Mihai Eminescu – tema şi viziune despre lume într-un text poetic studiat

Odă (în metru antic)

Ce avem în vedere/Conţinutul:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat
într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/idei poetice, relevante pentru tema şi viziunea despre
lume din textul studiat;
- ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic,
titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri
semantice/tropi, elemente de prozodie etc.)

Variantă de rezolvare:

Cariera literară a lui Mihai Eminescu numără doar 17 ani şi poate fi împărţită în
patru etape: o fază a începuturilor, în care poetul se află sub înrâurirea predecesorilor,
urmată de etapa vieneză, iar după aceasta de cea ieşeană, pentru ca ultima fază a creaţiei
eminesciene să stea sub semnul deplinei maturităţi artistice.
Din această ultimă etapă datează şi poemul „Odă (în metru antic)”, publicat în
anul 1883 şi inclus ulterior şi în volumul antum al poetului. Din punct de vedere tematic,
„Oda” eminesciană exprimă atitudinea lirică a creatorului romantic, care trăieşte o
nefericire existenţială pe care caută să o înţeleagă şi să o depăşească.
Pentru romantici, arta reprezintă un act îndumnezeit şi, totodată, o experienţă
tragică. Artistul este predestinat să sufere şi să creeze, proces în desfăşurarea căruia
ajunge el însuşi să se re-creeze, înălţându-se deasupra condiţiei umane: „Nu credeam să
învăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr...”. Suferinţa creatorului este definită prin antiteză cu
„nepăsarea tristă” a însinguratului care, pentru că-şi cunoaşte limitele, vede în izolarea de
lume o cale spre fericirea senină: „Piară-mi ochii turburători din cale...”.
Oximoronul din a doua secvenţă a textului, „Suferinţă... dureros de dulce”, redă
sub forma paradoxului resemnarea artistului care-şi acceptă statutul de „zeu” limitat,
condamnat să aspire la eternitate într-o lume efemeră. Moartea, ca prelungire a
nocturnului şi ca vis etern, are un sens ce trebuie deprins, astfel încât această experienţă
finală să se dovedească una extatică. Ideea aceasta este întărită de o a doua construcţie
oximoronică, „voluptatea morţii”, ce redă amestecul de suferinţă şi beatitudine de care
este însoţit sfârşitul vieţii pământeşti.
Arderea („Jalnic ard de viu...”), înveninarea („ca Hercul înveninat de haina-i”) şi
voluptatea reprezintă ipostazele celui care „a învăţat” să moară şi care tânjeşte după
„nepăsarea tristă” în aceeaşi măsură în care savurează „suferinţa dureros de dulce”.
Există în poem un intens presentiment al morţii, iar tocmai el face posibilă înălţarea
dincolo de condiţia umană, fără o rupere definitivă de viaţă: „ard de viu”, „mă topesc în
flăcări”, „Pot să mai re’nviu...?”. Arderea transmite atât ideea purificării, cât şi pe cea a
mistuirii, iar sensul profund al celor două comparaţii din secvenţa a treia a textului,
„Jalnic ard... chinuit ca Nessus” şi „Ori ca Hercul înveninat...”, este fixarea omului de
geniu, prin suferinţă, la graniţa dintre viaţă şi moarte. Cele două personaje mitologice
evocate în comparaţiile de mai sus readuc în memorie, fiecare prin povestea sa, durerea
continuă.
Totuşi, chinul include şi o discretă aspiraţie. Patima omului de geniu se traduce
într-o ipostază de martir purificat de propria-i suferinţă, idee sugerată de mitul păsării ce
renaşte din propria cenuşă: „Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”.
Durerea purificatoare echivalează aici cu un foc aproape sacru, imagine simbolică a trăirii
intense şi tragice a creatorului.
Dacă aspiraţia spre absolut este însoţită de seninătate („ochii visători”), împlinirea
prin cunoaştere absolută se identifică suferinţei benefice, o trăire situată în vecinătatea
morţii, punct în care omul de geniu „învaţă” rostul efemerităţii, pe care, în atitudinea de
singurătate regală şi superioară de la început, nu şi-l putuse imagina: „Nu credeam să-
nvăţ a muri vrodată...”. De cealaltă parte, experienţa propriu-zisă, adică visul trăit,
presupune o suferinţă personificată în două ipostaze distincte: invocată („Suferinţă, tu,
dureros...”) şi dominatoare („(ochii) turburători”).
Astfel, poemul „Odă (în metru antic)”, atipic prin caracterul profund reflexiv,
creionează destinul omului de geniu (creator sau gânditor) supus unei experienţe
tulburătoare: chemarea iminentă şi surprinzătoare a morţii, beatitudinea şi fiorul care
însoţeşte orice apropiere de Absolut.