CAPITOLUL III

DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE

UNITARE

§ 1. Noţiuni introductive

Sub acest titlu actualul Cod de procedură civilă reglementează două

instituţii: Recursul în interesul legii (art. 514 - 518) şi Sesizarea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept (art. 519 - 521). Prin intermediul celor două instituţii, care
sunt de competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se asigură o
interpretare de către aceasta a normelor de drept în vederea unei practici unitare la
nivelul întregii ţări. Întrucât pe aceste căi nu se atacă o hotărâre judecătorească ci
ele tind la interpretarea unei probleme de drept, cele două instituţii nu sunt
calificate căi de atac.
Deşi recursul în interesul legii şi sesizarea ÎCCJ în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se bucură de o
reglementare asemănătoare, între acestea există şi diferenţe majore. În timp ce
decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu are efecte cu privire la situaţia
părţilor din procesele în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti examinate (art.
517 alin.2 CPC), în cazul sesizării ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța
care a solicitat dezlegarea (art. 521 alin.3 CPC).

§2. Recursul în interesul legii

2.1. Noţiune. Condiţii de admisibilitate

CPC se referă la recursul în interesul legii în Cartea a II-a, Titlul III

(Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare), Capitolul I, art. 514-
518. Reglementarea reflectă modificările importante introduse în CPC prin Legea
nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

1
 Potrivit art. 514 CPC (coresp. art.329 CPC anterior), pentru a se asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi
Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să
se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.
Pot formula recurs în interesul legii: procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatul
Poporului.
Prin art. 515 CPC (coresp.art.3305 CPC introdus prin Legea nr. 202/2010) a
fost consacrată o condiţie de admisibilitate a recursului in interesul legii. Astfel,
recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele
de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin
hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.
"Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o dispoziţie legală
conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite sub
aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a
contrario, nu sunt asigurate aceste premise dacă textul de lege atacat presupune
doar modalitatea în care, stabilind circumstanţele unei cauze - atribut exclusiv al
instanţei sesizate cu litigiul - instanţele realizează aplicarea unei dispoziţii legale,
dispoziţie care are întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care
judecătorii trebuie să extragă esenţa aplicării la un caz concret" Decizia nr. 11 din
23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece
recursul în interesul legii1.

2.2. Judecarea recursului în interesul legii

Procedura de soluţionare a recursului în interesul legii este reglementată în

art. 516 CPC (coresp. art. 3306 alin.1-10, introdus prin art. I pct.33 din Legea nr.
202/2010).

1
Decizia nr. 11/2016 a ÎCCJ a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016
(decizie evocată în considerentele RIL nr. 3/2020, punctul 27).

2
2.2.1. Instanța competentă. Componenţa completului

Instanța competentă să soluţioneze cererea este Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. În reglementarea anterioară Legii nr. 202/2010, recursul în interesul legii
se soluţiona de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite (art. 329
alin.2 CPC, forma anterioară Legii nr. 202/2010). Textul din CPC anterior a fost
modificat prin alin. 1 din art. 3306 CPC, introdus prin Legea nr. 202/2010.
Art. 516 alin.1 CPC are o formulare aproape identică cu cea a art. 3306 alin.1
CPC anterior: recursul în interesul legii se judecă de un complet format din
preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de
judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă
intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi
câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, respectiv unul dintre vicepreşedinţii acesteia este preşedinte al
completului.
Componenţa completului poate varia în funcție de problema de drept care
formează obiectul judecăţii. Astfel, în cazul în care problema de drept prezintă
interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, după caz, unul dintre
vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili numărul judecătorilor
din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. 1,
celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat (art.
516 alin.2 CPC coresp. art. 3306 alin.2 CPC anterior).
Atunci când problema de drept nu intră in competența niciunei secții a
Inaltei Curți de Casatie si Justitie, președintele sau, după caz, unul dintre
vicepreședinții Inaltei Curți de Casație si Justiție va desemna câte 5 judecători din
cadrul fiecărei secții. Pentru întocmirea raportului, președintele completului va
desemna câte un judecător din cadrul fiecarei secții (art. 516 alin.3 CPC).

2.2.2. Procedura ulterioară sesizării instanţei

După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz,
unul dintre vicepreşedinţii acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea
aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de
drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a
judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. 1
(art. 516 alin.4 CPC coresp.art. 3306 alin.3 CPC anterior).
După alcătuirea completului potrivit alin.4, preşedinţele acestuia va desemna
dintre membrii completului 3 judecători pentru a întocmi un raport asupra
3
recursului în interesul legii. Raportorii nu sunt incompatibili (art. 516 alin.5 CPC).
CPC a modificat dispoziţiile art. 3306 alin.4 CPC anterior în reglementarea cărora
raportul era efectuat de către un singur raportor şi doar în cazul în care problema de
drept prezenta interes pentru două sau mai multe secţii se desemna pentru
întocmirea raportului câte un judecător din cadrul fiecărei secţii.
În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor
specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit
(art. 516 alin.6 CPC coresp. art. 3306 alin.5 CPC).
Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi
argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii
Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia
specialiştilor consultaţi. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva
proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii (art. 516 alin.7
CPC coresp. art. 3306 alin.6 CPC).

2.2.3. Şedinţa de judecată şi pronunţarea hotărârii

Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de

zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va
primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse (art. 516 alin.8 CPC coresp. art.
3306 alin.7 CPC).
La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive
obiective, aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea regulilor prevăzute la alin. 4 (art.
516 alin.9 CPC coresp. art. 3306 alin.8 CPC).
Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de Colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al Curţii de apel ori de
Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia (art. 516 alin.10 CPC coresp.
art.3306 alin.9 CPC).
Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării
instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor
completului. Nu se admit abţineri de la vot (art. 516 alin.11 CPC coresp. art. 330 6
alin.10 CPC).

