Sunteți pe pagina 1din 6

Di ac. Prof. O.

Bucevsclii
SFÎNTUL IO AN GURĂ DE AUR: OMILIILE „DESPRE POCĂINŢĂ"
în Studii Teologice, anIX(1957), nr. 9-10, p.625-631
Creştinismul biruise asupra păgînismului. Lupta a fost îndelungată, înverşunată şi eu
multe sacrificii, căci păgînismul, cuprins de fiorii morţii, îşi încorda toate puterile spirituale şi
fizice pentru a se salva. Dar lumina risipeşte şi întunericul cel mai dens. Adevărul poate să fie
combătut şi negat, dar nu poate să fie desfiinţat; indiferent de timp, biruinţa finală este a1 lui.
Edictul din Milan — magna charta libertatis — permitea acum afirmaţia: iam licet esse
christianos, şi învăţătura Mîntuitorului lumii cuprindea lumea. Iulian Apostatul şi Teodosie I:
zvircoliri neputincioase de a reînvia ceea ce nu putea să mai aibă viaţă; creştinismul îşi urma
drumul arătat de Mîntuitorul. Era drumul vieţii şi luminii creştine, — drumul biruinţei
adevărului religios asupra credinţelor false, dar drum nu lipsit de dificultăţi.
Da, Biserica creştină beneficia acum de libertate politică — creştinii aveau drepturi
cetăţeneşti şi libertatea cultului religios — şi-şi consolida organizaţia ei exterioară, socială,
dar învăţătura ei, cu elementele supranaturale, mai procura dificultăţi de înţelegere, mai ales
celor care nu se emancipaseră complet de sub tutela concepţiilor religioase politeiste şi de sub
formalismul care în interpretarea învăţătorilor de Lege ai vremii înăbuşise spiritul religiei
Vechiului Testament.
In plus, Biserica creştină avea în faţă forţa spirituală a antichităţii: filozofia şi cultura, care
nu-şi epizaseră încă puterile.
Dar beneficiind de libertate politică, Biserica creştină, consolidîndu-şi organizaţia
exterioară, îşi precizează şi lămureşte totodată învăţătura — utilizînd chiar din tezaurul
doctrinar al antichităţii elementele conforme cu principiile sale, •— /învăţătura care, datorită
f'orţeji sa>Je intrinsece, schimbă profilul religios-moral şi cultural al omenirii, cu vădită
influenţă asupra vieţii sociale.
începe epoca înfloririi religioase creştine, dar şi epoca luptelor şi controverselor religioase
interioare, — lupte, durere, dezlănţuite chiar şi de către membri ai ierarhiei bisericeşti.
Edictul lui Constantin cel Mare, desigur, dărîmase, sub aspect religios, ziduri strivitoare,
încît acum Biserica îşi putea desfăşura liber steagul Sfintei Cruci. Căzuseră ziduri strivitoare,
dar cu ele şi ziduri protectoare. Căci, dacă mai înainte, avere, onoruri şi alte lucruri pămînteşti
atît de mult rîvnite de oameni nu puteau' constitui îndemn de trecere la creştinism — fiindcă
acesta nu le putea oferi, — încît numai suflete taii, curate, dornice de adevărul religios şi de
mîntuire îmbrăţişau creştinismul, acum însă. cînd Biserica creştină dispune de libertate şi
membrii ei au toate drepturile cetăţeneşti, chiar privilegii faţă de necreştini, situaţia ia altă
înfăţişare. Persoane stăpînite numai de dorinţa parvenirii, de ambiţii deşa'rte de tot felul, bat
la uşa creştinismului, pentru ca pe temeiul certificatului de botez să ajungă la măriri
pămînteşti. Şi oricîtă severitate manifesta autoritatea bisericească la primirea în creştinism,
astfel
3
626
Diac. Prof. OREST BUCEVSCHI
de elemente se introduceau totuşi în Biserică, avind ca urmare o relaxaro a disciplinei morale
şi o scădere a trăirii religioase creştine.
Oricum, dar, situaţia nu era surîzătoare şi Biserica avea nevoie de bărbaţi curajoşi in stare
să păstreze intact filonul de aur al învăţăturii sale; bărbaţi 'de cultură şi credinţă, care cu
acuitatea spiritului lor să pătrundă în adîncurile adevărurilor creştine, să le descifreze sensul
autentic şi să dea în vileag toată şubrezenia construcţiilor doctrinare contrare; bărbaţi de
caracter moral integru, care să întrupeze în viaţa lor sfinţenia creştină şi prin exemplul lor să
inspire curaj celor din jur şi să le dea certitudinea biruinţei adevărului creştin, adică bărbaţi în
persoana cărora să se întîlnească învăţatul şi sfîntul, cultura şi sfinţenia creştină.
