NORMATIV DE PROIECTARE A ELEMENTELOR COMPUSE DIN

BETOANE DE VARSTE DIFERITE SI A CONECTORILOR PENTRU

LUCRARI DE CAMASUIELI SI SUPRABETONARI

Indicativ NP 093 – 03

Cuprins

* GENERALITATI
* PRINCIPII DE BAZA
* CALCULUL LA CTIUNEA MOMENTULUI INCOVOIETOR
* CALCULUL LA FORTA TAIETOARE (IN SECTIUNEA INCLINATA)
* CALCULUL LA LUNECARE
* COMPORTARE IN EXPLOATARE (DEFORMATII, FISURARE)
* RECOMANDARI PENTRU ALCATUIRE SI EXECUTIE
* ANEXA 1: Exemple de calcul
* ANEXA 2: Simboluri utilizate în normativ şi echivalentele din STAS 10107/0-1990

1. GENERALITATI

1.1. Prezentul normativ stabileşte prevederi de calcul şi alcătuire specifice elementelor din beton
armat cu secţiunea realizată în etape diferite (prin cămăşuire sau suprabetonare) .

1.2. Domeniul de aplicare cuprinde, în special, elemente încovoietoare (grinzi şi plăci) şi

elemente comprimate excentric (stâlpi) pentru construcţii din beton obişnuit .

1.3. Prezentul normativ are la bază principiile şi metodele de calcul din STAS 10102-75
(Construcţii din beton, beton armat şi beton precomprimat . Prevederi fundamentale pentru
calculul şi alcătuirea elementelor) şi STAS 10107/0-90 (Construcţii civile şi industriale. Calculul şi
alcătuirea elementelor structurale din beton , beton armat şi beton precomprimat). Pentru calculul
şi proiectarea elementelor cu secţiune compusă se pot aplica prevederile generale referitoare la
elementele monostrat din beton armat sau beton precomprimat, cu modificările sau verificările
suplimentare precizate în prezentele instrucţiuni, care ţin seama de particularităţile lor de
alcătuire şi comportare .

1.4. În normativul de faţă se utilizează, în general, notaţiile din EUROCODE EC2 (Calculul şi
alcătuirea structurilor din beton), preluate în codul românesc de proiectare pentru structuri din
beton) .

[top]

2. PRINCIPII DE BAZA

2.1. Secţiunea compusă din betoane turnate în etape diferite poate apare în două situaţii:
a) la suprabetonarea unui element prefabricat, ca o etapă tehnologică gândită ca atare din faza
de proiectare.

b) la o intervenţie ulterioară, ca urmare a unor avarii sau din cauza necesităţii de a majora
capacitatea portantă sau rigiditatea elementului de construcţie (cazul consolidărilor prin
cămăşuire sau suprabetonare).

2.2. Elementele cu secţiune compusă, încovoiate, se calculează şi se verifică la starea limită de

rezistenţă, pentru fiecare fază tehnologică, la cele mai defavorabile solicitări.

2.2.1. În cazul elementelor prefabricate suprabetonate, în prima fază, când elementul prefabricat
este montat iar suprabetonarea neîntărită, calculul se face fără a ţine cont de aportul acesteia din
punctul de vedere al secţiunii active şi al schemei statice (de exemplu, continuizare pe reazeme
cu armătură înglobată în suprabetonare). Verificările se fac la încărcările din faza respectivă
(greutate element prefabricat, greutate suprabetonare şi încărcări rezultate din procesul de
execuţie: circulaţie, descărcarea betonului proaspăt etc.).

2.2.2. În a doua fază, după întărirea suprabetonării, se ţine cont în calcul de aportul acesteia prin
considerarea grosimii suprabetonării în cadrul secţiunii active şi luarea în calcul a continuizărilor
realizate pe reazeme. Pentru verificări se au în vedere încărcările totale (permanente şi
temporare).

2.2.3. În cazul elementelor prefabricate cu înălţime mare comparativ cu cea a suprabetonării şi la

care realizarea continuităţii nu condiţionează stabilitatea structurii de rezistenţă (de exemplu,
cazul elementelor plane de planşeu cu suprabetonare de grosime mică), se admite ca verificarea
în a doua fază să se facă numai la încărcările aplicare după întărirea suprabetonării.

2.2.4. Se recomandă ca secţiunea compusă să se alcătuiască în aşa fel încât dimensionarea

armăturilor de rezistenţă să se facă pe baza calculului în faza a doua, când construcţia este
terminată. Dacă nu se poate respecta această condiţie, se recomandă utilizarea unor sprijiniri
provizorii, care se menţin până la întărirea suprabetonării .

2.3. În cazurile în care rezultă a fi necesar (de exemplu prefabricate cu înălţimea redusă în
comparaţie cu grosimea suprabetonării), în prima fază se efectuează şi verificarea la starea limită
de deformaţie a elementului prefabricat .

2.4. În cazul cămăşuirii elementelor structurale verticale (stâlpi, pereţi structurali), înainte de
intervenţie se va analiza, în funcţie de starea lor tehnică, eventuala necesitate de sprijinire
provizorie a structurii .

2.5. O secţiune compusă poate fi considerată ca atare la preluarea solicitărilor ce-i revin în
exploatare dacă este asigurată conlucrarea între părţile sale componente, prevenind prin măsuri
adecvate apariţia lunecării la interfaţă (Suprafaţa de contact între betoanele turnate în etape
diferite) .

2.6. Pentru buna comportare la stările limi9tă ale exploatării normale este esenţială aderenţa la
interfaţă. La starea limită de rezistenţă, în situaţia eforturilor de lunecare reduse (cazul plăcilor
sau al cămăşuielilor) simpla aderenţă poate fi suficientă pentru preluarea lunecărilor, iar în cazul
eforturilor de lunecare mari (grinzi), aderenţa contribuie la preluarea lunecării. Din aceste motive
este important să se realizeze o cât mai bună aderenţă între betoanele turnate în etape diferite .

