Migraţia ca factor sociocultural al globalizării educației

Fenomenul demografic al migraţiei se cerea tratat în mod distinct, întrucât, aşa cum bine
se înţelege, acesta este un fenomen care, prin componentele sale, imigraţia şi emigraţia,
influenţează în modul cel mai direct mişcarea populaţiei şi deci trebuie inclus în categoria
restrânsă a fenomenelor culturale, globale educaționale fundamentale. Totuşi, opţiunea de a mă
opri doar în acest context - cel al dinamicii populaţiei - la migraţie nu este singulară; şi alţi
demografi procedează în aceeaşi manieră, evitând astfel o tratare exhaustivă a fenomenului sau o
abordare la dimensiuni asemănătoare celor dedicate mortalităţii sau natalităţii, atitudine care,
într-un fel, pare consonantă cu afirmaţia că tema migraţiei este „oaia neagră a demografiei”. De
unde această reticenţă generală a demografilor de a se apropia de acest fenomen? De ce într-o
lucrare ce se vrea nu doar de demografie, ci şi de „sociologia populaţiilor” n-am găsit de cuviinţă
să-i acord fenomenului locul pe care-1 merită?
Răspunsurile la aceste două întrebări sunt relativ simple. În general, demografii evită
problematica migraţiei din mai multe raţiuni, care se leagă atât de natura fenomenelor, cât şi de
posibilitatea mai redusă de a le circumscrie exact şi de a obţine informaţii corecte asupra lor.
Cele mai importante ar fi:
a) se consideră că „autenticele” fenomene demografice sunt cele care ţin de mişcarea
naturală a populaţiei, deci de înmulţirea acesteia prin mijloace intrinseci (naşterile şi decesele),
nu de schimburi de efective cu alte populaţii;
b) evenimentele migratorii sunt greu de înregistrat şi de contabilizat, comparativ cu
decesele sau naşterile, şi deci calculele pe baza acestora sunt imprecise şi dificil de controlat;
c) fluctuaţiile fenomenului, adică lipsa unor regularităţi după diverse variabile (vârstă,
sex, timp, loc etc.), sunt mult mai mari decât la mortalitate şi fertilitate, de unde şi dificultatea
sporită de a le găsi explicaţii şi determinări, adică de a contura teorii sau scheme explicative cu o
validitate rezonabilă.

4.1. Evenimentele și fenomenul migrației tinerilor

Privind lucrurile în strictă analogie cu naşterile şi decesele, adică având în vedere o

singură populaţie - pe care o numim populaţia de referinţă - şi urmărind intrările în şi ieşirile din
această populaţie, vom avea două tipuri de evenimente - imigrările şi emigrările - şi două
fenomene demografice - imigraţia şi emigraţia. Dar, dat fiind că, spre deosebire de naşteri şi
decese, migraţia nu se poate produce (şi nici măcar concepe) rezumându-ne la o singură

1
populaţie, căci orice intrare de indivizi în aceasta înseamnă o ieşire din alta şi invers, fenomenele
care se constituie pe baza acestor evenimente sunt legate unul de celălalt şi cel mai adesea sunt
privite ca un singur fenomen - numit simplu migraţie - care, eventual, poate fi analizat din
perspectiva celor două componente ale sale, îndeosebi atunci când interesul se centrează asupra
unei singure populaţii. De asemenea, din punctul de vedere al impactului asupra fenomenelor
sociale şi al determinaţiilor ce transcend sfera demograficului, este limpede că nu putem avea
decât o teorie sau o schemă explicativă, care să includă ambele aspecte, căci, de pildă, nu putem
să încercăm explicarea emigraţiei dintr-o ţară dacă nu luăm în considerare, alături de condiţiile
din această ţară, pe cele din ţara spre care se îndreaptă persoanele respective.
La modul abstract, putem să concepem şi să prezentăm aspectele tehnice privind
măsurarea migraţiei imaginându-ne că evenimentele respective (intrările şi ieşirile din populaţie)
se realizează instantaneu, putând fi înregistrate ca şi decesele şi naşterile, respectiv indicându-se
anul, luna, ziua şi ora producerii lor. În acest caz, arsenalul metodologic de analiză demografică
folosit la celelalte evenimente şi fenomene se poate aplica fără multe modificări şi aici.
Astfel, în perspectivă transversală, pentru o populaţie dată, vom putea calcula ratele brute
de imigraţie şi de emigraţie, raportând numărul evenimentelor respective, petrecute în cursul
unui an calendaristic, la populaţia medie a anului respectiv.
Rata brută de imigraţie va fi deci:
I
i ,
p
iar rata brută de emigraţie:
E
e ,
p
unde I este numărul imigrărilor şi E cel al emigrărilor în cursul anului calendaristic analizat,
valorile respective exprimându-se şi ele, de obicei, în promile.
Diferenţa celor doi indicatori exprimă bilanţul sau balanţa migraţiei în cifre relative sau
ceea ce se mai numeşte rata sporului (excedentului) migrator:
I E
m  i  e  .
p
Numărătorul acestei fracţii, ce conţine diferenţa între imigrări şi emigrări, se mai numeşte
şi migraţie netă, aceasta fiind, evident, şi cantitatea de indivizi cu care populaţia este afectată
prin migraţie în intervalul considerat. Însumând cele două componente, luate în cifre absolute,
obţinem mărimea I + E, care ne dă numărul total al mişcărilor migratorii, mărime numită
migraţie brută.

2
 Marile probleme cu care se confruntă analiza demografică a migraţiilor provin, pe de o
parte, din faptul că evenimentele respective, imigrările şi emigrările, sunt dificil de definit, la
modul în care această definiţie să poată fi general acceptată, şi apoi, odată adoptată o definiţie,
este greu de depistat şi de înregistrat producerea efectivă a evenimentelor în cauză. Într-adevăr,
chiar dacă este clar că migraţia vizează deplasarea spaţială a indivizilor, ce presupune depăşirea
graniţelor fizice care delimitează populaţia de referinţă, este tot atât de clar că - mai ales în
condiţiile lumii moderne, când deplasările spaţiale sunt atât de frecvente - nu orice asemenea
deplasare constituie migraţie. Fără a încerca să reproduc aici toate genurile de tipologii care au
fost propuse pentru clasificarea deplasărilor, evoc, pentru ilustrare, câteva situaţii contrastante.
Astfel, petrecerea concediului în altă ţară ca turist, plecarea celor din zona frontierei la lucru într-
un oraş din ţara vecină cu întoarcerea seara acasă, deplasarea în scop de afaceri, participarea
sportivilor la diferite competiţii în alte ţări etc. sunt cazuri limpezi în care toată lumea este de
acord că nu avem de-a face cu evenimente migratorii. La polul opus, stabilirea definitivă în altă
ţară prin adoptarea unei noi cetăţenii şi renunţarea la cea iniţială (de pildă, prin căsătoria cu o
persoană din ţara respectivă) sau chiar stabilirea într-o altă ţară graţie obţinerii unui loc de muncă
pe termen lung sau nelimitat sunt situaţii ce nu pot să nu fie ^acceptate de către oricine ca
reflectând „adevărate” situaţii de migraţie.
În ţara noastră, migraţia (externă) este definită numai prin ieşirea sau intrarea însoţită de
schimbarea cetăţeniei, fiind considerate deci imigrări instalarea străinilor pe teritoriul ţării odată
cu adoptarea cetăţeniei române şi emigrări plecările românilor care primesc cetăţenie străină. Aşa
se face că volumul acestor evenimente este, la nivelul fiecărui an, foarte mic. De pildă, conform
Anuarului statistic din 2006, în anul 2005 au fost înregistraţi pe întregul teritoriu al României
3.704 imigranţi şi 10.938 de emigranţi, în condiţiile în care plecările din ţară pe perioade medii şi
lungi sunt probabil de ordinul sutelor de mii. Pe de altă parte, la momentul recensămintelor
populaţiei se înregistrează persoanele plecate din gospodărie, în funcţie de momentul în care au
plecat; cele care lipsesc din ţară de cel puţin un an sunt scoase din „populaţia stabilă” şi sunt
înregistrate separat, acestea putând fi clasate în categoria de emigranţi (deşi în limbajul
recensămintelor nu apare această denumire). Astfel, la ultimul recensământ, cel din 2002, s-au
găsit circa 159.000 de persoane având domiciliul în România, dar plecate de mai bine de un an
din ţară. Aşa cum vom vedea mai jos, nici această cifră nu este în măsură să dea seama de
pierderile de populaţie suferite de România între recensămintele din 1992 şi 2002.
Faptul că instituţia statistică de specialitate nu are aproape nici un fel de preocupare în
estimarea migraţiei externe creează probleme serioase legate de numărul efectiv de persoane care
trăiesc în ţară şi de statutul acestora. Unul dintre momentele în care se evidenţiază cel mai clar