Şi Biserica i-a avut pe aceştia la timp potrivit: sint marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, cărora
li se datoreşte impregnarea concepţiilor de viaţă antice cu înaltele principii ale religiei
creştine.
Din rindul acestora face parte şi Sfîntul Ioan Hrisostom, patriarhul Constantfnopolului (f
407), o mare personalitate morală.
Din străduinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur pentru îmbunătăţirea morală a credincioşilor,
vom încerca acum să creionăm elementele principale din Omiliile sale «Despre pocăinţă».
Sfîntul Ioan Gură de Aur stăruie asupra pocăinţei, întrucît cunoaşte necesitatea ei
categorică pentru desăvîrşirea morală, pentru: oîştigarea mîntuirii. Căci a-ţi recunoaşte
simplu greşalele morale, a le mărturisi duhovnicului, a primi dezlegare nu înseamnă totul.
Creştinul — ajutorul harului dumnezeesc nu-i lipseşte — trebuie să-şi întărească voinţa în
bine, pentru a nu recădea în greşelile trecutului, trebuie să se desfacă real de ele — să so
pocăiască.
Pocăinţa, în accepţie largă, înseamnă întoarcerea totală de la păcat, cuprinzind toate actele
acestui oroces psihologic, de la prima aversiune faţă de păcat şi pînă la stăruirea continuă în
bine. Ea este uşa de intrare la desăvîrşirea morală (Luca 15, 7-10), virtutea necesară pe care
se zideşte desăvîrşirea morală. «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor» (Mi. 3, 2), sînt
cuvintele cu care îşi începe propovăduirea Sfîntul Ioan Botezătorul. Cu aceleaşi cuvinte îşi
începe propovăduirea publică şi Domnul nostru Iisus Hristos (Mt. 4, 17)
Aceleaşi cuvinte: Să vn pocăiţi... (Fapt. Ap. 2, 38) le adresează mulţimii Sfîntul Apostol
Petru, Ia Pogoruea Sfîntului Duh.
Este deci firesc dacă Sfîntul Ioan Gură de Aur stăruie într-o serie de nouă Omilii asupra
pocăinţei.
In aceste Omilii, ^a de altfel şi în altele, întîlnirn reveniri asupra aceleiaşi chestiuni,
digresiuni largi, expuneri cu lungi exemplificări, ceea ce ştirbeşte oarecum unitatea lor.
Sfîntul Ioan Gură de Aur a trebuit chia să se apere împotriva reproşului că obişnuieşte ca să
facă lungi introduceri şi că este politematic. Totuşi ideea fundamentală este pretutindeni
evidentă.
Motivul pentru care stărui" atît de mult asupra pocăinţei îl ara';i Sfîntul Ioan Gură de Aur
în Omilia a opta (1), cînd spune: «Pocăinţa este leac al greşelilor, mistuirea nelegiuirilor,
cheltuire de lacrimi, încredere în Dumnezeu, este armă împotriva diavolului, sabia ce-i taie
capul, — nădejde în mîntuire, nimicire a deznădejdii... Ea deschide cerul, ne duce în rai... Pot
eu, spui tu, să mă mîntuiesc prin pocăinţă? Da, te poti mîntui...».
SFÎNTUL, IOAN GURĂ DE AUR: OMILIILE «DESPRE POCĂINŢĂ» 627
Dar înainte de a vorbi despre căile ce duc la pocăinţă, Sfîntul lo m Gură de Aur stăruie
asupra deznădejdii şi lenei, factori at'ît de dăunători în procesul îmbunătăţirii morale.
«Deznădejdea nu-1 lasă pe cel căzut să se ridice, iar lenea îl duce la cădere şi pe cel ce stă
sus; aceea ne răpeşte chiar bunurile dobîndite, aceasta ne :mpied'ică să ne eliberăm de relele
sub care suspinăm. Lenea ne aruncă din cer, deznădejdea ne aruncă in abisul răutăţii... Luaţi
aminte dar la puterea amîndorora» (Om. I, 2).