2.7. Aderenţa între betoane de vârste diferite nu poate depăşi rezistenţa la întindere a niciunui
dintre betoanele aflate în contact .
2.8. Aderenţa este puternic influenţată de următorii factori :

- rugozitatea suprafeţei de contact;

- rezistenţa betoanelor în zona de contact;

- măsura în care suprafaţa de contact este curată

2.8.1. Rugozitatea suprafeţei de contact contribuie la creşterea aderenţei prin :

- majorarea suprafeţei de contact între cele două betoane;

- reducerea influenţei factorilor naturali negativi (praf, apă, lapte de ciment etc.) care se
concentrează la baza asperităţilor; crescând rugozitatea, scade sensibilitatea la calitatea
manoperei de curăţire şi pregătire a suprafeţei;

- creşterea secţiunii de forfecare;

- după apariţia lunecării, în cazul împiedicării separării (îndepărtării) suprafeţelor prin măsuri
adecvate (conectori), rugozitatea permite preluarea forţei de lunecare printr-un mecanism
echivalent cu frecarea.

Prin proiect trebuie să se indice tipul de suprafaţă ce trebuie realizat la execuţie, în baza
indicaţiilor de la cap. 5.

2.8.2. Rezistenţa în zona de contact,esenţială pentru asigurarea aderenţei, este în general

inferioară rezistenţei betoanelor aflate în contact (datorită existenţei peliculei de lapte de ciment,
compactării insuficiente la suprafaţa betonului prefabricat etc.). Prin proiect vor trebuie date
indicaţii clare privind măsurile necesare pentru asigurarea la interfaţă a rezistenţei pe care s-a
contat în calcul (inclusiv modul de păstrare a betonului în perioada de întărire), în baza
prevederilor din cap. 7.

2.8.3. Pentru a nu influenţa negativ aderenţa, interfaţa trebuie să fie curată, fără sedimente (lapte
de ciment, nisip, praf, ulei, gheaţă etc.). Prin proiec6t trebuie să se indice măsurile ce trebuie
luate pentru a asigura curăţenia interfeţei.

2.9. Dacă la interfaţa de contact acţionează o forţă de întindere normală, între cele două betoane
se prevăd conectori metalici suplimentari, special destinaţi şi dimensionaţi pentru reluarea acestei
forţe.

2.10. Grosimea minimă a suprabetonării va fi de 50 mm, în caz că sunt necesari conectori şi de

40 mm în rest. În cazuri deosebite (de exemplu monolitizarea între grinzişoare şi corpurile de
umplutură) se poate conta pe secţiunea compusă, dacă betonul de monolitizare între cele două
elemente prefabricate are grosimea de cel puţin 20 mm, dar cu cel puţin 25% mai mult decât
dimensiunea maximă a agregatului utilizat la betonul din monolitizare.

În cazul elementelor proiectate de la început cu secţiunea compusă, se vor respecta, pentru

ancorarea conectorilor, prevederile STAS 10107/0-90 pct. 6.2.

Acolo unde conectorii nu se pot prevedea de la început (de exemplu, la cămăşuieli sau
suprabetonări în vederea consolidării sau refacerii capacităţii portante a elementelor structurale),
conectorii vor fi ancoraţi în conformitate cu precizările de la cap. 7 , fie de barele de armătură
existente, fie în betonul existent.
La grosimi ale suprabetonării sub 80 mm trebuie să se dea atenţie deosebită asigurării
corespunzătoare, prin prevederea de conectori cu buclă şi bare longitudinale introduse în buclă
(fig. 1) sau luarea altor măsuri adecvate.

2.11. Acolo unde este necesar din calcul, se va prevedea sprijinirea suplimentară a elementului
prefabricat : sprijinirile vor fi îndepărtate numai după ce în betonul monolit s-a atins cel puţin 50%
din rezistenţa corespunzătoare clasei prevăzute prin proiect, pentru a nu apare fisuri sau
deformaţii excesive.

2.12. La calculul pentru stările limită ale exploatări normale se va ţine cont de efectul eventualelor
sprijiniri provizorii asupra stării de fisurare şi deformaţie.

Calculul la starea limită de rezistenţă se va efectua fără a se ţine cont de faptul că elementul a
fost eventual sprijinit.

2.13. În calculul la starea limită de rezistenţă se poate neglija efectul contracţiei diferenţiate a
betoanelor de vârste diferite.

2.14. În calculul la stările limită ale exploatării normale efectul contracţiei poate fi important şi se
recomandă ca în cazuri deosebite să fie luat în considerare.

[top]

3. CALCULUL LA CTIUNEA MOMENTULUI INCOVOIETOR

3.1. Calculul la starea limită de rezistenţă în secţiuni normale se face simplificat, ca pentru o
secţiune omogenă din beton armat, cu preluarea eforturilor de compresiune de către betonul şi
eventualele armături din zona comprimată (luând în considerare calităţile fiecărui tip de beton sub
forma Acfcd) şi preluarea eforturilor de întindere de către armăturile din zona întinsă.

3.2. La evaluarea capacităţii portante a grinzilor de planşeu cu secţiunea de tipul prezentat în

fig.2, lăţimea activă de placă se va considera în conformitate cu prevederile STAS 10107/0-90 –
Anexa A, unde hp reprezintă grosimea totală a plăcii, compusă din placa chesonului şi
suprabetonare.

3.3. În cazul secţiunilor compuse cu alcătuirea prezentată în fig. 3, lăţimea activă a plăcii se
evaluează luând în considerare cel mult 3 hp de fiecare parte a grinzii, hp fiind grosimea
elementului prefabricat de planşeu.

3.4. Verificarea la moment încovoietor în secţiuni înclinate se face în conformitate cu prevederile

STAS 10107/0-90, cu condiţia asigurării preluării lunecării la interfaţa de contact dintre betoanele
de vârste diferite, conform indicaţiilor din cap. 5 şi 7 .

[top]

4. CALCULUL LA FORTA TAIETOARE (IN SECTIUNEA INCLINATA)

4.1. În calcul se consideră că forţa tăietoare este preluată de întreaga secţiune compusă .
4.2. Calculul la starea limită de rezistenţă în secţiuni înclinate (care trec şi prin interfaţa de
contact) pentru preluarea forţei tăietoare se face ca pentru o secţiune omogenă din beton armat,
în conformitate cu prevederile STAS 10107/0-90, afectând capacitatea portantă rezultată (luând
în considerare caracteristicile betoanelor din zona comprimată) cu un coeficient de reducere egal
cu 0,9.