3
aceste probleme este cel al alegerilor, fiind legat de numărul persoanelor ce formează electoratul
ţării. Se poate constata că acesta creşte de la un moment de alegeri la altul, în vreme ce populaţia
stabilă a ţării scade continuu; dacă nu se va ajunge la o coroborare a celor două cifre, România
va ajunge nu peste mult timp în Cartea recordurilor, având un electorat mai numeros decât
populaţia totală a ţării!
Migraţia raportată la teritoriul naţional. Se vorbeşte, în acest sens, despre migraţie
internă şi migraţie externă. Migraţia internă vizează deplasarea populaţiei în interiorul unei ţări,
prin schimbarea domiciliului sau reşedinţei dintr-o unitate administrativă în alta. Într-un paragraf
separat, voi prezenta pe scurt acest fenomen în România ultimelor decenii. În rest, mă voi referi
exclusiv la migraţia externă, adică la intrarea şi ieşirea persoanelor din populaţia unei ţări. Aici
aş dori să fac o singură precizare. Termenul migraţie este folosit chiar şi de către demografi cu
semnificaţii diferite. În sensul celor tratate aici, migraţia nu este orice deplasare de populaţii, ci
doar acele mişcări care se pot raporta la cel puţin o populaţie bine ancorată într-un teritoriu. Mai
clar, fenomenul de migraţie de care se interesează demografia este cel care se manifestă în epoca
modernă, după constituirea statelor naţionale1, forme de organizare capabile să permită o definire
clară a termenului populaţie. Aşadar migraţia în sensul actual nu are nimic de-a face cu
fenomenele care s-au petrecut, de pildă, în Europa la sfârşitul perioadei antice şi la începutul
Evului Mediu, când valuri de popoare migratoare s-au abătut asupra continentului nostru şi l-au
străbătut pe toată întinderea lui.
Migraţia raportată la factorul timp. Am pomenit mai înainte de migraţii pe termen scurt,
mediu sau lung, distincţiile între aceste categorii fiind, evident, convenţionale, dar constituind un
instrument eficace pentru definirea migraţiilor propriu-zise. Tot după acest criteriu mai putem
vorbi despre migraţii temporare şi migraţii definitive. În cazul primelor, individul plecat
menţine, în general, legătura cu familia sau grupul de apartenenţă, prin reveniri ocazionale la
domiciliu, prin schimburi de bani şi bunuri etc., migraţia terminându-se, cel puţin în intenţie, prin
revenirea la un moment dat a celui plecat în populaţia de origine. Migraţiile definitive sunt,
desigur, cele care se realizează cu intenţia desprinderii totale de grupul şi populaţia de origine,
individul detaşându-se mai clar de grupul de apartenenţă din populaţia de origine, după mai
multe criterii.
Migraţia după gradul de constrângere. Cea mai mare parte a migraţiilor din lumea
contemporană sunt migraţii libere, în sensul că ele se desfăşoară ca urmare a deciziei individului
sau microgrupului (familia), în conformitate cu interesele şi dorinţele acestuia, dar nu toate sunt
aşa. Evenimente politice deosebite, persecuţii religioase sau de altă natură, războaie sau alte
conflicte, dezastre naturale etc. fac adesea ca grupuri mai mari sau mai mici de oameni să fie

4
practic obligate să părăsească zona de locuire, pentu a se stabili în mijlocul altor populaţii; avem
atunci de-a face cu migraţii forţate. Fără a neglija importanţa acestora din urmă 2, ele vor fi totuşi
lăsate deoparte, întrucât interesul major se îndreaptă spre cele libere, acestea constituind o
provocare pentru înţelegerea şi explicarea fenomenului. Altfel spus, în cele ce urmează, atunci
când vom discuta despre cauze şi consecinţe, vor fi avute în vedere exclusiv migraţiile libere.
Migraţia după numărul persoanelor implicate în actul migratoriu. În acest caz, distincţia
este între migraţii individuale şi migraţii colective sau de grup, unde grupul poate fi cel mai
adesea o familie sau o colectivitate de persoane legate prin alte relaţii. Se înţelege că e vorba
exclusiv despre actul migratoriu în sine, şi nu despre fenomenul de migraţie, care, prin definiţie,
presupune existenţa unui număr de migranţi, respectiv a unor fluxuri de migraţie, ce stabilesc
traiectoria deplasărilor între o populaţie de referinţă şi altele spre care pleacă indivizii (fluxuri de
emigraţie) sau altele din spre care vin persoanele ce intră (fluxuri de imigraţie).
Migraţia după statutul juridic al migranţilor. În linii mari, se face o distincţie între
migraţia legală şi migraţia ilegală, avându-se în vedere fie legalitatea trecerii frontierei (în speţă
a ţării de imigraţie), fie rămânerea în ţara respectivă peste timpul acordat şederii, reglementat de
viza de intrare primită sau de alte reguli instituite în cazul când nu este necesară viza. Se înţelege
că, dacă există dificultăţi foarte mari pentru a contabiliza migraţia legală, acestea devin aproape
insurmontabile pentru o creionare cât de cât corectă a volumului şi structurilor sociodemografice
ale populaţiei migranţilor ilegali.
Migraţia după scopurile/cauzele acesteia. Dacă este vorba despre migraţie forţată, atunci
există toate justificările pentru a vorbi despre „cauza” acesteia; factorul care determină
deplasarea respectivă de populaţie, fie că e vorba despre război sau persecuţie religioasă, despre
expulzări propriu-zise sau fuga din calea rţnor catastrofe naturale, este acceptat drept cauză care
explică satisfăcător fenomenul, iar persoanele respective capătă statutul de refugiaţi sau azilanţi.
Pentru migraţiile libere, este mai corect să se evoce „scopul” acestora, întrucât orice act
migratoriu este o acţiune umană în adevăratul sens al cuvâtului, iar acţiunile sunt caracterizate, în
esenţa lor, prin scopurile pe care şi le propun actorii sociali. Paleta scopurilor este destul de largă
şi este greu să surprindem în câteva categorii toate situaţiile. Situaţiile de migraţie cele mai
frecvent invocate sunt:
- în scop de muncă;
- pentru studii;
- pentru întregirea sau constituirea familiei, numite şi migraţii „în lanţ”.
Desigur că în ultimii ani s-au făcut progrese însemnate în liberalizarea circulaţiei
persoanelor, comparativ cu situaţia de acum câteva decenii. Constituirea şi lărgirea unor grupări

5
de state - cum este, de pildă, cazul Uniunii Europene - în cadrul cărora sunt eliminate restricţiile
de circulaţie a persoanelor, dar şi aranjamentele de acest gen între multe alte naţiuni au dat un
imbold acestor mobilităţi, care însă nu sunt, în cea mai mare parte dintre cazuri, migraţii, ci
diverse forme de turism, căci, dacă e vorba despre şedere pe termen mai îndelungat într-o altă
ţară sau despre a obţine un permis de muncă, lucrurile sunt mai complicate. Dar nici măcar
turismul nu e atât de liber precum era în alte epoci (de pildă, înaintea primului război mondial);
îmi place mereu să dau ca exemplu personajul lui Jules Vernes din Ocolul pământului în 80 de
zile, pe numele său Phileas Fogg, cel care şi-a realizat călătoria în jurul lumii legitimându-se,
acolo unde considera necesar, doar cu... cartea de vizită!

Încercări de explicare a migraţiilor

Literatura diverselor discipline care tratează migraţia (economia, psihologia, sociologia,

demografia, geografia etc.) este plină de aşa-numitele „teorii” privind acest fenomen, ce se lasă
însă foarte greu prins în „scheme teoretico-explicative” ori se încadrează cu mare greutate în
tiparele unor „modele cauzale”, ca să folosesc aici câteva expresii dintr-o paletă largă de
sintagme întâlnite atunci când se vorbeşte despre raţiunile pentru care oamenii părăsesc o
anumită populaţie, ţară sau zonă de rezidenţă şi se stabilesc pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă în alta. Dacă apelul la termenul teorie sau cauzalitate pare prea pretenţios, ţinând seama,
desigur, de slăbiciunea recunoscută a unor astfel de paradigme explicative, există alte formule
mai puţin exigente, cum ar fi cea de determinanţi ai migraţiei, folosită mai ales de demografi şi
care, aşa cura se vede şi din titlul volumului IV al clasicului tratat de demografie coordonat de
Caselli, Vallin şi Wunsch (2003), ajunge să acopere o problematică ce include şi încercările de
teorie asupra fenomenului, dar şi alte abordări privind producerea acestuia.
Vorbind despre încercări teoretice, oricine poate observa că acestea sunt numeroase,
diverse şi inegale ca amploare şi consistenţă. în ceea ce mă priveşte, voi adopta o poziţie cât mai
neutră şi mai puţin dogmatică, pe care se plasează, de altfel, şi alţii dintre cei care analizează
asemenea încercări de explicare a migraţiei, atribuind fiecăreia dintre aceste întreprinderi un
anumit merit, respectiv capacitatea de a da seama de un anumit aspect valabil pentru o formă de
migraţie, pentru o zonă geografico-socială şi pentru o perioadă istorică. Cu aceasta, am lăsat deja
să se înţeleagă faptul că nu cred în posibilitatea elaborării unei teorii sau scheme explicative
valabile oriunde şi oricând, adică în orice conjunctură socioeconomică, în orice etapă în
dezvoltarea societăţilor umane şi pentru orice formă de migraţie. Mai exact, cred că trebuie să
avem în vedere diverse situaţii, care introduce fiecare o anumită specificitate a fenomenului de

