominant este acela al
geopoliticii. Autorul nu este mai puţin un filosof şi deci un foarte subtil cugetător
asupra condiţiei lumii noastre, a lumii în care trăim.
Traducerea cărţii sale reaminteşte cititorului român că se învecinează cu una
dintre marile culturi ale lumii ceea ce este, de departe, un mare avantaj. Rusia
spirituală a fost cel mai mare prieten al României din timp şi de peste timp. Cartea
profesorului rus este mai mult decât o lucrare ştiinţifică, este o invitaţie la cunoaşterea
lumii de pe versantul ei răsăritean. Autorul ei ne propune un model de expansiune

legitimă: expansiunea spirituală.
Lectura acestei cărţi este provocatoare şi benefică cu atât mai mult cu cât autorul
ei a îndrăznit să dezideologizeze analiza Rusiei chiar dacă el mizează pe vocaţia
transistorică a neoimperialismului rusesc. Citind această carte înveţi să nu te mai sperii
de mizele geopolitice ale marilor spaţii căci analiza este astfel condusă încât poţi sesiza
că orice mare spaţiu rămâne totuşi un sistem fragil. Lecţia este una singură: salvarea
lumii de la dezastre vine de la popoarele înfrăţite (principiul sinergiei geopolitice) nu
de la sistemele globale care sunt toate sisteme fragile. Calea spre sinergia popoarelor
este dialogul culturilor. Traducerea acestei cărţi a profesorului rus ne poartă chiar în
miezul unui dialog dintre cele două culturi cu rădăcină ortodoxă şi cu vocaţie
universală: cultura rusă şi cultura română. Nu vom încheia referirile la cartea lui A
Dughin înainte de a oferi imaginea în oglindă asupra chestiunii ruse adăugând alte
viziuni de geopolitica heartlandului, de care se leagă în chip decisiv sistemul teoretic al
profesorului de la Moscova.
Geopolitica Heartlandului eurasiatic.

Rusia: o perspectivă non-ideologică
Ilie Bădescu
Spaţiul rusesc – o chestiune metafizică
Triumful comunismului universal sub forma sovietismului a provocat Rusiei,

poporului rus, multe răni dincolo de avantajul unei expansiuni teritoriale prin crearea
zonei sale hegemonice, care s-a întins de la Marea Nordului la Vladivostok şi de la
ţărmul arctic la linia care uneşte Sttetin-ul cu Trieste. Una dintre poverile care apasă
greu asupra Rusiei post-Bolovejie, moştenire a vechilor sisteme de gândire consacrate
prin axiomele sistemului, este ideologizarea analizelor care i-au fost dedicate, ceea ce a
condus la un mont-blanc de stereotipuri şi prejudecăţi asupra poporului rus şi
deopotrivă asupra rolului spiritualităţii ruse în istorie. Este motivul pentru care credem
că adevărata decomunizare a gândirii în studiile dedicate chestiunii ruseşti implică o
dezideologizare a analizelor, o analiză non-ideologică a Rusiei. Care sunt implicatele
unei astfel de analize, adică acele elemente ale analizei care prin chiar natura lor rezistă
ideologizării şi, într-un anume fel, triumfă asupra stilului ideologic de gândire? Punctul
zero al unei analize non-ideologice a spaţiului geopolitic rusesc este chiar geografia. La
o atare exigenţă ne îndrumă magnitudinea spaţiului rus. „Teritoriul controlat de statul
rus este întins pe 11 fuse orare: de la Petersburg la Vladivostok”. Zburând pe teritoriul
acesta schimbi de 11 ori fusul orar. Pentru români ar fi intuitiv să realizăm că România
se cuprinde de 80 de ori în spaţiul CSI. Acest fapt ridică probleme de ordin deopotrivă
geostrategic, geoeconomic, geopolitic şi metafizic, chiar teologic.
Îmbrăţişăm ideea că problema unui spaţiu de o asemenea amplitudine între
marginile de putere ale unui stat ridică neîndoielnic o chestiune de ordin metafizic şi,
cum am precizat deja, de ordin teologic. Specialiştii şi filosofii ruşi au intuit latura
aceasta şi au insistat asupra ei. În viziunea unora dintre studiile lui Alexander Dughin,
profesorul de geopolitică şi de sociologie de la Universitatea Lomonosov din Moscova,
chestiunea este privită chiar dintr-un atare unghi de abordare. Occidentul a înţeles
târziu semnificaţia specială a unui asemenea factor non-ideologic care este geografia
Rusiei pentru înţelegerea lumii şi a dinamicii civilizaţiilor, în ciuda avertismentelor
marilor filosofi occidentali ai civilizaţiilor, care au intuit lucrul acesta. Chestiunea nu
se reduce, desigur, la escaladarea ipotezei privind aşa-zisul rol decisiv al
determinismului geografic, cu atât mai mult cu cât studiile de acest tip nu lipsesc nici
chiar în Occident. Problema este mult mai complexă, cum ne şi sugerează studiile mai
recente ale strategiştilor britanici şi americani. Sigur că o analiză ca cea datorată
elevilor Şcolii Le Play din Franţa este încă extrem de provocatoare atât în ceea ce
priveşte ipoteza asupra „surmenajului social al Rusiei”, provocat de ritmul infernal al
reformelor petrinice – celebra răsturnare axială a orientării Rusiei datorată reformelor
lui Petru el Mare – cât şi în privinţa teoriei formaţiunilor superpuse prin care s-a
încercat cercetarea tehnicii expansionare a acestui stat în Eurasia.
Putem spune că până la apariţia în 1904 a studiului lui Mackinder392 asupra

Eurasiei393, arie considerată de către geopoliticianul britanic drept factorul pivot al
istoriei universale, Occidentul n-a înţeles pe deplin chestiunea rusă în toată
complexitatea ei. Abia de la Mackinder încoace, prin filiera marilor strategişti
americani, lumea occidentală a sesizat în toată amploarea ei chestiunea rusă. Iată de ce
este necesar să pornim, eventual, de la Mackinder atunci când voim să abordăm non-
ideologic această chestiune. În general, geopolitica a reuşit să furnizeze un răspuns la
chestiunea evaluării non-ideologice a unui stat. La întrebarea „cum evaluăm geopolitic
un stat?” ştiinţa geopoliticii a oferit grile speciale care ne apără de alunecarea în
analizele ideologizate. Iată doar câteva394:
- Teoria lui Rudolf Kjellen a celor 5 elemente: ţara, economia, populaţia, politica
sau statul395.
- Teoria lui Anton Golopenţia centrată pe ideea potenţialul geopolitic şi
geoeconomic al statului. Aceleaşi elemente (din grila lui Kjellen) trebuie privite ca
elemente potenţiale, nu manifeste, actualizate. Ca să capete caracter manifest ele
trebuiesc actualizate prin politicile statului.
- Teoria frontierelor naturale: Fr. Ratzel396.
- Teoria lui Mackinder a rolului de pivot geografic al istoriei universale a
Eurasiei.
- Teoria infrastructurilor critice, sub semnificaţia lor de potenţial logistic al
unui spaţiu geopolitic: drumuri, vehicule, conducte (oleoducte, gazoducte)397.
- Teoria pasionarismului: Lev Gumilov.
- Teoria Imperiului panfederativ a lui Alexander Dughin398 (la care se regăsesc
destule note comune cu teoria lui Karl Houshofer asupra spaţiilor controlate de
panidei).
- Teoria statelor de cultură a lui Eminescu, contribuţie cheie la înţelegerea
rolului statului român ca „stat de cultură la Dunărea de Jos”, cum l-a caracterizat
marele poet şi teoretician al păturii superpuse.
- Teoria statelor de necesitate europeană a lui N. Iorga, înrudită în multe puncte
cu viziunea lui Mackinder şi deopotrivă cu teoria statelor tampon a suedezului Kjellen.

392
Halford Mackinder s-a născut la 1861 şi a murit în 1947. Între 1910 şi 1922 a fost membru al Camerei
Comunelor, iar între 1919-1929 a fost „trimisul britanic în Rusia de Sud” (Dughin, op. cit, cap. 3, pp. 43-51).
Cf. şi Ancel, J. Manuel geographique de la Politique Europeenne, tome I: L' Europe centrale, 1936 şi
M. Foucher, op. cit. p 18, subliniind şi el viziunea dualistă a lui Mackinder, vezi şi p 20 Cf şi Paul Claval,
Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Ed. Corint,
Bucureşti, 2001, în special, cap. II.
393
The Geographic Pivot of History în „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919 sau Halford
Mackinder Geographical Pivot of History in Geographical Journal, 1904.
394
Asupra unei prezentări extinse a teoriilor geopolitice se pot consulta I. Bădescu, Tratat de geopolitică,
Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2007.
395
Rudolf Kjellen, Die Staat als Lebensform, 1916 şi Die Grössmächte for und nach dem Weltkriege,
Leipzig şi Berlin, 1953.
396
Friedrich Ratzel: Politische Geographie, 1987,şi: Friedrich Ratzel, Ueber die Gesetze des raeumlicher
Wachstum der Staaten, 1901. cf. de asemenea, Brunhes J. şi Vallaux, C., La Geographie de l'histoir:
Geograpie de la paix et de la guerre sur terre et sur mer, 1921. Michel Foucher, Fronts et frontieres,
Fayard, Paris, 1991.
397
I. Bădescu, D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed Floare Albastră, Bucureşti, 1995 şi
Tratat de geopolitică, ed. cit.
398
Cf. A. Dughin, Osnovî Geopolitiki, Arktogheea, Moscova, 1997.
- Teoria rotaţiei imperiului şi a celor patru monarhate a lui D. Cantemir.

- Teoria statelor tampon a lui Kjellen şi S. Mehedinţi.
- Teoria bifurcaţiei etnopolitice.
- Teoria noopolitică a statului, din care am făcut noi înşine punte pentru
înţelegerea problematicii aşa de complexe a raportului statelor cu spaţiul de viaţă al
popoarelor. Etc.
Aproape toate trimit, într-un fel sau altul, la modelul lui Mackinder.
Înainte de a stărui asupra viziunii lui Mackinder asupra Rusiei să ne oprim în
treacăt asupra câtorva date relevante privind teritorialitatea în contextul schimbărilor
de după 1989, ca să avem o sugestie asupra complexităţii chestiunii ridicate şi deci
asupra dimensiunii spaţiale a oricărei cercetări dedicate Rusiei.
O dihotomie geografică sau geopolitică?
Ce a însemnat răsturnarea geopolitică din 1989 pentru Rusia? Rusia a pierdut,

după 1989, 5 milioane de km2, iar, la nivelul populaţiei, declinul demografic continuă.
Între recensămintele din 1989, 2002, soldul migratoriu era pozitiv (de 5,5), dar sporul
natural era negativ atingând valoarea de -7,4. În 2006, în Rusia, trăiau 142,3 milioane
locuitori faţă de aproape 300 de milioane de locuitori ai fostei URSS. Rusia
post-Bolovejia a fost redusă la frontierele cele mai mici din istoria sa modernă, dar
se întinde încă pe 17 milioane km2 (3/4 din spaţiul sovietic), de la Baltica la Pacific,
„de 3 ori mai la est de Ural decât la vest” (vezi asupra datelor Rand Corporation
Report: Center for Russia and Eurasia). Concluzia este, iată, că Rusia a fost şi este o
putere spaţială inclusiv în faza geopolitică eterocratică (A. Dughin) sau atmosferică
(S. Mehedinţi), iar lucrul acesta este mai presus de orice ideologie. Este drept că modul
în care s-a folosit Rusia politică de această putere în prima jumătate a secolului al
XX-lea este o chestiune care n-a putut fi sustrasă accentului celei mai teribile ideologii
anticreştine, fără de comparaţie în toţi cei două mii de ani de creştinism: ideologia
comunistă.
Comunismul a creat dualismul: Estul comunist versus Vestul capitalist. O reacţie
semnificativă la acest dualism geopolitic se suprapune cu gestul lui Gorbaciov, care a
semnat la Paris, în 1990, „Carta pentru o nouă Europă” (doctrina „Casei comune
europene”). Preşedinţii ex-republicilor sovietice (minus participarea Balticilor) au creat
CSI în decembrie 1991. Rusia moşteneşte, în Consiliul de Securitate al ONU,
personalitatea internaţională a URSS (prin acord comun) – Rusia dispunând de
armament nuclear, fiind putere spaţială. În plus, tot ca o reflectare a puterii
teritorialităţii (dominaţie şi control asupra unui „mare spaţiu geopolitic”), Elţîn a
participat regulat la reuniunile anuale ale G7, formulă lărgită mai apoi spre formula
G8. În mai 1997 a fost semnat acordul de la Paris: „Rusia şi NATO nu se mai
consideră adversari (...) şi contribuie la stabilirea în Europa a unei securităţi comune şi
globale” (ibidem). Raportul Rand consideră că, din cauza problemelor interne, Rusia
nu poate face contrapondere hiperputerii americane: n-a putut împiedica lărgirea
NATO în Polonia, Cehia, Ungaria (1997) şi apoi în România şi Bulgaria (2002, Praga).
Pe de altă parte, o schimbare petrecută în spaţiul controlat de Rusia se propagă mult
dincolo de frontierele spaţiului rusesc.
Sfârşitul URSS, de pildă, a indus o stare care s-a propagat spre Statele Lumii a
treia, cele ce împărtăşeau încă o persistentă orientare socialistă. În concluzie, putem
spune că atunci când ceva se întâmplă în şi cu Rusia, se petrece ceva şi cu lumea.

Analiza Rusiei implică analiza lumii ca întreg, iar analiza lumii ne obligă să includem
în schema sa analiza Rusiei (ca şi pe aceea a Americii, a Chinei, a Uniunii Europene şi,
de o vreme, a lumii islamice). Această aserţiune este una profund non-ideologică şi ea
nu poate fi escamotată de nici un studiu dedicat chestiunii ruse oricât ar fi el de
ideologizat. O atare aserţiune este, într-un fel, efectul geografiei, al teritorialităţii,
asupra diagnozei geopolitice a chestiunii ruseşti. Suntem, iată, conduşi, cu voie ori fără
voie, la punctul de start al oricărei analize de acest tip, adică o analiză care este nevoită
să adopte ca premisă majoră binomul: Lumea şi Rusia. Cel dintâi care a utilizat, într-o
expunere paradigmatică, acest binom a fost Mackinder. Vom porni deci de la aceste
prag: Lumea şi Rusia văzute de Mackinder nu înainte, însă, de a insista încă asupra
celor patru elemente care garantează orientarea non-ideologică a oricărei analize
geopolitice.
Cele patru elemente ale analizei non-ideologice în geopolitică
Studiul lui Mackinder dedicat pivotului geografic al istoriei universale a

schimbat radical perspectiva cunoaşterii lumii. Am putea risca să spunem că lumea era
văzută diferit înainte şi după Mackinder. Prima trăsătură a acestei mutaţii indusă de
paradigma lui Mackinder este dezideologizarea analizei spaţiilor mari.
După Mackinder, statele pot fi privite în funcţie de poziţia faţă de un factor cu
totul neutru la ideologie: factorul geografic. Din acest punct de vedere, ceea ce conferă
putere unui stat este poziţia lui faţă de Eurasia, adică faţă de heartland-ul planetei. Ca
atare, atunci când vorbim despre un stat precum Rusia, nu este aşa de relevant să ne
referim la sistemul ei politic, ori la ideologia care domină acolo, ori la atitudinea ei faţă
de propriul tău stat. Acestea sunt chestiuni care ţin de subdeterminările regionale,
locale, filosofice, ideologice, etc. Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea este poziţia
Rusiei faţă de heartlandul eurasiatic. Aceasta este o supradeterminare decisivă pentru
diagnoza geopolitică a unui stat care aspiră la un rol geopolitic şi, pe cale de
consecinţă, pentru dezideologizarea oricărei analize cât de cât pertinente a chestiunii
ruse. În termeni geopolitici, chestiunea rusă este tot una cu chestiunea marelui spaţiu
pivot socotit de Mackinder heartland, adică spaţiul central al planetei. Întrucât acesta
este una cu regiunea uscatului, chestiunea rusă poate fi asimilată la problematica
geopoliticii uscatului, distinctă cu totul de geopolitica mării sau maritime.
Al doilea factor neutru ideologic, prezent într-o analiză geopolitică ca un vector
premodelator asupra gândirii specialistului, este factorul oceanic, mai exact, poziţia
statului faţă de un astfel de element (apa), care fiind un factor geografic este fatalmente
neutru la ideologizare. Controlul acestui factor este o chestiune non-interpretabilă, cum
ar fi de pildă ideea sau pretenţia că deţii controlul asupra unui popor. Cine controlează
mările şi oceanele, în şi sub forma sistemului comercial, este un stat puternic în mod
indubitabil. Intersecţia dintre cei doi factori compune, aşadar, canavaua pe care se
desenează tabloul lumii.
În fine, al treilea factor cu o neutralitate majoră faţă de ideologii este crescentul
interior sau rimlandul, cu termenul lui Spykman, care este de o importanţă decisivă în
orice analiză geopolitică, constituindu-se în suport al legităţii geopolitice universale,
formulată de către Mackinder în faţa conclavului de la Versailles.
Al patrulea factor neutru la intruziunea ideologizărilor este unul de ordin

spiritual, ceea ce arată că şi factorul mental este neutru la ideologie, chiar dacă este
într-o anumită măsură ideologizabil. Forma sub care se implică factorul mental în
analizele non-ideologice dedicate marilor spaţii şi sisteme este harta mentală. Aceasta
nu este, în cadrul ei originar, de natură ideologică, chiar dacă poate fi ideologizată, cum
se întâmplă cu harta marilor cancelarii, ori cu cea a internaţionalelor. Cine controlează
harta mentală a unei epoci, a unui popor, a elitelor regionale şi naţionale, controlează
spaţiul lor de existenţă. Lumea datorează enorm în ceea ce priveşte dezideologizarea
analizelor geopolitice lui Mackinder şi hărţii sale. Putem spune chiar că elitele care
operează cu hărţi dezideologizate au superioritate analitică şi geostrategică,
independent chiar de mărimea statului. Acestea fiind spuse, să zăbovim asupra Rusiei
ca subiect al hărţii lui Mackinder şi al unei analize non-ideologice. Primul lucru pe care
va trebui să-l observăm când citim poziţia Rusiei pe harta lui Mackinder se referă la
raportul acesteia cu cele patru sisteme sau faze civilizaţionale create prin valorificarea
celor patru elemente geografice: uscatul, fluviile, marea şi aerul. Statul care reuşeşte
să-şi adjudece o poziţie predominantă în raport cu cele patru elemente şi cu sistemele
civilizaţionale formate prin valorificarea lor este o superputere. Studiile geopolitice
disting sistemele sau civilizaţiile şi în funcţie de elementul pe care se fundamentează
predominant acele sisteme sau civilizaţii. Putem vorbi, în acest sens de sisteme sau
civilizaţii maritime, ale uscatului, ori bazate pe elementul fluvial (sistemele potamice)
etc. Pe de altă parte, evoluţia civilizaţiei universale se caracterizează prin trecerea de la
un sistem la altul, astfel încât de la faza bazată pe folosinţa pământului s-a ajuns astăzi
la faza atmosferică (S Mehedinţi) şi, mai general, la cea eterocratică sau cosmică. Cele
două spaţii – marea şi uscatul – au prefavorizat modelarea competitorilor majori în
bătălia pentru stăpânirea spaţiului cu cea mai mare densitate civilizaţională, în cazul
acesta, centura internă sau rimlandul. Astfel, heartlandul a produs primele atacuri
masive asupra crescentului interior prin acei „piraţi ai uscatului”, aşa cum o arată
„cuceririle mongole”. Aceştia au fost precedate de sciţi, huni, alani etc. Aceste
rostogoliri poartă cu ele structuri autoritare, ierarhice, nedemocratice, necomerciale399.
La rândul ei, centura externă sau insulară a produs „piraţii mărilor”, expediţiile
coloniale, care contracarează „impulsurile uscatului”400. Aceste „expediţii” poartă cu
ele comerţul, formele democratice etc. (Atena sau Cartagina intră aici, aşa cum la
celălalt pol ar fi Sparta şi Roma antică).
Rusia are controlul deplin asupra a două elemente naturale suport pentru două
faze şi/sau sisteme civilizaţionale şi geopolitice (din cele patru deja menţionate): faza
potamică (sistemul fluvial) şi faza sau sistemul telurocratic (uscatul), vădind, pe de
altă parte, şi o putere de control relativ asupra celui de-al patrulea, propriu „fazei
atmosferice” sau, cu un alt termen, sistemului eterocratic. Îi lipseşte controlul strategic
asupra sistemului talasocratic pentru că nu dispune de forţa care să-i garanteze
controlul sistemului comercial oceanic şi al ţărmurilor calde. Cât priveşte gestionarea
sistemului eterocratic, Rusia cooperează cu America, aşa cum arată tratatul privind
reducerea arsenalului nuclear, document pe care sunt puse deja semnăturile celor doi
lideri mondiali, Obama şi Medvedev.

399
Vezi P. Claval, ibid. şi de asemenea A. Dughin, ibidem.
400
P. Claval, op. cit., cap. II.
Să revenim asupra sistemului perspectival al lui Mackinder. Vom sublinia mai

întâi că importanţa studiului savantului britanic derivă din faptul că acesta a creat nu
pur şi simplu un model teoretic în geopolitică ori o metodă, ci deopotrivă un sistem
perspectival asupra lumii. Lumea se vede cu totul altfel după acest studiu al lui
Mackinder şi nimeni dintre cei interesaţi de analiza lumii ca întreg nu poate să-l
ocolească.
Lumea şi Rusia văzute prin ochii lui Mackinder.
Mackinder a pornit de la sesizarea faptului simplu şi anume că principalele

elemente ale naturii planetare – fluviile, mările, uscatul, aerul, focul – acţionează ca
factori integratori ai vieţii colective. Acestea sunt fundamentele puterii unui actor
geopolitic în şi asupra spaţiului mare. Unitatea oceanului, ne sugerează el, este „faptul
fizic” care susţine valoarea dominantă a puterii maritime într-o „lume globală” (global-
wide world). Raportul cu spaţiul face inteligibil jocul unei puteri politice oarecare şi
deopotrivă balanţa puterilor în lume. O a doua ipoteză a lui Mackinder este că la startul
secolului al XX-lea se crease deja o nouă balanţă a puterii: se ridicaseră cinci mari
puteri mondiale/ „state mondiale: Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi America”401. O
altă constatare care se face reazem al noii analize a spaţiului mondial datorată lui
Mackinder este aceea că „epoca columbiană” (a marilor explorări geografice) este spre
sfârşit. „În 400 de ani profilul hărţii lumii a fost completat/ trasat cu acurateţe
rezonabilă” (ibidem). „Lumea a fost inclusă într-un sistem politic închis”. Naţiunile nu
mai pot ignora evenimentele care se petrec în locuri îndepărtate ale globului. În lumina
consecinţelor logice ale acestor fapte şi ipoteze, Mackinder năzuia să furnizeze o
„formulă care să poată evidenţia anumite aspecte ale cauzalităţii geopolitice în istoria
universală”402.
În vederea atingerii unui atare obiectiv perspectival, el şi-a reprezentat Europa şi
Asia ca pe un mare continent - Eurasia: „un teritoriu continuu de circa 21 milioane mile
pătrate (aproximativ 54 milioane km2)”. „Centrul Eurasiei se întinde pe 9 milioane
mile pătrate, deci circa 23 milioane km2 (fără ţărmuri, deci fără ieşiri la oceane, dar
favorabil mobilităţii călăreţilor). În est şi în sud sunt regiunile marginale dispuse
(ranged) într-un vast crescent”, o semilună403.
Fenomenul sau procesul care face comprehensibil marele spaţiu şi rolul acestuia
în istoria universală este cel care face cu putinţă persistenţa marilor trenduri istorice,
generând duratele lungi, seriile, „generaţiile istorice” sau ciclurile. Un astfel de fapt sau
fenomen care a dovedit o persistenţă tragică în istorie, instaurând o durată lungă, a fost
cel al marii invazii migratoare, care a exercitat întâia presiune masivă şi unitară asupra
spaţiului european în întregul său şi astfel a şi creat o anume configuraţie
fenomenologică, un strat al europenităţii (probabil al doilea după stratul sedentarităţii,
al autohtonismului). „Între secolele al V-lea şi al XVI-lea, a ţâşnit din Asia Centrală o
succesiune de popoare nomade”, Huni, Avari, Bulgari, Maghiari, Kazari, Cumani,
Pecenegi, Mongoli şi Calmuci „ameninţând să cucerească statele şi popoarele aşezate

401
Mackinder: Britain and the British-Seas, 1902, pp. 350-351.
402
The Geographic Pivot of History, p. 242 în „Democratic Ideals and Reality”, apud F. Sempa,
Geopolitics, from the Cold War to the 21st Century, New Brunswick, New Jersey, 2007, 17.
403
Sempa, op.cit., 17.
în aria de crescent” (Europa, Orientul Mijlociu, Asia de sud-est, China, Asia de sud-
vest, Japonia, Coreea) (ibidem). Cel de-al doilea fenomen de prelungire generaţională,
un adevărat suport al unui megaciclu istoric de importanţă covârşitoare pentru
înţelegerea lumii ca întreg, a fost cel al explorărilor geografice pe care Mackinder le
atribuie „generaţiei columbiene”.
„Marinarii generaţiei columbiene” au folosit „puterea maritimă” pentru a
„înconjura (envelope) Asia centrală”. „Efectul politic” al „ascensiunii puterilor
maritime” a fost „inversarea relaţiilor dintre Europa şi Asia”.
În evul mediu, Europa a fost prinsă între un „impasabil, netranzitabil deşert la
sud, un ocean necunoscut la vest, întinderi îngheţate la nord şi nord-est, iar la est şi
sud-est a fost continuu ameninţată de mobilitatea sângeroasă a călăreţilor”.404
În era modernă, „Europa s-a ivit pe scena lumii multiplicând de 30 de ori
suprafaţa maritimă şi a zonelor de ţărm la care Europa avea acces şi învăluind cu
influenţa ei puterea terestră Eurasiatică care ameninţase până atunci însăşi existenţa
Europei”405.
F.P. Sempa remarcă o idee esenţială a lui Mackinder în chestiunea care ne
interesează pe noi şi anume chestiunea rusă: „ceea ce nu s-a observat, crede
Mackinder, a fost faptul că în vreme ce Europa s-a extins spre vest, statul rus, cu baza
în Europa de est şi în Asia centrală, s-a extins spre sud şi est organizând un spaţiu vast
de resurse naturale” şi umane. Acest vast spaţiu va fi acoperit repede de o „reţea de căi
ferate” sporind astfel mobilitatea şi grăbind ascensiunea sa la rang de mare putere
terestră”406.
„Cu un atare fundal geoistoric” Mackinder şi-a desenat harta sa mentală asupra
lumii: „un nucleu eurasiatic central-nordic” ca „regiune pivot” sau ca „stat-pivot” în
politica mondială, în centrul căruia se situează Rusia. Apoi o regiune de „crescent
interior” în care sunt dispuse: Peninsula iberică, Franţa, Germania, Austria, Sud-estul
european, Orientul Mijlociu, Turcia, India, China. O regiune de „crescent exterior” în
care sunt incluse „naţiunile insulare ale Britaniei, Africii de Sud, Australiei, Statelor
Unite, Canadei şi Japoniei”407. „Înclinarea balanţei puterii în favoarea statului pivot,
generând astfel expansiunea sa spre şi asupra pământurilor de margine sau de ţărm, va
permite utilizarea resurselor continentale pentru o fleet-building (crearea flotei) şi
astfel se va naşte imperiul mondial”408.
Vor apărea, în acelaşi context istoric, noi „competitori” pentru hegemonia lumii
între alianţa ruso-germană şi Imperiul Sino-Japonez. Acestor resurse ale marelui
continent li se va adăuga „frontul oceanic” şi astfel se va ivi o mare superputere cu
supremaţie pe uscat şi pe mare.
Să interpretăm datele de până aici, preluate prin mijlocirea lui F. Sempa. Vom
sesiza, mai întâi că Mackinder pare a identifica câteva mari „cicluri geopolitice” în
marele spaţiu care fac comprehensibil acest mare spaţiu şi dinamica lui. Aceste cicluri
sunt destul de lungi, atingând uneori 100 de ani. Le vom numi, de aceea, megacicluri
geoistorice sau geopolitice. Să stăruim asupra semnificaţiei gnoseologice a

404
Apud Sempa, op.cit.
405
Mackinder, op.cit., pp. 257-258, în „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1962, W.W. Norton &
Company, apud F.P. Sempa, op.cit., p. 12.
406
Sempa, op. cit. p. 12.
407
F. Sempa, op. cit. p. 12.
408
Ibidem.
megaciclurilor care fac comprehensibile deopotrivă dinamica marilor spaţii geopolitice

şi istoria la scară universală şi, prin mersul istoriei universale, chestiunea rusă.
Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice
Să examinăm, rezemându-ne pe studiul lui Mackinder, succesiunea

megaciclurilor geoistorice ale lumii în şi prin care devine comprehensibilă evoluţia
marelui spaţiu rusesc. Din analizele lui Mackinder se desprind destule elemente pentru
ideea următoarelor megacicluri geoistorice ale devenirii Eurasiei:
1. Megaciclul fluidităţii eurasiatice (al Eurasiei fluide), între secolele al V-lea
d.H. şi al XVI-lea d.H., al marilor invazii barbare echivalând cu o imensă presiune
ofensivă asupra crescentului de coastă: Europa, Orientul Mijlociu, Asia de sud-vest şi
de sud-est, China, Coreea, Japonia. Acest megaciclu este încheiat prin intrarea în scenă
a „generaţiei columbiene” care, folosind „puterea maritimă, au învăluit Asia Centrală”.
2. Megaciclul columbian, care a pus capăt celui al marilor invazii (e interesant
că tot la 1480 după îndelungata aşteptare de pe râul Ugra, ruşii pun capăt dominaţiei
tătare).
3. Megaciclul Westphalian (1648-1947), la care ne vom referi mai jos. În
desfăşurarea acestor megacicluri devine comprehensibilă succesiune ciclurilor
geopolitice prin care evoluţia Rusiei ca mare spaţiu îşi devoalează trăsăturile legice.
Cel ce-a dezideologizat analiza Rusiei ca mare putere, Mackinder, devine sprijin
pentru lectura ciclurilor geopolitice relevante în privinţa dinamicii relaţiilor dintre
Rusia şi marile puteri europene, dinamică ce pare a fi subîntinsă de următoarele cicluri:
1) Ciclul „marelui joc”: de după înfrângerea lui Napoleon şi până la
ascensiunea kaizerului german când puterea maritimă britanică a căutat să descurajeze
puterea terestră rusă, „o luptă geopolitică” numită „marele joc” (apud Sempa, 29).
Acesta este un ciclu de circa 50 de ani (după 1815 până la 1871 când Germania se
afirmă ca mare putere).
2) Ciclul ascensiunii germane, al „înaintării spre est”. „Dacă Germania ar fi …
avut pace cu Franţa, britanicii şi-ar fi îndreptat eforturile spre est”, iar „lumea ar fi
intrat „în umbra unei Europe estice germanice dominând Heartlandul”. „Popoarele
insulare – american şi britanic – n-ar fi realizat primejdia strategică decât prea târziu”.
„Ne-am opus, zice Mackinder, Ţarismului rus pentru că Rusia a fost forţa dominatoare
şi ameninţătoare atât în Europa de Est, cât şi în Heartland pentru 50 de ani (...). Ne-am
opus Kaizerului german pentru că Germania a luat conducerea de la Ţarism şi ar fi
strivit slavii insurgenţi, ar fi dominat Europa de Est şi Heartlandul („Democratic Ideals
and Reality”, p. 139, citat şi de Sempa la p. 17). Această a doua „luptă geopolitică” a
Angliei cu actorul germanic a durat tot cam 50 de ani până la finele Primului Război
Mondial. Această „iluminare strategică” cu privire la importanţa geostrategică a
poziţionării faţă de statul-pivot „formează temeiul sfatului memorabil al lui Mackinder
către statele occidentale la Versailles: «cine controlează Europa de est controlează
Heartlandul. Cine domină în Heartland controlează Insula Mondială. Cine domină în
Insula Mondială controlează lumea»“ (ibidem, p. 150, apud Sempa p. 17). Putem
denumi această lege printr-o sintagmă anume concepută: legea celor trei binoame
geopolitice (compuse din perechile dominaţie-control, replicate de trei ori pe harta
globală a lui Mackinder în funcţie de cele trei conexiuni dintre cele patru cercuri
concentrice: heartland-ul, crescentul interior, crescentul exterior şi insula mondială, din

care se compune mega-spaţiul lumii sau spaţiul planetar).
În lumina acestei legităţi, Mackinder identifică principalii candidaţi la competiţia
geopolitică pentru controlul heartlandului şi apoi a Insulei Mondiale care cuprinde
Asia, Europa şi Africa, în vederile lui. Aceştia sunt în principal doi, Rusia şi Germania
şi se subînţelege că pe aceştia trebuie să-i contracareze Anglia, adică cel de-al treilea
candidat la hegemonia geopolitică. Instrumentul pentru aceasta nu este altul decât
rimlandul. Cine controlează Rimlandul poate gestiona relaţia dintre candidaţii
geopolitici la competiţia mondială.
Iată ce scrie chiar Mackinder: „Rusia ocupă aceeaşi poziţie strategică centrală în
lumea întreagă precum Germania în Europa. Ea poate să întreprindă atacuri în toate
direcţiile şi să fie supusă lor din toate direcţiile, cu excepţia nordului…”409.
În consecinţă, geopolitica anglosaxonă ar consta în strategia utilizării
rimlandului, ca zonă tampon între Rusia şi Germania (căci ar opri înaintarea Rusiei
spre Adriatica şi totodată ar preveni alianţa Germaniei cu Rusia, adică strategia Drang
nach Osten a Germaniei).
În fapt, cele două tratate încheiate prin Pacea de la Brest-Litovsk (între Rusia şi
Germania, la 3 martie 1918) şi pactul Ribbentrop-Molotov sunt expresia acestor
încercări, eşuate mereu, de a săvârşi uniunea Germaniei cu Rusia. La vremea aceea,
Anglia a descurajat această unire. În 1919, Mackinder scrie, cum s-a reţinut deja, cartea
sa Idealurile democratice şi realitatea, carte care a şi susţinut infrastructura spirituală a
Păcii de la Trianon. Mackinder a fost unul dintre inspiratorii Tratatului de la Trianon,
în care s-a cristalizat tocmai sistemul geopolitic interbelic bazat pe alianţe regionale ale
statelor tampon (rimlandul est-european) sub garanţiile Angliei şi Franţei, spre a
preveni o alianţă ruso-germană şi deci implicit, ofensiva puterilor revizioniste. Lupta
contra revizionismului a avut ca fundament, în mare parte, tocmai acest concept
geopolitic forjat de Mackinder, dimpreună cu viziunea geopolitică solidară. Problema
este dacă acest concept este încă viabil. Ce putem spune, deocamdată, este că el se află
sub presiunea dublă: aceea a subversiunii Mitteleuropei, pe de o parte, şi a aceea a
subversiunii neokominterniste (o ideocraţie), de alta, adică a unei reţele
internaţionaliste care perpetuează orientarea agresivă contra ordinii spirituale a
naţiunilor şi a religiei creştine, în genere, a religiilor mari ale lumii.
3) Al treilea ciclu geopolitic este cel Versailles-ez, în care se părea că Anglia şi
Franţa au ieşit victorioase, de aceea îl putem numi şi ciclu occidental. El este un
segment al megaciclului Westphalic de 300 de ani (1648-1947/ 48) în cuprinsul căruia
ciclul Versailles-ez propriu-zis a durat cam 30 de ani (1917-1947), deci doar a zecea
parte a marelui ciclu westphalic, şi în cuprinsul său pacea a fost organizată după
modelul asocierii de state-naţiuni, iar instituţia care a sistematizat această concepţie a
fost Liga Naţiunilor. Este drept că Mackinder s-a arătat sceptic cu privire la puterea
Ligii de a preveni un nou război pentru cucerirea Heartland-ului. „Nici o hârtie, chiar
dacă va conţine constituţia Ligii Naţiunilor, nu va fi, în condiţiile actuale, o garanţie
suficientă că Heartland-ul nu va fi din nou centrul unui război mondial” (ibidem, p. 114,
citat şi de Sempa la p. 17). Soluţia lui Mackinder, apreciază Sempa, a constat în
„formarea unei centuri de state independente între Germania şi Rusia”, un fel de „pană

409
„Axa geografică a istoriei”: „Geographical Pivot of History” în „Geographical Journal”, 1904, cf. de
asemenea „Democratic Ideals and Reality”, New York, 1919, Vezi şi P. Claval, pp. 47-48.
mare, o zonă de independenţă întinzându-se de la Adriatică şi Marea Neagră până la

Baltica” (ibidem pp. 148, 156 citat şi de Sempa la p. 17). Acest „tampon teritorial între
Germania şi Rusia” urma să fie „susţinut de naţiunile exterioare” (i.e. Britania şi SUA)
(ibidem, p. 160). „Altfel vacuumul est-european de putere va servi din nou ca o
scânteie care va aprinde o altă bătălie pentru hegemonia eurasiatică” (Sempa, p. 17).
Ceea ce observăm este că istmul acesta ponto-baltic este ca „buturuga” geopolitică ce
poate răsturna „carul” geopolitic al marilor state. Funcţia lui este una legică. De aici
marea bătălie pentru acest spaţiu de cumpănă („limbă la cumpăna Europei”, cum în
chip ironic îl portretiza Eminescu pe Brătianu: „Dl Brătianu se crede limbă la cumpăna
Europei”). Însă, în acel caz, Brătianu a avut geniu politic şi chiar dacă România singură
nu poate fi aşa ceva, ea, împreună cu statele din zona tampon, de la Adriatica la
Baltica, pot acţiona sub această calitate de „limbă la cumpăna Europei” (desigur sub
anumite condiţii care nu par să fie întrunite pe deplin la ceasul acesta al istoriei, dar pot
deveni o realitate efectivă oricând).
A doua funcţie pe care Mackinder o atribuie zonei tampon era aceea de poartă
pentru „ieşirea la ocean”, adică funcţia maritimă. Dintre statele zonei tampon doar
Grecia şi România şi-au asumat acest rol după al Doilea Război Mondial. Din păcate
„funcţia maritimă” a statului român a fost compromisă după 1989 încât eficacitatea
funcţională a zonei tampon e din nou adusă la pragul zero de după război. În locul
unei „zone de independenţă” pe care America începuse să o creeze (în special
în perioada lui Nixon şi după el) s-a dobândit, după 1989, o „zonă de anarhie” pentru
care metropola apuseană are un singur răspuns: suburbia istorică, împingerea în
suburbium-ul marii metropole, amestec de oligarhism dependent, colonialism mental,
anarhie indusă, haos, subvieţuire. Marea problemă este că „naţiunile exterioare” nu par
dispuse să-şi mai asume funcţia de puteri garante pentru reafirmarea unei zone de
independenţă în fâşia care leagă Adriatica de Baltica prin cornul pontic (preferând să
gireze mai degrabă o formulă colonial-oligarhică pentru zona aceasta). Acest triunghi
maritim formează împreună cu Carpaţii patrulaterul securităţii europene. Zona acestui
Cadrilater geopolitic este ignorată îndeobşte în analizele geopolitice centrate pe
operarea cu ideea eurasiatică a zonei-pivot. Să reţinem ideea că securitatea Europei şi
eficacitatea acţiunii de contracarare a expansiunii unei puteri continentaliste spre vest
şi spre sud, adică spre ţărmurile calde şi deci spre ocean depinde de garantarea unei
zone-tampon constituită din state independente şi nu dependente de vreo putere oricare
ar fi aceasta. O asemenea condiţie este singura care poate asigura eficacitatea deplină a
funcţiei unei zone tampon între o putere eurasiatică şi o putere mitteleuropeană.
Oricine va prejudicia această condiţie de independenţă pentru statele zonei tampon va
aduce prejudicii majore şi funcţiei geopolitice a acestei zone şi implicit securităţii
Europei.
Efectul desideologizant al hărţii lui Mackinder.

Megaciclurile geoistorice şi ciclurile geopolitice
A doua idee majoră a lui Mackinder, după cea referitoare la marele spaţiu
eurasiatic, ca spaţiu pivot al istoriei universale, este acea a megaciclurilor geoistorice
(dublând şi incluzând ciclurile geopolitice). În Europa s-ar putea delimita două sau trei
astfel de megacicluri istorice, cum s-a precizat. Un astfel de megaciclu, ne reamintim,
este cel columbian, chestiune asupra căreia am stăruit în materialul meu din numărul
trecut. La finele lui avem triumful oamenilor generaţiei columbiene care vor „înveli”
Eurasia cu o reţea de „puteri maritime”. Al doilea megaciclu este, după cum l-am
botezat noi, folosindu-ne de sugestiile lui Mackinder, cel westphalian. Acesta pare a fi
intrat în fază finală în raport cu al treilea megaciclu al războaielor pentru Heartland şi
deci al încorporării apelor reci (îngheţate). Este megaciclul globalizării sau
neocolumbian, căci acesta ar putea să susţină o vastă operaţiune epocală de realizare a
unei punţi noi între „naţiunile exterioare” sau „insulare” şi „naţiunile continentale”
peste marele spaţiu al apelor reci. Ideea megaciclurilor istorice (geo-istorice) este, în
vederile noastre crucială fiindcă numai asemenea durate mari fac inteligibile marile
sisteme geopolitice, de tipul imperiilor ori al economiilor mondiale. Altfel acestea, cu
tot cu dinamismul lor, cu creşterea şi descreşterea lor, rămân incomprehensibile. Vom
delimita mai jos cele patru megacicluri istorice care fac inteligibil procesul ascensiunii
şi subprocesul declinului Imperiului Rus.
Ideea Panregiunilor
Să reţinem deocamdată a patra idee axială a unei analize geopolitice (deci non-
ideologice) a marilor spaţii şi anume ideea Panregiunilor pe care a avansat-o
Haushofer. În viziunea geopoliticianului german, există entităţi geopolitice mai
puternice decât statele şi, între acestea, cea mai reprezentativă este entitatea
panregiunilor ivite în albia manifestării panideilor. Panideile reprezintă realităţi aduse
în această ştiinţă, cum s-a precizat deja, de către generalul savant K. Haushofer,
marginalizat încă sub al Treilea Reich, ca urmare a implicării fiului său în planul de
atentat nereuşit contra lui Hitler.
Panideile şi internaţionalele sunt forţele care intersectează interesele
Occidentului şi ale SUA şi Rusiei în Europa Centrală şi Răsăriteană. Suntem, deci,
obligaţi să luăm act de existenţa acestor formaţiuni sociologice în dinamismele
geopoliticii europene de ieri şi de azi.
„Panideea posedă o forţă de convertire sau pervertire spirituală a celuilalt: se
protejează pe sine pervertindu-l pe celălalt (se poate apăra numai dacă este în creştere;
este oligarhică fiindcă trebuie să domine)” (K. Haushofer). Panideea, ne spune
Haushofer, îşi are rădăcinile într-un „sentiment al spaţiului” ataşat unei „zone de vechi
amintiri glorioase”, o „zonă nostalgică”. Putem spune că panideile sunt nucleele
pulsatorii ale spaţiilor nostalgice. Dacă într-o primă accepţie, Haushofer identifica
legături ale panideilor cu un popor anume (panslavismul, pangermanismul etc.), în a
doua, el o raportează la o zonă în care pot coexista mai multe popoare, astfel că
suportul panideii este, în acest caz, un „ansamblu demopolitic”, care, ca actor
geopolitic, se exprimă printr-o reţea de elite panideologice. Geografia politică a lumii
arată, iată, distinct atunci când se trasează pe hartă zonele de instabilitatea configurate
de panidei.
„O asemenea zonă de instabilitate (...) plină de noi potenţe şi de vechi amintiri
trufaşe - se întinde începând din Coreea, peninsulă ataşată Japoniei, şi pod care o leagă
de continent trecând prin Manciuria, străduindu-se să devină independentă, dar
disputată între China, Japonia, Uniunea Sovietică (aproape 1 milion Km2, 30 milioane
locuitori fiind cuprinşi direct în zona sa de putere şi 60 milioane cuprinşi indirect aici),
în spaţiile vechilor imperii ale Asiei superioare...”410.
Haushofer prezintă panideea ca formaţiune geopolitică, însă panideea este
asemănătoare unei „fiinţe istorice”: trăieşte, adică se naşte, se maturizează, se
îmbolnăveşte, iar boala unei panidei este cumplită căci declanşează turbulenţe teribile,
adevărate tsunami istorice care devastează spaţiul de viaţă al popoarelor la scara
continentelor şi chiar a întregii planete. Nimic nu este mai potrivit pentru înţelegerea
modului în care se propagă panideile în perioadele lor ofensive sau de criză decât cele
două fenomene naturale comparabile: tsunami şi turbulenţele atmosferice ori induse de
mari cutremure. Generalul Haushofer vorbeşte despre cele cinci forme de manifestare
(de ţâşnire şi de propagare) a unei panidei: propagarea prin seducţie, prin străpungere
geopolitică, prin reţele oculte, prin turbulenţe şi prin războaie ideologice. Dacă ar fi să
exemplificăm, am găsi pentru fiecare formulă câte un exemplu. Americanizarea
spaţiului noii lumi, de pildă, a îmbrăcat pentru indigeni formula unui tsunami.
Revărsarea albilor în noua lume s-a derulat cu viteza, amploarea şi forţa de remodelare
spaţială a unui tsunami.
Haushofer menţionează pe hartă astfel de panregiuni: Pan-Europa cu apendicele
ei în Africa, America, Asia de Sud-Est. „Ideea paneuropeană cu spaţiul şi numărul ei
de locuitori” (K. Haushofer) are o mare eficacitate (începând cu acea parte a lumii
reunită în „Pan-Federaţii”).
Problemele ei apar în zona de întâlnire cu alte panidei, care sunt zone de
realizare ale acestora: ideea panasiatică, panafricană, panpacifică. Teoria panideilor
permite decuparea „zonelor incomode”.
„În zonele paneuropene s-a născut un proiect de hartă a lumii marilor conexiuni
spaţiale; acest proiect indică drept spaţii incomode de apartenenţă indeterminată (...) în
Asia Orientală (...), în unele părţi din Orientul Apropiat, între care Turcia Ankarei şi
Persia, Etiopia, în Africa şi Siamul, în Africa de Sud, care – spaţiu foarte incomod –
devine foarte mic între zonele de interese externe ale Franţei şi Marii Britanii”. 411
Panideea, deci, este un cadru de agregare a unor relaţii simbolice între o
populaţie (sau mai multe) şi un spaţiu sau teritoriu de expansiune.
Într-o accepţie mai riguroasă, panideea este o ideologie pangeografică solidară
cu acele „imense perspective asupra spaţiului, vizibile după al Doilea Război
Mondial”, forţe capabile să „străpungă hărţile şi liniile directoare ale micilor şi
marilor puteri”; ele „sunt atât de puternice că numai marile puteri planetare îşi mai pot
urmări obiectivele pe termen lung şi adesea doar cu ajutorul lor. Puterile medii şi mici
sunt pur şi simplu stele de a treia mărime, proiectate de jocul panideilor în afara
orbitelor lor sau obligate să încheie prietenii defensive”412. „Astfel de panidei sunt: …
ideea panpacifică, paneuropeană, ideea puterilor panasiatice” (Ibidem). Puterile
coloniale, precizează Haushofer, au trebuit să organizeze „comunităţi de interese”
pentru a se descurca.
Panideile sunt uriaşe forţe psihologice şi ideologice. Psihosociologic, ele sunt
„procese de străpungere prietenoasă” şi de „subminare geopolitică” .

410
K. Haushofer, De la Geopolitique, Paris, Fayard, 1986.
411
K. Haushofer, op. cit., p. 14.
412
Ibidem.
Panideile, deci, sunt imperialiste în esenţa lor şi se insinuează în teritoriile

vecine, cucerind spaţiul mental care nu mai are capacitate spirituală şi forţă
ideologică de a riposta.
Am reţinut că panideile au puterea de a remodela spaţiile mentale ale
popoarelor aflate în raza lor de acţiune. Ele se folosesc în acest scop de hărţi mentale
pe care le promovează ca pe nişte hărţi cognitive referitoare la spaţiul respectiv,
declanşând un adevărat război împotriva hărţilor mentale ale popoarelor autohtone
(cucerite şi ocupate).
Dar ce este o „hartă cognitivă”? Popoarele, remarcă Shills, dispun de o „hartă”
sau un „tablou al lumii” pe care şi le dispută mereu. Aceste „rudimente de hărţi”
intervin în actele cognitive ale oamenilor.
„Distrugerea sau discreditarea acestor hărţi cognitive, morale, metafizice şi
tehnice este un pas spre haos” (ibidem). Curiozitatea este să aflăm lucrul tulburător că
imperiile, în faza lor crepusculară, s-au folosit în această operaţiune de distrugere sau
doar de desfigurare a hărţilor mentale ale elitelor şi ale claselor mijlocii urbane de o
tehnică care procură evaziunea din real cu o eficacitate extraordinară: bordelul, locurile
de plăceri, baia şi restaurantul, fastul palatelor şi al grădinilor capitalelor imperiale,
stilul galant şi hiperluxos al veştmintelor aristocraţiei, cultivarea apetitului polimorf
pervers şi a trufiei imperiale totul conducând la un izolat demo-politic numit
aristocraţie, de fapt o poliarhie, în care se regăsesc deopotrivă o plutarhie şi un ochlos
lumpenaristocratic.
O asemenea elită, un astfel de izolat oligarhic, cultivă deopotrivă senzualismul,
nomadismul sexual şi un criticism împins spre formele anarhiei şi ale nihilismului
vitalist. „Criticismul distructiv este o extensiune a criticismului echilibrat, agravat de
răutate, astfel că spulberă beneficiile raţiunii”.413 Grupurile oligarhice (actorii) din
marile metropole subimperialiste încearcă mereu să creeze o anume „hartă cognitivă”
pe care s-o impună într-o zonă. Pentru impunerea ei oligarhiile se folosesc de un
formidabil aparat instituţional, ideologic, chiar simbolic (persuasiv) etc. Războiul,
acţiunile de genocid, provocarea unor turbulenţe cu efecte catastrofale, moartea civilă
etc., sunt toate folosite într-o atare operaţiune.414
Când o comunitate a fost silită să adopte o hartă cognitivă străină de tradiţiile ei,
urmează sfârşitul său: „Un astfel de tablou al lumii (construit prin ruptura de trecut) nu
ar mai oferi tuturor posibilitatea cunoaşterii rădăcinilor, ar nega transtemporalitatea
societăţii şi ar conduce la amnezie civilă”415.
Haushofer a dovedit că panideile au puterea să divizeze lumea în „Panregiuni”,
fiecare dintre ele fiind dominată de o mare putere regională. Haushofer a militat pentru
formarea unui „mare bloc continental eurasiatic”, o „alianţă între Germania, Rusia şi

413
Shils, Edward, Tradition, Chicago, The University of Chicago Press, 1981. p. 326.
414
Un astfel de fenomen s-a produs, ne spune Mihail Diaconescu, în faza letală a imperiului dualist, de
exemplu, în Transilvania. „Ura lui [a lui Tisza] maladivă faţă de tot ce era românesc, amestecată cu teama
de noi agitaţii în Transilvania, îi dictaseră măsurile sângeroase cu transferul populaţiei săteşti din ţinuturile
decretate peste noapte drept zonă culturală maghiară – măsuri pe care numai căderea guvernului său le
dezorganizase sau amânase. Mai devreme sau mai târziu, Tisza va plăti. Nu însă prin simpla cădere de la
guvern – o cădere care nu însemna nimic prin raportare la milioanele de morţi şi răniţi în tranşee, de
mutilaţii pe viaţă, împuşcaţii şi de spânzuraţi pentru culpa că nu doriseră să mai lupte.” (Mihail
Diaconescu, Sacrificiul, p. 465).
415
Irina Cristea, studiu în manuscris, apud. I. Bădescu şi D. Dungaciu, op. cit., p. 311, vol. I.
Japonia, care va strivi Imperiul Britanic” (Sempa, 18). „Pactul sovieto-nazist” din 1939
pare a fi fost inspirat de gândirea lui Haushofer. Să formulăm, în fine, o idee
concluzivă: graţie analizelor lui Mackinder şi Haushofer, a devenit clar că Europa
este disputată de două etnometode sau paradigme privind organizarea păcii şi
garantarea securităţii europene: etnometoda Istmului pontobaltic şi etnometoda
Panregiunilor. Acestea sunt cele care îşi dispută spaţiul mental în momentul de faţă.
Succesul geostrategic al etnometodei panregiunilor atârnă de un consimţământ
general pentru o panregiune ruso-americano-chineză, o alianţă dificil de realizat la
scară tricontinentală. Nu este însă imposibilă o atare înţelegere tripartită (a celor trei
mari) în chestiuni locale, precum ar fi, de pildă, Transnistria ori Cecenia, sau
regionale, precum ar fi, de pildă, co-gestionarea problemelor din zona ponto-baltică
dimpreună cu cele din aria de centură caucaziano-caspică. Să insistăm, mai departe,
în chip conclusiv, asupra semnificaţiei cartografiei lui Mackinder.
Harta lui Mackinder
Primul rod al noii filosofii asupra spaţiului datorată concepţiei columbiene a lui
Mackinder este chiar noua hartă geostrategică a lumii, cunoscută după numele
autorului ei. Harta lui Mackinder subîntinde următoarea configuraţie:
1) Oceanul – 9/12 din glob
2) „Marele continent” incluzând Europa, Asia, Africa
3) Arii insulare: Britania, Japonia, America de Nord şi de Sud, Australia
Marele continent este divizat în 6 regiuni, subliniază Sempa: ţărmul european
(Europa Centrală şi Vestică), ţărmul Asiatic (India, China, Asia de sud-est, Coreea,
Siberia estică), Arabia (peninsula arabică), Sahara (Africa de Nord), Heartland-ul sudic
(Africa de la sudul Saharei) şi Heartland-ul (nucleul) central-nordic al Eurasiei, pe care
l-a numit regiune-pivot. A doua idee care a dirijat construcţia cartografiei lui
Mackinder este aceea că Insula Mondială este ţinta oricărei mari superputeri care
năzuieşte să domine lumea (iată o modalitate de cartografiere a lumii în spirit
Mackinder-ian, datorată sugestiei lui A. Dughin şi realizării tehnice a lui Radu
Baltasiu416).

416
Cf. Ilie Bădescu şi Radu Baltasiu, Tratat de geopolitică - teorie şi hărţi , format CD-rom, Centru de
Geopolitică şi Antropologie Vizuală, Bucureşti, 2008.
„Strategiştii nu mai trebuie să se gândească la Europa separat de Asia şi Africa.

Lumea veche a devenit insulară sau, cu alte cuvinte, unitatea geografică cea mai largă
şi necomparabilă a globului”417. Deşi Germania fusese înfrântă, Mackinder se întreba:
„n-ar trebui oare să evaluăm probabilitatea ca o mare parte a Marelui Continent să se
afle unită într-o zi sub o singură dominaţie şi o putere maritimă invincibilă să se poată
sprijini pe ea? (...) Aceasta ar fi ultima mare ameninţare a libertăţii lumii”418.
Heartland-ul, a doua entitate pe harta lui Mackinder, se întinde „de la ţărmul
îngheţat al Siberiei spre coastele de stepă toridă ale Balucistanului şi Persiei” (ibidem).
Râurile heartland-ului sunt: Lena, Jenisei, Obi, Volga şi toate „se varsă fie în Oceanul
Arctic fie în mările interioare (Aral şi Caspică)” (Sempa, 16) şi aceasta face Heartland-ul
„inaccesibil navigaţiei dinspre ocean”.
În fine, a treia entitate geopolitică pe harta lui Mackinder este Oceanul Median:
jumătatea estică a Canadei şi SUA, bazinul nord-atlantic şi „subsidiarele lui”: Mările
Mediterană, Baltică, Arctică şi a Caraibelor, Anglia şi Franţa (este „o descriere
prevestitoare a alianţei NATO, formată la şase ani după aceea”, Sempa: 19).
Alte entităţi: „centura de deşerturi şi sălbăticie care se întinde din Deşertul
Sahara spre est, până în Arabia, din Tibet şi Mongolia spre estul Siberiei, Alaska şi o
parte a Canadei şi a vestului SUA” (Sempa).
Mackinder a sperat, ne spune Sempa, că „Rusia Heartland-ului va coopera cu
puterile oceanice mediane în lumea postbelică şi va preveni agresiunea germană”.
“Strategiştii americani s-au inspirat din Mackinder după al Doilea Război
Mondial când au formulat politica de containment a Rusiei Sovietice” (Sempa: 19);

417
H. Mackinder, Democatic Ideals, ed.cit., p. 62.
418
Ibidem, p. 70.
dintre aceşti strategişti îi menţionăm pe: Nicholas Spykman, James Burnham, George
Kenan, Omar Bradley, W.C. Bullit) (ibidem, Sempa: 23).
Caracteristicile geografice ale „regiunii pivot” (rezumăm după Sempa):
- “Regiunea pivot” este o „întindere vastă, de câmpii joase, permiţând o înaltă
rată de mişcare a puterii uscatului”).
- “Statul pivot se poate extinde spre ariile marginale ale Eurasiei fără a traversa
vreo întindere semnificativă de apă, adică fără a se folosi de o putere maritimă”.
- “Regiunea pivot este impenetrabilă pentru puteri maritime, întrucât râurile
majore (Ienisei, Obi, Volga etc.) se varsă în mări interioare (Aral sau Caspică) sau în
Oceanul Arctic”.
Regiunea-pivot, subliniază Sempa, este o „citadelă naturală pentru o putere de
uscat mobilă! Lupta între puterile peninsulare şi puterile maritime, de-a lungul istoriei:
 Creta vs Grecia;
 Britania celtică vs Roma.
În ambele cazuri au învins puterile peninsulare. La ceasul modern al istoriei
universale, însă, în confruntarea dintre Marea Britanie şi Puterile continentale europene
a învins puterea maritimă” (ibidem). Să reţinem, deci, ideea concluzivă a lui Mackinder
că unitatea oceanului este „faptul fizic” care susţine valoarea dominantă a puterii
maritime într-o „lume globală” (global-wide world). Acest factor devine eficient în
dinamica istoriei numai după ce va fi ridicat la rang de sistem şi de metodă a
comerţului: sistemul şi metoda oceanică.
Metoda oceanică a comerţului
Ce putem spune în legătură cu metoda oceanică a comerţului? Care este raportul

dintre sistemul comercial continental şi cel maritim? Cum evoluează acestea? Care este
configuraţia lor actuală? Chestiunea a fost ridicată de către Mackinder, cum s-a
precizat deja. Să schiţăm, pe baza studiului lui Mackinder, câteva elemente ale modelul
analizei noastre asupra chestiunii (marelui spaţiu creat de comerţ) prin care vom
circumscrie încă mai sever trăsăturile unei analize non-ideologice asupra Rusiei. Am
precizat deja că poziţionarea Rusiei faţă de heartland este un element decisiv al unei
analize non-ideologice a statului rus. Raportul cu potenţialul comercial al oceanului
este un al doilea element. Să insistăm asupra chestiunii.
I. În lumina teoriei globaliste a lui Mackinder, care sesizează importanţa mărilor
şi oceanelor ca factor de integrare a lumii într-un sistem comercial unic, comerţul, în
faza oceanică a istoriei universale, transferă marfa prin patru etape sau momente –
„fabrica; portul expeditorului; portul destinatarului şi depozitul de vânzare cu
amănuntul. S-ar putea adăuga şi extracţia care adeseori este în mâini străine” (Sempa).
Calea ferată continentală ca şi cea rutieră duc marfa direct de la fabrică la depozitul
importatorului. Prin mijlocirea acestei reţele logistice se poate controla sistemul
continentalist sau uscatul în cadrul supra-sistemului cu patru elemente neutre ideologic
ale puterii unui stat.
II. Dacă ar fi să dezvoltăm paradigma lui Mackinder, ar trebui să rediscutăm
tezele sale în lumina teoriei logisticii sistemelor mari şi în acest cadru elementul cheie
este controlul: cine controlează sistemul şi în ce formulă. În sensul acesta, vom sesiza
că ţările se disting între ele în funcţie de controlul exercitat asupra lanţului logistic
compus din cele patru sau cinci momente ale comerţului. Când, într-un stat, extracţia,
fabrica şi portul expeditorului sunt controlate de corporaţii sau puteri geo-economice
străine putem vorbi despre sisteme coloniale. Adeseori, corporaţiile străine controlează
tot lanţul logistic al sistemului comercial, cu cele cinci momente ale lui, şi atunci
vorbim despre o putere logistică sau o dominaţie logistică asupra întregului areal (mare
spaţiu), care cuprinde uneori ţări din mai multe continente. De regulă, reţeaua de
transport naţională este lăsată în seama statului gazdă fiindcă cheltuielile sale măresc
costul sistemului comercial. Când e vorba, însă, de reţele transcontinentale sau simplu
continentale ori globale se preferă sistemul corporaţiilor multinaţionale sau
transnaţionale de transport şi atunci vorbim despre sisteme logistice globale. Ştiinţa
noului sistem este fondată pe paradigma analizei lanţurilor valorice, o paradigmă de
abordare spaţială a procesului economic de producere a valorii adăugate.
III. Comerţul oceanic intermediar antrenează ivirea unei zone de pătrundere (de
crescent) în jurul continentelor a cărei graniţă internă este desemnată de o linie de-a
lungul căreia preţul celor 4 operaţii, adică fabricarea, expediţia sau exportul, importul
şi depozitarea în vederea desfacerii (la care trebuie să adăugăm transportul oceanic +
transportul pe calea ferată) este egal cu preţul celor două operaţii: producerea şi
comercializarea maritimă (+ transport pe calea ferată continentală).
IV. Dacă legea lui Mackinder e validată astăzi, şi anume că preţul celor două sisteme
comerciale (oceanic şi continental) este echivalent, înseamnă că diferenţa celor 2 puteri
(maritime şi continentalistă) provine de la al treilea factor: controlul liniei de Rimland.
Chestiunea este încă mai accentuată în cazul gazoductelor care au nevoie de
„depozitele din zonele de pătrundere”, din jurul continentului european.
Identitatea strategică a României este dată de controlul unui segment al acestei
linii de care depinde balanţa celor două mari puteri geopolitice – eurasiatică (în care se
ramifică „sistemul logistic” de reţele de oleoducte şi gazoducte) şi maritimă. Venim în
atingere, iată, cu importanţa Mării Negre în genere şi, în particular, cu însemnătatea ei
pentru definirea identităţii strategice a României:
 Southstream-ul ca mare canal gazolifer şi ca sistem de cooperare geoeconomică
şi geopolitică interioară şi ca zonă de sinergii geopolitice (sinergetism geopolitic);
 controlul depozitelor pentru gaze;
 România poate coopera cu Rusia la acest capitol dată fiind poziţia ei
semnificativă în zona de crescent interior (de Rimland) şi în spaţiul de control al
depozitelor zonei de pătrundere;
 România este actor geopolitic în zona maritimă;
 România poate să-şi adjudece poziţia de control a zonei de pătrundere.
V. Un alt element al analizei nonideologice a chestiunii ruseşti se referă la
presiunea Rusiei asupra Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Persiei, Indiei şi Chinei.
VI. În fine, celelalte două elemente ale tabloului lumii şi deci ale unei analize
dezideologizate a unui spaţiu prin recursul la harta lui Mackinder sunt:
Centura internă: Germania – Austria – Turcia – India – China
Centura externă: Britania – Africa de Sud – Australia – Statele Unite – Canada – Japonia.
Să formulăm o primă concluzie la acest prag al analizelor noastre. Problema-cheie
a analizei non-ideologice a unui stat este raportul statului cu cel ce-i controlează viziunea
sau privirea strategică. Aceasta poate fi cunoscută prin cele două elemente care
activează şi fac funcţională puterea vizionară a statului: harta mentală şi perspectiva
panoramico-focalizată. Pentru orice diplomat este important să cunoască harta mentală a

celuilalt, ştiut fiind că orientarea în spaţiu şi în timp este dictată nu de un stimul, ci de
întreg câmpul de stimuli. Pentru o bună înaintare în câmpul analizei non-ideologice vom
stărui asupra câtorva aspecte ale geopoliticii Rusiei înainte şi după Putin. Să reţinem,
deocamdată, un concept special pe care l-am putut deriva din analiza dezideologizată a
marelui spaţiu: puterea sistemică, concept asupra căruia vom stărui mai jos.
Rusia înainte şi după Putin. Putin şi noua geopolitică a „statului-continent”.