[top]

5. CALCULUL LA LUNECARE

5.1. Principiul de proiectare ce stă la baza calcului la lunecare constă în asigurarea acţiunii
compuse prin verificarea eforturilor la starea limită de rezistenţă – utilizând metode de calcul
simplificate – recunoscând în acelaşi timp influenţa mare pe care o poate avea asupra lucrului
secţiunii compuse tipul şi modul de pregătire a suprafeţei, precum şi faptul că acestea pot avaria
foarte mult în execuţie.

5.2. Tipurile de suprafaţă la interfaţa dintre betoane turnate în etape diferite, care pot fi întâlnite în
practică, în ordinea crescândă a rugozităţii lor, sunt:

a) suprafaţa drişcuită, astfel încât particulele fine au fost aduse la suprafaţă, însă au rămas mici
ondulaţii şi neregularităţi;

b) suprafaţa obţinută prin glisarea grinzii sau plăcii vibrante pe ghidaje;

c) suprafaţa unui element prefabricat obţinut printr-o tehnică de extrudare (presare – vibrare);

d) suprafaţa striată prin perierea betonului neîntărit, după începerea prizei;

e) suprafaţa cu rugozitate pronunţată, obţinută prin mijloace mecanice (striere cu un „pieptene’

metalic sau imprimare cu ajutorul unei profilaturi speciale, din metal);

f) suprafaţa aşa cum rezultă din vibrare în condiţiile unui raport a/c redus, fără netezire, cu o
rugozitate pronunţată datorată agregatelor mari, ieşite în relief, fiind însă bine fixate în matrix;

g) suprafaţa obţinută prin spălarea betonului încă neîntărit, expunând agregatul mare, fără însă a-
l deranja;

h) suprafaţa cu rugozitate pronunţată, obţinută prin mijloace mecanice după întărirea betonului
(sablare, buciardare);

i) suprafaţa prevăzută cu praguri sau dinţi.

Tipul a) face parte din categoria suprafeţelor netede. Celelalte tipuri au toate o anumită
rugozitate, rezultată din turnare sau realizată intenţionat.

Tipul e) este cel puţin tot atât de eficace ca şi tipul g). La tipul f) suprafaţa are o rugozitate
pronunţată, însă pot apare probleme din cauza compactării insuficiente a betonului în apropierea
suprafeţei.

Nu există delimitări clare între diferitele tipuri de suprafeţe, iar ceea ce realizează efectiv depinde
mult de calitatea manoperei. Suprafeţele care nu sunt obţinute prin prelucrare ulterioară pot fi
afectate de tehnologia de turnare şi de utilizarea superplastifianţilor sau de calitatea materialelor
utilizate pentru decofrare.

5.3. Din punctul de vedere al proiectării elementelor compuse, suprafeţele de beton se împart în
următoarele două categorii, cu condiţia ca la execuţia lor să se respecte prevederile de la cap. 7.

5.3.1. Categoria 1. Suprafeţele obţinute în mod obişnuit la execuţia elementelor prefabricate, fără
măsuri speciale de creştere a rugozităţii, incluzând tipurile de la a) la d), amplitudinea
neregularităţilor (asperităţilor) fiind de până la 1 – 2 mm.

5.3.2. Categoria 2. Suprafeţele cu rugozitate creată intenţionat, fie la execuţia elementului

prefabricat, fie prin intervenţie asupra betonului întărit, cu neregularităţi mai mari, de peste 2 mm,
incluzând tipurile de la e) la i).

Indiferent de categoria suprafeţei, se contează pe aderenţa între betoanele turnate în etape

diferite, iar rezistenţa la lunecare la interfaţă se evaluează cu relaţiile de la pct. 5.6.3.

5.3.3. Dacă din diferite motive, la pregătirea suprafeţei înainte de turnarea betonului monolit (faza
determinantă) nu s-au putut respecta prevederile de la pct. 7 (de exemplu suprafaţa este pătată
cu decofrol sau există exces de parte fină etc.), există următoarele două soluţii:

- indiferent dacă suprafaţa este netedă sau rugoasă (categoria 1 sau 2) nu se contează pe
aderenţă. Se vor prevedea obligatoriu conectori metalici, calculaţi conform pct. 5.6.3.1. şi dispuşi
conform precizărilor de la pct. 7.9

- se va prevedea o prelucrare ulterioară pentru crearea rugozităţii cu ajutorul unui echipament

special, fără a deranja agregatele, obţinându-se o suprafaţă de tip h. În execuţie va trebuie să se
verifice dacă suprafaţa rezultată îndeplineşte criteriile de rugozitate pentru a putea fi inclusă în
categoria 2. În caz contrar, se consideră că face parte din categoria 1 şi se vor lua măsuri în
consecinţă.

5.4. Intensitatea solicitării se ia în considerare după cum urmează:

- Lunecare de intensitate redusă. Este în general cazul plăcilor (planşeelor realizate din elemente
prefabricate de suprafaţă, suprabetonate). Interfaţa de contact între betoanele de vârste diferite
este mare, iar eforturile de lunecare sunt reduse (până la 0,5Rt). În cazul în care acestea,
calculate cu prevederile de la pct. 5.6.2, sunt inferioare valorii capabile determinate cu relaţia
(5.3) şi dacă nu trebuie să se aibă în vedere efectul contracţiei diferenţiale şi/sau acţiuni speciale
dinamice sau seismice, nu sunt necesari conectori.

Dacă eforturile calculate depăşesc valorile capabile, sunt necesari conectori metalici care vor fi
proiectaţi şi detaliaţi în conformitate cu prevederile de la pct. 5.6.3.

- Lunecare de intensitate mare. Este, în general, cazul elementelor liniare de tip grindă, realizate
în două etape (grinzi prefabricate cu suprabetonare sau cu placă monolită). Efortul de lunecare
se calculează conform prevederilor pct. 5.6.2. Dacă este inferior valorii capabile calculată cu
relaţia (5.3), se va prevedea armătură transversală (conectori metalici) corespunzător procentului
minim de armare prevăzut la pct. 5.6.3.1. Dacă efortul de lunecare calculat depăşeşte rezistenţa
de calcul la lunecare, armătura transversală de conectare va fi determinată prin calcul cu relaţia
(5.2).