înţelegem deci cit de primejdioase sînr pentru creştin deznădejdea, păcat împotriva
Duhului Sfînt, şi lenea, păcat capital.
Deznădejdea răsare din sentimentul păcătoşeniei sau al nevredniciei de a mai putea primi
iertare de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă neîncrederea în El şi în puterile proprii,
neîncrederea izvorîtă din totala necredinţă sau din credinţa că nu mai este posibil a scăpa
dreptăţii divine pedepsitoare.
Dar Sfînta Scriptură cuprinde multe texte în care este vorba despre indurarea lui
Dumnezeu, despre nemărginita Lui iubire de oameni (Exod 20, 6; Luca 1, 50, 54, 72, 78; I
Cor. 1, 3 ş.a ), încît nici cel mai mare păcătos nu trebuie să-şi piardă nădejdea în bunătatea lui
Dumnezeu, dacă sc leapădă de păcat.
Iar lenea paralizează voinţa spre bine şi usucă viaţa duhovnicească.
Ca probă că nimeni nu trebuie să se lase prins în plasa deznădejdii şi a lenei, Sfîntul Ioan
Gură de Aur spune: «Sfîntul Apostol Pavel a fost un defăimător, prigonitor şi ocărîtor, dar
după ce a năzuit şi n-a deznă- dăjdiit, s-a ridicat din nou şi s-a făcut asemenea îngerilor. Iuda
însă a fost un Apostol, dar, fiind trîndav, s-a făcut un trădător. Tot aşa tîlharu! a intrat în rai
înaintea multora, fiindcă deşi întinat cu multe răutăţi, n-a deznădăjduit» (Om. I, 2).
Căile ducătoare la pocăinţă sînt multe. Din cele arătate de Sfîntul Ioan Gură de Aur, vom
menţiona cîteva.
Prima cale, fără îndoială, este mărturisirea păcatelor, recunoaşterea abaterilor morale
săvîrşite, ceea ce se cîştigă prin scrutarea conştiinţei. Păcatul tulbură conştiinţa, iar
mărturisirea păcatului este semn de aversiune faţă de el, "început de îndreptare morală. «Eşti
păcătos, intră în biserică pentru a-ţi mărturisi păcatele; eşti drept, intră în ea pentru a nu-ţi
pierde dreptatea... Ai păcătuit? intră în biserica şi mărturiseşte lui Dumnezeu: am păcătuit...,
mărturiseşte păcatul pentru a-1 nimici» (Om. II, 1). Cain n-a voit să-şi mărturisească îndată
păcatul, apoi 1-a cuprins deznădejdea şi astfel n-a primit iertare. David însă şi-a mărturisit
păcatul şi a primit iertare (Om. II, 2).
Dar recunoaşterea păcatului trebuie să fie însoţită de părerea de rău pentru săvîrşirea lui.
Păcatul trebuie plîns. «Ai păcătuit? plînge şi-ţi vei şterge păcatul..; nu pretind altceva, decît
să-ţi plîngi păcatul» (Om. II, 3).
«Petru, acest verhovnic al Apostolilor, această piatră unghiulară a Bisericii, acest prieten
al lui Hristos... n-a săvîrşit el cea mai mare crimă lepădîndu-se de Domnul? Dar Petru şi-a
înţeles greşeala şi lacrimi i-au curs din ochi... El plînse cu amar pentru păcatul lui, şi 1-a şters.
Şi dacă lacrimile lui au avut puterea de a-1 îndrepta de păcatul lui, nu vei spăla şi tu păcatul,
dacă îl vei plînge?... (Om. III, 4).
Dar mărturisirea şi plînsul păcatelor să se facă. cu smerenie, virtute care rupe legăturile
păcatului. Vameşul care s-a smerit şi-a găsit îndreptarea, mărturisirea smerită i-a înlocuit
faptele bune, iar fariseul părăseşte
628
Diac. Prof. ORE ST BUCEVSCHI
templul cu dreptatea pierdută... Acesta şi-a pierdut prin iaptele sale dreptatea, acela şi-a
cîştigat-o prin mărturisirea sa smerită... Dacă deci vama-' şui care-i:un păcătos a primit un
asemenea dar, fiindcă a fost smerit, cu atît mai mult'va primi virtuosul, dacă este smeri;t»
(Om. II, 4-5).-
Fireşte, creştinul nu trebuie să neglijeze nici cercetarea bisericii, aceasta fiind un mijloc
puternic pentru întărirea evlaviei şi a sentimentelor creştineşti. Faţă de cei care lipsesc de la
serviciile divine, Sfîntul Ioan Gură de Aur are cuvinte aspre. Dar cercetarea locaşului divin să
nu însemne împlinirea unei obligaţii exterioare, ci participarea activă cu interiorul sufletesc la
serviciile săvârşite.