„Instrumentele de expansiune”
Dacă ar fi să pornim cu o referire la harta mentală a ruşilor la ceasul analizei de

faţă vom fi determinaţi să consemnăm un aspect de departe extrem de semnificativ:
clasa politică şi opinia populară coincid în ceea ce priveşte proiectul revenirii la
continuitatea istorică a politicii Rusiei. Mecanismul revenirii este atestat de primul
război cecen, care a condus la blocarea secesiunii (războiul din 1994-1996), şi de al
doilea război contra Ceceniei din 1999. Miza geopoliticii Rusiei este aceeaşi: realizarea
„statului-continent”. Instrumentele de expansiune create în scopul realizării
imperativului „statului continent” sunt: Străinătatea apropiată; Comunitatea
Economică Euroasiatică; Organizaţia Tratatului de Securitate colectivă. Să prezentăm
sintetic informaţiile relevante asupra celor patru instrumente de expansiune, folosindu-ne
în acest sens de Raportul Rand Corporation.
1. Străinătatea apropiată. Soarta ruşilor din zona de centură este un argument
puternic al doctrinei „vecinătăţii apropiate”. Aviditatea de independenţă a noilor state
din CSI videază formula aceasta de un conţinut mai substanţial. Moscova se
mulţumeşte cu o CSI cu geometrie variabilă, ne spun autorii Raportului Rand.
2. Comunitatea Economică Euroasiatică (CEE) este un alt „instrument de
expansiune”, lansat în octombrie 2000, de cele 6 republici: Rusia, Bielorusia,
Kazahstan, Tadjikistan, Kîrghistan şi, din 2006, Uzbekistan.
3. Organizaţia Tratatului de Securitate colectivă (OTSC), 1992, din 7 membri:
Rusia, Belorusia, Armenia, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrghistan. „SUA şi UE au închis
ochii asupra războiului cecen, dar instalarea bazelor militare americane în Uzbekistan
şi Kîrghistan pentru a purta războiul contra talibanilor a provocat grimase militarilor
ruşi. În 2004, Rusia aderă la Organizaţia de Cooperare a ţărilor Asiei Centrale
(Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kîrghistan)” (ibidem).
4. Reţelele de oleoducte şi gazoducte induc propriile lor modelări marelui spaţiu
eurasiatic: Kazahstan furnizează petrol Chinei, Turkmenistan, oferă gaz Rusiei.
Problema punerii în funcţiune a unui sistem de reţele de oleoducte şi gazoducte
este, iată, o chestiune geopolitică nu pur şi simplu una economică. Ea vine în atingere
cu sistemul oceanic al comerţului, mai precis, cu stăpânirea acestui sistem (de fapt, cu
stăpânitorii lui). A distribui petrol şi gaze, ori a controla valorificarea acestor două
resurse, înseamnă evident a face geopolitică, iar lucrul acesta presupune un tip de
putere asupra marilor spaţii şi un tip de competenţă geostrategică. Dar, încă mai
dramatic, a distribui petrol şi gaze, înseamnă a participa la controlul marelui spaţiu
maritim, cu termenul lui Mahan. Înseamnă, deci a avea „putere maritimă” peste puterea
continentalistă (controlul uscatului). Să ne reamintim ideea lui Mackinder că sistemul
comercial bazat pe metoda oceanică conferă spaţiului unitatea unui proces în patru
faze: fabrica, depozitul de export, depozitul de import, desfacerea.
În cazul gazelor chestiunea se complică: 1) sistemul este în 2 faze: fabrica +

transportul la utilizator, care înseamnă traderi şi mai multe ţări (tranzit). Dacă cele
două sisteme sunt echivalente, înseamnă că diferenţa o face „tranzitul”. Conductele
înseamnă geopolitică, geoeconomie, geocultură, identitate strategică. Prin aceste
particularităţi înţelegem că gestionarea unei reţele de tranzit pentru gaze şi petrol nu
este o chestiune economică, ci esenţialmente una geopolitică. Aceasta complică enorm
gestionarea sistemului energetic rusesc atât pentru guvernele Rusiei, cât şi pentru
sistemul economiei mondiale. Tranzitul în acest caz nu este o chestiune de simplă rută
comercială, ci o chestiune geopolitică de traversare a unor spaţii naţionale diverse,
aflate într-un display extrem de diferenţiat. În aceasta constă dificultatea
monogestionării resurselor şi acest aspect face slăbiciunea unui sistem aşa de puternic
precum este sistemul energetic rusesc. Ceea ce procură putere sistemică deopotrivă
stăpânului resurselor şi reţelei induce şi slăbiciunea lor conferind o bruscă însemnătate
şi relevanţă geopolitică unor state de mărime mijlocie aflate în zona de tranzit. Rusia
n-are nevoie de nimeni când e privită prin faptul independenţei sale energetice (este
sigura ţară care nu depinde energetic de nimeni). Pe de altă parte, prin chiar acest fapt,
care-i conferă o aşa de extraordinară putere, Rusia se poate regăsi în faţa unui sistem
fragil exact în clipa în care se pune problema funcţionării sistemului, deci al
actualizării acestui extraordinar potenţial geoeconomic şi geopolitic. În momentul
acela, momentul doi al sistemului, Rusia are nevoie de consimţământul unui stat
mijlociu sau mic pentru tranzit şi uneori chiar pentru depozitul de la destinaţie, stat al
cărui consimţământ trebuie să-l „cumpere”, fie prin mijloace economice de plată, fie
prin costuri militare alternative, în cazul în care ar opta pentru o politică de forţă.
Pentru cel ce-ar dori să afle ce-ar putea oferi o ţară ca România unui colos ca Rusia,
pentru ca acest colos să fie cointeresat într-o bună cooperare cu România, în
dezvoltarea de bune relaţii cu un asemenea stat de mărime mijlocie din Europa de sud
est (care cu cele 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre,
reprezintă cam a 80-a parte din teritoriul Rusiei actuale, altfel spus, în teritoriul Rusiei
se cuprind circa 80 de Românii), îi putem răspunde că România este tocmai una dintre
rotiţele care pot gripa întregul mecanism funcţional al maşinii ruseşti (chiar de-ar fi să
ne referim doar la depozitele pentru gaze de care Rusia are nevoie pe ţărmul pontic al
României dată fiind temperatura scăzută din Siberia, care nu îngăduie depozitarea
gazului). Soluţia militară privind repararea unei eventuale defecţiuni româneşti ar crea
atâtea complicaţii încât nici o administraţie inteligentă n-ar recurge la o atare variantă.
Chestiunea merită o analiză de sine stătătoare şi nu vom insista mai mult aici. Să
reţinem doar faptul acesta oarecum „paradoxal” că „resursele energetice” (care compun
forţa de percuţie şi puterea de lovire a armei energetice ruseşti) reprezintă un alt factor
non-ideologic al analizei Rusiei. Vom stărui mai încolo asupra chestiunii resurselor
energetice care pot fi utilizate şi ca armă energetică dacă echipa de la conducerea
Rusiei va dori şi va dovedi destulă abilitate să facă lucrul acesta. Echipa lui Elţîn n-a
ştiut s-o facă, echipa lui Putin a dovedit o specială măiestrie geostrategică în această
direcţie. Un al treilea factor al analizei non-ideologice a Rusiei se referă la etnosistemul
rusesc. Analiza etnosistemului este la rândul său marcată de riscul ideologizării unei
atari analize şi o atare variantă ar bloca buna cunoaştere a chestiunii ruseşti motiv
pentru care consider că analiza inteligentă trebuie să evite din toate puterile riscul
ideologizării.
Etnosistemul şi diagnoza imperiului ca „formaţiune superpusă”
Dacă luăm în seamă perspectiva oferită de ştiinţele cu prefixul etno putem spune
că etnodemografia, etnogeografia şi etnopolitica Rusiei au fost implicatele de bază ale
marelui proces eurasiatic antrenat de căderea URSS. URSS avea 287 milioane
locuitori, fiind compusă din 126 naţionalităţi dintre care 22 depăşeau milionul, o
populaţie tipică pentru imperii care sunt politico-militar unificate şi etnic eteroclite.
După cădere, populaţia din cadrul CSI-ului se ridica la o populaţie de 147 milioane şi
un număr de 15 state. Ne dăm seama că niciodată un imperiu eurasiatic nu va putea să
scape de spectrul etnodiversităţii. A gestiona un etno-sistem de o aşa mare diversitate
etnică este o chestiune cu totul specială şi probabil că una dintre cauzele colapsului
URSS-ului îşi are rădăcinile în etno-sistem.
În viziunea geopoliticienilor ruşi etnosistemul este o temă pivot pentru
înţelegerea Rusiei şi reprezintă o constantă a preocupărilor ştiinţei ruse. În viziunea lui
Alexander Dughin, de pildă, „realitatea etnică se va consolida în limitele poporului, iar
misiunea supraetnică se va exprima în limitele Imperiului” (Dughin). „Modelul ţarist
s-a bazat pe principiul <rusificării>, iar cel sovietic a neglijat calitatea etnică a
poporului rus” (Ibidem). „Ruşii în Noul Imperiu se afirmă, susţine acelaşi
geopolitician, în 2 roluri: 1. ca unul din popoarele mari care sunt subiecte politice ale
Imperiului Federativ al Naţiunilor; 2. ca iniţiator al integrării continentale în acest
Imperiu Federativ, al Naţiunilor”. Rusia a iniţiat un proiect de Imperiu Federativ, pe
care, ar trebui să-l actualizeze împreună cu alte popoare.
În viziunea lui Dughin există două categorii de popoare: „popoare care sunt subiecte
politice ale Imperiului Federativ” (ruşii, nemţii, japonezii, iranienii) şi „popoare aliate”.
La polul opus faţă de un atare megaproces geopolitic stau:
- ordinea comercială a lumii
- persoane colective şi individuale în cadrul sistemului.
Nici celelalte elemente ale sistemului nu sunt ocolite de criza dezagregării.
Primul este subsistemul tehnologic. În 1986, catastrofa de la Cernobîl atesta
deficienţele tehnologiei electronucleare sovietice. La dificultatea indusă de factorul
decalajului se adaugă sfidarea strategică a lui Reagan (1983). Dificultăţile CMI
(complexului militar industrial sovietic) cresc în ultima fază a etno-sistemului sovietic,
ceea ce-a adus după sine al doilea factor dezintegrator al sistemului (pe lângă cel de
ordin politic care a intrat în faza crizei endemice sub Gorbaciov, cel ce-a deschis cutia
Pandorei prin doctrina sa de glasnost şi prin utopia numită perestroika). Glasnost-ul a
devoalat bolile unui tip de sistem monocentric bazat pe constrângere politică şi pe
integrare militară şi ideologică atee care n-avea cum să prindă rădăcini în sufletul
creştin al poporului rus. Defectul cel dintâi al unui atare sistem este tocmai deficitul
său spiritual ca să nu spunem de-a dreptul: religios.
Periferia sistemului – organul centrului
Nici marginile etno-sistemului nu mai erau gestionate într-o concepţie pro-

sistemică în faza finală a istoricului URSS. Antisistemul a căpătat aici forma cea mai
radicală. Ţările PECO (Pays d’Europe Centrale et Orientale) au experiat în acelaşi timp
(o incredibilă unitate de ritm) căderea megasistemului. Acestea, toate şi fiecare în
parte, s-au mişcat şi se mişcă spre modelul vest-european în vreme ce Rusia rămâne la
modelul propriu. În anul 1990 se petrec cele două procese antisistemice radicale:
=> în 25 februarie = disoluţia Pactului de la Varşovia
=> în 26 iunie = dezintegrarea CAER
URSS-ul însuşi se transformă, prin acordul de la Belovejia (în decembrie 1991),
al preşedinţilor republicilor sovietice, în CSI, compusă din 15 republici independente.
În zona rimlandului extins se înfăptuieşte, pe 30 octombrie 1990, reunificarea Germaniei.
NOUL REALISM este, se pare, cel mai mare avantaj geostrategic al Rusiei
actuale. Iată doar câteva dintre trăsăturile noului realism rusesc, sintetizate de un
specialist al chestiunii (Secrieru):
 „fuziunea dintre geopolitică şi geoeconomie în diplomaţia lui Putin”,
 „naţionalizarea politicii externe ruse”
 „Grupul de elită strategică al lui Putin era compus din trei subgrupuri:
- Liberalii
- Tehnocraţii
- Siloviki
Constanţa interesului rus pentru istmul ponto-baltic derivă din doctrina
„vecinătăţii apropiate”. Pentru România chestiunea implică realizarea unor punţi
culturale cu Rusia. O chestiune sensibilă pentru Rusia este „majoritatea musulmană
din Rusia” şi primejdia „radicalismului islamic” (Raportul Rand), ceea ce reprezintă un
motiv în plus pentru o sensibilitate sporită a Rusiei la politicile punţilor sau
coridoarelor culturale. De altminteri, România a practicat în toată lunga sa perioadă
1000 de ani de consolidare etnopolitică diplomaţia coridoarelor culturale, care i-a creat
pe Sf. Voievozi Neagoe Basarab şi Ştefan cel Mare şi deopotrivă pe Sf. Martiri
mărturisitori Brâncoveni, Constantin, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache.
Evoluţiile geopolitice ale Rusiei în ochii occidentalilor
R. Aron, în cartea sa, Secolul Războiului Total, subliniază: „Rusia a reuşit

aproape să atingă calitatea de „Insulă Mondială” pe care Mackinder o considera
condiţia suficientă pentru realizarea Imperiului Universal” (R. Aron, Boston, 1955).
Este, probabil, una dintre evoluţiile cele mai spectaculoase ale Rusiei în ultimii 500 de
ani de istorie universală.
N. Spykman obişnuia să spună (ca un ecou al celebrei reflexii a lui Mackinder):
„Cine controlează Rimlandul controlează Eurasia, cine controlează Eurasia controlează
destinele lumii” (N. Spykman, The Geography of Peace, New York, Harcourt,
Brace&Co, 1944, p. 43). El numeşte zona de ţărm a Eurasiei: „Eurasian Rimland”.
Rusia a reuşit să atingă această condiţie în timpul Imperiului Sovietic când, practic,
Rusia controla toată Europa de dincoace de linia care leagă Stettin de Trieste. Bătălia
pentru controlul lumii implică, iată, războiul geopolitic pentru controlul heartlandului
al cărui deznodământ depinde de capacitatea folosirii Rimland-ului ca armă de succes.
Acesta este al Treilea Război Mondial cu sintagma memorabilă a lui Burnham.
James Burnham (1944) a sugerat în cartea sa, The Struggle for the World (New
York, John Day co., 1947), tipurile de politici destinate câştigării a ceea ce a numit:
„Al Treilea Război Mondial”. În Containment or Liberation (1953, New York, John
Day Company), şi deopotrivă în The coming Defeat of Comunism (1950, New York,
John Day Co., p. 14)419 el avertizase:
a) „Ca politică şi ideologie revoluţionară, comunismul sovietic nu poate fi
încercuit (contained) de margini geografice tradiţionale, deoarece sovieticii se vor
extinde prin războaie politice purtate (waged) de forţele obediente (surrogate forces)
din alte ţări. În plus, cuceririle sovietice (incluzând China) i-au adus controlul vastei
majorităţi a Eurasiei, încât „dacă [ruşii] vor reuşi să consolideze ceea ce au cucerit,
atunci victoria lor mondială finală este sigură... De aceea, politica de containment,
chiar dacă este 100% de succes, este o formulă pentru victoria sovietică” (Burnham,
1953, apud Sempa). Să observăm, iată, că încă prin anii 1953 Occidentul, în frunte cu
strategiştii americani, renunţase la strategia containment-ului (încercuire şi descurajare)
în chestiunea raporturilor cu Rusia. Este adevărat că Burnham optează pentru
confruntare, dar aceasta nu exclude politicile dialogului, astfel că marile confinii
militare şi ideologice pot lăsa locul competiţiei economice şi confluenţelor
geostrategice, cum arată tendinţele actuale.
Variante pe care Burnham le identifică pentru spaţiul eurasiatic şi deci pentru
politicile posibile se referă toate la alternativele atitudinii SUA faţă de Eurasia şi deci
faţă de Rusia. Aceste variante posibile se distribuie între: a) varianta „continentului
euroasiatic sub control (dominaţie unică)”; b) varianta „retragerii influenţei SUA din
Eurasia”; c) „în acest caz, fără de confruntare, naţiunile eurasiatice, care însă sunt
exterioare Imperiului Sovietic, vor trebui să se supună controlului sovietic”
(„Containment or Liberation”, p. 114). „Harta referenţială” e tot a lui Mackinder, cum
vedem, şi în analizele lui Burnham.
În fine, Burnham arată că geopolitica expansiunii sovietice s-a bazat, în vremea
lui Brejnev, pe dihotomia zone de pace / zone de război („zone of peace” - „zone of
war”), concepute ca o reţea mondială şi folosite ca tehnici de expansiune. Burnham a
previzionat „doctrina Brejnev” şi, totodată, „strategia conflictuală sovietică” în lumea a
treia (apud Sempa, p. 74). Cf. şi Suicide of the West (Chicago, 1985, p. 227-228).
Teoria competiţiei pentru putere
Nicolas Spykman a elaborat teoria cu privire la competiţia pentru putere în

America’s Strategy in World Politics (1942. New York, Harcourt, Brace&Co, 1942, p. 24).
În viziunea sa „marginea de securitate pentru o naţiune este margine a ameninţării
(primejdiei) pentru alta (...); deci alianţa trebuie acompaniată de contra-alianţe şi

419
Prezentăm o listă bibliografică extinsă a principalelor lucrări ale lui Burnham:
• The Managerial Revolution: What is Happening in the World. New York: John Day Co., 1941.
• In defense of Marxism (against the petty-bourgeois opposition) (with Leon Trotsky, Joseph Hansen and
William Warde) New York: Pioneer Publishers, 1942.
• The Machiavellians: Defenders of Freedom New York: John Day Co., 1943 ISBN 0-895267853.
• The struggle for the world New York: John Day Co., 1947.
• The Coming Defeat of Communism New York: John Day Co., 1949.
• Containment or liberation? An inquiry into the aims of United States foreign policy. New York: John
Day Co., 1953.
• The Web of Subversion: Underground Networks New York: John Day Co., 1954.
• Suicide of the West: An Essay on the Meaning and Destiny of Liberalism New York: John Day Co.,
1964, ISBN 0-89526-822-1.
• The War We Are In: The Last Decade and the Next New Rochelle, NY, Arlington House 1967.
armamentul de contra-înarmare totul încadrându-se într-o competiţie permanentă

pentru putere” (apud Sempa, p. 75). În această lumină, „prima linie de apărare a SUA
constă în prezervarea balanţei de putere în Europa şi Asia” (p. 4). În viziunea celor trei
„strategişti” americani, cei trei factori geopolitici ai Războiului rece sunt (apud Sempa):
a) „sfidarea superputerii americane: securitatea Americii va fi grav ameninţată
dacă Eurasia va fi politic dominată de o putere ostilă” (Mackinder, Spykman)
b) „balanţa de putere în Eurasia” (dominaţia asupra zonei-pivot). Aceasta va fi
influenţată de puterea care va controla heartlandul Eurasiei (pe atunci URSS ameninţa
să domine toată Eurasia) (Mackinder).
c) „forţele-surogat”: URSS, ghidată de ideologia revoluţionară, ori o altă
formaţiune sistemică a puterii în Eurasia, va căuta să-şi extindă puterea globală prin
„forţe-surogat” (Burnham) sau, cu limbajul epocii, prin „sateliţi”. Ne dăm seama că
principalul proces regional în zona răsăriteană a continentului european, după război, a
fost tocmai satelizarea ţărilor de la est de Elba. Căderea sistemului a adus pe urmele
sale nu o simplă desatelizare a regiunii, ci o perioadă de interregn cu foarte multă
dezordine, cu haos şi capitalism sălbatic, ceea ce obligă la o regândire a strategiei de
securitate în regiune în raport cu o asemenea conjunctură. Desatelizarea a fost un
proces secundar şi a cuprins ţările din lagăr, dar haosul şi turbulenţele în lanţ au lovit şi
spaţiul rusesc propriu-zis (controlat de Rusia). Aceasta reclamă o reconsiderare a
tipului de capitalism instaurat în toată regiunea, în frunte cu Rusia.
Rusia lui Elţîn evoluase spre modelul „sistemului fragil”.

Reacţia lui Putin: noua politică
Capitalismul rusesc se identifica, în prima lui fază, ca peste tot în Europa de

Răsărit, cu un sistem alternativ pe care unii specialişti îl numesc afacerism,
îndepărtându-se astfel de modelul occidental al capitalismului auto-centrat. În vederile
noastre, afacerismul este, de fapt, un capitalism oligarhic în şi prin care un cerc relativ
restrâns de afacerişti se folosesc de aparatul reformei şi al statului în interes propriu,
adoptând, în numele reformei, al privatizării etc., legi antisistemice, deopotrivă
anticapitaliste (căci nu servesc criteriilor de rentabilizare a sistemului) şi antipopulare.
Unul dintre procesele definitorii pentru „afacerism”, ca sistem alternativ la capitalismul
autocentrat, este concepţia şi modelul privatizării. În sistemul afacerismului,
privatizarea nu a condus şi nu conduce la constituirea de firme capitaliste puternice ci
la emergenţa conglomeratelor oligarhice. Să examinăm cifrele aşa cum le cunoaştem
prin mijlocirea Raportului Rand şi a altor documente deja citate din care reţinem
datele. După Curtea de Conturi rusă, de pildă: 90% dintre privatizările făcute între
1994-2000 au fost ilegale. Concepţia oligarhică a condus, peste tot, la constituirea
unor imperii economice în jurul celor 4 poli: băncile, industria, comerţul, media. Faza
aceasta, în Rusia, s-a întins pe intervalul guvernării lui Elţîn. Sub B. Elţîn Rusia pierde
50% din PIB şi ajunge la un PIB/locuitor egal cu 40-60% din cel de la 1860 (ibidem).
Hiperinflaţia, umflarea datoriei externe, tutela FMI, speculaţii, crah financiar, fuga
capitalurilor, prăbuşirea monedei (1998), sărăcia masei şi averile ostentative, reţele
mafiote, iată fenomenele care, în viziunea lui Secrieru, descriu starea Rusiei acestei
perioade. Între consecinţele evidente ale epocii se disting apatia şi votul protestatar.
Cu toate acestea, Rusia rămâne un mare exportator de grâu, ne spune Raportul
Rand, prin care preluăm cifrele: 10 milioane tone de grâu pe an (al 4-lea loc în lume).
Agricultura familială reprezintă 60% în producţia agricolă din 2006 (restul este
colectivism). Faţă de perioada domniei afacerismului, se produce o transformare axială
odată cu venirea lui Putin. Putin decide – în anul 2000 – „să închidă paranteza haotică
a anilor 1990” (p. 782, Le Monde. Manuel de géopolitique et de géoéconomie, coord.
Pascal Gauchon, PUF, 2008). Redăm, prin sinteza mijlocită de cartea coordonată de
P. Gauchon, de Raportul Rand şi de alte surse, precum este şi cartea lui Secrieru,
principalele trăsături ale Rusiei actuale, în şi prin care se pot zări zguduirile provocate
de ciocnirea dintre sistemul afacerismului şi sistemul capitalist autocentrat, ciocnire
care a marcat starea Rusiei începând cu noua politică a lui Putin. Trăsătura cea dintâi a
noii politici: reforma instituţiilor şi a finanţelor publice restabileşte „verticala puterii”.
Iată şi alte caracteristici ruseşti derivate din analizele autorilor manualului coordonat de
Pascal Gauchon, din cartea lui Secrieru şi din sinteza Raportului Rand (datele au ca
sursă, în principal, acest raport):
 „Tendinţa începută de Elţîn de a păstra controlul asupra sectoarelor
strategice – bănci, producerea şi exportarea armamentului, energie, transport feroviar –
s-a accentuat după 2005 prin renaţionalizarea unor mari întreprinderi care înseamnă
35% din PIB”.
 „Evoluţiile grupului petrolier Jukos sunt mai mult decât grăitoare în privinţa
noii politici. Acest grup gigantic era controlat de M. Khodorovski, care anunţase în
2003 fuziunea cu grupul Sibneft şi cu o posibilă participare a lui Exxon Mobile”.
 „În 2003 este Khodorkovski este arestat şi, în 2005, este condamnat la 9 ani
închisoare”.
 „Jukos a fost cumpărată în decembrie 2004 de Rosneft, companie petrolieră
de stat şi primul producător din 2007.
 La Gazprom statul redevine majoritar în 2005”.
 Gigantul gazolifer (88% din producţia Rusiei, 20% din rezervele mondiale)
realizează 38% din cifra sa de afaceri în afara „gazului”, adică în construcţia de
centrale atomoelectrice nucleare în afară, este implicat în media etc. (ibidem)
 În 2001 se relansează „parteneriatul strategic” SUA-Rusia. Dar, din nou,
Putin „decide să reia controlul hidrocarburilor: întreprinderile de stat deţin de atunci
30% din rezervele de petrol, 87% din rezervele de gaz”.
 Intră pe scenă „oligarhii statului”. „În toamna lui 2006 Gazprom
îndepărtează candidaţii occidentali de la exploatarea zăcământului de gaze din Marea
Barenţ. Proiectul lansat în 1996 de Shell pentru zăcământul de la Sahalin 2 era cea mai
mare investiţie postsovietică în Rusia şi singurul proiect de anvergură fără asociat rus.
Sub ameninţarea suspendării permisului pentru non-respectarea normelor ecologice,
consorţiul a acceptat în decembrie 2006 partajul cu Gazprom (50%), Shell (25% în loc
de 55), Mitsui şi Mitsubishi. La fel în cazul Sahalin 1, iniţiat de Exxon Mobile şi
Khariaga în extremul Nord, în urma unor acorduri foarte favorabile companiilor
occidentale. În 2003, societatea a cedat Gazprom-ului 63% din părţile zăcământului de
la Kovitka în Siberia Orientală” (ibidem).
 Puterea ideologiei asupra geografiei încetează după 2001. Comunismul a
„situat Cuba la Est şi Japonia la Vest”. „Revanşa geografiei asupra ideologiei a
determinat revenirea frontierelor trecutului” (ibidem).
Imperiul Rus şi geopolitica dominaţiei

Modelul geopolitic al dominaţiei din perspectiva lui Geoffrey Parker
Care este cauza expansiunii statelor? De unde izvorăşte acel „spirit de

dominaţie” cum îl numeşte O’Sullivan, acea dorinţă de universalitate şi stăpânire?
Istoria, spune O’Sullivan, citat de către Geoffrey Parker în cartea „Geopolitica
dominaţiei”, este „o înregistrare izbitoare a dorinţei persistente a popoarelor de a
domina alte popoare”420. De această dorinţă de dominaţie putem vorbi nu doar când ne
referim la popoare, ci şi la teritorii. După cum descrie şi O’Sullivan, „regnum” implică
„dominarea (stăpânirea) asupra unui popor” (idem), iar „dominium” semnifică
„stăpânirea unui teritoriu” (ibidem).
Tendinţa de dominaţie a statelor a căpătat valenţe deosebite în funcţie de
perioada istorică şi de ideologiile adoptate. Braudel vorbea despre acea „foame de
lume” caracteristică statelor expansioniste, iar Martin Wight, autorul cărţii Power
Politics (1986) vorbea despre aspiraţia fiecărui stat de a deveni un imperiu universal421.
Privind fenomenul de dominaţie ca tendinţa de expansiune teritorială a unui stat,
Geoffrey Parker propune un model destul de interesant. El identifică o listă de 32 de
caracteristici definitorii pentru un stat dominant şi aplică aceste caracteristici
geopolitice Imperiului Otoman, Spaniei, Austriei, Franţei şi Germaniei. În urma
analizei realizate de către autor, 11 dintre ele sunt prezente în toate cele cinci state şi
următoarele 10 în patru dintre ele. Aceasta înseamnă, spune G. Parker, că 21 dintre
caracteristici sunt prezente în cel puţin patru din cinci state, adică un procent de 78%.
Aceste caracteristici pot fi folosite pentru a construi mai departe un model de
dominaţie geopolitică a unui stat. Poţi investiga, mai bine zis, prin intermediul acestor
caracteristici, dacă un stat are tendinţe de dominaţie.
Putem identifica în modelul oferit de Parker o dinamică spaţială a fenomenului
de dominaţie, marcând anumite stadii de evoluţie.
Prima caracteristică a unui stat de dominaţie este aceea că nucleul acestuia este
localizat la intersecţia dintre teritoriul propriei culturi şi cea a unei culturi diferite. Unul
dintre exemplele date de către Geoffrey Parker este nucleul Imperiului Otoman care se
găsea la intersecţia dintre Islam şi Bizanţ. Tendinţa nucleului este să se deplaseze spre
teritoriul altei culturi tinzând să graviteze spre un centru din care puterea teritorială ar
putea fi stăpânită. Geoffrey Parker subliniază că această expansiune se face spre un
centru hidrografic. Exemplul dat de Parker este cel al Imperiului Otoman care s-a
mutat spre Marea Marmara, Austriecilor care s-au mutat în bazinul Panoniei etc. Se
pare că înaintarea spre bazinul hidrografic a dus nu numai la o posibilitate de
expansiune a nucleului statului, ci şi la o dezvoltare civilizaţională.

420
Parker G., The Geopolitics of Domination, London, Routledge, 1988, 4.
421
M. Wright, Power Politics, 1986, 30 apud G. Parker, 1988, 4.
Această tendinţă de expansiune spre mări şi oceane a fost folosită şi de către

Mackinder în analiza sa privind teoria Rimland-ului, termen introdus în analiza
geopolitică de către Nicholas Spykman, geostrategist germano-american. Potrivit lui
Spykman, ieşirea la mare deschide mari posibilităţi apariţiei unor noi structuri
geopolitice, adică a imperiilor. De-aici importanţa deschiderii maritime a unui stat.
Pentru Geoffrey Parker expansiunea unui nucleu istoric spre un centru de putere
hidrografic a fost urmată de formarea unei naţiuni cu un nivel înalt de omogenitate
lingvistică şi culturală. Naţiunea s-a format prin suprapunerea teritoriului de origine cu
cel cucerit prin migraţii şi prin centralizarea politicilor de stat 422. Pentru a ţine sub
control întregul teritoriu, următorul pas este tendinţa de uniformizare culturală în
numele unei viziuni ideologice care emană din interiorul nucleului. Este pus în
evidenţă rolul principal mai ales pe plan cultural pe care îl are nucleul în perpetuarea
viziunii. În opinia lui Geoffrey Parker, viziunile propagate de către statele dominante
sunt Islamul de către Imperiul Otoman, Catolicismul de către Spania, Iluminismul de
către Franţa, Darwinismul Social de către Germania. Elementele politice şi geografice
au dus la o „logică a unităţii”, o „unitate naturală de organizare”423. În acest fel, Austria
a aspirat la dominaţie asupra bazinului Dunării şi Germania a aspirat la dominaţia
asupra Câmpiei Europene de la Volga până în stepele Rusiei.
În viziunea lui Parker, Imperiul Otoman şi Franţa au fost tipare atipice de
dominare. Imperiul Otoman a devenit statul succesor Imperiului Bizantin, imperiului
defunct şi care îi era rival, înainte de a atinge o poziţie de dominare asupra propriei
culturi424. Franţa are o cultură semi-autonomă, culturi alternative care posedă un nucleu
alternativ. Expansiunea Franţei a avut loc dintr-un centru dezvoltat mai degrabă dintr-o
periferie slab dezvoltată.
În urma analizei realizate, Geoffrey Parker a identificat doar 21 de caracteristici
care se găsesc în cel puţin 4 dintre state. Aceste caracteristici vor fi folosite în
construcţia modelului. Imperiul Otoman, Spania şi Germania posedă fiecare dintre
aceste caracteristici, în timp ce Austria are o incidenţă de 86%. Franţa are aproximativ
aceeaşi incidenţă ca Austria.
Parker rezumă modelul unui stat dominant constând din trei stadii de evoluţie a
procesului. În primul stadiu nucleul unui stat se află la intersecţia dintre propria cultură
(A) cu cea a altei culturi (B), aşa cum am arătat şi mai sus. În primul stadiu, elita este
religioasă şi militară, iar statul are resurse limitate. În acest caz, tendinţa de expansiune
este agresivă şi se trece la acapararea teritoriilor din cultura B. Înaintarea frontierei se
face prin zona de divergenţă sau convergenţă a râurilor sau drumurilor strategice, rutele
naturale fiind centre de comunicare şi generatoare de resurse. Elita nucleului iniţial
devine elita dominantă a teritoriilor cucerite. Prioritare în acest stadiu sunt extinderea,
consolidarea şi dezvoltarea economică. Persistenţa conflictului în cadrul culturii B
menţine statul dominant într-o poziţie de cucerire şi absorbţie a celorlalte teritorii.
Stadiul al doilea este atins, spune Parker, când nucleul statului dominant se
întoarce asupra propriei culturi pentru a atinge o poziţie dominantă în cadrul macroariei
culturale. Această acţiune sugerează că statul dominant are rol protector faţă de propria
cultură. În acest stadiu se formează acel „centru al naţiunii” (core-nation) cu un înalt

422
Parker G., The Geopolitics of Domination, London, Routledge, 1988, 65.
423
Idem, 68.
424
Ibidem, 69.
grad de uniformizare culturală şi lingvistică. Centralizarea statului duce la o eroziune a

puterii în centrele regionale şi la o diminuare a semnificaţiei lor politice, culturale şi
economice. Are loc o distrugere a barierelor interne şi procesul de expansiune al
frontierelor. Propensiunea spre expansiunea teritorială dovedeşte menţinerea unei elite
militare dominante care consideră firească această înaintare a ceea ce înseamnă
„frontiere naturale”- necesare pentru securitatea şi buna funcţionare a statului. Sunt
unite două regiuni geopolitice distincte: cea a statului dominant şi cea a regiunii
cucerite. Prima este bogată, dezvoltată din punct de vedere economic, cealaltă este mai
săracă, depinzând de resursele statului dominant.
Stadiul trei este atins atunci când procesul de dominaţie este realizat pe deplin.
În această fază se realizează un cadru politic uniform pentru cultura A şi cultura B.
Acest lucru va duce la formarea unor sub-culturi semi-autonome. Periferiile vor servi
ca zone tampon, cordoane sanitare între statul dominant a unei culturi şi cel al altei
culturi. Statul dominant va impune elementele de uniformizare caracteristice propriei
culturi în toate teritoriile cucerite. Cea mai importantă parte este cea a impunerii
ideologiei statului dominant, cea care justifică procesul de dominare. Ea serveşte ca
principala armă în expansiunea autorităţii unui stat. Dominaţia se realizează în
momentul când se atinge gradul cel mai înalt de uniformizare culturală şi centralizare
politică. Monostatismul şi uniformitatea culturală triumfă deasupra polistatismului şi
diversităţii culturale.
Tabelul nr.1. Caracteristicile geopolitice ale statului dominant

Nr. Caracteristici geopolitice Imperiul Spania Austria Franţa Germania Total
crt. Otoman
1 Nucleul statului situat la frontiera propriei X x x (x) X 4
culturi
2 Nucleul istoric situat într-o zonă relativ X x x X 4
săracă
3 Nucleul istoric localizat în interiorul X x x x X 5
frontierelor
4 Cucerirea de ieşire la mare a nucleului X X 2
istoric
5 Nucleul istoric este mai puţin dezvoltat X x x (x) x 4
decât centrul statal
6 Nucleul istoric al statului este centralizat, X x x x x 5
absolutist şi militarizat
7 Nucleul original şi istoric al statului X x x 3
câştigă statut de independenţă faţă de
statul central
8 Gravitaţia spre centru unde controlul este X x x x x 5
mai uşor de exercitat
9 Achiziţia din timp a noi teritorii valoroase X x x (x) x 4
10 Achiziţia ulterioară a noi teritorii x x x 3
valoroase care au devenit centre
economice principale
11  Capitala se mută spre teritoriul cucerit X x x (x) x 4
12  Capitala rămâne în centrul istoric ( în x x x x 4
teritoriul originar sau cel cucerit)
13  Nucleul istoric se mută din aria macro- X x x x x 5
culturală
14  Nucleul istoric are o orientare feudal- X x x x x 5
agrară
15 Colonizarea teritoriului cucerit cu X x x 3
populaţie din nucleul statului
16  Diversitatea etnică şi culturală din jurul X x x x 4

frontierelor spaţiului cucerit
17  Impunerea uniformizării în zona centrală X x x x x 5
a statului
18  Expansiunea declanşată de presiuni şi X x x x x 5
evenimente externe
19 Deplasarea social/ politică în centrul x x 2
statului precede proclamarea dominaţiei
20 Expansiune încurajată de vidul de putere X x x 3
a frontierelor
21 Expansiune pentru a atinge frontierele x x x 3
naturale
22  Controlul asupra ariei macro-ariei X x x x x 5
culturale ca succesor al statului central
23 Expansiunea în regiuni joase şi învecinate x x 2
24  Expansiunea în regiuni cu aceleaşi X x x x x 5
condiţii fizico-geografice
25  Grupul de populaţie omogenă devine X x x x 4
centrul naţiunii
26  Dominaţia se realizează în două stadii: 1. X x x x x 5
hegemonie regională; 2. stat universal
27 Durata stadiului 2 ( min. două generaţii) X x x 3
28 Controlul asupra „locurilor sacre” ale X x x 3
culturii
29  Impunerea ordinii în tot teritoriul X x x x 4
controlat
30  Impunerea uniformităţii politice, culturale X x x x 4
şi economice
31  “Logică a unităţii” geografice X x x x x 5
32 Încercarea de a crea un sistem închis în x x x 3
zona controlată
Total 125(129) 26 27 24 19 29
(23)
Total % 78 (81) 81 84 75 59 91
(72)
Total caracteristici folosite în model 96 21 21 18 15 21
(100) (19)
Apropierea de model ( în procente) 91 100 100 86 71 100
(95) (90)
x- caracteristici prezente;
 Caracteristici folosite în model;
(x) neconformitatea cu modelul - Franţa
Sursa: Parker Geoffrey, „Geopolitics of domination”, 1988, pag. 66-67
Expansiunea teritorială a Rusiei. Aplicarea modelului geopolitic

al dominaţiei a lui Geoffrey Parker Imperiului Rus
„Istoria Moscovei este povestea despre cum un Ostrog nesemnificativ a devenit

capitala unui imperiu al Eurasiei” (Kerner R.J., The Urge to the Sea: The Course of
Russian History, 1942, p. 35, apud Parker G., 1988, 76) .
Modelul geopolitic al dominaţiei promovat de către Geoffrey Parker poate fi
folosit pentru a interpreta modalitatea de extindere a Rusiei. În secolul al XVIII-lea,
Rusia ajunsese la statutul de mare putere în Europa şi în lume.
Expansiunea Rusiei, precizează Geoffrey Parker, „s-a făcut într-o manieră
concentrică pornind de la regiunea centrală, Moscova” (Parker G., 1988, 76).
Pornind din centru, expansiunea Rusiei s-a realizat în primă fază spre nord prin
cucerirea teritoriilor subarctice.
„A doua direcţie a expansiunii moscovite a fost spre Sud-Vest către Imperiul
Polono-Lituanian. Frontiera a fost mutată la vest de Nipru şi Kievul a trecut sub
stăpânirea moscoviţilor, ca bastion al Moscovei.
A treia direcţie s-a făcut spre Est prin capturarea Kazanilor de către Ivan al IV-lea
în 1552 şi avansarea în josul Volgăi spre Marea Caspică. Aceasta a fost urmată de
anexarea Volgăi şi Donului şi deschiderea rutelor spre est” (Parker G., 1988, 78).
La baza geografiei politice ruseşti a stat la bază, încă din cele mai vechi timpuri,
conflictul dintre pădure şi stepă. Expansiunea rusească a dus mai întâi la o cucerire a
stepelor. „Oamenii pădurilor au luat iniţiativa şi s-au mutat pentru a-i subjuga pe
oamenii stepei” (ibidem).
Într-o primă fază, heartland-ul rusesc, nucleul central al statului moscovit, l-a
constituit zona economică delimitată de estul Niprului şi sudul Uralilor. Aceasta era
prima frontieră.
A doua fază a expansiunii a fost legată de mutarea capitalei, a nucleului statului,
spre ieşirea la mare. La începutul secolului al XVIII-lea, ţarul Petru I a mutat capitala
la Sankt Petersburg. Această deplasare a centrului puterii spre o zonă maritimă,
„înlocuirea Moscovei tradiţionale şi teocratice cu Sankt Petersburgul modernizat şi
parţial secularizat” (ibidem) reprezintă viziunea a ceea ce ţarul Petru I vroia ca Rusia să
devină – un mare imperiu. Aproprierea de mare a centrului statului marchează
începutul unei dezvoltări civilizaţionale, aşa după cum precizează şi geostrategul
Alfred Mahan în cartea sa Influenţa puterii maritime asupra istoriei (The Influence of
Sea Power upon History 1660-1783, 1890), precum şi Nicholas Spykman, cel care
preciza că ieşirea la mare deschide mari posibilităţi apariţiei imperiilor.
Expansiunea spre sud a Rusiei s-a realizat „prin victorii asupra otomanilor,
preluarea Niprului de Jos, Peninsulei Crimeea şi nordului coastei Mării de Azov”
(Parker G., 1988, 80). Interesul Rusiei la Marea Neagră s-a concretizat prin instalarea
unui port comercial la Odessa şi o bază navală la Sevastopol.
După expansiunea spre nord şi spre sud, Rusia şi-a continuat traiectoria spre
Vest. Extinderea frontierei spre Vest rezultată în urma războaielor napoleoniene s-a
realizat prin preluarea Finlandei, Basarabiei şi cucerirea prusacilor şi austriecilor.
Înaintarea spre Vest a frontierei a dus şi la achiziţia Poloniei.
“La sfârşitul secolului al XVIII-lea, ruşii au fost împinşi spre sud, în Georgia.
Acest regat ortodox a fost prins între Imperiul Otoman şi Imperiul Persan. Pe măsură
ce puterea acestor imperii s-a diminuat, Rusia s-a întors împotriva lor şi în 1830 întreg
teritoriu Transcaucaziei a fost încorporat în Imperiul Rusesc” (Parker G., 1988, 81).
Caucazul a devenit ultimul teritoriu a Rusiei Europene care a fost adus sub control.
Expansiunea din nucleul moscovit s-a realizat treptat, în etape şi prin cucerire de
teritorii. Nu a fost o transformare abruptă, ci, mai degrabă un proces de înaintare a
frontierei spre mări şi spre teritoriile din nord, sud şi vest.
Geoffrey Parker enumeră o serie de factori geografici şi geopolitici care au
influenţat caracterul şi direcţia expansiunii Rusiei. Unul dintre factorii care au
influenţat în mod deosebit expansiunea Rusiei a fost cel geografic. Chiar şi Nicolai
Berdiaev recunoştea că factorul geografic are o însemnătate deosebită. „A fost
îndemnul, spunea el, pentru autoconservare care i-a forţat pe ruşi să îndepărteze
invadatorii şi să-şi întărească poziţiile” (Berdiaev, Moscow, 1918 apud Parker G.,
1988, 82). „Drang nach Westen” al ruşilor (drumul către vest al ruşilor) poate fi ca un
răspuns teritorial la „Drang nach Osten” al germanilor.
Comerţul a fost un alt factor care a dus la expansiunea teritorială a Rusiei. Parker
arată cum activitatea comercială s-a dezvoltat de-a lungul rutelor maritime.
Principalele oraşe comerciale erau Novgorodul, Kazan, Astrakhan. „Înaintarea spre
mare a devenit o temă fundamentală în istoria Rusiei, dorinţa pentru ieşirea spre mările
calde, utilizabile, fiind considerată drept un laitmotiv pentru expansiunea Rusiei. Rusia
moscovită a pretins legitimitatea ca stat succesor pentru Rusia kieveană şi pentru
Imperiul Bizantin” (Parker G., 1988, 83). Geoffrey Parker pretinde că există şi un alt
factor, concept care reprezintă principala justificare pentru expansiune. El vorbeşte
despre teoria patrimoniului („patrimony theory”) (ibidem). Autorul precizează că
această teorie „va fi aplicată poporului slav ca întreg şi va fi folosită ca justificare
pentru cucerirea Lituaniei, absorbţia Poloniei şi ca laitmotiv pentru apariţia mişcărilor
Pan-Slaviste din secolul al XIX-lea” (ibidem). Această teorie a constituit o justificare
pentru cuceririle ruşilor, era ca un fel de laitmotiv pentru înaintarea frontierelor.
Huttenbach H.R. în cartea sa The Origins of Russian Imperialism (1983)
considera că „expansiunea ruşilor a fost rezultatul unui zel născut din mesianismul
religios” (Huttenbach, 1983 apud Parker G., 1988, 83). Biserica a fost un mare suport
pentru puterea seculară. Ţarii ruşi priveau expansiunea statului ca pe o consecinţă a
voinţei divine, menţionează Geoffrey Parker. În secolul al XVI-lea, după căderea
Constantinopolului Rusia era considerată a treia Romă - succesoarea Imperiului
creştinătăţii. Ideea de „Rusia - A treia Romă” va fi articulată de către călugărul Filotei
din Pskov. „La aproape jumătate de secol de la căderea Constantinopolului, Filotei, în
scrisoarea către marele principe al Moscovei, Vasili al III-lea, spune: Ascultă şi reţine
că toate regatele creştine s-au reunit sub împărăţia ta. Două Rome au căzut. Cea de-a
treia stă (ferm). Şi nu va mai fi o a patra. Nimeni nu va înlocui împărăţia ta creştină”
(Secrieru Stanislav, 2008, 82). Securizarea controlului asupra Constantinopolului şi
asupra Strâmtorilor, „poarta de acces către sudul Rusiei” (Bowman I., 1928, 403), a
fost considerată de Isaiah Bowman în cartea sa The New World (1928) ca fiind una
dintre mişcările inteligente ale ruşilor şi, în special ale conducătorilor ruşi (ibidem).
Sinteza dintre Moscova văzută ca „a treia Romă” şi Sankt Petersburg ca
„oglindă către Vest” au ţinut imperiul întreg (Parker G., 1988, 87). Acest lucru a
demonstrat legătura dintre geografie şi caracterul politic al Rusiei şi predilecţia pentru
extindere. De altfel, prin autoproclamarea Imperiului Rus drept „a treia Romă”, statul
rus „trebuia să promoveze ideea ortodoxă, extinzând puterea rusă asupra pământurilor
şi popoarelor noi” (Fruntaşu Iulian, 2002, 23). Folosindu-se de această idee, Rusia avea
în vedere achiziţia de noi teritorii ca Ucraina sau regiunea Mării Negre, precum şi zone
din Caucaz. Parker precizează însă că Moscova nu a putut pătrunde la vest de Carpaţi
sau la sud de Dunăre.
Chiar dacă Imperiul Rus se conformează modelului geopolitic de stat dominant
totuşi are câteva trăsături care îl deosebesc de celelalte state dominante. Trăsăturile
regiunii centrale moscovite se potrivesc cu cele ale nucleului din modelul lui Parker.
„Moscova a fost un stat de frontieră la intersecţia dintre terenurile libere ale Rusiei, dar
pentru care se plătea tribut mongolilor şi dintre terenurile aflate sub stăpânirea
mongolilor” (Fruntaşu Iulian, 2002, 23). Nucleul statului, Moscova, era localizat în
interiorul statului, „la distanţă de centrul propriei culturi, slab dezvoltat, cu pronunţate
accente teocratice” (ibidem), aşa după cum îl descrie şi Parker. În a doua fază, nucleul
statului se extinde către bazinele hidrografice şi de-acolo către tot sistemul râurilor.
Această extindere spre sistemul râurilor şi spre mări a încurajat dezvoltarea comercială
a Rusiei şi a explicat expansiunea dincolo de frontierele istorice şi în teritoriul culturii
opuse. Se realizează trecerea spre cultura B, cum arăta Geoffrey Parker în modelul
dominaţiei. Rusia a impus controlul asupra teritoriilor vestice. Următoarea expansiune
s-a realizat spre păduri şi stepă, surse ale bunăstării industriale. Această expansiune a
fost însoţită de colonizări şi a adus teritoriile mai aproape de macroaria culturală.
Ţinând cont de comunităţile etnolingvistice, Rusia reuşeşte să-şi consolideze poziţia
dominantă cu intenţia să creeze o naţiune rusă. Continuarea expansiunii spre sud a dus
la crearea unei „a doua ferestre maritime” (Parker G., 1988, 90), iar frontierele naturale
devin ţărmurile Mării Negre. Marea Neagră consolidează poziţia dominantă a Rusiei.
Dacă până acum Rusia pare că se conformează modelului geopolitic descris de
Geoffrey Parker, se desprind câteva trăsături care dovedesc îndepărtarea de fazele
modelului. În opinia autorului, Rusia a suferit o deviere de la stadiul 2 la stadiul 3 al
modelului. Pentru a explica această deviere, Parker relatează relaţia ruşilor cu Imperiul
Mongol. Tendinţa Rusiei era să se extindă spre Sud şi spre Sud Vest. Spre sud, Rusia
întâlneşte puternica rezistenţă a lumii islamice. Atunci Rusia se reorientează spre Sud
Vest. Însă şi aici, Rusia întâmpină greutăţi. Aici ea poate avea doar un rol secundar şi
modest pentru că zona respectivă e mai înaintată economic şi politic. Este punctul în
care Rusia se simte frustrată în procesul ei de dominaţie. Nu poate controla pe deplin
bazinul Mării Baltice, dar nici zona de sud care este nesigură. „Orientarea duală în
această situaţie devine principala caracteristică privind comportamentul Rusiei în
oicumena vestică. Regiunea centrală a Balticii devine centrul politic, maritim şi
comercial al ţării; sudul, centrat pe Rusia kieveană, bogat în resurse naturale, devine
principalul centru economic” (Parker G., 1988, 91). Între aceste zone se găseşte centrul
moscovit care rămâne centrul religios şi cultural în timp ce Sankt Petersburg e
considerat a fi mai mult centru administrativ al Imperiului Rus. „Sankt Petersburg era
centrul administrativ al imperiului, iar Moscova era inima imperiului” (ibidem).
În opinia lui Geoffrey Parker, chiar dacă Rusia se conformează în mare parte
modelului geopolitic de dominaţie, totuşi deviază de la model de mai multe ori şi
această discordanţă subliniază totuşi slăbiciunea Imperiului Rus şi eşecul acestuia de a
deveni o putere dominantă. Orientarea duală şi expansiunea spre alte zone, ca de
exemplu, spre sud, spre India sau spre Est prin încercarea de a dezmembra Imperiul
Chinez a dus la o risipire a energiei Rusiei şi a făcut mai dificil succesul dominaţiei
Rusiei în oricare regiune.
Geoffrey Parker enumeră în continuare mai multe caracteristici geopolitice care
au împiedicat Imperiul de a deveni o mare putere dominantă: „graniţele de tranziţie cu
alte popoare slave; alte naţiuni slave, ucrainienii, lituanienii, etc. care şi-au păstrat
sensul identităţii culturale şi istorice au dus la slăbirea identităţii ruse şi la împiedicarea
capacităţii de a acţiona în mod independent; altă caracteristică a fost natura capitalei
ţării, care, după cum spunea şi Forbes, citat de Parker, a exercitat „o influenţă
nesănătoasă asupra istoriei Rusiei” (Parker G., 1988, 92). Este vorba despre Sankt
Petersburg. Centrul politic a fost străin din punct de vedere cultural de Imperiu ca
întreg, aşa că au fost destul de mari probleme privind impunerea unei centralizări şi
omogenizări unor regiuni atât de eterogene.
Concluzionând, în opinia lui Geoffrey Parker, caracteristicile geopolitice ale
Imperiului Rus nu sunt conforme cu modelul statului dominant. Însă, chiar dacă Rusia
a atins doar o hegemonie regională, din punct de vedere geopolitic, observă Parker,
este mai degrabă similară statelor dominante decât acelor state din Vest care au atins
doar o hegemonie regională. Resursele naturale şi umane ale Rusiei dublate de
viziunea ei ambiţioasă de a deveni un mare imperiu o pot caracteriza până la urmă
drept o putere dominantă, iar motivele eşecului pot fi trasate drept caracteristici
anormale din structura ei geopolitică, subliniază Parker.
Uniunea Sovietică – un nou imperialism rusesc?
Perioada Uniunii Sovietice a dus la o nouă reconfigurare a frontierelor Rusiei.

Din martie 1918, după semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, are loc o expansiune
teritorială a acesteia. Regiunea de ocupaţie sovietică a fost extinsă din vechile frontiere
ale Mării Baltice-Mării Negre printr-o nouă înaintare a frontierei de-a lungul istmului
Balticii şi Adriaticii. Aceasta a dus la o extindere a puterii teritoriale a Rusiei de la
ţărmurile sudice ale Balticii până în Balcani, având în vedere întregul bazin al Dunării
şi Elba. A fost cea mai mare arie de dominaţie pe care a putut-o avea Imperiul Rus
vreodată.
Prezenţa puterii militare, conformitate politică şi ideologică şi interdependenţă
economică erau caracteristicile prin care se exercita puterea sovietică. „Aceasta acţiona
prin intermediul a trei structuri instituţionale: Cominformul (1947), Consiliul pentru
Asistenţă Economică Mutuală - Comecom (1949) şi Pactul de la Varşovia (1955)”
(Parker G., 1988, 127).
În opinia lui Geoffrey Parker, extinderea controlului sovietic s-a realizat pornind
de la condiţiile pre-existente statului, incluzând diversitatea etnică şi culturală, de la
varietatea gradelor de dezvoltare economică şi de la istoria politică divergentă şi uneori
antagonistă. Statul care a apărut în 1923 a fost, din perspectivă sovietică, o nouă formă
politică care nu a mai existat în istorie până atunci. Ocuparea unor teritorii importante
de către Uniunea Sovietică a dus la atingerea unei poziţii de dominaţie în întreaga
regiune estică şi a determinat condiţia existenţei statului rus.
Geoffrey Parker arată care sunt caracteristicile şi fazele de expansiune ale
Uniunii Sovietice care ar putea fi luate în considerare când vorbim de un stat dominant.
Prima fază ar fi transferul capitalei ţării de la Petrograd la Moscova. Acesta ar însemna
reîntoarcerea la vechea capitală, în inima geografică şi spirituală a Rusiei. Rolul
conducător al centrului naţiunii ruseşti a fost reînviat. În această fază multe dintre
naţionalităţi au fost încorporate şi o serie de măsuri au fost implementate pentru
asigurarea uniformizării culturale şi politice.
A doua fază a expansiunii teritoriale sovietice s-a declanşat prin apariţia unor
factori externi, puterile Europei Centrale care vroiau să preia Câmpia Nord Europeană.
Învingerea Germaniei a dus la o expansiune a Uniunii Sovietice, frontierele mutându-se
până dincolo de istmul ponto-baltic. Mutarea frontierelor a urmat cursul râurilor,
în special ale Prutului şi Bugului. „Controlul asupra fluviului Elba a tăiat Europa
Centrală în două marcând invazia sovietică şi controlul a jumătate din Europa de către
aceasta - linia Stettin-Curzon. Noile structuri erau caracterizate de centralizare şi
uniformitate dictate de o viziune impusă de la centru” (Parker G.,1988,127). Aceste
caracteristici se găsesc şi la statele care au aspirat la poziţia de dominare. Numai până
în faza a treia „Uniunea Sovietică posedă 84% din caracteristicile unui stat dominant.
Putem spune că Uniunea Sovietică se apropie mai mult de modelul statului dominant
decât Imperiul Rus din perspectivă euro-asiatică. Însă sunt şi caracteristici care relevă
diferenţe între poziţia Uniunii Sovietice şi modelul statului dominant. Este vorba de
poziţia frontierelor, nucleul central şi structurile interne ale statului” (ibidem).
Frontierele sovietice erau nesigure, iar privitor la aria centrală a regiunii, supremaţia
rusă era pusă la îndoială din cauza creşterii importanţei economice şi demografice a
naţiunilor non- slave. Din perspectiva structurii interne a puterii, zona occidentală din
apropierea frontierelor ruseşti a fragmentat tendinţa de uniformizare culturală şi a dus
şi la o instabilitate a Moscovei. Toate acestea vor avea repercusiuni mai târziu, când
marele Imperiu al URSS se va dezintegra.
Imperii şi internaţionale. Înaintarea frontierei kominterniste
Triumful comunismului în Rusia şi transformarea Imperiului Ţarist în Imperiu

Comunist au dus la o nouă expansiune teritorială a Rusiei în Europa de Răsărit. Sub
auspiciile panslavismului, Rusia a ocupat răsăritul Europei, unul dintre scopurile
urmărite fiind „posibilitatea de a controla Marea Neagră şi de a pătrunde în Marea
Mediterană. Comunismul oferea pe planul expansiunii ruseşti temeiul ocupării lumii
întregi sub lozinca: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Moscova devenea centrul
revoluţiei mondiale” (Drăgan Josif Constantin, 1993, 192). Revoluţia comunistă era, de
fapt, revoluţia „popoarelor oprimate”, aşa cum suna şi lozinca lui Lenin: „Popoare asuprite,
ridicaţi-vă!” (Bădescu I., Dungaciu Dan (coord), Sociologia şi geopolitica frontierei,
vol II, 1993, 161). Factorul naţional era folosit de Lenin doar pentru a justifica
instaurarea noii ordini comuniste: cea a „internaţionalismului proletar” (ibidem). Lenin
înfiinţează instituţii care să sprijine proiectele kominterniste „ce aveau să slujească
drept instrumente de bază ale ţelurilor antinaţionale bolşevice” (ibidem, 168). Sunt
introduse diferite elemente ale aparaturii bolşevice în state din Europa Centrală şi de
Est. Kominternismul se dorea a fi un proiect internaţionalist de înaintare spre Europa
Centrală şi se remarcă în istorie ca proiect antinaţional. „Lenin şi Troţki au iniţiat
politica de infiltrare a bolşevismului în centrul Europei” (Drăgan J.C., 1993, 193).
Dimitrie Gusti, în studiul său privind relaţia dintre naţiune şi Internaţionale, face
distincţia între acele Internaţionale care acceptă ideile naţionale („internaţionalismul
naţional”) şi cele care refuză ideile naţionale („internaţionalismul antinaţional”).
„Internaţionalismul adevărat nu desfiinţează naţiunile, ci le priveşte doar în raporturile
dintre ele” (Gusti Dimitrie, 1995, 1). Internaţionalismul antinaţional reprezintă, în
viziunea lui Gusti, „internaţionalismul abstract” (idem), pentru că este un
internaţionalism care neagă existenţa naţiunilor. Kominternul, ca tip de organizaţie
internaţională, a avut caracter antinaţional, acest lucru manifestându-se cel mai
pregnant în perioada stalinismului. Se remarcă prezenţa unui „dualism nuclear care a
marcat istoria Imperiului Ruso-kominternist: de a fi, în acelaşi timp, puterea unei
Internaţionale kominterniste şi puterea unui imperiu răsăritean, în care se concentrează
visul de dominaţie mondială şi de refacere a Bizanţului” (Bădescu Ilie, 2004, 322).
Întâlnirea dintre cele două formaţiuni – Imperiu şi Internaţională – a dus la formarea
unui sistem dual de dominaţie sovietică răsăriteană. „Mitul ţarului pravoslavnic şi
purismul doctrinei marxiste s-au conjugat în persoana lui Lenin şi apoi în structura de
personalitate a tuturor despoţilor ruso-comunişti” (Bădescu Ilie, 2004, 324).
Cristalizarea acestui sistem dual de dominaţie îşi are cheia în conflictul dintre
„menşevici” şi „bolşevici” sau dintre „revoluţionarii mondiali” şi „deviaţioniştii de la
linia doctrinei comuniste” (ibidem, 322). Această opoziţie este preluată de

Internaţionala kominternistă ca tehnică de dominaţie a Europei de Est. Sistemul dual de
dominaţie sovietică a creat cel mai ucigător aparat de înlăturare a tuturor elementelor
deranjante. Deportările, epurările, sistemul gulagurilor au fost procedeele comuniste
prin care a operat Internaţionala kominternistă. „Epurările politice, în special la nivel
înalt, au fost provocate şi, într-o oarecare măsură, orchestrate de Kremlin, unde Stalin
însuşi juca rolul principal. Dar aceasta a reprezentat numai preludiul unui proces social
mai larg, a cărui ferocitate s-a îndreptat într-o măsură egală sau chiar mai mare
împotriva tuturor straturilor societăţii” (Crampton R.J, 1997, 293- 296).
Agresiunea imperiilor şi „fracturarea” spaţiilor identitare
Sistemul de dominaţie sovietic s-a abătut ca un uragan peste Europa, înghiţind

popoare şi civilizaţii. Agresiunea imperiilor, în special al celui ruso-marxist a avut
consecinţe dezastruoase pentru destinul naţiunilor. Sovietizarea popoarelor care au
intrat în tăvălugul comunist a dus la războiul dintre naţiunile din Europa Răsăriteană şi
imperii. „Niciodată Imperiul şi Naţiunea ca unităţi sociale nu s-au înfruntat atât de
complet şi de direct ca în cazul înfruntării dintre Imperiul Ruso-marxist (sau sovietic)
şi Naţiunile răsăritene ale Europei” (Bădescu I., Cuvânt înainte la Gusti D., 1995,
XIX).
Imperiul Ruso-comunist a urmărit distrugerea naţiunilor din răsăritul Europei,
fracturarea spaţiului identitar răsăritean. Programele de desfiinţare ale naţiunilor au
vizat distrugerea culturilor naţionale, a religiei, a etniei. Suprimarea unor opere, a unor
părţi din cultură care prezentau viaţa religioasă, cenzurarea cărţilor, a operelor întregi,
închiderea personalităţilor culturale, religioase etc. au fost procedee prin care se
încerca suprimarea tuturor elementelor care ţineau de naţiune. Imperiul ideocratic
Ruso-comunist a fost cel mai mare duşman al Naţiunii, „ca formaţiune istorică şi
etnospirituală” (ibidem). Programul kominternist avea drept ţintă „dislocarea”
naţiunilor, dezagregarea cadrelor culturale şi spirituale ale acestora. Se urmărea
distrugerea tuturor cadrelor prin care se puteau propaga ideile, creaţiile şi valorile
naţionale. Ţinta era ceea ce Goffman numea „ruptura de cadru” („frame break”),
distrugerea cadrelor mentale, culturale, spirituale prin care funcţiona unitatea unei
naţiuni” (ibidem). Dimitrie Gusti, privind modelul sociologiei naţiunilor, vorbea despre
faptul că pentru un studiu al naţiunilor trebuie să luăm în considerare în special „axul
puterilor sufleteşti” (Bădescu I., Cuvânt înainte la, Gusti D., 1995, XIX), manifestările
creatoare, spirituale ale unei naţiuni. Tocmai aceasta a fost ţinta kominternismului
rusesc, „axa puterilor sufleteşti”, „unitatea interioară a manifestărilor de viaţă ale
indivizilor şi colectivităţilor” (ibidem).
O naţiune nu poate fiinţa fără unitate interioară, fără posibilităţile ei creatoare,
fără posibilităţile de manifestare prin opere, personalităţi, scrieri, viaţă religioasă.
Fără miezul care să-i asigure existenţa, o naţiune piere. Ea poate supravieţui doar
cu ajutorul resorturilor interioare. Dacă popoarele nu-şi mai regăsesc resorturile
interioare, nu mai pot supravieţui, nu se mai regăsesc, nu-şi mai propagă propria
identitate. De fapt, aceasta era şi dorinţa Imperiului Bolşevic, anexarea unor teritorii şi
a unor popoare care să uite de apartenenţa lor etnică, să nu se mai recunoască, să nu-şi
mai asume spaţiul de viaţă. Aşa se explică fenomenul deportărilor, epurărilor,
interzicerii unor opere care aminteau de naţiune, de etnie, religie, popor. Are loc o
agresare a hărţii mentale a unui popor, a reprezentării pe care o poate avea un popor
asupra spaţiului etnic. Este vorba de acele hărţi mentale de care vorbea şi Haushofer.
Un popor poate fi reprezentat prin „harta lui etnopolitică” (Bădescu Ilie, 2004, 344) şi
prin corespondentul acesteia, „harta mentală” adică „suma de reprezentări, simboluri,
tipare de sensibilitate, atitudini, formule mentale, accente şi imagini pe care le
împărtăşesc membrii acelui popor cu privire la spaţiul lor de viaţă” (ibidem). Tocmai
această hartă mentală este ţinta agresorilor spaţiului spiritual. Reconfigurarea spaţiilor
identitare nu se poate face decât apelând la hărţile etnice şi mentale ale unui popor.
Panideile, începând cu ideea panslavă şi continuând cu ideea Mitteleuropei, au
căutat să modifice harta spaţiilor naţionale, harta spaţiilor „Europei juvenile create prin
pacea de la Versailles, cartografia identitară a naţiunilor europene” (ibidem). Panideile
pot antrena în spaţiul lor popoare şi naţiuni întregi. Ele duc la o reconfigurare a
frontierelor pe harta Europei, retrasând graniţele după cum dictează ideologiile. „Ele
sunt imperialiste în esenţa lor” (ibidem) şi, vrând să cucerească spaţiile mentale ale
popoarelor, ele devin instrumente de „subminare geopolitică” (ibidem, 355). Puterea
sovietică s-a folosit de asemenea panidei pentru a modifica frontierele, acaparând spaţii
întregi şi popoare.
Ascensiunea Rusiei ca putere regională în secolul XXI
La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, analiza

identităţii ruse ţinea în mare parte de percepţia privind frontierele marii puteri. Politica
externă a Rusiei şi relaţiile ei cu Uniunea Europeană sau NATO pot fi analizate doar
prin modul în care Rusia îşi defineşte identitatea şi, implicit, frontierele.
După disoluţia Uniunii Sovietice, Rusia intrase în declin din cauza schimbărilor
din mediul intern şi extern al ţării. Criza punea sub semnul îndoielii identitatea
imperială a Rusiei. Această criză a dus nu numai la decăderea puterii Rusiei, ci şi la
dezorientarea elitelor.
Epoca Elţîn a dus la o sărăcire a populaţiei şi la corupţie în rândul administraţiei
statului. „Pe fundalul liberalizării economice haotice din epoca Elţîn, s-a constituit o
oligarhie şi un sistem pe alocuri mafiot de administrare a statului, punându-se sub
semnul întrebării stabilitatea sa social-politică”(Ionescu Ioana, Ionescu Imanuela,
2010, 42).
După perioada Elţîn, Rusia a avut de-a face cu o refacere pe plan economic şi
social al ţării. Rusia intră într-o nouă eră dominată de un nou realism. Acesta era
caracterizat printr-o „sinteză a curentelor realiste şi eurasianiste” (Ionescu Ioana,
Ionescu Imanuela, 2010, 53).V. Surkov, ideolog al regimului, numeşte modelul impus
de Putin, modelul „democraţiei suverane (sau controlată din interior, nu de către
cercurile externe)” (ibidem).
Sub conducerea preşedintelui Putin, Rusia renaşte ca putere regională prin
reorganizarea administraţiei şi prin politica sa strategică privind resursele energetice.
Eforturile Rusiei de a-şi consolida influenţa în ţările din Asia Centrală bogate în
resurse energetice o proclamă ca pe o mare putere regională. Strategia de Dezvoltare a
Rusiei subliniază misiunea specială pe care o are acest stat în Europa de Est şi în
marele spaţiu dintre Urali şi Pacific. Aceasta stimulează renaşterea vechii Rusii
imperiale, aşa cum sublinia şi geopoliticianul rus Alexander Dughin, afirmarea unui
stat puternic cu influenţe atât în Vest cât şi în Est prin construcţia relaţiilor eurasiatice:
(ex. Proiectul Eurasia, EV Gaz etc.), dar şi prin relaţia cu China, proiect strategic al
politicii externe ruseşti. Rusia a adoptat strategia „diplomaţiei energetice care viza
furnizarea de energie ieftină statelor aliate şi de energie scumpă adversarilor” (ibidem).
Prin aceasta, marea putere regională asigura controlul rutelor energetice spre Europa.
Consolidarea poziţiei ruse ca actor important în zona frontierei răsăritene a Uniunii
Europene se realizează şi prin contracte de tip energetic cu state importante din
Uniunea Europeană ca Germania, Italia sau Franţa. În acest sens, se urmăreşte
„deschiderea traseelor energetice alternative” (ibidem) în Europa Centrală.
Stanislav Secrieru propune o nouă viziune a unei Rusii post-sovietice, folosind
conceptul de „identitate strategică” (Secrieru S., 2008, 8). Autorul descrie identitatea
strategică ca pe o „viziune a elitelor politice privind principalele ameninţări de
securitate, potenţialii rivali şi aliaţi şi o strategie prin care Rusia vrea să ajungă o mare
putere pe scena internaţională” (ibidem). „Multivectorialismul în politica externă
scoate în relief şi identitatea strategică asumată de Rusia lui Putin. Componentele
acesteia sunt: păstrarea suveranităţii interne absolute, promovarea politicii externe
independente prin balansarea între Est şi Vest, integrarea în comunitatea internaţională
în termeni proprii şi afirmarea în calitate de mare putere cu propensiune mondială”
(ibidem,196).
Eforturile Rusiei s-au îndreptat spre consolidarea poziţiei ca actor regional,
asigurând succesul proiectelor de hegemonie rusă în vecinătatea apropiată. „Moscova a
exercitat presiuni asupra Georgiei, Ucrainei şi Republicii Moldova, a încurajat
ascensiunea guvernului Ianukovici la Kiev, a strâns relaţiile cu Turcia, a impulsionat
cooperarea energetică cu Bulgaria şi Grecia, stimulând expansiunea companiilor
strategice Gazprom şi Lukoil în Balcani” (Ionescu Ioana, Ionescu Imanuela, 2010, 42).
Impulsionată de apărarea poziţiei strategice la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene,
Rusia exercită presiuni economice, politice şi militare asupra statelor aflate în
vecinătatea apropiată. În timpul summitului NATO din 2008 ţinut la Bucureşti, simpla
precizare că Ucraina şi Georgia şi-au anunţat aderarea la alianţă a provocat reacţii dure
din partea Moscovei. Putin a ameninţat direct atât Georgia cât şi Ucraina. Pe fondul
acestor ameninţări, Federaţia Rusă a intervenit militar în Georgia în august 2008 sub
pretextul „executării unei operaţiuni de pace în Osetia de Sud şi Abhazia” (ibidem). Tot
în scopul asigurării securităţii graniţelor, Rusia a instalat baze militare în Ucraina, la
Sevastopol, Armenia şi în Caucazul de Nord.
Împingerea frontierelor NATO şi UE către estul Europei a dus la o reconfigurare
a politicii externe ruse. Rusia îşi întăreşte poziţia la Marea Neagră prin instalarea de
baze militare şi caută să-şi consolideze cât mai bine poziţia faţă de statele care sunt
încă în sfera sa de influenţă.