5.5. Pentru calculul la lunecare se au în vedere următoarele principii generale:

- calculul general al elementului compus se conduce în baza prevederilor STAS 10107/0-90,
dând atenţia cuvenită necesităţii rezemărilor intermediare provizorii; acestea pot influenţa starea
de eforturi la interfaţă sub încărcările corespunzătoare exploatării normale (fisurare, deformaţii),
chiar dacă în starea limită de rezistenţă efectul lor este nesemnificativ

- efortul de lunecare la interfaţă se calculează cu valorile de calcul ale încărcărilor, utilizând

metodele generale pentru proiectarea secţiunilor din beton armat, cu precizările din cap. 5.6. Deşi
este necesară asigurarea lucrului ca atare al secţiunii compuse şi sub încărcările de exploatare
(la stările limită ale exploatării normale), metodele date pentru calculul la starea limită de
rezistenţă, împreună cu rezistenţa la lunecare aleasă, vor asigura implicit acest lucru

- în funcţie de alcătuire, elementul va fi în situaţia de lunecare de intensitate mare sau redusă

(pct.4.3), iar proiectantul trebuie să decidă asupra tipului de suprafaţă pentru betonul de la
interfaţă. Această decizie depinde de mai mulţi factori, incluzând economicitatea, tehnologia de
execuţie disponibilă, dacă armătura este de dorit sau nu, nivelul posibil al controlului şi
verificărilor tehnologice

- calculul se face în conformitate cu prevederile de la pct. 5.6, utilizând rezistenţele de calcul la

lunecare determinate cu relaţiile 5.2 sau 5.3, după caz

- calculul presupune că în cazul intensităţii reduse a lunecării nu apar fisuri la interfaţă. Dacă
datorită mărimii eforturilor, calculate la starea limită de rezistenţă, pot apare fisuri, prevederea de
conectori este obligatorie.

5.6. Calculul eforturilor la interfaţă

5.6.1. Lunecarea la interfaţă se verifică numai pentru starea limită de rezistenţă. Metoda de calcul
utilizată, bazată pe date experimentale, asigură buna comportare şi la stările limită ale exploatării
normale .

5.6.2. Valoarea de calcul a efortului de lunecare la interfaţă sd se calculează cu formula (5.1) :

(5.1)

unde :

VSd - forţa tăietoare cu valoarea de calcul în secţiunea considerată;

bl - lăţimea secţiunii la interfaţa de contact ;

z - braţul de pârghie al eforturilor interioare, care se poate considera z = 0,85d unde d – înălţimea
utilă a secţiunii (în notaţia veche h0), se referă la întreaga secţiune compusă

Utilizarea acestei formule conduce, în unele cazuri, la valori prea acoperitoare pentru efortul de
lunecare, în special în cazul în care interfaţa se află în limitele zonei comprimate la starea limită
de rezistenţă. În aceste situaţii se poate utiliza formula următoare (care evaluează efortul de
lunecare asociat capacităţii de rezistenţă a secţiunii):
 (5.1.a)

unde:

ASl - aria armăturii întinse ;

Ac - aria betonului comprimat ;

fcd - valoarea de calcul a rezistenţei betonului ;

fyd - rezistenţa de calcul a armăturilor întinse ;

l - distanţa dintre punctul de moment maxim şi cel de moment nul sau minim; pentru calculul
lunecării în câmp ll = lc din fig. 4 de mai jos, iar pentru calculul lunecării pe reazem ll = lr

5.6.3. Rezistenţa de calcul la lunecare

5.6.3.1. Pentru cazul lunecării de intensitate mare, când se prevăd obligatoriu conectori,
rezistenţa de calcul la lunecare (efortul capabil) poate fi evaluată cu formula (5.2) :

(5.2)

unde :

1 şi 2 sunt coeficienţii daţi în tabelul 1 ;

- coeficient de armare transversală (pentru conectori) ;

ASw - aria secţiunii armăturilor de conectare dintr-o secţiune transversală ;

bl - lăţimea secţiunii de beton în dreptul interfeţei ;

s – distanţa între conectori în lungul elementului ;

fywd - rezistenţa de calcul a armăturii transversale (din conectori) ;

Rt - rezistenţa de calcul la întindere a betonului mai slab .

Coeficientul minim de armare transversală admis este :

w min = 0,0015

Tabelul 1

Coeficienţii 1 şi 2 utilizaţi în formulele 5.2 şi 5.3.

 Categoria suprafeţei
Coeficientul
1 2

1 0,6 0,9

2 0,2 0,4

5.6.3.2. Pentru cazul lunecării de intensitate redusă, când nu este necesară prevederea
conectorilor, rezistenţa de calcul la lunecare la interfaţă poate fi evaluată în mod obişnuit cu
formula (5.3):

Rd = 2Rt  (5.3)

Pentru verificări la oboseală, valorile efortului capabil obţinute cu relaţia (5.3) se reduc cu 50%.

5.6.4. În cazul în care lunecarea de calcul depăşeşte limitarea din relaţia (5.2) se consideră că
lunecarea va fi preluată prin frecare, iar aria armăturilor transversale de conectare se determină
în consecinţă, conform prevederilor pct. 3.4.2 din STAS 10107/0-90 .

5.7. Armăturile rezultate din calculul la forţa tăietoare (în secţiuni înclinate) şi care intersectează
interfaţă de contact, pot fi luate în considerare şi la preluarea lunecării. În cazul armăturilor
înclinate, se ţine seama de unghiul de înclinare al acestora prin factorul de proiecţie sin .

5.8. Armăturile transversale de conectare trebuie să fie bine ancorate de ambele părţi ale
interfeţei, în conformitate cu prevederile de ancorare pentru armături solicitate la întindere. În
cazul cămăşuielilor sau al suprabetonărilor necesare la consolidarea unor elemente existente din
beton armat, conectorii trebuie ancoraţi fie utilizând armătura de rezistenţă (prin sudare sau
petrecere), fie direct în beton, prin intermediul mijloacelor de fixare chimice (răşini) sau
mecanice(de tip con-expand) .

[top]

6. COMPORTARE IN EXPLOATARE (DEFORMATII, FISURARE)

6.1. Elementele compuse trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de exploatare normală din
punctul de vedere al deformaţiilor şi fisurilor ca şi elementele monostrat.