6
migraţie şi, prin urmare, o logică proprie a desfăşurării sale. Astfel, este nevoie să se trateze
separat migraţia liberă de cea forţată, migraţia pentru muncă de alte forme de migraţie liberă,
migraţia legală de cea clandestină, migraţia din perioada industrializării de cea în care una sau
ambele societăţi sunt în faza postindustrială, migraţia internă de cea externă şi, în cadrul
migraţiei interne, de asemenea, să se analizeze distinct logica migraţiei rural-urbane în perioada
de industrializare şi logica altor forme de migraţie în aceeaşi perioadă sau în altele. Probabil că
toate aceste aspecte au un numitor comun sau, oricum, se pot găsi unele tipuri care să se supună
unor logici similare, dar este limpede că deosebirile dintre ele sunt suficient de mari încât ceea ce
rămâne comun să ajungă să fie mult prea puţin pentru a da seama de formele concrete ale
migraţiei.
Dacă lucrurile stau aşa şi se pot delimita formulele explicative ale migraţiei în funcţie de
tipul acesteia şi de contextul istorico-social şi zonal, atunci să mai spunem că există şi alte criterii
în funcţie de care se pot clasifica „teoriile” asupra migraţiei, acestea ţinând fie de perspectiva
indusă de o anumită disciplină (perspectiva economică, sociologică, politică) sau de ambiţii
transdisciplinare, fie de fundamentele epistemologico-metodologice implicate în explicaţie:
perspectiva individualistă sau holistă, funcţionalistă sau conflictualistă, sistemică, interacţionistă
etc.
Interesant este de observat că primele încercări de a teoretiza câmpul fenomenelor
migraţionale, datorate în special lui Edward Ravenstein în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, se încadrează în tendinţa pozitivistă generală a perioadei respective, când se credea că
fenomenele sociale pot fi supuse aceloraşi proceduri de explicare precum cele din ştiinţele
naturii, mai exact, considerându-se că pot fi descoperite legi ale acestora cu valabilitate generală
şi cu putere de acoperire pe care o au similarele lor din fizică sau din alte discipline de acelaşi
gen. De altfel, lucrarea fundamentală, mereu citată, a lui Ravenstein se intitula Legile migraţiei,
dar oricine vede astăzi cât de relative sunt toate propoziţiile cu acest statut propuse de autorul
englez, iar ceea ce poate fi acceptat din ele are un caracter atât de general, încât nu ne mai spune
mare lucru. Ulterior, migraţia a fost abordată, aşa cum spuneam, din perspective diferite,
introducându-se astfel şi alte viziuni asupra fenomenului. În principal, abordarea economică a
impus o abordare individualistă, adoptată şi de o bună parte dintre sociologi şi demografi,
considerându-se că migraţia (cea liberă, desigur) este un act de decizie individuală, realizat pe
baze raţionale, adică rezultat din evaluarea şi anticiparea unor costuri, riscuri şi beneficii.
Autorul consideră că această paradigmă individualistă se opune uneia holiste, în măsura
în care aceasta din urmă este una moderată, adică nu are pretenţia de a emite legi universale ale
fenomenelor, spunându-ne doar că, din analiza factorilor şi a cadrelor macrosociale, se pot

7
deduce regularităţi ale comportamentelor individuale (legate aici de migraţie), şi asta pentru
simplul motiv că, supuşi aceloraşi constrângeri ale sistemului, oamenii acţionează, statistic
vorbind, într-o manieră similară. Cu alte cuvinte, abordarea holistică ne ajută să înţelegem
cadrele generale ale acţiunii, condiţiile, posibilităţile etc., adică, în cazul migraţiei, bilanţul
general al avantajelor şi dezavantajelor plecării dintr-o zonă în alta, pe când, coborând la individ
sau la microgrupul familial, vom înţelege cum sunt luate deciziile de migraţie, ce aspecte
individuale favorizează o asemenea acţiune, ce informaţii deţin oamenii în momentul deciziei şi
alte elemente de acest gen şi astfel se poate explica de ce, în condiţii aparent similare, unii
migrează mai mult, iar alţii mai puţin sau deloc, de ce unii aleg o ţară pentru emigraţie, iar alţii
altă ţară etc.
Dar, în loc să continuăm o asemenea discuţie abstractă, voi trece în revistă tipurile
principale de teorii asupra migraţiei şi, profitând de specificul fiecăreia, voi putea evidenţia
limitele sale explicative şi se va înţelege necesitatea de a racorda demersul şi la un alt tip de
paradigmă. Întrucât mai toate manualele şi tratatele din ultimele 2-3 decenii prezintă cam aceeaşi
clasificare a teoriilor, am să preiau şi eu una aici, care-mi este la îndemână, dar şi pentru că e în
acelaşi timp sintetică şi una dintre cele mai complexe, fiind, de altfel, elaborată de o personalitate
bine cunoscută în domeniu, Hania Zlotnik (2003). Autoarea începe enumerarea astfel:

Teoriile de sorginte economică

Dintre cele enumerate şi prezentate ca aparţinând acestei categorii, mai importante sunt
următoarele patru:
a) Teoria neoclasică. Denumirea de „neoclasică” ne arată că în cadrul ei sunt preluate
elemente ale teoriei economice clasice, iniţiată de Adam Smith şi care consideră că migraţia este
rezultatul diferenţei dintre cererea şi oferta forţei de muncă în diferite locuri; aceasta presupune
postularea unei pieţe pe care capitalul, mărfurile şi forţa de muncă să circule liber, făcând astfel
posibilă deplasarea lucrătorilor din zonele cu salarii mai mici spre cele cu salarii mai mari. Mai
general, teoria neoclasică porneşte de la ideea fundamentală a economiei politice clasice conform
căreia migraţia se datorează în esenţă diferenţei în avantajele economice nete, în speţă cele
privind salariile, completând această teză cu o serie de aspecte suplimentare şi încercând să
cuantifice anumiţi parametri ce definesc respectivele avantaje, pentru a da seamă de intensitatea
fluxurilor migratorii. O consecinţă a ideii de bază este faptul că, odată declanşat un flux
migratoriu din zona A spre B, diferenţa de salariu pentru un anumit tip de muncă între B şi A va

8
descreşte până când va fi egală cu costul migraţiei; în acel moment, migraţia încetează şi se
ajunge la o situaţie de echilibru.
Tehnic vorbind, dificultatea cea mai mare este de a calcula avantajele, dar mai ales
costurile migraţiei. De obicei, acest lucru nu poate fi făcut la modul general şi de aceea este
nevoie să se treacă de la perspectiva holistă (cea în care se încadrează formulările de mai sus) la
una individualistă. La calculul beneficiilor migraţiei trebuie să se aibă în vedere cel puţin
următoarele elemente: câştigurile aşteptate la un anumit nivel de calificare, înmulţite cu
probabilitatea de a găsi o slujbă cu acest nivel de calificare şi însumate pe perioada de timp cât
este întrevăzută migraţia, ţinând seama şi de utilitatea (mai mare) actuală a sumei faţă de cea
viitoare (mai mică); din valoarea astfel obţinută trebuie să se scadă valoarea obţinută printr-un
calcul similar, în ipoteza nonmigraţiei, pentru a obţine valoarea netă a beneficiilor aşteptate.
Costurile sunt, aşa cum spuneam, nu doar mai numeroase, dar şi mai dificil de cuantificat. Ele
includ, pe lângă cheltuielile de călătorie, pe cele legate de căutarea unei slujbe, de adaptare etc.
În joc intră şi cheltuielile legate de cazare şi hrană, care pot fi luate în calcul ca diferenţă între
costul din B faţă de cel din A pentru hrană sau se pot cumula, dacă migrantul păstrează locuinţa
şi în A. Toate aceste elemente sunt legate direct de situaţia obiectivă concretă a fiecărui individ,
precum şi de o serie de aspecte ale universului său spiritual, de la cunoştinţe la sentimente şi
până la credinţele induse de o anumită orientare valorică.
b) Noua economie a migraţiilor. În principal, această variantă mai dezvoltată a teoriilor
economice, la elaborarea căreia autoarea materialului sintetic folosit aici menţionează contribuţii
precum cele ale lui Stark şi Taylor (1989), Stark (1991), Taylor (1992), Massey et al. (1993), se
deosebeşte de precedenta prin faptul că nu se centrează pe acţiunea (raţionalitatea) indivizilor, ci
pe cea a grupului familial (gospodăriei) căruia aceştia îi aparţin. Concluzia majoră ce rezultă de
aici este aceea că, dacă în modelul strict individualist se urmăreşte maximizarea beneficiului
direct de pe urma migraţiei persoanei în cauză, în cazul de faţă, decizia de migrare a unuia sau a
mai multor membri ai grupului se ia atât pentru sporirea veniturilor, cât şi pentru minimizarea
riscurilor. Acest din urmă aspect este important pentru ţările în curs de dezvoltare, în care
predomină populaţia rurală şi unde nu există mijloace eficiente de asigurare împotriva unor
riscuri precum cele legate de calitatea şi cantitatea recoltelor, de preţurile produselor agricole, de
şomaj, de asigurarea economiilor. În general, gospodăria poate decide ca unul dintre membri să
migreze chiar şi în condiţiile în care acesta obţine un câştig nu foarte mare, dar sigur, astfel încât
prin diversificarea activităţilor să se reducă anumite riscuri de genul celor menţionate mai sus. În
plus, teoria ţine seama de situaţia concretă a familiei în cadrul comunităţii în care se află, în
sensul că decizia de migrare poate fi luată pentru a spori veniturile nu numai în valoare absolută,

