Sunteți pe pagina 1din 3

Temă și viziune într-un basm studiat (eseu-model)

- Integrarea în epocă/orientare literară/curent literar pe baza a două trăsături

În epoca marilor clasici (a doua jumătate a secolului al-XIX-lea), alături de Eminescu,


Caragiale si Slavici, Creangă este Povestitorul prin excelență (care proiectează în fabulos lumea
țărănească dragă lui). Opera sa se remarcă prin arta narațiunii seducătoare prin umor savuros și
construcția de caractere verosimile cu o psihologie inconfundabilă. Povestea lui Harap Alb
(Convorbiri literare, 1977) este considerată o veritabilă sinteză a basmului românesc în care
autorul cult supune modelul popular al speciei unui proces de inovare/înnoire asiduă.

- Prezentarea temei în relație cu două scene/secvențe narative ilustrative pentru


viziunea autorului

Textul împletește temele tradiționale* din specia folclorică: confruntarea simbolică


dintre bine și rău și călătoria cu teme ce reprezintă marca originalității autorului cult: inițierea și
destinul. Eroului i se prorocește, de către un personaj-oracol, că e predestinat să ajungă în scurt
timp împărat, cum „n-a mai stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic”. Dar
numai după ce va trece de mari încercări, „pentru că nu-i după cum gândește omul, ci după cum
vre Domnul” (Sf. Duminică). Pentru aceasta, mezinul craiului pornește la drum cu statutul de
novice/neinițiat, naiv, fără experiență și lipsit de capacitatea de a sesiza aparențele înșelătoare.
El va parcurge etapele maturizării și desăvârșirii sale ca viitor împărat, primind o nouă identitate
(Harap-Alb) după ce este adus prin înșelăciune la condiția de rob/slugă a forțelor răului (motivul
supunerii prin vicleșug). Temele sunt tratate în viziunea realismului clasic, susținut de umorul
tonic și stilul sentențios (dat de proverbe și zicători) cu rol educativ.

- Prezentarea a patru elemente de construcție specifice textului epic (incipit, final,


secvențe narative, tehnici narative, conflict, perspectivă narativă, construcția
subiectului, construcția personajelor, limbaj etc.)

Acțiunea este densă și dezvoltă tiparul narativ fix al speciei: situație de echilibru
(expozițiunea), perturbată de un eveniment-intrigă (sosirea scrisorii de la Verde împărat și
plecarea eroului în călătoria presărată de teste), aventura de confruntare cu forțele răului pentru
recuperarea echilibrului pierdut (desfășurarea acțiunii și punctul culminat). Deznodământul aduce
o nouă situație de echilibru, prin izbânda asupra răului și recompensarea eroului. Cele opt
secvențe narative, relativ autonome, sunt unite prin tehnica înlănțuirii; la înserierea lor
contribuie repetarea de 7 ori a formulelor mediane, cu rol de recaptare a interesului cititorului. O
particularitate de compoziție este faptul că intriga e construită gradat, în trepte: lipsa urmașului la
tronul lui Verde împărat, lipsa de curaj a fiilor mari ai craiului, încălcarea interdicției paterne de
către mezin și furtul de identitate. O (altă) particularitate compozițională este că deznodământul
unei secvențe narative este și intriga următoarei secvențe: de exemplu, în timpul ospățului dat în
cinstea aducerii pielii cerbului, își face apariția pasărea în care e metamorfozată fata împăratului
Roș, a. î. Spânul decide să-l trimită pe erou să i-o aducă de soție.