4
2.3. Decizia pronunţată şi efectele ei

Potrivit art. 517 alin.1 CPC, asupra cererii, completul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie se pronunţă prin decizie. Prin Legea nr. 310/2018 a fost introdus încă un
alineat în art. 517 (art.517 alin.11) menit să reglementeze efectele sesizării ÎCCJ
asupra cauzelor similare aflate pe rolul instanțelor de judecată: Cauzele similare
aflate pe rolul instanţelor la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
care soluţionarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac
obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin. 4. Textul art. 517 alin.11
consacră încă un caz de suspendare legală facultativă.
Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele
procese.
Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se
publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea
I (art. 517 alin.3 CPC coresp. art. 330 7 alin.3 CPC).
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 517 alin. 4 CPC
modificat prin Legea nr. 310/2018)2. Forma modificată a textului alin.4 instituie
obligativitatea generală a deciziilor pronunțate în recursuri în interesul legii, nu
doar pentru instanțe, așa cum dispunea forma anterioară.

Decizia în interesul legii işi incetează aplicabilitatea la data modificării,

abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a facut
obiectul interpretării (art. 518 CPC).

2
În cazul în care o asemenea decizie se pronunţă anterior soluţionării unui litigiu în faza apelului, caracterul
obligatoriu al elementelor de drept dezlegate de către instanța supremă se impune a fi analizat de către instanţa
respectivă, cu atât mai mult cu cât apelul este o cale devolutivă de atac. Aceasta inseamnă că toate elementele de
fapt şi de drept trebuie avute în vedere de către instanța de apel, inclusiv problemele de drept dezlegate în interesul
legii printr-o decizie intervenită până la finalizarea dosarului de apel. Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia nr. 5101/19 septembrie 2008, Dreptul nr. 9/2009, p. 256

5
 §3. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept

3.1. Noţiuni introductive. Calitatea procesuală. Condiţii de admisibilitate.

Noul Cod de procedură civilă reglementează Sesizarea Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept în cadrul Cărţii a II-a (Procedura
contencioasă), în Titlul III (Dispoziţii privind asigurarea unei practici juridice
unitare), Capitolul II (art.519-521).
Legiuitorul a urmărit prin introducerea acestei noi proceduri să elimine
inconvenientele pe care le prezintă recursul în interesul legii. Aşa cum am arătat în
comentariile la această instituţie, decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu
influenţează situaţia juridică a părţilor din procesele deja soluţionate, în care s-au
dat hotărârile judecătoreşti examinate. Pe de altă parte, calea recursului în intersul
legii este deschisă doar categoriilor de persoane enumerate în art. 514 CPC.
Prin instituirea acestei „sesizări” se urmăreşte pronunţarea de către ÎCCJ a
unei decizii care, spre deosebire de cea pronunţată în recursul în interesul legii, este
obligatorie şi în cauza în care s-a ridicat problema de drept. Sesizarea ÎCCJ se va
putea face de oricare dintre completele de judecată enumerate de art. 519 CPC,
învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Chiar dacă părţile din procesul
în care s-a făcut sesizarea nu au calitate procesuală activă în această procedură,
totuşi, ele pot influenţa soluţia instanţei supreme prin punctele de vedere formulate
asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.
Potrivit art. 519 CPC (aşa cum a fost modif. prin LPA), dacă, în cursul
judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de
apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă,
constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o
hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a
fost sesizată.
Din textul mai sus citat rezultă că au calitate procesuală pentru sesizarea
ÎCCJ doar completele de judecată ale ÎCCJ, curţilor de apel sau ale tribunalelor
care sunt învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Nici completele
judecătoriilor, nici părţile din proces nu pot sesiza ÎCCJ.
Sesizarea ÎCCJ va fi admisibilă doar dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

6
 - chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a
cauzei respective este nouă;
- ÎCCJ nu a statuat asupra acestei probleme de drept;
- chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluţionare.
Procedura sesizării ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este scutită de taxă judiciară de timbru şi
timbru judiciar (art. 520 alin. 13 CPC).

3.2. Procedura de judecată

Regulile privitoare la sesizarea Înaltei Curţi sunt stabilite în art. 520 CPC
(modif. prin art. 13 pct. 122 din LPA). Reglementarea legală a acestei proceduri
are foarte multe elemente comune cu cele din cadrul recursului în interesul legii,
dar şi din cadrul procedurii de filtrare a recursurilor.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de
judecată (nu şi de către părţi) după dezbateri contradictorii, dacă se constată că
chestiunea nouă de drept de care depinde soluţionarea cauzei nu a fost soluţionată
unitar; sesizarea se face prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin
admisibilitatea sesizării potrivit art. 519, punctul de vedere al completului de
judecată şi al părţilor (art. 520 alin.1 CPC).
Prin aceeaşi încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii
prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept (alin.2). Textul art. 520 alin.2 CPC
prevede un caz de suspendare legală de drept a judecăţii.
Efectele sesizării Înalte Curţi se pot extind şi asupra altor cauze similare
aflate pe rolul instanţelor de judecată. Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării. Textul art. 520 alin.4
CPC reglementează un caz de suspendare legală facultativă a judecăţii (art. 413
CPC).
În scopul încunoştiinţării celor interesaţi asupra sesizării, după înregistrarea
cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe
pagina de internet a acestei instanţe.
Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de
unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana
desemnată de aceştia.
Potrivit art. 520 alin.6 CPC sesizarea se judecă de un complet format din
preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un
judecător desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective.
7
Preşedintele secţiei, sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta
este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea
aleatorie a judecătorilor.
După alcătuirea completului potrivit aliniatului 6, preşedintele acestuia va
desemna un judecător, pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse
judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.
După cum observăm, spre deosebire de recursul în interesul legii unde de
regulă se desemnează 3 judecători raportori, în cazul sesizării ÎCCJ raportul se
întocmeşte de către un singur raportor. Art. 520 alin.8 CPC prevede şi o excepţie
de la aceasta. Astfel, atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai
multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa
acestuia, unul din vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite
sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În
acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din
preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept precum şi câte 5
judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de preşedintele
completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului
preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii.
Raportorii nu sunt incompatibili.
Dacă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o secţie corespunzătoare
aceleia la care s-a constatat că chestiunea de drept nu a fost dezlegată unitar în
practica instanţelor, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile alin.8.
Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la
comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic,
punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii (art. 520 alin.10
CPC).
Art. 520 alin. 11 CPC prevede că dispoziţiile art. 516 alin. 6-9 din materia
recursului în interesul legii se aplică în mod corespunzător. Astfel, în vederea
întocmirii raportului, președintele completului va putea solicita unor specialiști
recunoscuți opinia scrisă asupra problemelor de drept soluționate diferit. Raportul
va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se
fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene
a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă este cazul,
doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi. Totodată, judecătorii
raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată
sesizării.
Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de
zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va