Partea a III-a
Noul imperialism ca fenomen de dominaţie

Mitteleuropa şi Eurasia. Tentaţia neoimperialistă.
Panidei, protoimperii, internaţionale
Mitteleuropa şi integrarea europeană425

Ilie Bădescu
Agresarea spaţiilor identitare ca dimensiune a

procesului neoimperialist. Cazul României
Una dintre dimensiunile cele mai semnificative ale vieţii popoarelor este
raportarea la spaţiu. Atitudinea faţă de spaţiu îmbracă uneori forma unei „mari idei
spaţiale”, pe care Haushofer o numea „panidee”. Spaţiul de viaţă al popoarelor devine
adeseori scena de luptă a două sau mai multe asemenea panidei.
Specificul României provine din aceea că se află sub presiunea a două sau mai
multe panidei a unor imperii renăscânde, care imprimă României caracterul unui spaţiu
de confinii militare, ideologice şi culturale. Panideile se înfruntă, aşadar, şi pe teritoriul
României, antrenând mentalul clasei politice româneşti, până la orbire uneori.
Asemenea panidei sunt ideea pangermană, ideea panslavă, ideea paneuropeană etc.
De îndată ce o panidee cucereşte spaţiul de gândire al unui segment intelectual dintr-o
ţară, acesta devine pivotul acelei panidei şi forţa ei motrice. Aşa s-a întâmplat cu
pansovietismul ieri şi tot astfel se întâmplă azi, de pildă, cu panideea Mitteleuropei, a
unei Europe centrale de veche nostalgie imperială, pe care o slujesc segmente
intelectuale recrutate din mai toate ţările spaţiului central-european. Când pe cuprinsul
unei ţări date acţionează una sau mai multe panidei este creată conjunctura unor
confinii ideologice, a unor tensiuni panideologice.
Problema care se pune, aşadar, nu ţine în primul rând de faptul că aceste panidei
atrag segmente intelectuale din felurite culturi în orizontul lor de manifestare, ci de
faptul că cei atraşi se comportă asemenea convertiţilor la o „sectă”, o „congregaţie”,
încât, în loc de a transfigura confiniile ideologice în confluenţe, ei adâncesc liniile de
ruptură, accidentând „peisajul” geocultural naţional şi regional. Chestiunea îmbracă,
iată, o anume gravitate care justifică interesul pe care i-l acordăm. Se cuvine, deci, să
reluăm analizele lui Haushofer consacrate marii tematici a panideilor, să examinăm
specificul de manifestare al acestor panidei, legile lor de propagare etc. Un asemenea
demers ar urma să ţină seama de cele trei secvenţe: examinarea panideilor care se
propagă de la vest, în frunte cu panideea mitteleuropeană, examinarea panideii ruse, şi,
în final, examinarea geopoliticii statului naţional român. Vom insista, în cele ce

425
Acest capitol foloseşte materialul elaborat de autor în Tratatul de geopolitică, ed.cit., unde poate fi
regăsit cu o altă extensie.
urmează, asupra spaţiului panideologic din arealul românesc şi din vecinătăţile noastre,
adică din cuprinsul Europei Centrale. Ţinta unei panidei este cucerirea spaţiului de
gândire al popoarelor, întâi al unor categorii şi cohorte ale populaţiei şi în final ale
popoarelor în întregul lor. Într-un demers de cercetare a manifestării panideilor un
popor poate fi descris prin harta lui etnopolitică şi prin corespondentul acesteia, harta
mentală, adică suma de reprezentări, simboluri, tipare de sensibilitate, atitudini,
formule mentale, accente şi imagini pe care le împărtăşesc membrii acelui popor cu
privire la spaţiul lor de viaţă. Orice ins, oricât ar fi de slab instruit, are o vagă idee cu
privire la faptul că el aparţine unui spaţiu de viaţă comun cu acela al altor semeni ai săi
pe care-i denumeşte cu acelaşi etnonim: „unguri”, „ruşi”, „români” etc. El poate să
spună România, Ungaria, Rusia, fără primejdia de a confunda spaţiul de viaţă al unui
popor cu spaţiul de viaţă al altuia chiar dacă nu va şti să arate pe harta Europei unde
anume sunt acele spaţii. Şi atunci ce este acel „spaţiu etnic”? O reprezentare, dar mai
ales un sentiment de care depinde într-o anume proporţie echilibrul afectiv şi axiologic
al vieţii colective în spaţiul acela. Numim acea reprezentare vagă, reziduală, căci mai
degrabă emoţie decât cunoaştere, hartă mentală şi reţinem că tocmai această hartă
oricât de umilă pare ea este principala ţintă a agresorilor unui popor. Dacă omul acela
simplu şi uneori prost şcolarizat ori chiar „neşcolit” este adus la un sentiment confuz,
ambivalent, amestec de teamă şi ruşine cu privire la spaţiul său colectiv de apartenenţă,
viaţa acelui popor se află deja în mare primejdie. El a devenit victima aproape sigură a
unor agresori inteligenţi şi perfizi. Cadrul prin care putem să reperăm gnoseologic şi
operativ procesele de agresare a spaţiului spiritual al popoarelor este tocmai panideea şi
harta panideologică. Prin urmare analiza situaţiei spirituale a unei ţări sau al unui
spaţiu regional sau continental cum ar fi cel european este împlinită numai în clipa în
care la hărţile naţionale s-au adăugat şi hărţile panideologice, în genere hărţile
cognitive, care ne permit să desenăm procesele teritoriale din spaţiul respectiv, de la
cele care privesc, bunăoară, construcţia statală a unui popor, la expansiunile militare
ori la cele care privesc manifestarea unor panidei şi deopotrivă expansiunea unor
reţele, a unor imperii ori pur şi simplu a unor internaţionale. Este evident că procesele
vizând construcţia statală a unui popor sunt şi cele mai importante în cuprinsul unei arii
date fiindcă prin mijlocirea lor popoarele ajung să-şi ducă la împlinire misiunea
obscură în istorie, aceea prin care un popor poate fi definit totodată ca o comunitate de
destin. Peste aceste spaţii etnopolitice se derulează toate celelalte procese cu
dimensiune spaţial-simbolică între care cele mai atent studiate au fost cele ce definesc
imperiile şi panideile. În Europa, procesul de definire teritorială a popoarelor şi deci
împlinirea vocaţiei lor etnoteritoriale prin trasarea hărţilor naţionale, adică a hărţilor
care definesc teritorial un popor, s-a încheiat prin Pacea de la Versailles. Încât pe bună
dreptate se poate spune că Europa Versailles-ului este o „Europă juvenilă”. Ea nu poate
fi ignorată decât dacă se contestă harta naţională a Europei, adică acel ansamblu de
reprezentări cartografice în care se află cumulat cel mai adânc şi mai durabil consens
european, consensul popoarelor în Europa şi al indivizilor aparţinători în cuprinsul
fiecărui popor în parte.
Panideile, începând cu ideea panslavă şi continuând cu ideea Mitteleuropei şi
deci cu harta panideologică a Europei Centrale, ori cu anumite utilizări ale ideii
paneuropene, fac o concurenţă redutabilă ideii şi hărţilor naţionale, adică Europei
juvenile create de Pacea de la Versailles, agresând adeseori cartografia identitară a
Europei naţiunilor, care încununează evoluţia etnospaţială a popoarelor europene.
Geopolitica integrării europene este o întreprindere inutilă dacă se ignoră, iată, analiza
panideologică a Europei. Să examinăm, deci, totalitatea ascunsă a tensiunilor provocate
de manifestarea panideilor în viaţa popoarelor europene din această parte a Europei.
Europa juvenilă
Procesul cel mai relevant prin care popoarele îşi exprimă raportarea la spaţii şi
prin care devin conştiente de spaţiul lor de viaţă este construcţia statală, mai exact,
„înscrierea în spaţiu a construcţiei statale” culminând cu marea construcţie a statelor
naţionale.
„Înscrierea în spaţiu a construcţiei statale şi naţionale se realizează prin lupte:
războaie, fără îndoială, dar şi prin lupte de rivalităţi şi influenţe, prin procese de
integrare consimţită sau impusă, prin politică lingvistică, prin extensiunea iconografiei
simbolice. Dacă aceste fapte sunt binecunoscute în Europa centrală, orientală şi
balcanică, ele trebuie reamintite pentru statele europene a căror aşezare teritorială în
configuraţia actuală este cea mai veche: frontierele portugheze care datează din sec. al
XIII-lea, franco-spaniole (din sec. al XIII-lea până în al XVII-lea), elveţiene (al XV-lea),
scandinave (schiţate în sec. al XII-lea) ....”426.
Geopolitica panideilor ne trimite, iată, direct la examinarea frontierelor (teoriei
lor) şi la o teorie a manifestărilor spirituale teritorializate atât de necesară unei
înţelegeri adecvate a proceselor integrării europene, cum a fost numit procesul
reaşezării Europei după căderea comunismului. „Frontierele sunt structuri spaţiale
elementare, de formă liniară, cu funcţiunea de discontinuitate geopolitică şi de marcaj,
de reper în raport cu cele trei registre: realul, simbolicul şi imaginarul”427. Prin urmare,
frontierele sunt discontinuităţi etnospirituale şi etnopolitice care solicită procedee
speciale de gestionare în câmpul relaţiilor bilaterale şi internaţionale ale statelor şi
popoarelor.
„Discontinuităţile sunt între suveranităţi, istorii, societăţi, economii, state şi
adesea, limbi şi naţiuni”.
„Examinate pe hărţi, frontierele politice se prezintă ca învelişurile statelor.
Învelişul este înţeles ca limita exterioară a unui ansamblu spaţial (...) Acest înveliş
terestru este compus din diade – o frontieră comună la două state – şi fiecare diadă e
făcută din segmente”428. Acest ansamblu spaţial este delimitat natural, simbolic,
politico-administrativ, lingvistic. Agresarea unui popor, aşadar, îşi face ţinte din toate
aceste expresii prin care se delimitează „ansamblul spaţial” dăruit lui de Dumnezeu
spre a-l stăpâni, a-l înfrumuseţa prin puterile roditoare ale sufletului, minţii şi braţelor
încordate ale generaţiilor succesive, care dau continuitate vieţii colective. Un astfel de
teritoriu capătă înţelesul biblic de ţară făgăduită acelui popor să-i devină cadru de
viaţă înălţătoare, adică dirijată spre atingerea scopului final, care nu poate fi altul decât
tocmai mântuirea şi nicidecum cucerirea ori asuprirea semenului, a unor clase ori
popoare de către altele. Ideea de frontiere drepte sau nedrepte primeşte, iată, acest sens
peste cel propus de Ratzel şi oarecum împotriva aceluia, căci Ratzel îndreptăţea statele
mari să încalce dreptul la „spaţiu vital” (de viaţă) al statelor şi deci al popoarelor mici.

426
M. Foucher, Fronts e frontieres, ed. cit. p. 39.
427
Ibid. p. 38.
428
Ibid. p. 40.
Acestei idei necreştine i-a replicat Iorga reafirmând tocmai ideea biblică şi totodată
modernă a „dreptului la existenţă a statelor mici şi mijlocii”. Astăzi când acest drept
este din nou ameninţat trebuie să ştim că filosofia acestei noi ameninţări este
deopotrivă nemodernă şi contrară spiritului biblic pe care stă toată zidăria Europei, şi
care dacă este agresat, această zidărie se prăbuşeşte ca tot ceea ce este zidit pe nisip.
Învelişul naţional consacrat prin Pacea de la Versailles are, iată, şi întemeiere biblică şi
întărire prin edificiul dreptului modern. Cine atacă acest edificiu noologic european
trebuie să ştie că atacă fiinţa europeană însăşi, adică expune Europa unor primejdioase
îndrumări spre barbarie şi distrugere. Dar să continuăm examinarea chestiunii europene
în raport cu făptura amăgitoare şi neîndoielnic idolatră a panideilor.
Subansamblurile spaţiale. Cortina de fier
Tocmai acest „înveliş” naţional al frontierelor este cel mai vulnerabil în faţa
procesului subversiv, de străpungere geopolitică, dirijat de către procesele puse în
mişcare de panidei. Lucrurile sunt încă mai sensibile când aceste învelişuri sunt
„juvenile”. Europa frontierelor actuale este, într-adevăr, o Europă juvenilă. Analiza
spaţiilor geopolitice întreprinsă de M. Foucher ne arată că Europa naţională, de pildă,
este într-adevăr o configuraţie juvenilă; pentru peste 54% din „învelişul” ei, Europa nu
are mai mult de 80 de ani (iar pentru 30% din înveliş, are doar 40-45 de ani vechime).
Discursul Occidentului, al unei Europe fără frontiere (în stilul „medicilor fără
frontiere” etc.) ţine în Occident pentru că „nu repune în discuţie aici simbolismele
naţionale”429. În cealaltă Europă el are, însă, „efect destabilizant”. În plus, în Occident,
„cooperările regionale transfrontaliere rămân limitate (circumscrise) la obiectul
lor”430.
Gestionarea occidentală a frontierei este ea însăşi diferenţiată şi, în unele zone,
ea se asociază cu procese agresoare, fenomen ilustrat, bunăoară de cele peste
50.000.000 populaţii dispărute în aria tribală, prin înaintarea frontierei occidentale, dar
şi de antropologia colonială, ştiinţă care-a însoţit fenomenul acestei înaintări. În alte
zone, ca aceea în care Occidentul se întâlneşte cu Rusia, gestionarea frontierei a
îmbrăcat expresia cinismului geopolitic, ca în cazul ilustrat de atitudinea lui Stalin şi a
lui W. Churchill, care deja în 1945, după ce împărţiseră Europa în sfere de influenţe, i
se adresau lui Truman mimând alarma şi îngrijorarea: „O cortină de fier s-a lăsat
asupra frontului sovietic. Noi ignorăm ceea ce se petrece în spatele liniei Lubeck-
Trieste-Corfu” (Ibidem). La numai un an mai târziu, la 5 mai 1946, tot Churchill va
ţine o conferinţă la Westminster College, la Fulton, ne spune tot M. Foucher, unde se
afla şi Truman (Churchill nu mai era prim-ministru), în care propunea tragica metaforă
şi imagine geopolitică: „De la Sttetin la Triest o cortină de fier s-a lăsat asupra
continentului” (M. Foucher). El ştia, desigur, ce se întâmplase căci convenise cu Stalin
tocmai asupra acestei frontiere geopolitice, dar afişa alarma şi îngrijorarea lansând,
astfel, simularea alertei occidentale, care pe români i-a costat sute de mii de ani de
puşcărie (calculaţi prin însumare ştiut fiind că cel puţin una din cinci familii a avut pe
cineva în temniţele comuniste ori a suferit efectele reprimării civile), masacrul

429
Ibidem, p. 475.
430
Ibidem, p. 475.
intelectualilor, „holocaustul culturii” (M. Ungheanu), adică provocarea unei stări de

dezastru patrimoniului etnospiritual şi etnobiologic acumulat în ultimii 200 de ani.
Imaginea „cortinei de fier” avea rostul de a reda o realitate şi a transfera o
răspundere. A reda fenomenul geopolitic al mascării unei părţi a Europei pentru ochii
celeilalte. În reprezentarea lui Churchill, era vorba despre acea „cortină metalică pe
care butiquierii o utilizează pentru a-şi acoperi vitrinele” („a le orbi”, cum zice
Foucher).
Această funcţie de mascare a unei părţi de Europă pentru cealaltă a încetat în
1989. „Spiritul de la Helsinki, acceptat de „transparenţa” (glasnost) sovietică, a avut
drept raţiune tocmai existenţa acestei faţade oarbe, penetrată deja prin strategia
occidentală a difuziunii radio-televizate”431. „Spiritul de la Helsinki” (o „întâlnire”)
are, însă, un vector unilateral: cortina de fier a fost ridicată de către estici, nu însă de
către vestici. Până când integrarea europeană nu va antrena difuziunea tehnologiilor
occidentale şi a sistemului nord-atlantic al corporaţiilor care protejează profesiunile,
cortina de fier va continua să ascundă vitrina occidentală pentru răsăriteni. Aş numi
acest fenomen „căderea cortinei de fier de pe faţada orientală şi ridicarea ei tactică pe
faţada occidentală”.
Cum se prezintă spaţiile europene sub aspectul „vechimii” frontierelor şi deci al
„vulnerabilităţii” configuraţiilor spaţiale şi etnoteritoriale actuale? Căutarea
răspunsului la această întrebare ne somează să adăugăm „geopoliticii panideilor” o
abordare complementară, aceea a „sociologiei şi geopoliticii subansamblurilor
spaţiale”.
În al doilea rând, aş sesiza primejdia de a confunda cortina care acoperă scena,
cu pereţii care separă scena de culisele care gestionează evoluţiile dramaturgice a
actorilor politici naţionali, astfel că cei ce împărtăşesc această confuzie procedează la
distrugerea acestor pereţi, anulând, astfel, o pârghie sociologică universală, care
implică despărţirea, în orice acţiune socială, a culiselor de scenă. În numele
'transparenţei' se trece la o dezarmare generalizată a „societăţii civile”, care astfel nu
se mai poate apăra în faţa „agresiunilor paşnice”. În fine, în strânsă legătură cu acest
aspect, se cuvine menţionat fenomenul „cortinelor impuse”. România este victima,
după 1989, a „agresiunii cortinelor” şi a „paznicilor de scenă”. Am să prezint în cazul
analizei „frontierelor interimperiale” şi a acţiunii panideii Mitelleuropei, actualizarea
frontierei culturale a imperiului central-european, care deja falsifică pentru ochii
occidentali faţa reală a României istorice, etnologice şi religioase (adică
transcendentă), ca şi a României culturale şi lingvistice, toponimice, şi pune sub
primejdie patrimoniul naţional românesc în Europa. Fenomenul acesta nu poate fi
explicat dacă nu admitem prezenţa, alături de actorii geopolitici tradiţionali – state,
naţiuni, imperii – a unora noi, recent admişi în analiza geopolitică: panideile şi
internaţionalele, care fac parte din curentul neoimperialist. De aceea am şi adăugat
analizei geopolitice tradiţionale acest capitol nou al panideilor şi internaţionalelor, fără
de care nu putem înţelege caracteristicile acestor noi entităţi geopolitice, care sunt
totodată şi cei mai recenţi actori geopolitici pe scena europeană.
Agresiunea patrimonială a naţiunilor îmbracă, deci, şi aceste forme noi, ivite pe
harta lumii în cadrul prefacerilor geopolitice ale modernităţii şi globalizării.
Curiozitatea este că ideea unei ample redefiniri spaţiale în Europa, fondată pe

431
Foucher, p. 476.
relativizarea spre contestare a configuraţiilor naţionale, cucereşte mintea unor largi

segmente intelectuale europene şi, ceea ce este mai grav, a unor specialişti de înaltă
forţă şi reprezentativitate, cum este, de pildă, M. Foucher însuşi, un mare geopolitician
al acestei perioade. Ambivalenţa poziţiei sale în această chestiune se agravează atunci
când examinează harta „minorităţilor semnificative” în relaţie cu harta Versailles-ului.
Harta „minorităţilor semnificative” şi harta Versailles-ului.

Epistemologia latentă a păcii
„Contradicţia geopolitică fundamentală a Europei – zice M. Foucher într-o carte

consacrată geopoliticii frontierelor – este de a număra mai puţine state - 33 - decât
naţiuni şi entităţi etnolingvistice cu vocaţie naţională. Această distorsiune se impune în
reprezentările noi ale restructurării continentului. Ialta este depăşită; Versailles-ul încă
nu!” (p. 512).
Geopoliticianul francez ne lasă a înţelege că este necesară şi „depăşirea”
Verssailles-ului. Cu aceasta, legitimarea prin ştiinţă a proceselor de agresare a actualei
configuraţii etnopolitice în Europa globalizării este un fapt împlinit.
Analiza lui Foucher reţine, într-adevăr, în privinţa Europei centrale: tensiunea
dintre „harta minorităţilor semnificative” şi „harta Versailles-ului” care este „harta
naţionalităţilor” majoritare. În viziunea lui, harta Versailles-ului trebuie să aibă
acelaşi destin cu harta Ialtei (care este harta sferelor de influenţă şi deci a Cortinei de
fier). Acest model al lui Foucher este departe de puterea de cuprindere a celor două
modele clasice: al lui Mackinder şi Haushofer, cu teoriile rimland-ului şi ale
panideilor. Însă, modelul lui Foucher este departe şi de modelele tradiţiei franceze,
între care se cuvin menţionate al lui J. Ancel şi E. de Martonne (atât de legate de Pacea
de la Versailles, motiv pentru care le putem asimila la ceea ce s-ar putea denumi
epistemologia latentă a păcii de la Versailles).
Ar merita să examinăm, deci, în competiţie cu modelul lui Foucher, pe cel al lui
Haushofer, care explică situaţia Europei mediane prin teoria şi geopolitica panideilor.
Această teorie ne propune un al treilea nivel scalar care se supra-adaugă celor două – al
„minorităţilor semnificative” şi al naţiunilor – şi anume nivelul ansamblurilor
geopolitice persuasive, supra şi transnaţionale, al căror principiu şi lege de propagare
este „străpungerea geopolitică”. Harta panideilor vine să le completeze pe cele două ale
lui Foucher, astfel că avertizează diplomatul asupra faptului că, în realitate, în faţa lui,
stau de regulă în aceeaşi persoană doi actori: actorul unei panidei şi al unui stat
naţional. Acesta este tabloul unei tensiuni noi în şi prin care se propagă curentul
deosebit de vijelios al neoimperialismului politic şi cultural.
Graţie perspectivei desprinse de noi din analizele lui Haushofer, avocatul
minorităţilor sau al drepturilor omului pare să ascundă, adeseori, un cinic exponent al
unei panidei, care se foloseşte de teza minorităţilor doar pentru a-şi confuziona mental
şi atitudinal partenerul. Ce este, aşadar, o panidee şi cum lucrează ea în Europa
centrală? Care este imaginea României după ce s-a săvârşit opera internaţională a unei
panidei? Care sunt mecanismele geopolitice ale manifestării Panideii Mitteleuropei? Să
începem prin a examina un scurt istoric al ideii Europei Centrale, nu înainte de a
sublinia încă mai apăsat că agresarea patrimonială a popoarelor este un fenomen de o
gravitate aparte. Cercetarea acestei noi forme de agresiune identitară se reazemă pe
metodologia hărţilor mentale şi pe teoria panideilor. Panideile sunt iată, asemenea unor
uriaşe fronturi de val care ameninţă să retraseze simbolic frontiere teritoriale pregătind,
astfel, radicale modificări de relief geopolitic şi geocultural. Cadre teritoriale,
toponimii, simboluri, mari ansambluri etnolingvistice, opere eponime, se află astăzi sub
această nouă ofensivă. O asemenea panidee este, în spaţiul central-european, panideea
Mitteleuropei, aşa cum, în spaţiul răsăritean, este ideea panslavă a unei funcţii
soteriologice a poporului rus la scara istoriei universale, aşa cum putem deduce din
analiza cu totul remarcabilă altfel a geopoliticianului rus, A. Dughin, la care ne-am mai
referit, ori, în spaţiul occidental, ideea paneuropeană atunci când este utilizată în
opoziţie cu ideea naţională etc. Cu examinarea panideilor pe care o datorăm
geopoliticianului german K. Houshofer se deschide un capitol nou în analiza
fenomenelor neoimperialiste, capitol pe care-l datorăm în chip răspicat geopoliticii. Cu
analiza panideilor, geopolitica germană iese de sub suspiciunea că ar fi ori că ar fi
rămas o „ştiinţă” a spaţiilor mari care legitimează imperialismul în formula lui
germană.
Geopolitica panideilor şi agresarea identităţilor naţionale
Panideile reprezintă realităţi aduse în această ştiinţă, cum s-a precizat deja mai
sus, de către generalul savant K. Haushofer, marginalizat încă sub al treilea Reich, ca
urmare a implicării fiului său în planul de atentat nereuşit contra lui Hitler.
La rândul lor, internaţionalele sunt prezente în analiza geopolitică a grupărilor de
dreapta care au intuit, devreme, că naţiunile se înfruntă cu nişte actori noi pe scena
politică internă şi externă, numiţi internaţionale. Uneori cei doi termeni – panideile şi
internaţionalele – par a fi substituibili. Cert este că şi unul şi celălalt au acelaşi suport
sociologic: reţeaua. Panideile nu au sedii centrale la vedere şi nici birouri sau comitete,
consilii centrale la vedere. Ele par a se naşte şi a se manifesta altfel, prin alte
mecanisme de psihologie socială şi etnosocială, chiar dacă sunt manevrate din culisele
cancelariilor protoimperiale. De vreme ce panideea, cum vom arăta, reprezintă cadrul
spaţial de renaştere a unui imperiu o putem include în clasa fenomenelor
neoimperialiste şi ca atare o putem aborda în lumina geopoliticii neoimperialismului.
În spatele panideilor îi regăsim pe Bismark, pe contele Ignatiev, în secolul al
XIX-lea, sau pe Stalin şi pe Churchill, în secolul XX, care spre a depăşi criza
panideilor tradiţionale au preferat să se servească de „internaţionale”, cum a fost
Kominternul, în cazul lui Stalin şi Internaţionala britanică, în cazul lui Churchill,
amestec de laburism şi grupări, aşa cum dincolo era un amestec de soteriologie
sovietistă şi celule ideocratice adânc scufundate şi bine înfăşurate de reţeaua
conspiraţiei deschise a partidelor comuniste.
Panait Istrati a fost, în perioada interbelică, una dintre victimele acestor celule
ideocratice din Franţa şi România. Adeseori panideile se aliază cu internaţionalele în
operaţiunile lor. Şi invers, în cazul internaţionalelor.
S-ar putea examina fenomenul postdecembrist al acţiunii de înfăşurare a
României într-un înveliş ideologico-simbolic falsificator, care desfigurează chipul
acestei ţări şi al acestui popor în lume. Acţiunea este, după opinia mea, rezultatul
cooperării, chiar dacă doar pasageră, dintre panideea Mitteleuropei cu o internaţională
de tipar neokominternist, care s-a afirmat şi s-a stabilizat în Europa Occidentală, de
data aceasta, începând de prin anii '70. Efectele ei sunt pe deplin vizibile după 1989.
Fenomenul ţine, cum am spus, de „frontiera pulsatorie” care a început să separe Nordul
de Sud într-o tendinţă de afirmare a unei entităţi protoimperiale în Europa Centrală,

fenomen prevestit de recrudescenţa unor vechi panidei în această parte a Europei. Dar,
acelaşi fenomen ţine şi de reţeaua acelor fracţiuni internaţionaliste din fostele partide
comuniste răsăritene, care au părăsit (prin liderii lor) ţările Europei Răsăritene şi s-au
regrupat într-o ofensivă pe cont propriu care nu are nici o legătură cu interesele, cu
concepţia şi cu modul occidental tradiţional de gestionare a frontierei geopolitice în
Europa de Răsărit.
Panideile şi internaţionalele acestea sunt forţele care ameninţă interesele
Occidentului în Europa Centrală şi Răsăriteană. Suntem, deci, obligaţi să luăm act de
existenţa acestor formaţiuni sociologice în dinamismele geopoliticii europene actuale.
Dar să examinăm mai îndeaproape ce anume înţelege Haushofer prin panidei.
Panideea, remarcă el, este o forţă capabilă să remodeleze sau chiar şi doar să
dezarticuleze hărţile mentale ale unei populaţii. „Panideea încorporează o idee locală”
în care se transpune impulsul expansionar al unei comunităţi dimpreună cu „dorinţa de
universalizare a respectivei idei”, dorinţă care şi devine apoi energia capabilă să o
înalţe la rang de mare idee (megalo-idee), de panidee; „panideea posedă o forţă de
convertire sau pervertire spirituală a celuilalt: se protejează pe sine pervertindu-l pe
celălalt (se poate apăra numai dacă este în creştere; este oligarhică fiindcă trebuie să
domine)” (K. Haushofer).
Panideea, într-o accepţie complementară, îşi are rădăcinile într-un „sentiment al
spaţiului” care se naşte într-o zonă anume, o „zonă de vechi amintiri glorioase”, ceea
ce arată că panideea este, pe de altă parte, reprezentarea spaţială a unei „zone
nostalgice”. Ne dăm seama, iată, că amintirile comune pot evolua într-o direcţie
neoimperialistă, susţinută de o foarte curioasă împletire de naţionalism şi tendinţe
expansionariste. Am propus termenul de impuls expansionar pentru a sugera că există
spaţii şi popoare la care se naşte în formă genuină un atare impuls pe care nu-l poate
stopa decât o forţă contrarie, în formule paşnice ori conflictuale (prin ciocnire). Putem
reţine, iată, două accepţiuni complementare ale noţiunii de panidee în dezvoltările
teoretice ale geopoliticianului german. Dacă în prima accepţie, Haushofer lega
panideea de un popor anume, în a doua o leagă de o zonă în care pot coexista mai
multe popoare, astfel că suportul panideii este, în acest caz, un „ansamblu
demopolitic”, care, ca actor geopolitic, se exprimă printr-o reţea de elite
panideologice. Popoarele german, maghiar, austriac, de pildă, nu-şi exprimă impulsul
expansionar în chip direct ori spontan, ci, eventual, susţin acele elite în şi prin care se
propagă respectivul impuls. Adeseori formula de exprimare a respectivului impuls
expansionar nici nu contează, ceea ce cântăreşte este capacitatea şi funcţia lui de
canalizare: el canalizează un sentiment obscur, impulsuri amestecate, frustrări şi
angoase mai vechi ori mai noi, care-şi fac din rostogolirile teritoriale element
polarizator, nucleu de fixare a unei fantasme ca în orice angoasă.
“O asemenea zonă de instabilitate (...) plină de noi potenţe şi de vechi amintiri
trufaşe - se întinde începând din Coreea, peninsulă ataşată Japoniei şi pod care o leagă
de continent trecând prin Manciuria, străduindu-se să devină independentă, dar
disputată între China, Japonia, Uniunea Sovietică (aproape 1 milion Km2, 30 milioane
locuitori fiind cuprinşi direct în zona sa de putere şi 60 milioane cuprinşi indirect aici),
în spaţiile vechilor imperii ale Asiei superioare...”432.

432
K. Haushofer, De la Geopolitique, Paris, Fayard, 1986.
Să reţinem că „zona de vechi amintiri” este fie: a) zona de ţâşnire a unei

panidei, fie: b) zona uşor de atras în spaţiul de manifestare (acţiune manifestă) a unei
panidei.
Este cazul zonei nostalgicei evocări a Imperiului Habsburgic, nostalgie abil
provocată, subtil filtrată prin cinema, barocul subliterar şi paraestetic, promisiunea
unei noi belle-epoque, „utopică” şi atractivă prin promisiunile ei soteriologice implicite
şi adeseori declarate (paraeshatologică). În genere, zona vechilor imperii redevine uşor
zonă nostalgică şi deci cadru al renaşterii panideilor.
Zona Mitteleuropei este şi ea o zonă nostalgică de ţâşnire a unor panidei.
Panideea, deci, este un cadru de agregare a unor relaţii etnosimbolice care leagă
o etnie ori un ansamblu demopolitic (de populaţii) de un spaţiu de expansiune perceput
ca un teritoriu de expansiune „legitimă”. Acest teritoriu devine creuzetul unor amintiri
glorioase comune capabile să incendieze orgoliul naţionalist şi să alimenteze astfel
flacăra renaşterii unui curent neoimperialist.
În spatele unei panidei regăsim, aşadar, o ideologie etno-spaţială şi/sau
pangeografică insidioasă, în şi prin care se actualizează „fronturi intermediare”,
„imense perspective asupra spaţiului, devenite vizibile după război, şi care pot
străpunge hărţile şi liniile directoare ale micilor şi marilor puteri”; ele „sunt atât de
puternice că numai marile puteri planetare îşi mai pot urmări obiectivele pe termen
lung şi adesea doar cu ajutorul lor. Puterile medii şi mici sunt pur şi simplu stele de a
treia mărime, proiectate în afara orbitelor lor sau obligate să încheie prietenii
defensive”433. „Astfel de panidei sunt: panslavismul, pangermanismul, (...) ideile
panpacifică, paneuropeană, ideea puterilor panasiatice” (Ibidem). Puterea sovietică s-a
folosit de panidei. Puterile coloniale au trebuit să organizeze cunoscutele „comunităţi
de interese” pentru a se descurca.
Panideile sunt uriaşe forţe psihologice şi ideologice. Psihosociologic, ele sunt
„procese de străpungere prietenoasă” şi de „subminare geopolitică” .
Panideile, deci, sunt neoimperialiste în esenţa lor şi se insinuează în teritoriile
vecine, cucerind spaţiul mental care nu mai are capacitate spirituală şi forţă
ideologică de a riposta.
Ar trebui să examinăm câteva dintre expresiile pe care le capătă panideea
Mitteleuropei în spaţiul mental românesc.
Am prezentat, în altă parte, acţiunea aceleiaşi panidei în operaţia de falsificare a
hărţii etnopolitice şi etnospirituale româneşti în cadrul unor dicţionare, atlase,
enciclopedii occidentale, de la Larousse, la Atlasul popoarelor Europei Centrale,
Dicţionarul geopolitic al lui Y. Lacoste şi Dicţionarul Webster.
Totul se leagă de interpretarea „spaţiului transilvănean în cadrul Europei
Centrale”, interpretare care se află, în acele dicţionare şi enciclopedii, ca cele citate,
sub controlul unei panidei extrem de viguroasă, agresivă şi cu o mare putere de
falsificare.
Am reţinut că panideile au puterea de a desfigura „harta mentală” a unui popor
şi de a remodela spaţiile mentale ale popoarelor aflate în raza lor de acţiune. Ele se
folosesc în acest scop de hărţi mentale pe care le utilizează ca pe nişte hărţi cognitive
referitoare la spaţiul respectiv.

433
Ibidem.
Dar ce este o „hartă cognitivă”? Popoarele, remarcă Shills, dispun de o „hartă”

sau un „tablou al lumii” pe care şi le dispută mereu. Aceste „rudimente de hărţi”
intervin în actele cognitive ale oamenilor.
„Distrugerea sau discreditarea acestor hărţi cognitive, morale, metafizice şi
tehnice este un pas spre haos. Criticismul distructiv este o extensiune a criticismului
echilibrat, agravat de răutate, astfel că spulberă beneficiile raţiunii”.434 Grupurile
geopolitice (actorii) şi ideologice încearcă mereu să creeze o anume „hartă cognitivă”
pe care s-o impună într-o zonă. Pentru impunerea ei se folosesc de un formidabil
aparat instituţional, ideologic, chiar simbolic (persuasiv) etc.
Harta poate fi impusă, prin acţiunea unei panidei (străpungere geopolitică sau
subversiune) sau prin autoritatea (legitimitatea) simbolică şi religioasă a „cartografului
colectiv”, un popor sau o elită. Când o comunitate a fost silită să adopte o hartă
cognitivă străină de tradiţiile ei, urmează sfârşitul său: „Un astfel de tablou al lumii
(construit prin ruptura de trecut) nu ar mai oferi tuturor posibilitatea cunoaşterii
rădăcinilor, ar nega transtemporalitatea societăţii şi ar conduce la amnezie civilă”435.
Hărţile mentale. Subversiunea geopolitică a spaţiului identitar
Să reţinem, deci, că orice populaţie operează cu o anumită „hartă mentală”.

„Diverse câmpuri socio-istorice proprii grupurilor care elaborează o
reprezentare cartografică sunt totodată rezervoare de imagini compuse şi recompuse
pentru a forma un ansamblu spaţial a cărui denominaţie este totodată simbolul şi
sloganul unui proiect politic cartografiabil.” 436 Exemplu: „Marea Sirie”, „Serbia
Mare”, „Ungaria Mare” a Sf. Ştefan etc.
În aceste reprezentări pulsează dorinţa de întoarcere la un trecut socotit mai
glorios şi adesea mitic, mitul fiind aici înţeles (de către Foucher) ca „eveniment care
n-a avut loc”, dar în care credem (cf. ibidem).
În acest sens, „analiza geopolitică” ne obligă, subliniază M. Foucher, la o critică
serioasă a acestui „florilegiu de reprezentări diverse”, adesea „rivale” şi determină lista
argumentelor părţilor.
Numele de locuri preiau, ca toponime, înţelesuri geopolitice şi devin „geonime”,
cum le numeşte Foucher. Aceste geonime sunt produse de strategi şi jurnalişti pentru a
opera delimitări de „ansambluri spaţiale funcţionale”: „Orientul Mijlociu, „Asia de
Sud Est”, „Europa Centrală” etc. Este necesar, iată, să stăruim, în treacăt, asupra
geopoliticii reprezentărilor cu scopul de a decupa „spaţiul reprezentărilor geopolitice”
asupra Europei Centrale şi în cadrul „Europei Centrale”, fiindcă la ora actuală bătălia
cea mare, în ce ne priveşte, se dă pentru modelarea spaţiului mental al popoarelor
Europei Centrale printr-un recurs la arsenalul unor reprezentări mai vechi sau mai noi,
cum este, de pildă, celebra hartă a lui Huntington, care are o vechime de circa 500 de
ani. Realităţile ne obligă, iată, să examinăm într-o viziune nouă fenomenul
Mitteleuropei.

434
Shils, Edward, Tradition, Chicago, The University of Chicago Press, 1981. p. 326. Cf. Şi Gould, P.
White, Mintal Maps, Harmondsworth, Penguin Books, 1974.
435
Irina Cristea, studiu în manuscris, apud. I. Bădescu şi D. Dungaciu, op. cit., p. 311, vol. I.
436
M. Foucher, op. cit. p. 33.
Mitteleuropa, ca orice „entitate geoculturală”, este o „realitate asumată”.

Asumarea ei însă nu este una populară, ci una cultă, supra-ordonată, fiind mai mult o
realitate proiectată. Una dintre „tehnicile noologice” de asumare colectivă a unui spaţiu
este „harta”, „harta mentală”, un procedeu special de reprezentare colectivă a spaţiului,
trecut în corpusul ştiinţei spaţiului şi deopotrivă păstrat în memoria colectivă a
popoarelor referitoare la geografia lor politică şi culturală de apartenenţă. Popoarele,
precizam mai sus, reluând o remarcă a lui Shills, dispun de o „hartă” sau un „tablou al
lumii” pe care şi le dispută mereu. Aceste „rudimente de hărţi” intervin în actele
cognitive ale oamenilor, motiv pentru care Shils le-a şi denumit « hărţi cognitive ».
Examinarea atentă a studiilor de acest tip ne obligă, pe de altă parte, să luăm act
de necesitatea unei distincţii, pe care-o şi formulăm aici, între „hărţile etnomentale”,
care sunt un fel de echivalent al punctului de vedere colectiv asupra unui spaţiu, şi
„hărţile intelectuale” sau „ideologice”, prin care răzbate în reprezentarea spaţiului
viziunea unor grupuri mai mult sau mai puţin reprezentative asupra unui teritoriu.
Harta cu care operează Huntington, de pildă, n-ar primi încuviinţarea popoarelor al
căror teritoriu este traversat de bizara „frontieră”, denumită în unele referiri critice şi
„linie huntinghtoniană”. De aceea harta aceasta, produs al cancelariei habsburgice încă
în secolul al XVI-lea, este un exemplu tipic de hartă ideologică, proiectivă, strict
intelectuală. Ea este un receptacul al unor vechi năzuinţe trufaşe, a unor proiecţii
aventuroase, care n-au nici o legătură cu aspiraţiile popoarelor ignorate de frontiera
huntinghtoniană. Această distincţie între harta etnomentală şi harta ideologică
reaminteşte oarecum mai vechea distincţie între „emic” şi „etic” din antropologie,
adică dintre popular şi savant. Hărţile etnomentale, la rândul lor, se disting între ele
după criteriul care-a dirijat „trasarea” lor. Când acest criteriu este dat de preeminenţa
caracteristicilor spirituale vorbim de „hărţi etnospirituale”, când criteriul director este
nutrit de preeminenţa consideraţiilor politice vorbim de „hărţi etnopolitice”. Când cele
două „reprezentări colective” asupra spaţiului, saturate de atribute spirituale prima şi de
atribute politice a doua, se suprapun mental şi instituţional, avem ceea ce se numeşte o
„hartă naţională”. Hărţile etnomentale au o realitate certă, sunt reale; cele ideologice au
cel mult o realitate diminuată, segmentară, având adeseori o funcţie falsificatoare, ba
uneori sunt simple forme fără fond, închipuiri ale unor pseudoelite copleşite de
fantasme de mărire chiar cu preţul suprimării voinţei colective a popoarelor.
Hărţile ideologice sunt cele cu care operează „politicienii”, oamenii de stat,
aristocraţiile, elitele virtuale, cancelariile, strategii, serviciile logistice, diplomaţiile etc.
De exemplu, se poate vorbi despre o Mitteleuropă a lui Metternich437 care descrie o
„Europă Centrală de influenţa germanică”438. Această reprezentare închide
Mitteleuropa într-o „Europă de mijloc” şi respinge ideea „expansiunii teritoriale” spre
est. Cu această idee care se delimitează oarecum dispreţuitor de Estul Europei
operează, destul de amestecat şi „mitteleuropeniştii” disidenţi ai deceniului 8 (de la
Michnic la Konrad şi Havel) şi, foarte sever, Occidentul, în acele procese de
regionalizare comunitară, cum a fost cel referitor la crearea „spaţiului Schengen”, prin
care deja s-a retras o „cortină informaţională” între hinterlandul Europei Centrale,
suprapus peste spaţiul ţărilor sud-est europene, şi ţările occidental-nordice: Franţa,
Olanda, Austria, Spania etc. Într-o atare viziune, Ungaria, de pildă, era socotită zonă

437
Cf. H. von Srbik, „Metternichs mitteleuropische Idee” în Volk und Reich, sept. 1926.
438
Le Rider, p. 16.
tampon între Occident şi Orient, între sud şi nord, în vreme ce ţările sud-estului
european, între care şi România, erau de-a dreptul ignorate ca şi cum aceste popoare
n-ar fi existat, ori ar fi fost „prezenţe” etnospirituale şi etnopolitice incerte, irelevante
pentru noua structură europeană.
De circa 20 de ani am fost atraşi într-un curent neoimperialist care face
concurenţă curentului european propriu-zis, adică marelui proces de integrare
europeană. Despre acest curent s-a vorbit mult mai puţin, deşi în ţări precum România
el a atins praguri de mare intensitate. În albia acestui curent sunt actualizate vechi
formaţiuni subimperialiste de tipul panideilor şi al internaţionalelor renăscute precum
este neocominternul. Panideea cea mai neastâmpărată este în acest spaţiu, panideea
mitteleuropeană, iar internaţionala cea mai ofensivă, este cea neocominternistă, care
deja beneficiază la noi de reviste, rapoarte oficiale, cărţi şi edituri, reţele virtuale
extrem de agresive, iniţiative legislative etc. „Mitteleuropa”, ca reprezentare
geopolitică, este, iată, o „hartă panideologică”, dar sub calitatea ei de entitate
geopolitică ea este deopotrivă (ca orice altă entitate geopolitică, de altminteri) o
„bibliotecă”, o sumă de atlase şi de enciclopedii diplomatice, un stoc de reprezentări cu
o mare încărcătură emoţională, trecute sub un nume ca cel în discuţie, care ascunde o
„geografie proiectivă” şi nu una „reală”. În general ideile geopolitice, sub care pulsează
entităţi geopolitice, de tipul panideilor, imperiilor latente (de regulă de imitaţie), al
internaţionalelor, transnaţionalelor etc., sunt susţinute de asemenea „instituţii” şi reţele
de comunicare, precum atlasul, enciclopedia, marile dicţionare, bibliotecile alcătuite
sub comanda unui program dirijat de respectiva idee geopolitică. Sinteza noologică a
operaţiilor subsumate tuturor acestor „instituţii” este harta mentală, în genere
cartogramele geopolitice, care atunci când se subordonează unui program ideologic
îmbracă un caracter proiectiv, de hartă proiectivă. Geografia politică a Imperiului
Sovietic („lagărul socialist”, cum a fost denumit), de pildă, s-a impus ca urmare a unor
laborioase operaţii de redefinire a conturului hărţilor, de editare a operelor lui Marx,
Engels, Lenin, Stalin etc., a unor teribile restructurări în concepţia, structura şi volumul
planurilor de învăţământ, a manualelor şcolare şi a dicţionarelor etc., etc. Ţinta finală
era aceea ca individul şi popoarele să admită în reprezentările lor noua configuraţie
spaţială, astfel ca între spaţiul definit ideologic şi cel din reprezentările spontane să nu
mai persiste nici un decalaj şi deci nici o deosebire. Întreaga literatură, artele,
propaganda, presa, toată mass-media au fost convocate să slujească proiectului
megalitic al instaurării comunismului. Dacă cineva ar fi îndrăznit să spună că
Basarabia este pământ românesc şi că basarabenii sunt tot români, l-ar fi costat
libertatea. Aşa s-a sfârşit în temniţele comuniste G.I. Brătianu, care a refuzat să
retracteze ceea ce scrisese despre Basarabia. Elitele care îşi transpun reprezentările
spaţiale în asemenea cartograme sau hărţi proiective sunt „elite virtuale” (utopiene)
sau „nostalgice”: ele îşi nutresc trăirile sufleteşti asupra spaţiului fie dintr-o utopie, fie
dintr-o „zonă nostalgică”, pe care n-o pot istovi nici în zeci de tomuri scrise.
„Realitatea” lor şi a acestor hărţi aşadar este fie utopia, fie această nostalgie în care
pulsează o închipuire, un vis de mărire viitoare care s-o echivaleze pe cea definitiv
apusă. Tensiunea dintre harta reală şi harta nostalgică, sau proiectivă, nu poate fi
istovită, ci doar sublimată, şi ea stă la baza „subversiunilor geopolitice” şi
„geoculturale”, în speţă, alimentează din „fundal” (backstage) „războaiele geopolitice”
sau „logistice”. Aceste „războaie” încep prin a fi „războaie ale condeielor”, adică
înfruntări între „elite”. Se constituie, iată, două „spaţii mentale” în orice cultură, unul
mai mult „proiectiv” (aproape exclusiv proiectiv), clădit adică în orizontul de comandă
al unor „închipuiri”, „dorinţe” de mărire, „aspiraţii” de expansiune geografică ale unor
elite reprezentând state agresive, imperii etc., şi altul ce-şi trimite rădăcinile foarte
adânc în psihea populară, în substratul istoriei, în mitologiile locului etc.
Cele două „spaţii mentale” sunt ca două cadre în şi prin care se fixează tipare
spirituale cu funcţiune regulatorie asupra conduitelor, asupra atitudinilor faţă de
teritorii etc. Întrucât ambele conţin o atitudine faţă de spaţiu, ele sunt, în mare măsură,
protorealităţi, participă adică la „construcţia spaţiului real”, ca „spaţiu conştient” sau
semiconştient, adică bazat pe retrezirea unor arhetipuri teritoriale, a unor mituri istorice
în care pulsează reprezentări teritoriale apuse.
Cum, pe de altă parte, „hărţile populare”, ca realităţi de substrat, susţin atitudini
de adeziune spontană a unor mari populaţii, numite „popoare”, am citit în aceste
atitudini profunde, populare şi durabile, manifestarea unor realităţi de substrat pe care
le-am denumit „protonaţiuni”.
La rândul lor, „hărţile proiective” susţin „atitudini ale unor grupări „superpuse”
faţă de „oamenii locului” (autohtoni), atitudini pe care le-am desemnat cu termenul de
„protoimperii” sau, cu termenul lui Haushofer, de panidei. Cultura română este scena
în care se confruntă, de pe la 1540 încoace, două „protoimperii” cu „hărţile lor
proiective”: oriental şi central-european, pe care le-am putea asimila celor două mari
„zone nostalgice” din care-au şi izvorât cele două „imperii de substituţie” sau de
imitaţie, cum le-a denumit N. Iorga, căci sunt simple „substitute” ale „imperiului
legitim”, Imperiul Roman, în cele două expresii ale sale – Roma antică şi Bizanţul.
„Imperiile de substituţie” se încorporează în diferite „neoimperii istorice” şi
panidei, cum ar fi Mitteleuropa, ori ideea panslavă, sau Sovietele, ori cum au fost toate
imperiile mediane sau de substituţie (N Iorga), ivite pe ruinele fostelor imperii
legitime: Roma şi Bizanţul, cum sunt astăzi internaţionalele resurecte, panideile de
evocare şi actualizare a unor vechi zone nostalgice etc. Toate acestea apar
cercetătorului drept ceea ce sunt, adică subimperii, „Imperii de substituţie”, neoimperii,
adică tentative de reîmpropriere a celor două imperii primare, originare: Roma şi
Bizanţul. Ne aflăm astăzi în plin proces de resurecţie panideologică şi supranaţională a
imperiilor de imitaţie şi ele ale epocii mediane, proces în albia căruia se afirmă cu
virulenţă neointernaţionalele de tipul neokomiternului, dar şi panideile de tipul
Mitteleuropei, ca să dăm doar exemplul acesta. Aceasta este o a doua accepţie a
neoimperialismului: un proces de resurecţie a unui imperiu defunct în atitudinile,
reprezentările, sentimentele unor elite cu privire la un teritoriu, o cartografie a
drumurilor, un contoar comercial, o capitală, un hinterland etc.
Pe o faţă a ei, epoca modernă este epoca de afirmare a unui curent istoric ce-a
creat spaţiul de afirmare deplină a protonaţiunilor şi astfel au apărut Statele-naţiuni,
atât în Apusul Europei cât şi în Răsărit. Pe alta, aceeaşi epocă a susţinut în chip
pulsator resurecţia unor imperii de substituţie.
Pentru a se putea afirma cât de cât, formaţiunile organice ale popoarelor
europene, adică statele-naţiuni, au trebuit să lupte nu cu Roma şi nici cu Bizanţul, ci cu
formele lor substitutive, adică cu aceste subimperii, care, ca „imperii de imitaţie”, s-au
manifestat, din prima clipă a existenţei lor ca „zone nostalgice”, ca „spaţii de evocare”
a unei măreţii defuncte, a ceea ce a fost cândva, a unui imperiu apus. În felul acesta,
toate subimperiile sunt, la baza lor, „hărţi proiective” în care se descarcă nostalgii şi
închipuiri, care îmbracă astfel forma „miturilor postistorice”.
Descărcarea nostalgică a sentimentului imperial într-o hartă mentală

neoimperialistă are două caracteristici: este agresivă şi seducătoare, astfel că
agresivitatea sa intrinsecă nu se percepe la „primă vedere”.
Îmbinarea agresivităţii cu seducţia generează „subversiunea”. Miturile post şi
subimperialiste, de evocare, sunt, aşadar, mituri subversive. Cum efectul lor se înscrie
în spaţii largi, vorbim despre o „subversiune geopolitică”, împreună cu Haushofer şi
alţi geopoliticieni. Mitteleuropa, în două dintre accepţiile sale, are toate caracteristicile
acestor „mituri”. Este un mit postistoric, subimperialist, de evocare nostalgică, agresiv
şi seducător, adică subversiv.
Aşa se face că-i cad pradă şi intelectuali de orientare contrarie, naţională (sau
„protonaţională”), cum se întâmplă, de pildă, cu mulţi intelectuali bănăţeni sau ardeleni
în spaţiul de pulsaţie al Mitteleuropei habsburgice. În general cei ce contestă hărţile
protonaţionale o fac de pe poziţia semiconştientă a celor ce devin exponenţii, fără s-o
ştie adeseori, al unor hărţi proiective, protoimperiale, în care pulsează o zonă
nostalgică de vechi amintiri trufaşe, o sumă de închipuiri în care se recunoaşte profilul
fantomatic al unui subimperiu. Efectul contestării miturilor naţionale şi a
reprezentărilor subsumate hărţilor naţionale este, indubitabil, unul subversiv.
Continuitatea legăturilor dintre imperiile de substituţie şi miturile subversive este în
afară de orice îndoială. Unele sunt manifestarea proiectivă a celorlalte.
De la imperiul de substituţie la miturile subversive
Primul efect al „persuasiunii subversive” este că mută centrul de gravitaţie al

unor largi pături, mai ales intelectuale, de la centrul simbolic naţional spre un centru
simbolic subimperialist. De pildă, Mitteleuropa, ca „mit” istoric şi deci ca „naraţiune”
seducătoare, mută centrul de gravitaţie pentru mulţi intelectuali români de la Bucureşti
la Viena sau la Budapesta.
Pentru aceştia, Viena şi Budapesta devin centre de gravitaţie spirituală. Reapar,
pe valul închipuirilor, un Franz Iosef de operetă, o Maria Tereza paralegendară, în
genere, figura împăratului coboară din „legendă” direct în mentalitatea cotidiană a
intelectualului care bovarizează, subtilizând în „spaţii imaginare”, în proiecţii de
Habsburgie confecţionată ad-hoc, adevărat „drog” geopolitic al intelectualului cu
rădăcinile rupte. Nemulţumit de „lumea de acasă”, el îşi caută refugiu în acest „spaţiu
de evocări nostalgice”, imaginar şi fabulos, care-i apare ca spaţiu de promisiune şi
împlinire.
Vom observa, iată, că Protonaţiunea luptă cu cele două „mituri geopolitice”, cel
oriental şi cel „mitteleuropean”, ambele „înşelătoare”, seducătoare, ca orice „mit” în
care se descarcă nostalgii, promisiuni şi, deci, speranţe.
Cultura română are sarcina, de loc uşoară, să lupte contra celor două hărţi
panideologice croite în jurul unor „nuclee” proiective de mare intensitate, şi totodată să
le „împace „, adică să preschimbe „confiniile ideologice” în „confluenţe”.
Geopoliticienii români au sesizat devreme această realitate şi un S. Mehedinţi a
şi definit geopolitic România drept „spaţiu” de Trio - Confinium cu funcţiune
pacificatoare şi, deci, de sinteză. A transfigura un spaţiu de Trio - Confinium în spaţiu
de confluenţă culturală este o sarcină de dificultate aparte.
Psihologic, subimperiile sunt „protuberanţe” provocate de acele mari „descărcări
nostalgice” în care-şi caută rezolvarea criza provocată de ruptura intelectualilor de
„spaţiul lor nativ”, din „matca etnospirituală” de care ţin prin naştere şi apartenenţă.
Părerea mea este că ori de câte ori creşte volumul şi densitatea dinamică a
intelectualilor dezrădăcinaţi, „descărcarea nostalgică” a subimperiilor se accentuează şi
ea, ba chiar îmbracă o configuraţie ameninţătoare, căci aceşti intelectuali rătăciţi vor
lupta pentru „reconstrucţia imperiului”, pentru „împlinirea” aievea a unei „proiecţii
protoimperiale”. Ei vor încerca să coboare „imperiul” de pe cerul utopiei pe solul
nefericirii lor, solul unor mari convulsii etnologice şi sociale, pe care le canalizează
spre acelaşi receptacul nostalgic, care este „imperiul de substituţie”, de la care speră
enorm, căci acesta pare a colecta toate frustrările şi „speranţele” mistificate. La ora
actuală este creat spaţiul unei mari densităţi dinamice a unui astfel de „spaţiu de
evocare nostalgică” şi el se numeşte „Mitteleuropa” în Vest şi „societatea comunist
nostalgică” în Răsărit.
Ca produs al imitaţiei, adeziunea la o „zonă nostalgică” şi la un „mit
subversiv”(în care pulsează atracţia unor imperii defuncte), fenomene care colorează
frământările de ieri şi de azi ale unui segment al intelectualităţii româneşti, nu sunt
lipsite nici de vigoare, nici de randament intelectual. Aşa cum, de pildă, imitaţia
provocată de „spiritul revoluţiei franceze” a putut să răstoarne axul de gravitaţie
sufletească a întregii clase politice din Ţările Române într-un timp record.
Geografiile acestea interioare sunt realităţi extrem de puternice, pe care nimeni
nu le poate ignora decât cu preţul unei catastrofe, căci ele pregătesc schimbări
subterane, capabile să determine adevărate dislocări de falii mentale.
Să reţinem, deocamdată, că orice cadru geopolitic este, totodată, un spaţiu
semantic controlat de imagini, simboluri şi mituri geopolitice. România se află la
intersecţia a trei sau patru mari spaţii şi curente geopolitice: a) geopolitica lui
Mackinder, conform căreia spaţiul românesc face parte din „Crescentul interior”, sau,
cu termenul lui Spykman, din Rimland; b) geopolitica lui K. Haushofer, conform
căreia, România este situată sub influenţa a cel puţin trei panidei: ideea pangermanică;
ideea panslavă; ideea paneuropeană; c) geopolitica „statului de dominaţie” a celor
patru imperii din regiune; d) geopolitica „Europei Comune” sau unite. Toate acestea
înfăţişează, într-altfel, o Europă unită dar după modelul unei clădiri cu două etaje, iar
ţările de la Vişegrad au cerut chiar o Europă rezidită la trei etaje. Acest model spaţial a
mobilizat un consum uriaş de mituri şi imagini geopolitice, la care ne vom referi cu alt
prilej.
„Frontierele sunt locuri ale memoriei, prin excelenţă, şi bifurcarea istorică invită
la solicitarea memoriei, chiar dacă aceea a popoarelor şi a naţiunilor este accentuat
selectivă”439. M. Foucher vorbeşte despre frontiere ca despre locuri ale „întoarcerii
refulatului” (a ceea ce a fost suprimat).
Există concepţii diferite ale frontierei. Astăzi asistăm la o acţiune de extindere a
„concepţiei occidentale a frontierei” în Vest, ceea ce implică un nou mod de gestionare
a frontierei”440. În ultimele două secole, cum remarcă tot Foucher, schimbările de
frontieră au fost legate de război.
„A face războiul, scria Ratzel la finele secolului al XIX-lea, înseamnă a-ţi
plimba frontiera pe teritoriul altuia”. În general, în materie de frontieră, intră în joc:
actori (precum state, naţiuni, popoare), „chestiuni dureroase, reprezentări, percepţii şi

439
M. Foucher, op. cit. p. 472-473.
440
Ibidem, p. 473.
discursuri asupra spaţiului” (p. 473, Foucher). Problema nesesizată de Foucher este că
aceste discursuri şi reprezentări falsificatoare se fixează adeseori în corpuri teoretice
academice, îşi găsesc refugiul în „teorii geopolitice”, în stereotipuri metodologice, în
atlase, dicţionare, în tratate, manuale etc. De exemplu, un geopolitician de o
remarcabilă prestanţă şi onestitate ca M. Foucher, când va trasa harta religioasă a
Europei, va include Transilvania în zona catolică, ceea ce este o ciudăţenie.
Hărţile mentale şi reprezentările geopolitice asupra spaţiului românesc

între 1990-2000 în Europa Centrală şi Occidentală
Că tactica geopolitică şi geoculturală a subversiunii a fost aplicată României

imediat după 1990 reiese clar pentru oricine studiază „lanţul” contracultural din jurul
României în multe metropole. Verigile acestui lanţ al falsificării şi mistificărilor de
toate tipurile privind fiinţa acestui popor sunt atlasele, enciclopediile, dicţionarele şi
manualele editate de prestigioase edituri şi aflate în circulaţie în mai toate capitalele
occidentale şi, evident, mai cu seamă în România. Să examinăm câteva dintre acestea
pentru a decupa imaginea României în articolele consacrate spaţiului românesc în
paginile lor (lectura dimensională a chestiunii se bazează pe sintezele realizate de
G. Tibil, Călin Câmpean, Dr. Dida, D. Dungaciu şi I. Bădescu, care a propus grila
de sintetizare a informaţiei adăugând comentariile proprii la diferitele dimensiuni
ale grilei. Prezentarea completă a tabloului României în celelalte atlase şi dicţionare
sau enciclopedii poate fi regăsită în forma extinsă în I. Bădescu, Tratat de geopolitică,
ed. cit.
A. Atlas de istoria lumii, Harper Collins, 1992 (13 ediţii)

Prezentarea Europei Centrale în secolul IX se corelează aparent spontan cu
negarea existenţei românilor în cuprinsul respectivului spaţiu:
1. Pe harta teritoriilor româneşti, de la începutul sec. al IX-lea d. H. apare scris:
„Imperiu Bulgar” (existenţa românilor fiind negată);
2. Sec. IX-X, la nord de Dunăre sunt prezentaţi maghiari, ruşi, românii fiind în
continuare ignoraţi.
Harta etnodemografică şi etnoreligioasă a românilor în Atlas:
1. Populaţia din sec. al IX-lea, din spaţiul românesc, este, în viziunea autorilor,
păgână, cu excepţia unei fâşii în extremitatea vestică, amestec creştin-ortodox şi
catolic;
2. Harta monumentelor creştine: nici o bazilică creştină în spaţiul nord-dunărean
până în sec. al X-lea (ignorându-se basilicile din anul 600);
3. La capitolul „Reformă şi Contra-reformă: războaie religioase între 1517-
1648” - Transilvania apare inclusă Ungariei (când Ungaria, între 1526-1688 nu exista
ca stat, iar după aceea este principat austriac, pe când Transilvania participă, ca stat
suveran, la încheierea Păcii de la Westphalia: 1648). „Confesiunile indicate sunt doar
cele catolică şi protestantă. Ţara Românească şi Moldova sunt prezentate ca fiind
integrate în Imperiul Otoman, ca arii cu religii musulman-ortodoxe”. La capitolul
„Consolidarea naţionalismului în Europa, 1800-1914” autorii dau o hartă a repartiţiei
etnice în Transilvania unde, pentru Zona Curburii, până în Ţara Făgăraşului, nu e
semnalată populaţie românească. Este evidentă tendinţa spre falsificarea hărţii mentale
asupra teritoriilor româneşti.
B. Le Petit Larousse - 1993

Etnoistoric: 271 Dacia este evacuată. Sec. VI - slavii se stabilesc în regiune
(nimic despre populaţia română a zonei).
Etnoreligios: Sec. al XI-lea: „creştinismul se răspândeşte aici; Biserica adoptă
liturghia slavonă” (...); ungurii cuceresc Transilvania în sec. al XI-lea.
Etnodemografie: Dicţionarul pomeneşte între 271 şi până în sec. al XIII-lea:
slavi, invazii turco-mongole, unguri „cuceritori” (până în 271 erau şi daci). Deci vreme
de 10 secole românii nu există în Transilvania (dar ungurii apar în sec. XI), în viziunea
dicţionarului.
Etnopolitic: 1918: este anul „invaziei” („pătrunderii”) trupelor române în
Transilvania (nu al unirii românilor, ci al invaziei în Transilvania românească a…
românilor); 1940: Ungaria „recuperează” o parte a Transilvaniei; deci nu „anexare”
maghiară ci „recuperare”.
Concluzie: „Etnic şi religios, teritoriul întreg era, conform Larousse-ului, în sec.
al XI-lea, slav” şi, după creştinare (petrecută tot acum), populaţia adoptă „liturghia
slavonă”. Să fi căzut românii din cer ?!
C. Dictionnaire de Geopolitique - Y. Lacoste, Flammarion, 1993, 1700 pag.