. Drum spre pocăinţă deschide şi milostenia, pe care Sfîntul Ioan Gură de Aur o numeşte
«regină între virtuţi» (Om. III, 1). «Dă celui sărac, şi chiar dacă tu taci, la judecata viitoare
nenumărate guri vor vorbi pentru tine, fiindcă milostenia. te apără. Milostenia este preţul de
răscumpă rare a sufletului» (Om. III, 2).
Calea spre pocăinţă nu poate să fie lipsită, de lumina rugăciunii. «Roa- gă-te în orice ceas,
nu-ţi pierde nădejdea rugîndu-te. Cere stăruitor milostivirea divină, ea nu te va respinge dacă
eşti stăruitor, ci-ţi va ierta păcatele şi împlini rugăminţile. Dacă rugăciunea ţi-a fost ascultată,
stăruie cu mulţumire în rugăciunea ta; dacă. n-ai fost ascultat, stăruie în rugăciune ca să fii
ascultat...» (Om. III, 4).
In Omilia a patra, Sfîntul Ioan Gură de Aur stăruie asupra citirii Sfintei Scripturi, întrucît
aduce mîngîiere şi ajutor în suferinţă, întăreşte credinţă, ajută la înfrîngerea patimilor şi
înlăturarea viţiilor şi aduce înţelegere pentru chestiunile duhovniceşti. Sfînta Scriptură
relatează, despre sfinţii care au căzut şi iarăşi s-au ridicat, ceea ce păcătosului îi va da curaj,
iar dreptului tărie să rămînă în virtute.
Dar Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost cald susţinător şi al postului ca mijloc de îmbunătăţire
morală, întrucît ne eliberează din sclavia păcatelor şi ne duce la libertate. «Postul înspăimîntă
demonii, schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potoleşte nebunia patimilor şi ne duce iar la
libertate şi ne înseninează mult cugetele; cum să nu fie deci cea mai mare nebunie, a fugi şi a
te teme de postul ce îţi aduce bunuri atît de mari...; postul este inimia sănătăţii» (Om. IV, 4).
Sfîntul Ioan Gură de Aur combate obiceiul de a se îmbuiba cu mâncăruri şi băuturi in ajunul
posturilor mari de peste an. «Dacă întreb pe cineva: de ce aleargă spre baie, îmi va răspunde:
ca să primesc postul cu trupul curat. Dacă insă te-aş ântreba de ce te im- beţi, îmi vei
răspunde: fiindcă voi intra în post. Ce lipsă de judecată! Vo- ieşti să intri în aceste prea
frumoase sărbători cu trupul curat, dar cu sufletul întinat şi ameţit de beţie?» (Om. V, 5).
Dojană câre-şi găseşte şi azi justificare, iiindcă datina cu îmbuibarea în ajunul posturilor mari
se păstrează cu tenacitate.
Postul are mare putere de curăţire morală, întăreşte voinţa de bine, lămureşte interiorul
duhovnicesc şi uşurează ridicarea sufletului către cele cereşti.
Dar postul nu poate aduce nici un folos duhovnicesc dacă-i interpretat numai ca abţinere
de la anumite alimente, fără abţinere de la păcat. In postul creştin, accentul cade tocmai pe
abţinerea de la păcat. Ce folos duhovnicesc poate fi «dacă nu mîncăm carne, dar mîncăm
casele celor săraci, nu bem vin, dar ne îmbătăm cu pofte vinovate; toată ziua sîntem treji, dar
o petrecem la privelişti destrăbăla'te...; dacă trupului îi luăm hrana
SFÎNTUL IOAN GURA DE AUR: OMILIILE «DESPRE POCĂINŢA» 629
obişnui'tă, iar sufletului îi oferim una dăunătoare?» (Om. VI, 1). Sfîntul Ioan Gură de Aur
combate aci, în legătură cu postul ca mijloc de pocăinţă, spectacolele de atunci. Fireşte, din
această aiitudine nu trebuie trasă concluzia că creştinismul ar combate arta, ar fi împotriva
teatrului ca atare Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca şi alţi Sfinţi Părinţi bisericeşti, se ridica
împotriva conţinutului spectacolelor care erau, în cea mai mare parte, atît de dăunătoare sub
aspect moral. Spectacolele nu promovau educaţia, 'disciplina morală, nu erau un mijloc de
progres cultural, de delectare sufle tească, reconfortantă, ci factor de aţîţare a instinctelor
minore, a poftelci •trupeşti şi deci element-de dezagregare morală şi socială. Iată de ce Sfîntul
Ioan Gură de Aur se ridică împotriva lor şi în legătură cu ele combate 'cu asprime desfrîul pe
temeiul textelor scripturistice. Iar întrucît atît Vechiul Testament cît şi Noul Testament au
porunci împoriva desfrîului. 'Sfîntul Ioan Gură de Aur arată cu acest prilej armonia dintre
ambele 'Testamente, — lucru firesc, fiindcă au acelaşi autor: Dumnezeu.
