Despre teatrul absurdului

- există un teatru implicat social (al educării publicului), dar și unul al explorării subconștientului,
nevrozelor, neputințelor ce dau specificul ființei umane > teatru şi antiteatru (Eugen Ionescu)

- se caracterizează printr-un evident nihilism, necesitatea de a detrona canoanele, de a spune «nu»

- lumea modernă nu mai gustă tragicul, deoarece nu mai crede în victoria rațiunii și a eroului exemplar >
reprezentanții teatrului absurdului demonstrează că această teză este de fapt o prejudecată și că tragicul
transpare din orice formă a rizibilului (ridicolului) cotidian (îmbinarea comicului cu tragicul)

* tragicul nu trebuie înţeles în sens tradiţional, ca deznodământ nefericit, fatal al unui conflict
violent, animat de personaje eroice, ci mai degrabă ca o tragedie estompată: omul din societatea de
consum s-a epuizat spiritual, fiind incapabil de pasiuni autentice > are loc un proces de rudimentare a
sentimentelor, realizat prin pierderea reperelor

- Martin Esslin impune denumirea teatrul absurdului și identifică originea apariției acestui tip de teatru în
pierderea legăturii omului modern cu sacralitatea

- nuclee tematice: lipsa de sens a existenţei, ineficienţa acţiunii, claustrarea, in-comunicarea, retragerea
în neant, dominaţia automatismelor şi a stereotipurilor, dezarticularea limbajului ş.a.

- acţiunea: repetabilă, plină de automatisme

- conflictul: în teatrul absurdului protagonistul nu are antagonist, conflictul nu rezultă din opoziţia dintre
personaje > conflictul între individ şi sistem, între individ şi forţele anonime, impersonale, indiferente (ale
existenţei); adversari pot fi chiar propriile angoase ce suplinesc evenimentele reale

- reperele spaţiale: teatrul absurdului dă prioritate spaţiilor închise, convenţionale, mici, claustrate, care
vorbesc despre retragere, izolare, frică de ceilalţi, alienare, lipsă de comunicare ş.a. > cel mai des întîlnit
este camera (oricare: de mansardă, de pensiune, demisolul, salonul de bolnavi din ospiciu ş.a.)

- reperele temporale: într-un astfel de loc (vezi exemplele de mai sus!) se pierde noţiunea de timp
cronologic, succesiv, stabil. Acesta se transformă într-o durată interioară, deseori lipsită de conţinut, de
consistenţă, emanaţie subiectivă a eului, relativă, elastică, cu capacitatea de a se dilata şi comprima; se
poate dezintegra în imaginar si trimite consecvent spre moarte

- incongruența dintre gândire și fapte (atunci când gândirea nu mai reflectă viața interioară, totul devine
automatism, cuvintele își pierd magia și semnificația profundă):

Nimic nu e cumplit, totu-i cumplit. Nimic nu-i comic. Totul e tragic. Nimic nu-i tragic, totul e
comic, totul e real, ireal, posibil, imposibil, de conceput, de neconceput. Totu-i greu, totu-i ușor... (Eugen
Ionescu, Note și contranote)

Gândirea, golită de ființă, se usucă, se veștejește, nu mai e gândire. Într-adevăr, gândirea e

expresia ființei, coincide cu ființa. Poți vorbi fără să gândești. Pentru asta avem la dispoziție clișeele,
adică automatismele.Gândirea adevărată nu poate fi decât vie. (Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă)

Știu prea bine că răspunsul e însăși imposibilitatea de a da un răspuns. Ne-răspunsul e cel mai
potrivit răspuns. (Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme)

- ce crede omul modern: viața e o luptă cu nimicul devorator, cu o așteptare la care nu te poți acomoda
nicicum (poate doar printr-un râs tragic, ironic și autoironic); ideea controlului asupra propriei vieți,
precum și cea a perfectibilității ființei umane este de fapt o iluzie; a fost lăsat singur de Dumnezeu (+/-),
fiind astfel obligat să-și înțeleagă și accepte condiția ("Religiile și-au pierdut puterea de a consola și
puterea de a lumina. Ele sunt la capătul puterilor." - Eugen Ionescu, Jurnal în fărâme); singurătatea și
neputința sunt datele ultime ale existenței; comunicarea cu alți oameni este imposibilă (și dacă ar fi
posibilă, este inutilă)

- eroul dramatic: omul lipsit de caracter, obosit, deseori ridicol, dar plauzibil oriunde, deoarece, deposedat
de context, nu are fizionomie individuală, nu este determinat de un anumit loc sau timp, reprezentând
condiţia umană în genere; individul pasiv, derutat, care nu-şi trăieşte viaţa, ci se străduieşte s-o suporte