8
primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse. La şedinţă participă toţi judecătorii
completului. Dacă există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi potrivit legii.

Sesizarea se judecă fără citarea părţilor în cel mult 3 luni de la data învestirii,
iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor
completului. Nu se admit abţineri de la vot (art. 520 alin.12 CPC).

3.3. Conţinutul şi efectele hotărârii pronunţate în sesizarea ÎCCJ

Asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se

pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării
(art. 521 alin.1 CPC). Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la
pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al
României, Partea I (art.521 alin.2 rap.la 517 alin.3 CPC)
În ceea ce priveşte efectele deciziei pronunţate, textul art. 521 alin.3
modificat prin Legea nr. 310/2018 face distincţie între efectele faţă de instanța
care a solicitat dezlegarea problemei de drept şi efectele faţă de toate celelalte
persoane: Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa
care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei.

Decizia pronunţată în sesizarea ÎCCJ îşi încetează aplicabilitatea la data

modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a
făcut obiectul interpretării (art. 521 alin.4 rap. la 518 CPC).

9
 CAPITOLUL III
PROCEDURA NECONTENCIOASĂ JUDICIARĂ

§1. Noţiune, reglementare şi domeniu de aplicare

Procedura necontencioasă judiciară, numită în doctrină și procedură

voluntară, administrativă sau graţioasă este reglementată de CPC în Cartea a III-a
intitulată „Procedura necontencioasă judiciară” (art. 527-540).
Potrivit art.527 CPC (coresp.art.331 CPC), dispoziţiile privitoare la
procedurile necontencioase guvernează cererile pentru soluţionarea cărora este
nevoie de intervenţia instanţei fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic
faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor
judecătoreşti, sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori
asigurare.
Procedura necontencioasă se distinge de cea contencioasă prin
împrejurarea că nu se tinde la stabilirea unui drept în contra celeilalte părţi, ci
instanța exercită un control judecătoresc în privinţa cererilor cu care a fost sesizată.
Astfel, în cadrul acestei proceduri nu există un litigiu respectiv soluționarea cererii
nu provoacă discuții contradictorii. Persoana care formulează cererea pe procedură
necontencioasă este denumită “petent”.

Din art.527 şi 537 CPC rezultă că procedura necontencioasă se aplică în

două cazuri:
- în cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei
fără să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum
sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri
legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare;
- în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea
unor măsuri cu caracter necontencios.

Dintre cererile care sunt soluţionate prin procedură necontencioasă

amintim:
- cererile de competența instanței de tutelă;
- cererea de acordare a personalităţii juridice asociaţiilor şi fundaţiilor în
baza O.G. nr. 26/2000;
- cererea prin care se solicită autorizarea constituirii unei societăţi
comerciale în baza Legii nr. 31/1990;

10
 - cererea prin care se solicită înregistrarea unui partid politic sau
modificarea statutului sau programului acestuia în baza Legii nr. 14/2003 a
partidelor politice;
- cererea de înregistrare a unui sindicat în baza Legii nr. 62/2011 a
dialogului social;
- cererea de încuviinţare a adopţiei;
- cererea de încuviinţare a executării silite;
- încuviinţarea, la primirea cererii de chemare în judecată, a măsurilor
asigurătorii precum şi a măsurilor pentru asigurarea dovezilor ori pentru
constatarea unei situaţii de fapt (art. 203 alin.2 CPC coresp. art. 114 1alin.6 CPC);
Dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se
completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea
din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii (art. 536 alin.1 CPC
coresp. art. 338 alin.1 CPC).
Materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură
specială rămân supuse acelor dispoziţii, care se vor completa cu cele prevăzute la
procedura necontencioasă (art. 536 alin.2 CPC).