6.2. La calculul modulului de rigiditate se va ţine seama de caracteristicile betonului din zona
comprimată. Dacă în zona comprimată există betoane de calităţi diferite, caracteristica secţiunii
compuse se obţine prin omogenizarea acesteia (determinând lăţimi b echivalente, proporţionale
cu raportul modulilor de elasticitate). Simplificat şi acoperitor se pot lua în calcul caracteristicile
betonului mai slab .
6.3. Modulul de rigiditate la încovoiere sau încovoiere cu forţa axială, calculat ca pentru o
secţiune obişnuită (monostrat) de beton sau beton precomprimat, va fi redus cu :

- 10% în cazul suprafeţelor din categoria 2;

- 20% în cazul suprafeţelor din categoria 1.

6.4. La elementele la care este necesară verificarea deschiderii fisurilor în betonul din
suprabetonare, valorile deschiderii fisurilor calculate conform prevederilor STAS 10107/0-90 se
majorează cu 15% pentru a ţine seama de efectul contracţiei împiedicate .

6.5. În zona suprafeţei de contact între capătul elementului prefabricat şi monolitizarea

(continuizarea) pe reazem, se va considera o deschidere a fisurii majorată cu 30% faţă de
valoarea obţinută prin calcul.

6.6. Contracţia diferenţiată, curgerea lentă şi variaţiile de temperatură pot da naştere unor eforturi
de lunecare şi întindere la interfaţă . Acestea sunt, în general, reduse ca intensitate şi, dacă se ia
în considerare curgerea lentă, adesea pot fi neglijate. La marginea deschiderilor pot apare însă
eforturi (de lunecare şi întindere) destul de importante. Din acest motiv, în cazul interfeţelor
armate, se recomandă o sporire constructivă a conectorilor în zonele de contur .

În situaţiile cu intensitate redusă a lunecării, unde nu se folosesc conectori, de cele mai multe ori
aderenţa între cele două betoane este suficientă pentru a împiedica fisurarea. Fiecare caz trebuie
însă tratat separat, iar proiectantul trebuie să decidă dacă foloseşte conectori sau dacă acceptă
apariţia eventuală a unor fisuri, chiar dacă este dificil de evaluat prin calcul, eforturile pe care le
determină contracţia diferenţială .

Dacă plăcile suprabetonate nu sunt încadrate de centuri armate, se recomandă dispunerea

constructivă a unor conectori pe contur.

[top]

7. RECOMANDARI PENTRU ALCATUIRE SI EXECUTIE

Aderenţa şi transferul lunecării la interfaţă sunt afectate de rugozitatea, rezistenţa şi gradul de

curăţire al interfeţei .

7.1. Tipurile de suprafeţe şi influenţa lor asupra aderenţei sunt precizate la pct. 5.2. Proiectantul
trebuie să precizeze categoria de rugozitate necesară şi, atunci când aderenţa are o deosebită
importanţă structurală, e bine să precizeze şi mijloacele cu care se poate obţine.

7.2. Întârzietorii de priză permit îndepărtarea stratului superficial de ciment prin spălare,
expunând agregatele şi conducând la o aderenţă foarte bună.

7.3. Rugozitatea suprafeţei aşa cum rezultă din vibrare, poate varia în limite largi, în funcţie de
consistenţa betonului proaspăt şi de intensitatea şi metoda vibrării. O atenţie specială trebuie
acordată duratei vibrării, care nu trebuie prelungită până ce se formează la suprafaţă un strat
separat de lapte de ciment.
trebuie evitată pelicula de apă la suprafaţa betonului înainte de terminarea prizei (din vibrare sau
din stropirea cu apă pentru menţinerea umezelii în condiţii climatice de uscăciune), deoarece
aceasta permite sedimentarea particulelor fine, care formează un strat superficial cu rezistenţă
scăzută. Dacă totuşi se întâmplă acest lucru, suprafaţa trebuie prelucrată după cum se indică la
pct. 5.3.3.

Metodele de extrudare produc suprafeţe plane cu o microporozitate pronunţată care, în mod

normal asigură o aderenţă foarte bună. Trebuie însă şi aici evitată formarea unei pelicule de lapte
de ciment.

7.4. Dacă prin proiect se prescrie o macro-rugozitate, este necesar un tratament mecanic al
suprafeţei betonului (proaspăt sau întărit). Acest tratament se poate aplica şi în vederea eliminării
efectelor nedorite care pot apare la suprafeţele vibrate.

În cazul consolidărilor prin cămăşuire sau suprabetonare, este obligatorie tratare mecanică la
interfaţă a betonului existent (prin sablare, prelucrare cu jet de apă de foarte înaltă presiune,
buciardare sau un alt procedeu care să asigure rugozitate necesară fără a disloca agregatele
mari din matrix).

Pentru betonul proaspăt, mijloacele mecanice cu care se poate realiza rugozitatea necesară
variază de la peria de sârmă la dispozitivele metalice cu dinţi, depinzând de consistenţa betonului
şi de tipul de rugozitate prescris. Se recomandă să se testeze în prealabil dispozitivul ales pentru
a se asigura realizarea tipului de suprafaţă indicat. Este preferabil ca tratamentul mecanic să se
facă astfel încât striurile rezultate să fie normale faţă de direcţia forţei de lunecare care trebuie
preluată la interfaţă.

Tratamentul suprafeţei trebuie să se efectueze suficient de repede după turnare, ca aderenţa

între agregat şi pasta de ciment să nu fie afectată, însă suficient de târziu ca rugozitatea realizată
la suprafaţă să fie stabilă. Dacă pentru compactare se utilizează vacuumarea sau extrudarea,
trebuie analizat cu grijă efectul tratamentului de realizare a rugozităţii asupra rezistenţei stratului
superior de beton.

În cazul separării apei în procesul de vibrare, tratamentul va fi amânat până la dispariţia acesteia.
Dacă consistenţa betonului corespunde la o valoare mai mică de 50 mm tasare (clasa de
consistenţă T2), tratamentul poate începe imediat după turnare.

7.5. Dacă interfaţa (suprafaţa care urmează să vină în contact cu betonul turnat ulterior) nu
îndeplineşte cerinţele specificate în proiect în ceea ce priveşte rugozitatea, sau în cazul
cămăşuielilor pe suprafeţe de beton existente, corectarea ei se va face prin prelucrarea mecanică
a betonului întărit cu mijloace speciale (sablare, buciardare etc.), cu condiţia ca aceasta să nu
distrugă aderenţa între agregate şi matrix.

7.6. În mod obişnuit conectorii se dispun uniform în secţiune şi în lungul deschiderii. Prin
proiectare se pot stabili, în lungul elementului, zone cu densităţi diferite ale conectorilor, în funcţie
de variaţia intensităţii lunecării (forţei tăietoare).