Cum apare România în acest Dicţionar? Anul 1920 - este prezentat ca anul
„dezmembrării Ungariei”. „România a anexat, în 1920, Transilvania şi Bucovina”, se
spune în Dicţionar. Ideea de unire – în tradiţia concepţiei Westphaliene – nu apare în
Dicţionar: la 1918-1920: n-a fost „Unirea românilor” ci „dezmembrarea Ungariei”.
Demografie falsificată: 2 milioane unguri (doar în Transilvania), când, în
realitate sunt 1.620.000 în toată România, între 2-4 milioane ţigani/romi (nu 450.000,
cum arată Recensământul, respectiv circa 600.000, cum arată ultimul recensământ din
2011). România e prezentat ca Stat plurietnic: 1/3 etnii neromâneşti: în România, se
spune, este o „xenofobie generalizată” care suprimă minorităţile. Definirea
Transilvaniei în dicţionar: „Ansamblu de teritorii ungureşti devenite româneşti prin
semnarea Tratatului de la Trianon (p. 1504). „...ea le-a fost oferită românilor în 1920”.
Etnoistorie: Românii sunt coborâţi la mai puţin de 1000 de ani de vieţuire în
Transilvania (căci teza continuităţii nu se poate, chipurile, demonstra). Destrămarea:
destrămarea României decurge, în viziunea Dicţionarului, din lipsa de legitimitate a
unităţii.
Etnospiritual: „naţionalism românesc exacerbat”
În chestiunea evreiască: „Discriminări împotriva evreilor”. „Sângeroase
pogromuri”; „derivă antisemită a României” (comparabilă doar cu metodele naziste al
celui de-al Treilea Reich). Despre Ungaria nici un calificativ la chestiunea evreiască.
Etnoreligios: „religia ortodoxă a României se opune înaintării capitalist-
democratice.”
D. Dicţionar Webster, „Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the

English Language” 1994, S.U.A.
Definirea Transilvaniei: „fostă provincie”; „în trecut a făcut parte din Ungaria”
Geopolitica Europei Centrale: În vreme ce regii Ungariei şi evenimentele
acestei ţări apar în detaliu, într-un tablou coerent, dând impresia unui popor cu istorie
continuă, prima referire cronologică la România apare cu anul 1878. (vezi capitolul:
„Chronology of major dates in history”, p. 1665-1697). Pentru perioada împăratului
Traian nu se face nici o referire la Campaniile militare din 101-102, 103-106 când
Dacia devine provincie romană. Cele două monumente Tropaeum Traiani şi Columna
nu există pentru dicţionar.
Portrete robot: Prezentare contrastivă şi discriminatorie; Ungaria - „o republică
în centrul Europei”; România - „unul dintre statele balcanice”; Nici un cuvânt despre
Evul mediu românesc, antiotoman: „bastion şi apărătură a toată creştinătatea” , cum
zice Mihai Viteazul. Amplă prezentare a perioadei mateiene în Ungaria; 1848:
prezentare minuţioasă a zonei. Nici un cuvânt despre aria românilor; ca şi cum ar fi fost
un spaţiu încremenit. Nimic despre 1 decembrie 1918, despre perioada interbelică nici
un cuvânt. Ne aflăm, iată, în faţa exigenţei de a defini încă mai cuprinzător realitatea
geopolitică a zonei în care se cuprind şi Balcanii. Într-o conferinţă a sa din 1904, „Axa
geografică a istoriei”, Mackinder include Balcanii în zona rimlandului, a „centurii
interioare” care desparte Heartlandul (zona Eurasiei) de „centura exterioară”, adică de
„zona apelor, a popoarelor maritime”, sugerând că între „apă” şi „uscat” („pământ” şi
„apă”, cu expresia lui C. Schmit) ar persista un dualism geopolitic fundamental.


Partea a IV-a
Geoistoria neoimperialismului
Neoimperialismul stadial
A doua periferializare a Sud-Estului
Periferializarea – efectul subistoric al noului imperialism

Din suburbia imperiului în suburbia metropolei. Studiu de caz441
Ilie Bădescu
În suburbia imperiului.
Evoluţie urbană şi deviere suburbială
Secţiunea aceasta a fost cerută de nevoia unor clarificări istorice asupra

specificului sud-est european al emergenţei noului imperialism. Istoria este, într-un
anume sens, o succesiune de epoci. Dacă în privinţa epocilor acordul interpretărilor
este mai uşor de stabilit, în privinţa cezurilor dintre epoci interpretările par a nu se
împăca niciodată. Lucrul acesta este în întregime valabil şi în ceea ce priveşte
poziţionarea epocii moderne faţă de „vechiul regim”. În ceea ce ne priveşte credem a
contribui cu ceva, prin această lucrare, nu doar la o nouă interpretare a modernităţii în
spaţiul românesc (care include, alături de „cultura eroică” şi „marea cultură critică”,
contrar analizei lui Lovinescu), ci poate, mai ales, la explicarea cezurii fanariote dintre
epoca voievodală şi epoca modernă în acest spaţiu. Studiul acesta propune o ipoteză
nouă asupra pauzei fanariote dintre societatea tradiţională şi cea modernă în istoria
poporului român şi deopotrivă asupra semnificaţiei acestei cezuri istorice în raport cu
emergenţa noului imperialism în sud-estul Europei. În cartea mea dedicată rolului şi
locului culturii critice româneşti în marea desfăşurare a sincronismului european, am
numit această „pauză” interregn fanariot. Acesta a fost intervalul cezurii, pauza dintre
tradiţional şi modern, dintre epoca „vechiului regim” şi cea modernă în istoria
românilor şi totodată cadrul favorizant de ascensiune a noului imperialism în două
dintre cele trei provincii istorice ale spaţiul românesc. În cea de-a treia provincie,
Transilvania, echivalentul lucrării săvârşite de fanarioţi în Moldova şi Valahia, a fost
întrunit de regimul dualist. Fanariotismul şi dualismul au fost cele două mecanisme de
fatală consolidare a regimului subimperialist în tot spaţiul românesc de viaţă
(dualismul având incidenţă asupra întregii Europe centrale). Dacă ignorăm lucrul

441
Reiau în această secţiune, cu adăugirile de rigoare şi numai acolo unde a fost nevoie, părţi redactate
anterior în alte lucrări ale mele, în special Sincronism european şi cultură critică românească, reeditată la
Dacia, Cluj Napoca şi Tratat de geopolitică editat la Mica Valahie, Bucureşti.
acesta nu vom înţelege nimic din ceea ce s-a întâmplat ieri şi se întâmplă astăzi în acest
spaţiu. Întreaga Europă tradiţională s-a fondat pe o reţea de societăţi ţărăneşti locale
autarhice şi de oraşe ţinute adeseori laolaltă prin suprastructuri specifice epocii, între
care cele mai tipice erau imperiile de imitaţie sau de substituţie, cum le calificase
N. Iorga. Trecerea de la tradiţional la modern este asimilată de către unii teoreticieni
unor devieri seculare (de lung termen) ivite în cuprinsul Europei (în particular, în
Occidentul european) faţă de axul ţărănesc al istoriei. Transformarea Europei pare a fi,
într-adevăr, consecinţa a două asemenea devieri seculare ample: a. Urbanizarea
capitalistă a structurilor socio-economice în zona Europei mediteraneene şi nordice,
adică dislocarea fundaţiei ţărăneşti a oraşului şi înlocuirea ei cu o fundaţie industrială;
b. Suburbializarea capitalistă în zona Europei Răsăritene (şi ale unor zone întinse din
America Latina, Asia şi Africa). Termenul acesta desemnează mai mult decât noţiunea
CEPAL-istă de periferializare, care, în genere, se referă la relaţiile economice ale
metropolei cu ariile coloniale (periferia propriu-zisă). Termenul de „trend suburbial”,
pe care l-am propus într-o lucrare mai veche a noastră desemnează un fenomen distinct
chiar dacă el însoţeşte procesul periferializării. Analiza acestui fenomen a fost
inaugurată de către Sorokin în cartea sa dedicată mobilităţii sociale şi culturale, unde a
evidenţiat faptul că există perioade întregi în istorie când axul istoriei se răstoarnă,
astfel că în locul ordinii cetăţii şi deci a cetăţeniei triumfă subordinea oligarhiilor şi
subculturile anarhiei, înfloresc mafiile, se generalizează structurile interlope, care
cuceresc progresiv elitele guvernante, dictându-le stilul de viaţă, gusturile, susţinând
cu agresivitate contramodelele, contraeducaţia, contracultura, în genere. Totul se
scufundă, este o masivă alunecare în subistorie, apar războaiele subnaţionale,
oligarhiile se întind ca lepra pe obrazul statelor etc. etc. Fenomenul se propagă ca
jigodia la câini, cum spunea Petre Ţuţea: se îmbolnăvesc toţi şi scapă cine poate. În
locul unor reţele urbane şi deci al unui trend urban se instaurează pe perioade indefinite
reţele suburbiale şi trendul acesta pare a deveni copleşitor şi durabil. Acesta este
fenomenul şi trendul dominant al istoriei periferiilor şi el are o extensie
subcontinentală, însoţind în chip fatal noul imperialism. În fapt, toată gama acestor
fenomene subistorice şi subculturale sunt faţa urâtă a noului imperialism, adică
reprezintă chiar chipul acestuia. Marx credea că tot capitalismul are „chipul hidos şi
mânjit în sânge” atunci când este privit din spaţiul colonial adică din marea arie
periferială a sistemului, cum este denumit spaţiul acesta în teoriile de generaţia a doua
şi a treia dedicate analizei capitalismului mondial. De aceea, în ciuda unor neînţelegeri
şi a unor ironii secretate de un anume snobism, definitoriu el însuşi pentru fenomenul
tocmai menţionat, vom utiliza termenul acesta corelativ cu cel de periferializare cu care
întreţine relaţii paradigmatice, nu pur şi simplu sintagmatice, cum cred cei doi
„politologi”, pe care nu ne vom osteni totuşi să-i cităm fiindcă încă nu pot fi memoraţi.
Trendul şi fenomenul suburbial definesc eşecul procesului creator al elitelor din
periferie nu pur şi simplu procesul periferializării, care decurge din relaţia coloniilor
cu metropola. Fenomenul suburbial (pe care l-am redenumit în unele abordări fenomen
subistoric) este datorat deficitului de creativitate al elitei din periferie şi nicidecum
relaţiei cu metropola, ceea cea ne ajută să înţelegem posibilitatea ieşirii din periferie,
cum s-a întâmplat cu Germania, cu Franţa, cu SUA. Toate au fost, pe rând, periferii,
dar creativitatea elitelor acestor ţări a făcut posibilă smulgerea lor din mlaştina
periferiei şi redesenarea destinului popoarelor lor. Din nefericire pentru poporul român,
perioadele dominate de elite necreative, imitative, obediente (subalternizate, cum ar
spune Mignola) şi deci suburbiale sunt mult mai lungi şi mai frecvente decât
perioadele în care s-au ridicat elite creatoare, eroice, de mare putere şi de caracter.
Ultimii 20 de ani de după decembrie, istoria politică atestă revenirea fenomenului
suburbial, ascensiunea elitelor subistorice care poartă toată răspunderea declinului
tranziţiei, un altfel de declin faţă de cel comunist din primul stadiu al comunismului
românesc, dar nu mai puţin declin. Fenomenul suburbial sau subistoric însoţeşte
curentul noului imperialism la scară planetară şi această trăsătură îl defineşte mai mult
chiar decât amploarea decalajelor şi a sărăciei. În fond decalajul şi sărăcia sunt feţele
sub care ni se prezintă popoarele, suburbializarea însă este faţă sub care ni se arată
elitele. Este adevărat că apucăturile şi deci felul suburbial de a fi poate cuceri şi straturi
ale populaţiei de jos, dar lucrul acesta se produce prin expansiunea „mahalalei
sufleteşti”, cum o numise Garabet Ibrăileanu, de la elite spre popor, de sus în jos şi
nicidecum de la popor spre elite. Manelizarea este un bun exemplu. Manelele au fost
comanda noii clase de îmbogăţiţi de după decembrie. Acestea au oferit suportul
financiar extraordinarei explozii a acestui gen subfolcloric. Răspândirea lui a fost un
fenomen secundar care măsoară gradul suburbializării „poporului” şi celeritatea
procesului. Fenomenul ca atare s-a născut prin şi ca urmare a emergenţei
lumpenburgheziei (A.G. Frank) în cadrul procesului de periferializare a societăţii şi
economiei româneşti în tot acest interval. În fine trendul suburbial poate cuceri uneori
imperii întregi, cum ne arată mcdonald-izarea (George Ritzer) care a cucerit procesele
de modelare a gusturilor în neoimperiul mondial actual. Este evident, aşadar, că în
chiar nucleul dur al noii ordini mondiale datorate mondializării capitalismului
persistă un dualism ireductibil, un impuls binomial spre ordine şi spre subordine, spre
ascetism intramundan şi spre mlaştină simţuală, spre lene şi spre muncă încordată,
spre achiziţie castă şi spre lăcomie perversă, spre trezie şi spre nesimţire, spre
ascensiune celestă şi spre atractul teluric etc. O tragică bifurcaţie pe care noul
imperialism o împinge spre ruptură nu spre armonizare. Enunţăm ipoteza că noul
imperialism este integral subistoric, suburbial, astfel încât vom susţine că de fapt în
epoca modernă, în Europa orientală au supravieţuit nu imperiile, ci subimperiile încât
nota generală a fost subimperialismul. Trăsătura aceasta se menţine, ba este chiar
agravată astăzi căci noul imperialism o ridică la rang de trăsătură planetară, mondială.
Mondialismul are, deci, această dublă faţă: este urban-capitalist, pe o faţă a lui, şi
suburbial, subimperialist, pe cealaltă faţă.
În aceste condiţii, e greu de vorbit, pentru perioada de început, despre un „sistem
mondial” unic, cu atât mai mult cu cât în cele două arii europene – occidentală şi
răsăriteană – imperiile, ca „tip de sistem mondial”, dispar la intervale diferite. „Eşecul
imperiilor” spaniol şi francez se desăvârşeşte între 1450-1530, aşa cum dovedeşte
Wallerstein442, pe când, în spaţiul Europei Răsăritene, imperiul ca sistem mondial
eşuează, mai bine zis, îşi trădează slăbiciunea abia la începutul secolului al XX-lea,
odată cu destrămarea celor două subimperii care-şi întinseseră suprastructurile peste
popoarele sud-est europene: subimperiul dualist şi otoman. Imperiul Ţarist va deceda şi
el dar locul lui va fi luat de subimperialismul bolşevic, de esenţă cominternistă şi
anarho-nihilistă. Acest subimperialism răsăritean de secol XX are, aşadar, două
rădăcini: una internaţionalistă antinaţională şi anticreştină, care va triumfa sub forma

442
I. Wallerstein, The Modern World System, Academic Press, New York, 1974, cap. I, The Medieval
Prelude.
Kominternului, şi una care derivă din curentul anarho-nihlist rusesc şi nu este

întâmplător că un raport ca cel al comisiei prezidenţiale de la Bucureşti obliterează
acest adevăr şi deci caracterul bicefal al comunismului mondial. Sunt astfel eclipsate
cele două responsabilităţi asupra regimurilor comuniste şi a crimelor acestora. Raportul
de la Bucureşti a încercat să treacă răspunderea pentru instaurarea comunismului
asupra poporului român ocolindu-se cinic adevărul istoric în lumina căruia se vede că
regimurile comuniste au fost regimuri de ocupaţie în toate ţările subalternizate faţă de
Moscova. Al doilea lucru escamotat în raport se referă la faptul că regimurile
comuniste au căzut în 1989 nu şi internaţionala neocominternistă care, între timp, se
refăcuse prin reţelele occidentale din universităţi şi din presă cucerind uneori şi
segmente ale unor elite occidentale din Europa şi SUA.
Civilizaţia modernă capitalistă se manifestă în Europa occidentală, aşadar, sub
înfăţişarea „evoluţiei urbane”, ceea ce înseamnă afirmarea în spaţiul european a unui
nou tip de agent social – burghezia – ale cărei interese sunt legate de lumea urbană cu
producţiile ei specifice şi cu structurile sale sociale radical diferite de cele ale
societăţilor ţărăneşti. Prin această particularitate sociologia evoluţiilor burgheze a
lansat teza reducţionistă conform căreia opoziţia dintre feudalism şi capitalism ar fi
echivalentă cu opoziţia dintre societăţile rurale şi cele urbane, iar transformarea
capitalistă a lumii este înfăţişată ca o trecere liniară de la societăţile ţărăneşti la cele
urbane, de la „comunitate” la „societate”, de la „societatea de status” la „societatea de
piaţă” etc.
Fără îndoială că aceste schimbări sunt reale, dar ele au un caracter neliniar.
Un alt aspect al reducţionismului, care va apărea şi în sociologia românească, în
special la Zeletin şi Lovinescu, constă în explicarea decalajului faţă de Occident prin
caracterul „rural” al societăţii locale, ignorându-se faptul că persistenţa acestuia în
epoca modernă a fost efectul legilor de mişcare (de reproducere) ale modului de
producţie capitalist în această arie (aceleaşi legi care au impus devierea suburbială a
devenirii capitaliste în periferie). Această formă de reducţionism a devenit baza
teoretică a teoriilor occidentalo-centriste. Ideea de bază a unor asemenea teorii este că
„societăţile ţărăneşti” (peasant society) ar fi incapabile de schimbare, de inovaţie.
Pentru o mai bună înţelegere a chestiunii să revenim la distincţia dintre societatea
modernă şi societatea tradiţională, folosindu-ne în acest scop de capitolele dedicate
acestei chestiuni în cartea mea, Sincronism european şi cultură critică românească.
Scoaterea Europei Occidentale din fragmentarismul său structural a constat în
progresiva ei integrare într-o reţea urban-comercială capitalistă, pe care noi am
denumit-o trend sau evoluţie urbană. Rivalitatea celor două imperii – francez şi
spaniol, în secolele XV-XVI – a fost legată tocmai de adjudecarea efectelor economice
ale acestei evoluţii443. Perioada în care imperiul „eşuează” să înglobeze tocmai
structurile europene nou apărute este tocmai aceea a afirmării oraşelor în cadrul noului
trend, cel capitalist urban. Genovezii controlau, la mijlocul secolului al XVI-lea,
comerţul american444. Alături de cele trei mari oraşe-state italiene (Florenţa, Milano,
Veneţia), care controlau fiecare o parte a lumii, se afirmă alte două mari zone urbane

443
Paul Coles arăta că „Tema dominantă a istoriei internaţionale în prima jumătate a secolului al XVI-lea
a fost lupta pentru Italia între imperialismul francez şi cel spaniol”, în „Past & Present”, nr. 11, 41, citat de
I. Wallerstein, în op.cit., p.173.
444
Ruth Pike, „Journal of Economic History”, XXII, p. 370, citat de I. Wallerstein, în op. cit; p. 178.
ale Europei: cea din sudul Germaniei, legată de marile case bancar-comerciale ale
Fugger-ilor şi cea care avea drept centru de gravitaţie Anversul445.
Peste structurile Europei se ridicase o reţea urbană care lega între ele oraşele
comerciale din sudul Germaniei şi Elveţiei, oraşele state ale Italiei şi Anversul.
Aceasta este perioada de „înflorire a celor mai spectaculoşi dintre toţi capitaliştii
comerciali moderni: Fugger-ii”446. Secolul al XVI-lea a rămas în istorie cunoscut nu
doar ca epoca lui Carol al V-lea de Habsburg, ci şi ca „epoca Fugger-ilor”.
Lumea europeana îşi „balansa” structurile între cele două curente (trenduri)
seculare opuse: subimperialist şi capitalist-urban. Pentru analiza acestui prim curent am
utilizat un termen nou, obţinut prin adjectivarea celui de suburbium, obţinând astfel
termenul nou: suburbial. Acesta desemnează o formă degradată a expansiunii de tip
capitalist-urban. Societăţile acestui trend au structuri degradate, de la infrastructură la
administraţie, dependenţă de marile metropole, subculturi de imitaţie, peticite, civilitate
indecisă, elite pseudoculte ori semiculte, ca să folosim termenii lui C.R. Motru,
supraîndatorare şi fiscalitate excesivă, împovărătoare, capitalism de tip speculativ,
„anomie legislativă” (Rădulescu, Banciu) etc. Noţiunea propusă de noi pentru a
caracteriza sociologic subimperialismul, adică înfăţişarea noului imperialism în Europa
de Răsărit, nu poate fi substituită celei de periferializare, cum propune un politolog
recent, căci fenomenul periferializării se referă, în general, doar la relaţia dintre
economiile centrale şi cele de la margine. Atunci când au fost vizate structurile
degradate ale instituţiilor, profilul subalternizat al elitelor din periferie, A.G. Frank a
simţit nevoia să propună şi el noţiuni adiacente, precum cele de lumpenburghezie şi de
lumpendezvoltare.
Noţiunea de trend suburbial şi deci de suburbializare nu se confundă cu cea de
suburbanizare care se referă doar la suburbiile oraşelor, fiindu-ne utile pentru a
caracteriza starea elitelor şi parţial a societăţilor împinse în periferia economică a
sistemului mondial modern. Este, evident, pentru toată lumea că nu putem spune
capitalism fără să spunem urban pentru metropolă şi suburbial pentru periferie. Unul
este urban (aşa s-a născut) celălalt este suburbial (s-a născut dintr-un amestec
deopotrivă etnic, cultural, economic, social în combinaţii degenerative dintre cele mai
nenorocite, de la naţionalismele etnocratice la rasism, mafii ale codurilor, adică
pretenţia unora de a ţine sub control normativ minţile, inventând în acest scop coduri şi
grile de evaluare de sorginte ideologică, ori pozitivistă, devoalând un altfel de
prejudecată ideologică).
1. Wallerstein semnalează faptul că împrejurările istorice au acţionat astfel în
Europa occidentală, încât între cele două forţe opuse ale istoriei europene (care
dezvoltau tendinţe seculare opuse) – oraşele-state şi imperiile – să se producă un „mariaj
de interese” („Istoria relaţiilor între Spania şi statele italiene în secolul al XVI-lea este
cea a mariajului de interese, coroana spaniolă întărindu-se politic pe seama Italiei,
oamenii de afaceri italieni întărindu-se economic cu sprijinul Spaniei”)447.

445
Asupra rolului şi semnificaţiei lui I. Fugger şi a fraţilor acestuia, cf. W. Sombart, Le Bourgeois, Payot,
Paris, 1926, de asemenea, I. Wallerstem, op. cit., p.174.
446
Ibidem.
447
Cf. P. Coles, op cit., apud I. Wallerstein, op. cit., p. 173.
Atunci când, odată cu prăbuşirea imperiilor, s-a schimbat axul urban al evoluţiei,
polul de greutate devenind Amsterdamul448, curentul dominant al istoriei european-
occidentale a rămas acelaşi: introducerea Occidentului într-o reţea comercial-urbană
care va pregăti declanşarea proiectului istoric al Revoluţiei industriale. Consolidarea
axului continental al acestui curent al devenirii urbane a coincis cu „eşecul” definitiv al
imperiului. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în Răsărit unde vor emerge
subimperialisme informale, definitoriii pentru curentul noului imperialism.
Imperialismul, în genere, desemnează procesul de expansiune a unei dominaţii
spoliatoare şi deci a unei „subalternizări” (politice, militare, economice, culturale)
dintr-un centru într-o arie variabilă ca lărgime, care devine progresiv dependentă de
centru şi anihilată în faţa valorilor acestuia, a intereselor, a mişcărilor şi a voinţei lui.
Cum, în Europa de sud-est, noua dominaţie se extinde având ca vehicul imperiile de
substituţie, habsburgic şi dualist, otoman şi ţarist, vom cuprinde în analiza noastră şi
examinarea procesului de expansiune dominator/represivă a acestor subimperii. Ele
aduc în toate ariile lor de expansiune periferializare, suburbialism, subalternizare,
dimpreună cu toate formele de manifestarea a noului imperialism în alte arii ale
planetei unde aceste subimperii nu s-au putut extinde. Acesta este motivul pentru care
vom dedica o secţiune a cărţii de faţă celor două substructuri suburbiale ale noului
imperialism din aria sud-est europeană: fanariotismul în Moldova şi Valahia şi
dualismul în Transilvania. Acestea sunt produsul cel mai reprezentativ al
subimperialismului central-european în pragul modernităţii şi cele două substructuri
reînvie în alte perioade, ori de câte ori reapar conjuncturile care le favorizează
resuscitarea lor tipologică. Dualismul şi fanariotismul sunt două substructuri ideal-
tipice pe care le-a evidenţiat ca atare analiza noului imperialism în aria centrală şi
sud-est europeană.
În Occident, însă, pe ruinele a două imperii se înalţă „sistemul mondial modern”.
Pentru ca Occidentul să-şi poată înălţa structurile sale urbane, întregi zone
subcontinentale au fost împinse într-o stare de hinterland, de arie suburbială, aşa încât
Europa era acum străbătută de două curente istorice concomitente: urbanizarea ariei
occidentale şi suburbializarea ariei orientale.
Europa de Răsărit a fost împinsă, de-a lungul epocii moderne, într-o stare
suburbială (nu simplu „rurală”), deci într-o nouă dependenţă caracterizată deopotrivă
prin asimetrie economică şi prin degradare structurală. Cu atât mai nefirească este
poziţia celor care acuză „ruralitatea” răsăriteană (persistenţa ei) pentru mizeria
„modernităţii răsăritene”. Nu ruralitatea este motivul mizeriei şi a mentalităţilor
peticite din societăţile răsăritene, ci suburbialismul acestei arii, cauzat de lipsa de
creativitate a elitelor, modernizării prin imitaţie (sincronism ideologic şi instituţional),
adică prin împrumut masiv de forme neasimilate, care sporesc cheltuielile şi consumul
păturilor superpuse fără a produce nimic în compensaţie. Starea de suburbie nu se
referă doar la colectivităţile aflate în hinterlandul oraşelor, ci se aplică, în anumite
circumstanţe istorice, spaţiului social al unor societăţi istorice concrete449.

448
Cf. I. Wallerstein, op. cit.
449
Asupra conceptului de spaţiu social şi de „regionalizare a spaţiului social”, cf. I. Bădescu şi N. Radu,
De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Spaţiul social, ca ansamblu de relaţii sociale, are o evoluţie care constă în „transformarea conţinutului său
real, dar şi a formelor pe care le îmbracă relaţiile sociale (...). Procesele prin care acest spaţiu social se
transformă generând forme noi (...) nu sunt liniare, evolutive, ci progresiv-discontinui. Din punct de
Suburbializarea este procesul de aglutinare, în cadrul aceluiaşi spaţiu geografic, a unor

colectivităţi care, deşi aşezate într-o continuitate spaţială, pot fi despărţite de „abisuri
sociale”, aflându-se lipsite de contacte sociale şi culturale. Aceste colectivităţi sunt
aglutinate economic printr-o relaţie de exploatare parazitară, astfel încât mizeria uneia
se explică prin parazitismul celeilalte. Procesul exploatării parazitare declanşează un
curent suburbial corelativ procesului de periferializare (acesta, la rându-i, creând
dependenţa unei arii date faţă de alta, numită metropolitană sau centrală). Pentru a
descrie un asemenea fenomen care îmbracă forma unui trend dominant la scară
continentală (a celor două marii spaţii – Grossraum-uri) am folosit un termen mai
special, cel de suburbializare şi nu pe cel de suburbanizare consacrat în studiile de
sociologie urbană. Conceptul de „suburbanizare” a fost construit prin derivare de la
termenul latin urbanus, care prin substantivare se traduce prin orăşean. Suburbanul este
locul sau persoana cu condiţie subalternă faţă de oraş şi orăşean. Conceptul de
suburbializare a fost construit prin derivare de la urbs, urbis, care are înţelesul de oraş,
dar şi de stat, republică, populaţie (ad urbem esse, a fi la porţile Romei). Aria
suburbială corespunde deci unui stat, unei populaţii aflate într-o condiţie subalternă
faţă de un alt stat (fie sub aspect economic, fie politic şi cultural, fie sub toate aceste
aspecte la un loc). Un astfel de înţeles este atribuit de Toynbee „proletariatelor externe”
faţă de un imperiu. Sensul dat de noi este relativ diferit şi are o conotaţie prioritar
economică (dependenţă economică), fiind definitoriu pentru tot curentul noului
imperialism. Acesta induce un capitalism de profil suburbial.
Capitalismul acesta suburbial specific ariilor periferiale va sta la baza apariţiei
unor substructuri tipice pentru fenomenul „oraşului parazitar”450 (studiat de Zeletin, şi
înaintea lui de Eminescu), tipologie modificată în perioada marii industrializări (anii
64-83 ai veacului trecut) pentru a fi urmată de emergenţa structurilor suburbiale în tot
mediul rezidenţial românesc. Prima consecinţă a periferializării este o anumită
specializare funcţională a unor arii în cadrul spaţiului social generat de expansiunea
economiei capitaliste mondiale451: a. „centrul”, localizat în Europa nord-vestică,
grupând economii de tip industrial-urban, cu o burghezie urbană puternică;
b. „semiperiferia”, în Europa centrală, cu o economie bazată pe autonomia
proprietarilor funciari, pe dijma şi pe muncă exploatată în sistemul arendei;
c. „periferia”, în Europa Răsăriteană (şi America Latină), unde predomină economiile
specializate în culturi de cereale (monoculturi), bazate pe aservirea muncii, sub forma
celei de-a doua iobagii (în Europa de răsărit) sau sub forma sclaviei (pe plantaţii sau în
industriile de extracţie). În cel de-al doilea ciclu al suburbiei răsăritene, care se
suprapune cu ultimii douăzeci de ani, economiile trendului suburbial sunt în genere
economii instabile, subordonate serviciilor capitalurilor metropolitane, cu salarii

vedere sociologic, transformarea istorica a unui spaţiu social ne apare ca proces constând din două etape:
a. întâi - apare un nou tip de relaţie socială între grupuri sociale particulare pentru situaţia istorică
considerată; b. apoi se desfăşoară un proces de generalizare a acestui nou tip de relaţii, într-o arie dată.
Acest din urma proces noi l-am denumit regionalizare a spaţiului social” (p. 8). În Europa răsăriteană
geneza spaţiului social modern cunoaşte forme particulare: fără a lămuri specificul acestor forme nu vom
putea înţelege foarte multe dintre fenomenele culturale ale epocii moderne.
450
Cf. Şt. Zeletin, Burghezia română. Originile şi rolul ei istoric, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,
1925, cf., pentru o prezentare dezvoltată a concepţiei sale asupra „oraşului parazitar”, partea a IV-a a
acestei lucrări.
451
Cf I. Wallerstein, op. cit., vezi şi nota bibliografica la cap. I, partea I a acestei lucrări, în care este
prezentată pe larg teoria lui Wallerstein.
proaste, taxare oneroasă, migraţie masivă, şomaj, instabilitate, administraţii degenerate,

anomie legislativă, hiperfiscalitate şi supraîndatorare colectivă etc. Funcţia periferiei
este de tip suburbial, în sensul că furnizează ariei centrale, în cadrul diviziunii
internaţionale a muncii, materii prime, extractive şi articole necesare industriei şi
oraşelor acesteia, muncă ieftină, preluând, prin imitaţie, un anume stil de viaţă,
contramodele consumeriste, gusturi pe măsura metropolei nu şi a periferiei.
Consecinţa nemijlocită a specializării „periferiei” este marginalizarea maselor
din această arie, închiderea lor într-o relaţie de aservire tot mai puternică faţă de
„centru”, aservire care, în cadrul marilor proprietăţi cerealiere din România,
subordonate capitalului comercial, va căpăta forma neoiobăgiei. Masele marginalizate
ale „periferiei” vor deveni „mecanismul de ansamblu” al funcţionarii capitalului
comercial, fiind supuse unui proces deculturativ. Solidaritatea şi identitatea culturală a
acestora vor slăbi treptat, lăsând locul unui proces de „proletarizare rurală”452 şi de
suburbializare naţională.
Cercetat de Madgearu, pe exemplul României, procesul va sta la baza apariţiei
unor substructuri tipice pentru fenomenul „oraşului parazitar”453 (studiat de Zeletin, şi
înaintea lui de Eminescu), tipologie modificată în perioada marii industrializări (anii
64-83 ai veacului trecut) pentru a fi urmată de emergenţa structurilor suburbiale în tot
mediul rezidenţial românesc. Aşadar, marginalizarea, proletarizarea şi apariţia unor
substructuri urbane parazitare, tipice pentru emergenţa mediilor suburbiale în care se
concentrează falsa elită, proletariatul condeiului, o pătură superpusă închipuită, cu
pretenţii dar fără însuşiri, consumând enorm fără a produce mai nimic în compensaţie,
sunt celelalte trăsături, alături de specializarea unifuncţională, proprii fenomenului
suburbial şi periferiilor sistemului mondial. „Periferia” devine locul unor populaţii
rapid sărăcite (proletarizate), supuse unei exploatări speculativ-parazitare (acţiunea
capitalului „vampir”, uzurier este concludentă în acest sens), simplu „aglutinate”,
flotante, nefixate de un suport economic stabil (căci economiile din „periferie” au
caracterul unor economii de spoliere a resurselor, deopotrivă naturale şi umane) etc.
Aceasta a fost dominanta cu care s-au confruntat „agenţii” istoriei româneşti pe tot
secolul primei şi a celei de-a doua modernităţi, care a preluat astfel toate trăsăturile
curentului neoimperialist.
2. Wallerstein şi D. Chirot leagă împingerea Europei răsăritene în „periferia”
Europei occidentale de secolul al XVI-lea, respectiv de expansiunea capitalismului
european occidental în Orientul european. Pentru Ţările Române perspectivă
lămuritoare în această problemă este „aceea a sociologiei şi economiei eminesciene,
care leagă tendinţa de tip suburbial nu de expansiunea capitalismului occidental în
Ţările Române, ci de procesul istoric al dizolvării „epocii voievodale”, proces care
atinge punctul său culminant în perioada fanariotă. Epoca propriu-zis capitalistă, în
Ţările Române, va moşteni deja structurile suburbiale şi se va folosi de agenţii sociali
care au impus curentul suburbial în aria românească, încât ceea ce înfăptuiseră

452
Cf. V. Madgearu, Evoluţia economiei naţionale româneşti, Bucureşti, 1940, cap. I, Suprapopulaţia
agricolă.
453
cf. Şt. Zeletin, Burghezia română. Originile şi rolul ei istoric, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,
1925, cf., pentru o prezentare dezvoltată a concepţiei sale asupra „oraşului parazitar”, partea a IV-a a
acestei lucrări.
structurile otomane în restul sud-estului european timp de 300 de ani au realizat

fanarioţii aici în doar 100 de ani.
Care a fost statutul economic al agentului fanariot, ce structură a impus, ce tipuri
de conduite sociale a promovat în structurile societăţii civile româneşti? Răspunzând
acestor întrebări vom putea aprecia corect rostul şi poziţia unor fenomene sociale şi a
unor teorii sociologice ca cea a lui M. Eminescu, fără de care nu vom putea înţelege
naşterea şi sensurile structurilor moderne din societatea românească şi chiar din Europa
Răsăriteană. Aşadar, cum vom situa epoca fanariotă în fazarea istoriei civilizaţiei
moderne româneşti? Aparţine erei moderne sau evului de mijloc? Este feudală sau
capitalistă? Care sunt urmările epocii fanariote în raport cu „decolarea” capitalismului
românesc?
Sistemul prebendial sau despre blocarea Marii Tranziţii.

O ipoteză asupra „pauzelor istorice”
Definitoriu pentru întreaga epocă fanariotă este coprezenţa unui sistem

prebendial de sorginte bizantină şi a unui sistem feudal de cea mai clară formă
apuseană. În glosarul la The Religion of China (lucrarea lui M. Weber), glosar citat de
I. Wallerstein, H. Gerth, referindu-se la prebendă, scrie: „Prebendă: dreptul unei
persoane oficiale, al unui funcţionar (office holder) de a fi recompensat de la stat,
pământurile bisericii sau alte venituri publice. Weber denumeşte pe aceşti beneficiari
„prebendiari”, iar sistemul politic bazat pe un „personal de prebendiari,
prebendalism”454. Conform teoriei weberiene formele de dezintegrare ale unui imperiu
sunt: „feudalizarea ca în Europa apuseană, şi prebendalizarea, ca în China”455
(subl.ns.). „Puterea şi venitul au fost distribuite într-un caz lorzilor proprietari,
autonomi, legaţi de o ţărănime dată, în celalalt caz unui strat imperial larg, deliberat
nelegat de aria locală, semiuniversalist în recrutare, dar, de aici, «dependent de favorul
centrului»456 (subl.ns.). Consecinţele sistemului prebendial duc într-o direcţie distinctă
atât de cea feudală, cât şi de cea capitalistă, ceea ce ne-a permis să considerăm ca acolo
unde sistemul prebendial coexistă cu cel feudal şi cu cel capitalist, ca în Europa
răsăriteană, avem de a face cu o conjunctură pluridirecţională a dezvoltării şi nu
uniliniară ca în Europa Occidentală. Aceasta este diferenţa esenţială, după opinia
noastră, între Europa Occidentală şi cea Răsăriteană. Ipoteza noastră care cere să
explicăm deopotrivă „perioadele de cezură” (pauzele sau intervalele de interregn, cum
le-ar numi Toynbee) nu doar „epocile succesive”, ne-a ajutat să descoperim ceea ce
mai toţi istoricii şi cercetătorii trecerii de la tradiţional la modern ignoră: conţinutul
real al cezurii fanariote care constă tocmai în acest sistem prebendial. Cu această
descoperire noi am tranşat chestiunea: fanarioţii şi secolul lor nu ţin nici de tradiţional,
nici de modern. Ei sunt tipici pentru fenomenele suburbiale din orice interval istoric la
scara mondială a istoriei universale. Putem enunţa ipoteza că noul imperialism
generează fanariotism, sisteme fanariote, în chip legic. Politicile FMI, de pildă, nu vor
contribui la relansarea dezvoltării capitaliste, ci la accentuarea devierii de la această
direcţie, adică la întârzierea momentelor redecolării, ale relansării politicilor de

454
H. Gerth, citat după I. Wallerstein, op. cit., p. 57-58.
455
I. Wallerstein, op. cit., p. 57.
456
Ibidem, p. 59.
dezvoltare. Dacă unele condiţii îngăduie (cum pare a se întâmpla chiar azi), vom asista
la o perfectă reproducere a „sistemului fanariot”. „Perioadele de cezură”, când
structurile vechi au dispărut, iar cele „noi” sunt prea fragile spre a triumfa, devin
mediul propice al afirmării „sistemelor suburbiale”, al căror tipar pe deplin dezvăluit
este cel fanariot de secol XVIII şi cel neofanariot de secol XX şi început de mileniu.
Or, tocmai acest aspect a rămas necercetat, cu unele excepţii aparţinând istoriei
sociologiei şi economiei româneşti din perioada interbelică. Desigur, elemente de
prebendalism tipice pentru sistemele suburbiale, apar şi în Europa apuseană, numai că
aici ele au o pondere nesemnificativă în raport cu sistemul fiefurilor nobiliare. În
spaţiul european răsăritean trebuie ţinut seama de prezenţa diverşilor agenţi externi în
aria economiilor şi societăţilor locale, adică de mişcările unor segmente flotante din
elitele imperiilor locale, care au nutrit o uriaşă diaspora în tot cuprinsul Europei
Răsăritene.
În întregul secol al XVII-lea şi în prima jumătate a celui de al XVIII-lea în aria
balcanică asistăm la un amplu proces de mişcare demografică, cu consecinţe deosebite
pentru Ţările Române. Timp de 100-150 de ani Ţările Române au stat sub semnul unui
proces numit, de istoricul şi sociologul Al. Val Georgescu, „acapararea grecească”.
Pătrunderea influenţelor bizantine are loc aici sub forma „unei dramatice diaspora
grecească”457, a unei migraţii care cuprinde: „marile familii postbizantine,
individualităţi grecizate de origine română, albaneză, levantină, o masă amestecată de
elemente greco-bizantine”. Această mişcare de populaţie va genera o nouă configuraţie
a spaţiului social în Principate. Ea include un proces de imigraţie dinspre spaţiul
bizantin, restrâns prin expansiunea Imperiului Otoman, şi o migraţie culturală
alternantă, bipolară, cu un centru în Ţările Române şi altul în Constantinopolul
aşezămintelor bizantine. „Diaspora grecească” explică de ce „Bizanţul după Bizanţ” a
fost deopotrivă de tip prebendial şi nu exclusiv feudal-apusean. Până în secolul al
XVIII-lea structura prebendială coexistă cu cea feudală, dar după aceea ea se genera-
lizează. Fenomenul „acaparării greceşti” este un caz concludent de alternare diasporă -
reconquistă în istoria Principatelor, care va căpăta şi o expresie juridică (pravila
bizantină şi legea ţării – dreptul pravilei şi dreptul consuetudinar –), aflându-se fie într-un
echilibru dinamic, fie, uneori, într-o stare conflictuală. Ceea ce este semnificativ în atari
conflicte nu este neapărat tipul sistemului juridic în discuţie, cât conflictul latent ori
manifest între două grupări suprastructurale – autohtonă şi grecească – amândurora
fiindu-le, până la un punct, indiferent sistemul juridic în discuţie. Aceasta confirmă
încă o dată că procesul de reconquistă nu viza neapărat tipul suprastructurii. În urma
reconquistei, gruparea autohtonă va prelua în formele sale aparatul suprastructurii. Noi
am considerat că procesul acesta este unul de circulaţie suprastructurală a păturilor
superpuse. Al doilea element asupra căruia trebuie să atragem atenţia se referă la
distincţia pe care Al. Val. Georgescu o face între „valorile neogreceşti” şi masivul
edificiu bizantin, oficial, „ecumenic”, „savant şi de la un moment dat depăşit de
istorie”. „Problema esenţială rămâne aceea a distincţiilor între bizantin şi neogrec în
calificarea structurilor juridice şi a valorilor sociale proprii comunităţilor respective
şi a elementelor aflate în treptat proces de împământenire. Înglobarea indistinctă şi

457
Cf. Al. Val Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura
Academici R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 89.
oarecum mecanică a lumii bizantine şi a celei neogreceşti în standardul comod al

Bizanţului după Bizanţ nu mi se pare o soluţie general satisfăcătoare”458.
„...Cu începere îndeosebi din prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
înrâurirea grecească devine şi un vehicul de valori şi de structuri europene,
nebizantine în sens tradiţional sau tradiţionalist”459.
Această distincţie între bizantin şi neogrec în raport cu sistemul instituţiilor este
şi mai semnificativă în privinţa structurilor economico-sociale. Al. Val Georgescu
priveşte „acapararea grecească” ca „forţă identificabilă îndărătul recepării bizantine
(juridice şi instituţionale)”, manifestându-se „la nivel colectiv şi individual: în materie
social-politică, religioasă, culturală şi economică. Sub formă de dramatică diaspora,
de imigraţie, fără multă alegere a mijloacelor de pătrundere şi de afirmare. Prin
plecarea capului din interes sau în silnicie. Prin marile familii postbizantine a căror
însemnătate n-a scăpat intuiţiei şi privirii pătrunzătoare a lui N. Iorga. Prin masa
amestecată a elementelor greceşti şi prin numeroase individualităţi grecizate, de
origine română, albaneză, levantină, uneori aventurieri de epocă sau un amestec local
din cele mai neaşteptate”460.
Observăm deci că acapararea grecească a căpătat forma unor valuri succesive; pe
măsură ce ne apropiem de secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, până la începutul celui
de-al XIX-lea, masa în diaspora suferind o transformare, în sensul că devine tot mai
nebizantină (fiind legată de alte valori decât cele ale Bizanţului) şi tot mai eterogenă
etnosocial (de exemplu, Ghiculeştii sunt „greci fanarioţi de origine albaneză”, iar Duca
„grec de origine rumeliotă” etc.)461. Procesul acesta de acaparare îşi va schimba
baza demografică, sistemul de valori, formele de infiltrare pentru a deveni în secolul
al XIX-lea o diaspora „neofanariotă” la care se va referi Eminescu. Deci alternarea
diaspora – reconquista va continua în tot cursul secolului al XIX-lea, cu caracteristici
specifice impuse de procesul de împingere a României în „periferia economică a
metropolei europene”.
Este aşadar o mare deosebire între „epoca fanariotă” şi „Bizanţul după Bizanţ”.
„Bizanţul după Bizanţ” a reprezentat o perioadă de îmbinare a structurilor feudale cu
cele prebendiale pe când epoca fanariotă se caracterizează prin existenţa unei structuri
mixte prebendialo-capitaliste. Spre sfârşitul epocii fanariote semnalăm coprezenţa a
trei moduri de producţie: feudal-occidental; prebendial462; capitalist. În vreme ce modul
de producţie capitalist îşi disputa comerţul, afacerile monetare, meşteşugurile cu cel
prebendial, acesta se confruntă cu modul de producţie feudalo-apusean în ceea ce
priveşte relaţiile agrare.
În tot secolul al XVIII-lea, în „epoca feudală” se produce un fenomen invers
„patrimonializării”, şi anume fiscalizarea relaţiilor de proprietate. Fanarioţii nu erau
interesaţi în dezvoltarea forţelor de producţie locale şi nici de patrimoniu (decât ca titlu

458
Cf. asupra acestei deosebiri Al. Val. Georgescu, op. cit., p. 27.
459
Ibidem, p. 88.
460
Ibidem, p. 89.
461
Ibidem.
462
Dregătorii de origine greaca sunt agenţii structurilor prebendiale. Ei acţionează în direcţia utilizării
„dreptului bizantin” pentru codificarea prebendială, care-şi atinge momentul de vârf în reformele lui
C. Mavrocordat. Nu întâmplător aceste reforme s-au realizat sub directa consiliere a mitropolitului Neofit,
grec de origine, care desfăşura o vastă şi savantă acţiune de lărgire şi consolidare a rolului pravilei
bizantine”. Reforma judiciară a lui C. Mavrocordat era o directă codificare cu ajutorul pravilei bizantine.
de proprietate negociabil), ci de perceperea dărilor. În acest scop dijmuiau toate tipurile

de activităţi. Esenţa sistemului fanariot este fiscalitatea. De aceea toate reformele
fanariote sunt interesate în slăbirea patrimoniului feudal autohton şi în întărirea
proprietăţii ţărăneşti, care prin dijmuire devine baza contribuţiilor fiscale. Epoca
fanariotă este epoca de exploatare fiscală. Aceasta este o altă trăsătură definitorie
pentru sistemele suburbiale şi, prin extensie, pentru caracterizarea (cunoaşterea)
perioadelor de cezură (sau de tranziţie, cum mai sunt ele denumite). Fiscalizarea
implică: 1. Formarea unei pături de încasatori fiscali şi 2. Realizarea unei reţele de
comerţ local (intern) care să poată fi exploatat fiscal, dijmuit, comerţ care include:
a) târgurile, iarmaroacele; b) drumurile de târg şi oraşele (reţeaua cvadriorară – a celor
patru ore); c) comerţul regional463.
Trecerea de la drepturile patrimoniale ale boierilor pământeni la drepturile
fiscale ale domnului fanariot şi ale clientelei sale ni se pare a fi un proces dominant în
epoca fanariotă. Structura prebendială întâlneşte cadrul favorizant al tendinţei de
centralizare monarhică fără de care procesul fiscalizării n-ar fi fost cu putinţă.
Sistemul fiscalizării fanariote nu era compatibil cu o formă patrimonial-
descentralizată, căci dregătorul fanariot nu dispunea de aparatul fiscal prin care să
poată face faţă nevoilor de administrare şi de fiscalizare necesare. De aceea, perceperea
dărilor se făcea de către organele fiscale ale domniei, iar dregătorul fanariot primea
„venitul domnesc” sau prebenda din partea domnului fanariot (fie prin donarea unei
părţi a drepturilor fiscale, fie în forme directe). Pe acest sistem se bazează prebenda. Ea
permite conservarea unor grupuri mari de pseudoboieri în condiţiile unei puternice
centralizări de tip monarhic-fanariot. Alături de acest sistem persistă însă cel boieresc
feudal propriu-zis. Fanarioţii au putut ajunge la un astfel de sistem folosind tradiţia
dreptului bizantin, cu atât mai mult cu cât ei au beneficiat de cadrul favorizant al
„Bizanţului după Bizanţ” prin care se perpetuaseră structuri bizantine în secolele XV,
XVI, XVII. (O analiză comparativă a formelor de proprietate ne dezvăluie similitudini
între sistemul adoptat de fanarioţi, sistemul bizantin şi cel al „Bizanţului după
Bizanţ”)464.
Nu trebuie însă făcută confuzia între proprietatea drepturilor fiscale şi
proprietatea de drept patrimonial. Drepturile fiscale aveau o mare mobilitate, puteau fi
donate şi retrase oricând, încât putem spune că în acest caz avem de-a face şi cu un
sens prebendial al arendăşiei. Când se accentuează sensul de dominium eminens al
fanariotului acesta poate dispune de titluri după voinţă. Totodată iau amploare instituţii
cum sunt daniile. Statul boieresc se va transforma destul de rapid într-un stat
centralizat prebendial. Aceasta este esenţa cezurii fanariote. În tot secolul fanariot în
loc să asistăm la o transformare a „statului boieresc” în „stat modern” (capitalist),
asistăm, dimpotrivă, la tranziţia de la statul boieresc la statul prebendial, al exploatării
fiscale centralizate (şi strict parazitare), ceea ce, în loc să favorizeze trecerea la epoca
modernă, o întârzie şi, într-un anume sens, o împiedică. Toate tranziţiile suburbiale au
acest caracter: în loc de a crea o ordine nouă, ele mijlocesc o „sub-ordine nouă”, o

463
Cf. C.C. Giurescu, Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 79-90; cf. de asemenea şi Gh. Platon, Geneza revoluţiei de la 1848,
Editura Junimea, Iaşi, 1980, cap. III.
464
Cf. Al. Val. Georgescu, op. cit., cap. V (Proprietatea).
nouă dependenţă şi un tip nou de aservire (fiscală, fiscal-comercială, etc.) (Esenţa

tranziţiei actuale este de acelaşi tip).
Noul stat fiscal suprapune peste reţeaua feudală o reţea fiscală, dată în folosinţa
clientelei fanariote după voinţa domnului; drepturile fiscale sunt la discreţia domnului
fanariot. Aceasta este esenţa reformei lui C. Mavrocordat, a codului lui Fotino, a
codurilor lui Calimachi, Caragea etc. Treptat statul fiscal centralizat înlocuieşte „statul
boieresc” local, dând expresie, în esenţa lui, procesului de prebendializare. Noua
configuraţie a spaţiului social se generalizează treptat şi totodată relativizează
patrimoniul, făcându-l un simplu titlu de proprietate vandabil. Practica mezatului în
raport cu titlurile era deja generalizată în epoca fanariotă. Drepturile patrimoniale devin
treptat o simplă pârghie de acces la cele fiscale. Situaţia e favorizată de economia
comercială şi de dezvoltarea capitalului comercial şi cămătăresc.
Aşadar, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, în aria Ţărilor Române sistemul
prebendial era puternic articulat cu un sistem de piaţă internă, fenomen de agregare cu
totul particular chiar pentru lumea din sud-estul european.
Produsele desfăcute erau în principal titlurile boiereşti, titlurile de proprietate şi,
strâns legat de acestea, ia amploare „negoţul cu bani”. Sistemul prebendial a mijlocit
apariţia cămătarului şi a comerciantului (neguţătorul de bani). Comerţul cu bani, care
atrage foarte puternic o specie anacronică de capital, cel „speculativ” sau „vagabond”,
cum îl califică Stere, este o altă trăsătură a sistemelor suburbiale şi a „pauzelor
istorice”, adică a „perioadelor de cezură”. Punctul maxim al quid pro-quo-ului este
faptul că cel mai mare neguţător cu prebende era însuşi domnul: descoperim în
persoana lui M. Sturdza un astfel de domn-negustor465. Veniturile obţinute pe această
cale erau imense. Din păcate însă modul de utilizare a veniturilor era tot unul
tradiţional, de status, nu modern – de piaţă –, fiind orientat spre conservarea puterii, nu
spre creşterea economică, aşa cum se întâmplă în economia de piaţă capitalistă. După
Tratatul de la Adrianopol apar însă forme primare ale modului de producţie capitalist:
neguţătorul nu mai este acelaşi cu prebendiarul, căci comerciantul dobândeşte
autonomie faţă de alte forme necapitaliste (domnie sau prebendă). El se autonomizează
ca agent cu alte categorii de interese. Pe de altă parte, în vreme ce în Europa
occidentală noii agenţi istorici converteau „influxul de monedă” în capital industrial, în
Ţările Române „influxul de monedă” era orientat către speculaţiile puterii (epoca
fanarioţilor)466.
Dacă am folosi ecuaţia lui Fischer467: PQ = MV, unde P = preţuri, Q = cantitatea
de bunuri, M = moneda de circulaţie, V = viteza circulaţiei, am putea evidenţia situaţia
din ţările române:
P (preţurile) = cunosc şi în aceasta arie aceleaşi tendinţe ca în Europa
Occidentală; Q = cantitatea de bunuri în circulaţie are însă o tendinţă de polarizare: pe
de o parte creşte exportul cerealelor (o dată cu amplificarea comerţului cu bani), iar pe
de altă parte, cu o rată mai scăzută, creşte importul articolelor de lux şi se intensifică
utilizarea banilor în speculaţiile puterii. Deci, la un pol comerţul cu bunuri, la celalalt
utilizarea monedei în speculaţiile puterii; M (moneda) în circulaţie este de o mare

465
Cf. C.C. Giurescu, op. cit.
466
Ibidem.
467
I. Wallerstein, op. cit., cap I.
diversitate. Bucureştiul era un fel de centru internaţional al speculaţiilor cu moneda468.

Viteza circulaţiei (V) creşte şi ea legată de comerţul cu bani şi de speculaţiile cu
pământ şi cu titluri de proprietate. Aşa se face că epoca modernă găseşte în această arie
o bază monetară foarte largă, dar agenţi nedispuşi s-o transforme în capital industrial.
Aceasta este contradicţia fundamentală a sistemului prebendial în epoca fanariotă până
la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, care era îndreptată împotriva acestei stări de
lucruri. În acelaşi timp, mişcarea eteristă era marcată de o ideologie monarhică
„impură”, ideologia restaurării unei aşa-zise „forme imperiale bizantine”. Iată ce scrie
istoricul şi sociologul Al. Valentin Georgescu în legătură cu această problemă:
„... renaşterea Imperiului Bizantin a îmbrăcat forma unui adevărat mit, cu un
necontestat rol politic, în continuă evoluţie. Chiar la finele secolului al XVIII-lea, el
mai putea colora revoluţionarismul naţional ai lui Rigas Velestinlis şi exalta platonic
aripa conservatoare fanariotă, a Eteriei şi a fondatorilor Greciei moderne. Ca «Mare
Idee» mitul reapare până la Primul Război Mondial...”469. Cu prezenţa acestui
fenomen al „marilor idei” încheiem inventarierea trăsăturilor tipice pentru sistemele
suburbiale şi, deci, pentru „pauzele istoriei”, adică pentru epocile de interregn sau de
tranziţie, care nu sunt nici tradiţionale, nici moderne, şi consacră, în katacronismul lor,
un tipar universal, tiparul subordinii, al dependenţelor, în istorie, adică trăsături
subimperialiste. Epocile de interregn sau de cezură (tranziţie) sunt, aşadar, în esenţa
lor, epoci suburbiale, de triumf al subimperiilor, care acompaniază neoimperialismul
de stadiu secundar şi terţiar.
Ca atare, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu trebuie înţeleasă distinct faţă de
mişcarea eteristă, chiar dacă a fost legată de ea prin firele împrejurărilor istorice şi
geografice470; în esenţă ea era diferită de cea eteristă. Secolul al XIX-lea este secolul
luptei revoluţionare a naţiunilor sud-est europene împotriva stării de decalaj indusă de
supravieţuirea imperiilor de imitaţie în această regiune şi deci de neoimperialismul
secundar. Cu teoria interregnului fanariot facem un pas înainte în studiul sociologic al
Marii Tranziţii în Europa de Răsărit: tranziţia de la evul mediu bizantin şi otoman la
epoca modernă, capitalistă şi occidentală şi la studiul neoimperialismului în sud-estul
Europei. Tranziţia are o culoare locală chiar dacă se încadrează în marele curent al
triumfului noului imperialism în aria răsăriteană. Paradoxal, între agenţii curentului îi
găsim aici pe fanarioţi. Studiul curentului neoimperialist în spaţiul românesc implică o
succintă examinare a chestiunii fanariote, cu atât mai mult cu cât fanariotismul este
sindromul care revine mereu în epocile de tranziţie la elitele româneşti. Este prezent şi
azi ca trăsătura dominantă a noii clase de guvernare din România reformelor
postdecembriste. Ele au mai degrabă caracter neo-neofanariot decât caracter european
propriu-zis.

468
Cf. G. Zane, Studii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
469
Cf. Al. Val. Georgescu, op. cit., p. 88.
470
Cf. asupra caracterului Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu a se vedea lucrarea lui M.T. Radu, 1821.
Tudor Vladimirescu şi Revoluţia din Ţara Românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978.
M.T. Radu se refera critic la concepţiile unor istorici români (O. Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia
din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, I.C. Filitti) sau străini, N. Botzaris (Visions balkaniques
dans la preparation de la revolution grecque - 1789-1821), Geneve-Paris, 1962 şi alţii.
Interregnul fanariot şi suburbializarea Principatelor.