§2. Instanța competentă. Cuprinsul cererii. Soluţionarea acesteia

Instanța competentă. Art. 528 alin.1-3 CPC (coresp. art.332 CPC) conţine
reguli privitoare la instanța competentă să soluţioneze aceste cereri. Astfel, cererile
necontencioase care sunt in legatura cu o cauza in curs de solutionare sau
solutionata deja de o instanța ori care au ca obiect eliberarea unor inscrisuri, titluri
sau valori aflate in depozitul unei instante se vor indrepta la acea instanța.
In celelalte cazuri, competența instantei si solutionarea incidentelor privind
competenta sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase (art. 528
alin.2 CPC) .
In cazul in care competenta teritoriala nu poate fi stabilita potrivit
dispozițiilor art.528 alin.2 CPC, cererile necontencioase se vor indrepta la instanța
in a carei circumscripție petentul isi are, dupa caz, domiciliul, resedinta, sediul ori
reprezentanta, iar daca niciuna dintre acestea nu se afla pe teritoriul Romaniei,
cererile se vor indrepta, urmand regulile de competență materială, la Judecatoria
Sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau, dupa caz, la Tribunalul Bucuresti.
Instanța isi verifica din oficiu competenta, chiar dacă este de ordine privată,
putand cere partii lamuririle necesare. Daca instanța se declara necompetenta, va
trimite dosarul instantei competente (art. 529 alin.1 şi 2 CPC).
Cuprinsul cererii. Conform art. 530 alin.1 şi 2 CPC (coresp. art. 333 CPC),
cererea va cuprinde numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi
11
sediul celui care o face şi, după împrejurări, ale persoanelor pe care acesta cere să
fie chemate înaintea instanţei, obiectul, motivarea acesteia şi semnătura. Ea va fi
însoţită de înscrisurile pe care se sprijină. Fiind o cerere prin care nu se invocă
existența unui conflict, dispozițiile art. 530 CPC nu se vor completa cu prevederile
art. 194 ci doar cu cele ale art. 148-152 CPC care reglementează forma cererilor în
general. După cum observăm, art. 530 alin.2 CPC se referă numai la înscrisuri
întrucât, în materie necontencioasă, nu se pune problema administrării în
contradictoriu a unor probe.
Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de
persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanța o va
respinge (art.531 CPC coresp. art. 335 CPC).
Soluționarea cererii. Cererea se judeca in camera de consiliu, cu citarea
petentului si a persoanelor aratate in cerere, daca legea o impune. In caz contrar,
judecata se face cu sau fara citare, la aprecierea instantei. Instanța poate dispune,
chiar din oficiu, orice masuri utile cauzei. Ea are dreptul sa asculte orice persoana
care poate aduce lamuriri in cauza, precum si pe acelea ale caror interese ar putea fi
afectate de hotărâre (art. 532 CPC).
Instanța se pronunta prin incheiere, in raport cu toate imprejurarile de fapt
si de drept ale cauzei, chiar daca nu au fost invocate in cerere sau pe parcursul
procedurii (art. 533 CPC). În cazul în care pronunţarea încheierii este de
competenţa preşedintelui instanţei, presedintele trebuie sa pronunte incheierea in
termen de cel mult 5 zile de la primirea cererii (art. 537 alin.l CPC).

Încheierea pronunţată în procedura necontencioasă are unele

particularităţi. Astfel:
- încheierea prin care se incuviinteaza cererea este executorie (art. 534
alin.1 CPC);
- încheierea nu are autoritate de lucru judecat (art. 535 CPC); în
consecinţă, se va putea formula o nouă cerere, care să corespundă exigenţelor
legale, chiar dacă o cerere anterioară a fost respinsă.

Calea de atac împotriva încheierii pronunţate în procedura

necontencioasă.
Încheierea prin care s-a încuviinţat cererea este supusa numai apelului, cu
exceptia celei pronunțate de un complet al Inaltei Curți de Casație si Justiție, care
este definitivă (art. 534 alin.2 CPC).
Termenul de apel va curge de la pronunțare, pentru cei care au fost
prezenti la ultima sedință de judecată, și de la comunicare, pentru cei care au lipsit.
Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar daca nu a fost citată la
soluționarea cererii, termenul de apel curgand de la data la care a luat cunostinta de
12
incheiere, dar nu mai tarziu de un an de la data pronuntarii. Apelul se judeca in
camera de consiliu (art. 534 alin.3 - 5 CPC).

Apelul impotriva incheierii date de președintele judecatoriei se judecă de

tribunal, iar apelul impotriva incheierii date de presedintele tribunalului sau curtii
de apel se judeca de un complet al instantei respective. Incheierile date de
presedintii sectiilor Inaltei Curti de Casatie si Justitie sunt definitive (art. 537
alin.2-4 CPC).

13
 CAPITOLUL IV

PROCEDURILE SPECIALE

§1. Consideraţii generale privind procedurile speciale

Alături de dispoziţiile aplicabile oricărui proces civil, actualul Cod de

procedură civilă (asemeni celui interior) cuprinde şi anumite proceduri speciale
derogatorii de la dreptul comun. Aceste norme sunt grupate în Cartea a VI-a
intitulată „Proceduri speciale” (art. 915 -1064 CPC republicat). Aici sunt
reglementate procedura divorţului, procedura punerii sub interdicţie
judecătorească, procedura de declarare a morţii, măsurile asigurătorii şi provizorii,
procedura partajului judiciar, procedura ordonanţei preşedinţiale, cererile posesorii,
procedura ofertei de plată şi consemnaţiuni, procedura ordonanţei de plată,
procedura cu privire la cererile de valoare redusă, evacuarea din imobilele folosite
sau ocupate fără drept, procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin
uzucapiune, procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute şi cauţiunea
judiciară.
Din tendinţa de a reuni cât mai multe proceduri speciale în cuprinsul CPC,
la data intrării în vigoare a acestuia au fost abrogate numeroase acte normative care
cuprindeau proceduri speciale. Dintre acestea amintim Decretul nr. 32/1954 care
conţine dispoziţii referitoare la declararea judecătorească a morţii, O.G. nr. 5/2001
privind procedura somaţiei de plată sau OUG nr. 119/2007 privind măsurile pentru
combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele între
profesionişti.
Vom întâlni însă, în continuare, norme de procedură derogatorii de la
dreptul comun cuprinse în continuare în alte acte normative. Dintre acestea
amintim O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sau Legea
nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
Toate aceste proceduri speciale introduc reguli derogatorii în privinţa
competenţei, a judecăţii sau a căilor de atac, dar niciuna nu cuprinde o
reglementare completă a procesului civil în materia respectivă. Din această cauză
normele care reglementează procedurile speciale, derogând de la dreptul comun, se
întregesc cu normele procedurale generale, ale dreptului comun. Potrivit art. 121
din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile art. 200
din Codul de procedură civilă privind verificarea cererii şi regularizarea acesteia
nu se aplică în cazul incidentelor procedurale şi nici în procedurile speciale care
14
nu sunt compatibile cu aceste dispoziţii (acest text de lege a fost adăugat prin
Legea nr. 138/2014)