Incipitul și finalul sunt reprezentate de formula introductivă și finală cu rol de a plasa


acțiunea în timp și spațiu nedeterminate, de a amplifica ruptura dintre realitate și fabulosul
speciei. În mod original, la Creangă ele sunt orientate spre crearea impresiei unei lumi verosimile,
căci autorul cult umple de continut realist atemporalitatea și aspatialitatea basmului popular:
,,Amu cică era odată într-o țară îndepărtată un craiu...”. Oferind detalii explicative numeroase (ex.
“pe vremile acelea” drumurile erau cu primejdie, nu ca “în ziua de azi”), dimensiunea fabulosului
pare să aibă logică apropiată de a realului cunoscut cititorului. Atitudinea ludică a naratorului la
final, când sugerează că ar fi fost invitat la ospăț (“un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”)
are același efect. Perspectiva narativă este obiectivă, cu narațiune la persoana a III-a a unui
narator omniscient atent la detalii. În unele pasaje naratorul devine mai implicat, prin comentarii
adesea hazlii/umoristice sau/și rimate (ex: “Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini
suie, mulți coboară, unul macină la moară... ”) sau dialoghează direct cu cititorul și renunțând la
omnisciență pt. a crea suspans: “Așe cu Harap-Alb și cu ai săi; poate-or izbândi să ieie fata
împăratului Roș, poate nu, cum le-o fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea
și vă rog să ascultați”.

Înaintarea acțiunii se realizează prin repetiții, grație tehnicii triplicării de ex: tatăl își testează
în același fel pe toți cei trei fii, Spânul trebuie să reapară de trei ori în calea eroului pentru a-l
convinge să încalce sfatul părintesc și să-l accepte călăuză, apoi eroul are de trecut trei probe
echivalând cu etapele sale de inițiere: maturizarea fizică (confruntarea cu ursul, animal
chtonian, pentru a aduce salatele rare; maturizarea spirituală, trecută prin ascultare și
rezistența la ispite (proba cu cerbul vrăjit/solomonit, animalul solar, pentru obținerea pietrelor
prețioase și pețirea fetei împaratului Roș care echivalează simbolic cu maturizarea afectivă, căci
se încheie cu descoperirea iubirii. În mod original, Creangă supralicitează procedeul
compozițional al triplicării (existent și în specia folclorică), cu rol de a alimenta suspansul și
de a amâna deznodământul previzibil. Astfel că, ultima probă e constituită dintr-un lanț de alte
probe cerute de împăratul Roș: găzduirea în camera încinsă, ospățul pantagruelic, separarea
macului din nisip și încă trei probe care au în centru personajul căutat: păzirea fetei-pasăre pe
timp de noapte, recunoașterea ei de fata de lapte din împărăție și întrecerea turturicii fetei pentru
a aduce apa vie (probă executată de cal), apa moartă și cele trei smicele de măr dulce de unde
se bat munții cap în cap.

Și în construcția personajelor Creangă are o rară capacitate de inovație. În mod tradițional,