Psihosociologia fanarioţilor. Capitalul vagabond – legea epocilor de tranziţie
Aşa cum am precizat deja, fanarioţii au reprezentat „agenţii” ce au împins

Principatele în starea de suburbie a imperiului. Spaţiul social în care se afirmă curentul
suburbial, în epoca la care ne referim, este cel al Imperiului Otoman, iar colectivităţile
împinse într-o atare relaţie de exploatare parazitară sunt societăţile ţărăneşti. Prin
regimul economico-social – prebendial – pe care „pătura superpusă” l-a impus societăţii
româneşti în decursul secolului fanariot aceasta este împinsă în starea de suburbie
economică a imperiului.
Relaţia de simbioză parazitară a fost bine evidenţiată de istorici. Primele victime ale
acestei situaţii au fost, evident, ţăranii. „Lăcuitorii satelor (...) erau reduşi la ultima extre-
mitate – a celei mai spăimântătoare mizerii”471. Aceasta relaţie va căpăta, aşa cum am
precizat deja, expresie fiscală. Regimul fanariot se asociază cu o „creştere necontenită a
poverilor fiscale”, care, după cum se ştie, erau fixate pe liude472 (grupuri de contribuabili)473.
Regimul fanariot a dus la o sleire a potenţialului economic şi biologic al
societăţii locale, printr-o împingere a acesteia într-o stare tipic suburbială, caracterizată
de mizerie materială şi de degradare a fondului biologic al colectivităţii. La aceasta se
adaugă şi destructurarea colectivităţii, manifestată în cazul acesta printr-o accentuare a
proceselor de depopulare a satelor, de dizlocare demografică, socială şi economică.
Chiar dacă datele se referă preponderent la ultimul pătrar al „evoluţiei” suburbial-
fanariote, caracterul secular al acestui trend nu poate fi negat. Instrumentele fiscale
utilizate erau atât de perfecţionate încât, aşa cum scrie M. Ph. Zalloy, „geniul fiscal e
singurul geniu pe care-l cunosc ei” (fanarioţii – n.ns.)
Diversificarea instrumentelor fiscale se asociază cu centralizarea dărilor fiscale
(controlate direct de către domnul fanariot): şi cu o foarte accentuată creştere a
acestora, încât la sfârşitul secolului al XVIII-lea „centrala statală”, de caracter fiscal, a
regimului prebendial-fanariot era deja constituită, bine codificată şi crescută cu mult
peste capacitatea de susţinere a unei economii agrare organizată în regim de exploatare
feudală. Aceasta a fost principala cauză a transformării regimului boieresc local (al

471
N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921, p. 231,
citat şi de M.T. Radu, în op. cit., p. 61.
472
Naum Râmniceanu ne oferă o imagine sugestivă a stării colectivităţilor ţărăneşti supuse sistemului de
exploatare parazitară a fanarioţilor: „Din toate părţile alergau ticăloşii locuitori strigând cu jalnice
plângeri şi la Domnie şi la Consulat (este perioada domniei lui A. Suţu - n.ns.) asupra grelelor cereri şi
asupra cruzimii şi neomenirii strângătorilor de bani. Dar în loc de mângâiere se izgoneau înapoi cu ocări şi
cu îngroziri şi cu mari suspinări să duceau iarăşi în unghiile sălbaticilor împlinitori. Dar la Valahia cea
mică (...) şi mai vârtos la judeţul Mehedinţului, unde era ispravnic grec, nepot al voievodului, atâta
sălbăticie şi nemilăstivire ce să lucra de cătră împlinitorii banilor către ticăloşii locuitori, încât copiii tineri
de câte unsprezece şi doisprezece ani îi lega [erau legaţi] spate la spate, afară subt văzduh în vreme de
iarnă şi, turnând apă peste dânşii, să lipea. Jalnică privire văzându-se pieile rupte şi sângerate când în silă
să dezlipea trupurile, şi părinţii erau siliţi să-şi vândă tot, până şi boul ce le scotea hrana din pământ, ca să
scape pe copiii lor de cumplitele tiranii. Pe alţii îi căznea în bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori,
friguroase şi puturoase, nemâncaţi şi neadapaţi, şi într-acest chip să împlineau nesăţioasele şi nelegiuitele
cereri, ca să se îmbogăţească cu grabă voievodul şi nemilostivii dregători din nevinovatul sânge al
ticălosului norod...”472 (subl. ns.).
473
„Într-un liude se întâmpla /mai înainte/ să fie şi câte 12 familii sau indivizi, dar treptat s-a ajuns până
acolo mult şi o singură familie constituie un liude...”, citat de M.T. Radu din Declaraţia lui D. Macedonschi şi
P. Macedonschi în Rusia, op. cit., p. 62.
epocii voievodale) în regim prebendial. Una dintre formele centralizării fiscale a

reprezentat-o transformarea rangului dregătoresc în pârghie de „beneficii fiscale”.
(„Toate dregătoriile, declară fraţii Macedonschi, de la prima până la cea din urmă, sunt
cumpărate cu bani”.) Dregătoria de vistier „se cumpăra de la domn şi este plătită până
la o jumătate de milion de lei şi mai mult”. „Ispravnicul de jude; îşi cumpăra funcţia sa
anuală pentru douăzeci şi treizeci de mii de lei, după bogăţia populaţiei din acel
judeţ”.474 (subl. ns.).
Circulaţia păturii superpuse se grecizase, astfel încât procesul de asimilare
socială şi etnică este blocat, ceea ce ne permite să conchidem că, în mod practic,
Principatele aveau în această perioadă o suprastructură străină, concentrând în posturile
şi în poziţiile cheie grupurile clientelare ale imperiului. Este un caz concludent de
unificare suprastructurală a unor regiuni şi popoare diferite în cadrul „sistemului
mondial” al imperiului. Acest tip de suprastructură face parte din categoria
„suprastructurilor delegate”, a căror funcţionare în diversele arii se întemeiază pe relaţii
de simbioză parazitară şi se manifestă sub protecţia imperiului. Aşadar, suprastructurile
delegate, formate din pături alogene sau locale, funcţionează sub protecţia sistemului
regional (imperiu sau sistem capitalist ori de alt tip) şi acţionează în direcţia înstrăinării
plusprodusului extorcat de la populaţiile locale către centrul sistemului. Pătrunderea în
pătura fanariotă superpusă se realiza prin poarta suburbială a Fanarului, loc în care
individul sau grupul „circulant” îşi însuşeşte pseudo-cultura suburbială a păturii
clientelare a imperiului. Aceasta este cultura „lumpenaristocraţiei” otomane, ale cărei
caracteristici au fost bine surprinse de M. Filipe Zallony, „medic al mai multor înalţi
demnitari turci şi al unor principi fanarioţi”475. Lumpenaristocraţia otomană (amestec
de elemente etnice otomane şi greceşti, albaneze, sudslave etc.) este venală
(„venalitatea (...) este boala gravă a administraţiunii turceşti”), lipsită de simţul
dreptăţii („...arbitrarul înlocuieşte dreptatea”) şi de loialitate, iresponsabilă în
administrarea treburilor imperiului, însetată de putere, cu o mare capacitate de
intrigă, cinică. Carierismul şi rangofilia (interesaţi de „cariere aristocratice şi
princiare”), antipatriotismul (Zallony îi consideră „autori ai nenorocirilor grecilor”),
speculativismul („Domnul /fanariot - n.ns./, ca bun speculant, înmulţeşte de cinci ori
cantităţile cerute; deci (...) în loc de patruzeci de mii de multe ori cere două sute de mii
(...) – aşa încât el rămâne, fără să dezlege punga, bun stăpân pe (...) o sută douăzeci de
mii de (...) pe care îndată le şi preface în bani”)476. Iată ce spune Zallony în acest sens:
„... Mărturisirile arhiepiscopilor aruncă o lumină vie asupra întunecoaselor
moravuri politice şi ascunselor intrigi ale fanarioţilor; ele ne arată ce fatale rezultate
a dat pentru greci politica fanariotă(...). Ei (fanarioţii – n.ns.) au făcut din intrigă
sufletul guvernului otoman. Intriga nu a găsit servitori mai fideli şi mai devotaţi decât
pe fanarioţi (...). Dacă s-a întâmplat ca ei să părăsească steagul Turcilor, al
stăpânilor lor, niciodată n-au făcut-o împinşi de iubire pentru naţiunea grecească, ci
numai de interesul lor propriu (...), dacă românii au drept să se plângă în contra
Hospodarilor fanarioţi, tot atâta dreptate au şi grecii de a se plânge în contra

474
Citat după M.T. Radu, op. cit., p. 62.
475
M.T. Radu, op. cit., p. 67.
476
Ibidem, p. 59.
dragomanilor din Constantinopole, în contra acestor fanarioţi care îşi dau titlul de
principi şi trăiesc numai în trândăvie”477 (subl. ns.).
Stroganov remarcase deja în 1820 caracterul de „castă privilegiată” al fanarioţilor în
Principate („Cele două Principate sunt obiectul lăcomiei lor...”). W. Wilkinson consulul
Angliei la Bucureşti, scria, referindu-se la profilul psihologic al acestei lumpenaristocraţii
clientelare a imperiului: „Prefăcătoria şi falsitatea au devenit trăsăturile cele mai
caracteristice ale fizionomiei lor morale”478. Consulul Franţei la Bucureşti, E. Gaudin
(1795-1796), remarca procesul generalizat de grecizare (citeşte: fanariotizare) a suprastruc-
turii simbiotic-parazitare din Principatele române în ultimul pătrar al secolului fanariot:
„Sub hospodarii greci, majoritatea funcţiilor publice, şi anume cele mai
bănoase, erau acordate grecilor, rude sau clienţi (cliens) ai acestor principi. Aceşti
slujbaşi greci, departe de a-şi întrebuinţa veniturile în ţară, ca slujbaşi pământeni, nu
se ocupau decât de acumularea şi depozitarea lor ca rezervă, pentru a le duce cu ei, în
momentul când domnia simbiotică a stăpânului lor avea să înceteze. Astfel, la
întoarcerea în Fanar ei puteau să profite de aceste bogăţii foarte mari, care mai
înainte le fuseseră străine şi să le etaleze”479 (subl. ns.).
Averile acumulate de fanarioţi în Principate erau imense, reprezentând
plusprodusul economiei ţărăneşti a unei întregi naţiuni pe timp de 100 de ani. Având în
vedere că întreg acest plusprodus era transferat în afară, generând spaţiul flotant al
capitalismului primitiv, uzurier şi comercial, obţinem întregul argument referitor la
împingerea Principatelor în starea de suburbie a imperiului. Dar să ascultăm mărturiile
epocii în legătură cu modul de spoliere şi înstrăinare a plusprodusului de către fanarioţi:
„Este imensă cantitatea de aur şi de argint pe care de un secol familiile
princiare greceşti şi numeroşii lor acoliţi (cliens) au ridicat-o şi au transportat-o din
şapte în şapte ani sau din trei în trei ani. În medie, durata domniei unui prinţ grec şi,
prin urmare, durata deţinerii funcţiilor de către acoliţii săi, poate fi stabilită la 5 ani.
Economiile pe care prinţii şi prinţesele le făceau regulat din domniile lor atât în
Moldova cât şi în Valahia, pot fi evaluate, una peste alta, la 3 milioane franci într-un
an (deci 15 milioane în 5 ani - nota lui M.T. Radu). Iar totalitatea economiilor făcute
de slujbaşi se putea ridica la două treimi din această sumă, adică la 2 milioane anual
(10 milioane în 5 ani - nota lui M.T. Radu). Aşadar, Moldova şi Valahia s-au văzut
despuiate, după fiecare perioadă de cinci ani, de 25 milioane numerar efectiv, ceea ce
pentru un secol dă suma enormă de 500 milioane. Se poate afirma fără teamă de a
greşi că aceste calcule sunt mai degrabă moderate decât exagerate”480.
Aceste sume proveneau atât din impozitele directe care au continuat să fie
percepute, sub altă denumire, şi după Tratatul dintre Rusia şi Poartă, cât şi prin
„scoaterea la vânzare a tuturor funcţiilor publice”. Deci procesul de prebendalizare are
drept efect, între altele, şi un transfer de plusprodus de la boierimea locală către
„centrala statală” a fanarioţilor (prin vânzarea funcţiilor publice), astfel încât circulaţia

477
Cf. Marc-Philippe Zallony, Essai sur les Fanariots, Marseille, 1824 în româneşte tradus de I.P. Balş,
Despre fanarioţi, B.P.T., Bucureşti, 1909. Citatele apar şi în lucrarea lui M.T. Radu, pe care am consultat-o
pentru desprinderea caracteristicilor psihologiei fanariote; cf. pentru citate: p. 25, 193-194, 201-202;
ibidem, p. 187, 190 192, 193, 195-196, 199.
478
Cf. Voyage dans la Valachie et la Moldavie, Paris, 1931, p. 87, citat după M. T. Radu, p. 67.
479
E. Gaudin, Du soulevement des nations chretiennes dans la Turquie europeenne, Paris, 1822, p. 53-54,
57, apud M.T. Radu, p. 64.
480
E. Gaudin, op. cit., p. 57.
suprastructurală a păturii fanariote (schimbarea „hospodarului”, în medie, din cinci în

cinci ani) a pricinuit prăbuşirea economică a boierimii locale, respectiv transformarea
ei în pătură de beneficiari fiscali. Pentru a ne face o idee despre procesul de
suburbializare a Principatelor, reamintim că „hospodarul Caragea” şi-a obţinut domnia
prin protecţia lui Halet-Efferidi, cumpărată cu patru milioane”481 La rândul său, el a
adus cu sine din ţară o avere de circa 20 milioane piaştri482. Având în vedere că leul era
echivalent cu piastrul în acel timp483 şi că un ducat (galben) era cam 7 lei, ne dăm
seama că acest Caragea ducea cu sine în băncile europene circa 3 milioane galbeni,
strânse în mai puţin de trei ani (după mărturiile lui W. Wilkinson, Caragea „şi-a trecut
banii în băncile europene”).
Având în vedere că „hospodarii” fanarioţi îşi cumpărau postul de domni ai
Principatelor cu circa trei milioane piaştri şi că scoteau în timpul domniei un avut de
„circa 6 milioane – piaştri”484, ne dăm seama ca fanarioţii realizau o dublă funcţie: a.
Pe de o parte azvârleau Principatele în suburbia imperiului, prin cumpărarea posturilor,
accentuarea havaetului, a mitei etc., b) pe de altă parte, prin transferul unei imense
avuţii (plusprodusul însuşit în Principate) în băncile europene puneau bazele procesului
de „periferializare” capitalistă a Ţărilor Române. Banii strânşi în Principate nu erau
investiţi în ocupaţii productive (industrii), ci în afaceri comercial-cămătăreşti. Se
dezvoltă acum un „comerţ cu bani”, „speculaţiile monetare” cuprind întreaga piaţă a
Imperiului Otoman, Bucureştiul devenind, astfel, un „centru de afaceri monetare
internaţionale care lucra direct cu Constantinopolul, marea piaţă monetară din epocă, şi
cu Veneţia485, încât putem spune că practic fanarioţii au creat cadrul de împingere a
Principatelor totodată în suburbia imperiului şi în aceea a capitalismului metropolitan.
La parazitismul imperiului se adaugă acum şi parazitismul capitalismului uzurier-
comercial, astfel încât curentul suburbial atinge valorile sale maxime, devenind
curentul creator de destin în această arie a Europei. Neoimperialismul este, în aria
românească cel puţin, deopotrivă neofanariotism. Evoluţiile ultimilor 20 de ani arată
propensiunea constantă a politicilor „reformatoare” spre consolidarea centralei fiscale
de tip neofanariot. Fiscalitatea are o aşa de mare amănunţime încât procedeele prin care
se subtilizează orice economisire sunt frisonante. Specialiştii au numărat peste 100 de
forme şi tipuri de taxare ceea ce arată proporţia statului fiscal şi triumful paradigmei
neofanariote în aşa numita reformare a statului în toată perioada.
În suburbia imperiului. Lumpenaristocraţia şi

„costul” suprastructurii imperiale
În secolul al XVI-lea statele occidentale făceau progrese în direcţia „centralizării

puterii”, pregătind astfel suprastructurile de protecţie ale mercantilismului. Acest
proces inaugura o nouă ideologie în Europa, pe care I. Wallerstein o numeşte „etatistă”,
care justifica pretenţia sporirii şi centralizării puterii în mâinile maşinii de stat,

481
Documente Hurmuzaki, supl. I, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 739.
482
I. Brankovich, Precis des evenemenk les plus remarquables de la Moldavie et Valachie pendant
l'inssurection grecque du prince Ypsilanti, Posen, 1828, apud M. T. Radu.
483
G. Zane, Studii, ed. cit., p. 50 45 cf. Memoriile contelui Langeron, în Documente Hurmuzaki, supl. I.
484
Cf. Memoriile contelui Langeron, în Documente Hurmuzaki, supl. I, vol. III, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1967, p. 72-73.
485
G. Zane, op. cit., p. 51.
pregătind epoca monarhiilor absolute. Unii istorici au înscris epoca fanariotă din
Principate, în special domnia lui C. Mavrocordat, în această tendinţă, ignorând însă
esenţa sa economico-socială.
În Occident procesul de centralizare a puterii a fost dependent de gradul
transfigurării populaţiei, printr-un mijloc sau altul, într-un grup cultural unitar486. În
Principate, tendinţa a fost exact opusă. Regimul fanariot a edificat prin mijloacele
sistemului prebendial, sub protecţia imperiului, o suprastructură alogenă, străină
economic, social şi cultural de poporul român. „Statele-nucleu” (I. Wallerstein) tindeau
spre o mai mare omogenitate „etnică” între straturile sociale cuprinzând regele,
birocraţii şi curtenii, proprietarii rurali (mici şi mari), neguţătorii. Ariile periferiale se
mişcă exact în direcţie opusă487. Sub protecţia regimului fanariot se stimulează în aria
Principatelor procesele de diaspora. Cadrul fiscal al „speculaţiilor cu moneda” şi al
„comerţului cu bani”, care atinge aici valori maxime, atrage o populaţie eterogenă din
punct de vedere etnic: greci, sudslavi, evrei etc. Până în secolul al XVIII-lea între
procesul de diaspora şi cel de asimilare etnică se păstrase un echilibru, încât toate
elementele străine, inclusiv greci „stabiliţi în târgurile noastre în secolele XIV-XVI,
negustori, clerici, dregători, se asimilaseră”488. Numărul grecilor creşte considerabil în
secolul al XVII-lea, şi în special în secolul al XVIII-lea, prin creşterea numărului celor
care-l însoţesc pe domnul fanariot, cât şi al negustorilor (toţi vor intra mai târziu sub
protecţia statutului de sudiţi), încât practic procesul de imigrare depăşeşte procesul de
asimilare.
Nici economic nici cultural aceste elemente de diaspora nu erau legate de
interesele structurilor locale, ci de cele ale Constantinopolului, astfel încât gradul de
sporire a elementelor imigrate este un indicator al accentuării tendinţei suburbiale, al
împingerii Principatelor în starea de suburbie a Imperiului Otoman şi deci al blocării
Marii Tranziţii prin care trecuse tot Occidentul. „Epoca fanarioţilor favorizează într-un
grad deosebit stabilirea grecilor în oraşele noastre: mulţi dintre domni erau de origine
greacă, limba aleasă, «subţire», la curte şi în biserică, era cea greacă, cursurile la
«Academiile» din Bucureşti şi Iaşi se făceau în greceşte, egumenii multor mănăstiri
erau greci (...). Printre aceşti greci erau şi aromâni”489. Alături de greci, în această
epocă sporeşte şi elementul sud-slav venit fie „prin colonizare fie prin imigrare”. Între
1804-1812 un val însemnat de imigranţi pătrunde în Principate. O catagrafie din 1815,
utilizată de Dionisie Fotino, indica 7799 familii de bulgari şi sârbi stabilite în Muntenia
(dintre acestea, 2232 numai în Ilfov, o parte din ei în Bucureşti), în judeţele Teleorman,
Dolj, Ialomiţa, Gorj, Romanaţi, Vlaşca, Mehedinţi, Prahova etc.
C.C. Giurescu, care ne furnizează aceste informaţii, precizează că un procent
apreciabil de sud-slavi se aşează în oraşele judeţelor respective. Procesul este similar în
Moldova. Concluzia lui Giurescu este că „majoritatea acestora erau aşezaţi în târguri,
îngroşând deci rândurile burgheziei”490. În privinţa evreilor, cuprinşi de asemenea în
acest amplu proces de diaspora, ei încep a se deplasa într-o largă „cohortă spre
miazăzi” o dată cu anexarea Galiţiei de către austrieci (1772), „adică a regiunii unde

486
I. Wallerstein, op. cit., p. 147.
487
Ibidem.
488
C.C. Giurescu, op. cit.
489
Ibidem, p. 56-57.
490
Ibidem, p. 58.
erau în număr mare”491. „În 1790, Bucovina fiind alipită administrativ de Galiţia se
deschiseră larg porţile imigrării. Bucurându-se de protecţie austriacă, fiind «supuşi» ai
puternicei împărăţii, având şi un deosebit simţ pentru comerţ, ei izbutiră în curând să
ocupe poziţii însemnate în viaţa economică a ţării. Afacerile prosperând, alţi evrei vin
din Galiţia şi se aşează în Moldova”492. Numărul lor atingea, după informaţiile
furnizate de Dionisie Fotino, în 1818, 10000 familii, reprezentând circa 8% din
populaţia Moldovei493. În Muntenia erau mai puţini şi proveneau din Turcia (evrei
spanioli). Totuşi în 1815 „numărul celor din Bucureşti, împreună cu al tuturor
străinilor, atingea 1500 familii”494. Pentru Transilvania, C.C. Giurescu consemnează că
„cea mai mare parte a acestor evrei învaţă ungureşte şi se asimilează burgheziei
maghiare, ocupând un loc important în economia ţării”495. Ceea ce atrăgea aceste
elemente etnic eterogene pe scena Principatelor era tocmai cadrul larg fiscal creat de
fanarioţi în Principate, astfel încât epoca de după domniile fanariote continuă trendul
suburbial, dar de data aceasta având axul orientat spre Europa occidentală. Principatele
erau supuse unei duble linii de exploatare: tributul şi schimbul inegal practicat în
relaţiile comerciale cu statele mai puternice496.
Totalul plusprodusului extorcat prin diverse mijloace se ridică la suma de
2.588.113 lei497 (în perioada 1768-1774). Între 1812 şi 1821, ţara a fost „despuiată” de
63.000.000 lei. „Adăugând «cele luate peste rânduieli» se ajunge la totalul considerabil
de 120.000.000 lei”498. La plusprodusul transferat direct spre imperii se adaugă, aşa
cum am arătat, partea de plusprodus însuşit de către „centrala statală” fanariotă, care
îndeobşte era scos din ţară şi plasat în „speculaţii monetare”, sau în „comerţul cu bani”
de pe piaţa imperiului, deci inclusiv în Principate.
Transferul de plusprodus prin mecanismul schimbului inegal se practica deja în
epoca fanariotă, dar capătă o mare amploare în perioada următoare. Prima formă a
schimbului inegal apare în „comerţul cu bani” şi constă în decalajul dintre „exportul
valutei în circulaţie şi importul banilor care intrau în ţară din alta parte”499. Gh. Zane
analizează procesul, arătând că turcii practicau o deteriorare intenţionată a monedei lor
(piastrul), obţinând astfel „beneficii frauduloase”. „Turcia aduce în Principate moneda
deteriorată, pentru a plăti furniturile, dar pretinde, la piaţa tributului şi a darurilor

491
Ibidem, p. 59.
492
Ibidem.
493
Ibidem, p. 59.
494
D. Fotino, citat de G.C. Giurescu, în op. cit., p. 59.
495
Ibidem, p. 60.
496
În ceea ce priveşte excentrarea plusprodusului prin tribut şi alte pârghii de confiscare imperială a
plusprodusului, Gh. Platon ne prezintă un tablou concludent al cantităţii de plusprodus trimis către Poartă.
Astfel în preajma izbucnirii războiului ruso-turc din 1768-1774 (...) Ţara Românească a ajuns să plătească
Porţii: a) haraci şi bairam-peşcheş 75.000 lei; b) mucarele - 250.000 lei; c) geaigele (daruri) - 685.000 lei;
d) daruri mărunte mutpak akuzasi) - 15.000 lei; e) lame pehazi - 13.613 lei; f) suma trimisă capuchehailor
- 360.000 lei; g) suma medic pentru cumpărarea domniilor - 400.000 lei, h) suma cheltuită cu marii
demnitari otomani - 250.000 lei; j) banii zaharelei - 66000 lei. Cf. Gh. Platon, Geneza revoluţiei de la
1848, ed. cit., p.40.
497
Ibidem.
498
Ibidem p. 41. Al. Vianu, în Geneza Senedului din 1783, arată că în 1766, în Moldova, dintr-un venit de
1718021 lei, 1534478 lei erau pentru turci, iar în 1827 din venitul de 6800000 lei, 4700000 lei reveneau
turcilor (cf. Gh. Platon, op. cit., p. 41). Deci circa 90% din venitul Moldovei era însuşit de Poartă, în 1766,
iar din 1827, 70%.
499
Gh. Platon, op. cit., p. 41.
obligatorii, moneda bună”. La fel procedează Austria în această perioadă, care „introduce
mari cantităţi de monedă măruntă, fără valoare corespunzătoare valorii ei nominale”500.
Dacă avem în vedere cursul piastrului, care în general este echivalent cu al leului
(moneda de cont instalată în Principate), faţă de cel al ducatului (galbenul) – raport
mediu – de 12/1 – ne dăm seama de volumul plusprodusului extorcat de Poartă prin
mecanismul schimbului inegal în această perioadă. Astfel, de exemplu, numai în timpul
domniei lui Caragea administraţia imperială îşi însuşise circa 1.000 pungi X 500 lei =
500.000 lei. Aplicând coeficientul de 12/1, se poate obţine o imagine a diferenţei de
plusprodus însuşită de imperiu prin schimbul inegal (6.000.000 – 500.000 = 5.500.000 lei).
Această cifră este mai curând un indice calitativ, în sensul că ea ne dezvăluie faptul că,
prin operaţiile sale, Poarta diminua capacitatea economică a Principatelor cu circa
5.500.000 lei peste valoarea plusprodusului drenat prin însuşire directă. Pe de altă
parte, având în vedere că plusprodusul însuşit direct era folosit pentru întreţinerea
suprastructurii imperiale şi pentru „finanţarea” războaielor, ne dăm seama care era
sursa măreţiei imperiilor şi care era „costul” suprastructurilor imperiale. Plusprodusul
indirect, cel însuşit prin schimb inegal, este deci mai curând o mărime economică cu
semn negativ, în sensul că ne indică gradul împingerii economiilor spoliate în starea
suburbială, respectiv cu cât a fost diminuată capacitatea popoarelor din suburbia
imperiului de a-şi dezvolta propria lor economie. Cu orice nou tribut Principatele erau
împinse mai adânc în starea de suburbie, deci se îndepărtau de calea occidentală a
dezvoltării. Acesta este procesul de „periferializare a Europei Răsăritene şi el explică
esenţa epocilor de interregn şi deopotrivă întârzierea sau blocarea „marii tranziţii” în
ariile aşa-zise „periferiale”.
Cât a costat în această perioadă întreţinerea lumpenaristocraţiei fanariote? După
calculele lui Gh. Zane, se pare că „mai bine de jumătate din veniturile Principatelor
erau preluate uneori numai pentru prelungirea domniilor”501 (subl. ns.). Dacă avem în
vedere că aceste cheltuieli influenţau şi ele starea economiei Principatelor, ne dam
seama că administraţia fanariotă sporea considerabil volumul plusprodusului introdus
în circuitul schimbului inegal cu Poarta. Într-un atare context înţelegem adevărata
amploare a Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu a cărei fundamentală urmare a fost
tocmai înlăturarea regimului prebendial-fanariot care împinsese Principatele în starea
de „lumpendezvoltare” (A.F. Frank), de suburbie a Imperiului Otoman.
Curentul neoimperialist în Eurasia, Eurafrica şi Europa de sud-est.

Destinul românilor în neo-imperialismul secular
Curentul noului imperialism a făcut posibil un fenomen de rază semicontinentală

în Eurasia pe care D. Harvei îl numeşte privatizare prin deposedare. Acesta este
factorul de destin al acestor popoare şi nimeni n-ar putea să înţeleagă viitorul imediat şi
îndepărtat al acestor popoare dacă nu ţine seama de acest fenomen. Într-un studiu la
nostru din 1993 am denumit acest fenomen reformă oligarhică versus cale corporativă
şi am semnalizat faptul că privatizarea este, de fapt o enormă dezproprietărire a
poporului român prin mijlocirea reformei. Doctorul Cojocaru a semnalat cam tot de
atunci fenomenul deposedării poporului român de uriaşa avuţie pe care a creat-o în

500
Gh. Zane, Studii, ed. cit.
501
Ibidem, p. 45.
decursul celor 40 de ani de exploatare violentă în cadrul acumulării comuniste. O

deposedare ca cea pe care-o identifică dr Cojocaru în România este posibilă numai în
cadrul geoeconomic al noului imperialism, adică prin mecanismele pe care le
generează acest sistem. Între ele două au o însemnătate specială: doctrinele şi
trendurile dominante. Stăpânitorii lumii conduc lumea prin aceste două mecanisme de
fond ale sistemului. Doctrinele mobilizate de către stăpânitorii lumii prin analiştii,
strategiştii, teoreticienii şi „tehnicienii” sistemului sunt în principal două: teoria şi
doctrina neoliberală a eficacităţii pieţei şi doctrina trendurilor dominante, pe care le
folosesc pentru a crea cadrul de confirmare a doctrinelor în general şi pe care au grijă
să le menţină în sistem. Pentru a sluji celor două doctrine sunt inventate teorii
subsecvente trecute în programe precum este, de pildă, Troubled Assets Relief
Program, adică Programul de ajutorare a activelor în suferinţă, lansat de Guvernul
american pentru a susţine băncile, şi deci instrumentul creditării în vederea relansării
pârghiei cheltuielilor. Din teoria eficacităţii pieţei derivă apoi teoria privatizării prin
vânzarea activelor statului după ce s-a instaurat durabil un trend dominant de masivă
devalorizare a monedei naţionale, pe care-l numim trend inflaţionar. În România, de
pildă, preţurile au crescut în decursul a doar zece ani, de 1.100 de ori (conform
evaluărilor dr. Cojocaru) în vreme ce în Cehia, pe de altă parte, au crescut de numai
3 ori (cf. Ibidem şi passim). O asemenea inflaţie aruncă în aer cererea, suprimând una
dintre pârghiile relansării şi anume cheltuielile şi deci consumul, care ar putea să scoată
pieţele din somnolenţă spre letargie. Consumul se prăbuşeşte şi pe un atare fond vine
doctrina privatizării acompaniată de suratele ei doctrina fundamentalistă a pieţei şi
doctrina legitimităţii univoce şi unilaterale a proprietăţii private. O teorie, precum cea a
lui J. Sachs, a terapiei de şoc este unul dintre micii monştri aduşi pe lume de dogma
privatizării. Privatizarea se transformă repede în deposedare, fiindcă activele
întreprinderilor, devenite între timp ale statului, sunt într-un asemenea hal devalorizate
că sunt vândute pe nimic. În plus, cum şi observă dr Cojocaru, salariile sunt aşa de mici
şi pensiile la fel, încât populaţia nu poate participa la privatizare oricât de devalorizate
ar fi activele. Ca atare, poporul este deposedat, dezproprietărit în vreme ce oligarhia
indigenist-internaţională intră fără de vreo investiţie, aproape gratis, în posesiunea unei
imense avuţii, care fusese creată totuşi de poporul român, în genere de popoare, în
decursul acumulării violente de avuţie pe toată durata comunistă. Trendul dominant al
inflaţiei a fost aşadar unul dintre mecanismele sistemului neoimperialist, prin care s-a
operat transferul unor averi uriaşe de la popoare spre grupări oligarhice interne şi
internaţionale. A.G. Frank a numit aceste oligarhii, prin faţeta lor de obedienţă şi deci
de dependenţă faţă de metropolă, lumpenburghezii. Trendul dominant şi progresiv al
inflaţiei a durat în România, de pildă, 10 ani, interval în care cantitatea de bani pusă în
circulaţie a crescut de 360 de ori după evaluările aceluiaşi specialist. Efectele acestui
trend dominant le-am văzut: creşterea de peste 1000 de ori a preţurilor ceea ce a dus,
evident, la comprimarea pieţei şi astfel la emergenţa unui decalaj teribil între preţul de
cost şi preţul de vânzare. Nevoite să vândă ieftin ca să se afle pe piaţă, întreprinderile
au sucombat, pe de o parte, din cauza pierderii de valoare, căci produceau mai scump
decât preţul de vânzare, pe de altă parte din cauza îngheţării investiţiilor căci creditul
devenise şi el extrem de scump. Aceasta a indus, pe cale de efecte directe, la o
comprimare a pieţei muncii, astfel că şomajul vizibil şi cel ascuns ating proporţii care
declanşează un alt trend dominant: migraţia pentru muncă, emergenţa căpşunarilor sud-
est europeni pe piaţa occidentală a muncii. Salariile erau, în România, aşa de jos, încât
puterea de cumpărarea devine comparabilă cu aceea a salariilor din sectoarele

defavorizate şi prost plătite din Occident. Se produce astfel o expansiune continentală a
economiei duale. Putem spune că sistemul occidental, deci semicontinental, al
economiei duale este în mare măsură creaţia proceselor de prăbuşire a Estului, în
particular al trendului dominant inflaţionar. Sub presiunea trendului inflaţionar
combinat cu cel migraţionist spaţiul sud-est european începe să semene cu un stup golit
de albine: se risipesc prin vânturătoarea migraţiei atât masa vitală reproducătoare a
popoarelor cât şi masa producătoare de valoare, căci, în genere, cei ce pleacă sunt
tinerii şi întreprinzătorii. Apare un triplu efect: a) îmbătrânirea popoarelor (soldul
natural şi cel migratoriu înregistrează rate negative an după an); b) oboseala
capitalismului (căci spiritul întreprinzător emigrează) şi deopotrivă a popoarelor
(atestată de scăderea ratei fertilităţii, a nupţialităţii sub praguri critice, aceste două rate
fiind indicatori ai vitalităţii, ai bucuriei de a trăi); c) declinul scării inteligenţei active a
popoarelor răsăritene, căci cei mai inventivi iau drumul exodului generând un proces
de brain drain, de „scurgere a creierelor” (emigrează corpuri profesionale întregi:
constructori, informaticieni, medici etc.). Hiperinflaţia, supraîndatorarea,
hiperfiscalitatea, migraţia explozivă sunt cele patru trenduri dominante şi totodată patru
elevatoare ale noului imperialism care extrag resursele umane valoroase din periferie
dirijându-le spre metropole. Este adevărat că în periferie apar diferenţiale morale în
profilul elitelor indigene care sunt decisive pentru destinul popoarelor. Putem denumi
aceste diferenţiale cifre ale destinului şi ele decurg din configuraţia suburbială a
profilului elitelor naţionale. În vreme ce în Cehia, de pildă, elitele pragmatice ale ţării
au avut grijă ca cifra creşterii preţurilor să nu treacă de pragul de 3/1, în România, elita
politică şi economică a acceptat un raport de 1100/1 în privinţa creşterii preţurilor, ceea
ce indică ori o copleşitoare inabilitate, ori intenţie distructivă. Aceasta arată diferenţa
uriaşă dintre elitele celor două ţări şi totodată evidenţiază unul dintre factorii de destin
ai celor două popoare: profilul şi politicile elitei cehe predestinează poporului ceh
deznodământul unei semiperiferii dezvoltate şi prospere, profilul şi politicile elitelor
româneşti preclădesc poporului român starea unei periferii de mizerie şi unor valuri de
înfometare şi mortalitate. O altă cifră destinală este cea care se referă la coeficientul de
exploatare a unui popor. În România, această cifră atinge proporţii înspăimântătoare
comparativ cu Elveţia, ori cu Slovenia. În vreme ce în Slovenia ponderea salariilor în
PIB, după măsurătorilor dr-ului Cojocaru, este de 51%, în Elveţia este de 62%, iar în
România este de o treime. Cele trei cifre ale ponderii salariului în PIB: ½ în Slovenia,
3/1 în Elveţia şi 1/3 în România arată ce destinaţie fixează elitele guvernante
popoarelor lor în cele trei ţări şi totodată confirmă profilul suburbial al elitei româneşti.
Vedem deci că elitele au contribuit la menţinerea poporului român într-un alt trend
dominant, cel suburbial, de popor livrat bolilor, administraţiei ineficiente,
infrastructurilor devastate, cinismului politic etc. Toată gama de procese suburbiale
induce un alt trend dominant în tot arealul răsăritean, dar cu precădere în spaţiul
românesc: marginalizarea maselor, explozia maselor marginalizate care vor pregăti
răbufniri incontinente de mânie socială, ceea ce va predispune toată zona unor ocluzii
sociale pe care sociologul american K. Jowitt le numeşte movements of rage, mişcări
ale mâniei, propagate după modelul alternanţei stărilor de latenţă şi de actualizare.
Masele marginalizate ale „periferiei” vor deveni „mecanismul de ansamblu” al
funcţionarii capitalului comercial, fiind supuse unui proces deculturativ. Solidaritatea
şi identitatea culturală a acestora vor slăbi treptat, lăsând locul unui proces de
„proletarizare rurală”502 şi de suburbializare naţională.
Aşadar, marginalizarea, proletarizarea şi apariţia unor substructuri urbane
parazitare, în care se concentrează falsa elită, proletariatul condeiului, o pătură
superpusă închipuită, cu pretenţii dar fără însuşiri, consumând enorm fără a produce
mai nimic în compensaţie, sunt celelalte trăsături, alături de specializarea
unifuncţională, proprii fenomenului suburbial şi periferiilor sistemului mondial.
„Periferia” devine locul unor populaţii rapid sărăcite (proletarizate), supuse unei
exploatări speculativ-parazitare (acţiunea capitalului „vampir”, uzurier este
concludentă în acest sens), simplu „aglutinate”, flotante, nefixate de un suport
economic stabil (căci economiile din „periferie” au caracterul unor economii de
spoliere a resurselor, deopotrivă naturale şi umane) etc. Aceasta a fost dominanta cu
care s-au confruntat „agenţii” istoriei româneşti pe tot secolul primei şi a celei de-a
doua modernităţi, care a preluat astfel toate trăsăturile curentului neoimperialist. Aşa
cum vom vedea, exploatarea resurselor umane şi naturale a rămas în mare măsură
trăsătura dominantă pentru cea mai recentă dintre tranziţii, cea din ultimii 20 de ani.
Dobânzile împrumuturilor, furtul uriaş de venit naţional (averea extorcată românilor
atinge o valoare de 1500 miliarde euro)503 sunt faţetele tranziţiei. „În economia
modernă, în medie, sunt necesare trei unităţi de capital pentru a crea o unitate de PIB.
Aceasta înseamnă că, în România, în 1989, PIB-ul de 100 miliarde de euro a fost creat
de un capital cu o valoare de 300 miliarde de euro, aceasta fiind valoarea capitalului
furat de statul român de la cetăţeni săi prin Legea nr. 15/1990. La aceasta se adaugă
cele 1.200 miliarde profituri. În total, 1.500 miliarde de euro (300 miliarde de euro
capital iniţial, plus 1.200 miliarde de euro profituri). Aceasta este valoarea de care au
fost deposedaţi cetăţeni României în ultimii 20 de ani”504. Înainte de a examina
fenomenul noului imperialism care face posibil un asemenea jaf să insistăm asupra celor
două trenduri: de capitalism urban în Occident şi de capitalism suburbial în Orient. Dacă
în Europa Occidentală evoluţia seculară a fost de tip urban-capitalist, în schimb, Europa

502
Cf. V. Madgearu, Evoluţia economiei naţionale româneşti, Bucureşti, 1940, cap. I, Suprapopulaţia agricolă.
503
Dr. Constantin Cojocaru a evaluat dimensiunea furtului numit privatizare pe care D Harvey l-a
demontat sesizându-i mecanismul. „Cercetarea lui David Harvey are ca obiect a doua jumătate a secolului
XX şi începutul secolului XXI. El observă că, în Occident, spectrul supra-acumulării este exorcizat de
procesele de privatizare a activelor statelor, proces demarat la începutul anilor ’80 sub presiunea
paradigmei neo-liberale şi a filosofiei economice difuzată de aceasta. Dacă privatizarea activelor statelor
metropolitane a avut răsfrângere socială largă, în suburbiile sistemului mondial modern privatizarea a
avut finalitate socială redusă. Privatizarea prin deposedare s-a făcut prin vânzarea activelor statului la
preţuri derizorii ca urmare a devalorizării monedei naţionale” (vezi Dumitrescu Lucian mai jos, p. 296 şi
passim. Vezi şi David Harvey, The New Imperialism, Oxford University Press, New York, 2005, p. 42).
Dr. Cojocaru a evaluat ponderea părţii din avuţia naţională a României înstrăinată prin asemenea inginerii
subimperialiste la care elitele locale consimt: „Iată, deci, cum în proprietatea privată a statului a ajuns 97%
din capitalul fostelor întreprinderi de stat, o valoare de peste 300 miliarde de euro, actuali, în timp ce
poporul român s-a ales cu praful de pe tobă, cu 3%. Guvernanţii au realizat, repede, că cele 300 de
miliarde reprezintă o avere uriaşă, care nu poate fi, pur şi simplu, împărţită între ei. Ar fi fost linşaţi de
popor. Astfel că au pus la cale „privatizarea”, adică o uriaşă inginerie financiară, prin care au trecut
această avuţie, din proprietatea privată a statului, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor, a
camarilei lor şi a străinilor, pe şest, gratuit, sau aproape gratuit, însă „cu acte”, legal, cu respectarea
legilor, făcute de ei, legi care le-a permis să „cumpere” la preţ de 500 mii euro fabrici în care poporul
român investise 3-4 miliarde de euro, echivalent (vezi IMGB, SIDEX, ROMPETROL etc)” (C. Cojocaru,
sursa: http://www.variantacojocaru.ro/?page_id=246).
504
Ibidem.
Răsăriteană ne înfăţişează în epoca modernă o tendinţă istorică diferită, pe care noi am

denumit-o „evoluţie” suburbial-capitalistă. Care sunt caracteristicile sale, cine sunt
„actorii” împinşi pe scena istoriei de această tendinţă, ce tipuri de conduite sociale
„inventează” ei ca răspuns la „problemele” ridicate de „evoluţia” suburbială?
Având în vedere că o asemenea tendinţă istorică este proprie şi altor arii
continentale (America Latină, Africa, Asia), vom considera teoriile sociologice
româneşti care au analizat-o ca făcând parte din aceeaşi serie istorică cu cele apărute în
deceniile VI şi VII ale secolului XX în sociologia contemporană şi, fără teama unor
echivocuri, vom acorda teoriilor româneşti poziţia de „cap de serie”. Facem precizarea
că vorbim despre o tendinţa suburbial-capitalistă în ţara noastră acoperind numai epoca
modernă (postfanariotă) cu recrudescenţe speciale între care cea mai dramatică acoperă
perioada ultimilor 20 de ani de tranziţie românească şi parţial eurasiatică, şi
eurafricană. Fenomene asemănătoare celui cecen în Eurasia rusească (dimpreună cu
zonele de conflicte îngheţate), ori ca mişcările din nordul Africii, adică din flancul
sudic al zonei eurafricane a Grossraum-ului Mediteranei, sunt o dovadă asupra
capitalismului suburbial din arealurile acestea. Un asemenea spaţiu a cunoscut o
extraordinară înflorire în secolul al XVII-lea, cum subliniază marele cărturar român,
Virgil Cândea. Acesta devenise în veacul acela o zonă de extraordinară înflorire a unei
civilizaţii insuficient cunoscută, retezată pur şi simplu de curentul noului imperialism
care îşi are startul în veacul următor şi va merge progresiv spre veacul al XIX-lea
lichidând practic civilizaţia acestui subspaţiu eurafrican. Centrele de iradiere a
„culturilor vremii erau, după V. Cândea, Constantinopolul, Atena, Candia, Ianina,
Athosul, Agrofa, Chio, Corfu, Bucureşti, Iaşi, Raguza, dar şi Cairo, Veneţia sau
Roma”.505 Prin urmare, prima modernitate aduce un spaţiu pluricivilizaţional, cu două
grossraum-uri înfloritoare: marele spaţiu eurafrican şi cel eurasiatic. Curentul noului
imperialism le va lichida pe amândouă, pregătind pentru Eurasia lungul interregn
bolşevic, ca tip de mişcare antisistemică anarhică, şi pentru Eurafrica fenomene
specifice celor care fac parte din insurecţia panislamistă din ţările arabe, în genere
islamice din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. În locul sistemului
pluricivilizaţional, curentul noului imperialism va induce marele trend al periferializării
la scară planetară. Prima consecinţă a periferializării este o anumită specializare
funcţională a unor arii în cadrul spaţiului social generat de expansiunea economiei
capitaliste mondiale506: a. „centrul”, localizat în Europa nord-vestică, grupând
economii de tip industrial-urban, cu o burghezie urbană puternică; b. „semiperiferia”,
în Europa centrală, cu o economie bazată pe autonomia proprietarilor funciari, pe
dijmă şi pe muncă exploatată în sistemul arendei; c. „periferia”, în Europa Răsăriteană
(şi America Latină), unde predomină economiile specializate în culturi de cereale
(monoculturi), bazate pe aservirea muncii, sub forma celei de-a doua iobăgii (în
Europa de Răsărit) sau sub forma sclaviei (pe plantaţii sau în industriile de extracţie).
În cel de-al doilea ciclu al suburbiei răsăritene, care se suprapune cu ultimii douăzeci
de ani, economiile trendului suburbial sunt în genere economii instabile, subordonate
serviciilor capitalurilor metropolitane, cu salarii proaste, taxare oneroasă, migraţie

505
Cf. V. Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979, p. 244-245.
506
Cf I. Wallerstein, op. cit., vezi şi nota bibliografica la cap. I, partea I a acestei lucrări, în care este
prezentată pe larg teoria lui Wallerstein.
masivă, şomaj, instabilitate, administraţii degenerate, anomie legislativă, hiper-

fiscalitate şi supraîndatorare colectivă etc. Funcţia periferiei este de tip suburbial, în
sensul că furnizează ariei centrale, în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, materii
prime, extractive şi articole necesare industriei şi oraşelor acesteia, muncă ieftină,
preluând, prin imitaţie, un anume stil de viaţă, contramodele consumeriste, gusturi pe
măsura metropolei nu şi a periferiei. Pentru spaţiul românesc, noul imperialism va fi
devastator deoarece va lichida pentru circa 50-100 de ani orice şansă de sincronizare a
societăţii româneşti cu Occidentul capitalist-urban. Trendul care a lichidat şansa
poporului român pentru 100 de ani a fost cel hiperfiscalist fanariot. Facem precizarea că
vorbim despre o tendinţa suburbial-capitalistă în ţara noastră acoperind numai epoca modernă
(postfanariotă). Aşa cum o dovedesc cercetările mai vechi şi mai recente (V. Cândea,
D. Zamfirescu ş.a.), în aria europeană a structurilor bizantine Ţările Române au
reprezentat un nucleu, un „sociocentru” şi nu o „periferie”507. Ţările Române au fost
împinse în suburbia imperiului în epoca fanariotă, iar agentul care a contribuit la acest
act a fost cel fanariot. D. Zamfirescu apreciază că secolul al XVIII-lea (a doua lui
jumătate) a reprezentat un „hiatus” în evoluţia culturii româneşti: „...regimul fanariot şi
apoi cel aşa-zis «regulamentar» reduseseră (...) pe români la o condiţie de inferio-
ritate (...). Germenii tuturor elementelor din care se va închega abia în veacul următor
sinteza cea nouă apăruseră încă din primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Numai
vitregia istoriei le-a amânat cel puţin o jumătate de secol deplina afirmare,
împiedicând astfel cultura românească să ia, în secolul al XVIII-lea, o amploare
comparabilă, ca stadiu al dezvoltării, cu cea germană sau rusă intrată în etapa lor
modernă – cum observa G. Călinescu în Compendiul său – aproape în acelaşi timp.
(...) Din cauza acestei întârzieri forţate, de la Ion Neculce (care poate fi considerat
ultimul mare reprezentant al vechiului tip de literatură şi care moare în 1745) până la
Ion Cantacuzino şi Ion Budai-Deleanu – primii reprezentanţi perfect conturaţi ai
noului spirit şi noilor forme literare – au trebuit să treacă 50 de ani (...), când în mod
normal graniţa ce despărţea cele două epoci ar fi trebuit să fie marcată de fiii lui
Brâncoveanu şi de Antioh Cantemir”508. Întregul ev de mijloc (timp de 400 de ani)
Ţările Române au reprezentat unul din „centrele” lumii europene bizantine, încât
transformarea lor în „spaţiu periferial” începe abia în epoca modernă. Adică este
„opera” noului imperialism nu a celor vechi.
Aşadar, ideea că epoca fanariotă a reprezentat o pauză „forţată, o perioadă de
interregn cultural este deja formulată”. Va fi meritul „făuritorilor statului român”, care
„se confundă, de multe ori, în aceeaşi persoană, cu creatorii literaturii moderne”, de a
„smulge” Principatele din „tripla opresiune a două imperii feudale şi teocratice
absolutiste răsăritene – otoman şi ţarist – şi a imperiului ... reacţionar al Habsburgilor”509
şi totodată de a scoate cultura română din interregnul fanariot. Celelalte popoare din sud-
estul european fuseseră împinse în suburbia imperiului o dată cu expansiunea otomană.

507
cf. V. Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1979. Deosebit de relevantă, din perspectiva cercetărilor noastre, este viziunea com-
parativistă asupra „Intelectualului sud-est european în secolul al XVII-lea”. Centrele de iradiere a
„culturilor vremii erau, după V. Cândea, Constantinopolul, Atena, Candia, Ianina, Athosul, Agrofa, Chio,
Corfu, Bucureşti, Iaşi, Raguza, dar şi Cairo, Veneţia sau Roma” (p. 244-245).
508
Cf. Dan Zamfirescu, Contribuţii la istoria literaturii române vechi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981, p. 81.
509
Ibidem, p. 83.
Transilvania între două proiecte:

hinterland al Budapestei sau matcă a statului românesc510
Ilie Bădescu
Un proiect de asimilare etnică. Biserica urmărită
Transilvania este un „eşantion cât se poate de reprezentativ pentru studiul

confruntării dintre capitalismul nou, cu tendinţele lui spre unificare a pieţelor, şi
„vechiul regim” care avea aici un caracter profund etnocratic. Aşa se face că, mai ales
aici, expansiunea capitalismului modern îmbracă forma revoluţiei naţionale profunde şi
preia în albia lui până astăzi tensiuni etnice care, la rândul lor, sunt ecoul marilor
clivaje între cele două tipuri de sisteme mondiale: imperiile vechi şi capitalismul
modern, respectiv imperialismul imperiilor şi neoimperialismul capitalismului
periferial cu sau fără imperii de substituţie, de genul dualismului austro-ungar ori al
centralelor hiperfiscaliste de tip fanariot.
Înţelegerea chestiunii capitaliste este practic imposibilă în absenţa clarificărilor
asupra esenţei vechiului regim care, în Transilvania, avea orientare antiromânească şi
antiortodoxă. Transilvania este zona în care afirmarea capitalismului modern se
realizează în acelaşi curent istoric cu afirmarea identităţii româneşti, creştine şi
naţionale a poporului român din cadrul acestei provincii româneşti dimpreună cu
afirmarea imperialismului imperiului de substituţie de profil dualist. Transilvania
„vechiului regim” a experimentat, totodată, primul regim de apartheid din lume.
Românilor li se atribuia statut de inferioritate doar pentru că erau… români. Bisericii
lor i se conferă caracter de biserică urmărită doar pentru că era ortodoxă. Curiozitatea
noului curent istoric în Transilvania provine, aşadar, din aceea că aici, preoţii
ortodocşi, tribunii revoluţiei naţionale şi, deopotrivă, corifeii unei şcoli de restauraţie
spirituală sunt, totodată, agenţi ai „noului regim capitalist”.
Cultura critică a îmbrăcat aici o formă deopotrivă resurecţională şi, în straturile
înalte, s-a afirmat chiar într-o exprimare teologică din care s-a născut Biserica greco-
romană, care se va ţine de ritul ortodox, dar va recunoaşte autoritatea scaunului papal.
În faţa curentului de progresivă infiltrare a feudalităţii maghiare în Transilvania,
românii, din populaţie romanică şi autohtonă, devin populaţie contestată, iar Biserica
lor ortodoxă, din religie imperială la Bizanţ, devine religie „urmărită” în acest
„coridor” european unde veleităţile imperiale ale eclesiopolisului central european
(esenţa „papocesarismului”, cu expresia lui Răzvan Theodorescu) transformă statul
maghiar în stat de misiune, încât populaţia românească îşi va face din biserica
Bizanţului instrument al unei „autonomii de margine” izbutind astfel să-şi păstreze
fiinţa în condiţiile în care nu se afla sub protecţia „statului universal”. Aici, la marginea
imperiului, Bizanţul fu prea slab pentru a-şi întinde mâna protectoare, iar eclesiopolisul
îşi prelungeşte braţul, inclusiv prin statul maghiar de misiune, astfel încât reuşeşte să-i

510
Capitolul de faţă utilizează părţi ale unor capitole din Tratat de geopolitică, autor, I. Bădescu, ed. cit.,
cu adăugiri şi interpretări legate de noul context al problematicii cărţii de faţă.
deposedeze pe români de formaţiunile lor statale, sperând că-i va deposeda şi de

biserică. Biserica imperială la Bizanţ devine o biserică pribeagă în Transilvania, iar
neamul românesc intră cu ea cu tot în lunga luptă cu robia străină. Va trece multă
vreme până când, în urma valurilor repetate de lupte transilvănene, românii din această
arie vor izbuti să săvârşească extraordinara faptă: „să-i recucerească definitiv pe
cuceritorii lor vremelnici” (Sextil Puşcariu). Conquista începută acum o mie de ani se
încheie cu reconquista din acest sfârşit de mileniu. Mobilul lor era „recucerirea ţării”:
„Noi vrem să ne unim cu ţara”, era gândul colectiv rostit în cadenţa timpului istoric de
români la Alba Iulia. Să fie acest act legitim de recucerire a ţării uzurpate un act
„contrarevoluţionar”, cum apare în schema timpului dominant a unui marxist precum
Engels!?
Este curios cum interpretează Engels criza naţională în Imperiul dualist din care
se vor declanşa revoluţiile de la 1848. El va legitima reacţia maghiară, deşi „nobilimea
maghiară” va invoca sistematic istoria medievală a statului maghiar, reînviat, de
altminteri, tot de politica imperială a lui Leopold, după ce sucombase prin bătălia de la
Mohacs. În schimb, Engels va eticheta drept reacţionari şi „lipsiţi de orice capacitate de
acţiune istorică” atât pe slavii de sud cât şi pe românii şi saşii din Transilvania. Curios
pentru acest al doilea întemeietor al materialismului dialectic este faptul că judecata lui
devine aproape ecoul acelor pretenţii ale nobilimii maghiare de a-şi „recupera
privilegiile constituţionale câştigate în 1222”. Din nefericire, acele privilegii au fost
întreţesute cu reglementări de apartheid antiromânesc cât se poate de bizare. O spune
A. Papiu-Ilarian: „De la început şi până în zilele noastre, în curgerea amară de o mie
(1000) de ani, românii… de abia lăsară vreo ocazie nefolosită fără să apuce arma
răzbunătoare contra jugului străin (…). Paginile istoriei sunt pline de revoltele ţăranilor
(tumultus rusticorum). Istoria şi legile ţării, scrise de unguri numai sub nume de hoţi şi
tâlhari cunosc pe români. În istorie, în decrete şi legi, nu odată se vorbeşte de stârpirea
lor. Ba Sigismund, regele ungurilor, propuse în Consiliul de la Luca, la 1429 ca să se
extermine până şi românii din Principate, împreună cu voievozii lor, ca unii ce sunt
credincioşi nimănui şi trăiesc numai din furtişaguri şi prăzi”511. Ce înţeles capătă
ridicarea românilor la 1437, ori a obidiţilor români şi secui ridicaţi la 1514? Oare Unio
Trium Nationum nu fu urmarea acelei tumultus rusticorum de la 1437, prilej cu care
acest acord tripartit al celor trei „naţiuni” transilvănene, această „treime afurisită”,
„încheiată cu scop declarat de a ţine pe români în servitute perpetuă şi a-i stârpi chiar”,
va deveni „temeiul dreptului public al Transilvaniei pentru peste patru sute de ani”.
Este a doua escaladă a conquistei asupra drepturilor românimii transilvănene, pentru ca
după 1514, vechiul regim etnocratic să le ofere ţăranilor români şi carta lui Verböczi
care consemnă că „ţăranul nu are nimic afară de simbria muncii sale” (ibidem).
În „legile ţării”, edictate pe temeiul acelui Unio Trium Nationum, „popii români
se chiamă hoţi şi tâlhari şi se pot prinde la simplul prepus”512. Renumitul mitropolit
Sava Brancovici „se scotea” din temniţa în care fusese aruncat – „la toată vinerea de-l
bătea cu toiege până ce muri”513. Desigur, Engels nu citise, neputând (sau refuzând) să
coboare din înălţimea pe care i-o asigura viziunea timpului dominant, legile relative la

511
Cf. Al. Papiu Ilarian, prefaţă la textele despre răscoala lui Horea, în volumul al III-lea al Tezaurului de
monumente istorice pentru România.
512
Ibidem.
513
Cf. Al. Papiu Ilarian.
români, acele „de latrociniis Valachorum; de extirpatione racicitus populi valachici;

de valachorum progenie a stirpe delenda (adică „despre lotriile românilor, despre
stingerea şi stârpirea, din rădăcini, a gintei române” etc., etc.). Dar aplecându-ne asupra
textului engelsian cu o metodă de cercetare pe care Althusser o numea „lectură
simptomatică” vom izbuti să înţelegem câte ceva din modul în care acest timp
dominant, care este al celui de-al doilea imperialism, a lucrat în chestiunea românilor
şi slavilor de sud împiedicând şi nu grăbind „marea tranziţie” în acest spaţiu.
Teoria engelsiană a predominării etnocratice. Marxismul,

ideologie de justificare a imperialismului în Europa Centrală
Propunându-şi să explice istoria relaţiilor dintre diferitele popoare ale Imperiului

Habsburgic, Engels vorbeşte despre o mişcare de „infiltrare” a popoarelor migratoare,
pe diverse valuri ale istoriei, în „masa compactă a populaţiilor slave de sud”. Când
vorbeşte despre infiltrare Engels, cu tot caracterul fals al tezei sale privitoare la
împărţirea popoarelor în „revoluţionare” şi „contrarevoluţionare”, nu va putea ignora
faptul că această infiltrare n-a schimbat compoziţia demografică a maselor de slavi ci
doar regimul dominaţiei, deoarece a permis elementului infiltrat să predomine asupra
populaţiilor native, sedentare. „În această masă compactă de slavi s-au infiltrat
dinspre apus germanii, iar dinspre răsărit maghiarii”514. Iar când se referă la proporţia
dintre populaţiile native şi cele infiltrate reiese şi mai clar înţelesul regimului de
predominare: „Teritoriul locuit exclusiv de maghiari nu reprezintă nici a treia parte din
întreaga Ungarie şi Transilvanie…”515. În altă parte Engels se referă din nou la regimul
de predominare: „… nobilimea feudală germană şi burghezimea germană dominau
împreună asupra seminţiilor slave asuprite…”516. „Austria germană” şi deci imperiul
habsburgilor se formează din „uniunea împotriva slavilor”517, deci tot în procesul de
constituire a unui regim de predominare. „…În Ungaria, maghiarii au dus aceeaşi luptă
ca şi germanii în Austria germană. Germanii care s-au infiltrat (s. n.) printre barbarii
slavi şi arhiducatele Austria şi Stiria s-au unit (s. n.) cu maghiarii care s-au infiltrat şi
ei, la fel, printre barbarii slavi până la Letha… Interesele lor erau aceleaşi (s.n.), căci
şi adversarii lor erau aliaţii fireşti. Alianţa dintre maghiarii şi germanii Austriei era o
necesitate…”518. Dacă în ceea ce priveşte descrierea proceselor de subjugare a unor
populaţii locale, Engels izbuteşte să reflecte corect situaţia istorică, în schimb, în ceea
ce priveşte semnificaţia atribuită de el acestor regimuri de predominare el este de-a
dreptul rasist. Astfel, referindu-se la slovaci, cehi, croaţi, dalmaţi, moravi etc., Engels
se arată surprins că aceste popoare vor să se formeze ca naţiuni puternice…: „începând
din secolul al XI-lea, ei au pierdut ultima speranţă de independenţă politică şi au ajuns
parte sub dominaţia germană, parte sub dominaţia Veneţiei, parte sub dominaţia
maghiară. Şi din aceste zdrenţe ferfeniţite vor să înjghebeze o naţiune puternică,
independentă, viabilă”519. Engels formulează, iată, două concluzii stranii:

514
Opere, vol. 6, p. 175 .
515
Ibid., 191.
516
Ibid., p. 182.
517
Ibid., p. 182-183.
518
p. 182-183 citat şi de P. Puţuri, în Îndemn la creaţie, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p. 109.
519
p. 306-307.
a) într-o primă concluzie Engels va vorbi despre „civilizarea” popoarelor

asuprite de către asupritori. Ciudăţenia concluziei sale derivă din faptul că în lumina
teoriei marxiste orice asuprire reduce avuţia economică şi şansa de „civilizare” a
claselor şi populaţiilor asuprite în loc s-o sporească;
b) în a doua concluzie, derivată din teza caracterului „progresist” al regimului de
predominare asupra populaţiilor slave ale Imperiului Habsburgic, Engels va susţine
teza revoluţiei prin „exterminare”.
Mirându-se că slavii vor să fie independenţi, Engels conchide: „şi toate acestea
drept mulţumire pentru faptul că germanii şi-au dat osteneala să-i civilizeze pe
îndărătnicii de cehi şi sloveni şi să introducă şi la ei comerţul, industria, o agricultură
mai productivă şi cultură!”520.
„… Noi, împreună cu polonezii şi maghiarii putem salvgarda revoluţia numai
recurgând la terorismul cel mai intransigent împotriva acestor popoare slave”521. În
numele revoluţiei Engels preconizează o „luptă de exterminare şi terorism necruţător –
nu în interesul Germaniei, ci în interesul revoluţiei!”522.
Toate aceste concluzii ale lui Engels sunt produsul adoptării unei anumite
concepţii despre timpul istoric, o concepţie în care se revarsă încă iluziile unui
evoluţionism liniar de tip expansionar, care va prelua, tot în concepţia marxistă a lui
Lenin şi Troţki, forma unui migraţionism revoluţionar, în lumina căruia revoluţia va
trebui exportată dintr-o ţară-nucleu, în acest caz Rusia bolşevică, din staţie în staţie,
peste voinţa şi particularităţile unei mari diversităţi planetare de popoare, destine
istorice, ritmuri, voinţe, culturi etc. Putem consemna, iată, puterea doctrinei în cadrul
noului imperialism. De data aceasta, doctrina are conţinut politic, ceea ce va fi treptat
înlocuit printr-una cu un conţinut economic. Ceea ce îndeplineşte doctrina revoluţiei
mondiale în cadrul fazei politice a noului imperialism va îndeplini doctrina
fundamentalismului pieţei în faza triumfului planetar al economiei mondiale ca
expresie a noului imperialism.
Naţiuni şi imperii de substituţie
Istoria nu este material pentru ilustrarea unor scheme abstracte cu care ne putem
deplasa de pe un meridian pe altul. Procesul complex al istoriei nu va da finalmente
dreptate schemelor dominante, dar le va mijloci îndreptăţiri relative, cum se întâmplă
cu triumful lor ca mecanisme de legitimare şi de propagare a noului imperialism. Pe de
altă parte, se pot ivi şi alte doctrine competitive care vor sluji ca mecanism de
ansamblu al altor trenduri dominante, precum s-a şi întâmplat cu doctrina naţionalistă
în secolul ascensiunii naţiunilor. Acestea au compus un alt curent al istoriei care se va
opune revoluţionarismului bolşevic, exterminator şi terorist, al primei faze a noului
imperialism. Revoluţiile naţionale, cum au fost denumite, au compus singura forţă de
preîntâmpinare a unui deznodământ tragic pentru omenire, care-şi etalase semnele
catastrofice în scurtul episod al triumfului bolşevic. Cu toată forţa doctrinei bolşevice
şi a puterilor mobilizate în serviciul ei, revoluţiile naţionale vor fi singura forţă
capabilă să oprească această variantă a noului imperialism. Nu ştim, încă, ce putere şi