§2. Procedura divorţului

2.1. Noţiuni introductive

CPC republicat reglementează procedura divorţului în art.915 - 935. Aceste

dispoziții legale se completează cu textele de lege din Codul civil privitoare la
divorț. Motivele de divorţ sunt reglementate în art. 373 C.civ. Astfel, divorţul
poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de
celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor poate fi pronunţată de către instanța

de judecată (art. 374 C.civ.) sau constatată de către ofiţerul de stare civilă ori
notarul public, în condiţiile art. 375-378 C.civ. De regulă, alegerea procedurii
rămâne la latitudinea soţilor.

Codul civil prevede însă şi excepţii. Astfel, în cazul în care există copii minori,
divorţul poate fi dispus de către instanţă sau constatat de către notarul public.
Ofiţerul de stare civilă nu este competent în acest caz, împrejurare care rezultă din
interpretarea prevederilor art. 375 alin.2 C.civ. care fac referire doar la notarul
public, nu şi la ofiţerul de stare civilă aşa cum procedează art. 375 alin.1 C.civ.
În cazul în care nu există un acord al soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei
doar instanţa de judecată este competentă să pronunţe desfacerea căsătoriei. De
asemenea, instanța de judecată este competentă să dispună desfacerea căsătoriei şi
în cazul în care soţii care au copii minori solicită notarului public să constate
divorţul prin acordul lor dar, din din raportul de anchetă socială rezultă că acordul
soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea
15
locuinţei copiilor nu este in interesul copilului (art. 375 alin.2 teza finală rap. la art.
376 alin.5 C.civ.).
Instanța de judecată este competentă şi în cazul în care soţii care au solicitat
ofiţerului de stare civilă sau notarului public constatarea desfacerii căsătoriei nu se
înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ ori, în cazul
prevăzut la art. 375 alin.2 C.civ.(divorţ notarial cu copii minori), nu se înţeleg
asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti (art. 376 alin.5 C.civ.).
Potrivit art. 376 alin.6 C.civ., este de competenţa instanţei de judecată şi
soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se
înţeleg.

.....................................................................................................................................

2.3. Divorţul judiciar

2.3.1. Instanța competentă să soluţioneze cererea de divorţ

CPC cuprinde dispoziții speciale privitoare la divorțul judiciar (art. 929 CPC
republicat). Competenţa în materie de divorţ este excepţională, absolută. Potrivit
art. 915 alin.1-2 CPC republicat, cererea de divort este de competenta judecatoriei
in circumscriptia careia se afla cea din urma locuinta comuna a sotilor. Daca sotii
nu au avut locuinta comuna sau daca niciunul dintre soti nu mai locuieste in
circumscriptia judecatoriei in care se afla cea din urma locuinta comuna,
judecatoria competenta este aceea in circumscriptia careia isi are locuinta pârâtul,
iar cand pârâtul nu are locuinta in tara si instantele romane sunt competente
international, este competenta judecatoria in circumscriptia careia isi are locuinta
reclamantul.
Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni
expres să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa
unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului
5 al Municipiului Bucureşti (art.915 alin.2 CPC modificat prin Legea nr.
310/2018).

2.3.2. Caracterul strict personal al cererii de divorţ

Acţiunea de divorţ are un caracter personal; de regulă nimeni nu o poate

exercita în locul soţului reclamant, iar ca pârât poate fi chemat doar celălalt soţ. În
faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană (art. 921 alin.1 CPC
republ.). De la această regulă art. 921 alin.1 CPC republ. consacră şi câteva
excepţii:
16
-când unul din soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
-când unul din soţi e împiedicat de o boală gravă;
-când unul din soţi e pus sub interdicţie; în cazul în care soţul este pus sub
interdicţie divorţul prin acord nu poate fi admis (art. 374 alin.2 C.civ.);
-când unul din soţi are reşedinţa în străinătate sau se află intr-o altă asemenea
situație care îl împiedică să se prezinte personal.
In aceste cazuri, cel in cauză se va putea infățișa prin avocat, mandatar sau,
după caz, prin tutore sau curator.
CPC (asemeni CPC) sancţionează, în special, lipsa reclamantului. Dacă la
termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se
înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută (art. 922 CPC
republ coresp. art. 616 CPC). De asemenea, apelul reclamantului împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se
prezintă numai pârâtul. În ceea ce priveşte apelul sau recursul pârâtului, acesta va
fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 928 alin.1și 2 coresp.
art. 619 CPC).
Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează, instanța va lua
act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea
dosarului (art.926 CPC republ.).
Cererea de divorţ nu poate fi introdusă de moştenitorii soţului decedat dar CPC
prevede că atunci când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului, acţiunea
va putea fi continuată de moştenitorii soţului. Instanța va admite cererea numai
dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. În caz contrar ea va dispune, prin
hotărâre irevocabilă, închiderea dosarului. Pentru introducerea în cauză a
moştenitorilor soţului reclamant, instanţa va suspenda procesul potrivit art. 412
alin.1 pct.1 CPC (art. 926 alin.2-3 CPC republ.).
În ceea ce priveşte interzisul judecătoresc, în literatura de specialitate,
anterioară CPC, se consideră că acesta poate introduce acţiunea de divorţ în
momentele sale de luciditate. În sprijinul acestui punct de vedere veneau şi
prevederile art. 374 alin.2 C.civ. care declarau inadmisibil doar divorţul prin acord
în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească. În cazul divorţului din culpă (art.
379 C.civ.) sau din cauza stării sănătăţii unui soţ (381 C.civ.) nu este consacrată o
asemenea cauză de inadmisibilitate.
CPC republ. lămurește această problemă in art. 918 alin.2: soțul pus sub
interdicție poate cere divorțul prin reprezentant legal sau personal în cazul în care
face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată. În cazul interzisului
judecătoresc, CPC permite reprezentarea soţului interzis (art. 921 alin.1 CPC
republ.).