împlinirea Legii — spune Sfîntul Ioan Gură de Aur — cere incordare "multă, în schimb
aduce şi răsplată mare...; să nu priveşti la muncă, ci la răsplată... (Om. VI, 2).
Sufletul nostru' să-1 curăţim de păcat aici prin focul învăţăturii divine, ca să nu' fim siliţi
să-1 înroşim acolo în. focul gheenei. Aici să ne cercetăm pe noi fără dureri, ca să nu ne
cercetăm dincolo cu dureri... Vei spune că Legea este greu de împlinit!... Dar Dumnezeu nu
cere nimic imposibil. Mulţi săvîrşesc doar mai mult dec îl le porunceşte El. Dar lucrul acesta
ar fi cu neputinţă, dacă ar da porunci ce nu pot fi împlinite. Dumnezeu n-a poruncit sărăcia,
fecioria, şi totuşi mulţi le-au luat asupra lor, ceea ce înseamnă că poruncile pot fi împlinite, —
altfel nimeni n*ar putea face chiar mai mult decît cer ele (Om. VI, 3). Curăţia sufletească este
necesară creştinului pentru a se putea îmaărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sîngele
Mântuitorului în Taina Sfintei Euharistii.
Mai mult decît frica de. iad să ne îndemne frica de Dumnezeu şi iubirea faţă de El, ca să
ne apropiem cu vrednicie moială de Sfînta Euharistie. Aşa ne va fi aceasta spre sănătate şi
mîntuirea sufletului nostru (Om VI, 5).
Sfîntul Ioan Gură de Aur a comentat pe larg episitolele Sfîntului Apostol Pavel. îndeosebi
comentarul la epistola către Romani contează ca cel mai bun al antichităţii creştine. Pentru
Sfîntul Apositol Pavel avea el cea mai entuziastă admiraţie ?.' iubire. Era suficient ca în
decursul unei predici să-i amintească la un moment dat numele, pentru a devia de la subiect şi
a vorbi cu adjective selecţionate despre Apostolul neamurilor, pe care-1 socotea primul" între
Apostoli. O afinitate sufletească îl atrăgea mereu sp.e acest Apostol, avîndu-1 ca model in
lucrarea de duhovnic, slujitor al sfîntului altar şi conducător în Biserica lui Hrisftos. Se poate
chiar spune că nimeni mai mult decît Sfîntul Ioan Gură de Aur nu s-a apropiat de Sfîntul
Apostol Pavel în' ce priveşte rîvna duhovnicească. Astfel nici în legătură cu pocăinţa, Sfîntul
Ioan Gură de Aur nu uită, să vorbească despre Sfîntul Apostol Pavel, Aproape în fiecare
omilie, referirea la Sfîntul Apostol Pavel are caracterul unui argument central, întrucît este
«foarte înde- mănaitec cînd vorbeşte păcătoşilor despre pocăinţă... Prin fire era om acest mare
învăţător, însă prin voinţa lui era slujitor al lui Dumnezeu şi el vorbeşte ca într-o limbă
îngerească: ameninţă pe păcătoşi, dar făgăduieşte izbăvire celor ce se pocăiesc» (Om. VII, 1).