520
p. 308.
521
Ibid., p.318.
522
Ibid., p. 319.
câtă eficacitate vor mai avea doctrina şi mişcarea naţiunilor în faza a doua a noului
imperialism, cea legată de doctrina fundamentalismului pieţei. Deocamdată, în
perioada la care ne referim aici, în această examinare geoistorică a derulării noului
imperialism, vom sesiza că mişcarea naţiunilor şi doctrina care-i compune osatura vor
merge o vreme împreună cu noul curent economic al imperialismul prevenind astfel
deznodământul său oligarhic, aşa cum se preanunţa pe versantul revoluţionarismului
bolşevic. Nu este de loc întâmplător că startul veacului al XX-lea consacra, la acelaşi
prag cronologic, triumful celor două mişcări care răscoliseră organismul social
european: în Rusia triumfa oligarhia bolşevică a revoluţionarismului globalist în 1918,
iar în restul Europei Răsăritene triumfa doctrina naţională prin filosofia unei Păci noi
bazată de ordinea naţiunilor suverane, Pacea de la Versailles chintesenţiată în doctrina
atlantică a Tratatului de la Trianon. Secolul al XIX-lea, la care se referă Engels, este
pentru această parte de Europă, aşadar, nu doar secolul revoluţionarismului, preconizat
să aducă victoria oligarhiei mondialiste a doctrinei marxiste, ci deopotrivă secolul în
care se desfăşoară un proces de lungă durată, procesul revoluţiilor naţionale şi al
edificării statelor naţionale pe ruinele fostelor imperii orientale şi central europene
(Mitteleuropa). Acest proces de lungă durată este evident legat, în Europa de sud-est,
în principal, de două forţe – vârfurile burgheze ale claselor de sus şi masele largi
ţărăneşti, a căror încordare de a ieşi din vechile constrângeri exercitate de un aparat
imperial se întâlneşte cu tendinţa vârfurilor burgheze de a depăşi aceleaşi cordoane ale
vechii ordini spre a lăsa să se dezlănţuie forţele libere ale noii economii. Din punct de
vedere juridic şi politic momentul primeşte o consacrare în Tratatul de la Versailles,
care, cum bine demonstrează Gusti, consemnează biruinţa Ideii Naţionale.
„Anul 1919, scrie D. Gusti, întemeietorul unei noi ştiinţe europene – ştiinţa
naţiunii – , va însemna o dată memorabilă în istoria universală. În acest an s-a dat
sentinţa definitivă în uriaşul proces istoric între stat şi naţiune, care, deschis de
decenii, s-a judecat în cursul războiului mondial. Asistăm la înscrierea unui însemnat
capitol istoric: la o înmormântare şi la o înviere. Statul vechi, veşnic agresiv şi
cuceritor, bazat, înăuntru şi în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou,
întemeiat pe o idee, pe ideea naţională şi democratică i-a luat locul. În esenţă, la baza
războiului stăteau faţă în faţă două concepţii. Puterile centrale afirmau că statul este
singura şi adevărata unitate socială, iar războiul mondial a fost ocazia de a ilustra
această teză şi de a consacra deci sfârşitul epocii naţionalismului. Acestei concepţii
tradiţionale, conservatoare, a statului, i s-a opus una revoluţionară, aceea a puterilor
înţelegerii (s.n.), care afirmă că singura şi adevărata unitate socială este naţiunea şi
nu statul. În lupta crâncenă dintre aceste două concepţii a ieşit victorioasă aceea a
puterilor înţelegerii. Victoria finală a principiului naţional înseamnă începutul unei
noi ere de legislaţie internaţională (…). Toate aspiraţiile naţionale bine definite –
declară solemn Wilson în punctul 4 al mesajului din 12 februarie 1918 – vor trebui să
primească satisfacţia cea mai completă. Întregul program al păcii, care s-a încheiat la
Versailles este cuprins aci (…) . Astfel s-a născut o Europă nouă”523.
Mai departe Gusti operează distincţiile esenţiale dintre popor şi naţiune şi
încheie formulând una dintre tezele esenţiale pentru cercetările de antropologia
„relaţiilor internaţionale”: „suveranitatea naţională este o reacţiune împotriva doctrinei
imperialiste a suveranităţii poporului”. Şi mai departe, în chestiunea consensului, Gusti

523
Cf. D. Gusti, Sociologia naţiunii, în Opere, vol. IV, p. 10.
face o remarcabilă precizare: „În timpul războiului mondial, unanimitatea lumii

politice luase poziţie împotriva concepţiei imperialiste a puterilor centrale (s. n.) de
apărare a dreptului vechi public, care cuprindea, pe lângă nedreptatea exploatării
politice a naţiunilor şi nedreptatea protectoratelor statelor mici din partea statelor
mari”524. Or, dacă acesta este procesul obiectiv al istoriei, el trebuie să reprezinte baza
interpretării obiective a „istoriei moderne a Transilvaniei”, încât într-un atare context
se prăbuşeşte de tot postulatul unei ştiinţe sociale „liberă de valori”, împărtăşind
modelul unui timp unic, universal, care ar trebui să fie acelaşi pretutindeni (vechea
„mentalitate axiologică”). Să fie acest tip de „ştiinţă” bazată pe ideea timpului unic,
împărtăşită azi de mulţi antropologi, sociologi, istorici, economişti etc., reeditarea
uneia dintre formele „cosmopolitismului naiv” cercetate la vremea respectivă de
D. Gusti? „Formele cosmopolitismului naiv, scrie sociologul român în 1919, sunt
dintre cele mai variate, de la cosmopolitismul epicurean, care are un crez vagabond
mercantil: ubi bene ibi patria, până la cosmopolitismul generos al stoicilor, care este
caracterizat prin vorbele spuse de un exilat celebru pe patul de moarte: patria este
pretutindeni unde cineva moare pentru dreptate. Cea mai cunoscută, răspândită şi în
istoria doctrinelor sociale, susţinută formă, este însă cosmopolitismul pur uman, prin
care se înţelege tot ce este reprezentativ genului omenesc: res comunis omnium; acest
universalism umanitar a culminat, în concepţia veacului al XVIII-lea, în aşa-zisul
drept natural şi etern, iar astăzi a găsit o expresie elocventă în manifestul
intelectualilor, conceput de Romain Rolland şi care conţine următoarea frază: Nous
ne connaissons pas les peuples, nous connaissons le Peuple, le Peuple de tous les
hommes, tous également nos frères!”525. Indiferent însă care tip de cosmopolitism
dirijează demersul ştiinţei „liberă de orientări axiologice şi ideologice”, ea ne apare ca
o ştiinţă care restabileşte canalul revenirii pe scena ideilor a vechii concepţii
împărtăşită şi promovată la vremea respectivă de puterile centrale, concepţia
imperialismului într-una dintre variantele sale: oligarhic de esenţă politică sau
fundamentalist de esenţă economică.
Dualismul şi fanariotismul: sisteme istorice sau

primejdii perene pentru neamul românesc?
Aşa cum se ştie din analizele lui Simion Mehedinţi, prosperitatea Transilvaniei
în perioada predualistă şi post-trianonică este legată de orientarea economică a
Transilvaniei cu faţa spre sud-est, adică spre celelalte ţări româneşti, care au furnizat
piaţa produselor transilvănene, oferind singurul spaţiu de valorificare semnificativă a
muncii transilvănene. Prosperitatea ei, datorată tocmai acestei orientări, a permis
dezvoltarea oraşelor şi deci o civilizaţie urbană. Exact această prosperitate a fost
anulată de îndată ce axul de gravitaţie al Transilvaniei a fost răsturnat spre Budapesta.
Lucrul acesta a fost demonstrat de Simion Mehedinţi şi noi nu facem decât să-l reluăm
aici. „Scopul şovinist a fost în parte atins, dar preţul acestei experienţe a fost ruinarea
industriei din Transilvania (...) Din 2.643 de întreprinderi industriale, având mai mult
de 20 lucrători, Budapesta cuprindea 1.296, adică aproape jumătate, pe când
Transilvania, odinioară atât de înfloritoare, rămăsese numai cu 382. Astfel,

524
Ibid, p. 27.
525
Ibid, p. 31.
Transilvania, a cărei individualitate creatoare îi înlesnise să aibă o influenţă

preponderentă în ţările dunărene, a fost redusă de guvernele ungureşti la rol de
provincie vasală, de simplă trimiţătoare de materii prime pentru industria mare
centralizată împrejurul Budapestei”526. Observăm, aşadar, că perioada dualistă în
Transilvania are aceeaşi esenţă sociologică cu secolul fanariot în Principate, aceea de a
impune provinciei un regim suburbial, care, în loc de a stimula afirmarea unui popor
(în acest caz, cel românesc), îl blochează, ba chiar îi ameninţă fiinţa etnică, aşa cum se
vede din programele etnocratice de maghiarizare forţată a zonei, pe toate căile şi cu
orice mijloace. Numai durata e diferită în cele două cazuri. Stăpânirea Ungariei a
transformat Transilvania în periferie (hinterland) a(l) Ungariei.
A doua prejudecată răspândită între români de către propaganda subimperialistă
a fost tocmai aceea că stăpânirea dualistă şi deci sistemul de predominare ungară în
Transilvania ar fi adus prosperitatea şi creşterea civilizaţiei în această provincie. Or,
lucrurile au stat exact pe dos. Această stăpânire a provocat o rapidă dez-
industrializare a provinciei şi o decapitalizare a întreprinderilor româneşti. Totul s-a
făcut cu ajutorul unei politici etnocratice, de predominare a elementului maghiar
asupra celui românesc. „De aceea, căderea imperiului ce se chemă Austro-Ungaria a
adus cu sine, între altele, şi emanciparea Transilvaniei. Căpătând din nou vechiul ei
spaţiu vital, provincia din centrul României a început iarăşi a înflori, îndoindu-şi, în
timp de numai două decenii, producţia agricolă, sporind numărul societăţilor de la
231 la 268, iar capitalul de la 190.446.000 lei la 4.449.060.000 lei, adică de 20 de ori
mai mare. Renaşterea economică a Transilvaniei, după ce şi-a căpătat rolul ei istoric
în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul
ţării formează o unitate organică cu restul Statului român”527.
Ceea ce uită omul supus jocului neoimperialist al propagandei de toate culorile
se referă la puterea acesteia de a escamota adevăruri istorice şi sociologice foarte
apropiate de noi. Un asemenea adevăr istoric vizează atât de ciudatul decalaj între
Muntenia şi Transilvania şi omul cade uşor pradă unei eronate interpretări
propagandistice a acestui decalaj. „Vedeti?!, ni se spune. A fi în Muntenia, deci în
România, a fost totuna cu a trăi rău, pe când a trăi în Transilvania, deci în Ungaria, a
fost totuna cu a trăi bine.” Această judecată escamotează două „adevăruri istorice” şi
pune în locul lor un sofism. Adevărurile escamotate sunt: a) căderea relativă a
Munteniei nu se datorează apartenenţei la „spaţiul românesc”, ci lungului secol
fanariot, pe de o parte, şi exploatării fiscal-comerciale în care a fost împinsă imediat
după aceea (după Tratatul de la Adrianopole, din 1829); b) creşterea şi deci
prosperitatea Transilvaniei nu este consecinţa integrării în spaţiul economic şi
etnopolitic dualist (austro-ungar), ci, chiar dimpotrivă, este consecinţa directă a
orientării sale economice cu faţa spre Răsărit, adică spre Principatele Române şi alte
câteva provincii dunărene sau turceşti, deci a integrării economice şi etnopolitice în
spaţiul Dunării de Jos. Escamotarea acestor două adevăruri istorice permite
propagandei antiromâneşti să activeze cunoscutul sofism: „a fi în spaţiul austro-ungar a
însemnat «civilizaţie», prosperitate, moravuri superioare etc., pe când a fi în spaţiul
românesc înseamnă semibarbarie, moravuri fanariote şi sărăcie”. Vedem, iată, că
înaintarea frontierei dualiste a însemnat declin economic pentru Transilvania

526
A. Moga, apud. ibid., p. 222.
527
S. Mehedinţi, op. cit., p. 223.
concomitent cu punerea în funcţiune a celui mai persistent sofism al propagandei

subimperialiste în această provincie.
Dualismul austro-ungar a avut pentru Transilvania acelaşi tip de efect (perioada
scurtă a atenuat amplitudinea catastrofei) cu cel pe care, în celelalte două Principate,
l-a avut secolul fanariot. Dualismul şi sistemul fanariot sunt fenomene de acelaşi tip.
Ele caracterizează în esenţa lor, sistemul suburbial, capabil să inducă grave devieri de
la linia europeană de evoluţie, ba chiar să blocheze afirmarea istorică a unui popor.
Sociologic vorbind, dualismul a însemnat o combinare catastrofală dintre două
fenomene: dominaţia imperială habsburgică şi predominarea subimperialistă a unei
grupări etnocratice cu misiune şi manifestări pretoriene, cu un efect de suburbializare a
întregii provincii. Aceleiaşi tipologii i se încadrează şi regimul fanariot: dominaţie
imperială otomană combinată cu o predominare subimperialistă a fanarioţilor străini de
ţară şi de neam (de extracţie balcanică, grecească şi turcească, dar şi din elemente sud-
slave şi albaneze). Consecinţa a fost aceeaşi: suburbializarea celor două Ţări
Româneşti, aşa de bine ilustrată după aceea de fenomenul sudit. Esenţa regimurilor
subimperialiste de predominare etnopolitică şi de dependenţă este dată, aşadar, de
emergenţa sistemului suburbial, adică de împingerea unui popor în subdezvoltare
durabilă, în subordine faţă de o metropolă străină, în disoluţie identitară şi într-o
anomie progresivă spre anarhie şi nihilism, care sunt toate trăsăturile societăţilor şi ale
economiilor periferializate. Fanariotismul şi dualismul au acţionat ca un elevator al
plusprodusului din provinciile exploatate spre marile metropole şi deopotrivă ca o
maşină de exploatare fiscal comercială şi ca o megamaşină anti-identitară
înspăimântătoare generând un cumul de efecte pe care le desemnăm printr-un concept
de largă circulaţie: periferializarea economiilor şi, adăugăm noi, a popoarelor în
întregime. Studiul acestui fenomen este de o actualitate zdrobitoare, halucinantă. Cu
eşecul celor două mecanisme şi doctrine ale fazei subimperialiste a noului imperialism
– dualismul şi fanariotismul, ambele având acelaşi fundament doctrinar: doctrina
subimperialistă sau suburbială – intrăm în faza economistă a noului imperialism.
Relaţia dintre metropola apuseană şi naţiunile lumii devine matca doctrinară a noului
imperialism.
Demos şi ochlos. Metropola apuseană

şi imperiile orientale – o nouă relaţie
Ilie Bădescu
Sociologia păturii superpuse.

Simbioza parazitară metropolă – imperiu
În sociologia mondială fenomenul naşterii şi dezvoltării „păturilor superpuse”

parazitare a fost cercetat cu începere din secolul al XX-lea în cadrul analizei
pauperităţii declanşată de capitalismul prădalnic şi parazitar în Rusia, capitalism care
este deopotrivă faţa economică şi proba supremă a noului imperialism. Victor Chernov
sesizează că alături de „demos”-ul proletarian există în toate ţările capitaliste şi un
„ochlos” proletarian, enorma masă a declasaţilor, pauperi cronici, lumpenproletariat
care poate fi denumit „armata de rezervă capitalistă inutilă”.
„Ca şi proletariatul, el este produsul civilizaţiei capitaliste, dar reflectă aspectele
distructive nu constructive ale capitalismului. Exploatat şi călcat în picioare, el este
plin de amărăciune, desperare şi deznădejde, ba n-are nici una din tradiţiile şi din
potenţialităţile de organizare, din noua conştiinţă, din noua lege şi noua cultură care
distinge proletariatul «ereditar» autentic. În Rusia creşterea capitalismului, scrie
Chernov, a fost foarte puternică în aspectele sale distructive, prădalnice (predatory), în
timp ce realizările sale constructive au apărut cu un decalaj (have lagged). Procesul ce
a fost acompaniat de o creştere catastrofică a ochlos-ului, o înspăimântătoare masă de
dezrădăcinaţi, de umanitate dezrădăcinată, instabilă, greşit-idealizată uneori, ca în
operele timpurii ale lui Gorki, această mulţime a oferit contingente pentru acele
sporadice izbucniri de masă...528 (subl. ns.)
Chernov evidenţiază „mulţimea pestriţă a lumpenproletarilor şi
lumpenburghezilor...”529, masă eterogenă de lucrători instabili (agricoli, artizani,
lucrători în servicii, mici borfaşi), cuprinşi în alte ocupaţii decât în cele tehnice
avansate ale economiei. Concluzia lui Chernov este că această masă nu reprezintă un
„stoc stabil” al clasei muncitoare, ci include „persoane declasate ale oricărui strat”
social. Prima concluzie care se poate pune aici este că doctrina capitalismului induce o
dublă faţă a lumii: una frumoasă, de bunăstare şi progres material, alta hidoasă de
mizerie şi declasare etc. Noul imperialism este cel care va provoca despicarea
geografică a celor două feţe, astfel că faţa efectelor pozitive se va desena cu precădere
în spaţiul apusean, iar faţa urâtă a efectelor capitalismului se va desena cu precădere în
aria orientală a planetei. Putem deduce, aşadar, că faţa urâtă a capitalismului este
sistematic produsul imperialismului şi nicidecum a capitalismului însuşi. Noul
imperialism va amplifica proporţiile capitalismului urât aşa cum arată criticii doctrinei
imperialiste asupra căror vom stărui încă o vreme. Să reţinem că primul aspect al

528
Cf. V. Chernov, The Great Russian Revolution, New Haven, Yale University, l936, p. 414-415, citat de
D. Matza, The Disrreputable Poor, în N.I. Smelser, S.M. Lipset (eds.), Social structure and social
Mobility în Economic Growth, Chicago, Aldine Press Forthcoming, l966, p.291.
529
Ibidem, p. 4l4-4l5.
urâciunii decurge din scoaterea unor categorii tot mai largi de persoane din cadrele
muncii sociale. Chestiunea aceasta fusese sesizată de doctrina de stânga preocupată de
soarta muncii şi deci de muncitor.
Bukharin cercetase aceste „categorii de persoane din afara cadrului muncii
sociale”, „neîndeplinind nici o muncă productivă” şi deci imposibil de a deveni
categorii ale clasei muncitoare din această cauză530.
Fenomenul claselor parazitare superpuse a fost cercetat de Veblen în 1919, deci
tot după Eminescu; el a lansat conceptul unei „false (spurious) clase de loisir”,
remarcând că atât la baza cât şi la vârful sistemului de clasă se dezvoltă un strat care
trăieşte „fără ocupaţie” (in leisure) şi are o conduită risipitoare531.
D. Matza, care ne-a mijlocit accesul la aceste înţelesuri ale problemei în cadrul
teoriilor citate, îl menţionează pe G. Dowling, care în 1893 remarcase „asemănarea
între clasa de loisir falsă şi cea autentică”: „Opulentul, care nu este bogat prin
rezultatele propriei sale industrii (...), suferă atrofierea puterilor sale morale şi virile şi,
ca pauperii, trăieşte din surplusul lumii fără a adăuga sau de a da vreun echivalent cât
de slab pentru menţinerea acestui plusprodus”532. Oare nu este fenomenul acesta, al
bogăţiei necuvenite, un alt efect al noului imperialism? D. Matza remarca faptul că
„falsa clasă de loisir, precum stăpânii pecuniari analizaţi de Veblen, trăiau într-o
societate industrială, dar temperamental şi funcţional nu făceau parte din ea, deoarece
nu erau dedicaţi spiritului de îndemânare industrială (industrial workmanship), ei
niciodată nu dovedeau o minte sobră şi inginerească, atât de admirate de Veblen. În
schimb era, ca şi clasa de loisir autentică, nefolositoare, barbară, predispusă spre
militarism şi dedată spre paradă, spre risipă ostentativă şi excese frecvente. Diferenţa
majoră era că loisir-ul său era fals, nesprijinit niciodată pe nici un drept aristocratic sau
pe mijloace financiare. Ea este dedicată luxului, fără finanţele necesare...”533. Prin
urmare a doua stricăciune pe care o provoacă noul imperialism, al epocii industriale, se
referă la un al doilea tip de dislocare (extralocare), care-i are, de data aceasta drept
subiecţi chiar pe posesorii neîndreptăţiţi de capital. Imperialismul provoacă, aşadar,
două tipuri de dislocare, de externalizare din sistemul categorial al unei civilizaţii, ceea
ce, în timp, poate induce un fel de deviere axială a civilizaţiei omeneşti însăşi. În
momentul în care, dislocaţii (extralocaţii) vor depăşi un prag critic, civilizaţia va suferi
un efect de masivă dezaxare, de răsturnare axială ascultând tot mai mult de comanda
morţii decât de aceea a vieţii. Spunem în acest caz că civilizaţia moare. Cultura morţii
preia conducerea lumii. Decesul civilizaţiilor nu este o noutate în istorie şi ipoteza
noastră este că ori de câte ori creşte ponderea dislocaţilor, a celor ce-şi duc viaţa în
afara categoriilor sociale şi economice pozitive, lăsând categorii socio-morale golite de
agenţi umani, şi alimentând zona masificată a indivizilor situaţi în afara sistemului
categorial al unei civilizaţii, aceasta intră într-o sfixie spirituală sau noologică. Lumea
nu mai gândeşte în categoriile ordinii, ci în pseudocategoriile subordinii şi ale
devianţei: muncitorul va simţi că sursa bunăstării sale nu este cadrul muncii sociale ci
furtul, în genere cadrul activităţilor antisociale. La fel capitalistul va fi tentat să

530
N. Bukharin, Historical Materialisme, New York, l925, p. 284, 290 citat de D. Matza, în op. cit., p. 29l.
531
Th. Veblen, The Theory of the Leisure class, New York, 1919, Chicago (în trad. franceză: La theorie de
la classe de loisir).
532
Cf. R.H. Brenner, From the Depth, New York, l956, p. 5-6.
533
Cf. D. Matza, op. cit., p. 29l.
conchidă că banul cinstit nu aduce câştig, ci numai banul lacom, operaţia speculativă,
extorcatoare etc. În acel moment civilizaţia intră în faza sa anomică, în proces de
masivă dezaxare şi de rapidă dezintegrare. Fenomenul este cunoscut din studiul
epocilor de declin ale civilizaţiilor. Ceea ce aduce nou actualul declin civilizaţional se
referă la faptul că este acompaniat şi provocat de golirea cadrelor muncii şi ale
capitalului civilizator de agenţi umani, care migrează spre zonele declasate ale
capitalismului urât, cel ce parazitează deopotrivă munca şi capitalul onest, sporind
consumul la proporţii uriaşe fără a produce nimic în compensaţie.
Aşadar, iată-ne în faţa unei teme sociologice de foarte largă extensie, căreia
Eminescu i-a conferit cea mai deplină elaborare, cercetând fenomenul de ansamblu al
naşterii structurilor parazitare superpuse, dezvăluindu-i directa filiaţie cauzală din
marile dislocări şi mişcări de diaspora determinate de căderea imperiilor şi de
expansiunea capitalului primitiv în Europa de Răsărit, adică tocmai de noul
imperialism care aduce semibarbarie nu civilizaţie.
Pentru Eminescu fenomenul de parazitism al claselor de sus este un fenomen
regional, care nu ţine de esenţa capitalismului occidental, ci de specificul societăţii în
care se aglomerează fenomenele capitalismului suburbial: administraţie proastă,
declasare, consum fără de compensaţie civilizaţională pe măsură, emergenţa unei false
aristocraţii etc.
„În condiţii fireşti administraţia înlătură prin puterea ce i-o dă statul piedicile
cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări (...). La noi? Se aleg
patrioţi cari n-au cu ce trăi (...) şi se populează cu ei primăriile şi prefecturile (...). O
asemenea administraţie e mai rea decât nici una (...). Administraţia actuală constituie
ea însăşi o piedică permanentă a dezvoltării noastre...534.
Distincţia dintre o „aristocraţie adevărată” şi una falsă este proprie gândirii
eminesciene. Poetul este preocupat să lămurească aspectele particulare ale profilului
social al „falsei aristocraţii”. „Revoluţia socială”, „pornită de sus”, n-a însemnat decât
o „înmulţire a oligarhiilor vechi, de rasă, prin elemente de o extremă incertitudine de
origine, provenienţă şi merit”535. Aristocraţia, pentru a fi „adevărată”, trebuie să fie
„istorică”, „puţin numeroasă”, „în posesiune de mari bunuri imobiliare (pentru a nu
depinde de averea mobiliară)”. Revoluţia este, însă, cum bine ştim unul dintre
mecanismele noului imperialism. Acesta se foloseşte de revoluţii pentru a-şi atinge
scopul şi face lucrul acesta pentru că are grijă să-şi creeze agenţi obedienţi, dispuşi să-i
aplice programul şi doctrina. În loc de a fi recrutaţi de jos, dintre cei ce compun
categoriile organice ale muncii şi ale capitalului, membrii falsei elite sunt recrutaţi din
zonele obscure ale dislocaţilor de provenienţe incerte. Astfel, prin recrutare din rândul
declasaţilor, se constituie păturile superpuse.
Unul din canalele de circulaţie suprastructurală a noilor pături superpuse a fost
revoluţia socială. Afirmarea noii pături este nemijlocit legată de fenomenul „declasării
generale” şi de cel al „ridicării cafenelelor în adunări rezumate sub numirea de sistem
liberal”. În urma acestui dublu proces se înmulţesc „liberalii şi patrioţii de meserie”,
care „sunt câtă frunză şi iarbă, plus milionul de străini imigraţi pe caile ferate
Stroussberg, care împreună cu declasaţii societăţii române formează clasele

534
Cf. M. Eminescu, Spre disoluţie şi anarhie, în Opere, vol. IV, Editura Cultura Românească, Bucureşti,
l938, p. 4l.
535
M. Eminescu, Adevărata aristocraţie, în op. cit., p. l02.
consumatoare, faţă de singurul producător, ţăranul”536 (subl. ns.). În cadrul noului

„ruaj” instituţional „nici merit nici muncă nu sunt considerate (...) şi toţi aceşti paraziţi
sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie (...) costă mult, foarte mult.
Sarcinile de întreţinere a politicienilor de la noi diminuează pâinea de toate zilele a
poporului de jos, care, ca rasă, ca inteligenţă, ca inimă e superior păturii de parveniţi şi
de scursături din câte-şi patru unghiurile lumii, cari s-au aşezat deasupra lui din secolul
trecut începând”537 (subl. ns.).
Un alt canal de circulaţie şi infiltrare a noilor pături superpuse parazitare este cel
al diasporei, al mişcărilor de populaţii cu „origine incertă”, fără merite, populaţii
flotante, fără un cadru social hotărât de muncile productive, ci, dimpotrivă, împinşi
haotic spre zonele unei uşoare parveniri, spre arealurile care permit o rapidă infiltrare şi
deci o simbioză parazitară cu clasele superpuse locale. După Eminescu, regimul păturii
superpuse începe cu secolul fanariot şi continuă cu neofanariotismul aşezat în ţară,
între alte pârghii, şi cu ajutorul „regelui Stroussberg”’ deci prin intermediul capitalului
străin (comercial şi uzurier), împins pe scenă de curentul noului imperialism.
Elementele imigrate „de peste Dunăre” în „oraşele de sus ale Ţării Româneşti” „au
viciat instituţii şi limbă, au viciat spiritul public...”.
„Dar să lăsăm pe vechii fanarioţi deoparte. Nu al lor a fost meritul că au domnit
în Ţara Românească, ci al lui Baiazid Fulgerul şi al lui Mahomed al II-lea (...). Prin ei
înşişi n-ar fi ajuns la vreun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi
ale turcului. Să venim la noii fanarioţi. «Nimiciţi politiceşte» de mişcarea lui Tudor, ei
s-au românizat repede. Patriotismul lor se măsoară cu lefuri, diurne, pensii
reversibile”538.
Aşadar, în aria noastră istoria a avut înfăţişarea unei lupte sociale între
„elementele autohtone” şi cele etnic eteroclite, „scurse în mlaştina gospodăriei
otomane” – expresie metaforică a lui Eminescu pentru suprastructura imperială din
provinciile imperiului. Deci constituirea clasei parazitare nu poate fi înţeleasă în
termeni strict endogeni, ci în termenii unui „dinamism din exterior” (Balandier), ca
luptă între „elementele autohtone” şi cele „străine”, mişcate de valul suprastructurii
imperiale ce-şi varsă periodic surplusul în „mlaştina” sa orientală (în suprastructurile
imperiale din provinciile imperiului).
În felul acesta se formează un „stat demagogic” în cadrul căruia ia fiinţă, pentru
rezolvarea „chestiunilor de politică generală”, o „clasă de politicieni, de patrioţi de
meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de traiu”539
(subl. ns.).
Cu aceste elemente intrăm în teoria eminesciană a „păturilor superpuse”, una
dintre contribuţiile cele mai importante ale gândirii sociologice româneşti din epoca
modernă.
Sociologia păturii superpuse este o contribuţie românească la cercetarea
mecanismelor naşterii structurilor sociale moderne în aria Europei Răsăritene. Pe
măsură ce imperiile au început să se clatine şi să intre pe linia decăderii s-au dezvoltat
ample procese de diaspora care le-au însoţit pe cele de reaşezare a structurilor. Într-un

536
Ibidem, p. l05.
537
M. Eminescu, Dezvoltarea istorică a României, în op. cit., p. 113.
538
M. Eminescu, Cine determină soarta României, în op. cit., p. 68-69.
539
M. Eminescu, Clasele superioare, în op. cit., p. l2l.
atare context semnalează Eminescu particularităţile constituirii clasei dominante în

Principate:
„Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-a ivit un element etnic
cu totul nou şi hibrid care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi (...). Toată
suma asta de fanarioţi novisimi, care s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace,
formează elementul de disoluţie, demagogia României”540.
Aşadar, această pătură superpusă, nucleul xenocraţiei, provine din
suprastructurile imperiale de diaspora sau militare, în condiţiile dizolvării imperiilor
sau încheierii perioadelor de expansiune militar-războinică. Suprastructurile de
diaspora, ansamblu de grupări sociale în mişcare, de mentalităţi, idei, convingeri,
conduite şi chiar instituţii proprii acestora reprezintă părţi dislocate din suprastructura
altădată stabilă a imperiului. Aceste elemente se regrupează, de obicei, sub forma
xenocraţiei, într-o arie anumită, căutând o nouă protecţie centrală (un nou centru de
gravitaţie) şi astfel împing aria respectivă într-o nouă periferie, într-o dependenţă faţă
de noul centru. Este semnificativ faptul că noile pături clientelare poartă cu ele şi
„instituţiile proiective” ale unor suprastructuri, aducând în sânul societăţilor în care se
infiltrează „toată suma de apucături”, cum se exprimă Eminescu, deprinse în cadrul
vechii suprastructuri. Astfel, în urma dizolvării Imperiului Otoman, pătura clientelară a
funcţionarilor imperiului din aria lui devine disponibilă şi se pune la dispoziţia noului
centru al sistemului mondial, care în cazul de faţă este fie Austro-Ungaria, fie Anglia,
fie Franţa. Aceştia sunt, precum plastic se exprima Eminescu: „rămăşiţele haimanalelor
de sub steagurile lui Pazvantoglu (...) şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie
din Fanar; (...) neavând nici tradiţie (ele au vârsta suprastructurilor flotante, de diaspora
– n.ns.), nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă le vedem punându-se la dispoziţia
străinilor şi votându-1 când pe Stroussberg, când răscumpărarea (...). Aprinşi de-o
instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări le-am
văzut introducând în toate ramurile legi străine, neadaptate nici intereselor, nici naturii
ei”541 (subl. ns.).
„Aceste elemente sunt mai numeroase în Ţara Românească decât în Moldova” şi
ele pătrund în ţară prin „curentele influenţei austriece” şi prin curentele neofanariote
sud-slave. Situaţia de simbioză parazitară a metropolei capitaliste şi a imperiului
oriental este exprimată şi de fondarea, în 1863, la Constantinopol a Băncii imperiale
otomane, care are la bază capital englez şi francez şi intenţionează să „preia toate
marile operaţii financiare din Imperiul Otoman. În zona de operaţii a noii întreprinderi
cad şi Ţările Române”542. În felul acesta, capitalul anglo-francez intră sub protecţia
imperiului, asociindu-se cu acesta pentru a exploata parazitar întreaga arie. Atât
capitalul cât şi imperiul găsesc noi modalităţi de a-şi exercita dominaţia economico-
politică asupra Ţărilor Române. Într-un asemenea cadru creat de actul simbiotic se
produce marea diasporă a xenocraţiei. În 1865 se înfiinţează Banca României, care are
ca fondatori pe conducătorii lui London and Country Bank şi Crédit Mobilier. Fusese
creată deja calea de infiltrare a noii pături superpuse.

540
M. Eminescu, Pătura superpusă, în op. cit., p. l82.
541
Ibidem.
542
Cf. A. Biliotti, La banque imperiale ottomane, Paris, 1909, apud G. Zane, Studii, Editura Eminescu,
Bucureşti, l980, p. l89.
La începutul anului 1860, D.P. Marţian atrăgea atenţia că „o mulţime de societăţi

stau la pândă, aşteptând momentul priincios ca să năvălească în această ţară a căreia
pământ şi popor atât de puţin este încercat de iscusinţele industriei şi calculului
omenesc”543. „Momentul sosise, conchide Zane, în 1863 şi viaţa publică din ţările
române în anii 1864 şi 1865 este tulburată de acest asalt – de pe urma căruia ieşise
victorios grupul anglo-francez de la Banca imperială otomană”544.
Începuse lunga serie a infiltraţiei xenocraţiei purtată de valul capitalului, care va
lua diverse înfăţişări, cea mai importantă fiind aceea de „capital purtător de dobândă”
sau, cum îl numea Heliade, „capital vampir”. În toate operaţiile de concesionare a unei
bănci de emisie sau a căilor ferate se practica de către capitalul străin un adevărat jaf,
încât esenţa lui era aceea de relaţie de exploatare jefuitoare, parazitară. Datele furnizate
de studiul lui Zane sunt mai mult decât concludente. Cu fiecare ofensivă a acestui
capital jefuitor pătrundeau în Ţările Române, pe piaţa financiară întâi şi apoi pe cea
politică, valurile viitoarei xenocraţii sau, în orice caz, păturile protectoare ale clasei
parazitare locale.
„În lupta pentru piaţa financiară a ţărilor române, marile întreprinderi franceze şi
engleze au lansat în cursa concurenţei echipe de agenţi, oameni versaţi în afaceri, unii
adevăraţi aventurieri internaţionali, vechi «rechini» ai burselor occidentale. Parte, ei
vin din culisele marilor bănci (...), alţii descind din rândurile aristocraţiei financiare
franceze, acea fracţiune burgheză care, după expresia lui Marx, «în metodele ei de
câştig, ca şi-n plăcerile sale, nu înseamnă altceva nimic decât renaşterea
lumpenproletariatului pe înălţimile societăţii burgheze». Capitalul arunca câteodată în
ţările române agenţi cu blazoane nobiliare, culeşi din rândurile rărite ale nobilimii
pentru a impresiona, prin prestigiul titlurilor, fruntaşii politici români...”545.
Aşadar, datele empirice confirmă teoria sociologică a lui Eminescu atât în ceea
ce priveşte geneza păturii superpuse, caracteristicile ei, cât şi pârghiile ei de susţinere
etc. „Aduşi la putere” de forţele din afara ţării, „vedem pârghiile care-i ridică aşezate în
afară”, scrie Eminescu.
Să urmărim mărturiile izvoarelor documentare pentru a cerceta profilul agenţilor
xenocraţiei in statu nascendi. Iată-l pe unul dintre aceştia, în acţiunile sale din ţările
române.
„Am putea atribui fanteziei rolul jucat de unul din ei, de Lefevre, dacă dovezi
documentare de netăgăduită autenticitate nu ar veni să confirme realitatea, scrie Zane.
Fiu al unui bancher parizian, Lefevre s-a lansat de tânăr în speculaţii financiare în
America de Sud (deci tot într-o arie din „periferie” - n. ns.); într-un timp s-a dedat la
excrocherii la Montevideo, fapt care, lezând interese franceze, i-a atras o condamnare
de doi ani. Refugiat în Anglia, devine agentul pentru Europa răsăriteană al băncii
London and Country Bank (…). Lucrând pentru banca londoneză lucra pe cont propriu.
Unele din afacerile imaginate de el în ţările române sunt încercări personale (...).
Asociat cu Bonnet, tehnicianul francez pentru căi ferate trimis de guvernul francez,
Lefevre a reuşit să câştige concursul lui Baligot de Beyne, secretarul particular al

543
D.P. Marţian, Societăţi economice, în „Analele economice”, 1860, I, p. 10, citat şi de G. Zane, în op. cit.,
p. 191.
544
545
domnitorului (Cuza - n. ns.) şi prin aceasta al lui I. Alecsandri, reprezentantul român

pentru Franţa şi Anglia, şi bineînţeles să-i intereseze pe amândoi”546.
Lefevre „avea ca metodă cultivarea anturajelor şi a prietenilor personali ai
domnului (...), exploatând cu îndemânarea excrocilor precaritatea situaţiei materiale...”.
El va proiecta afaceri după afaceri, care de care mai veroase, vizând concesionarea
cailor ferate.
Noua pătură superpusă era, cum se exprimă poetul, un fel de „sediment de
pungaşi şi de cocote” răsărit din amestecul „scursăturilor orientale şi occidentale”,
„incapabilă de adevăr şi de patriotism”547. Această idee se potriveşte, în esenţa ei, cu
teza lui Marx, deja citată prin textul lui Zane, după care capitalismul francez ridicase o
pătură burgheză care „prin metodele ei de câştig, ca şi-n plăcerile sale, nu însemna
nimic altceva decât renaşterea lumpenproletariatului pe înălţimile societăţii burgheze”.
Or, exact către un atare înţeles se mişcă întreaga teorie eminesciană a păturilor superpuse.
În Ţările Române acestea au determinat „renaşterea unui lumpenproletariat”, pătură
parazitară, chiar pe „înălţimile societăţii burgheze” româneşti. Această trăsătură ne
dezvăluie caracterul „lumpenburghez” al păturii superpuse din România.
„Aşadar, încă o dată distinguendum est, scrie Eminescu. Avem de-o parte rasa
românească, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locuiesc, popor cinstit,
inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură
superpusă (...), răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale...”548 (subl.
ns.).
O dată cu epoca modernă, aşadar, începe lunga serie istorică a xenocraţiei.
„La 1821 revine domnia naţională (...), populaţia creşte repede, limba se
dezbrăcă în mai puţin de 20 de ani de cuvintele greceşti, turceşti etc. cari se
introduseseră în epoca fanarioţilor; progresul real şi repede al rasei române o face
matură pentru unire, pentru cei dintâi paşi în civilizaţiunea apuseană (...). Ei bine,
după 1866 se ivesc tot fenomene ce se constată pentru epoca de la 1700 – 1821.
Populaţia autohtonă scade şi se răreşte; cărţi nici nu se tipăresc, nici se citesc; pătura
dominantă superpusă rasei române n-are încă sete de cunoştinţe, nici capacitate de a
pricepe adevărul (...). Gonind o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei...”549 (subl. ns.).
Această pătură, deşi minoritară, devine, ca urmare a poziţiei ocupate, predominantă în
stat. Fenomenul predominării sale va marca destinul românilor în toată epoca modernă.
Cu teoria predominării Eminescu va aduce noi adăugiri la chestiunea efectelor
imperiilor orientale şi o declinului lor în marea tranziţie.
Teoria predominării şi a selecţiei sociale negative
Cu teoria „predominării” Eminescu adânceşte analiza structurii de clasă în

societăţi ca cele din aria sud-est europeana.
Trebuie să fim atenţi la înţelesurile sociologice ale formulărilor eminesciene,
care, prin expresia lor polemico-literară, ne pot deruta, impunând atenţiei cititorului

546
Cf., asupra acestor raporturi încâlcite, corespondenţa de afaceri purtată cu Baligot de I. Alecsandri,
B.A.R., Msse. rom. 3865, 5742, citat din G. Zane, op.cit., p. l98.
547
M. Eminescu, op. cit., p. l85.
548
Ibidem.
549
Ibidem, p. l88.
când un sens când altul dintre cele parţiale, care particularizează, în descrierile sale, un
fapt general, cu statut de lege. Astfel, vorbind despre urmările dominaţiei unui element
socioetnic asupra unei populaţii date, Eminescu va folosi, ca şi în alte situaţii, o
expunere analitic-descriptivă şi nu enunţuri-sociologice abstracte, care n-ar fi îngăduit
atingerea îndoitului obiectiv vizat de poet: ştiinţific şi-i politico-polemic. În plan
fenomenal, descriptiv, teza predominării este formulată astfel:
„Predispoziţii şi aptitudini moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale
dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei celuilalt element. Suntem
convinşi de exemplu, că demagogia la noi e de origină fanariotă că ea însemnează ura
înrădăcinată a veneticului fără tradiţii fără patrie, fără trecut în contra celor ce au o
tradiţie hotărâtă (...). Setea de a-şi crea un trecut, pe care nu-l au se vede din tendinţa
de a schimba totul (...). Astfel se schimbă numele istorice ale stradelor din Bucureşti,
dându-le altele, cari ar putea fi puse în raport cu ce ei pretind a fi făcut în ţară. Aceste
elemente hibride se vor distinge aşadar prin ura trecutului şi a tot ce se poate numi
istorie într-o ţară, fie rasa, fie datină”.550
În esenţa ei, această teză vizează o relaţie fundamentală, căreia poetul îi va găsi
şi formularea abstractă în ideea „luptei de predominare de rasă” şi a „oscilaţiunii
predominării”. Această lege are o incidenţă mult mai largă şi Eminescu îi caută
aplicaţiile în alte arii de cultură551.
„Dacă considerăm vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice,
figura lui Mircea sau Ştefan cel Mare, şi le comparăm cu mizeria şi puţinătatea
de caracter din ziua de azi (...) poate toată cestiunea se reduce la aceea că pe
atunci precumpănea populaţia autohtonă de munte, iar azi precumpăneşte cea imigrată,
de baltă...”552 (subl. ns.).
Aşadar nu este vorba numai de o dominaţie politică, ci despre o „predominare” a
unui element în raport cu altul. Această predominare cuprinde deopotrivă economia,
cultura cât şi politica. Astfel, dacă va „predomina” elementul străin, se vor dezvolta, o
„economie de raporturi negative”, „o cultură cosmopolită”, „aistorică”, o „societate
artificială”, un „stat raţional” (al asocierilor de interese parazitare, în sensul lui
Eminescu) în locul unuia „organic” sau „natural”, ieşit adică din evoluţia înceată şi din
necesităţile societăţii româneşti (locale, în genere) etc. Predominarea este structurală:
ea implică un anumit tip de structură, de societate, de economie şi de cultură, în funcţie
de elementul care predomină. Deci teoria polarizării sociale este, într-o formă a ei, o
teorie a „predominării” unui element etnic în contrapondere cu altul. Predominarea este
însă un fapt de civilizaţie, un „fenomen social total” (Gurvitch), nu un simplu tip
particular de dominaţie. Ea implică atingeri ale tuturor palierelor societăţii, de la
individ până la „societatea globală”. Deci, sensurile polarizării sociale vizează relaţii
externe, într-o accepţie a lor, adică se referă la raporturi de dependenţă ale naţiunilor
mici faţă de economiile „centrale” sau faţă de imperii, dar totodată vizează şi relaţii
interne, şi acestea sunt mai cu seamă în teoria predominării etnice a unui popor de
către o xenocraţie, un element etnic imigrat.
Dar Eminescu adânceşte şi mai mult înţelesul sociologic al tezei sale; lupta sau
relaţia istorică de predominare este, în esenţa ei, o relaţie, „o luptă între elementele

550
M. Eminescu, Pătura superpusă, în op. cit., p. l90.
551
Ibidem, p. l9l
552
Ibidem.
istorice ale acestei ţări (sau ale alteia – n. ns.) şi cele neistorice” (subl. ns.), iar această
relaţie are un caracter de lege, indiscutabil, încât „...adevărul că în România
predominarea a scăpat din mâinile elementelor istorice şi a încăput pe mâna celor
neistorice rămâne acelaşi dacă l-ar spune un român de rasă sau unul de origine străină,
acelaşi dacă l-ar atinge pe enunţător sau nu”553 (subl.ns.)
Aşadar, înţelesul sociologic al legii predominării este clar afirmat de Eminescu
printr-o delimitare explicită de eventualele înţelesuri pur ideologice, etniciste ori
eticiste. Această lege are un caracter obiectiv, de „lege naturală”, cum ar spune
Eminescu, deci reflectă o stare de lucruri obiective, istoric reale şi nicidecum o
înfruntare de principii ideologico-eticiste ori a unor etnocentrisme culturale. Că
Eminescu vizează sensuri sociologice şi nu de alt ordin în teoria predominării reiese
din maniera în care interpretează factorii de supradeterminare etnică a acestei relaţii
sociale:
„Stabilim încă o dată că trebuie a se distinge între deosebitele rase imigrate în
România. Nu toţi cari au trecut la noi sub numele de fanariot sunt în adevăr fanarioţi,
nu toţi au fost neasimilabili. Din contra, n-am tăgăduit (...) că numeroase elemente s-au
asimilat cu totul şi că numai imigraţiunea cea mai proaspătă, de 50-60 de ani încoace
prezintă inconvenientele neasimilării...”554.
„Nu oprim pe nimeni de a fi ori de a se pretinde român. Rău e că asemenea
elemente prea proaspete în loc de a fi determinate de caracterul statornic al poporului
sunt din contră determinante pentru viaţa publică...”555.
Deci Eminescu ne propune o distincţie clară cu privire la tipologia raporturilor
sociale dintre grupările autohtone şi cele imigrate. Dintre toate relaţiile posibile între
aceste elemente, singura pe care Eminescu o critică şi o respinge este aceea a
predominării elementului străin asupra celui autohton, care ascunde, în esenţa ei, o
relaţie de exploatare parazitară şi de dizolvare a tradiţiilor istorice locale. Aşadar una
din concluziile teoriei predominării a lui Eminescu este aceea că, în perioada
capitalismului uzurier şi comercial, la care se referă analizele sale, relaţiile de
exploatare capătă, în ariile din „periferie”, forma predominării socioetnice a unui
element imigrat în raport cu elementul autohton, ceea ce implică dezvoltarea unor
relaţii economice negative, în care elementul predominant – xenocraţia – îşi însuşeşte
plusprodusul creat de către populaţia autohtonă, fără a-i oferi, în compensaţie, nimic.
Însuşirea de plusprodus prin relaţii de confiscare şi drenare a acestuia în afara
societăţilor locale autohtone este forma prin care elementul autohton e transformat tot
mai mult în populaţie exploatată, în clasă producătoare, aservită.
În strânsă corelaţie cu teoria predominării, Eminescu va găsi o formulă
sociologică deosebit de originală pentru teoria selecţiei sociale, strălucit exemplu de
„sociologie pozitivă”.
„Puterea intrinsecă de a exista şi a domni nu este absolută, scrie Eminescu, ci
atârnă de mediul în care se exercită. Când un popor încape, de exemplu, sub dominaţie
străină, învins prin superioritate numerică, elementele sale viguroase şi statornice vor
rămâne jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei: linguşitorii, mincinoşii,
viclenii se vor ridica. Astfel grija cea dintâi a fanarioţilor a fost de a desfiinţa armata

553
Ibidem, p. l92.
554
Ibidem, p. l94.
555
Ibidem, p. 206-207.
noastră, corp cu corp, pentru a nimici mediul în care calităţile rasei române şi puterea
ei de viaţă se puteau exercita. La l874 „Românul” (ziar al liberalilor – n.ns.) cerea
desfiinţarea armatei pentru cauze de economie. Istoria noastră e o ilustrare a acestei
teorii. În epocile în cari se cerea o vigoare şi o intensivă vitalitate s-au ridicat
Românii; în epocile de dominaţie străină, exercitată din Ţarigrad ori din alte puncte,
s-au ridicat străinii. Adaptabilitatea cu-n mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă
superioritate organică”556 (subl. ns.).
Cu această teză a caracterului istoriceşte creat al mediului suntem purtaţi către o
viziune materialistă asupra societăţii. Mediile sociale sunt totodată cauza şi efect ale
interacţiunii indivizilor.
„Nu superioritatea organică învinge, ci adaptabilitatea cu un mediu dat de timp,
istoriceşte, dat de spaţiu, geograficeşte. Dar naturile viguroase vor căta să întipărească
mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar,
încât slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu de existenţă. De mult gândeam la
o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existenţă, văzând cazurile în cari
decrepitudinea şi paraziţii ajung a exploata şi a stăpâni elementele sănătoase şi
puternice”557 (subl. ns.).
Eminescu a dezvoltat teoria selecţiei sociale atât cât i-a permis cadrul epocii şi
dureros de scurta sa viaţă. El operează o distincţie între ceea ce numeşte „lupta fericită
de rasă”, generând o „selecţiune adevărată”, şi „încrucişările nefericite” de populaţii
străine, în calitate de clienţi ai unor puteri străine sub a căror protecţie s-au aşezat. În
sensul acesta, Eminescu cercetează teoria lui Bluntschil privitoare la „cucerirea cu
armele”, pe care o compară cu „selecţiunea adevărată”, contrapunând-o tipului de
infiltrare „strecurată” a unor elemente decăzute din suburbia imperiului în sânul
populaţiilor locale. („Dar oare cu războiul ne-au cucerit Pehlivanoglu, Zevzechidis şi
C.A. Rosetti? (...) Dar stârpiturile de la graniţe, fugite din spânzurătorile turcilor, ne-au
cucerit pe noi? (...) Ei au venit să se hrănească aici nu să ne stăpânească”.) Aşadar
există două căi de constituire a păturilor superpuse: cucerire şi infiltrare. Numai în
primul caz poate funcţiona o „selecţie adevărată” a elementelor de rasă. În al doilea caz
însă asistăm la naşterea unei xenocraţii deci a unei pături superpuse, clientelare în
raport cu marile puteri (imperii sau metropole capitaliste). Faptul social de la care
porneşte teoria lui Eminescu este procesul de imigrare din secolele al XVI-lea, al
XVIII-lea, al XIX-lea, în timpul „domniei lui Carol îngăduitorul”, perioada „cea mai
bogată în imigraţiune, sub care populaţiunea străină, cari nu vorbeşte nici româneşte
măcar, s-a ridicat la un milion”.
Pentru Eminescu clasa socială producătoare este poporul, ţăranul român,
totodată entitate etnică şi entitate socială de clasă. Aşadar, dincolo de înţelesul lărgit al
teoriei păturilor superpuse, referitor la specificul carpato-balcanic, funcţionează şi un
sens restrâns al acestor teze, care derivă din particularitatea societăţilor agrare-
ţărăneşti, în care poporul ţărănesc are totodată un statut de clasă pe lângă cel etnic. Iar
aici, pe fundalul prelungirii revoluţiei atlantice, care este o revoluţie occidentală, legată
de interesele burgheziei străine, se creează fondul de infiltrare a elementelor uzuriere
comerciale ale burgheziei europene. În sensul acesta, se creează un decalaj, o opoziţie,
între aceste elemente infiltrate şi poporul ţărănesc, care este totodată opoziţie socială şi

556
Ibidem, p. 207.
557
Ibidem.
opoziţie etnoculturală (etnică). Numai cine ignoră, în teoria determinismului social,

importanţa „supradeterminărilor” poate, ca atare, să neglijeze şi chiar să nege rolul
formei etnice pe care o îmbracă opoziţia socială în Balcani şi, totodată, importanţa
tradiţiilor istorice locale în reformele de stat ale burgheziilor naţionale. Or, în Balcani,
tradiţiile capătă şi un înţeles revoluţionar (culturile eroice, de opoziţie faţă de imperii şi
apoi faţă de modurile de producţie coloniale); ele sunt forma de supravieţuire a
poporului-clasă socială.
Teza predominării reprezintă contribuţia lui Eminescu în explicarea fenomenelor
de aculturaţie în Europa Răsăriteană şi totodată la explicarea raporturilor interetnice în
termenii raporturilor de clasă. Ea îi permite să „reformeze” teoria adaptării şi
supravieţuirii, atrăgând atenţia că „răzbesc” elementele predominante, care impun acel
mediu care le favorizează şi nu neapărat elementele cele mai valoroase.
Deci predominarea are şi un înţeles calitativ, de unitate a acţiunii, unitate a
agentului (putere), dar şi unul cantitativ, de număr.
Alte înţelesuri ale teoriei predominării.

„Minoratul” noii clase şi nevoia protecţiei sale
Teoria predominării a lui Eminescu va fi asimilată, prin filtrul concepţiei liberaliste,

de către Zeletin, în cadrul teoriei privitoare la naţionalizarea capitalului, şi totodată va
reprezenta baza sociologiei ţărăneşti a „naţionalizării oraşelor” a lui Madgearu.
La Zeletin teoria predominării va capătă un înţeles nou dar nu-l va pierde nici pe
cel eminescian. Pornind de la postulatul liberalist după care „capitalismul comercial”
este faza dezvoltării, împărtăşit şi de Sombart, Zeletin va găsi izvorul naşterii
burgheziei europene în relaţiile comerciale stabilite între Occident şi Orient în urma
cruciadelor”558. Mutaţiile produse de distribuţia reţelei comerciale generează, după
Zeletin, schimbări în predominarea diverselor fonduri etnice în dinamica civilizaţiei
europene. Astfel, într-o primă perioadă, rolul de „mijlocitor între Orient şi Occident
revine oraşelor italiene Pisa, Geneva, Veneţia. Comerţul latinilor (urmaşi ai
comercianţilor greci) între Asia şi Europa trecea peste „ţările române” (subl. ns.), astfel
încât au atras şi aria lor în dinamica civilizaţiei europene occidentale. Căderea
Constantinopolului şi descoperirea noului drum spre Indii pe la Capul Bunei Speranţe
(l498) a dus la decăderea oraşelor italiene şi la momentul de predominare a
portughezilor, care a mijlocit „deplasarea centrului economic dinspre sudul european
– Italia, Spania, Portugalia şi oraşele germane sudice – către nord, în Olanda, Anglia
şi Franţa...” (subl. ns.). În tot acest proces de „deplasare a centrului economic”, Zeletin
evidenţiază, pe urmele lui Sombart, schimbarea de accent în predominarea diverselor
elemente etnice în dinamica civilizaţiei europene. Astfel, epoca medievală ne dezvăluie
predominarea elementului latin (rolul oraşelor italiene); o dată cu „deplasarea
centrului” în nordul Europei, rolul cel mai important revine elementului germanic. În
perioada acţiunii capitalului distructiv în Europa de Răsărit rolul predominant revine
elementului evreiesc. Dacă italicii au ţinut în echilibru cele două Europe, portughezii
au realizat un nou echilibru între Europa şi Asia, iar evreii au grăbit ieşirea Europei
Răsăritene din stadiul economiei naturale. După cum observăm, Zeletin împărtăşeşte
teza liberalistă a coincidenţei automate dintre acumularea capitalistă şi dezvoltarea

558
Şt. Zeletin, Burghezia română (ed. îngrijită de D. Gusti), Editura Cultura Naţională, Bucureşti, l925, p. 39.
societăţilor locale. „Imboldul ce a dat fiinţă” „erei burgheze în Principatele Române”

pleacă, după Zeletin, „de la burghezia anglo-saxonă”. În esenţa lui, impactul capitalului
anglo-saxon aşa cum am desprins din analizele economice ale lui G. Zane asupra
societăţii româneşti, n-a fost un impact productiv, ci unul parazitar: a drenat
plusprodusul Principatelor către metropole fără a crea, în schimb, un complex
economic industrial naţional. Chiar şi atunci, aşa cum vom vedea, „când a creat
infrastructura căilor ferate, la rate de profit uriaşe” în esenţa lui procesul a vizat
dezvoltarea infrastructurii economiei de drenare a plusprodusului şi nicidecum de
dezvoltare autocentrată. Zeletin judeca schimbarea economiei naturale în economia
bănească sub invazia capitalului străin drept un progres istoric, iar Eminescu,
dimpotrivă, ca fiind expresia unui regres istoric (instaurarea unei economii de
exploatare parazitară). Zeletin merge atât de departe, încât salută impactul ruinător al
capitalului comercial asupra „producţiei agrare primitive”, ca şi cum aceasta ar fi trebuit
să fie singura cale de dezvoltare a societăţilor agricole-ţărăneşti. Evoluţia societăţilor
aflate în periferia sistemului capitalist mondial nu-l confirmă pe Zeletin. Consecvent
principiilor liberaliste, el va considera „predominarea” elementului extern ca fiind
salutară pentru evoluţia societăţii româneşti. („După mişcarea de la l840 soarta luptelor
noastre de clasa atârna mai mult de evenimentele externe decât de prefaceri interne”559).
În realitate, aşa cum se desprinde din analiza noastră, burghezia apuseană n-a
reprezentat automat şi nemijlocit un factor de progres, şi nici elementele burgheze
interne, căci acţiunea lor conjugată a creat o nouă dependenţă a Ţărilor Române faţă de
metropola capitalistă. Deşi recunoaşte un rol pozitiv acestui mariaj între burghezia
apuseană şi elementul ei clientelar din interior, Zeletin va luneca uşor către celalalt
înţeles al teoriei predominării, dezvoltată de Eminescu, după care predominarea
„elementului străin” are un efect distructiv. Cu această nouă linie a gândirii sale se
dezvoltă teoria acţiunii distructive a capitalului primitiv în societăţile agrare şi a
necesitaţii trecerii la faza de „naţionalizare” a capitalului. În sensul acesta, Zeletin
recunoaşte agentului extern numai rolul de mânuitor al capitalului distructiv în raport
cu economia naturală, legând acţiunea constructivă de trecere la capitalismul industrial
de agentul intern, naţional. Agentul extern distruge vechiul regim prin formele
primitive ale capitalului (camăta şi comerţul), iar cel intern dezvoltă formele pozitive
ale acestuia: capitalul industrial şi financiar. Pentru a demonstra că, în acest stadiu,
capitalismul are o tendinţă parazitară, către un consum de lux, necompensator, Zeletin
caută şi de data aceasta corespondenţe cu Occidentul, socotind tendinţa parazitară
normală şi universală. În sensul acesta recurge la ilustrări din Capitalul lui Marx.
„Nici a zecea parte din banii împrumutaţi cu dobândă în ţara noastră (Anglia
secolului al XVII-lea – n. ns.) nu sunt daţi oamenilor de afaceri (...); banii se
împrumută înainte de toate pentru cumpărături de lux şi risipa unor oameni care, deşi
sunt mari proprietari, cheltuiesc mai mult decât le produc moşiile şi preferă să şi le
ipotecheze decât să le vândă”560.
„Din moment ce capitalismul apusean, revărsându-şi la noi articolele sale de lux,
născu înclinarea spre risipă în sânul boierimii române, aceasta deveni prada legitimă a
cămătarilor evrei”561.

559
Ibidem, p. 64.
560
K. Marx, Capitalul, vol. III, p. II, p. l86, apud Şt. Zeletin, op. cit., p. 7l.
561
Apud St. Zeletin, op. cit., p. 72.
În legătură cu acţiunea cămătarului, Zeletin desfăşoară aceeaşi analiză ca şi

Eminescu. El enunţă, sombartian, că „din capitalul de camătă s-a născut cel de bancă,
iar din acesta capitalul industrial”, încheind „seria de evoluţie a capitalismului
român”562. Modelul de analiza ne dovedeşte însă că Zeletin trecuse prin şcoala gândirii
lui Eminescu, astfel că va dezvolta cel de-al treilea înţeles al teoriei predominării, care
exista „in nuce” în chiar doctrina eminesciană. Acesta se referă la rolul statului în
protecţia modului de producţie capitalist, fără de care acest mod de producţie nu s-ar fi
putut dezvolta, n-ar fi reuşit să treacă de pragul capitalismului primitiv, distructiv. Cu
aceasta gândirea lui Eminescu este biruitoare în chiar doctrina liberalistă. Cu teza
modului de producţie dominant, gândirea sociologică românească se va situa în fruntea
seriei teoriilor similare dezvoltate de gândirea sociologică contemporană.
Întrucât în faza de trecere de la vechiul spre noul regim „vechea clasă agrară s-a
ruinat înainte ca noua clasă burgheză să fie destul de tare spre a lua conducerea”, locul
autorităţii anterioare îl iau „funcţionarii plătiţi şi astfel, scăzând nobilimea, creşte
birocraţia”, spune Zeletin. În Apus, Anglia face excepţie, căci ea nu şi-a distrus
nobilimea. În rest însă, conchide Zeletin, „burghezia” în stare de „minorat” are nevoie
de protecţia aparatului de stat (absolutism politic, concentrare administrativ-politică,
birocraţie şi militarism). Iată aşadar teza centrală a lui Wallerstein (la care ne-am
referit) formulată cu 40 de ani în urmă de Zeletin. Deosebirea faţă de Apus ar consta în
aceea că forţa centrală n-ar fi în „mâna unui individ (monarhul), ci a unui grup de
indivizi; deci nu avem monarhie, ci oligarhie, care după victoria revoluţionarilor liberali
a devenit oligarhie liberală, guvernând printr-o vastă birocraţie şi militarism”563.
În teza mariajului dintre burghezia urbană occidentală şi monarhia absolută,
Zeletin îl anticipează de asemenea pe Wallerstein. În România, „oligarhia are rolul de
tutore al burgheziei minore pe care l-a avut în Apus absolutismul luminat”. Aşadar, în
acest punct, în care părea a se întâlni cu Eminescu, Zeletin se şi desparte în mod esenţial
de el. În vreme ce pentru Eminescu era predominării xenocraţiei parazitare începe la
l866, pentru Zeletin acest an însemnă demararea erei de protecţie a „minoratului
burgheziei” de către o oligarhie politică. Numai treptat, susţine Zeletin, se va desfăşura
un proces de naţionalizare a capitalului, care va consemna restaurarea predominării
economice, nu doar politice, a elementului aşa-zis autohton în istoria României.
Zeletin se detaşează de Eminescu şi prin modul în care interpretează perioada de
după l866. Structura socială românească este caracterizată, după el, prin existenţa unei
oligarhii politice fără capital şi a unei burghezii străine „mânuind” capitalul primitiv,
dar fără acces la puterea politică. Oligarhia politică va acorda protecţie burgheziei, iar
aceasta va face „educaţia economică” a ramurii naţionale a burgheziei. Avem, aşadar,
confirmată teza după care în tot acest timp statul burghez reprezenta o suprastructură
de protecţie a unui capitalism de tip extravertit, dependent, prădalnic şi parazitar în
mare parte (neproductiv).
Pentru Eminescu această perioadă este caracterizată de „predominarea elementului
străin, parazitar”, organizat după modelul unei „companii de exploatare”. Pentru Zeletin,
este o etapă necesară, de tipar general european (cu decalajele fazelor respective), în
sensul că orice dezvoltare capitalistă a primit imboldul unui element străin.

562
Ibidem, p. 74.
563
Ibidem, p. 77.
Ceea ce găsim comun la Eminescu şi Zeletin este ideea protecţiei acordată de

către o suprastructură unui mod de producţie foarte slab, de tip extravertit, ceea ce
exprima, într-o formulare specifică, legea modului economic sau de producţie
dominant, având aplicaţie în perioadele de tranziţie. Această lege a fost formulată de
un liberal (Zeletin), un conservator (Eminescu) şi un marxist (C.D. Gherea), ceea ce nu
anulează diferenţa ireductibilă dintre cele trei paradigme, cum şi-au imaginat criticii
celei dintâi ediţii a cărţii de faţă. În ariile în care întâlnim fenomenul de coprezenţă a
unor moduri economice (de producţie diferite, capitalist şi neofeudal în cazul nostru,
acţiunea acestei legi va capătă forme specifice şi se va generaliza chiar în domeniul
culturii. Gherea defineşte şi el această problemă în teoria neoiobăgiei, în măsura în care
cercetează consecinţele coprezenţei în cadrul aceleiaşi societăţi a capitalismului
comercial şi a agriculturii neoiobăgiste. Aşa cum se desprinde din analiza teoriei lui
Gherea, în urma protecţiei acordate capitalului comercial din agricultură (deci protecţia
unui mod de producţie specific) va apărea un efect specific, de blocare a dezvoltării
capitaliste a agriculturii, aceasta fiind împinsă, nu spre o cale capitalistă, ci, paradoxal,
către o cale neoiobagistă, deci spre un mod de producţie în esenţa lui de tip feudal-
aservitor. Concluzia lui Zeletin este că protecţia capitalului primitiv va distruge
economia naturală, dar totodată va crea baza pentru o prefacere capitalistă a
agriculturii. Toţi teoreticienii noştri, de la Gherea la Madgearu şi Manoilescu şi
actualmente H.H. Stahl, sunt pe linia tezei lui Gherea şi nu a lui Zeletin. Aşadar,
concluzia generală este că un mod de producţie se poate dezvolta, chiar dacă este foarte
slab, cu condiţia de a primi protecţia unei suprastructuri politice. Prin acţiunea acestei
legi nu se va naşte un capitalism de tip metropolitan cu industrie şi agricultură
deopotrivă dezvoltate, ci un capitalism de tip periferial, dependent faţă de metropolă,
cu o industrie folosind forţa de muncă ieftină şi cu o agricultură înapoiată.
Teoria „modului de producţie articulat”. C.D. Gherea
În deceniile al VII-lea şi al VIII-lea ale secolului nostru s-a produs un adevărat

„boom” teoretic al unor teze care fuseseră mult mai devreme elaborate în teoriile
româneşti de la Eminescu la Manoilescu. În sociologia ţărilor subdezvoltate (din Africa
şi Asia) apar câteva orientări care reprezintă un bun prilej de a verifica tezele
româneşti. Între teoriile care operează cu teza modului de producţie protejat sau
dominant se poate menţiona aşa-numita „abordare articulaţionistă”, conform căreia în
„formaţiunile sociale din periferia” sistemului capitalist mondial se produce un
fenomen de articulare a unor moduri de producţie necapitaliste cu modul de producţie
capitalist. Plusvaloarea se extrage prin diverse mecanisme de dominaţie şi control
asupra modurilor de producţie necapitaliste, rezultând astfel un transfer de plusprodus
dinspre acestea spre modul de producţie capitalist. Această abordare, dezvoltată prin
anii 60 de M. Godelier, Pierre Philippe Rey, C. Meillasoux, E. Terray porneşte de la
doua teze fundamentale:
l. „Formaţiunile sociale periferiale sunt constituite din combinarea articulată a
modului de producţie capitalist dominant şi a modurilor de producţie noncapitaliste
subordonate”564.