17
2.3.3. Divorţul judiciar remediu

Sub acest titlu, CPC reglementează două situații: divorțul prin acord și divorțul
din motive de sănătate. In aceste cazuri divorțul se va pronunța fără a se face
mențiune despre culpa soților în desfacerea căsătoriei.

A. Divorțul prin acord

Potrivit art. 374 C.civ.referitor la condiţiile divorţului prin acord pe cale

judiciară (coresp. art. 38 C.fam, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010),
divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi
indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie (1). Instanța este
obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.
Întrucât presupune manifestarea unei voinţe valabile în sensul desfacerii
căsătoriei, divorţul prin acord, indiferent că este judiciar, administrativ sau notarial,
va putea fi pronunţat doar în cazul în care soţii au capacitate deplină de exerciţiu.
În acest sens, art. 374 alin.2 C.civ. dispune că divorţul prin acord nu poate fi admis
dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie. Deşi regula este enunţată în contextul
divorţului prin acord pe cale judiciară, ea este aplicabilă şi în cazul divorţului pe
cale administrativă sau prin procedură notarială (a se vedea art. 375 alin.3 C.civ.).
În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi
semnată de ambii soţ, sau de către un mandatar comun, cu procură autentică. Dacă
mandatarul este avocat, el va certifica semnătura soților, potrivit legii (art 930
alin.1 CPC republ.). Atunci când este cazul, soţii vor stabili şi modalităţile în care
au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului (art. 930 alin.2 CPC
republ.).
Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile art. 930 alin. 1 CPC republ,
instanța va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termen
pentru soluţionarea cererii în camera de consiliu (art.930 alin.3 CPC republ.).
La termenul de judecată, instanța verifică dacă soţii stăruie în desfacerea
căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunța divorțul, fără a
face mențiune despre culpa soților. Prin aceeași hotărâre, instanța va lua act de
invoiala soților cu privire la cererile accesorii, în condițiile legii (art. 931 alin.1
CPC republ.).
Daca sotii nu se invoiesc asupra cererilor accesorii, instanța va administra
probele prevăzute de lege pentru solutionarea acestora si, la cererea partilor, va
pronunta o hotărâre cu privire la divort, potrivit alin. (1), solutionand totodata si
cererile privind exercitarea autoritatii parintesti, contributia parintilor la cheltuielile
de crestere si educare a copiilor si numele sotilor dupa divort. Daca va fi cazul, cu

18
privire la celelalte cereri accesorii instanța va continua judecata, pronuntand o
hotărâre supusa cailor de atac prevăzute de lege. (art. 931 alin.2 și 3 CPC republ.).
Hotărârea pronuntata in conditiile art. 931 alin. (1) CPC republ. este definitiva,
iar hotărârea pronuntata potrivit art. 931 alin. 2 CPC republ. (cand instanța
administrează probe pentru soluționarea cererilor accesorii, in lipsa acordului
soților) este definitiva numai in ceea ce priveste divortul, daca legea nu prevede
altfel.
Art. 932 CPC republ. mai prevede o situație în care devin aplicabile regulile
de la divorțul prin acord. Astfel, cand cererea de divort este intemeiata pe culpa
sotului pârât, iar acesta recunoaste faptele care au dus la destramarea vietii
conjugale, instanța, daca reclamantul este de acord, va pronunta divortul fara a
cerceta temeinicia motivelor de divort si fara a face mentiune despre culpa pentru
desfacerea casatoriei (art. 932 alin.1 CPC republ.). În acest caz, dispozitiile art. 931
alin. (2)-(4) CPC republ. se aplica in mod corespunzator.
Daca reclamantul nu este de acord cu pronuntarea divortului in conditiile art.
932 alin. (1) CPC republ., cererea va fi solutionata potrivit regulilor de la divorțul
prin culpa (art. 934 CPC republ.).

B. Divorțul din motive de sănătate

Potrivit art. 933 CPC republ., cand divortul este cerut pentru ca starea sanatatii
unuia dintre soti face imposibila continuarea casatoriei, instanța va administra
probe privind existenta bolii si starea sanatatii sotului bolnav si va pronunta
divortul, potrivit Codului civil, fara a face mentiune despre culpa pentru desfacerea
casatoriei.
Sper deosebire de divorțul acord in care se administrează probe doar dacă
părțile nu cad de acord asupra soluționării cererilor accesorii, în cazul divorțului
din motive de sănătate trebuie dovedite atât existența cât și starea sănătății soțului
bolnav. Nici in acest caz nu se va face mențiune in hotărâre despre culpa pentru
desfacerea căsătoriei.

2.3.4. Divorțul din culpa soților

Potrivit art. 934 republ. alin.1-3 CPC, instanța va pronunta divortul din culpa
sotului pârât atunci cand, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia,
raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este
posibila. Instanța poate sa pronunte divortul din culpa ambilor soti, chiar atunci
cand numai unul dintre ei a facut cerere, daca din dovezile administrate reiese ca
amandoi sunt vinovati de destramarea casatoriei.

19
 Daca pârâtul nu a formulat cerere reconventionala, iar din dovezile
administrate rezulta ca numai reclamantul este culpabil de destramarea casatoriei,
cererea acestuia va fi respinsa ca neintemeiata, cu exceptia cazului in care sunt
indeplinite conditiile prevăzute la art. 935 privind pronuntarea divortului din culpa
exclusiva a reclamantului.
Divorțul din culpa soților se poate pronunța și pentru motivul prevăzut de art.
373 lit.c C.civ. Astfel, cand sotii sunt separati in fapt de cel putin 2 ani, oricare
dintre ei va putea cere divortul, asumandu-si responsabilitatea pentru esecul
casatoriei. In acest caz, instanța va verifica existenta si durata despartirii in fapt si
va pronunta divortul din culpa exclusiva a reclamantului. Daca sotul parat se
declara de acord cu divortul, se vor aplica in mod corespunzator dispozitiile art.
931 (art.935 CPC republ.).

2.3.4.1. Cererea de divorţ

Cuprinsul cererii de divorț este reglementat de art. 916 CPC. Cererea de divorţ
va cuprinde, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată,
numele copiilor minori ai celor doi soți ori adoptați de aceștia. Dacă nu sunt copii
minori, se va menționa în cerere această imprejurare. La cerere se va alătura o
copie a certificatului de căsătorie şi, după caz, câte o copie a certificatelor de
naştere al copiilor minori. La cerere se poate alătura, după caz, înțelegerea soților
rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei și, după caz, la rezolvarea
aspectelor accesorii divorțului.

La cerere, instanța de divort se pronunta si cu privire la (art. 919 CPC):

a) exercitarea autoritatii parintesti, contributia parintilor la cheltuielile de crestere
si educare a copiilor, locuinta copilului si dreptul parintelui de a avea legaturi
personale cu acesta;
b) numele sotilor dupa divort;
c) locuinta familiei;
d) despagubirea pretinsa pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca
urmare a desfacerii casatoriei;
e) obligatia de intretinere sau prestatia compensatorie intre fostii soti;
f) incetarea regimului matrimonial si, dupa caz, lichidarea comunitatii de bunuri si
partajul acestora.
Prin derogare de la regula disponibilității, potrivit căreia instant se va pronunța
doar asupra acelor pretenții cu care a fost investită, CPC, asemeni CPC, prevede
anumite aspecte asupra cărora instanța este ținută să se pronunțe din oficiu. Astfel,
cand soții au copii minori, născuti inaintea sau in timpul casatoriei ori adoptati,
instanța se va pronunta asupra exercitarii autoritatii parintesti, precum si asupra
contributiei parintilor la cheltuielile de crestere si educare a copiilor, chiar daca
20
acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divort. De asemenea, instanța se va
pronunta din oficiu si asupra numelui pe care il vor purta sotii dupa divort, potrivit
prevederilor Codului civil (art. 919 alin.2 și 3 CPC republ.).
Instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanta presedintiala,
masuri provizorii cu privire la stabilirea locuintei copiilor minori, la obligatia de
intretinere, la incasarea alocatiei de stat pentru copii si la folosirea locuintei
familiei (art. 920 CPC republ.) .
Cererea de divorţ este supusă timbrării cu taxă de timbru şi cu timbru judiciar.

2.3.4.2.Cererea reconvenţională

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziții derogatorii de la dreptul comun

referitor la momentul până la care poate fi formulată cererea reconvențională de
către soțul pârât. Acesta poate formula şi el cerere de divorţ cel mai tarziu pana la
primul termen de judecată la care a fost citat in mod legal, pentru faptele petrecute
inainte de aceasta data Pentru faptele petrecute dupa aceasta data pârâtul va putea
face cerere pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului in cererea reclamantului
(art. 917 alin.1 CPC Cererea pârâtului se va face la aceeasi instanța si se va judeca
impreuna cu cererea reclamantului (art. 917 alin.2 CPC).
In cazul in care motivele divortului s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor
asupra fondului la prima instanța si in timp ce judecata primei cereri se afla in apel,
cererea pârâtului va putea fi facuta direct la instanța investita cu judecarea apelului
(art. 917 alin.3 CPC republ.).
Neintroducerea cererii in termenele aratate la art. 917 alin. 1 si 3 CPC republ.
atrage decăderea soțului pârât din dreptul de a cere divorțul pentru acele motive.
Daca cererea reclamantului a fost respinsă, soțul pârât poate cere divorțul pentru
motive ivite ulterior (art. 917 alin.4 CPC republicat).

2.3.4.3. Judecata propriu-zisă.

În faţa instanţei de fond, părţile sunt obligate să se înfăţişeze personal cu

excepţiile pe le reţine art. 921 CPC. (când unul din soţi execută o pedeapsă
privativă de libertate, când unul din soţi e împiedicat de o boală gravă, când unul
din soţi e pus sub interdicţie; când unul din soţi are reşedinţa în străinătate). În
aceste cazuri, soţul care nu se înfăţişează poate fi reprezentat de un avocat,
mandatar, sau după caz, prin tutore sau curator.
Instanța va incerca la fiecare infatisare impacarea sotilor. In toate cazurile,
instanța este obligata sa il asculte pe copilul minor, potrivit prevederilor Codului
civil (Art. 921 alin.2-3 CPC republ.).

21
 Aşa cum am arătat anterior când am discutat despre caracterul personal al
cererii de divorţ, dacă la termenul de judecată în primă instanţă reclamantul nu se
prezintă şi nu-şi justifică lipsa de la dezbateri şi numai pârâtul se înfăţisează,
instanța va respinge cererea ca fiind nesusţinută (art. 922 CPC republ.).
În cazul în care la termenul de judecată, procedura de citare fiind legal
îndeplinită nu se prezintă nici reclamantul nici pârâtul, instanța va suspenda
judecată în condiţiile art. 411 alin.1 pct.2 CPC republ.
Dacă procedura de citare a soțului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar
acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecata, instanța va cere dovezi sau va
dispune cercetari pentru a verifica daca pârâtul isi are locuinta la locul indicat in
cerere si, daca va constata ca nu locuieste acolo, va dispune citarea lui la locuinta
sa efectiva, precum si, daca este cazul, la locul sau de munca (art. 923 CPC).
Instanța poate administra probe pentru soluţionarea motivelor de divorţ sau
atunci când e necesar pentru soluţionarea cererilor accesorii privitoare la pensia de
întreţinere, atribuirea locuinţei,etc.

Codul de procedură civilă conţine numeroase dispoziţii în ceea ce priveşte

problema culpei soţilor în desfacerea căsătoriei. Aceste dispoziţii reflectă
modificările introduse prin Codul civil şi Legea nr. 71/2011. Problema culpei
dobândeşte o importanţă sporită în actualul Cod civil întrucât produce numeroase
efecte.
În acest sens, art. 384 C.civ. dispune că divorţul este considerat pronunţat
împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria (alin.1). Soţul
împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau
convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia (alin.2). Aceste drepturi
nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor
(alin.3).
Importanţa culpei în actuala reglementare a divorţului şi a efectelor acestuia
este ilustrată şi de dispoziţiile Codului civil care sancţionează soţul vinovat
exclusiv în desfacerea căsătoriei. Astfel, el poate fi obligat, chiar prin hotărârea de
divorţ, la despăgubiri în condiţiile art. 388 C.civ. sau la prestaţie compensatorie
potrivit art. 390 C.civ . De asemenea, modul în care a fost stabilită culpa la
desfacerea căsătoriei va influenţa şi întinderea obligaţiei de întreţinere între foştii
soţi. Astfel, când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
acesta nu beneficiază de dreptul la întreţinere prevăzut de art. 389alin.2 şi 3 C.civ.
decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
În cazul divorţului prin acordul soţilor sau din motive de sănătate, instanța va
pronunţa divorţul fără a face menţiune cu privire la culpa soţilor.

22
 Culpa în cazul divorţului din culpa soților. Având în vedere cele arătate, art.
934 alin.1 CPC republ., coresp. art. 617 alin.1-3 CPC) dispune că instanța va
pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive
temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Art. 932 CPC republ. prevede şi o situaţie specială. Astfel, când cererea de
divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au
dus la destrămarea vieţii conjugale, instanța, dacă reclamantul este de acord, va
pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face
menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei (alin.1). În acest caz, divorţul
se va pronunţa prin acordul părţilor iar hotărârea va fi definitivă în ce priveşte
divorţul (art.932 CPC republ. rap. la art.931 alin.1-4 republ.). Dacă reclamantul nu
este de acord cu pronunţarea divorţului în condiţiile art. 932 a alin. 1 CPC republ.,
cererea va fi soluţionată potrivit dispoziţiilor din materia divorţului din culpă
(art.932 alin.3 CPC republ.).
Instanța poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când
numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că
amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei (art. 934 alin.2 CPC republ.).
Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile
administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei,
cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 935 CPC republ. privind pronunţarea
divorţului din culpa exclusivă a reclamantului (art.934 alin.3 CPC republ.).
Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi
solicită instanţei aceasta (art. 927 CPC republ.).

Culpa în cazul divorţului întemeiat pe art. 373 lit.c C.civ. (separare in fapt).
Codul de procedură civilă, în urma modificărilor aduse Codului civil se abate de la
regula anterioară potrivit căreia reclamantul nu poate invoca propria sa culpă ca şi
motiv de divorţ. În acest sens, art. 935 (coresp. art. 617 ind. 1 alin.1 CPC, introdus
prin art. 219 pct.15 din Legea nr. 71/2011) dispune că atunci când soţii sunt
separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorţul,
asumându-şi responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei.
Textul care se referă la motivul prevăzut de art. 373 lit.c C.civ., consacră o
situaţie particulară în care instanţa, după verificarea existenţei şi duratei despărţirii
în fapt, va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a soţului reclamant (art. 935
alin.1 CPC republ, coresp. art. 617 ind.1 alin.2 CPC. -a se vedea în acelaşi sens şi
art. 379 alin.2 C.civ.). Dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul devin
aplicabile dispoziţiile de la divorţul prin acord iar hotărârea care se va pronunţa

23
este definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte divorţul (art.935 alin.2 CPC rap. la
art. 931 CPC republ.).
Când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi face
imposibilă continuarea căsătoriei (motivul prevăzut de art. 373 lit.d C.civ.),
instanța va administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav
şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre culpa
pentru desfacerea căsătoriei (art. 933 CPC republ., coresp. art. 613 CPC). În
acelaşi sens sunt şi prevederile art. 381 C.civ. În această situaţie particulară,
divorţul poate fi cerut doar de către soţul a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei, nu şi de către celălalt soţ. Această concluzie rezultă din
formularea art. 373 lit.d C.civ.

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor

de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nicio
înrâurire asupra cererii formulate de pârât (art. 924 CPC republ., coresp. art. 618
alin.1 CPC) .
Sotii se pot impaca in tot cursul judecatii, chiar daca nu au fost platite taxele de
timbru. In acest caz, instanța va lua act de impacare si va dispune, prin hotărâre
definitiva, inchiderea dosarului, precum si restituirea taxelor de timbru, daca au
fost achitate. Oricare dintre soti va putea formula o cerere noua pentru fapte
petrecute dupa impacare si, in acest caz, se va putea folosi si de faptele vechi (art.
925 alin.1 și 2 CPC republ.).
Apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi
respins ca nesusţinut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul pârâtului
va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 928 alin.1 şi 2 CPC
republ.).
Hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu e supusă contestației în
anulare și revizuirii, dacă unul dintre soți s-a recăsătorit (art. 928 alin.3 CPC
republ).
Instanța la care hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă o va trimite, din oficiu,
serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului naţional
notarial al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil, şi, dacă unul dintre
soți a fost profesionist, registrului comerţului (art. 928 alin.4 CPC republ.
coresp.art. 619 alin.6 introdus prin Legea nr. 71/2011).

24