6-3 O1
£>iac. Prof. OREST BTJCEVSCHI
Pentru lămurirea tuturor, Sfîntul Ioan Gură de Aur arată că drumul: spre pocăinţă este
deschis tuturor păcătoşilor. Faţă de aceştia Dumnezeu este îndelung răbdător şi celor ce se
pocăiesc le pune în vedere mîntuirea„ pe care le-o rezervă şi urmaşilor care umblă pe
drumul'pocăinţei. In Omilia aceasta, a şaptea, Sfîntul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu
este aspru faţă de cei drepţi, dar milostiv faţă do cei păcătoşi. Motivul? Pe cel: drept îl
întăreşte prin teamă, iar pe cel păcătos îl trezeşte prin milostivirea Sa (Om. VII, 1).
Mîntuitorul iartă păcatele cu multă milostivire, iar iertarea păcatelor este izvorul mîntuirii,
lumina pocăinţei care, la rîndul ei, este vindecarea păcatului, darul ceresc, puterea minunată,
care prin har biruieşte..., este topitoarea păcatului. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost îndelung
răbdător. Biserica nu l-ar avea pe Sfîntul Apostol Pavel. îndelung- răbdarea lui Dumnezeu a
făcut din el, care era un persecutor al creştinismului, un erou al creştinismului, a făcut dinti-
un vameş (Matei), un. Apostol şi Evanghelist. Dumnezeu iartă repede păcătosului care se
pocăieşte.. Exemplu este David. Cine! este cazul însă a pedepsi, El nu se grăbeşte, pentru a da
posibilitatea îndreptării... Răbdarea ajută pe cel păcătos să se ridice, iar frica, pe cel drept să
nu cadă. Pocăinţa duce la fericire. Dar pocăinţa trebuie să se verifice prin fapte, zmulgînd
păcatul din inimă,, după cum spune profetul Isaia (1, 16)... Dumnezeu este grabnic la zidit,,
zăbavnic la dărîmat; aceea este dovada pute;ii Sale, aceasta dovada bunătăţii Sale (Om VII,
4).
Păcatul este cauza tuturor relelor; din cauza păcatului avem dureri,, războaie, fel de fel de
suferinţe. Păcatul naşte durerea, iar durerea spală păcatul prin pocăinţă, după cum spune
Sfîntul Apostol Pavel: «întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără
părere de râu: pe cînd întristarea lumii lucrează moarte» (II Cor. 7, 10). Celor pocăiţi cu
sinceritate, întristarea le este mîntuitoare. Fiecare ajunge în faţa Dreptului Judecător, dar El
trebuie împăcat înainte de ziua judecăţii, ceea ce se poate face mai ales prin milostenie, căci
pocăinţa fără milostenie este moartă (Om. VII, 6).
Sfîntul .Ioan Gură de Aur insistă aci asupra datoriei creştinilor de a ajuta, în orice formă,
pe semenii în suferinţă. Căci pocăinţa nu poate zbura dacă-i lipsită de aripile milosteniei.
Sutaşului Cornelie, întors Ia Dumnezeu de Sfîntul Apostol Petru, îi spune îngerul lui
Dumnezeu, din vedenia avută: «Rugăciunile tale si milosteniile tale sînt suite spre pomenire
înaintea lui Dumnezeu» (Fap. Ap. 10. 4) (Om. VII, 6). Dumnezeu pedepseşte împietrirea
inimii (neomenia), care este izvorul atîtor păcate, şi binecu- vintează mila (omenia), care este
izvorul virtuţilor. Pe cel nemilostiv îl ameninţă cu focul veşnic, pe cînd celui milostiv îi
făgăduieşte împărăţia cerurilor. Dumnezeu ameniţă cu iadul, nu pentru a pedepsi cu focul
acestuia, ci pentru a da posibilitatea de a scăpa de pedeapsă; ameninţă cu cuvinte pentru a nu'
trebui să pedepsească (Om. VII, 7).
Iată, deci, cit de mare este îndurarea lui Dumnezeu şi ce preţ mar? are milostenia în faţa
Lui.
In continuare, Sfîntul Ioan Gură de Aur aseamănă Biserica, cu arca lui Noe, dar pe cînd
din aceasta animalele au ieşit cum au intrat, Biserica prim'eşte pe toţi în sînul ei, dar îi
transformă prin pocăinţă. Nimeni să nu deznădăjduiască, căci dacă pocăinţei i se adaugă
indurarea lui Dumnezeu, atunci şi cel mai mare păcătos poate nădăjdui în mîntuire. Indurarea
lui Dumnezeu n-are margini, dar aceasta nu trebuie să-1 facă pe