564
Cf. D. Goodman, M. Redlift, From peasant to proletarian. Capitalism developpment and Agrarian
Tranzition, Basil Blackwodl, Oxford, l98l, p. 54.
2. Persistenţa acestor moduri necapitaliste sau precapitaliste, în articulaţie cu

capitalismul, „blochează” expansiunea relaţiilor de producţie capitaliste565.
În teoria acumulării mondiale problema se pune invers. După G. Frank,
expansiunea relaţiilor de producţie capitaliste în cel mai bun caz „blochează” procesele
de dezvoltare şi în cel mai rău caz declanşează procese de schimbare cu semn negativ
(„de dezvoltare a subdezvoltării”). Aşadar, o dată încadrate în sistemul acumulării
mondiale „formaţiunile periferiale” trec printr-un proces de schimbare a modurilor lor
de producţie în conformitate cu strategiile metropolitane de acumulare mondială a
capitalului.
După Goodman, abordarea „articulaţionistă” are câteva variante: a) una în care
„articularea” este interpretată ca transformare parţială a modurilor de producţie
necapitaliste „tradiţionale” (este varianta susţinută de S. Amin şi K. Vergopoulos);
b) alta, conform căreia modurile necapitaliste vor fi, în parte, „restructurate”, în parte,
dizolvate şi astfel vor fi subordonate relaţiilor capitaliste dominante (reprezentanţii:
C. Bettelheim şi A. Emmanuel); c) o a treia variantă este aceea, conform căreia supra-
vieţuirea modului de producţie noncapitalist e văzută ca rezultat al luptei dintre agenţii
organizaţi în câmpul unor raporturi de producţie diferenţiale (H. Wolpe); d) o ultima
variantă, în care supravieţuirea modurilor de producţie necapitaliste este explicată prin
„confruntările şi alianţele dintre clasele sociale pe care diversele moduri de producţie le
definesc”566 (este reprezentată de P. Ph. Rey). „Articularea” este interpretată de Rey
atât ca o coexistenţă între moduri (deci stabile), cât şi ca un „proces tranziţional al
contradicţiei şi conflictului de clasă”. Tot aici trebuie menţionat şi Roxborough, care
interpretează „articularea” ca o „coexistenţă de forma simbiozelor”567 (amintind
modelul Gherea).
Concluzia generală este formulată de S. Amin, după care modelul dezvoltării
economiilor periferiale, deşi supus legilor de mişcare capitalistă, se îndepărtează
semnificativ de „modelul european” analizat de Marx. În contextul societăţilor
periferiale „tranziţia blocată” devine ceea ce se numeşte „capitalism periferial”.
În teoria sa a „articulării modului de producţie”, H. Wolpe se referă stăruitor la
suprastructurile ideologice şi juridico-politice necesare reproducerii „bazei” economice
a unui anume mod de producţie. Aceste condiţii de existenţă sunt încorporate de Wolpe
în „conceptul extins”, distinct de versiunea „restrânsă”, care defineşte doar
combinaţiile specifice dintre relaţiile de producţie şi forţele productive, nu şi legile de
mişcare care determină reproducerea. Această distincţie este fundamentală.
„Conceptele de reproducere definesc „dinamicile” sistemului, „dinamicile” furnizează
mecanismul prin care întreprinderile (altfel izolate) sunt legate într-un sistem de relaţii
sistematice una cu alta”568. El consideră că formaţiunile sociale se constituie printr-o
combinare de moduri restrictiv definite, în articulare cu un mod „extins”, care este
dominant (ale cărui legi de mişcare sunt efectiv operative).
Această teorie a fost formulată pentru prima dată de Gherea, la care „modul
dominant” nu este neapărat cel mai „extins”, ci acela care este cel mai puternic fie din

565
Ibidem, p. 55.
566
Cf. P. P. Rey, Les alliances des classes, Paris, Maspero, l973, p.15, citat şi de D. Goodman şi M. Redlift.
567
I. Roxborough, Dependency theory and the sociology of developpment: some theoretical problems, în „West
journal of Sociology and Political Sciences”, vol. I, nr. 2, apud D. Goodman şi M. Redlift, op. cit., p. 60.
568
H. Wolpe, The articulation mode of production, Mimeo, Colchester, University of Essex, l978, p. 11,
citat şi de D. Goodman, M. Redlift, op. cit., p. 57.
punct de vedere economic, fie ca urmare a unui regim politico-economic forţat, adică a
violenţei politice. Aşadar el este dominant nu întrucât este „extins” (cel mai extins), ci
pentru că este impus prin forţă. Pentru Wolpe modul de producţie dominant este acela
ale cărui legi de mişcare sunt efectiv „operative”, adică acela care este cel mai „extins”
(extended), cel mai „dezvoltat”. Dar teoria lui are o aplicaţie regională (occidentală) şi
nu e valabilă pentru „periferie”, unde este vorba de impunerea prin violenţă pur politică
a modului de producţie care poate fi cel mai puţin extins sau cel mai nedezvoltat (nu
cel capitalist-industrial, ci cel comercial-cămătăresc). În aceasta constă diferenţa
fundamentală între teoriile regionale de tip Gherea-Maiorescu şi „teoriile articulaţiei
modurilor de producţie” (Wolpe, Laclau etc.). Problema care se pune este aceea dacă
transformările economiei naturale se produc endogen, cum a postulat „modelul liberal”
(şi cum poate fi observat în analiza marxistă „clasică” a tranziţiei de la feudalism la
capitalism în Europa) sau dacă, din contră, rezultă din impuneri exterioare şi din
dominaţie colonială569. Bernstein sugerează că noţiunea de articulare este redundantă,
întrucât capitalismul a distrus condiţiile de reproducere ale altor moduri de producţie,
chiar când formele de subordonare a muncii şi unităţile de producţie „tipice” ale
acestora au fost doar parţial schimbate570. Acest lucru nu este valabil nici pentru
Occident, cu atât mai mult pentru „periferie”. Teoriile lui Gherea, Zeletin etc.
menţionează că „violenţa” poate juca rolul unei forţe de producţie, susţinând
generalizarea modului de producţie cel mai puţin dezvoltat. În acest context nu mai are
importanţă dacă modul de producţie şi formaţiunea social-economică sunt de acelaşi
rang sau nu, deoarece chiar dacă modul de producţie este criteriul principal al
formaţiunii sociale el poate coexista în „marginea” noii formaţiuni sociale cu alte
moduri de producţie, pe care şi le poate subordona, chiar dacă-i sunt exterioare.
La Wolpe apar confuzii, ambiguităţi între „modul de producţie” dominant şi
„modul de producţie cel mai extins” (generalizat), fiindu-ne sugerată o echivalenţă a
lor, ceea ce nu este adevărat decât pentru Occident şi nicidecum pentru „periferie”.
Dacă aşa ar sta lucrurile nu s-ar putea justifica acţiunea legii modului de producţie
dominant, deoarece el s-ar reproduce prin mecanisme pur economice, nereclamând
mecanisme suprastructurale decât pentru a ţine sub control dinamica societăţii civile şi
nicidecum dinamica economică (deci reproducerea economică). În fond întreaga
complexitate a vieţii politice din Occident, cu barochismul ei parlamentar burghez etc.,
este posibilă prin aceea că, până la un punct, reproducţia economică se asigură prin
mecanisme pur economice, întreaga suprastructură fiind solicitată doar de procesele
reproducerii „societăţii civile”, ca societate sofisticat stratificată. Într-un atare context,
principalul mecanism de reproducere a relaţiilor sociale devine cel educaţional; astfel
sunt create condiţiile ca o societate hipereducată să fie o societate a represiunii
educaţionale, adică educaţia să devină principalul instrument al violenţei (în forma
„violenţei simbolice”). Maiorescu poate fi socotit teoreticianul avant la lettre al
„violenţei simbolice”, prin teoria formelor fără fond. De fapt el a cercetat modul de
acţiune a legii modului de producţie dominant în cultură, ceea ce Gherea a făcut pentru
structurile economico-sociale. A găsi un punct comun între Maiorescu şi Gherea ar
însemna a căuta „conceptul absent” şi anume legea modului de producţie dominant şi

569
Cf. D. Goodman, M. Redlift, op. cit., p. 55.
570
Cf. I.H. Bernstein, Notes on capital and peasantry, în „Review of African Political Economy”, nr. l0,
60-73, 1977, cf. şi D. Goodman, M. Redlift, op. cit., p. 59.
acţiunea ei în cultură. Avem, iată, o altă chestiune comună celor două abordări şi
concepţii – conservatoare şi socialistă – fără ca prin aceasta să fie îngăduită concluzia
că diferenţele dintre aceste concepţii s-ar şterge şi că Maiorescu ar putea fi socotit
marxist. Numai o gândire primitivă şi total neinstruită ar deduce din asemenea „punţi”
între teorii de concepţii diferite, ştergerea diferenţei lor. În ariile din „periferie” asistăm
la un proces de inserţie a instituţiilor capitaliste, deci a formelor de control capitalist al
muncii, context în care oligarhiile politico-financiare interne devin agenţi ai modurilor
metropolitane de dominaţie. Rezistenţa la aceste moduri induse prin aparatul de stat în
câmpul societăţilor locale, ca moduri instituţionale şi categoriale (de gândire şi
acţiune), se extinde la domeniul culturii: ca rezistenţă la formele gândirii, simţirii şi
acţiunii impuse de modurile sociale, economice şi politico-ideologice dominante
externe (capitalismul extern).
Deci dacă există în economie un mod de producţie protejat există şi în cultură un
mod cultural protejat.
Când Gherea se referea la costul moral al regimului neoiobag el relua, într-un
fel, teza lui Maiorescu după care absenţa fondului, a eticii muncii şi acumulării duce la
triumful agentului risipitor, neproductiv şi la sporirea costului „faţadei” liberale al cărei
unic rost este de a camufla absenţa etosului. Conjunctura favorabilă a criticii sociale a
fost creată de teoreticienii „formelor fără fond”, de teoreticienii spiritului critic, de
poporanism, de Iorga, şi, deopotrivă, de teoriile socialiste, în special ale lui Gherea.
Gherea este din punctul acesta de vedere unul dintre reprezentanţii principali ai criticii
sociale. În România funcţiona acest complex unitar al criticii sociale.
Suntem, iată, în poziţia de a defini cultura critică, reţinând între caracteristicile ei
definitorii, tocmai această unitate a diferenţierilor spiritului critic, care se afirma
unitar, în şi printr-o multitudine de paradigme şi teorii de concepţii dintre cele mai
felurite. În ciuda apartenenţei lor la grupări, paradigme şi concepţii uneori profund
contradictorii, aceste atitudini şi teorii trădau o unitate de gândire şi de simţire, dintre
cele mai surprinzătoare. Nota lor comună este, în acest caz, unitate spirituală
(noologică) în faţa problemelor ridicate de triumful modernităţii.
Cei care s-au raportat la conceptele de „pătura superpusă” ori de xenocraţie ale lui
Eminescu au ignorat organicitatea sociologică a acestora. Înţelesurile acestor concepte
pot fi reconstituite numai în cadrul teoriei polarizării sociale proprie Europei Răsăritene,
iar teoria lui Eminescu trebuie analizată în complexul unitar al criticii sociale, al întregii
culturi critice (cu toate curentele ei) specifică unei naţiuni sud-est europene.
Propriu României este faptul că aici polarizarea socială s-a suprapus cu
stratificarea etnică. Procesul a început o dată cu migraţiile istorice şi a continuat apoi în
perioada bizantină (vezi teoria feudalismului extern a lui H. H. Stahl, pentru primul
caz, şi teoria lui P.P. Panaitescu pentru al doilea caz). Apoi a fost relansat în cursul
secolului al XVII-lea, o dată cu acapararea grecească, pentru a atinge punctul maxim în
secolul fanariot (al XVIII-lea), când practic întreaga suprastructură era străină din
punct de vedere etnic.
Geopolitică românească.
România şi noul imperialism în perioada interbelică
Lucian Dumitrescu
Geopolitică şi geoistorie
Călin Cotoi scrutează în Primordialism cultural şi geopolitică românească aria

preocupărilor geopolitice din interbelicul românesc printr-o grilă de lectură
occidentală571. El reliefează într-un ghid util pentru toţi cei interesaţi de cugetarea
geopolitică autohtonă nu doar numele sonore pătrunse în câmpul geopoliticii dinspre
sociologie, geografie, istorie sau etnografie, dar şi paradigma de gândire prevalentă în
geopolitica românească dintre cele două războaie. Imaginile metaforice ale teritoriului
naţional vehiculate de textele geopolitice ale vremii – organism cu munţii Carpaţi drept
coloană vertebrală, cetate ce străjuieşte fruntariile Europei, spaţiu de sinteză etc. –
evidenţiază reazemul paradigmatic al discuţiilor geopolitice indigene. Nu detaliem aici
teoriile primordialiste care alimentează viziunea organicistă asupra statului şi naţiunii,
calapod teoretic care ajustează majoritatea perspectivelor geopolitice ale momentului.
O face cu acribie Călin Cotoi, care oferă lectorului o panoramare largă asupra
primordialismului cultural. Remarcăm însă apropierea dintre felul în care Rudolf
Kjellen zugrăveşte statul – pădure înfiptă într-un sol hrănitor – şi metaforele uzitate în
acelaşi sens de Ion Conea şi George Vâlsan. Autorul monografiei Clopotiva este
influenţat puternic de ideile lui Iorga şi P.P. Panaitescu despre importanţa drumurilor în
apariţia statului. Pentru Conea, legătura dintre stat şi drumuri este aproape simbiotică.
Statele sporesc prin intermediul drumurilor, precum cresc mugurii din creangă.
Organicismul lui Vâlsan este chiar mai evident. Vorbind despre pierderea Ardealului,
el socoteşte că imaginea României fără Ardeal e aceea a unui mamifer vertebrat
secţionat în două. Simion Mehedinţi, doctorand al lui Friedrich Ratzel, socoteşte statul
„realitate biologică”, iar nu „ficţiune cartografică”. Dintr-o perspectivă evoluţionistă,
Mehedinţi se raportează la stat ca la un organism care se „naşte, creşte, decade şi piere”
în circumstanţele formate de teritoriu, neam şi climă. Nu avem intenţia să detaliem o
zonă cartografiată cu meticulozitate de Călin Cotoi. Scopul nostru este să evidenţiem
interesul lui Mircea Vulcănescu pentru geopolitică şi a ideilor vulcănesciene ce
trădează această aplecare. În acelaşi timp însă, socotim obligatorie trecerea în revistă a
tezelor geopolitice susţinute măcar de către unii din teoreticienii care, împreună cu
Mircea Vulcănescu, pun bazele revistei de Geopolitică şi Geoistorie în 1940. E vorba
despre Anton Golopenţia, Ion Conea, Gheorghe Brătianu şi Sabin Manuilă572.
Pe urmele lui Rudolf Kjellen, Anton Golopenţia învesteşte geopolitica cu sarcina
de a studia „potenţialul statelor”573, înţeles ca sinteză a trăsăturilor definitorii pentru un

571
Vz. Călin Cotoi, Primordialism cultural şi geopolitică românească, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2006.
572
Sabin Manuilă remarca în perioada interbelică cvasisuprapunerea graniţelor politice ale României Mari
cu marginile etnice ale neamului românesc.
573
Viziunea noastră, ce are drept reazem sistemul de sociologie al lui Dimitrie Gusti, consideră că
geopolitica poate să cerceteze modalităţile prin care statul îşi actualizează virtualităţile. Ceea ce face din
stat, adică teritoriul, populaţia, economia naţională, structura socială, modul de

guvernare şi mediul politic. Studiind potenţialul statului, iar nu una dintre
caracteristicile acestuia, analiza geopolitică nu se va limita la domeniul economic,
politic ori la cercetarea fizionomiei teritoriului naţional, cu ajutorul metodelor din
geografie. Investigaţia geopolitică va fi stratificată, adică concomitent geografică,
demografică, economică, socială, culturală şi politică. Graţie capacităţii ei
sintetizatoare, Anton Golopenţia plasează geopolitica într-o poziţie hegemonică în
sfera ştiinţelor sociale.
Funcţia geopoliticii este să informeze în legătură cu procesele şi evenimentele
petrecute pe teritoriul altor state pentru a se cunoaşte consecinţele pe care acestea le-ar
putea avea pentru propriul stat. Pentru că investighează fapte, geopolitica are legătură
cu sociologia. Cu toate acestea, datorită înţelesurilor multiple pe care le are atât
sociologia, cât şi geopolitica relaţia dintre acestea e dificil de precizat, scrie
Golopenţia. „Sociologia, în sens de fundamentare filozofică a teoriei economice,
demologice, culturale, politice (accepţiunea Comte-Spencer), este premisa geopoliticii
informaţie externă. Aceasta, la rândul ei, e o parte din sociologia-cercetare integrală a
unei naţiuni (accepţia în care foloseşte prof. Gusti termenul). Sociologia-teorie a
structurilor sociale (sociologia generală) este una din premisele teoretice ale
geopoliticii informaţie externă; sociologia-cercetare a structurilor sociale (sociografia)
este una din operaţiile ce o compun”574.
Beneficiarii străduinţelor explicative ale geopoliticii sunt statul şi elita
guvernantă, scrie Golopenţia. Cu această accepţiune asupra rostului ştiinţelor sociale,
un rost reformator, Golopenţia stă lângă Dimitrie Gusti. În realitate însă, concepţia lui
Golopenţia asupra menirii ştiinţelor sociale se formează pe filieră germană, influenţele
emanate de Hans Freyer fiind vădite. „Cercetările concrete ale ştiinţelor sociale au
rostul să documenteze hotărârile celor ce conduc naţiunea. Ca atare, ele trebuie
întreprinse în perspectiva acţiunii de conducere a naţiunii. Trebuie să poarte asupra
problemelor ce li se pun conducătorilor naţiunii”575.
Sociologul-geopolitician aminteşte perspectivele franceze asupra geopoliticii,
oglindită de acestea ca pseudo-ştiinţă ce-a hrănit tendinţele revanşarde ale Germaniei
după 1919, anul încheierii Tratatului de Pace de la Versailles576. „ «C’est un science
allemande d’aprés guerre» spune undeva Jacques Ancel. În parte cel puţin, aşa-e! Dar
nu e numai atât.”577. Dacă nu e numai atât, atunci ce este geopolitica? Golopenţia
atribuie geopoliticii cel puţin trei sensuri. Două provin de la Kjellen. Primul, acela de
„teorie şi de cercetare a condiţiilor geografice ale statului” (Golopenţia, 2002),
intersectează geopolitica cu geografia politică, iar al doilea, geopolitica ca „informaţie
politică externă”(Golopenţia, 2002) apropie această „ştiinţă germană apărută după
război” de sociologie, cum am precizat mai devreme. Ultimul sens, acela de mit politic,
împinge geopolitica tot către geografia politică. Ca sociolog, Golopenţia manifestă

voinţa socială (scopuri, mijloace, valori), înrâurită puternic de elita unei societăţi, temă de analiză
geopolitică.
574
Anton Golopenţia, Opere complete, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, vol. II, p. 537.
575
Op. cit., p. 527.
576
Prin pierderea Alsaciei şi Lorenei (dobândite în 1871), a ţinutului Schleswig-Holstein (câştigat în 1866,
urmare a războiului cu Austria) şi a Prusiei Orientale, Germania este redusă la o suprafaţă de 500 000 km2.
Un stat viguros, declama Friedrich Ratzel în secolul XVIII, trebuia să aibă cel puţin 5 000 000 km2.
577
Anton Golopenţia, Opere complete, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, vol. II, p. 539.
predilecţie pentru geopolitica înţeleasă ca informaţie externă, fiindcă, din această

perspectivă, geopolitica este cercetare. „Ea este cercetare, nu analiză teoretică.
Urmăreşte să lămurească, cu ajutorul rezultatelor disponibile ale teoriei, întâmplări şi
împrejurări actuale dintr-o anumită ţară. Înfăţişarea situaţiei de azi a Turciei, a Chinei,
nu teorie despre statul turcesc, statul chinez sau despre stat în genere”578. După
Golopenţia aşadar, menirea geopoliticii constă mai ales în prognozarea turbulenţelor
din mediul internaţional, motiv pentru care el aseamănă cercetarea geopolitică cu
meteorologia, care emite zilnic buletine despre starea vremii. Geopolitica este, din
acest unghi de vedere, o veritabilă meteorologie a politicii mondiale.
Alături de Gheorghe Brătianu, Sabin Manuilă, Mircea Vulcănescu şi Anton
Golopenţia, Ion Conea se numără, în 1940, printre fondatorii revistei de Geopolitică şi
geoistorie. Colaborator al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Conea evidenţiază
condiţionările telurice ale proceselor politice. El remarcă totodată că globalizarea,
naţionalismul şi importanţa crescută acordată geografiei în spaţiul public sunt tot atâţia
factori propice apariţiei analizelor geopolitice. Rolul acestora este să desluşească
semnificaţia proceselor economice, politice şi culturale ocazionate de globalizare,
proces cu potenţiale efecte perverse. După Conea, reverberaţiile mondiale ale
proceselor parohiale, accentuate de interdependenţa crescândă dintre statele lumii, vor
spulbera obiectivul constituirii unui sat global. În acest context, în care tensiunile dintre
state creşteau pe măsura apropierii acestora, geopolitica devenea ştiinţa „atmosferei
politice planetare” sau a „presiunilor dintre state”. Încercând să desluşească
determinaţiile şi urmările specifice globalizării, geopolitica căpăta un obiect de studiu
distinct de cel al geografiei politice, centrată pe stat şi pe procesele politice din
interiorul acestuia. Având un obiect de studiu nou – globalizarea –, geopolitica devenea
o ştiinţă nouă. Conea propune ca geopolitica să transgreseze obiectul de activitate al
geografiei politice, analiza statului, şi să ia în colimator regiunile în care se combină
interesele mai multor state, aşa numitele „regiuni răspântii” (Golopenţia, 2002) precum
Marea Mediterană, Marea Roşie, Oceanul Pacific, Oceanul Indian etc. Anton
Golopenţia nu reuşeşte să vadă impulsul novator imprimat cercetării geopolitice de Ion
Conea, care atribuise geopoliticii un obiect de activitate propriu, şi-anume procesul
globalizării. După Golopenţia, Conea nu a creat nimic, căci presupusa originalitate a
aportului său confunda şi mai mult geopolitica cu geografia. „Geopolitica astfel
concepută ar fi o ştiinţă geografică”579. Geopolitica nu se rezumă la perspectivele din
avion, de tip bird’s-eye view. O astfel de panoramare, neînsoţită de o privire de la sol,
adică de o analiză detaliată a resorturilor intime şi a semnificaţiilor unui fenomen, este
lipsită de utilitate. Cu alte cuvinte, geopolitica ar trebui să aducă alături de rezultatele
studierii fenomenelor globale, încheierile derivate din cercetarea impactului local al
acestora, consecinţe atenuate sau, dimpotrivă, augmentate de fiecare stat în parte.
Într-un cuvânt, geopolitica nu poate abandona investigarea statului şi a felului în care
fenomenele globalizării înrâuresc potenţialul acestuia. „Conducătorii statelor au
nevoie, dar, să afle ce se întâmplă în toate celelalte state. Geopolitica definită de Ion
Conea nu-i poate informa decât asupra raportului de forţe dintre marile puteri, aşa cum
se vădeşte el în regiunile-răspântii. Ea îi lasă neinformaţi asupra acestor puteri în parte

578
Op. cit., p. 536.
579
Op. cit., p. 535.
şi a tuturor statelor ce nu intervin hotărâtor în Mediterană, pe Marea Roşie, în Oceanul

Indian, în Pacific”580.
Dacă Anton Golopenţia şi Ion Conea ajung în geopolitică dinspre sociologie,
respectiv geografie, Gheorghe Brătianu acroşează581 domeniul cu studii istorice,
precum Basarabia, drepturi naţionale şi istorice şi Marea Neagră, de la origini până
la cucerirea otomană. În această din urmă lucrare, Gheorghe Brătianu demonstrează că
Marea Neagră este punctul de întâlnire a două civilizaţii distincte. Negoţul practicat de
reprezentanţii acestora, de italieni şi mongoli mai precis, contribuie la naşterea primei
faze comerciale şi bancare a capitalismului apusean. Altfel spus, rădăcinile civilizaţiei
occidentale pornesc şi din Marea Neagră. „ (…) întâlnirea în bazinul Mării Negre a
mongolilor şi italienilor este unul din factorii – şi nu din cei mai puţini importanţi –
care contribuie la dezvoltarea primei faze, comerciale şi bancare, a capitalismului
european”582. Basarabia, drepturi naţionale şi istorice relevă vechimea populaţiei
româneşti din Basarabia. Aici, Gheorghe Brătianu dovedeşte că drepturile domnitorului
moldovean Gheorghe Ştefan asupra provinciei au fost recunoscute încă din 1656, aşa
cum arată ratatul încheiat de acesta cu ţarul rus Aleksei Mihailovici. Jumătate de veac
mai târziu, Dimitrie Cantemir ranforsa garanţiile obţinute de Gheorghe Ştefan în cadrul
acordului cu ţarul Petru cel Mare, parafat în 1711. Cele două acorduri stabileau „ (…)
fără echivoc importanţa Nistrului, frontieră orientală a Moldovei şi consideră
«Basarabia» cunoscută de altfel numai sub numele tătar de Bugeac, ca district
moldovean ocupat de turci şi care trebuie restituit Principatului, din care constituie o
parte integrantă”583. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, încheiat în 1774 de Imperiul Rus
şi Imperiul Otoman după înfrângerea celui din urmă într-un război de şase ani,
transforma Ţările Române în zonă tampon menită să absoarbă şocurile geopolitice
provocate de tendinţele expansioniste ale celor două puteri. Pierderea Bucovinei din
1774 anunţa pierderea Basarabiei din 1812, prin prevederile Păcii de la Bucureşti, care
punea capăt unui nou război ruso-turc. Pe lângă Basarabia, Imperiul Ţarist confiscă în
1812 şi judeţele moldoveneşti din estul Prutului şi cetatea Hotin, cu efectul
dezmembrării Moldovei, scrie Gheorghe Brătianu. Prevederile Congresului de Pace de
la Paris din 1856 şi cele ale Congresului de Pace de la Berlin din 1878 sunt tot atâtea
dovezi aduse de Gheorghe Brătianu în favoarea tezei că destinul statelor mici este
decis, pe plan internaţional, de către Marile Puteri. Totodată, frământările provocate în
plan internaţional de problema Basarabia demonstra anvergura europeană a acesteia.
Argumentele sunt oferite de istoricul român. „ (…) Basarabia, totuşi, înseamnă
Dunărea … şi de aceea problema Basarabiei nu este numai de interes local, specific
românesc, ci o problemă europeană. Ca şi Olanda la gurile Rinului noi îndeplinim la
gurile Dunării o misiune internaţională”584.

580
Op. cit., p. 536.
581
Unii teoreticieni văd geopolitica drept summum al istoriei. Împărtăşim un punct de vedere diferit
asupra chestiunii, în sensul că geopolitica, după noi, e mai curând o abordare multidisciplinară, în cadrul
căreia istoria are un rol proeminent, alături însă de sociologie, antropologie, geografie, economie,
politologie etc.
582
Gheorghe Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Ed. Polirom, Iaşi, 1999,
p. 310.
583
Gheorghe Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Ed. Semne, Bucureşti, 1995, p. 11.
584
Op. cit., p. 89.
Gândirea geopolitică a lui Mircea Vulcănescu. Un stat, două Românii
Contactul spaţiului românesc cu modernitatea a fost consecinţa repetatelor

modificări ale raportului de forţă dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus. E
binecunoscut faptul că, după căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman ţinuse
întreg spaţiul răsăritean al Europei departe de transformările care anunţau în Occident
un nou model civilizaţional. În 1821, Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu pune
capăt secolului fanariot ce drenase, într-o manieră fără precedent, resursele Moldovei şi
Ţării Româneşti către Poarta otomană. Completând stipulaţiile Păcii de la Bucureşti din
1812, când Imperiul Rus rupe Basarabia de trupul Moldovei, Convenţia de la
Akkerman, semnată pe 7 octombrie 1826, formaliza urmările Revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu. După mai bine de o sută de ani, grecii din Fanar erau înlocuiţi de domni
pământeni numiţi pe o perioadă de şapte ani. Era prevăzută totodată libertatea
comerţului pentru Moldova şi Ţara Românească, sub rezerva asigurării celor
trebuincioase Porţii. Convenţia marca începutul protectoratului ţarist pentru Ţările
Române, imixtiune geopolitică intolerabilă pentru un Imperiu Otoman încă viguros.
Drept urmare, un nou conflict. Victoria Rusiei Ţariste este recunoscută prin Tratatul de
la Adrianopol, care produce efecte şi pentru Ţările Române. În baza acestui act, domnii
români erau numiţi pe viaţă, Ţărilor Române le erau retrocedate teritoriile fostelor
raiale turceşti şi, nu în ultimul rând, era recunoscută libertatea comerţului în Marea
Neagră prin deschiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Ecoul acestui eveniment geopolitic este înfiriparea burgheziei în Ţările Române,
clasă socială cu rol de ferment în naşterea şi dezvoltarea capitalismului modern. Însă
burghezia apărută în spaţiul românesc în secolul XIX are o fizionomie distinctă de a
celei apusene. În loc să aducă un spor civilizaţional prin tehnicile de exploatare a
muncii şi de administrare a profitului, aceasta relaţionează munca şi capitalul de o
manieră care a generat deficit civilizaţional. Dacă am compara profilul
întreprinzătorului răsăritean cu acela al întreprinzătorul-călugăr zugrăvit de Max
Weber, acestea nu s-ar suprapune în cel mai important loc: raportarea la profit. Dar câţi
dintre componenţii burgheziei occidentale cadrează perfect cu ideal tipul weberian? Nu
putem spune. E cert însă, că nu toţi au profilul întreprinzătorului-călugăr, mai ales la
cumpăna secolelor XIX-XX când Max Weber îşi redacta celebrul studiu. Vrem să
arătăm prin aceasta că e nevoie de mai mult decât asceza intramundană pentru a
imprima capitalului finalitate socială. Creşterea economică prilejuită de Revoluţia
Industrială se simte în buzunarul lucrătorului occidental abia spre jumătatea secolului
XIX, când începe să se niveleze diferenţa dintre profitul întreprinzătorului şi câştigul
salariatului, o diferenţă net favorabilă primului timp de mai bine de trei sute de ani de
la Reforma lui Luther. Cu alte cuvinte, raportarea raţională la profit dublată de
consumul frugal al întreprinzătorului nu are răsfrângere socială pozitivă de la bun
început. Fernand Braudel, de pildă, distinge creşterea economică tradiţională,
intermitentă, de cea modernă cu caracter continuu, care începe să-şi facă simţite
efectele abia după 1850. Creşterea economică modernă pune capăt Legii Vechiului
Regim, potrivit căreia exista o potenţială neconcordanţă între creşterea venitului
naţional şi creşterea consumului populaţiei, în sensul că sporirea PIB-ului se poate
dovedi dezavantajoasă pentru muncitor.
Burghezia răsăriteană n-a fost însă altceva decât o pastişă a burgheziei apusene,
un simulacru de clasă de mijloc numit de Arnold Toynbee intelighenţie. Înfăţişarea
intelighenţiei este aceea de „buruiană socială” (Toynbee, 1997), care parazitează

simultan două societăţi, fără a fi însă organic ancorată în nici una dintre ele. De regulă,
lumile aflate în zona de graniţă a sistemului mondial modern n-au avut răgazul necesar
constituirii unei burghezii, aşa încât răspunsul lor la stimulii economico-politici ai
modernităţii a fost plăsmuirea unei intelighenţii. Înzestrată cu o spoială de civilizaţie şi
lipsindu-i trăirea clasei sociale care construise eşafodajul civilizaţiei apusene,
intelighenţia a fost doar o copie nereuşită a burgheziei occidentale. Totodată, apariţia
intelighenţiei era cel mai clar indiciu că o ţară periferială pierduse competiţia cu
civilizaţia dominantă585. Ceea ce a lipsit Ţărilor Române în secolul XX a fost o
burghezie veritabilă, ferment social al modernizării.
Nu ne propunem să intrăm într-o dezbatere legată de calitatea burgheziei
autohtone. Mircea Vulcănescu a fost mai puţin preocupat de acest aspect, fără să ignore
însă problematica elitelor, perspectiva sa în legătură cu această chestiune fiind
prezentată în secţiunea dedicată paradigmei critice din cultura română. Suntem
interesaţi aici de vitalitatea statului român interbelic, fiindcă, instituţiile statului, gerate
de burghezie, au fost pilonii pe care s-a înălţat capitalismul modern. Bun cunoscător al
istoriei sistemului mondial modern şi observator atent al frământărilor din politica
mondială interbelică, Mircea Vulcănescu înţelesese că împlinirea aspiraţiilor ţărilor
mici depindea de calculul geopolitic făcut de marile puteri. Astfel de pilde pentru cazul
românesc sunt hotărârile luate după Războiul Crimeei, după Războiul ruso-turc din
1877, dar mai ales după Primul Război Mondial. În secţiunea dedicată geopoliticii
româneşti, l-am amintit pe Gheorghe Brătianu şi o parte a cercetărilor cu rezonanţă
geopolitică întreprinse de acesta. Potrivit acestuia, problema Basarabiei constituia o
problemă geopolitică europeană, întrucât rolul Basarabiei la gurile Dunării nu era cu
nimic diferit de acela jucat de Olanda la gurile Rinului586. Când reliefează motivaţia
geopolitică a constituirii statului român, Mircea Vulcănescu o leagă tot de importanţa
deţinută de gurile Dunării. „Nu încape îndoială că originea statului român modern e
legată de soarta Gurilor Dunării. Din momentul în care acest fluviu a fost
internaţionalizat, devenind astfel principalul drum de pătrundere a mărfurilor din Sud-
Estul spre Centrul Europei, marile puteri au avut nevoie de un stat tampon, care să le
asigure neutralitatea zonei de acces în apele acestui fluviu, obiect de veşnice
competiţiuni între Rusia, Turcia şi Austria. Creaţia statului român a jucat, prin urmare,
în Orient, acelaşi rol pe care trebuia să-l asigure în Apus, la gurile Rinului,
neutralizarea Ţărilor de Jos în competiţiunea dintre Anglia, Germania şi Franţa”587.
Aplecarea lui Vulcănescu spre geopolitică nu este un moft teoretic. Ea are la
bază impulsul de a sluji şi atitudinea generaţională a istorismului resemnării, care cerea
sacrificiu de sine pentru ţară. Perioada interbelică găsea România în plin proces de

585
,,Asemenea intelighenţii erau produsele - şi simptomele – nu ale unei creşteri fireşti, ci ale unor
înfrângeri suferite de propriile lor societăţi în competiţia cu Occidentul modern străin. Intelighenţiile erau
simboluri de slăbiciune, nu de putere”. Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII
de D.C. Somerwell, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 257.
586
,,(…) Basarabia, totuşi, înseamnă Dunărea … şi de aceea problema Basarabiei nu este numai de interes
local, specific românesc, ci o problemă europeană. Ca şi Olanda la gurile Rinului noi îndeplinim la gurile
Dunării o misiune internaţională”586. Gheorghe Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Ed. Semne,
587
Mircea Vulcănescu, ,,Spre un nou medievalism economic”. Scrieri economice, Ed. Compania, Bucureşti,
2009, p. 340-341.
construcţie naţională. După momentul 1 Decembrie 1918, state-building-ul interbelic

presupunea consolidarea teritorială prin refacerea infrastructurii primitive,
standardizare culturală, reducerea decalajului de dezvoltare dintre sat şi oraş,
consolidarea bazei agricole a economiei naţionale ori, dimpotrivă, aşezarea acesteia pe
piedestal industrial etc. După paisprezece ani de la Marea Unire, bilanţul geopolitic
făcut de Mircea Vulcănescu demonstra că state-building-ul românesc încă trena. „Cu
conflictul dintre «debitori» şi «creditori», cu opoziţia «industrie» faţă de «agricultură»
şi cu dispreţul oraşelor pentru sate, vom face noi faţă sufleteşte zilelor ce pot veni?
Cu căile ferate încă ne-nchiate, care să lege trupul cetăţii româneşti de câmpurile care
le-nconjoară? Cu pasurile munţilor şi cu trecerile de apă neîntărite? Cu Capitala afară
din cetatea firească a neamului şi cu industria în mâinile străinilor? Cu un proiect de
cod civil care ţine cont de cele mai noi jurisprudenţe apusene, dar care nu
reglementează statul civil în care trăiesc majoritatea familiilor ţărăneşti din România?
Aşa lega-vom strâns de stat o pătură în slujba căreia se cade mai întâi să fie statul? Cu
o administraţie demoralizată şi cu un proletariat intelectual lăsat în prada tuturor
ispitelor? Şi aş putea încă urma mai departe!”588.
Aşa cum reiese din observaţiile vulcănesciene, în România interbelică statul nu
căpătase alonja necesară închegării teritoriului naţional. O dovedea, în primul rând,
infrastructura slab dezvoltată. Fernand Braudel589, W.W. Rostow590, dar şi alţii, au
demonstrat că infrastructura ce aglutinează teritoriul naţional, pasul făcut de la
agricultura extensivă la agricultura intensivă şi viziunea modernă a elitei politico-
economice sunt tot atâtea condiţii ale decolării unei economii. Şansele înfiripării pieţei
interne cresc în condiţiile existenţei unei infrastructuri dezvoltate, care să sudeze
teritoriul naţional. Trecerea de la organizarea muncii pe principii extensive la munca
ghidată de repere intensive modifică scopul acţiunii economice, făcându-se astfel saltul
de la producţia pentru subzistenţă la producţia pentru piaţă. În fine, viziunea modernă a
elitei se concretizează în primatul cunoaşterii ştiinţifice, într-o filosofie de viaţă care
susţine neatârnarea insului în raport cu transcendenţa, într-o revoluţie tehnologică care
creşte randamentul activităţii economice, în aşezarea societăţii pe baze contractuale, în
apariţia statului ca instituţie ce raţionalizează viaţa social etc. Din punct de vedere
geopolitic, o infrastructură bine pusă la punct creşte valoarea strategică a unui spaţiu
prin înlesnirea comunicării la distanţe mari şi a sporirii vitezei de deplasare. O
infrastructură dezvoltată branşează nucleul statului, Mittelpunkt la Friedrich Ratzel, la
cel mai înaintat punct al extinderii sale, ceea ce înseamnă că forţa Mittelpunkt-ului se
difuzează nealterat în zona de maximă expansiune a acestuia. Infrastructura primitivă a
României interbelice împiedica proiectarea puterii Bucureştiului în teritoriile
redobândite în 1918.
Braudel şi Rostow nu s-au gândit neapărat la avantajele geopolitice aduse de o
infrastructură modernă. Mai degrabă, ei se referă la funcţia infrastructurii de a articula
piaţa internă, apariţia pieţei interne fiind una dintre premisele decolării economice.
Bunăoară, ascensiunea Marii Britanii de la finele secolului XVIII se explică, în primul
rând, prin apariţia pieţei naţionale pentru fabricatele industriei locale. Dimensiunea

588
Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997,
p. 118-119.
589
Vz. Fernand Braudel, Timpul lumii.
590
Vz. W. W. Rostow, The Stages of Economic Growth. A Non-Communist Manifesto.
românească a existenţei apare la aproape douăzeci de ani de la Unire. Dedicată

ethos-ului românesc, lucrarea cuprinde şi fragmente geopolitice. Unele dintre acestea
ilustrează starea infrastructurii româneşti a momentului şi, astfel, capacitatea statului
român de a-şi difuza puterea la nivel naţional. „Noul stat a rămas să folosească aceleaşi
drumuri, aceleaşi căi ferate, aceleaşi silozuri, aceleaşi porturi şi vapoare, aceleaşi
locomotive Pacific, ca pe vremea regelui Carol I, cu toate că împrejurările erau acum
altele”591. Vulcănescu constată totodată reuşitele efortului maghiar de cuplare a
Transilvaniei la Europa Occidentală, cu atât mai izbitoare cu cât dorinţa de unire a
românilor nu dăduse naştere nici unui drum. „Pentru a face din Carpaţi o barieră şi
pentru a solidariza podişul ardelenesc Europei Occidentale, ungurii au spart în şapte
locuri Apusenii şi-au urcat toate apele care merg de la vest la est cu drum de fier.
Numai în patru locuri drumurile astea au pătruns Carpaţii pe toată întinderea cotiturii
lor: de-a lungul Dunării, Oltului, Prahovei şi Trotuşului. Drumurile cele mai de seamă
pentru scurtarea umbletului: Jiul, Buzăul, au rămas în afară de mişcare, spre a nu vorbi
de cele două masive greu de străpuns ale Munţilor Făgăraşului şi ai Trascăului dintre
Moldova şi Transilvania. Voinţa de unire a românilor nu s-a obiectivat pe hartă prin
nici un drum”592.
Am prezentat într-un subcapitol anterior viziunea lui Virgil Madgearu593 asupra
agriculturii, temelie a dezvoltării industriei naţionale în contextul specific economiilor
răsăritene. Dar nu orice fel de agricultură putea susţine programul de industrializare a
ţării, argumenta Madgearu. Ci numai o agricultură intensivă, de natură să sporească
veniturile lumii satului. Doar în acest mod, adică prin creşterea avuţiei a peste 80%594
din populaţia ţării, se putea constitui o piaţă internă pentru produsele industriei
româneşti. Corelaţia dintre dezvoltarea pieţei interne şi apariţia statului este discutată
de Max Weber în Economy and Society. Că piaţa nu poate funcţiona în condiţii de
dezordine socială se ştie încă de pe vremea lui Genghis-Han, care impune toleranţa
religioasă din raţiuni comerciale595. La mai bine de jumătate de mileniu după apogeul
Hoardei de Aur, ordinea nu mai este asigurată de o singură persoană, ci de organizaţia
politică a statului care monopolizează dreptul de exercitare legitimă a violenţei pe un
teritoriu dat. Trecerea de la autoritatea tradiţională la autoritatea legală corelează cu
apariţia pieţei libere, arată Max Weber. Corelaţia devine cauzalitate la Karl Polanyi596,
în viziunea căruia piaţa liberă nu este altceva decât consecinţa unui proiect economico-
social croit de burghezie şi impus în Anglia sfârşitului de secol XVIII.
În România interbelică, elita politico-economică era prea puţin interesată de
piaţă597, iar statul era slab. Sau cel puţin aşa-l prezintă „realizările” expuse mai sus de
Vulcănescu, care e preocupat de problema vitalităţii statului în general. În concepţia sa,

591
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1991, p. 29.
592
Ibidem.
593
Vz. Virgil Madgearu, Agrariarism, capitalism, imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale
româneşti.
594
În perioada interbelică, 80% din populaţia României locuia la sat, fiind ocupată în agricultură în marea
ei majoritate. În 1930, ca să fim mai precişi, doar 20,9% din populaţia României vieţuia la oraş. Vz. Anton
Golopenţia, Opere complete. Vol. II. Statistică, demografie şi geopolitică, p. 563.
595
Vz. Gheorghe Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană.
596
Vz. Karl Polanyi, The Great Transformation.
597
Mihail Manoilescu relevă în Rostul şi destinul burgheziei româneşti trăsăturile burgheziei autohtone,
caracteristici aflate la antipodul celor specifice burgheziei apusene, creatoare a capitalismului modern.
un stat tare e de dorit doar în anumite condiţii. Adică atunci când sunt lămurite valorile
pe care le slujeşte598. În particular, adică în raport cu structura socială a României
interbelice când marea majoritate a populaţiei locuia la sat, statul era tare doar dacă
susţinea interesele ţărănimii şi ale lumii satului. Cum se explică însă această susţinerea
vulcănesciană pentru lumea satului, în definitiv o lume arhaică, întrecută de oraş, ca
formă de viaţă socială evoluată? Vulcănescu era mefient în ceea ce priveşte concluziile
analizelor făcute pe tipar evoluţionist, aşa explicându-se, în parte, reacţionarismul său.
Dar argumentul oferit de autor diferă de argumentul nostru. Poporul român a fost
omogen prin categoriile constitutive ale existenţei sale – economice şi culturale –. Şi
eterogen din perspectiva categoriilor regulative ale vieţii sociale – juridice şi
administrative –, lucru lesne de înţeles atâta vreme cât, spune Vulcănescu, românilor
le-a lipsit stăpânirea proprie. Prin urmare, statul român interbelic ar fi trebuit să
valorifice categoriile sociale în raport cu care poporul român era cel mai omogen. Era
vorba, deci, de trăsăturile economice şi culturale ale lumii satului, acolo unde vieţuia
România românească. Numai că statul român interbelic a manifestat predilecţie pentru
oraş, susţinând interesele burgheziei şi ale proletariatului. În loc să fie principala ţintă a
proiectelor de dezvoltare gândite de elita interbelică, România satelor era doar acroşată
de acestea. În atari condiţii, întrucât potenţialul evoluţionar599 al lumilor ţărăneşti
fusese puţin exploatat, era afectat în integralitatea sa întregul potenţial geopolitic al
României interbelice. Slaba actualizare a acestuia, sub influenţa elitei politice şi
economice interbelice, este dovedită de evenimentele din iunie 1940600, care

598
,,Statul tare nu e nici de dorit, decât în măsura în care suntem mai dinainte înţeleşi asupra valorilor în
slujba cărora se pune”598. Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu,
599
Contrazicând tezele hegeliene şi marxiste care afirmau liniaritatea progresului, Julian Huxley socoteşte
că progresul e mai degrabă zigzagat, cu suişuri şi coborâşuri, cu poticniri urmate de sprinturi neanunţate.
Din concluziile lui Julian Huxley se naşte legea potenţialului evoluţionar, conform căreia cu cât o
anumită formă culturală este mai adaptată la un anumit habitat, cu atât potenţialul acesteia de a trece la
următoare fază de dezvoltare e mai redus. Pornind de la această asumpţie, Troţki consideră că societăţile
pre-moderne pot transforma dezavantajul înapoierii istorice într-un avantaj. Iar asta pentru că restul de
virtualitate a lumilor ţărăneşti era mai bogat decât cel al societăţilor occidentale, supuse unei actualizări
permanente încă din anul 1000, când demarează procesul de raţionalizare a credinţei sub tutela Bisericii
Catolice. Urmărind evoluţia industriei ruseşti, Troţki elaborează Legea Dezvoltării Combinate. (Vz.
Marshall Sahlins, Elman Service, Evolution and Culture). Potrivit acesteia, ţările din periferia sistemului
mondial modern aveau posibilitatea de a trece de la o economie preponderent agrară la una prevalent
industrială prin importarea şi aplicarea ultimelor descoperiri tehnologice ale Occidentului. Similitudinea
cu Ştefan Zeletin şi ideea arderii etapelor e evidentă. Ce n-a învederat însă Troţki, dar a demonstrat istoria,
e că rapiditatea schimbării are consecinţe sociale brutale. Moderarea efectelor sociale provocate de
inserţiile tehnologice şi instituţionale cădea în sarcina elitelor locale. Numai că ele nu şi-au îndeplinit
eficient rolul de interfaţă între aceste schimbări şi populaţie, din perspectiva atenuării şocului reformelor
sociale. Cunoscând mecanismele politico-financiare specifice civilizaţiei apusene, elitele periferiale au
parazitat statele din zonă, care au fost aservite interesului diverselor clico-structuri, iar nu interesului
general. În aceste condiţii, procesele de modernizare au polarizat şi mai mult lumile ţărăneşti, care au fost
menţinute în continuare în anticamera istoriei. Denumite intelighenţii de către Toynbee, elitele societăţilor
răsăritene au majorat decalajul de dezvoltare dintre arealul oriental şi cel occidental al Europei.
,,Asemenea intelighenţii erau produsele - şi simptomele – nu ale unei creşteri fireşti, ci ale unor înfrângeri
suferite de propriile lor societăţi în competiţia cu Occidentul modern străin. Intelighenţiile erau simboluri
de slăbiciune, nu de putere”599. Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII de
D.C. Somerwell, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 257.
600
,,(…) statul tare n-are sens decât în slujba valorilor neamului care-l susţine, şi cea de-a doua
(organizarea politică, n.n.), pentru că împotrivirea dintre proletariat şi burghezie, pe care se întemeiază, nu
demonstrează totodată slăbiciunile marcante ale statului român. „Pentru o parte din
tineret, problema primordială a restabilirii întregului românesc nu este problema
civilizaţiei noastre, ci problema reorganizării statului. Problema statului tare. Un stat
care nu poate asigura existenţa fizică şi spirituală a neamului majoritar, un stat care nu
poate promova valorile naţionale – zic ei – este un stat care se condamnă singur. Şi au
dreptate. Pentru altă parte a tineretului, problema statului e, dimpotrivă, o problemă
derivată. Importantă nu e, pentru aceştia, atât forma organizaţiei de stat, fie ea oricât de
tare, cât realităţile în slujba cărora acesta militează. Problema sufletului românesc în
faţa invaziei cotropitoare a Apusului, problema formei de viaţă românească – a
desluşirii a ceea ce e cu adevărat al nostru, a cuvântului pe care-l avem de spus altor
neamuri –, acestea sunt pentru alţi tineri problemele esenţiale. Un stat tare, pus în
slujba altor valori decât ale neamului, e tot atât de inutil ca cel de astăzi”601.
Dacă procesul de modernizare a satului românesc trena în perioada interbelică,
racordarea oraşului la ritmul modernităţii devenise ireversibilă. În aceste condiţii,
clivajul dintre România oraşelor şi România satelor devenea mai evident ca oricând.
Mircea Vulcănescu nu analizează discrepanţele sat-oraş din perspectiva indicatorilor de
dezvoltare. Le evaluează, mai curând, cu ajutorul criteriilor etnice şi demografice, care
indicau că România românească se afla la sat. „Trei milioane de oameni trăiesc între
zidurile caselor închise străzii, în oraşe. Cincisprezece milioane trăiesc în casele din
mijlocul curţilor la ţară. Nici un milion din cei dintâi nu sunt români. Din cei din urmă,
sunt români peste paisprezece milioane”602. Totodată, el insistă asupra zonelor
ontologice distincte în care se aflau satul şi oraşul, diferenţa făcând-o impactul
modernităţii. Cum arătam ceva mai devreme, satul fusese atins doar tangenţial de
procesele raţionalizatoare ale modernităţii. Ca atare, el încă păstra profilul
Gemeinschaft-ului tönnesian. De cealaltă parte, în oraş, devin preponderente conduitele
guvernate de voinţa raţională. De aici şi concluzia lui Vulcănescu că satul şi oraşul sunt
două civilizaţii diferite, cu repere antagonice. Pe urmele lui Virgil Madgearu şi a
proiectului acestuia de dezvoltare specifică a lumilor ţărăneşti în modernitatea, Mircea
Vulcănescu precizează care sunt adevăratele diferenţe dintre sat şi oraş, diferenţe
necesar a fi luate în seamă de orice proiect de dezvoltare a lumii satului. „E o problemă
de alegere nu între forme de administraţie, nici chiar între două forme de societate, ci
între două idei despre om, între două feluri de inserţiune a omului în cosmos, între
două civilizaţii”603. Alegerea avea şi conotaţii geopolitice, mai ales în privinţa oraşelor
de graniţă. Dominate de etnici non-români, aceste oraşe erau veritabile centre xeno-
centrate, care în loc să favorizeze expansiunea geopolitică a culturii autohtone, o
blocau.
Situând civilizaţia ţărănească şi civilizaţia modernă pe platouri ontologice cu
înălţime distinctă, „economistul şi filosoful” Şcolii Sociologice de la Bucureşti nu vede

se naşte decât la oraş, acolo unde o clasă socială minoritară a scos din stăpânirea mijloacelor de producţie
pătura majoritară a unui neam; dar ea nu are nici o temelie într-un stat în care cea mai mare parte a
neamului este în acelaşi timp şi clasă muncitoare şi stăpânitoare a propriului pământ”. Mircea Vulcănescu,
Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 124.
601
Mircea Vulcănescu, Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români?,
Ed. Compania, Bucureşti, 2004, p. 128-129.
602
p. 120-121.
603
Op. cit., p. 122.
nici un punct de aderenţă între cele două lumi. Civilizaţia ţărănească şi civilizaţia
modernă apar în descrierea lui Vulcănescu mai degrabă ca ideal tipuri dihotomice,
croite pe calapodul tönnesian al Gemeinschaft-ului şi Gesellschaft-ului. La fel ca în
perspectiva sociologică definită de Tönnies, Mircea Vulcănescu consideră că legătura
de sânge este manifestarea socialităţii lumii satului. În privinţa civilizaţiei moderne, el
găseşte că banul este expresia socialităţii tipice acesteia. „De-o parte, aşadar, o
civilizaţie organică, firească, a satului, izvorâtă de-a dreptul, nu se ştie cum, ca de la
sine, din vecinătatea de pământ, din rudenia de sânge, din împrejurările de viaţă
îndurate laolaltă, din trecerea din tată-n fiu a limbii, a portului, a tainelor cunoaşterii şi
rânduielilor purtării. (…) De altă parte, o civilizaţie artificial, halucinantă, nefirească,
izvorâtă din setea de speculaţie bănească şi din setea de câştig, nesfârşite amândouă ca
şi nesfârşirea cu care se poate înmulţi banul. O civilizaţie de paranoici, întemeiată pe
prezumţiozitatea omului care s-a năzărit pe sine însuşi Dumnezeu şi a ajuns să
se-nchine viţelului de aur, închipuindu-şi că poate stăpâni firea, recreând-o după
calapoadele gândului său; (…)”604. În viziunea lui Vulcănescu, modernitatea apare ca
ameninţare ontologică ce împinge în plan secund condiţionările specifice
personalismului teofanic. Acestea nu sunt distruse, însă raţionalizarea excesivă a vieţii
sociale atenuează forţa lor modelatoare. Profanul nu distruge sacrul, zice şi Mircea
Eliade. Doar îl camuflează. Cu toate acestea, nu există căi de evitare a ciocnirii
civilizaţiei ţărăneşti cu modernitatea. Ea este inevitabilă. Şi de dorit, dacă privim
chestiunea cu lentila evoluţionistă. Teoretic vorbind, formele superioare de viaţă
socială sunt preferabile celor arhaice. Dar Vulcănescu nu e convins că lucrurile stau
întocmai şi în practică. „Între cele două tipuri de civilizaţii, fie ele chiar aşa cum au fost
arătate, nu există alternativă. Există un mers fatal şi firesc al lucrurilor adeverit
pretutindenea şi totdeauna, care duce de la un fel de civilizaţie la altul, odată cu
progresul ethnic. Rea sau bună, această cale e de neînlăturat. Pe ea vom merge, de
vrem, sau de nu vrem, nu pentru că este bine, ci pentru că nu putem altfel”605.
Economie şi geoeconomie
Alături de preocupările teologice, filosofice, sociologice şi istorice, Mircea

Vulcănescu s-a aplecat şi asupra ştiinţei economice. De altfel, ar fi fost un pic
surprinzător ca un intelectual preocupat de prefacerile sociale ale României interbelice
să nu fi manifestat interes şi pentru temele economice. Îi era cunoscută coroziunea
socială accentuată indusă de capitalismul comercial în societăţile aflate la confluenţa
cu modernitatea. După cum ştia cât de fragil este echilibrul social într-o ţară
preponderent agrară, a cărei producţie de cereale fusese influenţată vreme îndelungată
de factori politici şi climaterici. La începutul secolului XX apăruse însă un nou factor
care înrâurea masiv preţul cerealelor. Consecinţă a pax britannica, cotarea cerealelor la
bursă a avut implicaţii negative pentru toate ţările agrare. Conectarea forţată a
economiilor ţărăneşti la rigorile pieţei internaţionale a fost puternic resimţită pe plan
local în condiţiile de instabilitate accentuată, atât economică, cât şi politică, din
intervalul interbelic. Încă de atunci bursele şi-au dovedit sensibilitatea extremă faţă de

604
p. 120-124.
605
Op. cit., p. 125.
consecinţele diferitelor evenimente internaţionale, preţul cerealelor oscilând laolaltă cu

preţul celorlalte mărfuri tranzacţionate în funcţie de pulsul contextului mondial. În
aceste condiţii, presiunilor interne din agricultura românească – suprapopulare, teren
arabil insuficient, utilaj primitiv, munca organizată pe principii extensive etc. –, li se
adăugau presiunile externe. Fixarea unui preţ scăzut al cerealelor pe plan internaţional
impieta asupra exporturilor ţărilor agricole. Exportând mai puţin, societăţile ţărăneşti
din răsăritul Europei importau mai puţin. E adevărat că exporturile de produse
cerealiere finanţau mai ales consumul de lux al elitei locale, chestiune discutată pe larg
de Mihail Manoilescu în Rostul şi destinul burgheziei româneşti. Dar aceste exporturi
plăteau totodată şi acea parte a importurilor care reprezenta tehnologia modernă
occidentală. Dirijate preponderent spre sectorul industrial, importurile în discuţie se
inserau accidental şi în sectorul agricol, fără rezultate spectaculoase însă, chestiunea
inexistenţei unei preocupări sistematice a statului român pentru modernizarea
agriculturii româneşti fiind abordată prin ricoşeu şi de Vulcănescu într-o discuţie
prezentată de noi în secţiunea anterioară. Virgil Madgearu înţelesese că decalajul de
dezvoltare dintre societăţile industriale şi cele pre-industriale se va majora atâta vreme
cât exporturile acestora din urmă vor fi descurajate de preţurile derizorii stabilite pentru
cereale la nivel internaţional. Aşa cum arătam mai devreme, diminuarea exporturilor
atrăgea după sine subţierea importurilor, în condiţiile în care retehnologizarea
agriculturii şi industrializarea societăţilor ţărăneşti depindeau substanţial de importurile
de tehnică modernă occidentală. Acordarea de către ţările industrializate a unui regim
vamal preferenţial pentru exporturile ţărilor cu economii preponderent ţărăneşti a fost
soluţia avansată de Madgearu în perioada interbelică. Ca şi astăzi însă, în spatele
discursurilor interbelice legate de atenuarea contrastelor de dezvoltare dintre statele
lumii se aflau motivaţii specifice Realpolitik-ului, drept pentru care exporturile
monocolore ale societăţilor ţărăneşti n-au beneficiat de nici un fel de înlesniri vamale.
Când abordează problematica vieţii economice, precum şi chestiunea deosebirii
dintre tehnologie şi economie, Mircea Vulcănescu se aliniază în bună măsură poziţiei
lui Max Weber. În bună măsură, întrucât sociologul german nuanţează mai mult.
Bunăoară, Weber distinge între acţiunea orientată economic şi acţiunea economică,
între acţiune economică şi economie, precum şi între acţiune economică şi tehnologie.
În concepţia weberiană, elementul central al acţiunii economice este fixarea scopului
urmărit. Odată ales obiectivul acţiunii economice, demarează preocupările pentru
stabilirea tehnologiei potrivite pentru îndeplinirea acestuia606. Aşadar, alegerea este
prezentă atât în acţiunea economică, cât şi în cazul tehnologiei. Ceea ce diferă e
obiectul alegerii. În primul caz, opţiunea vizează un ţel, iar în al doilea mijlocul
corespunzător pentru realizarea acestuia. Cât priveşte economia, aceasta este definită
de Weber ca „acţiunea economică autocefală”607. Deşi nu operează cu toate distincţiile
weberiene, Vulcănescu are intuiţii cel puţin la fel de penetrante precum cele ale
sociologului german. Potrivit lui Mircea Vulcănescu, tehnologia este „tactică” a vieţii,
câtă vreme economia este „strategie” a existenţei. „Tehnica e cumpănirea între
mijloacele utilizabile pentru realizarea unui scop dat şi punerea în practică a acestor

606
,,Acţiunea economică este orientată în principal către chestiunea alegerii scopului (…); tehnologia, dat
fiind scopul, se referă la alegerea mijloacelor potrivite”. Max Weber, Economy and Society, University of
California Press, London, 1978, vol. I, p. 66-67.
607
Op. cit., p. 63.
mijloace. În operaţiile tehnice, chibzuinţa, alegerea poartă numai asupra mijloacelor de

realizare. Scopul rămâne în afară de discuţie. (…) Economicul e, dimpotrivă, o
cumpănire între scopuri şi mijloace. Aici chibzuiala nu mai poartă numai asupra
mijloacelor, căutând aplicarea celor mai «economice»; ci înseşi năzuinţele sunt
măsurate «economic» în raport cu putinţele, cu mijloacele de realizare. (…) Dacă
tehnica poate a putut fi considerată mai sus «tactică a vieţii», economia poate fi privită
desigur ca «strategia» ei”608.
În sfera economică, Vulcănescu a urmărit cel puţin trei direcţii de cercetare. În
primul rând, situaţia economiilor ţărăneşti în general şi a economiei ţărăneşti
româneşti, în particular. Noi am prezentat deja un tablou vulcănescian al economiilor
ţărăneşti realizat din perspectiva motivaţiilor aflate în spatele acţiunii economice şi a
tipului predominant de unitate economică din acest gen de economie, subliniind
totodată diferenţele existente între reperele economiilor ţărăneşti şi categoriile
consacrate de economia capitalistă. De această dată vom ilustra concepţia lui
Vulcănescu despre modalităţile de ajustare a economiilor ţărăneşti la rigorile
economiei capitaliste, în cadrul preocupărilor specifice unei elite cu viziune
etnocentrată, care caută răspunsuri menite să atenueze coliziunea dintre modernitate şi
lumile ţărăneşti. O a doua direcţie de cercetare economică urmată de Vulcănescu se
referă la rolul statului în gestionarea manifestărilor economice ale unei societăţi. În
acest caz, cu o concepţie vizibil keynesiană, Vulcănescu scrie despre necesitatea
implicării statului în procesele de stimulare a vieţii economice. E o direcţie de cercetare
asupra căreia ne vom apleca mai puţin, chestiunea urmând să facă obiectul unui studiu
separat. Nu în ultimul rând, Vulcănescu pune permanent în relaţie economia autohtonă
cu viaţa economică internaţională. El evidenţiază astfel implicaţiile contextului
internaţional interbelic asupra organizării industriei naţionale, care capătă treptat
profilul unei economii de război. Facem precizarea că presiunile internaţionale cu efect
reconfigurator asupra economiei naţionale au fost grupate de noi în categoria
preocupărilor geoeconomice.
Problemele economiei ţărăneşti
În zorii secolului XIX, economia sătească din Ţările Române era una naturală.
Acţiunea economică avea ca ţel principal asigurarea subzistenţei, iar cadrul de derulare
a acesteia era gospodăria cu caracter autarhic, ce folosea braţele de muncă ale familiei.
Prin urmare, toate cele trebuincioase ţăranului erau produse în casă. Moneda era puţin
sau deloc folosită motiv pentru care obligaţiile ţăranului faţă de stăpânul moşiei erau
achitate pe cale naturală, sub forma zilelor de muncă ori prin intermediul diferitelor
produse – cereale, legume, miere, fructe, ţesături etc. Dorinţa de agoniseală, ispită
atavică care transformă orice membru al societăţilor moderne în comerciant, potrivit lui
Adam Smith, dacă exista, nu avea un cadru propice ca să se manifeste. Sărbătorile
religioase şi textele bisericeşti îi reaminteau ţăranului deşertăciunea acumulării.
Totodată, în condiţiile în care stratificarea socială era slab precizată în pătura
ţărănească, presiunea socială de ajustare a statului social era puţin sau deloc resimţită.
De asemenea, boierimea locală era puţin atrasă de ceea ce avea să devină principala

608
Mircea Vulcănescu, Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu,
activitate lucrativă într-o economie ţărănească branşată la ritmul mondial. Radu Rosetti
sesizează câteva dintre cauzele care explică lipsa de apetenţă a boierilor români pentru
cultivarea cerealelor. „Cea mai mare parte a întinderii moşiei rămânea, în cele mai
multe cazuri, loc de fânaţ şi de păşune neavând cine să le lucreze altfel, căci banii fiind
rari, stăpânul nu avea capitalul trebuitor pentru asemenea exploatare şi drumuri nu
existau pentru transportul productelor la şchele, Şi apoi faptul că preţurile cu care se
vindea pânea la Galaţi erau statornicite de mai înainte de turci, singuri cumpărători
după placul lor, făcea ca plugăria să fie mai puţin renumerătoare şi, prin urmare, ca
puţini stăpâni să se îndeletnicească cu dânsa”609.
Situaţia se schimbă începând cu anul 1829, când, ca urmare a Păcii de la
Adrianopole, au fost redeschise strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Era reinstituită astfel
libertatea comerţului pe Marea Neagră. Aflate sub protectorat rusesc şi suzeranitate
turcească, Ţărilor Române li s-a recunoscut, la rându-le, libertatea comerţului. Într-o
majoritate covârşitoare, cerealele formau obiectul exporturilor româneşti, iar ţara
preponderentă de destinaţie a acestora era Marea Britanie, situaţie rămasă neschimbată
vreme de aproape jumătate de veac, până la sfârşitul Războiului de secesiune, când
Marea Britanie începe să importe cereale din Statele Unite ale Americii. Statutul de
grânar al Imperiului Britanic, dobândit de Ţările Române la începutul veacului XIX,
transformă radical economia sătească. Ca ocupaţie ce capătă anvergură abia în debutul
secolului XIX, „plugăria” era o trăsătură recentă a sufletului ţărănesc românesc, cu
înfăţişare pastorală vreme de câteva milenii. Înainte de semnarea păcii de la
Adrianopol, stupăritul şi creşterea vitelor erau principalele activităţi economice din
lumea satului românesc. După 1829, ele nu dispar. Devine însă prevalentă agricultura
practicată pe suprafeţe extinse, consecinţă a conexării Ţărilor Române la nevoile
Imperiului Britanic610. După ce orbitase vreme de câteva secole doar în jurul Imperiului
Otoman şi al Imperiului Ţarist, Ţările Române erau aninate acum şi de axul
Occidentului611. În Neoiobăgia, Gherea evocă factorii obiectivi şi factorii subiectivi ce
declanşează procesul de orbitare a unei ţări mai puţin dezvoltate în jurul uneia
dezvoltate. Cum arătam ceva mai devreme, raporturile de forţă schimbătoare dintre
Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman conectează, prin prevederile Păcii de la

609
Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 66.
610
Scriind despre cuplarea spaţiului românesc la istoria impulsionată de ethosul occidental, Mihail
Manoilescu repera principalul neajuns al prefacerilor produse în secolul XIX în spaţiul românesc. Era
vorba despre mult prea rapida ,,recapitulare” a istoriei civilizaţiei occidentale, cu precizarea că grabnica
ajustare a calapodului instituţional local la tiparul apusean s-a făcut în detrimentul primului, condiţionările
intime ale acestuia fiind complet nesocotite. ,,În sfârşit – şi acesta este lucrul cel mai important – viaţa
noastră rurală tradiţională este dominată în aproape toate actele ei, de motive extraeconomice. Nu se poate
spune nici despre ţăran şi nici despre adevăratul boier că scopul vieţii sale este profitul. Centrul de greutate
al existenţei omului de la ţară se plasează în domenii situate alături de economic şi deasupra economicului.
Despre concepţia de viaţă a ruralului se poate spune că este etică, religioasă, estetică: dar nici într-un caz
mercantilă. În mobilele care determină acţiunile omeneşti la ţară poţi să întâlneşti orice, de la chemarea
clocotitoare a sângelui şi până la poezia misticismului celui mai <<absurd>>, dar mobilul profitului nu
ajunge niciodată să joace acolo rolul capital”610. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei
româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti, 2002, p. 206-207.
611
Gherea vorbeşte despre neşansa istorică a României. ,,Ţara românească a avut marea neşansă să fie
înconjurată de trei state puternice, cari o strângeau ca într’un cerc de fier şi dintre cari unul se socotea
stăpânul ei de drept (Turcia), altul stăpânul de fapt (Rusia) şi al treilea căuta să devină şi una şi alta
(Austria)”. Constantin-Dobrogeanu Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei
noastre agrare, Ed. Librăriei Socec & Comp, Bucureşti, 1910, p. 39-40.
Adrianopole, Ţările Române la circuitul economiei capitaliste. Acestei împrejurări cu

caracter obiectiv i se adaugă factorul subiectiv, adică apariţia unui grup sau clasă
socială interesată de valorificarea consecinţelor orbitării, care, devenit agent al
metropolei, excavează în folosul acesteia plusprodusul activităţii productive
desfăşurate în periferie. După ce punctează stresul social indus în rândul ţărănimii de
procesul orbitării, Gherea arată că principalul beneficiar al acestuia e factorul subiectiv,
care a contribuit la declanşarea sa. „Participarea la civilizaţia Apusului foloseşte la
început numai claselor superioare; celor producătoare le face mai mult rău. În special
ţărănimea n’are de ce să se bucure. În adevăr, cât timp am fost în gospodăria naturală şi
boierii îşi încasau redevenţele în natură, exploatarea era limitată. Boierul lua din
productele ţăranului numai cât îi trebuia pentru satisfacerea nevoilor lui şi ale curţii sale.
Cu o cantitate mai mare nu ar fi avut ce face. Când, însă, vine noua formă de gospodărie,
gospodăria bănească, şi grâul devenit marfă se vinde pe bani, nu mai există limită pentru
exploatare, afară numai de limita pusă de însăşi natura puterilor iobagului”612.
În zonele periferiale, metropola a exportat în permanenţă capitalul de tip uzurar,
specie de capital ce-a impulsionat dezvoltarea subdezvoltării într-un areal dominat de
elite xenocentrate ce utilizează aparatul statal în folosul diferitelor grupuri de interese,
iar nu în proiecte cu largă răsfrângere socială. În definitiv, e nevoie de un stat puternic
pentru a sili capitalul comercial să devină industrial. Fără un stat puternic, capitalul
comprador nu poate fi domesticit, căci alonjă socială imprimă capitalului nu atât viaţa
ascetică, ca în exemplul dat de Max Weber, cât constrângerea legală şi instituţională a
statului. Care în funcţie de scopul în slujba căruia e pus, vorba lui Vulcănescu, poate
exonera capitalul de orice responsabilitate socială, cazul corporaţiilor transnaţionale.
Zugrăvirea unui tablou cuprinzător al efectelor sociale devastatoare generate de
varianta uzurară a capitalului în Ţările Române pe parcursul secolului XIX şi începutul
secolului XX nu intră în vederile noastre. Gherea, Zeletin, Eminescu, Madgearu,
Manoilescu, Radu Rosetti şi alţii au făcut-o mult mai bine decât noi. Punctăm însă
relaţia de dependenţă creată de acest tip de capital între Ţările Române şi centrul
sistemului mondial modern, o relaţie de dependenţă care se manifestă plenar în cadrul
economiei de enclavă. Centrată pe un sector productiv monocolor, ce exportă bunuri ce
înglobează muncă multă şi grea, iar nu muncă de calitate, adică muncă în care
cunoaşterea deţine o pondere covârşitoare, economia de enclavă este aidoma unui
instrument chirurgical care îndepărtează necontenit metropola de periferie, în
beneficiul primeia şi în dezavantajul celeilalte. Până la urmă, nu există centru fără
periferie. Iată, pe scurt, câteva dintre caracteristicile economiei de enclavă:
 un centru comercial şi administrativ ce diseminează interesele metropolei în zonă;
 munca localnicilor are ca efect sărăcirea lor;
 influenţa populaţiei autohtone asupra procesului politic, orchestrat în conformitate
cu interesele metropolei în zonă, este redusă sau nulă;
 beneficiul muncii locale este atras integral în metropolă, nefiind destinat
investiţiilor care să propăşească zona periferială;
 o burghezie locală aflată în simbria metropolei, aderentă mimetic la cultura
specifică centrului sistemului şi aflată, în multe cazuri, la antipodul specificului local;
 elită fracasomană.