Pentru a putea fi luate integral în considerare, barele de oţel ce traversează interfaţa (conectorii)
trebuie să fie complet ancorate la smulgere de ambele părţi ale acesteia, prin aderenţă şi/sau
dispozitive mecanice, cum ar fi plăcile de ancorare.

În cazul intervenţiilor ulterioare, armătura nouă poate fi ancorată în elementul vechi:

- de barele existente;
- în betonul existent

şi trebuie să fie complet ancorată în betonul nou .

Barele noi şi cele existente pot fi îmbinate prin suprapunere, respectând prevederile
corespunzătoare din STAS 10107/0-1990.

Dacă nu poate fi asigurată lungimea de petrecere, cerută, armătura nouă poate fi sudată de
barele existente (cu cel puţin acelaşi diametru şi limită de curgere) cu condiţia ca ambele oţeluri
să fie sudabile. Sudura va fi dimensionată pentru preluarea întregului efort capabil al barei noi.

Ancorarea armăturii noi în betonul vechi se poate face direct sau indirect (prin ancorare sau
dornuri). Atât la ancorarea directă, cât şi în cazul folosirii ancorelor sau dornurilor, se poate utiliza
fixarea cu mijloace chimice (răşini sintetice) în găuri practicate în betonul vechi, cu respectarea
instrucţiunilor specifice.

Ancorarea conectorilor în betonul nou va fi prevăzută la proiectare, cu resetarea prevederilor

STAS 10107/0-1990 privind lungimea de ancorare a barelor de oţel. Dacă aceste lungimi nu pot fi
asigurate, se vor lua alte măsuri de îmbunătăţire a ancorării (plăcuţe metalice sau cupoane de
armătură sudate transversal etc.), pe baza rezultatelor unor verificări experimentale prealabile
concludente.

7.7. Este importantă asigurarea unei rezistenţe corespunzătoare a betonului la interfaţă. Diluarea
cu apă a pastei de ciment de la suprafaţa betonului în timpul primei perioade de întărire poate
duce la un strat superficial de sediment sau lapte de ciment de rezistenţă redusă. Condiţiile
nepotrivite de întărire pot reduse mult rezistenţa la interfaţă. Pentru a obţine rezistenţe mari este
recomandabilă întărirea betonului în atmosfera umedă până ce atinge 40% din rezistenţa
prescrisă. Pentru menţinerea umedă a betonului, stropirea cu apă nu va începe decât după
începerea prizei, pentru evitarea formării sedimentului de lapte de ciment.

În condiţii de temperatură ridicată, uscăciune sau vânt, betonul trebuie acoperit înainte de
începerea prizei.

Rezistenţa redusă la interfaţă poate fi identificată prin faptul că suprafaţa poate fi uşor zgâriată cu
un cui.

E puţin probabil ca eventualele fisuri fine de la suprafaţa betonului să influenţeze aderenţa, însă
indică faptul că betonul nu a avut condiţii adecvate în perioada de întărire.

7.8. Înainte de turnarea suprabetonării, interfaţa trebuie verificată din punctul de vedere al
existenţei peliculei de lapte de ciment sau sediment (caz în care suprafaţa poate fi uşor zgâriată
cu un cui) şi altor factori care pot împiedica aderenţa (praf, nisip, ulei, gheaţă). Petele de ulei, de
exemplu, trebuie îndepărtată mecanic. Alţi factori (praf, noroi etc.) pot fi îndepărtat cu jet de apă
sau aer comprimat. Simpla măsurare nu este suficientă deoarece micile denivelări ale interfeţei
se vor umple cu praf.

7.9. În situaţiile în care sunt necesari conectori suplimentari (suprafeţe de beton vechi care se
suprabetonează sau suprafeţe la care nu s-a putut realiza rugozitatea prevăzută), aceştia se
sudează de armătura longitudinală (de rezistenţă sau de montaj), dezvelită în prealabil, vor avea
de preferinţă forma de bucle şi vor fi înclinaţi în direcţia în care acţionează forţa de lunecare la
interfaţă. Trebuie în acelaşi timp să se ia măsuri pentru a nu se diminua capacitatea portantă a
elementului (de exemplu: suplimentarea armăturii de rezistenţă cu bare dispuse în
suprabetonare).
7.10. Se recomandă ca, înainte de turnarea suprabetonării, interfaţa să fie umezită. Aceasta
poate diminua sensibil contracţia diferenţială. Pe de altă parte, în condiţii climatice calde, cu
temperatura aerului peste 30oC, este indicată răcirea cu apă a interfeţei înainte de turnarea
betonului monolit.

Menţinerea umedă a suprafeţei înainte de turnare trebuie să dureze cât mai mult , cel puţin o zi
dacă elementul prefabricat are grosimea sub 150 mm, însă cu cât grosimea prefabricatului este
mai mare, cu atât perioada de menţinere umedă trebuie să fie mai mare.

În momentul turnării suprabetonării, suprafaţa trebuie să fie zvântată. Sunt interzise zone cu
peliculă de apă liberă. Din acest motiv tratamentul de umezire trebuie întrerupt înaintea turnării cu
o perioadă de timp de depinde de condiţiile climatice. O suprafaţă umedă în exces la turnare
poate reduce cu până la 50% aderenţa comparativ cu o suprafaţă zvântată. Aceasta din cauză că
apa împiedică pasta de ciment să pătrundă în micile depresiuni ale suprafeţei.

7.11. Betonului din suprabetonare trebuie să i se asigure atât rezistenţa, cât şi lucrabilitatea şi
contracţia redusă. Foarte important este ca lucrabilitatea să fie corelată cu metoda de
compactare folosită. Dimensiunea maximă a agregatelor nu va depăşi 1/2 (preferabil 1/3) din
grosimea minimă a suprabetonării. Trebuie evitată granulometria discontinuă.

7.12. Este esenţial ca vibrarea (compactarea) să se facă astfel încât să fie eficace şi la nivelul
interfeţei. Aceasta depinde de grosimea suprabetonării, lucrabilitatea betonului şi modul de
vibrare. Dacă nu se realizează o compactare bună, aderenţa va scădea pronunţat, având şi valori
foarte împrăştiate. Pe de altă parte, supravibrarea betonului nu îmbunătăţeşte aderenţa. Din
aceste motive calitatea manoperei are o importanţă deosebită.

Dacă se utilizează grinzi de vibrare, în mod obişnuit este necesară o compactare suplimentară la
margini, din cauza amortizării cauzate de prezenţa suporţilor grinzii de vibrare.

Dacă suprabetonarea se realizează în etape, pe o suprafaţă mare, trebuie utilizate tipare de

margine pentru a evita scurgerile de beton. dacă acestea au totuşi loc, betonul respectiv trebuie
îndepărtat şi interfaţa curăţată. Betonul scurs nu poate avea aderenţă bună la interfaţă din cauza
compactării insuficiente şi condiţiilor nefavorabile de întărire.

7.13. Suprabetonarea trebuie protejată şi menţinută umedă pentru a evita contracţia exagerată
din cauza pierderii rapide a apei. Protecţia şi umezirea trebuie începute imediat după începerea
prizei betonului şi continuate până ce acesta a atins 50% din rezistenţa proiectată.

Nerespectarea condiţiilor de întărire precizate, în special în cazul suprabetonărilor subţiri, vor

conduce la o aderenţă scăzută la marginile suprabetonării sau la ruperea aderenţei.

În cazul intervenţiilor structurale

7.14. Documentaţia de proiectare trebuie să cuprindă justificarea intervenţiei şi descrierea funcţiei

structurale, inclusiv consecinţele care pot apare : această justificare trebuie pusă la dispoziţia
persoanei responsabile cu urmărirea curentă a construcţiei.

7.15. Trebuie analizat efectul pe care intervenţia îl poate avea asupra ductilităţii locale. De obicei
creşterea rezistenţei elementelor structurale conduce la reducerea ductilităţii.

La proiectarea intervenţiei trebuie estimate şi consecinţele pe care modificările locale de rigiditate

le pot avea asupra rigidităţii de ansamblu a clădirii.
7.16. Trebuie acordată o atenţie specială verificării calităţii lucrărilor pe şantier. Calitatea lucrărilor
executate poate fi influenţată hotărâtor de accesilibitatea în spaţiul de lucru şi de nivelul
controlului de calitate.

Dacă există motive să se creadă că pe şantier nu se va putea asigura un control de calitate

riguros, vor trebuie majoraţi coeficienţii parţiali de siguranţă pentru materiale.

7.17. Ancorarea barelor suplimentare prin sudare de barele existente (direct sau prin intermediul
unor distanţieri sudaţi) sau de elemente de fixare mecanice poate fi considerată ca o ancorare
rigidă, însă trebuie să existe certitudinea că ambele materiale sunt sudabile. Trebuie să se
verifice dacă ancorarea barei existente poate asigura preluarea forţei totale, acţionând asupra
ambelor bare (existentă şi suplimentară).

În caz că nu se poate asigura ancorarea deplină a armăturii suplimentare, rezistenţa de calcul a

acesteia va trebuie redusă corespunzător şi vor trebuie luate în considerare efectele pe care
acest fapt le poate avea asupra ductilităţii locale a elementului structural.

Se va evita ancorarea armăturilor noi în zonele plastice potenţiale.

7.18. La proiectarea intervenţiei trebuie avut în vedere că aceasta are loc pe o structură deja
solicitată, fapt ce trebuie analizat cu grijă. În cazul unor avarii importante trebuie luat în
considerare şi riscul unor redistribuiri defavorabile ale stării de solicitare.

7.19. Trebuie verificate eventualele efecte ale sprijinirilor provizorii pentru a se evita
suprasolicitări sau deformaţii reziduale care ar putea produce redistribuiri neprevăzute în starea
finală de solicitare.

7.20. Se vor determina efectele acţiunilor ce pot apare după terminarea intervenţiei structurale,
ţinând cont şi de modificările în rigiditatea locală datorate intervenţiei.

7.21. Privitor la încărcările orizontale, atunci când în urma intervenţiei apar elemente verticale
foarte rigide, trebuie verificată rigiditatea şi rezistenţa diafragmelor în planul lor.

7.22. Trebuie să se estimeze cât mai realist distribuţia noilor încărcări între elementele structurale
existente şi cele adiţionale, precum şi redistribuirea încărcărilor gravitaţionale existente, datorită
curgerii lente.

7.23. La estimarea rezistenţei suplimentare care se datorează materialului adăugat (în cazul unei
reparaţii sau consolidări) trebuie să se aplice coeficienţi parţiali de corecţie care să ţină cont de
gradul diferit de mobilizare la preluarea forţelor în cadrul fiecărui mecanism de transfer (deci nu
se pot însuma aritmetic efectele).

Referitor la cămăşuirea stâlpilor

7.24. În cazul structurilor grav avariate, la cămăşuire pe toată înălţimea, factorul de comportare
monolitică poate fi luat kr = 0,8 (pentru rezistenţă), respectiv kk = 0,7 (pentru rigiditate), în
următoarele condiţii:

- s-a reparat sau înlocuit betonul degradat şi armătura flambată din zona avariată;

- armăturile noi sunt ancorate în totalitate în grinzi sau plăci;

- secţiunea transversală a betonului nou nu depăşeşte de două ori secţiunea stâlpului existent
7.25. Estimări acoperitoare ale proprietăţilor stâlpului cămăşuit se pot obţine astfel:

- pentru rezistenţă, neglijând stâlpul existent;

- pentru rigiditate, acceptând comportarea monolită.

7.26. Se pot avea în vedere câteva reguli acoperitoare pentru proiectarea cămăşuielilor din beton
armat:

a) La proiectarea cămăşuieli, atât armătura cât şi aria secţiunii orizontale de beton să fie
considerate mai mici decât cele reale) pentru a ţine seama de deficienţe de execuţie datorate
grosimii reduse a cămăşuieli şi inerentelor dificultăţi în montarea corectă a armăturii): de exemplu
se poate lua:

şi

b) În zona cu forţă axială maximă în cămăşuială (unde stâlpul existent este puternic degradat)
sunt necesari etrieri îndesiţi (ca de exemplu 8/100 în fig. 1a) pentru a împiedica flambarea barelor
noi de armătură.

c) Pentru a asigura transferul încărcării de la stâlpul existent la cămăşuială, este necesar (fig. 1a):

- Pentru a evita fisurarea din întindere în lungul cămăşuielii:

- Pentru a asigura la interfaţă forţa de frecare necesară :

Pe lungimea u trebuie dispus numărul total de etrieri necesar conform relaţiei de mai sus .

- Trebuie să se verifice ca întreaga încărcare axială să poată fi transferată de la armătura

longitudinală veche la cea nouă. Aceasta presupune transferul forţei T, prin conectori sub formă
de bare îndoite:

unde Ax este aria transversală totală a barelor îndoite (conectorilor), iar lungimea lor la 450
faţă de axa stâlpului, în timp ce scr este lunecarea critică, corespunzând unei frecări constante.
Această lunecare poate fi luată ca valoare egală cu scr = 0,15 mm.

Pe lungimea u definită prin ecuaţia de mai sus, numărul de conectori necesar poate fi estimat în
mod empiric astfel:
unităţile de măsură fiind kN şi mm.

[top]

ANEXA 1

Exemple de calcul

Exemplul 1

Verificarea unei plăci la lunecare (cazul lunecării de intensitate redusă)

Se consideră un planşeu realizat din predale din beton precomprimat clasa C25/30, de 5 cm
grosime şi 4,5 cm deschidere, suprabetonate cu un strat de 9 cm din beton armat clasa C 16/20.
Suprafaţa predalei este prevăzută a se realiza prin compactare cu placă vibrantă (glisând pe
ghidaje laterale), deci suprafaţa tip b, categoria 1. Ca variantă se are în vedere şi verificarea la
oboseală. Valoarea de calcul a încărcării totale (inclusiv greutatea proprie) este de 6 kN/m2.

Fig. 1

1. Verificarea în secţiunea 1-1

Efortul de lunecare la interfaţă, calculat cu relaţia (5.1) rezultă :

Valoarea efortului capabil la lunecare, calculată cu relaţia (5.3) este:

Rd = 0,2  0,95 = 0,19 N/mm2 > Sd = 0,14 N/mm2

unde:

2 = 0,2 (conform tabelului 1)

Rt = 0,95 N/mm2 pentru beton de clasa C 16/20

Rezultă că nu sunt necesari conectori metalici.

Dacă planşeul trebuie verificat la oboseală:

Rd = 0,5  2  Rt = 0,095 N/mm2 > Sd = 0,14 N/mm2

În această situaţie există două posibilităţi:

a) se prevăd conectori metalici

1 = 0,2 şi 2 = 0,2 conform tabelului 1

Considerând la limită Rd = Sd = 0,14 din relaţia (5.2) rezultă:

unde coeficientul 0,5 apare din cauză că se face calculul la oboseală.

Efectuând înlocuirile se obţine :

w = 0,357  10-3

În această situaţie se alege coeficientul minim de armare w = 0,0015. Aria de armătură de

conectare se determină astfel:

ASw = wsbl

Alegând distanţa între conectori s = 250 mm, rezultă:

ASw = 375 mm2

Se aleg conectori buclă, cu 2 ramuri, 8/250 mm; din OB 37 .

Rezultă ASwef = 402 mm2.

b) realizarea unei suprafeţe de categoria 2

În această situaţie :

2 = 0,2 conform tabelului 1;

Rd = 0,5  0,4  0,95 = 0,19 N/mm2 > Sd = 0,14 N/mm2

Rezultă că nu sunt necesari conectori metalici.

2. Verificare în secţiunea 2-2

Se face numai în cazul calculului la oboseală :

Deci, la distanţa de 1,00 m de capete nu mai sunt necesari conectori, chiar dacă planşeul trebuie
verificat la oboseală iar interfaţa se încadrează în categoria 1.
În concluzie, dacă planşeul nu trebuie verificat la oboseală, nu sunt necesari conectori, deşi
suprafaţa predalei se încadrează în categoria 1.

Dacă se impune verificarea la oboseală, fie se prevăd conectori metalici (sub formă de buclă cu 2
ramuri 8/25 cm OB 37) pe distanţă de câte 1,00 m de la marginile deschiderii, fie se realizează pe
predală o suprafaţă de categoria 2 (conform pct. 5.3.2). Modificarea categoriei suprafeţei (de la 1
la 2) se poate face şi prin intervenţie ulterioară, în caz că predalele au fost deja executate.

Exemplul 2

Verificarea unei grinzi la alunecare (cazul lunecării de intensitate mare)

Fig. 2

Pentru grinda din figură, placa se toarnă ulterior, la interfaţă asigurându-se o suprafaţă de
categoria 2. Din calculul la forţa tăietoare în secţiuni înclinate a rezultat, pentru armarea
transversală, etrieri perimetrali 8/15 cm OB 37, iar forţa tăietoare maximă de calcul pe reazem VSd
= 150 kN .

Efortul maxim de lunecare la interfaţă este:

Luând în considerare şi conectori etrierii dispuşi în grindă, rezultă:

Sunt necesari conectori suplimentari. Se aleg 8/15 cm OB 37, dispuşi intercalat faţă de etrieri.

Lungimea pe care sunt necesari conectorii suplimentari se poate determina prin regula de trei
simplă astfel:

Deci etrierii suplimentari trebuie dispuşi pe câte 1,0 m, la marginile deschiderii.

Fig. 3

Pe zona centrală a grinzii nu sunt necesari etrieri conectori pe lungimea de 1,70 m determinată
astfel:
[top]

ANEXA 2

Simboluri utilizate în normativ şi echivalentele din STAS 10107/0-1990

Simbol Descriere Echivalent

d Înălţimea utilă a secţiunii de beton armat h0

bi Lăţimea secţiunii la interfaţă b

z Braţul de pârghie al eforturilor interioare z

ASI Aria armăturii întinse Aa

ASw Aria armăturii transversale de conectare, într-o secţiune Aac

Ac Aria secţiunii de beton (aria betonului comprimat) Ac

w Coeficientul de armare transversală 

fcd Rezistenţa de calcul la compresiune a betonului R*c

fyd Rezistenţa de calcul a armăturii Ra

fywd Rezistenţa de calcul a armăturii transversale (conectori) Rat

Rt Rezistenţa de calcul la întindere a betonului Rt

Rd Rezistenţa de calcul la lunecare (la interfaţă)  

Sd Efort de lunecare de calcul la interfaţă 

VSd Forţa tăietoare de calcul Q

ES Modulul de elasticitate al armăturii Ea