9
ci şi raportat la situaţia celorlalte gospodării; astfel, se urmăreşte, de pildă, de către familiile mai
sărace să se reducă nivelul frustrării relative.
c) Teoria dublei pieţe a muncii. Este o teorie economică de nivel macro şi, spre deosebire
de componenta macro a teoriei neoclasice, care include în analiză atât condiţiile din zona de
plecare, cât şi cele din aria de sosire, aceasta se centrează exclusiv pe caracteristicile pieţei
muncii din ţara de imigraţie, respectiv pe cererea de forţă de muncă indusă de sistemul de
activităţi de aici, cerere care va fi satisfăcută parţial de lucrătorii autohtoni şi parţial de imigranţi.
A doua caracteristică specifică a teoriei constă în postularea unei segmentări a pieţei muncii din
ţara de imigraţie, existând trăsături specifice fiecărui segment (în privinţa tipului şi condiţiilor de
muncă, a salarizării, a nivelului de calificare cerut, a posibilităţilor de promovare la locul de
muncă etc.). Până la urmă, se recurge la o simplificare maximă a situaţiei, luându-se în
considerare doar două segmente (de unde şi denumirea teoriei) cu însuşiri opuse. Un prim sector
este caracterizat de ocupaţii bine remunerate, stabile, reclamând o calificare înaltă, personalul
recrutat fiind organizat profesional (sindicalizat) şi lucrând în condiţii de legalitate (contracte de
muncă), ceea ce oferă angajaţilor o siguranţă a ocupaţiei, posibilităţi de ascensiune profesională
şi socială şi-i fereşte de concedieri aleatorii. Cel de-al doilea sector este constituit din ocupaţii cu
caracteristici opuse.
Principalele teze ale teoriei de faţă au fost verificate cu ajutorul datelor statistice obţinute
în legătură cu salariile, condiţiile de muncă şi de viaţă ale imigranţilor din anumite etape în ţările
dezvoltate (mexicani în SUA, africani şi est-europeni în Europa Occidentală, muncitori din estul
şi sud-estul Asiei în Japonia etc.). Însă modul parţial în care teoria acoperă fenomenele
migraţionale este cât se poate de evident şi nu are rost să mai insistăm asupra limitelor acestei
teorii.
d) Teoria sistemelor mondiale. Este tot o teorie de nivel macro, deci una care consideră
că nu e necesar să se facă apel la acţiunile individuale, considerând că înţelegerea acestora
rezultă din condiţiile generale, privite de această dată la nivel mondial. Perspectiva mondială este
dată de concepţia neomarxistă world system theory, al cărei cunoscut iniţiator este Immanuel
Vallerstein şi care constă, în esenţă, în împărţirea ţărilor lumii între centru şi periferie, cu
distincţia suplimentară între periferia propriu-zisă şi periferia apropiată, zone între care se
stabilesc relaţii de interdependenţă economică, ce direcţionează circulaţia bunurilor, a
capitalurilor şi a forţei de muncă.
În condiţiile introducerii relaţiilor capitaliste în ţările periferice, se eliberează o mare
cantitate de forţă de muncă, ocupată anterior în agricultura tradiţională, care nu-şi găseşte în
integralitate locul în activităţile urbane şi industriale din ţara de origine, ajungând în stare de

10
şomaj şi fiind marginalizată, devenind astfel disponibilă pentru migraţii. Acestea nu se realizează
însă în mod aleatoriu, ci pe baza relaţiilor dintre ţări şi grupuri de ţări aflate în centru şi la
periferie. Astfel, migraţia este favorizată pe direcţia foste colonii - foste puteri coloniale, întrucât
între aceste ţări există relaţii economice şi culturale strânse, existând inclusiv un fond lingvistic
şi administrativ comun (vezi, de exemplu, migraţia din ţările maghrebiene în Franţa); de
asemenea, destinaţia e constituită şi de ţări din centru care nu au avut colonii, migrându-se fie
între state care se află în relaţii de proximitate (de exemplu, din Mexic spre SUA) sau care au
dezvoltat raporturi economice şi de comunicare mai recente (exemplul unor relaţii pe alte baze
decât cele de proximitate e ilustrat de migraţia turcilor în Germania).

Abordarea psihologică

Sub această etichetă sunt prezentate douaxonstrucţii teoretice: a) cea cunoscută sub
denumirea de teoria pull-push şi b) teoria reţelelor sociale. Specificul acestora constă în faptul
că depăşesc abordarea strict economică, introducând şi alţi factori (sociali) care dau seamă de
formele, direcţiile şi intensitatea migraţiilor. Sunt întru totul de acord cu aserţiunea cu care Hania
Zlotnik deschide prezentarea succintă a acestor teorii, şi anume că factorii economici sunt
întotdeauna importanţi, ba chiar dominanţi, în decizia de a emigra (atunci când nu e vorba despre
migraţii forţate); în acelaşi timp însă ei nu acoperă toate zonele motivaţionale ce intervin în
această decizie. Abordarea sociologică poate aduce un plus în nuanţarea concluziilor trase pe
baze economice sau uneori poate schimba sensibil imaginea despre raţionalitatea ce stă la baza
unor decizii de emigrare.
Cunoscuta teorie a factorilor de atracţie (pull factors) şi a factorilor de respingere (push
factors) este legată de numele lui Everett Lee (1966) şi este invocată deseori în rândul teoriilor
economice; aşezarea ei printre teoriile sociologice mi se pare nu numai potrivită, dar chiar
ilustrativă şi demonstrativă pentru cele spuse mai sus, în sensul că, deşi, într-adevăr, factorii de
atracţie şi respingere sunt adesea preponderent economici, bilanţul şi rezultanta finală privind
decizia migrării nu include numai această componentă. Nota de teorie sociologică poate proveni
şi din faptul că ideile de baza se găsesc în texte ceva mai vechi, datorate cunoscutului sociolog
american Samuel Stouffer, cel care a susţinut că „migraţia este în funcţie de atractivitatea relativă
percepută a zonelor de origine şi de destinaţie şi că fluxul migranţilor este condiţionat de
existenţa oportunităţilor şi obstacolelor, acestea din urmă crescând odată cu distanţa ce separă
originea de destinaţie” (Zlotink, 2003, p. 64).

11
 Construcţia teoretică a lui Lee se sprijină pe ideea că, în luarea deciziei de migrare,
individul face o balanţă a forţei factorilor de atracţie (A) şi de repulsie (R) atât pentru locul de
origine ( O ) , cât şi pentru cel de destinaţie ( D ) . Formal, am putea scrie că el calculează
următoarea diferenţă:
(AD - RD) - (AO – RO),
care poate fi net pozitivă, net negativă sau apropiată de zero. În prima situaţie persoana va migra,
iar în a doua va rămâne pe loc. Calculele sunt desigur foarte aproximative, întrucât nici
avantajele, nici dezavantajele sau riscurile nu pot fi uşor cuantificate, mai ales că aici intră, aşa
cum am văzut, şi alţi factori decât cei economici, însă ideea unei balanţe între avantaje şi
dezavantaje este viabilă, fiind luată în considerare în mai multe tipuri de teorii.
Ideile conţinute în corpusul teoriei reţelelor nu sunt nici noi şi nici originale, fiind deci şi
acestea pe larg vehiculate; cel puţin începând cu lucrarea lui Thomas şi Znanieczki, Ţăranul
polonez, s-a evidenţiat mereu rolul important al legăturilor (de rudenie sau de alt gen) între cei
plecaţi şi cei rămaşi. Totuşi, aceste idei au devenit de o mai mare actualitate în momentul în care
s-a văzut că teoriile pur economice nu dau seamă de aspecte esenţiale ale migraţiei
contemporane şi se cer completate. De pildă, conform teoriei neoclasice, locurile de destinaţie
ale migranţilor dintr-o ţară spre alta ar trebui să fie distribuite aleatoriu pe teritoriul ţării de
sosire; la fel şi locurile de plecare dintr-o ţară spre o anumită zonă din ţara de destinaţie. Aşa
cum se ştie, lucrurile nu stau nici pe departe aşa; imigranţii dintr-o ţară A se grupează în anumite
zone din ţara de sosire B, iar cei care pleacă dintr-o zonă mai restrânsă din A sunt concentraţi pe
zone şi mai restrânse din B. De pildă, imigranţii din ţările Europei de Vest au direcţii specifice de
plecare şi sosire: românii se îndreaptă cu predilecţie spre unele, turcii spre altele, marocanii spre
altele etc. Fenomenul acesta de grupare se vede foarte bine din informaţiile de care dispunem
asupra migraţiilor actuale din România. Luând în vedere cele două ţări spre care avem în
momentul de faţă cele mai mari fluxuri de migraţie, Italia şi Spania, se observă cum se
conturează zone specifice de migraţie pentru fiecare ţară şi cum, în interiorul acestor ţări,
provinciile de imigraţie selectează locuitorii unor anumite zone din România3.
Pe lângă acest aspect, teoria reţelelor explică foarte bine şi continuarea procesului de
emigrare, prin evidenţierea aşa-numitei „cauzalităţi cumulative”. Este suficient să plece un
singur individ dintr-o localitate, pentru a se produce o scădere semnificativă a costurilor şi
riscurilor migraţiei pentru un număr de persoane cu care acesta era în relaţii apropiate înaintea
migrării. Dacă el este originar dintr-un sat, practic, întreaga aşezare va beneficia cel puţin de
informaţii, dacă nu de un sprijin efectiv pentru găsirea unui loc de muncă sau de cazare în zona
unde se află cel plecat. Înmulţirea celor plecaţi va conduce la stabilirea şi consolidarea de reţele

12
la locul de sosire; prin intermediul acestora se află despre posibilitatea migraţiei spre alte zone şi
se reduce costul efectuării acestor mişcări, ceea ce diversifică posibilităţile de mobilitate şi
pentru cei încă rămaşi acasă. În felul acesta, este potenţat fenomenul de emigrare, căci acesta se
va petrece şi dacă avantajele relative ale zonei iniţiale de sosire sunt mai reduse (prin reducerea
costurilor), iar, pe de altă parte, prin dezvoltarea reţelelor, se găsesc alte destinaţii cu avantaje
superioare celor oferite de locul primei plecări. Astfel, în teza de doctorat a Swaniei Potot se
arată cum cei plecaţi din Roşiorii de Vede iniţial spre Nisa au dezvoltat acolo o reţea care le-a
facilitat migrarea, iar într-o etapă ulterioară spre Londra (care a devenit ţintă de emigrare atât
pentru cei plecaţi iniţial în Franţa, cât şi pentru cei rămaşi acasă). Teoria reţelelor explică deci
foarte bine faptul că migraţia poate continua dincolo de punctul de echilibru postulat de teoria
economică neoclasică. În sfârşit, scăderea substanţială a costurilor migraţiei prin intermediul
reţelelor face ca acest fenomen să afecteze o masă tot mai mare de indivizi din populaţia de
origine, ceea ce produce şi o transformare calitativă a migraţiei; în loc să plece doar anumite
categorii de persoane, lotul migranţilor va acoperi cu timpul toate tipurile sociale, devenind
reprezentativ pentru întreaga populaţie.

Abordarea sistemică

Este o formulă nouă, datând de la începutul anilor ’90, propusă într-un raport al Comisiei
UIESP pentru migraţii internaţionale (Kritz et a l . , 1992), abordare ce are ambiţia de a depăşi
celelalte paradigme, ale căror limite s-au văzut uşor. Deocamdată, acest gen de abordare este
doar la început; ea îmbracă o formă mai mult descriptivă şi se ciocneşte de lipsa de date
comparative la nivel internaţional.
În prezentarea folosită aici sunt enumerate cinci premise de la care porneşte o asemenea
perspectivă sistemică:
a) Migraţia creează un „spaţiu unificat”, care include atât ţările de plecare, cât şi pe cele
de sosire, fenomenul putând fi înţeles doar dacă luăm în consideraţie această formulă.
b) Migraţia nu este decât unul dintre procesele care leagă ariile de imigrare cu cele de
emigrare, ea trebuind cercetată alături de alte procese, care adesea au profunde rădăcini istorice.
c) Aceste legături între cele două arii transformă cu timpul condiţiile care au prevalat
iniţial, creând mecanisme de reacţie ce pot transforma fenomenul.
d) Statul joacă un rol crucial în determinarea fluxurilor migratorii internaţionale.

13
 e) Trebuie identificate mecanismele prin care forțele macro ce influenţează fluxurile
migratorii se traduc în determinanţi ai migraţiei la nivel micro. Unul dintre aceste mecanisme îl
constituie reţelele de migraţie (Zlotnik, 2003, p. 70).

Efectele migraţiei

Pentru a putea vorbi despre efectele migraţiei, este nevoie să realizăm măcar o distincţie
între diversele paliere pe care ne plasăm, evidenţiind astfel separat diferite domenii cum ar fi cel
demografic, cel economic, cel politic sau cel social general, incluzând în acesta din urmă o serie
foarte largă de chestiuni, dintre care cea mai cunoscută şi mai discutată, cel puţin în Europa
acestei perioade, se referă la „integrarea” imigranţilor în populaţia de primire. Din punct de
vedere demografic, efectele migraţiei pot fi legate de modificarea intensităţii şi calendarului
celorlalte fenomene demografice (fertilitatea, nupţialitatea, mortalitatea), de modificarea
structurilor populaţiei şi de influenţarea dinamicii acesteia. Ceea ce mi se pare important de
subliniat este faptul că aspectul demografic al consecinţelor migraţiei revine astăzi pe primul
plan de interes, apropiindu-se astfel, din acest punct de vedere, de cele două aspecte care au
concentrat discuţiile de până acum: efectele economice şi consecinţele asupra coeziunii sociale
(integrare, aculturaţie etc.).
În cele ce urmează, voi spune câteva cuvinte despre aceste aspecte demografice, fără
pretenţia de a aprofunda analiza nici pe latura ei tehnică şi nici prin invocarea a foarte multe
exemple, urmând să trec apoi la unele chestiuni economico-sociale generale. Supoziţiile care
stau la baza tuturor raţionamentelor de mai jos sunt două:
a) Migraţia internaţională (căci despre ea e vorba) se realizează pe o direcţie precisă: de
la state cu o economie mai puţin dezvoltată spre altele mai dezvoltate, de la populaţii aflate în
stadii mai incipiente ale tranziţiei demografice spre altele mai avansate pe această cale, de la
societăţi cu un nivel de instrucţie mai scăzut spre altele mai dezvoltate din punct de vedere
cultural. Fireşte, sunt şi excepţii de la această regulă, dar, aşa cum spuneam, nu voi trata decât
situaţia cea mai frecventă, făcând eventual precizări acolo unde voi considera că este nevoie.
b) Migraţia e selectivă, implicând cu prioritate anumite categorii de populaţie; pe acest
plan, se va face uz mai cu seamă de faptul că în migraţie sunt antrenate preponderent persoane
adulte tinere sau relativ tinere, adică cele care constituie grosul migraţiei în scop de muncă şi
studii.

Efectele demografice ale migraţiei

14
 Influența migraţiei asupra mortalităţii este mai puţin studiată şi probabil concluziile în
acest caz nu sunt foarte clare. Pe de o parte, este limpede că, dacă dintr-o populaţie pleacă un
însemnat fragment al vârstelor tinere, atunci, ceteris paribus, rata brută de mortalitate va creşte,
dată fiind ponderea mai ridicată a vârstnicilor. în populaţia de primire efectul va fi invers. Pe de
altă parte, în ceea ce priveşte speranţa de viaţă, modificările acesteia nu sunt atât de uşor
predictibile. Plecările unor indivizi din diverse grupe de vârstă pot să nu afecteze mortalitatea pe
vârste; dacă admitem că cei care pleacă sunt în medie mai sănătoşi decât cei care rămân (deci ar
trăi mai mult dacă ar rămâne decât cei care efectiv rămân), atunci putem accepta că populaţia
afectată de emigrare pierde ceva din valoarea indicatorului speranţă de viaţă. Un asemenea efect
nu cred însă că poate fi evidenţiat empiric, deoarece, odată cu migraţia, se produc şi alte
consecinţe asupra populaţiei rămase, care pot împiedica o astfel de deteriorare a indicatorilor de
mortalitate; de pildă, prin ajutoarele materiale sau de altă natură, emigranţii pot contribui la
ameliorarea stării de sănătate a celor rămaşi. În populaţia de primire, de asemenea, efectele nu
sunt evidente. Imigranţii, venind din populaţii cu un nivel sociocultural mai scăzut, pot să inducă
o scădere a speranţei de viaţă, mai cu seamă datorită faptului că ei nu au de la început acces la
toate serviciile medicale din ţara de primire, fiind necesar un timp pentru dobândirea unor
asemenea drepturi şi pentru „învăţarea” regulilor noii societăţi. Dar, aşa cum spuneam, întrucât
imigranţii sunt selectaţi dintre persoanele cu o bună condiţie fizică, e posibil ca ei să contribuie
chiar la ameliorarea indicatorului speranţă de viaţă. De pildă, Paul Comton şi Youssef Courbage
(2002, p. 587) relatează că, în Elveţia anilor 1988-1993, speranţa de viaţă pentru un bărbat străin
era de 77 de ani, iar pentru un localnic de doar 73 de ani, la femei regăsindu-se practic aceeaşi
diferenţă: 83,3 ani pentru străine şi 80 de ani pentru localnice.
Influenţa migraţiei asupra fertilităţii se evidenţiază cu o mai mare claritate. Cu siguranţă
că cea mai studiată problemă de această natură rămâne evoluţia comportamentului fertil al
imigranţilor care vin din ţările mai puţin dezvoltate, deci cu o fertilitate mai mare, în ţările
dezvoltate, cu fertilitate mai scăzută. În funcţie de decalajul celor două niveluri de fertilitate şi de
ponderea migranţilor în populaţia de primire, se va evidenţia şi efectul pozitiv al imigraţiei
asupra fertilităţii. Studiile efectuate mai ales în ţările Europei Occidentale demonstrează însă că
nivelul fertilităţii imigranţilor, chiar dacă este superior celui al autohtonilor, e departe de nivelul
populaţiei din ţara de origine. Altfel spus, migranţii se acomodează destul de repede la noile
condiţii, modificându-şi inclusiv comportamentul procreativ. Autorii pomeniţi mai sus (p. 575)
oferă exemplul turcilor din Germania, care, la începutul anilor ’80, aveau o fertilitate de 3,4 copii
pe femeie, pentru ca aceasta să scadă în 1998 la 2,18, diminuându-se astfel sensibil temerile că

15
cei circa 9% străini (turci mai ales) ar putea deveni majoritari în această ţară până la finele
secolului XXI, pe seama fertilităţii diferenţiale. Ţinând seama de apropierea de comportamentul
fertil al autohtonilor şi de ponderea în general redusă a imigranţilor în populaţiile ţărilor
occidentale, influenţa acestora din urmă asupra indicatorilor conjuncturali de fertilitate nu poate
fi decât una redusă (de până la 0,1 copii/femeie), ceea ce nu înseamnă că, dacă se cumulează
fertilitatea pe o perioadă medie sau lungă de timp, nu se va găsi un efect semnificativ.
Rezumând datele unui studiu comparativ între comportamentul demografic al
imigranţilor şi cel al autohtonilor, Werner Haug (2002, pp. 13-14) ajunge la următoarele cinci
concluzii majore:
1. Imigranţii în aceeaşi ţară se comportă adesea diferit, în funcţie de ţara de origine; mai
contează regiunea de unde provin şi alte caracteristici sociale şi religioase ale grupurilor de
imigranţi.
2. Convergenţa comportamentelor demografice între nativi şi imigranţi este posibilă;
adesea, grupurile de imigranţi au un comportament care se situează la mijloc (între cel al
populaţiei de origine şi cel al popularei de primire).
3. Totuşi, rămân preocupante unele realităţi, cum ar fi fertilitatea ridicată şi vârsta la
naştere scăzută pentru unele comunităţi de imigranţi, precum şi rata mare de divorţialitate în
căsătoriile mixte.
4. Fertilitatea, nupţialitatea şi mortalitatea au mai multe şanse de convergenţă în mediile
integraţioniste (Franţa, de pildă) decât în mediile multiculturale (Anglia sau Olanda).
5. Datele fragmentare avute la îndemână arată că la generaţia a doua nu se continuă
întotdeauna convergenţa, ci dimpotrivă, apar caracteristici demografice mai apropiate de
societatea de origine decât la prima.
Chestiunea cea mai interesantă şi mai importantă, cel puţin dacă o evaluăm prin prisma
cantităţii, de materiale în care este tratată, pare legată de influenţa migraţiei asupra educației
populaţiei. Într-adevăr, această problemă aproape complet ignorată de demografie (dacă nu luăm
în considerare statele a căror populaţie s-a format în principal prin intermediul imigraţiei) a
devenit în ultimele decenii un subiect de dezbateri atât prin intermediul lucrărilor cu caracter
tehnic, destinate în a evalua cu precizie contribuţia efectivă şi cea viitoare a factorului migrator
la mişcarea populaţiei, cât şi prin cel al studiilor privind implicaţiile economice, politice şi
sociale ale migraţiei.
Aşa cum se arată în nota de sinteză deja pomenită a lui Werner Haug (2002), studiile din
prima categorie, inclusiv raportul ce conţine acest material, au dovedit prin calcule că imigranţii
din ţările vest-europene au avut o contribuţie la evoluţia demografică a acestora mult mai

16
importantă decât s-a crezut. „Grupurile de imigranţi”, spune autorul menţionat „contribuie deci
într-o măsură tot mai mare la creşterea populaţiei în ţările vestice şi sudice ale Europei şi
compensează chiar scăderea populaţiei autohtone (de exemplu, în Germania, Italia, Suedia şi
Elveţia)” (p. 14). Trecând la exemple concrete şi la evaluări cifrice, se estimează că Elveţia, ţara
europeană cu cea mai lungă perioadă de sold migratorul pozitiv, care a crescut între 1945 şi 2000
de la 4,4 la 7,2 milioane de locuitori, datorează această creştere în proporţie de 70% migraţiei. În
aceeaşi perioadă, aportul migraţiei la creşterea populaţiei Belgiei a fost de 45%. Germania, în
perioada postbelică, a beneficiat de un spor migratoriu pozitiv de 10,5 milioane, fosta zonă
vestică a acestei ţări având un sold de 12 milioane, în vreme ce partea estică a pierdut din
populaţie.
Un alt material, cel al lui Th. Sobotka (2007), ne spune că din creşterea populaţiei
Uniunii Europene de 0,54% în anul 2004, 0,38%, adică şapte zecimi, se datorează migraţiei.
Contribuţia migranţilor de diferite tipuri la naşteri în câteva ţări a fost, exprimat în procente,
următoarea:
Ţara/anul Felul imigraţiei
Femei imigrante Femei imigrante, Mame străine Cel puţin un
generaţia 1 şi 2 părinte străin
Anglia, 2014 19,5
Franţa, 2014 15 18,2
Italia, 2014 8,7
Olanda, 2015 17,8 25,5
Spania, 2015 15,0
Suedia, 2015 19,5 11,8
Elveţia, 2016 26,3

Nu cred că are rost să mai invoc şi alte cifre de acest fel; datele de mai sus sunt mai mult
decât convingătoare, pentru a ne da seama cât de mult datorează ţările occidentale migraţiei sau,
altfel spus, cât de diferită ar fi fost traiectoria demografică a acestora în absenţa factorului de
susţinere respectiv. Voi mai spune câteva cuvinte despre calculele prospective, şi pentru aceasta
am să invoc un material ceva mai vechi al Naţiunilor Unite (ONU, 2000), motivul fiind acela că
el a adus în dezbaterea publică nu numai situaţia demografică posibilă viitoare a multor ţări, dar
şi un concept despre care se vorbeşte mult de atunci, şi anume cel de migraţie de înlocuire4
(engl., replacemenl migration; fr., migration de remplacement). Aşa cum probabil se înţelege,
expresia vrea să desemneze acea cantitate de imigraţie necesară unei ţări pentru ca populaţia
acesteia să nu sufere o evoluţie descendentă. Problema este că aici nu e vorba despre un singur
aspect, cum se poate crede la prima vedere (declinul numeric al populaţiei), ci despre mai multe

17
planuri, care pot fi privite independent sau în legătură unul cu altul. În principal, sunt invocate
trei aspecte:
a) volumul demografic;
b) volumul sau ponderea populaţiei cu vârstă de muncă (grupa mijlocie, de pildă, cea de
15-64 de ani, în clasificarea pe trei grupe mari de vârstă);
c) ponderea populaţiei vârstnice în totalul populaţiei (îmbătrânirea demografică) sau
raportul acesteia faţă de populaţia de vârstă mijlocie (raportul de dependenţă al vârstnicilor).

Efecte economico-sociale și psihologice ale migraţiei

Oricât de sofisticate pot apărea uneori teoriile asupra cauzalităţii migraţiei, nu se poate
până la urmă să nu se recunoască faptul că, în spatele acestui fenomen (vorbind, desigur, despre
migraţia voluntară), stau în principal raţiuni economice. Inclusiv migraţiile care îmbracă forma
reunificării familiei au această tentă pentru că, pe de o parte, primul plecat a făcut acest lucru cel
mai adesea din motive economice, iar pe de altă parte, reunificarea se face, tot de cele mai multe
ori, aducând ceilalţi membri ai familiei în ţara unde s-a stabilit primul migrant, deci spre o zonă
cu o economie mai dezvoltată şi un nivel de trai superior. Inclusiv reîntoarcerea emigranţilor în
populaţiile de origine are raţiuni economice, fiind generată fie de realizarea obiectivelor
materiale propuse iniţial, fie de schimbări care fac mai atractivă activitatea individului în ţara de
origine.
Revenirea în acest context la cauze şi sublinierea rolului esenţial al economicului au rolul
de a argumenta ideea că, exceptând unele situaţii cu totul inedite, cum ar fi cele în care migraţiile
sunt de o amploare excesivă, acest fenomen are, în final, un efect economic pozitiv şi asupra
ţărilor de plecare, şi asupra celor de primire. Asta nu înseamnă că toate efectele sunt pozitive,
însă, dacă se face un bilanţ obiectiv al tuturor consecinţelor, consider că, de cele mai multe ori,
acesta este unul pozitiv. Iarăşi fără a intra în detalii, ofer câteva linii de argumentare pentru
susţinerea ideii de mai sus, începând cu respingerea argumentelor contrare acesteia.
Pentru populaţia de primire, cele mai des invocate efecte economice negative ar fi legate
de faptul că imigranţii: 1. ocupă locurile de muncă în detrimentul populaţiei locale, 2. contribuie
la scăderea salariilor şi 3. impun sarcini sporite sistemului naţional de protecţie socială. Un
relativ recent material de sinteză al Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA, 2006)
vine să argumenteze o dată în plus că aceste idei sunt mai curând nişte prejudecăţi de care se
folosesc cei care vor să justifice atitudinile ostile împotriva imigranţilor, în formele foarte
diverse în care acestea apar în ţările occidentale.

18
 Într-adevăr, aşa cum se spune în materialul invocat, indicatorii care ar trebui să susţină
aceste trei efecte negative sunt destul de slabi şi de ambigui, cel puţin dacă sunt calculaţi la nivel
global. Impactul activităţii imigranţilor asupra nivelului salariilor este scăzut, ţinând seama de
ponderea acestora în populaţia activă şi mai ales de faptul că aceştia desfăşoară adesea munci pe
care autohtonii le refuză. Concurenţa pe piaţa muncii cu autohtonii apare cel mai adesea la
nivelul ocupaţiilor slab calificate, unde oricum nivelul salarizării este scăzut. Apoi, în economiile
actuale, apar alte efecte asupra salarizării, în multe domenii ale producţiei materiale, cum ar fi,
de pildă, importul de produse ieftine, fabricate în ţări unde preţul muncii este mai scăzut, efecte
care se manifestă mai puternic decât concurenţa imigranţilor.
Cât priveşte teza conform căreia migranţii contribuie prea puţin la fondurile de protecţie
socială şi beneficiază disproporţionat de ele, aceasta se dovedeşte a fi contrazisă de unele
informaţii concrete. Astfel, sunt reproduse datele unui studiu făcut în 2005 în SUA care conchide
că, deşi imigranţii reprezintă 10,4% din populaţia Statelor Unite, ei beneficiază doar de 8% din
totalul fondurilor publice pentru sănătate (p. 15). Desigur că o bună parte dintre imigranţi
desfăşoară activităţi neînregistrate şi nu plătesc impozite şi alte contribuţii, dar nici nu
beneficiază în aceste cazuri decât de servicii minimale de protecţie socială; apoi, ţinând seama de
diferenţa dintre structura pe vârste a întregii populaţii şi cea a imigranţilor, e limpede că nu
aceştia din urmă sunt puşi în situaţia de a recurge cel mai frecvent la serviciile sistemului de
sănătate5.
Mai mult chiar, se invocă foarte adesea faptul că această politică de migraţie selectivă
constituie un mod de exploatare brutală a ţărilor sărace de către cele bogate, dat fiind că acestea
din urmă primesc de-a gata oameni cu o educaţie încheiată, mai lungă sau mai scurtă, al cărei
cost economic l-au suportat societăţile de plecare. Costul este cu atât mai mare cu cât este vorba
despre persoane cu studii superioare şi mai ales despre specialişti în domenii de vârf sau care
presupun o educaţie prelungită (informatică, domenii ale ingineriei, medicină etc.). Evident că
această idee, legată de evaluarea fenomenului cunoscut sub numele brain drain, are raţiuni solide
pentru a fi însuşită de multă lume, dar, ca întotdeauna, există şi avantaje chiar economice pentru
ţările de emigraţie, care, oricum, nu se dovedesc capabile să folosească eficient o astfel de
resursă.
Cu aceasta am atins deja şi problema efectelor economice ale migraţiei pentru ţările de
plecare, problemă care îmbracă forme mai nuanţate decât în cazul ţărilor de imigraţie, aşa cum
se vede şi din exemplul anterior. Într-adevăr, dacă pentru statele dezvoltate se impune până la
urmă concluzia că migraţia are un efect economic benefic, pentru celelalte, lucrurile sunt
discutabile şi bilanţul efectelor poate merge în ambele sensuri. Într-adevăr, problema este

19
complicată, iar rezolvarea ei nu poate fi expediată prin câteva teze de genul celor folosite în
unele scrieri neomarxiste, care pun accentul pe (sau chiar reduc totul la) raporturile de exploatare
între „centru” şi „periferie” sau între Nord şi Sud. Acest tip de gândire porneşte de la ideea că
între ţările de imigraţie şi cele de emigraţie se instituie un joc de sumă nulă: primele câştigă, iar
ultimele pierd exact ceea ce şi cât câştigă primele. Personal sunt convins că „ jocul” migraţiilor
este, în ansamblu, unul cu sumă pozitivă, că acest fenomen ajută să se realizeze ajustări şi
ameliorări în structura forţei de muncă de care, până la urmă, profită toată lumea. Ceea ce însă
mi se pare a fi iarăşi limpede este faptul că nu toate statele profită la fel şi că diferenţele dintre
nivelurile de dezvoltare economică ale diferitelor ţări nu pot să nu genereze şi diferenţe de
„profit” de pe urma migraţiei.
Printre câştigurile certe pe care le au ţările de emigrare, cel mai evident şi mai des
pomenit este transferul de fonduri şi bunuri de la migranţi spre familiile rămase în zona de
plecare, deci spre ţara de emigrare. Acestea contribuie la ridicarea nivelului de trai al familiilor
rămase, dar, prin sporirea consumului şi iniţierea de investiţii, întreaga economie a ţării de
plecare se dezvoltă. Exemplul României din ultimii ani, mai ales după 2002, când s-a liberalizat
într-o bună măsură circulaţia concetăţenilor noştri în spaţiul comunitar, este elocvent. Se
vorbeşte despre cifre de intrare anuale de ordinul a 5-10 miliarde de euro, şi asta doar prin
intermediul băncilor sau pe căi care permit contabilizarea banilor. Cu siguranţă că valorile totale
sunt mai mari, dacă ţinem seama de sumele de bani introduse direct sau prin alte persoane fizice,
precum şi de bunurile materiale pe care imigranţii le aduc la fiecare vizită acasă.
Integrarea migranţilor în societăţile de primire. Chiar dacă termenul integrare pare să nu
mai fie considerat la ora actuală unul „politic corect” 6, voi continua să-l folosesc, acordându-i un
sens cât mai larg şi mai neutru posibil, în acord, de altfel, cu tradiţia durkheimiană de înţelegere
a acestui concept. De la început, voi menţiona că este vorba aici nu numai despre integrarea
indivizilor în societate, ci despre integrarea societăţii însăşi, adică întărirea „solidarităţii
organice”, în limbaj durkheimian, sau a „coeziunii sociale” etc. Fireşte că, pentru fenomenul de
faţă, interesează în principal prima dimensiune, în care integrarea se referă mai ales la inserţia
socială a indivizilor proveniţi din migraţie şi a descendenţilor acestora. Dar, şi în acest sens,
integrarea priveşte nu doar componenta culturală (adoptarea normelor şi valorilor culturale ale
societăţii de primire), ci şi cea socială generală, adică cea referitoare la aspectele economice,
politice, instituţionale, comunicaţionale, educative etc. Aşa cum arată Dominique Schnapper, o
prestigioasă reprezentantă a sociologiei franceze actuale, într-o recentă monografie destinată
acestui concept (Schnapper, 2007), conceptul păstrează pentru sociologi şi ceilalţi cercetători
sociali valenţe euristice remarcabile, cu două condiţii:

20
 a) delimitarea lui de alte noţiuni mai „tari”, cum ar fi cea de asimilare, în sensul imprimat
de şcoala sociologică de la Chicago şi în care termenul a fost folosit cu precădere în deceniile 3-6
ale secolului trecut, mai ales de sociologia americană; utilizarea largă a acestui concept se
explică prin interesul sociologilor de peste Ocean pentru anumite probleme specifice, îndeosebi
cele generate de o societate-creuzet (melting-pot), constituită în principal pe seama fenomenului
de imigrare, precum şi de cele legate de fenomenele de devianţă din mediul urban;
b) distingerea uzului ştiinţific al termenului de cel al limbajului comun şi cel politic.
Pe scurt, integrarea nou-veniţilor într-o societate nu înseamnă ştergerea particularităţilor
lor culturale, religioase, lingvistice etc., ci un proces prin care aceştia devin membri ai noii
societăţi, nu numai cu aceleaşi drepturi formale, dar şi cu posibilităţi reale de ocupare a oricărei
poziţii sociale, de acces efectiv la bunurile economice şi culturale, cu şanse reale pe piaţa muncii
şi în domeniul educaţiei, de reprezentare politică la toate nivelurile ş.a.m.d. Aşadar consider că
utilizarea acestei noţiuni are avantajul că se poate vorbi despre integrare cu aceeaşi îndreptăţire,
indiferent dacă este vorba despre societăţi „universaliste”, bazate pe unitate culturală, sau
„comunitariste”, construite pe multiculturalism. Mai mult, aşa cum menţionam mai sus, noţiunea
include şi componenta activ-transformatoare pe care un proces de imigrare o exercită asupra
societăţii de primire, dat fiind că, până la urmă, şi imigranţii participă la reconstrucţia perpetuă a
formelor, regulilor, normelor etc. pe baza cărora O societate „funcţionează” ca sistem.
Efectele socioculturale ale migraţiei asupra ţării de origine sunt şi ele multiple. În general,
opinia dominantă este aceea că, la contactul cu o civilizaţie mai avansată, importante elemente
comportamentale sunt asimilate de către imigranţi, iar acestea sunt încorporate destul de rapid în
modul de trai din comunităţile de origine. Desigur, se începe cu elemente de suprafaţă, mai uşor
de preluat şi mai vizibile (folosirea automobilelor sau a aparaturii casnice, dotările în locuinţe,
alte elemente de consum material şi cultural etc.), trecându-se apoi la aspecte mai profunde ce ţin
de zona atitudinală şi chiar de sistemul de valori. Se dezvoltă spiritul antreprenorial, se preiau
elemente de comportament şi relaţionare cu ceilalţi specifice societăţilor urbane, se dezvoltă o
altă atitudine faţă de muncă şi de lucrul bine făcut etc. Totuşi, nu cred că trebuie exagerate aceste
influenţe. Pe de o parte, o fracţiune deloc neglijabilă de migranţi (îndeosebi în perioadele
incipiente ale dezvoltării fenomenului) este implicată în munci cu o slabă calificare, ce-i izolează
de autohtoni, ei trăind în comunităţi practic închise, fără comunicare cu restul lumii (situaţie
indusă şi de necunoaşterea limbii) pe de altă parte, sunt cei care trăiesc din activităţi ilegale sau
la marginea legii şi ceea ce învaţă ca imigranţi este întâi de toate cum să se comporte pentru a
evita sancţionarea de către autorităţi şi intrarea în legalitate; în fine, cel mai important lucru e că,

21
la revenirea în ţară, imigranţii reintră în sistemul de relaţii şi comportamente specific comunităţii
din care au plecat şi „uită” repede ceea ce au „învăţat” dincolo (şi bune, şi rele).
Cu alte cuvinte, transferul de „civilizaţie” nu este obligatoriu în cursul procesului
migratoriu sau, în cel mai bun caz, se pot prelua elemente de suprafaţă, fără consecinţe serioase
asupra modului de trai. Situaţii de genul acesta am întâlnit de mai multe ori în cursul cercetărilor
de teren la care am participat, inclusiv înainte de 1989, când era vorba despre forme de migraţie
internă. De exemplu, migranţii sezonieri din zona Oaşului, care desfăşurau munci de curăţire a
păşunilor, activităţi forestiere sau agricole de pe urma cărora obţineau câştiguri serioase pentru
acele timpuri, trăiau în sezonul muncilor izolaţi de comunităţile din zona respectivă, schimburile
culturale cu acestea fiind minore şi fără consecinţe asupra stilului de viaţă propriu. Banii obţinuţi
în cursul acestor sezoane de lucru erau investiţi mai ales în construirea de case noi - adesea
pentru copii încă minori - sau în mărirea caselor existente, ajungându-se la locuinţe foarte mari,
cu multe camere, din care o bună parte nu rămâneau practic utilizate.
Desigur, nu este în intenţia mea să spun că astfel de situaţii sunt generale şi să neg
schimbările efective care se petrec la noi în ţară mai cu seamă în mediul rural, acolo unde se
observă astăzi o rată mai însemnată a emigrării externe. Este nevoie de studii sistematice,
sociologice şi antropologice pentru a evalua amploarea efectelor pe care plecarea temporară în
străinătate le are asupra modului de trai din comunităţile în care fenomenul are o incidenţă
semnificativă.
Una dintre schimbările deseori menţionate în literatură constă în modificarea raporturilor
dintre sexe, creşterea gradului de autonomie a femeii - desigur, acolo unde dominant este
modelul inegalitar. Acest lucru se realizează cel puţin pe două dimensiuni. O dată, este vorba
despre faptul că femeile participă tot mai intens la fenomenul de migraţie, după unele estimări
ele reprezentând deja mai mult de 50% din totalul migranţilor pe plan mondial. Or, această
mişcare spaţială induce adesea şi o schimbare profesională, de activitate, dar mai ales persoanele
de sex feminin adoptă comportamente şi atitudini induse de contactul cu o nouă zonă de cultură
şi civilizaţie. Câştigurile obţinute atunci când migraţia este în scop de muncă le întăreşte
autonomia şi le reduce dependenţa de soţ sau de alţi membri ai familiei. În al doilea rând, chiar
dacă rămân acasă şi soţul este cel care pleacă, femeile dobândesc responsabilităţi sporite în
cadrul gospodăriei, sunt confruntate cu situaţii în care trebuie să ia decizii, să se ocupe de
activităţi care în mod tradiţional îi reveneau soţului.
Dintre consecinţele sociale negative ale migraţiilor, sunt frecvent pomenite implicaţiile
asupra vieţii de familie. Cuplurile, mai ales în cazul când doar unul dintre soţi este plecat, devin
mai puţin stabile; apar situaţii conflictuale şi chiar divorţuri. Nu odată mass-media din România

22
a atras atenţia asupra situaţiei copiilor minori cu ambii părinţi plecaţi în străinătate, aceştia
rămânând în grija unor rude mai apropiate ori mai îndepărtate sau chiar singuri, dacă unul dintre
fraţi este mai mare. Abandonul şcolar, delincvenţa, sinuciderile, dispariţiile etc. sunt tot felul de
evenimente relatate de presă în care sunt implicaţi aceşti copii. Din păcate, nu avem studii care
să evalueze frecvenţa acestor situaţii şi nici amploarea consecinţelor negative sau pozitive cu
certitudine pe care le are plecarea părinţilor. Fireşte că toate aceste evenimente familiale nu sunt
specifice şi nu apar doar în cazul celor plecaţi în străinătate; o minimă precauţiune înainte de a
face judecăţi de valoare este să comparăm incidenţa divorţurilor, a delincvenţei juvenile, a
sinuciderilor sau a altor evenimente considerate negative în cadrul familiilor migrante şi al celor
nonmigrante, aflate în restul condiţiilor în situaţii similare.

Bibliografie

23
 1. Abandonul copiilor în republica Moldova. Raport, UNICEF, 2015.135 p.
2. Aluaș I., Rotariu T. Migrația socio-teritorială a locuitorilor din satul Buciumi. Studia
Universitatis Babeș-Bolyai, Seria Sociologie, Cluj –Napoca, 1970. 127 p.
3. Braudel F. Structurile cotidianului, vol. I-II. Editura Meridiane. București,1984. 237 p.
4. Bulgaru M. Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău: USM, 2002. 234 p.
5. Chaum P. Civilizația Europei în secolul Luminilor, vol. I-II. Bucerești, Editura
Meridiane, 2009. 122 p.
6. Delors J. Comoara lăuntrică, Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale
pentru Educație în secolul XXI, Iași, Editura Polirom, 2000. p.30.
7. Georgiu G. Națiune, cultură, identitate, București,1997. 192 p.
8. Ghețău V. Copii care ne lipsesc și viitorul populației României. O perspectivă din anul
2007 asupra populației României în secolul XXI, Sociologie Romțnească, vol.V, nr.2. p.7-84.
9. Ghețău V. Perspective demografice, București. Ed Științifică și Enciclopedică,1979.
213 p.
10. Ghețău V. Declinul demografic și viitorul populației României. București, Ed.Alpha
MDN, Academia Română, 2007. 233p.
11. INS, Recesământul populației și locuințelor din 7 ianuarie 1992, vol.I, Populația-
structura demografică.Comisia națională pentru Statistică. București, 1994, p. 11-17.
12. INS, Anuarul demografic al României, Institutul națioanl de Statistică București,
2001, p.23-29.
13. INS, Recensământul populaâiei și al locuințelor, vol.I CD.INS,București, 2002, p.8-
11.
14. INS,Tendințe sociale, INS, București, 2003, p.19-21.
15. INS, Analize demografice, Situația demografică a României în anul 2002, INS
București, 2003, p. 29-32.
16. INS, Anuarul demografic al României, INS,CD, București, 2006.
17. INS, Rcecesământul populației și al locuințelor. Rezultate generale. Populație,
gospodării, locuințe CD_ROM. INS, București, 2012.
18. Mureșan C. Evoluția demografică a României, Presa Universitară Clujană,Cluj-
Napoca, 1999.
19. Murașan C. Europa modernă, Cluj-Napoca, 1997.
20. Popa N.L. Educație și globalizare, realiatate sau speculație?, Analele Științifice ale
Universității ,,A.I.Cuza” Iași, 2002.
21. Pressat R. Analiza demografică, București, Editura Politică,1974. 178 p.

24
 22. Ramonet I. Geopolitica haosului, Bucureștii, Editura Doina, 1998. 50 p.
23. Rotariu T. Demografia și sociologia populației; Structuri și procese demografice. Iași,
Polirom, 2009. 308 p.
24. Rotariu T. Școala și mobilitatea în țăriel capitaliste dezvoltate. București.
Ed.Științifică și Enciclopedică, 1980. 312 p.
25. Rotariu T. A doua tranziție demografică- O analiză critic a conceptului: Populația
României. Trecut, prezent, viiitor. Presa Universitară Clujană.Cluj-Napoca, 2006, p. 455-479.
26. Rotariu T. Demografie și sociologia populației.fenomene demografice. Iași, Polirom,
2003, p. 87-109.
27. Sandu D. Locuirea temporară în străinătate, Migrația economic a românilor 1990-
2006, Fundația pentru o societate deschisă, București, 2006. 289 p.
28. Situația copiilor rămași fără îngrijire părintească în urma migrației. Raport UNICEF,
Chișinău, 2006. 112 p.
29. Solcan I. Globalizare și cultură națională-o dilemă reală. București, Convorbiri
literare. 2006.
30. Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Vol.I. Iași: Polirom, 2002. 364 p.
31. Tufan N. Consecințele sociale ale fenomenului migrației după anul 1990 în România.
Sociologie Românească, vol. V, nr. 4, București, p.124-138.
32. Zamagni S. Globalizarea ca specific al economiei postindustriale:implicații
economice și opțiuni etice, Sibiu, Editura Deisis, 2002, p.465.
33. Zub A. Identitate națională și globalizare. București, Convorbiti literare, 2004.

Surse în limbi străine:

34. Boreczky A., Neguyen Luu L. A. The need for multicultural schools. In: Programme
of the International Scientific Conference Mobilities, Transitions, Transformations Intercultural
Education at the Crossroads, 5-10 September 2016, Budapest, Hungary, p. 28-29.
35. Cha Y.K. Revisiting multicultural education from as East Asian perspective. In:
Programme of the International Scientific Conference Mobilities, Transitions, Transformations
Intercultural Education at the Crossroads, 5-10 September 2016, Budapest, Hungary. 27 p.
36. Gorsky P. The trouble with ,,Culture in Intercultural Education: Why We Need
Equity Literacy More than We Need Intercultural Competence,, . In: Programme of the
International Scientific Conference Mobilities, Transitions, Transformations Intercultural
Education at the Crossroads, 5-10 september 2016, Budapest, Hungary. 29 p.

25
 37. Migration, Education and Change. Edited by Sigrid Luchtenberg. London and New
York: Routledge, Taylor&Francis Group. 2004. 212 p.
38. Osler A. Realizing equity in schools: the possibilities of a human rights framework,
In: Programme of the International Scientific Conference Mobilities, Transitions,
Transformations Intercultural Education at the Crossroads, 5-10 september 2016, Budapest,
Hungary. 30 p.
39. Programme of the International Scientific Conference Mobilities, Transitions,
Transformations Intercultural Education at the Crossroads, 5-10 September 2016, Budapest,
Hungary. 72 p.
40. htpp:// iaiebudapest2016.hu/call-for-papers

26
1
Această idee este foarte clar subliniată într-un articol al lui S. Gildas (2002), care observă pe bună dreptate că, deşi
migraţiile există dintotdeauna, ele nu au devenit internaţionale decât din momentul constituirii statelor naţionale. În opinia
lui, doar din secolul al XIX-lea conceptul îşi primeşte adevărata semnificaţie.
2
Invocând cifre estimate de ONU, Susan Martin (2005) afirmă că, din cele 175 de milioane de migranţi în anul 2000, 154
de milioane (ceea ce reprezintă 88%) erau migranţi voluntari, iar din restul, 16 milioane aveau statutul de refugiat.
3
Într-adevăr, majoritatea lucrărilor despre migraţia românilor de după 1989 subliniază rolul reţelelor în dezvoltarea acestui
fenomen şi felul cum se formează comunităţile de migranţi în relaţie cu zona de plecare (vezi, de pildă, Potot, 2003 ; Sandu,
2006).
4
Pentru mai multe detalii asupra noţiunii, vezi, de exemplu, Saczuk, 2003.
5
O discuţie mai amplă despre „costul migraţiilor” se găseşte, de pildă, în cartea lui Gourevitch (2007), cu informaţii cifrice
referitoare la Franţa. Interesul capitolului respectiv constă, în opinia mea, mai ales în faptul că ilustrează foarte bine, pe de o
parte, dificultăţile realizării unui calcul riguros al acestor costuri şi, pe de altă parte, că rezultatul acestei întreprinderi
depinde şi de contextul - timpul şi locul - în care se produce imigraţia. De pildă, la un moment dat, unele ţări occidentale
sunt mai „generoase” cu imigranţii fără loc de muncă (alocându-le ajutoare sociale costisitoare), în vreme ce altele sunt mai
puţin ospitaliere (cheltuiesc mai puţin, căci îi ţin în tabere special destinate şi-i obligă !a muncă în folosul comunităţii,
pentru a compensa cheltuielile cu aceştia).
6
Tocmai în aceste zile, când redactez secţiunea de faţă, am primit o invitaţie la o dezbatere organizată de INED la Paris, în
data de 30 mai 2008, despre „noţiunea de integrare utilizată în studiile asupra migranţilor şi a descendenţilor acestora’’. E o
dovadă a preocupării colegilor demografi, ca urmare a presiunii resimţite, pentru a înlocui accst termen cu altul mai
acceptabil pentru sensibilităţile actuale.