612
Op. cit., p. 33.
Nu insistăm foarte mult asupra problemei subdezvoltării, apărută în secolul XIX

ca urmare a impactului dintre modernitate şi o lume românească cvasifeudală, mai ales
că am explicat chestiunea în secţiunea dedicată componentei economice a geopoliticii
modernităţii. Subliniem totuşi starea materială precară a lumii satului, înrăutăţită de
Reforma agrară din 1864, care în loc să ridice lumea rurală, o afundă şi mai adânc în
sărăcie. Potrivit lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, dintre cei peste jumătate de milion
de ţărani împroprietăriţi în 1864 numai 72 000 îşi puteau întemeia o gospodărie
capabilă să susţină un trai decent. Ceilalţi însă, având în vedere tehnica arhaică de
exploatare a pământului şi suprafeţele mici de teren deţinute în proprietatea, fuseseră
condamnaţi la sărăcie. Randamentul agriculturii extensive este cu atât mai redus, cu cât
loturile de pământ aflate în exploatare sunt mai mici. În plus, în marea majoritate a
cazurilor, pământul încredinţat noilor proprietari era de proastă calitate – „râpe,
pietrişuri, nisipuri, lut” –, neparcelat şi situat la o distanţă considerabilă de sat. „Pe
urmă, pământurile date n’aveau de multe ori drumuri, care să ducă la ele, astfel că
ţăranul avea pământ dar nu putea să ajungă la el; drumul către pământul ţăranului
trecea prin proprietatea mare, ceea ce a devenit mai târziu un mijloc uşor, eficace şi
uşor de aservire a ţăranului. În multe locuri s’a dat pământ ţăranilor, dar adăpătorile de
vite au rămas în mâna proprietăţii mari – un alt mijloc de aservire”613. Împroprietărirea
n-a fost însă gratuită. Ţăranii deveniţi proprietari au fost obligaţi să-i despăgubească pe
marii latifundiari, care, interesant, au devenit creditori ai sătenilor. Însă recoltele slabe
obţinute în primii ani de după Reformă au întârziat stingerea datoriilor, ceea ce a făcut
ca sumele de bani împrumutate de ţărani să acumuleze dobânzi uriaşe. Pentru achitarea
acestora, ţăranii au fost obligaţi să muncească pe terenurile marilor latifundiari,
revenindu-se astfel la modul arhaic de stingere a obligaţiilor, prin prestaţii în natură.
Luate în conjunctura orbitării Ţărilor Române (şi) în jurul Apusului, măsurile Reformei
Agrare s-au dovedit paliative care s-au rezumat la parcelarea unor suprafeţe de pământ,
fără însă să aibă în vedere organizarea muncii pe criteriul sporirii randamentului
acesteia. Înglodaţi în datorii, muncind în folosul latifundiarilor mai mult decât
odinioară, adică înainte de Reforma lui Cuza, şi nesocotindu-şi propriile recolte, ţăranii
împroprietăriţi au dobândit un statut social cvasi-similar cu cel anterior. „Şi lucru şi
mai curios – acei oameni n-au avut pământul, dar au plătit preţul lui, au plătit şi plătesc
chiar impozitul pământului, deşi nu l-au avut, deşi nu l-au muncit, deşi folosul,
presupusul folos pe care trebueau să’l aibă depe urma pământului, niciodată n’a intrat
în punga lor”614.
În loc s-o elimine, aşa cum îşi propusese, Reforma Agrară din 1864 ranforsa
iobăgia. De aici, exploatarea cruntă a maselor ţărăneşti. Mai bine de 90% din poporul
român muncea în regim salahorizat în secolul XIX, pentru salarii de mizerie. Incapabil
să-şi achite datoriile făcute pentru achiziţionarea lotului de pământ la care fusese
îndreptăţit de Reforma Agrară, ţăranul era obligat să-l înstrăineze complet sau parţial.
Lipsit de pământ, el era nevoit să muncească pentru asigurarea subzistenţei pe terenul
latifundiarului. Demara astfel procesul de proletarizare a ţărănimii, cu un cortegiu de
urmări funeste. „Exodul rural este un efect al regimului de mare proprietate şi muncă
feudală. Oriunde s-a produs, el se datoreşte împrejurării că sătenii proprietari ai unui

613
Constantin-Dobrogeanu Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre
agrare, Ed. Librăriei Socec & Comp, Bucureşti, 1910, p. 54.
614
I.G. Bibicescu, În chestiunea agrară, p. 31 apud Constantin Dobrogeanu-Gherea, op. cit., p. 55.
petec de pământ şi învoiţi pe marea şi mijlocia proprietate în regimul muncii forţate, nu

se mai pot hrăni şi suporta condiţiile animalice de viaţă, sau că sătenii fără pământ,
muncitori agricoli care nu-şi pot agonisi traiul pentru un an muncind 5 luni, îşi părăsesc
vetrele. Ei îngroaşă rândurile proletariatului industrial, când există o industrie naţională
să-i absoarbă, sau altminteri emigrează în ţări străine”615.
Mihail Manoilescu vedea în industrializarea ţării singurul mod de atenuare a
sărăciei rurale. „Situaţia agriculturii noastre poate fi cuprinsă în formula sintetică:
pământ bogat, utilaj sărac şi muncă rău plătită. Munca excesivă şi rău plătită ţine în loc
şi frânează orice progres tehnic şi opreşte orice tendinţă de reînnoire şi de completare a
utilajului”616. În preajma Primului Război Mondial, Manoilescu constată că 80% din
bunurile exportate de Români erau rodul muncii ţăranilor. Cu toate acestea, lumea
satului beneficia de doar 20% din importurile făcute. Mai mult decât atât, folosind
datele unui studiu publicat în anul 1926, Manoilescu arată că doar 12% din cheltuielile
bugetare erau direcţionate spre satul românesc, 68% fiind destinate nevoilor
oraşului617. Pentru a ilustra inegalitatea schimburilor sat-oraş şi periferie-metropolă,
economistul român utilizează conceptele elevator direct şi elevator indirect. El
demonstrează în acest fel că munca lumii satului, acolo unde vieţuia România
românească, era confiscată de lumea oraşului. „ (...) în Romania satul a fost
întotdeauna exploatat de către oraş, întâi prin furnizarea directă de alimente şi produse
agricole de la sat la oraş, fără o contravaloare directă în mărfuri. Această furnizare
gratuită reprezintă ceea ce noi am numit «elevatorul direct». Dar există şi o altă cale de
exploatare, care constă în aceea că exportul românesc – compus în cea mai mare parte
din produsele satelor – serveşte, totuşi, numai pentru a plăti în străinătate importul
românesc, destinat exclusiv oraşelor. În felul acesta, străinătatea este un simplu
intermediar, care face ca – pe această noua cale a elevatorului indirect – bunurile
satelor să se valorifice în folosul exclusiv al oraşelor”618.
Iată doar câteva aspecte care demonstrează cât de dificil era de urnit procesul
industrializării în România interbelică. Cine ar fi achiziţionat bunurile manufacturate
de industria autohtonă în condiţiile în care mizeria rurală împiedica racordarea lumii
satului la piaţa internă a bunurilor industriale? Dacă mediul urban avea resursele
necesare cumpărării produselor industriei indigene, lumea rurală a fost lăsată sistematic
în afara pieţei interne a produselor industriale româneşti. Situaţia este prezentată
elocvent de Virgil Madgearu. „Neoiobagul care îşi împărţea produsul muncii cu
proprietarul (arendă, dijmă, clăci) şi cu Statul (dări), avea o capacitate de cumpărare
extrem de mărginită, care mai era redusă prin scumpetea fabricatelor interne,
industriile încurajate, în lipsa posibilităţilor de organizare a producţiei de masă, fiind
silite a vinde mărfurile sub pavăza tarifului vamal. Cercul vicios era astfel încheiat.
(...) Răspândirea bunei stări materiale în rândul ţărănimii va contribui la ridicarea
nivelului de trai, sporind şi trezind trebuinţe noi, ceea ce va produce o extindere a
pieţei interne pentru fabricate”619.

615
Virgil Madgearu, Agrariarism, capitalism, imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale
româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 53.
616
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti, 2002, p. 190.
617
Vz. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti, 2002.
618
Op. cit., p. 100.
619
Virgil Madgearu, Agrariarism, capitalism, imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei sociale
româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 51.
Interludiu. Stadiul modernizării în România interbelică
„Mijloacele folosite pentru modernizarea ţărănimilor au fost peste tot două:

instrucţia şi organizarea economică şi sanitară a vieţii rurale”620. Ne propunem, în
această secţiune, să relevăm starea economică a vieţii săteşti, fără să zăbovim asupra
programelor de modernizare a ruralului românesc. Înainte de aceasta însă, oferim
câteva date despre gradul de alfabetizare a României interbelice, întrucât
implementarea cu succes a tiparului instituţional occidental a depins şi de ştiinţa de
carte, fără ca alfabetizarea, singură, să asigure eficienţă socială noului model
instituţional. În 1930, 51,5% din populaţia rurală de peste şapte ani ştia carte621. Prin
urmare, 5,8 milioane de oameni erau pregătiţi pentru întâlnirea cu modernitatea şi
cu vectorul ştiinţific al acesteia. Covârşitoarea majoritate a acestora, aproximativ
5,4 milioane, nu trecuseră însă de nivelul instrucţiei primare. Îngrijorător era că, în
1930, 5,5 milioane dintre locuitorii satului românesc cu vârsta de peste şapte ani erau
analfabeţi, dintre aceştia 61,3% fiind femei622. Dintre toate provinciile României Mari,
Basarabia avea cea mai scăzută rată de alfabetizare, peste 75% dintre locuitorii acesteia
fiind analfabeţi în 1930, comparativ cu Bucovina, care avea o rată de alfabetizarea de
aproximativ 60%623. Golopenţia avansează o explicaţie geopolitică pentru situaţia
Basarabiei, unde oraşele construite de regimul ţarist nu difuzaseră civilizaţie către
satele din jur. „Puţinătatea oraşelor în acest teritoriu se datoreşte tocmai faptului că
spre oraşele acestea, ridicate de regimul ţarist în timpul întâiei ocupaţii ruseşti, cu
deosebire prin aducerea de ruşi şi evrei, n-au pornit şi n-au fost chemate valuri de rurali
români din regiunile săteşti împrejmuitoare. O acţiune temeinică în acest sens n-a fost
stârnită nici în deceniile 1920-1940, datorită inerţiei provinciale şi rezistenţei pasive a
populaţiei vechi a oraşelor. (…) Deosebit de semnificativă e împrejurarea că în plăşile
foarte româneşti din jurul Chişinăului, neştiutorii de carte sunt proporţionali mai
numeroşi, atingând şi trecând de 90% (1930)”624. În zonele cu rată ridicată a
alfabetizării găsim burghezia rurală, aceasta fiind proeminentă în arealul Braşov-
Făgăraş-Sibiu-Târnava, judeţele din nordul Munteniei, judeţele din jurul porturilor de
la Dunărea de Jos şi cele din Câmpia Tisei, Năsăudul şi Bucovina. Din totalul
exploatărilor ţărăneşti însă, cele aparţinând chiaburilor reprezentau doar 0,1%, adică
3000 în cifre absolute625. „Chiaburii, cu gospodării de 50-500 ha, îşi exploatează
pământul recurgând la mână de lucru străină, trăiesc în condiţii asemănătoare
intelectualilor săteşti şi sunt îndeajuns de înzestraţi cu pământ, vite şi maşini agricole
ca să poată atinge un buget echilibrat din venitul agricol al acestora”626.
Trecând la organizarea economică a vieţii rurale, facem referire din nou la
susţinerea lui Virgil Madgearu, potrivit căruia fără înfiriparea unei pieţe interne care
să-i colecteze fabricatele, industria naţională nu se putea dezvolta. Dar pentru
constituirea pieţei interne ca postament al edificiului industrial indigen se impunea

620
Anton Golopenţia, Opere complete. Vol. II. Statistică, demografie şi geopolitică, Ed. Enciclopedică,
621
Op. cit., p. 293.
622
Op. cit., p. 294.
623
Op. cit., p. 565.
624
Ibidem.
625
Op. cit., p. 320.
626
Op. cit., p. 319.
creşterea stării materiale a ţărănimii, principalul segment social al României interbelice

şi, astfel, cel mai important debuşeu pentru bunurile industriei naţionale. Ca să poată
achiziţiona produsele industriale autohtone, ţărănimea avea nevoie deci de venituri
suplimentare, pe care munca organizată pe principii extensive nu le putea furniza. De
aceea, scrie Madgearu, destinul industriei naţionale depindea de aplicarea eficientă a
unui nou algoritm de muncă în agricultura românească. Soluţia teoretică era logică,
dar, în realitate, chestiunea era extrem de delicată. Fiindcă fabricatele industriei
naţionale costau mult, în condiţiile în care presiunea competiţiei care le-ar fi scăzut
preţul de vânzare era atenuată sau chiar eliminată de tarifele vamale înalte, ce
proteguiau o industria naţională plăpândă. Mai mult decât atât, subvenţiile acordate de
statul român producătorilor agricoli erau liliputane, motiv pentru care câştigul acestora
era mic. De asemenea, gradul de industrializare a agriculturii autohtone, care evidenţia
deci gradul de intensitate a muncii depuse în principalul sector al economiei naţionale,
era scăzut. Iată datele pentru anul 1937. „Înzestrarea agriculturii noastre cu maşini este
foarte redusă. Pe când în România zestrea de maşini agricole ce revine de 1 ha se
cifrează la 1.000 lei, ea reprezintă 2.000 de lei în Bulgaria, 18.000 lei în Germania şi
42.000 lei în Elveţia”627. Golopenţia se referă nu la anvergura pe care ar fi trebuit să o
aibă piaţa internă autohtonă, ci la dimensiunile ei interbelice, aceasta fiind limitată la
zona urbană. Dar zona urbană avea o populaţie redusă, cu nevoi puţine, care, pe
deasupra, era aprovizionată cu alimente importate, ceea ce restrângea semnificativ
debuşeele culturilor speciale autohtone, şi ne referim aici la culturile de plante
industriale, alimentare, pomi fructiferi etc. Nu-i de mirare că, în atari condiţii,
agricultura românească era preponderent cerealieră, peste 80% dintre terenurile arabile
fiind cultivate cu cereale, în vreme ce doar 4% erau însămânţate cu plante cerealiere628.
În plus, cum spuneam ceva mai devreme, agricultura românească era înzestrată cu
tehnologie arhaică, ceea ce explică randamentele scăzute. „Astfel, în media anilor
1933-37 grâul a produs, la ha, 9,1; porumbul, 7, 4; ovăzul, 8, 2 şi secara 9, 3 chintale.
În acelaşi interval însă producţia medie la ha a grâului era, în Danemarca şi Olanda, de
respectiv 31, 3 şi 39, 6 q; în Anglia şi Germania de 22, 8, respectiv 22, 2 q; în Ungaria
de 13, 9; în Bulgaria şi Iugoslavia de 11, 9, respectiv de 11, 1q. Iar producţia medie la
ha a porumbului, de 10, 1q în Italia, de 16, 9 în Iugoslavia, de 12,8 în Bulgaria”629.
Totodată, condiţiile climaterice înrâureau masiv producţia agricolă, cu atât mai mult cu
cât lipseau investiţiilor care să atenueze impactul acestora. Bunăoară, în intervalul
1921-1937, din 17 recolte de grâu doar şapte fuseseră bune. În ceea ce priveşte
culturile de porumb, lucrurile stăteau şi mai rău, în sensul că, în acelaşi segment
temporal, doar trei dintre cele 17 recolte fuseseră bune630. Studiile întreprinse de
Institutul de cercetări agronomice al României, în intervalul 1930-1934, în diferite
regiuni ale ţării, demonstrau că cele 424 de gospodării investigate, cu suprafeţe
cuprinse între 2,50 şi 55, 56 ha, nu erau rentabile din punct de vedere economic.
Venitul brut al acestor gospodării acoperea munca făcută de străini, cheltuielile curente

627
Anton Golopenţia, Opere complete. Vol. II. Statistică, demografie şi geopolitică, Ed. Enciclopedică,
628
Op. cit., p. 305.
629
Ibidem.
630
Op. cit., p. 306.
ale exploatării şi dobânzile capitalului împrumutat, fără însă să remunereze munca

depusă de membrii familiei631.
În gospodăriile cu terenuri mai mici de 3 ha, venitul agricol anual obţinut pe
persoană se cifra la 2 397 lei, în condiţiile în care cheltuielile anuale cu alimentaţia
unei persoane erau de 3 492 lei632, ceea ce arată că exploataţiile mici nu puteau asigura
supravieţuirea membrilor lor. „Ca să iasă din acest impas, gospodăriile caută venituri
anexe suplimentare, îşi scad nivelul de viaţă, adică se alimentează şi se îmbracă
deficitar, suprimă cheltuieli, se împrumută ori consumă din substanţa gospodăriei,
vânzând vite sau pământ”633. Iată structura venitului brut realizat de gospodăriile
ţărăneşti. În 1935, 35,2% provenea din culturi de cereale şi plante industriale, 22,2%
din creşterea animalelor, iar 41,5% din câştigurile realizate din munci plătite, cărăuşie,
activităţi comerciale şi meşteşugăreşti etc634. Gospodăriile cu suprafeţe mai mici de
3 ha reprezentau 52% din totalul exploatărilor agricole existente, la nivel naţional, în
1939. Cum arătam la un moment dat, randamentul oricum scăzut al culturilor cerealiere
practicate extensiv, era diminuat de dimensiunile reduse ale exploataţiei agricole. Din
acest motiv, productivitatea scăzută a muncii extensive practicată pe suprafeţe mici, în
condiţiile suprapopulării mediului rural, ameninţa cu extincţia biologică o parte a
populaţiei rurale. „ (…) puterea de muncă utilizată în agricultura românească
reprezintă circa: 7 115 360 oameni adulţi, faţă de o capacitate de consumaţie egală cu
aceea a: 9 689 806 oameni adulţi, cifre care ne dau un raport mijlociu între muncă şi
consumaţie de: 1, 36 – sau de circa 3 muncitori pentru 4 consumatori, (…)”635. Prin
urmare, rămânea neutilizată mai bine de 30% din capacitatea de muncă a populaţiei
rurale. Ceea ce omisese Virgil Madgearu când a susţinut necesitatea creşterii stării
materiale a ţărănimii drept condiţie a creării pieţii interne pentru fabricatele industriale
autohtone şi, astfel, a stimulării industriei naţionale, a fost tocmai excedentul de
populaţie rurală, care frâna dezvoltarea agriculturii. Astfel, deveneau urgente
răspunsurile pentru decongestionarea ruralului românesc interbelic, printre soluţiile
vehiculate aflându-se şi lucrările publice, alături de transferurile de populaţie, asanarea
suprafeţele inundabile, crearea de debuşeuri externe pentru culturile locale de plante
industriale etc.
Mircea Vulcănescu despre problemele economiei ţărăneşti
Ca şi Madgearu, Vulcănescu militează pentru creşterea nivelului material al

ţărănimii. Am amintit în secţiunea dedicată înrâuririlor teoretice exercitate de
Madgearu asupra lui Vulcănescu, de concepţia primului asupra rolului Creditului
funciar rural. Într-un ambient financiar-bancar dominat de capitalul uzurar, ale cărui
dobânzi uriaşe pauperizaseră necontenit ţărănimea română, Creditul funciar rural a
apărat doar marii proprietari. Ratându-şi scopul de a descuraja camăta, prin oferirea de
credite cu dobânzi mici, Creditul funciar rural a contribuit deci, indirect, la accentuarea
mizeriei rurale. Venitul real al ţăranului era diminuat permanent de ratele mari ale

631
Op. cit., p. 315.
632
Op. cit., p. 316.
633
Op. cit., p. 317.
634
Op. cit., p. 315.
635
Mircea Vulcănescu, ,,Spre un nou medievalism economic”. Scrieri economice, Ed. Compania,
dobânzii percepute de cămătar, astfel încât, pentru a scăpa de datorii, ţăranul-debitor

era nevoit să-şi vândă suprafaţa de pământ care-i asigura subzistenţa. Instituţia
Creditului funciar rural se reorganizează abia în 1903, când, prin înfiinţarea Casei
centrale a băncilor populare, se stabileşte şi nivelul maxim, 10%, al dobânzii pentru
creditele acordate mediului rural.
Mircea Vulcănescu constată menţinerea exploatării ţăranului şi în perioada
interbelică. Dar de data aceasta sursa exploatării nu mai era producerea bunurilor, ci
comercializarea acestora. Ţăranul nu avea acces direct la piaţă din pricina
intermediarilor de cereale care achiziţionau producţia gospodăriei ţărăneşti la preţuri
mici, ce diminuau semnificativ randamentul muncii. Un randament oricum micşorat de
preţul mare al tehnologiei moderne ce economisea, totuşi, munca ţăranului, precum şi
de scumpirea creditelor necesare achiziţionării acestei tehnologii. După Vulcănescu,
singurul răspuns pe care ţărănimea îl putea oferi unei stări de fapt ce menţinea lumea
satului în mizerie era cooperaţia. „Arma de apărare a ţărănimii în acest proces nu poate
fi decât cooperaţia, care trebuie să pună pe ţărani la stăpânirea căilor care duc la piaţa
mondială, prin împătritul sistem al cooperativelor de vânzare în comun, al celor de
aprovizionare, al celor de credit şi al celor de industrializare a produselor
gospodăriei”636.
Carenţele Reformei Agrare punctate de Vulcănescu sunt similare cu cele
observate mai devreme de sociologii şi economiştii români care au scrutat fenomenul
dezvoltării subdezvoltării din satul românesc. „Ea (reforma agrară, n.n.) nu a adus
noului proprietar nici utilajul necesar, nici instrucţia suficientă spre a-l face să
exploateze cu maximum de randament pământul ce i s-a dat în stăpânire. Alegerea
culturii, uneltele tehnice, felul de a cumpăni avantajul economic au rămas cele
tradiţionale”637. Vulcănescu lămureşte astfel cauzele productivităţii scăzute a muncii
ţărăneşti. Pentru mica proprietate, dominantă în lumea satului românesc în perioada
interbelică, cele mai scăzute randamente le aveau fâneţele şi culturile de cereale. Cum
am arătat deja, culturile de cereale – grâu şi porumb – devin după 1829 prevalente în
economia ţărănească autohtonă. La un veac distanţă, supremaţia culturilor de grâne
rămânea neschimbată. Aşadar, era preferat în continuare tipul de cultură cu
rentabilitate scăzută. În plus, valoarea adăugată ocazionată de aceste culturi era
împuţinată şi de loturile mici de pământ, majoritare în satul românesc interbelic,
chestiune explicată de Mircea Vulcănescu. „Tipul proprietăţii mijlocii nu corespunde
gospodăriei ţărăneşti, pentru că depăşeşte totdeauna puterea de muncă a ţăranului şi
face din el un întrebuinţător al muncii altora”638. Munca solicitată de culturile de
cereale practicate pe suprafeţe mici nu se deosebea semnificativ, cantitativ vorbind, de
efortul cerut de culturile de plante industriale sau medicinale. Numai că la cantităţi
egale de muncă, randamentul plantelor industriale era mai mare. De asemenea, uneltele
necesare pentru cultivarea grâului şi a porumbului erau utilizate foarte rar, de doar
câteva ori pe an. Prin urmare, tehnologia vremii, pe lângă caracterul ei rudimentar,
rămânea neutilizată în cea mai mare parte a anului. De aici, recomandarea lui

636
Op. cit., p. 113.
637
Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 263.
638
Vulcănescu pentru stimularea ţărănimii către cultivarea plantelor industriale şi

medicinale.
Aidoma lui Mihail Manoilescu, Vulcănescu consideră că neajunsurile
exploataţiei ţărăneşti de mici dimensiuni nu sunt insurmontabile. Căci ele ţin de
organizarea muncii, iar nu de specificul muncii ţărăneşti. „Defectul micii exploataţii
româneşti nu este deci, cum se vede, un viciu structural, ci o eroare de concepţie, de
organizare, deci esenţial remediabilă”639. Exista, totuşi, şi un resort intim al muncii
ţărăneşti care menţinea rentabilitatea exploataţiei agricole la un nivel scăzut. În
economia naturală, motivaţia acţiunii economice nu este obţinerea profitului, care
presupune maximizarea rentabilităţii activităţii derulate, ci asigurarea subzistenţei.
Aspectul nu-i scapă lui Vulcănescu, care caută modalităţi de impulsionare a muncii
ţărăneşti, o preocuparea ce nu era stimulată de dorinţa de a inocula spiritul mercantil
printre resorturile economiei ţărăneşti. Mai curând, ea avea la bază îngrijorarea
suscitată de soarta celui mai important segment social al României interbelice.
Concluziile, iar nu paradigma de gândire, îl apropie pe Vulcănescu de Gherea.
„Economistul Şcolii Sociologice de la Bucureşti” observă că suprapopularea satului
românesc a avut ca efect fărâmiţarea necontenită a proprietăţii. Cum, sub un anumit
prag de întindere, proprietatea nu mai poate asigura subzistenţa, ţăranul îşi înstrăinează
pământul şi se proletarizează. Reapărea astfel fenomenul concentrării proprietăţii. Dar
nu acesta e aspectul care-l motivează pe Vulcănescu să caute soluţii de creştere a
productivităţii muncii ţărăneşti. Menţinerea constantă sau creşterea moderată a
randamentului exploataţiei agricole mici, pe fondul exploziei demografice a lumii
rurale, ameninţa o parte a acesteia cu extincţia biologică. „ (…) puterea de muncă
utilizată în agricultura românească reprezintă circa: 7 115 360 oameni adulţi, faţă de
o capacitate de consumaţie egală cu aceea a: 9 689 806 oameni adulţi, cifre care ne dau
un raport mijlociu între muncă şi consumaţie de: 1, 36 – sau de circa 3 muncitori
pentru 4 consumatori, (…)”640. De asemenea, în condiţiile suprapopulării satului
românesc şi a productivităţii scăzute a muncii ţărăneşti era ameninţată existenţa
familiei ţărăneşti, în jurul căreia pivota gospodăria ţărănească, ca unitate de producţie
fundamentală în mediul rural. Primejduirea unităţii sociale fundamentale a satului
românesc, ne referim la gospodărie, ameninţa astfel existenţa unui întreg univers
civilizaţional, şi-anume civilizaţia ţărănească. „Dumneavoastră trebuie să reţineţi că de
obicei dezorganizarea familiei ţărăneşti este produsă de dezechilibrul dintre puterea de
muncă faţă de puterea de consumaţie a gospodăriei”641. Iată deci că de creşterea
randamentului micii exploataţii ţărăneşti depindea destinul lumii satului. Adică al
României româneşti. Cultivarea plantelor industriale şi medicinale, culturi cu
randament superior culturilor de cereale, înzestrarea gospodăriei ţărăneşti cu utilaj
modern şi eliminarea intermediarilor care blocau ori îngreunau accesul producătorilor-
ţărani pe piaţă au fost câteva dintre soluţiile vehiculate în acest sens. Era nevoie însă şi
de o regândire a motivaţiilor specifice economiilor naturale. Vulcănescu avansează
ideea „serviciilor băneşti” care să greveze fiecare gospodărie ţărănească. Înzestrat cu
capacitatea de a vizualiza efectele produse pe termen lung de diferitele măsuri ale

639
Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 265.
640
641
Op. cit., p. 150.
statului, Vulcănescu punctează totodată şi consecinţele nedorite ale fiscalizării muncii

ţărăneşti. Efectul pervers al forţării muncii ţărăneşti peste pragul asigurării subzistenţei
consta în anularea independenţei micii exploataţii ţărăneşti642. „Stimularea artificială a
consumaţiei e însă şi un izvor de primejdii, căci ea atacă principalul resort care face
tăria gospodăriei rurale faţă de celelalte forme de organizare a producţiei agricole:
elasticitatea (s.n). Ajustarea autonomă operată între producţie şi consum prin reducerea
sensibilă a nivelului de viaţă, în caz de lipsă”643.
Campaniile monografice de la Runcu şi de la Goicea-Mare diagnosticaseră deja
disoluţia economiei ţărăneşti autohtone. Câtă vreme la Runcu disoluţia avea o cauză
cronică, si-anume scăderea dramatică a productivităţii muncii survenită în condiţiile
insuficienţei pământului, la Goicea-Marea specificul economiei ţărăneşti se disipase
din motive distincte. În primul rând, datorită schimbării regimului de proprietate, efect
al reformei agrare, iar, în al doilea rând, datorită consecinţelor sociale şi psihologice
induse de contactul zonei cu piaţa mondială, întâlnire prilejuită de Primul Război
Mondial. Estomparea trăsăturilor specifice economiei săteşti survenea în contextul
schimbării profilului economic al României interbelice. Din ţara eminamente agrară,
România Mare se transformase în anii ’30 în ţară mixtă, simultan industrială şi agrară.
Din grânar al Europei, România devenise găzar al Europei, cu un ritm de
industrializare care o plasează, între 1931-1935, pe locul doi în lume, după Japonia.
„(…) raportul dintre participarea procentuală a agriculturii în venitul naţional şi
participarea industriei, altă dată favorabil agriculturii, s-a schimbat şi el, tot în favoarea
industriei. (…) procentul de participare a industriei, în totalul exportului românesc, a
trecut de la 30 la 40% din 1931, până în 1933, pe când procentul cerealelor a scăzut de
la 40 la 20%, în acelaşi interval”644.

642
După Vulcănescu, autarhia gospodăriei ţărăneşti era virtuală. Altfel spus, gospodăria ţărănească este
autarhică nu izolat, ci ca parte în întregul reprezentat de lumea satului, un univers aparte, cu determinaţii
specifice. ,,În a doua parte a conferinţei sale, conferenţiarul arată mai întâi interdependenţa gospodăriilor
ţărăneşti în viaţa sătească, autarhia lor nefiind decât virtuală, ea presupunând o vastă serie de schimbări
reciproce de pământ, de muncă, de inventar şi de produse, precum şi o serie de folosiri în comun de
islazuri, păduri, maşini şi unelte etc.”. Mircea Vulcănescu, Prolegomene sociologice la satul românesc,
Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997, p. 113.
643
Op. cit., p. 266.
644
Bucureşti, 2009, p. 279-280.

Bibliografie generală
Abernathy & Clark, Abernathy, W., & Clark, K.B. (1985). Innovation: mapping the winds of
creative destruction. Research Policy, 14, 3-22. apud Chanchai Tangpong, Muhammad Islam,
Nongkran Lertpittayapoom: Tangpong, C., Islam, M., & Lertpittayapoom, N. (2009) The
Emergence of Business-to-Consumer e-commerce: New Niche Formation, Creative
Destruction, and Contingency Perspectives, publicat în Journal of Leadership and
Organizational Studies, disponibil via FindArticles.com, la data de 26.05.2011:
http://findarticles.com/p/articles/mi_m0NXD/is_2_16/ai_n42047798/
Amin, Ash; Thrift, Nigel. The Blackwell Cultural Economy Reader, Blackwell Publishing, 2004
Anderson James, Borders, fixes and empires: terittoriality in the new imperialism, Center for
International Border Research, no.15, 2005
Balibar Etienne, Union européenne: la révolution par en haut ? în Libération, 21 nov 2011
Baudrillard Jean, Societatea de consum. Mituri şi structuri, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2008
Bădescu, Alina I., Organizaţiile şi dinamica afacerilor. De la ecologia organizaţiilor la teoria
reţelelor”. Teză de doctorat, 2011 (mss)
Bădescu, Ciprian, The Vertical Boundaries of the Firm, ASLA Press, 2007
Bădescu, Ilie, Tratat de geopolitică, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2004.
Bădescu, Ilie, Despre criză în lumina teoriei succesiunii coexistente, Editura Expert, Bucureşti,
2009
Bădescu, Ilie, Sincronism european şi cultură critică românească, Ed. Dacia, Cluj, 2000
Bădescu Ilie, (2004), Idei politice româneşti, Bucureşti: Ed. Mica Valahie.
Bădescu Ilie, Dungaciu Dan (coord.) (1995), Sociologia şi geopolitica frontierei, Bucureşti:
Editura Floare Albastră.
Bădescu, I. Şişeştean, G, Oancea, Cucu, O., coordonatori, Tratat de sociologie rurală, Editura
Mica Valahie, Bucureşti, 2010
Beaud, Michel; Dostaler, Gilles (2000). Gândirea economică de după Keynes,
EUROSONG&BOOK.
Bell, Daniel (1996). The Cultural Contradictions of Capitalism, Basic Books, New York.
Bell, Daniel (1996). The Coming of Post-Industrial Society. A Venture in Social Forecasting,
Basic Books, New York.
Bibicescu, I.G. În chestiunea agrară apud Gherea, Constantin-Dobrogeanu (1910). Neoiobăgia.
Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Ed. Librăriei Socec & Comp,
Bucureşti.
Blaga, L., Opere, vol. IX, Editura Minerva, 1985.
Blokker, Paul (2004). Varieties of Modernity: The Romanian Post-Communist Experience as a
Renewal Attempt of Modernisation, Routledge.
Braudel, Fernand (1989). Timpul lumii, II volume, Ed. Meridiane, Bucureşti.
Brătianu, Gheorghe (1999). Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Ed. Polirom,
Iaşi.
Brătianu, Gheorghe (1995). Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Ed. Semne, Bucureşti.
Bruszt, László; Stank David. (1992) „Remaking the Political Field in Hungary: From Politics of
Confrontation to Politics of Competition” în Ivo Banac (ed.). Eastern Europe in Revolution,
Cornell University Press, New York.
Budiansky, Stephen; Auster, Bruce B.; Carey, Peter; Lief, Louise. (1989, Nov 27th). „The
Russians Aren’t Coming”, U.S. News World Report; pg. 47.
Casey, Steven; Wright, Jonathan (edit.). (2008). Mental Maps in the Era of Two World Wars,
New York: Palgrave Macmillan.
Călinescu, G., în Studii eminesciene, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
Călinescu, G., M. Eminescu. Studii şi articole, Iaşi, Editura Junimea, 1978, p. 55-56.
Chanchai Tangpong, Muhammad Islam, Nongkran Lertpittayapoom The Emergence of
Business-to-Consumer e-commerce: New Niche Formation, Creative Destruction, and
Contingency Perspectives publicat în Journal of Leadership and Organizational Studies, 2009,
disponibil via FindArticles.com, la data de 26.05.2011, adresa web:
http://findarticles.com/p/articles/mi_m0NXD/is_2_16/ai_n42047798/ ,
Cimpoi, M., Căderea în sus a Luceafărului, Ed. Porto-Franco, 1993.
Cioculescu, Ş., Aspecte de critică socială eminesciană, în Studii eminesciene, Edit. pentru
Literatură, Bucureşti, 1965.
Cioroianu, Adrian. (2009). Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine
mondială, Bucureşti: Curtea Veche Publishing.
Claval, Paul (2001). Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, Ed. Corint, Bucureşti
Codreanu, Th.D., Modelul ontologic eminescian, Ed. „Porto-Franco”, Galaţi, 1993.
Cohen, Saul Bernard (2009). Geopolitics. The Geography of International Relations,
Bowman&Littlefield Publishers, Inc.
Cooper Robert, Destrămarea naţiunilor- geopolitica lumilor secolului XXI, Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2007
Cooper Robert, The new liberal imperialism, Observer Worldview, Sunday, 7 April, 2002
Cooper Robert, Why we still need empires?, The Observer, Sunday, 7 April 2002
Cotoi, Călin (2006). Primordialism cultural şi geopolitică românească, Ed. Mica Valahie,
Bucureşti.
Crampton R.J. (1997), Eastern Europe in the Twentieth Century, London and New York:
Routledge.
Culianu, Petru Ioan (2003). Eros şi magie în Renaştere. 1484, Ed. Polirom, Iaşi.
Delacroix & Solt, 1988, Niche formation and foundings in the California wine industry 1941-84
publicat în G. R. Carroll (Ed.), Ecological models of organizations (pp. 53-70). Cambridge,
MA: Ballinger. Hein, K. (2007). Research: Study: Web research nets in-store sales. Retrieved
January 4, 2009, adresa web:
http://www.brandweek.com/bw/magazine/current/article_display.jsp?vnu_content_id=1003581
338
Demolins, E., Coment la route cree le type sociale, 2 vol., Paris, 1901-1903.
Dobrescu, Paul (2003). Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti.
Dodds, Klaus (2007). Geopolitics. A Very Short Introduction, Oxford University Press, New
York.
Drăgan Josif Constantin, (1993), Istoria românilor, Bucureşti: Ed. Europa Nova.
Durkheim, Emilé (2001). Diviziunea muncii sociale, Ed. Albatros, Bucureşti

Durkheim, Emilé (2005). Sinuciderea, Ed. Antet XX PRESS, Filipeştii de Târg.
Eminescu, M., Opere, vol. III, ed. cit.
Eminescu, M., Opere, vol. IV, ed. de I. Creţu, Bucureşti, 1938-1939.
Eminescu, M., Opere, vol. VII, ed. Aurelia Rusu, E. Minerva, Bucureşti, 1984.
Eminescu, M., Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1985.
Eminescu, M., Opere, vol. XI, ed. cit. Cap. II.
Eminescu, M., Opere, vol. XI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984.
Eminescu, M., Opere, vol. XII, ed. cit.
Eminescu, M., Opere, vol. XIV, ed. cit.
Eminescu, M., Mss. 2 254 în Fragmentarium, Editor Magdalena, D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Eminescu, M., Mss. 2 267, în Fragmentarium, ed. cit.
Eminescu, M., Fragmentarium, ed. cit.
Eminescu, M., Scrieri politice, ed. D. Murăraşu, Craiova, Scrisul românesc, 1931.
Eminescu, M., op. cit., ediţiile I. Creţu şi D. Murăraşu, (cf. Opere, ediţie integrală, publicistică,
sub îngrijirea lui D. Vatamaniuc),
Etzioni, A., The Active Society, London, The Free Press, 1971.
Featherstone Mike, Undoing culture. Globalization, Postmodernism and identity, Sage
Publication, 1995
Fox, Justin (2009). The Myth of the Rational Market, Harper Collins Publishers, New York.
Frank, Andre Gunder (2009). Dependent Accumulation and Underdevelopment, Monthly
Review Press, New York.
Frank, A.G., Amin, S., L’accumulative dependente. Societe pre-capitaliste et capitalism,
Ed. Aithropos, Paris, 1975.
Friedman, Thomas L. (2008). Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi.
Fung, Victor K, Fung William K & Yoram (Jerry) Wind, Concurenţa într-o lume plată. Cum să
construim o companie într-o lume fără graniţe, 2009, Bucureşti, publica.com
Gallagher, Tom (2005). Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Ed. Humanitas,
Bucureşti.
Geertz, Clifford (2000), The Interpretation of Culture, Basic Books, New York.
Georgescu, N., A doua viaţă a lui Eminescu (apărută între timp la Europa Nova, Bucureşti,
1994).
Georgescu-Roegen, Nicholas, Legea entropiei şi procesul economic, Editura politicã, Bucureşti,
1979
Gherea, Constantin-Dobrogeanu (1910). Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei
noastre agrare, Ed. Librăriei Socec & Comp, Bucureşti.
Giddens Anthony, Consecinţele modernităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 2000
Gilbert Durand, Mircea Eliade, în Cahiers de l'Herne, Edition de l'Herne, 1978.
Golopenţia, Anton (2002). Opere complete, Vol. II, Statistică, demografie şi geopolitică,
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Goodman, G., Redlift, M., From peasant to proletarian. Capitalism developpment and
Agrarian transition, Oxford, 1981.
Greenspan, Allan. (2008). Era turbulenţelor. Aventuri într-o lume nouă, Bucureşti: Ed. Publica.
Gusti Dimitrie (1995), Sociologia naţiunii şi a războiului, Bucureşti: Ed. Floarea Albastră.
Harvey David, Noul imperialism, Ed. All, Bucureşti, 2004
Heilbroner, Robert L. (2005). Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi ideile marilor
economişti, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Hine şi Howard, Hine, D., & Howard, D, An analysis of changing management roles in small
Australian services exporters in response to the stages in industry development. International
Journal of Entrepreneurial Behavior & Research, 9(2), 74-88, 2003
Hirschman. Albert (2004). Pasiunile şi interesele, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Iliescu, Ion (1996). Dialoguri româno-americane, Ed. Nemira, Bucureşti.
Ionescu Ioana, Ionescu Imanuela, (2010), Federaţia rusă şi Uniunea Europeană în secolul XXI,
Bucureşti: Ed. Top Form, Colecţia Geopolitică.
Ionescu, Nae (1991). Curs de metafizică, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Iorga, N., Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1981.
Isakova, Irina. (2005). Russian Governance in the Twenty-First Century. Geo-strategy,
geopolitics and governance, London&New York: Frank Cass.
Karstny, J., La culpabilite des survivants, în L. V. Thomus, B. Rousset, T. Van Thao, „La mort
aujourd’hui”, Aithropos, 1977.
Kearns, Gerry (2009). Geopolitics and Empire. The Legacy of Halford Mackinder, Oxford
University Press, New York.
Keiserlyng, H. von, Analyse spectrale de l'Europe, Stok, Paris, 1930.
Kissinger Henry, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 2003
Klein, Naomi (2007). Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, Bucureşti,
Ed. Vellant.
Krugman, Paul (2008). Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Ed. Publica,
Bucureşti.
Linz, Juan J. ; Stepan, Alfred (1996). Problems of Democratic Transition. Southern Europe,
South America, and Post-Communist Europe, London: The John Hopkins University Press.
Lupaşco, Şt., Logica dinamică a contradictoriului, Ed. Politică, Bucureşti, 1982.
Madgearu, Virgil (1999). Agrariarism, capitalism, imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei
sociale româneşti, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
Mamali, Cătălin, Balanţă motivaţională şi coevoluţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981
Manoilescu, Mihail (1986). Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Manoilescu, Mihail (2002). Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti.
Manoilescu, M., Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea, Georgescu Delafras,
Bucureşti, 1940.
Michael A. Peters, The Postmodern State, Security and World Order,
http://globalization.icaap.org/content/v2.2/04_peters.html
Mladin, Mircea Mitropolit Dr., Bucuschi, Orest Prof. Diac. Dr., Pavel, Constantin Prof. Dr.,
Zăgrean, Ioan Prof. Diac. Dr. (1980), Teologia morală ortodoxă.
Nam-Kook Kim şi Viviana Passon, From Modern Power to a Postmodern Exemple: The
Evolution of the European Union în International Area Studies Review, sept 1, 2010
Nisbet, Robert (2007). The Sociological Tradition, Transaction Publishers, New York.
Noica, C., Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Ó’Thuatail, Gearóid; Dalby, Simon; Routledge, Paul (ed.) (1998). The Geopolitics Reader,
New, York: Routledge.
Oliker, Olga; Crane, Keith; Schwartz, Lowell H.; Yusupov, Catherine. (2009). Russian Foreign
Policy. Sources and Implications, Rand Corporation.
Oprea, Al., În căutarea lui Eminescu – gazetarul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.
Ortega y Gasset, J., La revolte des masses, Paris, Stock, 1937.
Overholt, William H. (2008). Asia, America, and the Transformation of Geopolitics, New York:
Cambridge University Press.
Paleologu-Matta, S., Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Arheus, 1988.
Pareto, V., Traite de sociologie generale, 2 vol. (vol. 2), Paris, Payot, 1933.
Parker Geoffrey, (1988), The Geopolitics of domination, London: Routledge.
Pascal, B., Oeuvres I, ed. în 14 vol. de Leon Bronschvieg şi V. Boutroux, Paris, 1908—1921.
Pasti, Vladimir (1995). România în tranziţie. Căderea în viitor, Ed. Nemira, Bucureşti.
Polanyi, Karl (2001). The Great Transformation, Beacon Press.
Pop, Liliana (2006). Democratising Capitalism? The political economy of post-communist
transformations in Romania, 1989-2001, Manchester University Press, Manchester.
Postolache, Tudorel, Vers un ideal pratiquable, Editura Academiei, Bucureşti, 2008
Prigogine, I., Stencers, I., Noua alianţă, Ed. Politică, Bucureşti, 1984.
Raţiu, Ion (1990). Moscova sfidează lumea, Ed. Stigmata, Timişoara.
Rădulescu, I.E., Echilibrul între antiteze, vol. I.
Rădulescu, I.E., Amintirile şi impresiile unui proscris.
Ritzer George, Globalizarea nimicului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010
Robertson Roland, Globalization: social theory and global culture, Sage Publication, 2000
Rosetti, Radu (1987). Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Ed. Eminescu, Bucureşti.
Rostow, Walt Whitman (1961). The Stages of the Economic Growth. A Non-Communist
Manifesto, Cambridge: Cambridge University Press.
Rostow, Walt Whitman (1990). Theorists of Economic Growth from David Hume to the
Present, Oxford University Press, New York.
Schmitt, Carl (2006). The Nomos of the Earth in the International Law of the Jus Publicum
Europaeum, Telos Press Publishing.
Schumpeter, Joseph Alois (1991). The Economics and Sociology of Capitalism, Princeton
University Press, New Jersey.
Secrieru, Stanislav (2008). Rusia după imperiu: între putere regională şi custode global, Iaşi:
Ed. Institutului European.
Sempa, Francis P. (2007). Geopolitics: from the Cold War to the 21st Century, New
Brunswick&New Jersey: Transaction Publishers.
Shanin, Theodor (1972). ,,The Nature and Logic of Peasant Economy” in Journal of Peasant
Studies, nr. 3.
Skousen, Mark (2007). The Big Three in Economics: Adam Smith, Karl Marx and John
Maynard Keynes, New York: M. E. Sharpe.
Sombart, W., Le Bourgeois, Payot, Paris, 1926.
Spengler, O., The Decline of the West, The Modern Library, New York, 1962.
Stiglitz, Joseph (2003). Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Bucureşti: Ed. Economică.
Stiglitz, Joseph (2008). Mecanismele globalizării, Iaşi: Ed. Polirom.
Teodorescu Bogdan, Mihai Manea, (1993) Istoria Românilor - manual pentru clasa a XII-a,
Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Thorniley, Daniel. (2008). China: the business outlook, Economist Intelligence Unit
Foreign Broadcast Information Service. (1990, July 5 th). Daily Report, Soviet Union
Tomlinson John, Globalizare şi cultură, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002
Tonoiu, V., Ontologii arhaice în actualitate, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Toynbee, Arnold (1997), Studiu asupra istoriei. Sinteză a volumelor I-XII de D.C. Somerwell,
II volume, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Trenin, Dmitri (2001). The End of EURASIA. Russia on the Border Between Geopolitics and
Globalization, Moscow: Carnegie Center.
Ungheanu, M., Panait Istrati şi Kominternul, Ed. „Porto-Franco”, Galaţi, 1994, (cf. şi
Exactitatea admiraţiei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985).
Ungureanu, I., Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990.
Vatamaniuc, D., Publicistica lui Eminescu, Ed. Junimea, 1985.
Vatamaniuc, D., Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti,1988.
Verdery, K., Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Humanitas, Bucureşti,
1994.
Vulcănescu, Mircea (1991). Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (1992). Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (1992). Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (1997). Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu,
Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (2002). Războiul pentru întregirea neamului. Dimensiunea românească a
existenţei, Criterion Publishing.
Vulcănescu, Mircea (2003). De la Nae Ionescu la ,,Criterion”, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (2004). Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas,
Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (2004). Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor
tinerii români?, Ed. Compania, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (2005). Opere II. Chipuri spirituale. Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (2009). ,,Spre un nou medievalism economic”. Scrieri economice,
Ed. Compania, Bucureşti.
Wallerstein, Immanuel (1992, 1993). Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, Bucureşti,
IV volume.
Wallerstein, I., The Modern World System: Capitalist Agriculture and the Origin of the
European World in the Sixteenth Century, New York, 1974-1986.
Weber, Max (1978). Economy and Society. An Outline of Interpretative Sociology, Vol. I,
University of California Press.
Weber, Max (2001). Teorie şi metodă în ştiinţele culturii. Ed. Polirom, Iaşi.
Weber, Max (2001). Introducere în sociologia religiilor. Confucianism şi taoism, Ed. Institul
European, Iaşi.
Weber, Max (2003). Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Wolf, Eric (1998). Ţăranii, Ed. Tehnică, Chişinău.
Zamfir, Cătălin; Stănescu, Iulian; Ilie, Simona (coord.) (2010). Raportul social al ICCV. După
20 de ani: Opţiuni pentru România.
Zamfirescu, Ion (2001). Spiritualităţi româneşti, Ed. Vivaldi, Bucureşti.
Zeletin, Ştefan (2005). Neoliberalismul. Studii asupra istoriei şi politcii burgheziei româneşti,
Ed. Ziua, Bucureşti.
Zeletin, Ştefan (2006). Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Humanitas,
Bucureşti.
Zeletin, Şt., Burghezia română: Originea şi rolul ei istoric, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti,
1925.
Zielonka Jan, Europe as Empire: The Nature of the Enlarged European Union,Oxford
University Press, 2006
Europa 2005: unitate în diversitate, volum colectiv, Editura Institutul de Ştiinţe Politice şi
Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2005
The New York Times. (2009, May 22nd). „Russia’s Energy Tactics Backfire as Prices Sink”
(2009), articles selected for România Liberă.
The Economist. (2008, Nov 27th). „The Incredible Shrinking People”, print edition
The Economist. (2008, Dec 11th). „The Second Long March”, print edition
The Economist. (2009, Feb 12 th). „Beyond Visteria Lane”, print edition
The Economist. (2009, Feb 19th). „Stalled Factories and Fireside Chats”, print edition
The Economist. (2009, May 14 th). „Poorly Made”, print edition
The Economist. (2010, Feb 11th). „The Cruel Sea”, print edition
www.cotidianul.ro, 09.04.2010, „UE şi Rusia lucrează nemţeşte pentru Nord Stream”
Wall Street Journal, 8.11.2011, Roubini warns of Global Recession Risk


Tipar: Tipografia COLOR-PRINT

Adresa: Zalău, str. 22 Decembrie 1989, nr. 66
Telefon: 0260-661 752
Email: office@colorprint.ro
www.colorprint.ro

Geopolitica Noului Imperialism PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geopolitica Noului Imperialism PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GEOPOLITICA NOULUI IMPERIALISM

PARTEA I. SOCIOLOGIA ŞI GEOPOLITICA NEO-IMPERIALISMULUI.

NEOIMPERIALISMUL. O METAPERSPECTIVĂ ISTORICĂ ............................................. 11

TRĂSĂTURI ALE NEO-IMPERIALISMULUI (ILIE BĂDESCU) ...................................................... 11

IMPERIUL ŞI IMPERIALISMUL. TEORII VECHI ŞI NOI (ILIE BĂDESCU) ............................ 36

GEOMETRIA NEO-IMPERIALISMULUI. ŞCOALA DE LA BINGHAMTON: GIOVANNI

IMPERIALISMUL SISTEMULUI MONDIAL MODERN.

MONDIALIZAREA ÎN VIZIUNEA LUI I WALLERSTEIN ŞI A ŞCOLII DE LA

EXPANSIUNEA SISTEMULUI MONDIAL MODERN. CICLURI GLOBALE, FAZE,

MONDIALIZARE ŞI PERIFERIALIZARE (Ilie Bădescu) .......................................................... 73

ECONOMIILE DEPENDENŢEI ŞI FENOMENUL PERIFERIALIZĂRII MONDIALE ÎN

MARGINALII LA TEORIA LUI STIGLITZ ASUPRA NEO-IMPERIALISMULUI

RĂSTURNĂRILE AXIALE ŞI DEZINTEGRAREA ASIMETRICĂ (ILIE BĂDESCU) ................. 81

VECTORII INSTITUŢIONALI AI NEOLIBERALISMULUI. FONDUL MONETAR

IMPERIALISMUL CULTURAL. GLOBALIZAREA CULTURII CONSUMULUI

DUALISMUL MONDIALIZĂRII. NEOIMPERIALISM ŞI CIVILIZAŢIE. TEORIA

UN SISTEM ŞI ŞAPTE CIVILIZAŢII (ILIE BĂDESCU) ......................................................................... 123

NOUL IMPERIALISM, PROPRIETATEA IDENTITARĂ ŞI PROBLEMATICA CRIZEI

AXELE LUMII, UNIVERSALITATEA ŞI NOUL MESIANISM. DEZAXAREA LUMII (ILIE

NOUL IMPERIALISM ŞI REGIUNILE. CUM SE CONSTITUIE UN MARE SPAŢIU

NOUL IMPERIALISM SUB REFLECTORUL ECOPOLITICII ŞI AL ETNOPOLITICII

ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI FUNDAMENTUL CULTURAL AL CRIZELOR (CIPRIAN

GEOPOLITICA MODERNITĂŢII ŞI LOGICA ECONOMICĂ A IMPERIALISMULUI

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI IMPERIALISMUL NEOLIBERAL (VERONICA

PARTEA A II-A. NOUL IMPERIALISM ŞI „MARELE SPAŢIU” EURASIATIC ......... 239

IMPERIALISMUL CA DOMINAŢIE. OBOSEALA ISTORICĂ A POPOARELOR (ILIE

ALEXANDER DUGHIN DESPRE IMPERIU CA „ORGANISM SOTERIOLOGIC”.

GEOPOLITICA HEARTLANDULUI EURASIATIC. RUSIA: O PERSPECTIVĂ NON-

IMPERIUL RUS ŞI GEOPOLITICA DOMINAŢIEI (VERONICA DUMITRAŞCU) .................. 303

PARTEA A III-A. NOUL IMPERIALISM CA FENOMEN DE DOMINAŢIE.

MITTELEUROPA ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ (ILIE BĂDESCU) ......................................... 315

Subansamblurile spaţiale. Cortina de fier ................................................................................................... 318

PARTEA A IV-A. GEOISTORIA NEOIMPERIALISMULUI.

PERIFERIALIZAREA – EFECTUL SUBISTORIC AL NOULUI IMPERIALISM. DIN

TRANSILVANIA ÎNTRE DOUĂ PROIECTE: HINTERLAND AL BUDAPESTEI SAU

DEMOS ŞI OCHLOS. METROPOLA APUSEANĂ ŞI IMPERIILE ORIENTALE – O NOUĂ

GEOPOLITICĂ ROMÂNEASCĂ. ROMÂNIA ŞI NOUL IMPERIALISM ÎN PERIOADA

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .......................................................................................................................... 407

Sociologia şi geopolitica neo-imperialismului.

Neoimperialismul. O metaperspectivă istorică

Trăsături ale neo-imperialismului

Câteva precizări editoriale asupra lucrării de faţă

Aşezăm la începutul acestui capitol introductiv câteva precizări asupra elaborării

Fenomenele „neo” şi temeiul retrosociologiei

Contribuţii la studiul dominaţiei în secolul al XIX-lea

Secolul XX este unul în care omenirea se confruntă cu un tip nou de

cazul Imperiului Marxist al bolşevicilor ca la un exemplu istoric de imperiu ideologic,

confinii multiple şi nu de confluenţă. Faţă de această eră de neoconfinii, statele mici şi

Noul imperialism şi sfârşitul erei preşedinţilor suverani.

Se cuvine făcută remarca, deocamdată în trecere, că noul imperialism s-a ivit şi

Strategia ciocnirii blocurilor făcuse extrem de util principiul recrutării naţionaliste a

Revoluţionarismul şi gnoseologiile agresive ale noii epoci.

Această criză şi fenomenul religiozităţii maimuţărite se vor prelungi în cea de-a

tradiţii, a religiozităţii însăşi etc., încurajându-se pretenţia de a te încredinţa doar

Schismogeneza modernistă şi deconstrucţia marilor coduri.

Fenomenul rupturii dintre comunitate şi societate este legat, în mare măsură, de

Noul imperialism, corectitudinea politică şi mafia codurilor

supranaturală (cum ar fi apartenenţa la creştinism) sub motiv că ar fi discriminatorii

consumului fără de compensaţie, şi se traduce în parazitism social al „păturii

Neoimperialismul ideologic şi ţintele lui

Prin urmare, neoimperialismele sunt mecanisme de consolidare a acelor sisteme

Neoimperialismul imperiilor de imitaţie sau de substituţie

Neoimperialismul are o particularitate faţă de cel derivat din expansiunea