- stări sufleteşti ale eroului dramatic: suferinţa, angoasa, nesiguranţa, singurătatea

- limbajul personajelor surprinde lipsa de conținut, clișeele, osificarea dezumanizată a gândirii > eroi
vorbesc, dar nu spun nimic: "Omul este devorat de cuvinte, dar nu poate alunga cuvintele decât prin
cuvinte" (J.-M. Domenach, Întoarcerea tragicului)

Totul este limbaj în teatru, cuvintele, gesturile, obiectele, acțiunea însăși, căci totul servește la a
semnifica. Totul nu este decât limbaj. (Eugen Ionescu, Note și contranote)

Și ce rămâne fundamental, permanent, în aceste operenoi, printre ruinele sistemelor de gândire de

toate soiurile (și nu numai ale celor din cutare sau cutare societate)? Deriziunea, angoasa, dezordinea în
stare pură, teama –adică realitatea umană esențialmente tragică pe care, din când în când o doctrină, o
credință reușesc s-o mascheze. (Eugen Ionescu, Note și contranote)

- lipsa deznodământului – care este adesea reluarea situației dramatice inițiale > circularitate care
evidențiază ideea captivității, a neputinței de a evada.

Despre Sorescu şi Iona

* Dramaturgul imaginează omul reacționând – uneori surprinzător, în contrasens cu orice soluţie

convenţională – faţă cu cercurile concentrice ale datului, pradă a unui complex arhetipal care – după
parabola biblică ce dă titlul primei sale piese – poate fi numit «complexul lui Iona». Spre deosebire de
varianta biblică, la Sorescu chitul care l-a luat pe Iona captiv este înghiţit de un altul şi aşa mai departe,
într-o existenţă formată din straturi, dincolo de care orice fel de orizont rămâne o pură himeră. Omul este,
aşadar, întotdeauna «înghiţit» – sugerează scriitorul –, indiferent că e prizonier de la început în deja-
existentul cosmic, social-istoric sau în deja-creatul culturii. Dramaturgul propune o „terapie” aflată în
contradicţie cu simţul comun. Soluţia esenţială – comportând o serie de variante – este înţelegerea
propriei condiţii, întoarcerea către sine a omului, care se împotriveşte astfel sensului unic al destinului
făcându-l reversibil. Iona se înjunghie cu un cuţit, căutându-şi scăparea simbolică înlăuntru, adică, aşa
cum precizează el însuşi, «invers»”. – Monica Spiridon, Mihai Iovănel, în Dicționarul general al
literaturii române

** Pescarul lui Marin Sorescu stă de la început în gura peştelui, a trăi într-o stare de ameninţare este
condiţia lui de existență. Practică o meserie inocentă, de altfel fără rezultate încurajatoare, Iona fiind ceea
ce se cheamă un păgubos, un individ, cu alte vorbe, care ratează etern situaţiile fundamentale. El pândește
peştele care întârzie să apară în năvod (aşteptarea a ceva ce nu vine ne-ar putea trimite cu gândul la
Beckett!) şi, pentru a evita o întoarcere ruşinoasă, şi-a adus de-acasă un acvariu cu pești docili,
domesticiţi (soluţie ironică). Peştele nu apare, într-adevăr, și Iona intră într-o situaţie fără ieşire: este
înghiţit de-un pește enorm. Călăul potenţial a devenit o victimă sigură, răsturnare numai prin ineditul
circumstanţelor absurdă. Iona, pierzând încă o dată, ajunge în pântecele unui peşte şi singurul lui gând
este de a ieși la «clocotul mării», de a reveni, altfel zis, la condiţia dinainte. Locul unde a fost închis de
destin nu-i stârneşte panică, nici surprindere, întâmplarea intră, s-ar părea, în ordinea firească a lucrurilor.
Marin Sorescu tratează absurdul în maniera cea mai realistă cu putinţă. Prizonierul face reflecţii despre
progres, psihologia generaţiilor, urzeşte chiar planuri de viitor, trăind în absurd ca într-o situaţie normală.
Intrarea în burta unui peşte este, desigur, un ghinion (încă un ghinion), şi omul nu este din această pricină
disperat. S-a instalat în anormalitate şi-şi vede în continuare de treburile lui. Cea mai importantă este,
desigur, ieșirea. O întreagă problematică a ieşirii dezvoltă Marin Sorescu în aceste excepţionale piese
unde indivizii apar de la început instalați într-un spaţiu închis ca într-un spaţiu originar. (Eugen Simion)

*** Adevărata măreţie a lui Iona este de a fi luat cunoştinţă de sine, de forţa sa; de aici înainte, el va putea
fi ucis, dar nu înfrânt. (Nicolae Manolescu)