forțele binelui reflectă calitățile omului iar forțele răului, defectele. Personajele basmului se
grupează în tipuri/tipologii specifice: eroul (Harap-Alb, sensibil, curajos, ascultător, loial,
prietenos), falșii eroi (frații, lași), opozantul/adversarul (Spânul, împaratul Roș, vicleni),
adjuvanții și donatorii, personaje cu puteri supranaturale, unele oferindu-i obiecte magice care
să echilibreze balanța în luptă cu forțele răului (calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lați-Lungilă, crăiesele albinelor și furnicilor), trimițătorul
(craiul, ș.a.m.d). Viziunea originală a autorului cult reiese din câteva particularități: de ex. unele
personaje transgresează mai multe tipologii, cum ar fi fata împăratului Roș care joacă și rolul de
opozant (,,farmazoană cumplită” îi testează vigilența), dar și de trimițător, ea având darul să
prevadă viitorul și, în cele din urmă, de adjuvant, căci îl demască pe Spân și îl readuce la viață pe
erou. Alt aspect original este lipsa de idealizare a eroului și umanizarea/tratarea realistă a
fabulosului: eroul nu e tipic, ci complex, având slăbiciuni/defecte (naiv, neîncrezător, slab de
înger) și lipsindu-i puterile supranaturale; opozanții nu sunt ființe ireale, ca zmeii sau balaurii, ci
oameni însemnați sau animale cu unele puteri neobișnuite; personajul miraculos (Sf. Duminică)
are limbaj sfătos de bătrână din lumea satului moldovenesc, cei cinci năzdrăvani întruchipează
metehne ale omului din popor și sunt supuși deformării caricaturale, grotești, sub influeanța cultă
a lui Rabelais, de pildă. O calitate este și conturarea profilului psihologic inconfundabil al
fiecarui personaj în parte, individualizează puternic toate personajele comparativ cu modul
schematic în care sunt conturate în basmele populare. Aceasta se obține prin creșterea
importanței/ponderii dialogului și prin abundență realistă de detalii privind atitudinea, mentalitatea,
limbajul* (Astfel, chiar și împărații, pers.secundare, se diferențiază moral: înțelept, naiv, crud).
Astfel, două scene semnificative pentru ilustrarea temei și a conflictului principal, dar și
pentru conturarea profilelor psihologice ale protagoniștilor, sunt cea a înșelării eroului de către
Spân în pădurea-labirint și cea din punctul culminant. Robirea de către rău se realizează nu prin
puteri supranaturale, ci prin defecte și comportamente tipic omenești: cu viclenie și impostură
adversarul profită de naivitatea mezinului care se lasă deposedat de paloș și coboară în fântâna
devenită temniță infernală. Îi preia apoi toate semnele identiății, punându-l să jure că îi va fi rob
credincios „până va muri și iar va învia”. Însă, conform regulilor basmului și ale moralei
tradiționale, oricât va încerca răul să-l piardă pe erou, acesta devine mai puternic, bunătatea;
perseverența și onoarea îi vor fi răsplatite lui Harap-Alb, în timp ce lipsa de omenie a Spânului se
cere pedepsită. Astfel, scena finală este relevantă pentru rezolvarea conflictului. Ar părea că
Spânul nu are darul de a prevedea lucrurile și, crezând că Harap Alb l-a trădat, reacționează
impulsiv, tăindu-i capul. În fapt, el îl dezleagă atunci de jurământ, moartea și renașterea simbolice
marcând ieșirea din etapa de inițiere și trecerea în cea de inițiat. Pedeapsa forțelor răului e
administrată în mod original de către calul năzdrăvan, fapt ce are încărcătură etică: fiul de
împărat, acum cu un nou statut ce îl recomandă drept model, rămâne astfel nepătat/pur. El va
guverna o lume nouă din care din care, tocmai datorită răbdării și reușitelor lui, sămânța răului a
fost eliminată, deci echilibrul final este superior celui inițial.

- Formularea argumentată a unei opinii despre modul cum tema sau viziunea se
reflectă în basmul ales

În concluzie, basmul lui Creangă este un original bildumgsroman cu adânc mesaj educativ
întrucât modul ingenios de tratare a temei confruntării bine-rău scoate la iveală un mare adevăr:
răul are, adesori, un rol pozitiv în formarea caracterului uman. Acest mesaj se face vizibil prin
vocea unor personaje care exprimă concepția autorului, calul și Sfânta Duminică: ,,că și rău-n
lumea asta prinde bine la ceva”: învață pe cei naivi ,,să prindă la minte”. Greutățile, nedreptățile,
umilințele prin care trece îl călesc pe erou pentru a ști ce înseamnă suferința și necazul, pentru
ca atunci când va ajunge puternic să fie tolerant, drept și înțelept. De aceea, cel mai important rol
în inițierea eroului i se atribuie adversarului, Spânul, pedagog rău/aspru și adjuvat implicit (nu
calului, pedagog rezervat, sau Sfintei Duminici, pedagog bun care îi dă rezolvarea problemei)
pentru că îi cere imposibilul sub amenințarea pedepsei maxime, forțându-l astfel să-și descopere
cele mai alese/ascunse însușiri. Se reflectă aici o filosofie de viață ce vine din înțelepciunea
folclorică filtrată prin viziunea povestitorului realist.

*particularități ale limbajului la Creangă: