Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs AM PDF
Curs AM PDF
GRECU LUMINIȚA
1. ŞIRURI DE NUMERE REALE
Prin şir de numere reale (denumit simplu șir) înţelegem o funcţie f : N*→ R, care asociază oricărui
număr natural n , n≥1, numărul real notat a n ( f (n ) = a n ). N * poate fi înlocuită cu N sau cu
N k = {n ∈ N / n ≥ k }
Notaţii pentru un şir: (a n )n ≥1 , (a n )n∈N * , (a n )n ; a n se numeşte termenul general al şirului, iar n poartă
Un șir poate fi dat fie precizându-se formula termenului general, fie printr-o relație de recurență.
Spunem că şirul (a n )n ≥1 este mărginit dacă Im( f ) este o mulţime mărginită din R, adică dacă şi numai
dacă ∃ a, b ∈ R astfel încât: a ≤ a n ≤ b pentru orice n∈ N, n≥1. Echivalent putem spune că: şirul
n∈ N, n≥1 spunem că şirul este mărginit superior. Şirurile care nu sunt mărginite se numesc nemărginite.
Spunem că şirul (a n )n ≥1 este un şir monoton dacă f (n ) = a n este o funcţie monotonă (crescătoare sau
descrescătoare).
Dacă inegalităţile precedente sunt stricte se spune că şirul este strict crescător, respectiv strict
descrescător. Un şir strict crescător sau strict descrescător se numeşte strict monoton.
Se observă că un şir crescător este mărginit inferior de primul termen al şirului, iar un şir descrescător este
mărginit superior de primul lui termen.
1.2. Limita unui şir. Şir convergent. Şir divergent. Şir fundamental
Spunem că un număr real a este limita şirului (a n )n şi scriem lim a n = a sau a n → a sau mai simplu
n →∞ n →∞
a n → a , dacă orice vecinătate a lui a conţine toţi termenii şirului cu excepţia unui număr finit de
termeni. O formulare echivalentă este următoarea: ∀ε >0, ∃ N (ε ) , număr natural, astfel încât ∀n∈N,
n ≥ N (ε ) , să avem a n − a < ε .
1
Spunem că un şir (a n )n are limita + ∞ şi scriem lim a n = ∞ sau a n → ∞ sau mai simplu a n → ∞ ,
n →∞ n →∞
dacă oricare ar fi numărul real ε > 0 există un număr natural ce depinde de ε , notat N (ε ) , astfel încât
Spunem că un şir (a n )n are limita − ∞ şi scriem lim a n = −∞ sau a n → − ∞ sau mai simplu
n →∞ n →∞
a n → −∞ dacă oricare ar fi numărul real ε > 0 există un număr natural ce depinde de ε , notat N (ε ) ,
Un şir se numeşte convergent dacă are limita un număr real. Un şir care nu este convergent se numeşte
divergent. În categoria şirurilor divergente intră atât şirurile care nu au limită cât şi cele cu limita ± ∞ .
Un şir (a n )n se numeşte şir fundamental (sau şir Cauchy) dacă şi numai dacă oricare ar fi ε >0, există un
m, n ≥ N (ε ) , să avem a m − a n < ε .
Sirul (a n )n este şir fundamental dacă şi numai dacă oricare ar fi ε >0, există un număr natural ce
6. Lema lui Cesaro-Stolz. Fie (bn )n un şir strict monoton şi nemărginit, (a n )n un şir oarecare. Dacă
a n +1 − a n a a a − an
şirul are limită atunci şirul n are limită şi lim n = lim n +1
bn +1 − bn bn n →∞ b
n
n →∞ b
n +1 − bn
1.4. Operații pe R
Fie l ∈ R , atunci au loc relațiile formale:
l + ∞ = +∞
l − ∞ = −∞
∞ + ∞ = +∞
− ∞ − ∞ = −∞
+ ∞, daca l > 0
l (+ ∞ ) =
− ∞, daca l < 0
+ ∞, daca l < 0
l (− ∞ ) =
− ∞, daca l > 0
(+ ∞ )(+ ∞ ) = +∞
(− ∞ )(+ ∞ ) = −∞
(− ∞ )(− ∞ ) = +∞
l
=0
±∞
k
+ ∞ = +∞
− ∞ = −∞
imp
+∞
0 =0
+ ∞, daca l > 1
l +∞ =
0, daca 0 < l < 1
+ ∞, daca l > 0
∞l =
0, daca l < 0
∞∞ = ∞
∞ −∞ = 0
∞, daca a > 1
log a (∞ ) =
− ∞, daca 0 < a < 1
− ∞, daca a > 1
log a (0) =
∞, daca 0 < a < 1
Nedeterminări
∞ 0
∞ − ∞ ; 0⋅∞ ; ; ; 1∞ ; ∞0 , 00
∞ 0
+ ∞, daca q > 1
n→∞
n
1
lim1 + = e ≅ 2.718
n→∞
n
1
Dacă lim a n = 0 , atunci lim(1 + a n ) a n = e
n→∞ n→∞
ln(1 + a n ) (1 + a n ) − 1 ; lim a an − 1 = ln a
α
lim = 1 ; lim =α
n→∞ an n→∞ an n→∞ an
Alte criterii care se pot aplica în calculul unor limite ale unor șiruri cu termeni strict pozitivi:
a n +1
1. Criteriul raportului: dacă există lim = l , atunci
n→∞ a
n
a n +1
2. Criteriul radical: dacă există lim = l , atunci lim n a n = l , atunci
n→∞ an n→∞
Observăm că gradul numărătorului este 3 și este egal cu gradul numitorului. Limita va fi dată de raportul
2n 3 + 4 n − 1 2
coeficienților dominanți. Astfel lim =
n → ∞ (5n + 3)(n 2 + 1) 5
4
n 4 − 3n 2 + 5n − 1
2. lim
n→∞ n2 +1
Observăm că gradul numărătorului este 4 și cel al numitorului 2. Coeficienții dominanți au același semn,
deci
n 4 − 3n 2 + 5n − 1
lim = +∞
n→∞ n2 +1
5n 3 − 1
3. lim
n→∞ 1 − n 2
Observăm că gradul numărătorului este 3 și cel al numitorului 2. Coeficienții dominanți au semne diferite,
deci
5n 3 − 1
lim = −∞ .
n→∞ 1 − n 2
4. lim
(5n − 1)(n + 4 )
n→∞ 4 − 3n 2
2 n
5 + 1
n
2 n + 5n 5
5. lim n = lim = −1
n→∞ 3 − 3 ⋅ 5 n n→∞
3 n
3
5n − 3
5
3 n 5 6
n n
7 + 2⋅ −
n
3n + 2 ⋅ 5 n − 6 n 7 7 7
6. lim = lim =0
n→∞ 2n − 7n n→∞
2
n
7 n − 1
7
n −2
2n 2 2 2 2 2 2n
7. lim = lim ⋅ ⋅ ⋅ ... ≤ 2 ⋅ lim = 0 . Astfel avem: 0 ≤ lim ≤ 0.
n → ∞ n! n →∞ 1 2 3 n n → ∞
3 n → ∞ n!
2n
Folosind criteriul cleștelui obținem lim =0
n → ∞ n!
n
8. lim
n→∞ 4 + n ⋅ 3n
n 1 n
0 ≤ lim ≤ lim n = 0 . Folosind criteriul cleștelui obținem: lim =0
n→∞ 4 + n ⋅3n n → ∞ 3 n → ∞ 4 + n ⋅ 3n
(
9. lim n + 4 − n + 1
n→∞
)
5
n→∞
(
lim n + 4 − n + 1 = lim ) n →∞
n + 4 − n −1
n + 4 + n +1
= lim
n→∞
3
n + 4 + n +1
=0
n
4n + 1
10. lim
n → ∞ 4n − 3
4n −3 4
n n n ⋅ ⋅n
4n + 1 4n + 1
4n
4 4 4 4n −3 lim
lim
n → ∞ 4n − 3
= lim 1 + − 1 = lim1 + = lim 1 + = e n→∞ 4 n − 3 = e .
n→∞
4n − 3 n → ∞
4n − 3 n → ∞
4n − 3
termenii seriei; un se numeşte termenul general al seriei, iar şirul sn se numeşte şirul sumelor parţiale ale
seriei.
Definiţia 2.2. Fie ∑u n o serie de numere reale. Dacă şirul (sn)n are limita s (finită sau infinită), deci
∞
dacă există s = lim s n vom scrie s =
n →∞
∑u
n =1
n sau s = u1 + u 2 + K + u n + K şi vom spune că suma seriei
este s.
∞
Observaţia 2.1. Simbolul ∑u
n =1
n (sau u1 + u 2 + K + u n + K ) este de fapt o notaţie (un nume) pentru
∞
seria (pentru perechea de şiruri): ((un)n≥1 , (sn)n≥1). Egalitatea ∑u
n =1
n = s (scrisă şi
∞
u1 + u 2 + K + u n + K = s ) exprimată verbal : “suma seriei ∑u
n =1
n este s“ ( sau “suma seriei
u1 + u 2 + K + u n + K este s”) semnifică faptul că şirul sumelor parţiale ale seriei are limita s (nu vom
∞
citi: seria ∑u
n =1
n este egală cu s).
In acest caz se mai spune că suma (conţinând o infinitate de termeni): u1 + u 2 + K + u n + K este egală
6
Definiţia 2.3. Dacă şirul sumelor parţiale ale unei serii nu are limită, seria respectivă se numeşte serie
oscilantă.
∞
Dacă seria ∑u
n =1
n este oscilantă expresia u1 + u 2 + K + u n + K nu are sens.
Definiţia 2.4. Dacă şirul sumelor parţiale ale unei serii este convergent seria se numeşte serie
convergentă. In caz contrar seria se numeşte divergentă.
Deci, dacă şirul sumelor parţiale nu are limită, sau dacă limita sa este + ∞ sau − ∞ , seria se numeşte
serie divergentă. Astfel seria oscilantă este o serie divergentă.
Exemple:
∞
1 1
2. Fie seria ∑ n(n + 1) .Termenul general al acestei serii este u = n(n + 1) ,
n =1
n n ≥1
1 1 1
Sirul sumelor parţiale are termenul general sn= u1 + u 2 + K + u n = + +...+ , n ≥1
1⋅ 2 2 ⋅ 3 n(n + 1)
1 1 1 1 1 1 1 1 1
Tinând seama de identitatea = − , k=1,2,...n obţinem: sn= − + − + ... + − ,
k (k + 1) k k + 1 1 2 2 3 n n +1
∞
1 1 1
sn = 1 −
n +1
, deci lim s n = lim(1 −
n →∞ n→ ∞ n +1
) =1. Astfel, seria ∑ n(n + 1)
n =1
este convergentă şi are suma
∞
1 1 1 1
1. Vom scrie 1= ∑ n(n + 1)
n =1
sau 1= +
1⋅ 2 2 ⋅ 3
+...+
n(n + 1)
+ ...
∞ n
1 1 1
3. Seria ∑
n =1 n
2
are termenul general un=
n 2
, n ≥1. Pentru această serie avem: s n ∑ 2 , n ≥1.
=
k =1 k
1 1 1 1
Se verifică fără dificultate că: < = − , k=2,3,...,n.
k 2
k (k − 1) k − 1 k
n n n
1 1 1 1 1
Atunci sn= ∑
k =1 k
2
<1+ ∑
k = 2 k ( k − 1)
= 1+ ∑(
k =2 k − 1
− ) = 2 − < 2 , n ≥1
k n
Deci, şirul sumelor parţiale fiind strict crescător şi mărginit superior este convergent. In concluzie seria
∞
1
∑n
n =1
2
este convergentă. Nu putem preciza care este suma acestei serii, putem spune doar că suma
qn −1
şirului sumelor parţiale: s n = 1 + q + q 2 + K + q n −1 = , q ≠ 1.
q −1
1 1
i). Dacă |q|<1, obţinem lim s n = .Seria este deci convergentă şi are suma s = .
n →∞ 1− q 1− q
7
∞
1
Vom scrie = 1 + q + q 2 + K + q n + ... (sau 1= ∑ q n )
1− q n =0
∞
Seria are suma + ∞ , vom scrie +∞ = 1 + q + q 2 + K + q n + ... sau ∑q
n =1
n
= +∞ . Deci acestă serie este
divergentă.
qn −1
iv). Dacă q<-1, cum s n = rezultă că şirul (sn)n nu are limită (are punctele limită + ∞ şi − ∞ ).
q −1
Atunci seria este oscilantă, deci divergentă.
qn −1
v). Dacă q>1, cum s n = obţinem lim s n = +∞ , deci seria este divergentă.
q −1 n →∞
∞
1
In concluzie seria geometrică ∑q
n =1
n
este convergentă (cu suma
1− q
) dacă |q|<1 şi divergentă dacă
| q |≥ 1 .
∞
1 1 1 1 1
5. Seria ∑ n = 1+ 2 + 3 +K+ n +K
n =1
numită seria armonică are termenul general u n =
n
,
1 1 1
termenul general al şirului sumelor parţiale este s n = 1 + + + K + . Se observă că sn este strict
2 3 n
crescător.
1 1 1 1 1
Dar s 2 n - sn = + + ... + > n⋅ = ,∀n≥1
n +1 n + 2 2n 2n 2
Dacă şirul ( sn )n≥1 ar fi convergent atunci şi ( s 2 n )n≥1 ca subşir al şirului ( sn )n≥1 ar fi convergent şi ar avea
1 1
aceeaşi limită. Trecând la limită în inegalitatea s 2 n - sn > rezultă 0 ≥ , contradicţie. Deci şirul ( sn )n
2 2
nu este mărginit (altfel fiind monoton ar fi convergent). Fiind strict crescător şi nemărginit are limita +∞.
1 1 1
In concluzie putem scrie: 1 + + + K + + ... = +∞ , deci seria armonică este divergentă.
2 3 n
∞
1
6. Seria ∑
n =1 n
este divergentă pentru că şirul sumelor parţiale tinde la infinit.
1 1 1 1 1 n →∞
sn = 1 + + K+ > + + ... + = = n n
→ ∞
2 n n n n n
8
∞
1
7. Seria ∑
n =1 n + n −1
este divergentă pentru că şirul sumelor parţiale tinde la infinit.
n n
1
sn = ∑ = ∑ ( k − k − 1) = n n
→∞
→ ∞
k =1 k + k −1 k =1
1 1 1 n 1
Luând p=n rezultă că + +K+ > =
(n + 1) a
( n + 2) a
(2n) a
n+n 2
1
Deci pentru ε= condiţia de convergenţă din criteriul lui Cauchy nu este satisfăcută.
3
Astfel seria este divergentă.
Teorema2.2. O condiţie necesară ca seria ∑u n
n să fie convergentă este ca lim u n = 0
n →∞
∞
1 1
De exemplu, seria armonică ∑n
n =1
este divergentă deşi avem lim
n →∞ n
=0.
Exemplu: Seria: 1+1+1-1-1-1+1+1+1-1-1-1+... are şirul sumelor parţiale: 1,2,3,2,1,0,1,2,3,... şi acest şir
1 1
este mărginit. Sirul: sin1, sin , sin ,… este şir descrescător de numere pozitive convergent către zero.
2 3
9
1 1 1 1 1
Conform criteriului lui Abel, seria: sin1+ sin + sin - sin - sin - sin +...este convergentă.
2 3 4 5 6
Definiţia 2.5. O serie în care produsul oricăror doi termeni consecutivi este negativ se numește serie
alternată.
Ea are forma:
u1 − u 2 + u 3 − u 4 + K + (−1) n −1 u n + K
Deoarece ultima serie se obţine din prima prin înmulţire cu -1, vom studia doar seri alternate de primul
tip.
Teorema 2.4. (Criteriul lui Leibniz).
Definiţia 2.6. Seria ∑u n se numeşte absolut convergentă dacă seria modulelor ∑u n este
convergentă.
Teorema 2.5. Orice serie absolut convergentă este convergentă.
Observaţia 2.2. Reciproca acestei teoreme nu este adevărata.
1 1 1 1
Exemplu: Seria armonică alternată 1 − + − + K + (−1) n−1 + K este convegentă, dar nu este
2 3 4 n
1 1 1
absolut convergentă, întrucât seria modulelor: 1 + + + K + + K este seria armonică ce este
2 3 n
divergentă.
Observaţia 2.3. Dacă o serie cu termeni pozitivi este convergentă, ea este absolut convergentă.
Teorema 2.6. (Criteriul monotoniei).
Condiţia necesară şi suficientă ca o serie cu termeni pozitivi să fie convergentă este ca şirul sumelor
parţiale ale seriei să fie mărginit.
10
∞
1
Exemplu: Fie seria armonică generalizată ∑n
n =1
a
, cu a>1. Termenii şirului sumelor parţiale pentru p=2n
sunt
1 1 1 1 1 1 1 1 1
s =1+ + + + + + + ... + + +K+
2n n −1 a
1 a
(2 ) 3 a (2 2 ) a 5 a 6 a 7 a (2 ) (2 n−1 + 1) a (2 n − 1) a
Exemplu:
∞
n
Să se determine natura seriei ∑1 1 + n ⋅ 5
n=
n
.
n n 1
Avem evident o serie cu termeni pozitivi pentru care < = n , ∀n ≥ 1 .
1+ n ⋅5 n
n ⋅5 n
5
∞
1 1
Cum seria geometrică ∑1 5
n=
n
este convergentă având raţia q =
5
< 1 , aplicând criteriul comparaţiei
∞
n
rezultă că seria ∑1 1 + n ⋅ 5
n=
n
este convergentă.
11
Teorema 2.8. (Al doilea criteriu de comparaţie –cu limită)
un
Fie seriile cu termeni pozitivi ∑u n şi ∑v n . Dacă lim
n →∞ vn
= λ > 0 , λ -finit, cele două serii au aceiaşi
natură.
∞
1
Aplicaţie: Să se determine natura seriei ∑ 2n + 1 .
n =1
∞
1
Soluţie. Avem evident o serie cu termeni pozitivi. Ştim că seria armonică ∑n
n =1
este divergentă.
un n 1
Notând cu un, respectiv vn termenii generali ai celor doua serii, obţinem: lim = lim = >0
n →∞ v n → ∞ 2n + 1 2
n
Astfel, folosind criteriul precedent deducem că cele două serii au aceeaşi natură, deci seria este
divergentă.
∑[ ]
∞ n
n →∞ n →∞
[
Fie λ = lim n u n = lim n(n + 1) − n = lim ] n →∞
n
n(n + 1) + n
=
1
2
. Cum λ<1, seria este convergentă.
nn u
Soluţie. Deoarece u n = > 0 avem o serie cu termeni pozitivi. Calculăm λ = lim n +1 .
n! n →∞ u n
12
(n + 1) n +1
n
u (n + 1)! (n + 1) n 1
lim n +1 = lim n
= lim n
= lim1 + = e>1.
n →∞ u
n
n→∞ n n → ∞ n n → ∞
n
n!
Conform criteriului raportului seria este divergentă.
u
Fie ∑u n o serie cu termeni pozitivi. Dacă există lim n n − 1 = λ , atunci:
n →∞
u n +1
1. Dacă λ>1, seria ∑u n este convergentă;
∞
1.3.5K (2n − 1)
Aplicaţie. Să se stabilească natura seriei ∑
n =1 2.4.6 K ( 2n )
.
Soluţie. Ea este evident o serie cu termeni pozitivi. Încercăm să aplicăm criteriul raportului pentru a
u n +1 2n + 1
stabili natura ei. Avem: lim = lim = 1 , şi deci nu putem preciza natura seriei folosind acest
n →∞ u n → ∞ 2n + 2
n
criteriu..
Aplicând criteriul lui Raabe-Duhamel obţinem
un 2n + 2 n 1
λ = lim n − 1 = lim n ⋅ − 1 = lim = < 1 , deci seria este divergentă.
n →∞
u n +1 n → ∞
2n + 1 n → ∞ 2n + 1 2
numere reale. Atunci seria ∑ (αu + β v ) este convergentă şi are suma αs+βs’. (Putem scrie
n n
∑ (αu + βv ) =α ∑ u +β ∑ v ).
n n n n
Consecinţa 2.2. Fie ∑ u si ∑ v două serii convergente având suma s respectiv s’. Atunci:
n n
2.Seria ∑ αu n este convergentă, pentru orice număr real α şi are suma αs, adică ∑ αu n = α ∑ un ;
13
Observaţia 2.4. Dacă seria ∑ (u n + vn ) este convergentă, nu rezultă că seriile ∑ u , ∑ v sunt
n n
Soluţie:
1
Termenul general al seriei date este: un= , n ≥2. Temenul general al șirului sumelor
n −1
2
n
1
parțiale este: sn= ∑ , n ≥1.
k =2 k − 1
2
1 1 1 1 1
Se verifică fără dificultate că: = = − , k=2,3,...,n.
k − 1 ( k − 1)(k + 1) 2 k − 1 k + 1
2
Atunci
n
1 1 1 1 1 1 1 1
sn = ∑ = − + − + ... + − =
k =2 k − 1 n − 1 n + 1
2
2 1 3 2 4
1 1 1 1
= 1 + − −
2 2 n n + 1
1 1 1 1 3
Calculăm lim sn = lim (1 + − − ) = .
n →∞ n →∞ 2 2 n n 4
3
Deci, şirul sumelor parţiale fiind convergent seria este convergentă și are suma .
4
∞
n + 1 3 2n 3 + 1
2. Să se studieze natura seriei: ∑ .
n =1 5n 2 + n + 3
Soluţie:
Avem:
1 1 1 1
n 1 + n 3 2 + 2 n 1 + 3 2 + 2
n n n n
lim un = lim = lim = +∞ ≠ 0 .
n→∞ n →∞ 1 3 n→∞ 1 3
n 5+ + 2 5+ + 2
n n n n
14
∞
1
3. Să se studieze natura seriei ∑
n =1
3
n + 5n 2 − 1
4
.
Soluţie:
1
Seria are termenul general un = > 0, ∀n ≥ 1 , deci avem o serie cu termeni pozitivi.
3
n + 5n 2 − 1
4
Conform criteriului menționat seriile au aceeași natură deoarece limita este un număr finit, nenul.
1 1 4
Cum seria de termen general v n = 4
este o serie de tipul ∑ nα
n ≥1
,α=
3
, adică o serie armonică
3
n
generalizată, cu α supraunitar, deci o serie convergentă, rezultă că și seria dată este tot o serie
convergentă.
∞
2n
4. Să se determine natura seriei ∑3
n =1
n
−n
.
Soluţie:
∞ n
2 2
Știm că seria geometrică ∑ 3 este convergentă deoarece are rația
n =1
n
3
< 1.
Atunci cele două serii au aceeaşi natură, deci seria dată este convergentă.
∞ n
2n + 1
5. Să se determine natura seriei ∑ .
n =1 n + 1
Soluţie:
n
2n + 1
Obsevăm că u n = > 0 , ∀n ≥ 1 , deci avem o serie cu termeni pozitivi.
n +1
15
n
2n + 1 2n + 1
Calculăm limita λ = lim = lim
n = 2.
n →∞
n +1 n →∞ n + 1
n
6. Să se arate că seria ∑ (n + 1)! este convergentă şi are suma 1.
n ≥1
Soluţie:
n
un = >0 (∀) n ≥ 1 ⇒ serie cu termeni pozitivi
(n + 1)!
n +1
Calculăm lim
u n +1
= lim
(n + 2)! = lim n + 1 ⋅ (n + 1)! = lim n + 1 = 0 < 1 ⇒ conform
n →∞ u n →∞ n n → ∞ (n + 2 )! n n → ∞ n (n + 2 )
n
(n + 1)!
criteriului raportului că seria este convergentă.
Pentru a calcula suma ei putem proceda în două moduri:
1
1) folosind faptul că ∑0 n! = e ;
n≥
n n +1−1 n +1 1
1) ∑ (n + 1)! = ∑ (n + 1)! = ∑ (n + 1)! − ∑ (n + 1)! =
n ≥1 n ≥1 n ≥1 n ≥1
1 1 1
=∑ −∑ = e −1 − e −1 − =1
n ≥1 n! n ≥1 (n + 1)! 1!
n n +1−1 1 1
2) un = = = − ⇒
(n + 1)! (n + 1)! n! (n + 1)!
1 1 1
n =1, = −
2! 1! 2!
2 1 1
n=2, = −
3! 2! 3!
3 1 1
n = 3, = −
4! 3! 4!
M
n 1 1
n=n, = −
(n + 1)! n! (n + 1)!
1 n
sn = 1 − → 1⇒ ∑ = 1. Astfel suma seriei din enunț este 1.
(n + 1)! n → ∞ n ≥1 (n + 1)!
16
n+2 1
7. Să se arate că seria ∑ n!+(n + 1)!+(n + 2)! este convergentă şi are suma
n ≥1 2
.
n+2 n+2
Soluţie: ∑
n ≥ n![1 + n + 1 + (n + 1)(n + 2 )]
1
=∑
n≥
1 n![2 + n + n 2 + 3n + 2]
=
n+2 n+2 1
=∑ =∑ =∑
(
n ≥1 n! n + 4n + 4
2
)
n ≥1 n!(n + 2 )
2
n ≥1 n!(n + 2 )
1
un = > 0 ⇒ o serie cu termeni pozitivi
n!(n + 2 )
1
Calculăm: lim
u n +1
= lim
(n + 1)! (n + 3) = lim n! (n + 2 ) = 0 < 1
n→∞ u n→∞ 1 n → ∞ (n + 1)! (n + 3)
n
n! (n + 2 )
1
Pentru a calcula suma ei folosim faptul că: ∑0 n! = e .
n≥
1 n +1 n + 2 −1 1 1
∑
n ≥ n! (n + 2 )
1
=∑
n ≥ (n + 2 )!
1
=∑
n ≥ (n + 2 )!
1
=∑
n ≥ (n + 1)!
1
−∑
n ≥ (n + 2 )!
=
1
1 1 1 1 1 1 1 1
e − + − e − + + = = ⇒ Seria din enunț are suma .
0! 1! 0! 1! 2! 2! 2 2
17
3. SERII DE DE PUTERI
Definiţia 3.1. Fie A o mulţime şi (fn)n ≥1 un şir de funcţii definite pe mulţimea A(fn: A→R , n ≥1).
n
Perechea ((fn)n ≥1, (sn)n ≥1) unde sn= ∑f
k =1
k , se numeşte serie de funcţii de termen general fn şi se notează
∑f ,∑f ,∑f
n =1
n
n ≥1
n
n
n sau ∑f n ; funcţia sn se numeşte suma parţială de ordinul n a seriei date, iar şirul de
18
∞
Propoziția 3.1. Seria ∑ a n x n este uniform convergentă pe mulţimea A către funcţia s( x ) dacă oricare
n =0
ar fi ε > 0 şi ∀ x ∈ A, există un număr N( ε ) (care depinde de ε ), astfel ca
n +1 n+2 n+ p
a n +1 x + an+2 x + ... + a n+ p x < ε , ∀n>N ( ε ) şi ∀p ∈ N . *
Observaţia 3.3. Teorema lui Abel nu precizează natura seriei în punctele R şi −R. Este posibil ca
seria să fie convergentă în ambele puncte, doar în unul din ele, sau în nici unul.
Dacă seria este absolut convergentă în unul din aceste puncte, ea este absolut convergentă şi
în celălalt punct, deoarece pentru ambele serii a n R n şi ∑ ∑
a n (−R)n, seria modulelor este
∑a R n
n
. Dacă în unul din punctele −R, R seria este divergentă, în celălalt punct seria nu este
absolut convergentă.
Pentru determinarea razei de convergență a unei serii de puteri se folosesc în general următoarele
rezultate.
∞
a n +1
Teorema 3.2. Fie ∑a
n =0
n x n o serie de puteri. Dacă există lim
n →∞ an
= λ (finită sau infinită), atunci
1
λ pentru 0 < λ < +∞
R = 0 pentru λ = +∞
+ ∞ pentru λ = 0
∞
Teorema 3.3. Fie ∑a
n =0
n x n o serie de puteri. Dacă există lim
n →∞
n a n = λ (finită sau infinită), atunci
1
λ pentru 0 < λ < +∞
R = 0 pentru λ = +∞
+ ∞ pentru λ = 0
Exemple:
∞
1. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei geometrice ∑ x n
n =0
Cum an= 1, ∀n∈N putem aplica oricare din cele două teoreme precedente.
19
a n +1 1 1
lim n a n =1 , lim =1⇒ R = = = 1.
n →∞ n →∞ an a n +1
lim n a n
n →∞ lim
n →∞ a
n
x x2 xn
2. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : 1 + + + ... + + ...
1 2 n
1 1 1
Cum an = , n≥1 ⇒ R = = =1
n a n+1 n
lim lim
n →∞ a n →∞ n + 1
n
În punctul x = 1 seria e divergentă (se obţine seria armonică) ;
În punctul x = −1 seria e convergentă (se obţine seria armonică alternată).
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este intervalul [−1, +1).
2x 3x 2
3. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : 1+ + + …
1 2
(n + 1)x n + …
n
n +1 1 1
Cum an = , n≥1 ⇒ R = =
n a n+1 lim
(n + 2)n = 1
lim
n →∞ a
n →∞
(n + 1)2
n
3 n +1
În punctul x = 1 seria e divergentă (se obţine seria: 1 + 2 + + ... + + ... , o serie pentru care
2 n
limita termenului general este 1 nu 0, deci nu este îndeplinită condiția necesară de convergență) ;
3 n n +1
În punctul x = −1 seria e tot divergentă (se obţine seria 1 − 2 + + ... + (− 1) + ... o serie pentru
2 n
care nu este îndeplinită condiția necesară de convergență, căci termenul general nu tinde la 0, de fapt el nu
are limită).
∞ 1 n
4. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : ∑ x .
n =0 n!
1 a 1
Cum an = , n≥1 ⇒ lim n +1 = lim = 0 ⇒R = +∞.
n! n →∞ a n →∞ n + 1
n
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este R.
∞
5. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : ∑ n!x
n =1
n
.
a n +1
Cum an = n! , n≥1 ⇒ lim = lim(n + 1) = +∞ ⇒ R = 0.
n →∞ a n →∞
n
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este {0}.
3.2. Proprietăţi importante ale seriilor de puteri
20
∞
Propoziţia 3.2. Dacă ∑a
n =0
n x n este o serie de puteri având raza de convergenţă R, atunci funcţia limită
Exemple:
Considerând seria geometrică, 1 + x + x2 + … + xn + ..., ce are pe mulțimea de convergență
1 1
(−1, 1) suma s(x) = , adică pornind de la relația 1 + x + x2 + … + xn + ... = , deducem că au
1− x 1− x
loc relațiile următoare:
1
i) 1 + 2x + 3x2 + … + nxn-1 +…= s’(x) =
(1 − x )2
1⋅ 2
ii) 1⋅ 2 + 3 ⋅ 2 x + 4 ⋅ 3 x 2 + … + n (n − 1)x n−2 + …= s’’(x) = .
(1 − x )3
Definiţia 3.9. Egalitatea precedentă se numeşte formula lui Taylor de ordinul n în a, iar Rn se numeşte
restul de ordinul n al formulei lui Taylor.
Pentru p = n+1 şi pentru p=1 obţinem:
Rn =
(b − a) n +1 (n +1)
f (ξ ) , respectiv Rn =
(b − a )(b − ξ ) n f (n+1) (ξ ) .
(n + 1)! n!
Definiţia 3.10. Rn obţinut pentru p = n+1 se numeşte restul Lagrange de ordinul n al formulei lui Taylor; iar
Rn obţinut pentru p=1 se numeşte restul Cauchy de ordinul n al formulei lui Taylor.
Dacă în egalitatea (*) înlocuim pe b cu x∈(a,b) obţinem formula lui Taylor de ordinul n
corespunzătoare funcţiei f în punctul a, sau dezvoltarea funcţiei f cu formula lui Taylor în punctul a:
x−a ( x − a) 2 ( x − a) n n
f ( x) = f (a ) + f ' (a ) + f " ( a) + K + f ( a) + Rn ( x ) .
1! 2! n!
Resturile Lagrange și Cauchy devin:
Rn ( x ) =
( x − a ) n +1
f (n +1)
(ξ ) , respectiv Rn (x)=
(x − a )( x − ξ ) n f (n +1)
(ξ ) , ξ ∈ (a, x)
(n + 1)! n!
Pentru a =0 obţinem formula lui Mac-Laurin cu restul Lagrange:
x x2 x n ( n) x n+1
f ( x) = f (0) + f ' (0) + f " (0) + K+ f (0) + f (n+1) (ξ ) , ξ ∈ (0, x) ,
1! 2! n! (n + 1)!
sau cu restul Cauchy:
x(x − ξ ) (n+1)
n
x x2 xn
f (x) = f (0) + f ' (0) + f " (0) +K+ f (n) (0) + f (ξ ) , ξ ∈ (0, x) .
1! 2! n! n!
Observaţia 3.6. Dacă în formula lui Taylor de ordinul n corespunzătoare funcţiei f în punctul a
neglijăm restul Rn (x) obţinem aproximarea funcţiei f printr-un polinom de grad n (polinomul lui
Taylor de grad n): f ( x) ≈ f (a) + x − a f ' (a) + ( x − a) f " (a) + K + ( x − a) f n (a) cu eroarea cel mult:
2 n
1! 2! n!
sup ( Rn ( x)) .
x∈[ a ,b ]
Definiţia 3.11. Fie f : I→R o funcţie care admite derivate de orice ordin în punctul a∈I.
Seria de puteri f (a ) + x − a f ' (a ) + ( x − a) f " (a ) + K + ( x − a) f n (a ) + ... se numeşte seria Taylor a funcţiei f în
2 n
1! 2! n!
punctul a.
x x2 xn n
Pentru a = 0 se obţine seria Mac-Laurin a funcţiei f: f (0) + f ' (0) + f " (0) + K + f (0) + ...
1! 2! n!
Termenul general al şirului sumelor parţiale ale seriei Taylor corespunzătoare funcţiei f în punctul a,
x−a ( x − a) 2 ( x − a) n n
sn(x)= f (a) + f ' (a) + f " ( a) + K + f (a) , n∈N , coincide cu polinomul Taylor de grad n.
1! 2! n!
Din formula lui Taylor se observă că f(x)= sn(x)+Rn(x).
22
Propoziţia 3.3. Dacă f : I→R este o funcţie care admite derivate de orice ordin în punctul a∈I , Rn(x) este
( x − a) n ( n )
∞
restul din formula Taylor a funcţiei f în a şi X={x ∈I / lim Rn ( x) = 0 } atunci seria ∑ f ( x)
n →∞ n!
n =0
∞
( x − a) n ( n )
este convergentă pe X şi are suma f(x). Simbolic scriem f(x)= ∑
n =0 n!
f ( x) , x∈X .
x−a ( x − a) 2 ( x − a) n n
Definiţia 3.12. Egalitatea f ( x) = f (a) +
f ' (a) + f " ( a) + K + f (a) + ... , x∈X, se
1! 2! n!
numeşte formula de dezvoltare în serie Taylor a funcţiei f în jurul punctului a.
Teorema 3.4. Fie f : I→R o funcţie care admite derivate de orice ordin într-o vecinătate V a punctului a∈I.
Dacă derivatele f (n ) , n∈N sunt egal mărginite în V , adică există un număr M>0 astfel încît f ( n ) ( x) <M,
∀ n∈N, x∈V atunci seria Taylor a funcţiei f în punctul a este convergentă pe V către funcţia f , deci:
x−a (x − a) 2 ( x − a) n n
f ( x) = f (a) + f ' (a) + f " (a) +K+ f (a) + ..., ∀x∈V.
1! 2! n!
Exemplu:
Fie funcţia f : R→R, f(x) = e x . Această funcţie este admite derivate de orice ordin f ( n)
( x) = e x .
Acestea verifică relația: e x < e k =M , dacă x∈(-k,k).
Astfel ele sunt egal mărginite într-o vecinătate (-k,k) a lui zero.
Aplicând teorema precedentă putem afirma că pe intervalul (-k,k) seria Mac-Laurin a funcţiei f este
convergentă către f.
Cum 1 = f (0) = f ' (0) = f " (0) = f n (0) = ... rezultă că avem:
∞ n
x x2 xn x
e x = 1 + + + K + + ... sau prescurtat e x = ∑
1! 2! n! n = 0 n!
Cum k este arbitrar ales în R, egalităţile precedente au loc ∀x∈(-∞,+∞).
Pentru diverse valori ale lui x găsim limitele unor şiruri importante. De exemplu găsim:
1 1 1
e = lim 1 + + + K + , pentru x = 1 ;
n→∞ 1! 2! n!
2 22 2 n
e 2 = lim 1 + + +K+ , pentru x = 2 ;
n→∞ 1! 2! n!
1 1 1 1
= lim 1 − + − K +
( − 1)n
, pentru x = −1 , etc..
e n→∞ 1! 2! 3! n!
23
1. Determinaţi raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă pentru fiecare din seriile:
a) ∑ (− 1) (2n + 1) x , b) ∑
n x
n
( x + 1)
n
, c) ∑
n 2 n
n ≥1 n + 1 2 n ≥1 (n + 1) ln ( x + 1)
2
n ≥1
(x + 3)n , 1∞ n2
(x − 1)n .
d) ∑
n ≥1 n 2
e) ∑ 1 +
n =1 n
Soluţie:
a) an = (− 1) (2n + 1)
n 2
lim
a n +1
= lim
(− 1) (2(n + 1) + 1) = lim 4n 2 + 11n + 3 = 1 ⇒ R = 1 ⇒
n +1 2
n→∞ a
n
n →∞
(− 1)n (2n + 1)2 n → ∞ 4n 2 + 4n + 1 1
Seria este absolut convergentă pe (− 1,1) .
Fie x = −1 ⇒ seria este ∑ (− 1) (2n + 1) ⋅ (− 1) = ∑ (2n + 1) .
n 2 n 2
n ≥1 n ≥1
Deoarece limita termenului general este: lim (2n + 1) = ∞ ≠ 0 ⇒ seria este divergentă.
2
n →∞
≥1 n ≥1
n +1
b) a n =
n a
⇒ lim n +1 = lim
(n + 2)2 n +1 = lim (n + 1)2 = 1 ⇒ R = 2 ⇒
(n + 1) ⋅ 2 n n → ∞ an n→∞ n n → ∞ 2n (n + 2 ) 2
(n + 1) ⋅ 2 n
1
c) ∑ (n + 1)ln (n + 1) (x + 1)
n ≥1
2
1
Notăm x + 1 = y ⇒ ∑ y n
(n + 1) ln (n + 1)
n ≥1
2
24
1
an =
1 a
⇒ lim n +1 = lim
(n + 2)ln 2 (n + 2) =
(n + 1)ln (n + 1) n → ∞ an
2 n →∞ 1
(n + 1)ln 2 (n + 1)
(n + 1)ln 2 (n + 1) = lim n + 1 ⋅ lim ln(n + 1)
2
= lim =
n → ∞ (n + 2 ) ln 2 (n + 2 ) n → ∞ n + 2 n → ∞ ln (n + 2 )
ln(n + 1)
2
n +1 n+2
= lim ⋅ lim =− = 1⋅1 = 1 ⇒ R = 1 ⇒
n → ∞ ln (n + 2 ) n →∞ n + 2 ln (n + 2)
(x + 3)n .
d) ∑ n2
n ≥1
1 n
Notăm x + 3 = y ⇒ ∑ 2
y .
n ≥1 n
1 an + 1 y2 1
an = ⇒ lim = lim = 1 ⇒ R = = 1.
n 2 n →∞ a n → ∞ (n + 1)2
1
n
∞ n2
1
e) ∑ 1 + (x − 1)n .
n =1 n
∞ n2
1
Notăm x − 1 = y ⇒ ∑ 1 + ⋅ y 4 .
n =1 n
n2
n2 n2 2
1 1 1 n 1
an = 1 + ; lim n an = lim n 1 + = lim 1 + = lim 1 + =e⇒
n n →∞ n →∞
n n →∞
n n →∞
n
1
⇒R= ⇒
e
Seriaîn în y este absolut convergentă pe:
1 1 1 1 1 1 1 1
− , ⇒ y ∈ − , ⇔ x − 1 ∈ − , ⇔ x ∈ 1 − ,1 + .
e e e e e e e e
1 1
Seria din enunţ este absolut convergentă pe 1 − ,1 + .
e e
25
1
f ' (x ) =
x
1
f '' (x ) = −
x2
2
f ''' (x ) = 3
x
6
f (iv ) ( x ) = − 4
x
M
f (n ) ( x ) = (− 1)
n +1
⋅
(n − 1)!
xn
Demonstrăm prin inducţie matematică că f (n ) (x ) = (− 1)
n +1 (n − 1)!
xn
0! 1
I. Etapa vereificării (a fost practic făcută) n = 1 ⇒ f ' (x ) = (− 1) = ( A)
2
x x
II. Presupunem P(k ) adevărată: f (k ) ( x ) = (− 1)
k +1 (k − 1)!
xk
şi demonstrăm că P(k + 1) este adevărată , P(k + 1) : f (k +1) (x ) = (− 1)
k +2 (k + 1 − 1)!.
x k +1
f ( k +1)
( (k )
)'
x x
k +1 '
( )
= (− 1) (k − 1)! x − k = (− 1) (k − 1)!⋅(− k )x − k −1 = (− 1) k!⋅ k +1 ⇒
k +1 k +2 1
x
⇒ P(k ) → P(k + 1),
deci P(n ) este adevărată (∀) n ≥ 1 natural.
1 1 1 1
f ( x ) = f (2 ) + f ' (2 )(x − 2 ) + f ' ' (2 )( x − 2 ) + f ' '' (2 )( x − 2 ) + L + f (n ) (2 )(x − 2 ) + L
2 3 n
1! 2! 3! n!
1 1 1 − 1
⇒ f (x ) = ln 2 + ⋅ ( x − 2 ) + ⋅ 2 ( x − 2 ) +
2 1 2
3
(x − 2)3 + L + (− 1)n +1 (n −n 1)! ⋅ (x − 2)n + L
1
1! 2 2! 2 3! 2 n! 2
2 3 4 n
x−2 1 x−2 1 x−2 1 x−2 n +1 1 x − 2
ln x = ln 2 + − + − + L + (− 1) +L
2 2 2 3 2 4 2 n 2
1
3. Să se dezvolte în serie Mac-Laurin funcţia f : R \ {1} → R f ( x ) = ⇒ f ( x ) = ( x − 1)
−1
x −1
Soluţie: Calculăm mai întâi derivatele acestei funcţii.
1
f ' (x ) = −
(x − 1)2
2
f '' (x ) =
(x − 1)3
6
f ' '' ( x ) = −
(x − 1)4
M
n!
f (n ) ( x ) = (− 1)
n
(x − 1)n +1
Demonstrăm prin inducţie matematică că formula intuită este corectă.
26
1
I. Etapa verificării n = 1 ⇒ f ' (x ) = − ( A)
(x − 1)2
II. Etapa implicaţiei.
k!
Presupunem P(k ) adevărată, P(k ) : f (k ) (x ) = (− 1)
k
(x − 1)k +1
Demonstrăm că P(k + 1) este adevărat, P(k + 1) : f (k +1) (k ) = (− 1)
k +1 (k + 1)!
(k − 1)k + 2
'
f ( k +1)
(x ) = ( f (x ))
(k ) '
= (− 1)
k k!
k +1
(k − 1)
'
(
= (− 1)k ⋅ k!⋅ ( x − 1)− (k +1) = )
− ( k +1)−1 − (k + 2 )
= (− 1) ⋅ k!⋅(− (k + 1)) ⋅ ( x − 1) = (− 1) (k + 1)!(k − 1)
k k +1
=
k +1 (k + 1)!
= (− 1) ⇒ P(k + 1)
(k − 1)k + 2
Deci este adevărată şi P(k + 1) ⇒ P(k ) → P(k + 1) ⇒ P(n ) adevărată (∀)n ≥ 1, număr
natural. Aplicăm formula de dezvoltare în serie Mac-Laurin:
1 1 1
f ( x ) = f (0 ) + f ' (0 )x + f '' (0 )x 2 + L + f (n ) (0 )x 4 + L
1! 2! n!
1 1 1 1 2 1 n!
f (x ) = = −1 + ⋅ − x + ⋅ x 2 + L + (− 1) ⋅ xn + L =
n
x −1 1! 1 2! − 1 n! (− 1)n +1
= −1 − x − x − x − L − x − L = − ∑ x
2 3 n n
m ≥1
Care este mulţimea de convergenţe pentru această serie?
a 1
an = 1 ⇒ lim n +1 = 1 ⇒ R = ⇒ (− 1,1)
n →∞
an 1
Dacă x = 1 ⇒ seria ∑1
n≥0
n
⇒ divergentă.
n≥0
1! 2! 3! n!
1 1 1 1
e x +1 = e 3 + e 3 ( x − 2 ) + f 3 ( x − 2 ) + e 3 ( x − 2 ) + L + e 3 ( x − 2 ) + L
2 3 n
1! 2! 3! n!
1 1 1
e x +1 = e3 1 + (x − 2 ) + ( x − 2 ) + L + (x − 2 ) + L
2 n
1! 2! x!
3
e
Calculăm raza de convergenţă pentru seria ∑ ( x − 2)
n
n ≥ 0 n!
27
e3 3
Facem substituţia x − 2 = y ⇒ ∑ y.
n ≥ 0 n!
e3 a e3 n!
an = ⇒ lim n +1 = lim 3 = 0 ⇒ R = ∞.
n! n → ∞ an n → ∞ e (n + 1)!
1
5. Dezvoltaţi în serie Taylor în jurul lui x=4 funcţia f ( x ) = ; f : R \ {1,2} → R.
x − 3x + 2 2
M
n! n!
f (n ) (x ) = (− 1) − (− 1) ⋅
n n
(x − 2) n +1
(x − 1)n +1
1 1 1
⇒ f (x ) = f (4 ) + f ' (4 )( x − 4 ) + f '' (4 )( x − 4 ) + L + f (n ) (4 )( x − 4 ) + L ⇒
2 n
1! 2! n!
1 1 1 1 1 1 2! 2!
⇒ 2 = + − 2 + 2 (x − 4 ) + 3 − 3 ( x − 4 ) + L +
2
x − 3x + 2 6 1! 2 3 2! 2 3
1 n! n! 1 1 1 1 1
+ (− 1) ⋅ n +1 − (− 1) ⋅ n +1 (x − 4 ) + L = + − 2 + 2 ( x − 4 ) + 3 − 3 ( x − 4 ) + L +
n n n 2
n! 2 3 6 2 3 2 3
(− 1) n
(− 1)
n +1
1 n x − 4
n
1 n +1 x − 4
n
+ n +1 + n +1 ( x − 4 ) + L = ∑ (− 1) + ∑ (− 1)
n
2 3 2 2 3 3
x−4 x−4
< 1 ⇔ −1 < < 1 ⇔ −2 < x − 4 < 2 2< x<6
2 2
x−4 x−4
< 1 ⇔ −1 < < 1 ⇔ −3 < x − 4 < 3 ⇒ 1<x<7
3 3
Astfel dezvoltarea este valabilă pentru x ∈ (2,6) .
28
4. SPAŢIUL R n . ŞIRURI ÎN R n
(x1 , x2 ,..., xn ) . { }
R n = x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) / xi ∈ R, i = 1, n sau R n = 1
R ×42
4R × ...
43 ×
4R .
n ori
2. (x + y ) + z = x + ( y + z ) (∀)x, y, z ∈ R n (asociativitate)
( )
Astfel R n ,+ este grup comutativ.
Astfel R n este un spaţiu vectorial faţă de cele două operaţii. Elementele sale se mai numesc vectori.
Definiţia 4.2. Fie x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) şi y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) doi vectori din R n se numeşte produsul
2. x, y = y, x , (∀)x, y ∈ R n
3. x, y + z = x, y + x, z , (∀)x, y, z ∈ R n
Observaţia 4.1. R n înzestrat cu produsul scalar definit anterior este un spaţiu euclidian.
29
Definiţia 4.3. Fie x ∈ R n ,definim x = x12 + x 22 + ... + x n2 . Acest număr real poartă numele de norma lui
x.
Propoziția 4.2. Norma definită anterior are proprietăţile următoare:
1. x ≥ 0, (∀)x ∈ R n , x = 0 ⇔ x = 0
2. λx = λ x , (∀)λ ∈ R, (∀)x ∈ R n
3. x + y ≤ x + y , (∀)x, y ∈ R n .
Observaţia 4.2. Deoarece orice spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă poartă numele de spaţiu
vectorial normat, deducem că R n este un spaţiu vectorial normat. Norma definită anterior nu este singura
n
normă ce se poate defini pe R n . Astfel, x ∞
= max ( xi ) , respectiv x 1 = ∑ xi , sunt alte norme pe R n ;
i =1, n i =1
2. d ( x, y ) = d ( y, x ), (∀)x, y ∈ R n
3. d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ), (∀)x, y, z ∈ R n
Pentru n = 1, n = 2, n = 3 regăsim formulele de calcul pentru distanţa dintre două puncte de pe o
2 sau 3
( )
dreaptă d ( x, y ) = x − y , dintr-un plan sau din spaţiu d ( x, y ) =
∑ (xi − yi )2 .
i =1
Observaţia 4.3. R n înzestrat cu distanţa anterioară este un spaţiu metric.
Observaţia 4.4. Se pot defini şi alte distanţe pe R n (fiecare normă poate introduce o distanţă).
Astfel aplicaţia d ∞ : R n × R n → R+ , d ∞ (x, y ) = x − y ∞
= max( xi − y i ) , este tot o distanță pe R n și
i =1n
se numeşte distanța Cebîșev (denumită și distanța pe tabla de sah, aceasta reprezentând numărul minim de
mutări pe care trebuie să le execute regele pentru a se deplasa de la o pozițite la alta pe o tablă de șah).
n
Aplicaţia d 1 : R n × R n → R+ , d 1 ( x, y ) = x − y 1 = ∑ xi − y i , este și ea o distanță pe R n și se
i =1
numeşte distanța Manhattan (denumită și distanța taxiului, căci în cazul n=2 ea reprezintă distanța parcursă
de un taxi pentru a se deplasa între două locații din cartierul Manhattan, în care străzile sunt perpendiculare
între ele).
30
Exemple:
1. Fie x = (1; 3; − 6; 0) și y = (− 2; 0; 10; 4 ) două elemente din R 4 . Să se determine normele
lor precum și x + y și să se verifice că are loc inegalitatea x + y ≤ x + y . Să se afle apoi distanța
euclidiană dintre acestea.
Soluție:
x = 1 + 9 + 36 = 46 , y = 4 + 100 + 16 = 120 ,
x + y = (− 1; 3; 4; 4 ) , deci x + y = 1 + 9 + 16 + 16 = 42
d (x, y ) = a 2 + 1 + (a + 4 ) = 2a 2 + 8a + 17 .
2
Distanța este minimă dacă expresia de sub radical este minimă, deci avem de determinat
minimul unei funcțiide gradul 2.
− ∆ 72
min(2a 2 + 8a + 17 ) =
8
= = 9 ; min d (x, y ) = 3 ; ea se obține când a = − = −2 .
8 8 4
Definiţia 4.5. Fie I 1 , I 2 ,..., I n n intervale pe dreapta reală. Se numeşte interval n-dimensional produsul
Observaţia 4.5.
• Dacă toate intervalele I 1 , I 2 ,..., I n sunt închise (deschise), I se numeşte interval închis (deschis).
• Dacă cel puţin unul dintre intervalele I 1 , I 2 ,..., I n este nemărginit, I se numeşte interval
nemărginit.
În cele ce urmează prin interval n-dimensional vom înţelege un interval n-dimensional deschis şi mărginit,
afară de cazul când se va specifica în mod expres altceva.
Exemple:
Considerăm cazul plan (n=2) și cel al spațiului tridimensional (n=3).
Intervalul I = [− 2,1]× [0,4] este un interval închis şi mărginit; intervalul I = (− 1,9 ) × (1,4 ) este un
I = (1,9 ) × (− 3,4 ) × (− 2,2 ) este un interval deschis şi mărginit; intervalul [5,10) × (0,+∞ ) × [− 5,5] este un
interval nemărginit.
31
Definiţia 4.6. Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ R n , orice mulţime care conţine un interval n-
dimensional ce conţine a. O vecinătate a lui a se notează cu V.
Exemple:
V = [− 2,4]× [2,5] reprezintă o vecinătate a lui a = (0,3) ∈ R 2 , deoarece a ∈ (− 1,1) × (2,4 ) ⊆ V .
1 1 1 1
V = − , × − , , n ≥ 1 , reprezintă vecinătăți ale lui (0,0 )∈ R 2 .
n n n n
1 1 1 1
V = 1 − ,1 + × 2 − ,2 + , n ≥ 1 , reprezintă vecinătăți ale lui (1,2 ) ∈ R 2 .
n n n n
Definiţia 4.7. Spunem că punctul a ∈ R n este punct interior mulţimii A ⊂ R n , dacă există o vecinătate V
a lui a inclusă în A, adică dacă este ea însăşi o vecinătate a lui a. Mulţimea punctelor interioare ale unei
0 0
mulţimi A formează interiorul mulţimii A şi se notează cu A . Evident A ⊂ A .
Definiţia 4.8. Se numeşte mulţime deschisă o mulţime formată doar din puncte interioare.
0 0
Dacă A ⊂ A , atunci A = A , deci A este o mulţime deschisă.
Exemple:
0
Dacă V = [− 2,4]× [2,5] , atunci V = (− 2,4 ) × (− 2,4 ) .
1 1 1 1 0
1 1 1 1
V = − , × − , , n ≥ 1 , atunci V = − , × − , = V , adică V este o mulțime
n n n n n n n n
deschisă
0
V = [2,7]× [− 1,3) , atunci , V = (− 2,7 ) × (− 1,3) ≠ V , deci V nu reprezintă o mulțime deschisă.
Definiţia 4.9. Spunem că punctul a ∈ R n este exterior mulţimii A dacă este interior complementarei lui A,
adică dacă există o vecinătate V a lui a astfel încât a ∈ V ⊂ CA .
Definiţia 4.10. Spunem că punctul a ∈ R n este punct aderent mulţimii A dacă orice vecinătate V a lui a
conţine cel puţin un punct din A, adică V ∩ A ≠ ∅ . Mulţimea punctelor aderente lui A se notează cu A şi
se numeşte închiderea lui A. Evident A ⊂ A .
Definiţia 4.11. Spunem că mulţimea A este închisă dacă îşi conţine toate punctele aderente, adică dacă
A ⊂ A ( A = A) .
Exemple:
Dacă V = [− 3,5]× [1,6] , atunci V = [− 3,5]× [1,6] = V , deci V este o mulțime închisă.
32
1 1 1 1 1 1 1 1
V = − , × − , , n ≥ 1 , atunci V = − , × − , ≠ V , adică V nu este o mulțime
n n n n n n n n
închisă
V = [2,7]× [− 1,3) , atunci , V = [− 2,7]× [− 1,3] ≠ V , deci V nu este o mulțime închisă.
Definiţia 4.12. Spunem că punctul a ∈ R n este punct fronieră al mulţimii A dacă orice vecinătate a sa
conţine şi puncte din A şi puncte din complementara lui A (este aderent şi lui A şi complementarei lui A).
Mulţimea punctelor frontieră ale mulţimii A se notează cu ∂A sau Fr ( A) şi se numeşte frontiera mulţimii
A.
Definiţia 4.13. Spunem că punctul a ∈ R n este punct de acumulare al mulţimii A dacă orice vecinătate V a
lui a conţine cel puţin un punct al mulţimii A, diferit de a.
Definiţia 4.14. Spunem că punctul a ∈ R n este punct izolat al mulţimii A dacă există o vecinătate V a lui a
astfel încât V ∩ A = {a} .
Definiţia 4.15. Mulţimea A este mărginită dacă există un număr real, pozitiv, r, astfel încât
x ≤ r , ∀x ∈ A .
Exemple:
Fie A = {(x, y ) ∈ R 2 / x 2 + y 2 ≤ 9, y ∈ (0, ∞ )}∪ {(8,8)} .
( ) ( )
Punctul B 1, 2 , B ′ − 1, 5 sunt puncte interioare şi de acumulare pentru A. C (− 3,0 ) este punct
( )
de acumulare pentru A ce nu aparţine lui A, şi este şi punct frontieră. D 4 , 5 este punct frontieră şi
punct de acumulare pentru A. E (8,8) este un punct izolat al mulţimii A. F (1,1) este punct interior lui A.
4.2.Şiruri de puncte în R n
numeşte şir de puncte din spaţiul R n . Notaţia folosită ese cea obişnuită ( x k )k∈N , sau mai simplu ( x k ) .
Definiţia 4.18. Un punct a ∈ R n este limita unui şir ( x k ) de puncte din R n , dacă în afara oricărei
Observația 3.6. Un punct a ∈ R n este limita unui şir ( x k ) de puncte din R n , dacă (∀)ε ›0, există un rang
33
Observaţia 4.7. lim x k = a ⇔ lim x k − a = 0 .
k →∞ k →∞
3. Dacă x k → a , atunci x k → a
4. Orice şir convergent din R n este mărginit, adică există un număr M astfel ca x k ≤ M , (∀)k ∈ N (a
spune că un şir de puncte din R n este mărginit , revine la a spune că şirul format cu normele termenilor
este mărginit.
Observaţia 4.8. Dacă x k → a , nu rezultă că şirul (x k ) este convergent. Dacă însă
xk → 0 ⇒ xk → 0 .
xk + yk → a + b ;
x k y k → ab ;
xk a
dacă y k ≠ 0, b ≠ 0 ⇒ → ;
yk b
dacă α k → α , α , α k ∈ R ⇒ α k x k → αa .
Definiţia 4.20. Un şir ( x k ) de puncte din R n este un şir fundamental(sau şir Cauchy) dacă oricare ar fi ε
‹ε .
Propoziţia 4.6. Un şir ( x k ) de puncte din R n are limita a ∈ R n , dacă şi numai dacă, pentru fiecare
Criteriul lui Cauchy Un şir de puncte din R n este convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental.
Propoziția 4.7. Un şir ( x k ) de puncte din R n este convergent către a ∈ R n , dacă şi numai dacă, pentru
fiecare i = 1,2,..., n , şirul coordonatelor ( xik )k∈N este convergent către pri a .
34
Proprietăţi importante
1. Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are aceeaşi limită.
2. Schimbând ordinea termenilor unui şir convergent se obţine tot un şir convergent, care are aceeaşi limită.
3. Adăugând sau eliminând un număr finit de termeni la un şir convergent se obţine tot un şir convergent, cu
aceeaşi limită.
4. Orice şir mărginit de puncte din R n conţine un subşir convergent (lema lui Cesaro).
Definiţia 4.21. Un spaţiu metric în care fiecare şir fundamental este convergent se numeşte spaţiu complet.
Definiţia 4.22. Un spaţiu normat complet se numeşte spaţiu Banach.
Observaţia 4.10. Spaţiul normat R n este complet, deci este un spaţiu Banach.
Definiţia 4.23. Un spaţiu Banach în care norma se poate deduce dintr-un produs scalar se numeşte spaţiu
Hilbert.
Observaţia 4.11. Spaţiul R n , cu norma uzuală este un spaţiu Hilbert. R n este de asemenea spaţiu Banach
n
şi pentru normele x 1
= ∑ xi , x ∞
= sup xi . Aceste norme nu se pot deduce dintr-un produs scalar.
i =1 1≤ i ≤ n
Exemple:
1. Să se studieze convergența următoarelor șiruri din R 2 , date prin expresiile termenilor generali.
2n + 3 n 2 − 5n + 6
x n = , , n ≥ 2 ;
n −1 2n 2 + 1
2n + 3 n 2 − 5n + 6
y n = 2 , , n ≥ 2 ;
n − 1 (3n + 1)(2n + 3)
2n 3 + 1 n
z n = , 2 , n ≥ 1 .
5n − 1 2n + 1
2n + 3 n 2 − 5n + 6 1 1
Cum pr1 x n =
n→∞
→ 2 , iar pr x = → , atunci x n
n→∞
→ 2, , deci
n→∞
n −1 2n + 1
2 n 2
2 2
(xn )n ≥ 2 este un șir convergent în R2 .
2n + 3 n 2 − 5n + 6 1 1
Cum pr1 y n = → 0 , iar pr y = → , atunci y n → 0, ,
n −1
2 n→∞ 2 n
( )(
3n + 1 2n + 3 ) n→∞
6 n→∞
6
deci ( y n )n ≥ 2 este un șir convergent în R 2 .
2n 3 + 1 n
Cum pr1 z n = → ∞ , iar pr2 z n = 2
n→∞
→ 0 , atunci z n →(∞, 0) , deci
5n − 1 2n + 1 n → ∞ n→∞
35
2. Să se studieze convergența șirului (x n )n ≥1 din R 3 , cu termenul general:
2n + 3 n + 5 n2 2 + 3n
xn = , , n , n ≥ 1 .
2n − 1
(2n + 1)(n + 3) 2 − 5 ⋅ 3n
Analog ca în cazul precedent studiem convergența șirurilor de numere reale ( pri x n )n ≥1 , i = 1,3 .
2 n −1 4
n+5 n +5 n +5 ⋅ ⋅( n + 5 )
2n + 3 2n + 3 4 4 4 2 n −1
lim pr1 x n = lim = lim1 + − 1 = lim1 + = lim1 + =
n → ∞ 2n − 1 2n − 1
n→∞
n→∞
n→∞
2n − 1 n →∞
2n − 1
4 (n + 5 )
lim
= e n→∞ 2 n −1
= e2 .
2
3n n + 1
n2
1 2+3 n
3 1
pr2 x n = → , lim pr3 x n = lim n = lim → − .
(2n + 1)(n + 3) n→∞
2 n → ∞ n → ∞ 2 − 5⋅3 n n → ∞
2 n
n→∞
5
3n − 5
3
1 1
Astfel x n → e 2 , , − , deci este un șir convergent din R 3 .
n →∞
2 5
36
5. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE
componentele lui x, sau coordonatele lui x în raport cu baza canonică a lui R n ), se mai spune că f este o
funcţie vectorială de n variabile reale.
Valorile funcţiei se notează cu f ( x ) sau f ( x1 , x 2 ,..., x n ) .
În cazul în care m = 1 se spune că f este o funcţie reală de o variabilă vectorială, sau de n variabile
reale. Funcţiile reale de o variabilă vectorială se mai numesc funcţii scalare pe A, sau câmpuri scalare pe A.
Graficul unei funcţii reale de n variabile reale, f : A → R m , este format din toate punctele din spaţiul
Fiind dată o funcţie vectorială f : A → R m , putem obţine m funcţii reale definite pe A, prin
compunerea lui f cu funcţiile proiecţie: f 1 = pr1 o f , f 2 = pr2 o f ,...., f m = prm o f . Pentru orice x ∈ A
Funcţiile f 1 , f 2 ,..., f m , sunt funcţii reale şi poartă numele de componentele reale ale funcţiei
vectoriale f. Reciproc m funcţii reale definite pe aceeaşi mulţime A pot fi considerate totdeauna ca fiind
componentele reale ale unei funcţii vectoriale.
Ţinând seama de consideraţiile precedente putem reduce totdeauna studiul unei funcţii vectoriale la
studiul mai multor funcţii reale.
Vom studia în continuare funcţiile reale de mai multe variabile reale şi vom considera pentru început
cazul n = 2 , adică funcţiile reale de două variabile reale, urmând ca pe parcurs să generalizăm noţiunile pe
care le vom studia, extinzându-le la cazul a n variabile reale.
pentru A. Spunem că l ∈ R este limita funcţiei f în punctul (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε ) ›0 astfel
f ( x, y ) − l ‹ ε .
37
O altă formulare echivalentă se poate da cu ajutorul şirurilor convergente: spunem că l ∈ R este limita
funcţiei f în punctul (a, b ) dacă pentru orice şir de puncte din A, {(xn , y n )}n∈N , convergent către (a, b) , cu
(xn , y n ) ≠ (a, b ) , şirul valorilor funcţiei converge către l.
Observăm că șirul valorilor funcției este un șir de numere reale, deci este vorba de convergența în R a
acestuia.
Notaţiile folosite pentru limita unei funcții sunt : l = lim f ( x, y ) sau l = lim f ( x, y ) .
( x , y )→(a ,b ) x→a
y →b
f este continuă în (a, b ) dacă lim f ( x, y ) există şi este egală cu valoarea funcţiei în punctul (a, b ) , adică
x →a
y →b
f (a, b ) = lim f ( x, y ) .
x →a
y →b
Folosind definiţiile echivalente date limitei unei funcţii de două variabile într-un punct, putem obţinem
dfiniții echivalente pentru continuitate.
Spunem că funcţia f este continuă în (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε ) ›0 astfel încât oricare ar
Spunem că funcţia f este continuă în (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε ) ›0 astfel încât oricare ar
f ( x n , y n ) → f (a, b ) .
n →∞
Exemple:
3 xy
, ( x, y ) ≠ (0,0)
4x2 + 5y2
1. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f (x, y ) =
2
.
3
, (x, y ) = (0,0 )
2
Evident, funcţia este continuă în toate punctele lui R 2 mai puţin în (0,0 ) deoarece pentru
3xn y n 3 xn yn 3
Avem: 0 ≤ ≤ = yn
4x + 5y
2
n
2
n 4x 2
n
2
38
Prin trecere la limită în această dublă inegalitate obţinem:
0 ≤ lim f ( x n , y n ) ≤ lim y n = 0 .
n →∞ n →∞
Astfel funcţia are limită în punctul (0,0 ) dar nu este continuă în acest punct deoarece
3
f (0,0 ) = ≠ lim f (x, y ) .
2 xy→ 0
→0
sin( x 2 + y 2 )
2 x 2 + 2 y 2 , (x, y ) ≠ (0,0 )
2. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f (x, y ) =
2
.
1
, (x, y ) = (0,0)
2
sin( x n2 + y n2 )
Avem f (x n , y n ) = .
2(x n2 + y n2 )
sin z n 1
Observăm că x n2 + y n2 = z n → 0 . Astfel avem: → 1 și deci f (x n , y n ) → .
n→∞ zn n → ∞ n → ∞ 2
Analog, spunem că funcţia f este continuă (parţial) în raport cu y în punctul (a, b ) , dacă funcţia f y ,
Teorema 5.1. O funcţie continuă în punctul (a, b ) este continuă (parţial) în raport cu fiecare variabilă.
Observaţia 5.1. Reciproca acestei teoreme nu este în general adevărată, adică există funcţii continue
într-un punct în raport cu fiecare variabilă, fără a fi continue în acel punct.
2 xy 3
, ( x, y ) ≠ (0,0 )
Exemple: Fie funcţia f : R → R , f (x, y ) = x 4 + 4 y 4
2
.
0 , ( x, y ) = (0,0)
39
Să se arate că este continuă parţial în raport cu fiecare variabilă în toate punctele lui R 2 , (deci şi în
(0,0) ) dar nu este continuă în (0,0) .
Evident f este continuă pe R 2 − {(0,0 )}, deci conform teoremei precedente este continuă parţial în
→ 0 şi y n = mx n avem:
Pentru x n n
→∞
2 x n y n3 2m
f (x n , y n ) = = .
x n + 4 y n 1 + 4m 4
4 4
2m
Astfel f (x n , y n ) →
n→ ∞
expresie ce depinde de m.
1 + 4m 4
Deci f nu are limită în punctul (0,0 ) ( vezi exemplul anterior), deci nu e continuă în (0,0 ) .
f ( x, b ) − f (a, b )
mulţimii A. Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x în punctul (a, b ) , dacă lim
x→a x−a
există şi este finită.
∂f
Această limită, dacă există, se notează cu f x′ (a, b ) sau cu (a, b ) şi poartă numele de derivata
∂x
paţială de ordinul întâi în raport cu x a funcţiei f în punctul (a, b ) .
∂f f (a, y ) − f (a, b )
Analog avem: f y′ (a, b ) = (a, b ) = lim , dacă există şi este finită limita din
∂y y →b y −b
ultimul termen al egalităţii. Ea poartă numele de derivata parţială de ordinul întâi în raport cu y a funcţiei f în
punctul (a, b ) .
Dacă f este deriabilă parţial în raport cu variabila x (sau y) în fiecare punct al lui A, spunem că este
derivabilă parţial în raport cu x (sau y) pe A.
Observaţia 5.2. Când calculăm derivata parţială în raport cu o variabilă, celelalte variabile ce apar
sunt considerate constante şi derivăm ca şi cum am avea o singură variabilă, folosind regulile de derivare de la
funcţiile reale de o singură variabilă reală.
Exemple:
Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiilor
40
a) f : R 2 → R , f (x, y ) = − x 3 y 2 + 3x 2 y 2 + xy − 5 x ,
x + 2y
b) f : R 2 − {(0,0)} → R , f ( x, y ) = .
x2 + y2
Aplicând regula de deivare formulată în cadrul observației precedente obţinem:
∂f
a) (x, y ) = −3x 2 y 2 + 6 xy 2 + y − 5 ,
∂x
∂f
( x , y ) = −2 x 3 y + 6 x 2 y + x .
∂y
b)
∂f
( x, y ) =
( ) /
(
(x + 2 y )/x x 2 + y 2 − (x + 2 y ) x 2 + y 2 x x 2 + y 2 − 2 x(x + 2 y )
=
)
=
∂x 2
x +y 2 2
( ) 2
x +y 2 2
( )
− x 2 + y 2 − 4 xy
= ,
(x 2
+ y2 )
2
∂f
( x, y ) =
( ) /
( )
(x + 2 y )/y x 2 + y 2 − (x + 2 y ) x 2 + y 2 y 2 x 2 + y 2 − 2 y(x + 2 y )
= =
( )
∂y 2
x +y 2 2
( ) 2
x +y 2 2
( )
2 x 2 − 2 y 2 − 2 xy
= .
(x 2
+ y2 ) 2
Observaţia 5.3. Dacă funcţia f este derivabilă parţial în raport cu x (sau y) în punctul (a, b ) , atunci f
punctele lui A şi dacă derivatele parţiale f x′ ( x, y ) şi f y′ ( x, y ) , care sunt şi ele funcţii reale de două variabile
definite pe A, sunt la rândul lor derivabile parţial în raport cu x şi y, derivatele lor parţiale se numesc derivatele
parţiale de ordinul doi ale lui f şi se notează astfel:
∂2 f
f x′′2 ( x, y ) = (x, y ) = ∂ ∂f (x, y ),
∂x 2
∂x ∂x
f y′′2 ( x, y ) =
∂2 f
(x, y ) = ∂ ∂f (x, y ),
∂y 2
∂y ∂y
∂ f
(x, y ) = ∂ ∂f (x, y ),
2
f xy′′ ( x, y ) =
∂y∂x ∂y ∂x
f yx′′ ( x, y ) =
∂2 f
(x, y ) = ∂ ∂f (x, y ).
∂x∂y ∂x ∂y
41
În mod asemănător se definesc derivatele parţiale de ordin mai mare decât doi şi se fololosesc notaţii
asemănătoare.
Observaţia 5.4. Funcţiile f xy′′ , respectiv f yx′′ se mai numesc şi derivate parţiale mixte de ordinul doi
pentru f. În general ele sunt diferite , dar există şi funcţii pentru care ele coincid.
Criteriul lui Schwarz. (Condiţii suficiente pentru ca derivatele parțiale mixte să coincidă)
Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R are derivate parţiale mixte de ordinul doi într-o vecinătate V a unui punct
(a, b) ∈ A , şi dacă acestea sunt continue în (a, b) , atunci ele coincid în acest punct, adică
continuă în (a, b ) , atunci f yx′′ există în punctul (a, b ) şi f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .
Exemple:
Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi pentru funcţiile:
a) f : R 2 → R , f (x, y ) = x 3 y − 3x 2 y 2 + 4 x
x2 y
f : (0, ∞ ) → R , f (x, y ) =
2
b)
x+ y
a) Calculăm mai întâi derivatele de ordinul întâi ale lui f.
∂f
( x, y ) = 3x 2 y − 6 xy 2 + 4 ,
∂x
∂f
( x, y ) = x 3 − 6 x 2 y .
∂y
Derivând parţial derivatele parțiale de ordinul întâi ale lui f vom obţine derivatele parțiale de ordinul doi
ale lui f.
∂2 f ∂f
(x, y ) = 6 xy − 6 y 2 (am derivat parţial în raport cu x pe ( x, y ) )
∂x 2
∂x
∂2 f ∂f
(x, y ) = 3x 2 − 12 xy (am derivat parţial în raport cu y pe ( x, y ) )
∂y∂x ∂x
∂2 f ∂f
( x, y ) = −6 x 2 (am derivat parţial în raport cu y pe ( x, y ) )
∂y 2 ∂y
∂2 f
(x, y ) = 3x 2 − 12 xy ( am derivat parţial în raport cu x pe ∂f (x, y ) ).
∂x∂y ∂y
Derivatele parţiale mixte de ordinul doi ale lui f coincid pentru că este satisfăcută condiţia de continuitate
ce apare în consecinţa criteriului lui Schwarz).
b) Calculăm mai întâi derivatele de ordinul întâi ale lui f.
∂f
(x, y ) = 2 xy (x + y ) −2 x y = x y + 2 xy2 ,
2 2 2
∂x (x + y ) (x + y )
42
∂f
(x, y ) = x (x + y ) −2 x y = x 2 .
2 2 3
∂x (x + y ) (x + y )
Derivatele parțiale de ordinul doi ale lui f sunt:
∂2 f
( x , y ) =
(2 xy + 2 y 2 )(x + y ) − (x 2 y + 2 xy 2 )2(x + y ) = (2 xy + 2 y 2 )(x + y ) − (x 2 y + 2 xy 2 )2 =
2
∂x 2 (x + y )4 (x + y )3
2 y3
=
(x + y )3
∂2 f
(x, y ) = (x + 4 xy )(x + y ) − (x 4y + 2 xy )2(x + y ) = (x + 4 xy )(x + y ) − 3(x y + 2 xy )2 =
2 22 2 2 2 2
∂y∂x (x + y ) (x + y )
x 3 + 3x 2 y
=
(x + y )3
∂2 f −2 2x3
( x , y ) = x 3
= −
∂y 2 ( x + y )3 (x + y )3
∂f
( x, y ) se obține ∂ f (x, y ) = x + 3x 3y , care coincide cu
2 3 2
Derivând parţial în raport cu x pe
∂y ∂x∂y (x + y )
celalată derivată mixtă, criteriul lui Schwarz fiind îndeplinit.
Definiţia 5.6. Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) un punct interior mulţimii A. Spunem că funcţia f este
diferenţiabilă în punctul (a, b ) dacă există două numere reale λ şi µ , şio funcţie ω : A → R , continuă şi
ρ ( x, y ) = ( x, y ) − (a, b ) = ( x − a )2 + ( y − b )2 .
Teorema 5.2. Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) un punct interior lui A în care f este diferenţiabilă.
Atunci ea admite derivate parţiale în acest punct şi mai mult λ = f x′ (a, b ) iar µ = f y′ (a, b ) .
Demonstraţie:
Fixăm y = b . Pentru x ≠ a , astfel încât ( x, b ) ∈ A , avem:
f ( x, b ) = f (a, b ) + λ ( x − a ) + ω ( x, b )ρ ( x, b ) .
f (x, b ) − f (a, b ) ρ ( x, b )
Obţinem de aici relaţia: = λ + ω ( x, b ) .
x−a x−a
Trecând la limită cu x → a , şi folosind faptul că ω este continuă şi nulă în (a, b ) , deci implicit
f ( x, b ) − f (a, b )
continuă parţial în raport cu variabila x în acest punct, obţinem: lim = λ , de unde rezultă
x→a x−a
faptul că f este derivabilă parţial în raport cu x în punctul (a, b ) şi că f x′ (a, b ) = λ .
43
În condiţiile în care f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) putem scrie egalitatea (*) astfel:
punctul (a, b ) .
Consecința 5.2. Dacă f este diferenţiabilă pe A atunci ea este continuă pe A.
În practică folosim foarte des urătoarea condiţie suficientă pentru a stabili că o funcţie este
diferenţiabilă într-un punct.
Teorema 5.4. Dacă f : A ⊆ R 2 → R este o funcţie ce admite derivate parţiale într-o vecinătate a
unui punct (a, b ) , continue în acest punct, atunci f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) .
Observaţia 5.6. Dacă derivatele parţiale ale lui f există şi sunt continue pe A, atunci ea este
diferenţiabilă pe A.
Observaţia 5.7. Reciproca teoremei de mai sus nu este adevărată.
Observaţia 5.8. Pentru o funcţie reală de n variabile reale definită pe o mulţime A ⊆ R n , se defineşte
n
numere reale, ρ ( x1 , x 2 ,..., x n ) = ∑ (x − ai ) , iar funcţia ω (x1 , x 2 ,..., x n ) are limita 0 în punctul
2
i
i =1
(a1 , a 2 ,..., a n ) .
44
Definiţia 5.7. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie diferenţiabilă în (a, b ) , interior mulţimii A.
Se numeşte diferenţiala lui f în punctul (a, b ) , funcţia liniară, notată cu df (a, b ) , dată de:
Diferenţiala df (a, b ) este o funcţie definită peste tot în R 2 , dar relaţia de aproximare:
f ( x, y ) − f (a, b ) = df (a, b )(x, y ) , are sens numai pentru ( x, y ) ∈ A (altfel membrul stâng nu are sens).
Adoptând o scriere mai simplă: dx = (x − a ), dy = y − b , putem scrie diferențiala astfel:
df (a, b ) = f x′ (a, b )dx + f y′ (a, b )dy .
∂f ∂f
df = f x′dx + f y′dy sau df = dx + dy .
∂x ∂y
Formal ∂f poate fi interpretat ca un produs simbolic între ∂ şi f .
∂ ∂ ∂ ∂
Putem scrie: df = dx + dy f , cu ajutorul operatorului: d = dx + dy , care poartă
∂x ∂y ∂x ∂y
numele de operator de diferenţiere.
Observaţia 5.9. Pentru cazul unei funcţii de n variabile diferenţiala este:
∂f ∂f ∂f n
∂f
df = dx1 + dx 2 + ... + dx n = ∑ dxi ,
∂x1 ∂x 2 ∂x n i =1 ∂x i
∂ ∂ ∂ n
∂
iar operatorul de diferenţiere este: d = dx1 + dx 2 + ... + dx n = ∑ dxi .
∂x1 ∂x 2 ∂x n i =1 ∂xi
Definiţia 5.8. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie şi (a, b ) interior mulţimii A. Spunem că funcţia f este
diferenţiabilă de n ori în (a, b ) , sau că f admite diferenţială de ordinul n în (a, b ) , dacă toate derivatele
parţiale de ordinul n-1 ale lui f există într-o vecinătate a lui (a, b ) şi sunt diferenţiabile în acest punct.
Se spune că f este diferenţiabilă de n ori pe A dacă f este diferenţiabilă de n ori în fiecare punct al lui A.
Diferenţiala de ordinul n a lui f în punctul (a, b ) se notează d n f (a, b ) şi respectiv d n f , dacă nu se
mai pun în evidenţă variabilele diferenţialei.
(
Diferenţialele de ordin superior se definesc recurent prin relaţia: d n f = d d n −1 f . )
Observaţia 5.9. Dacă f este diferenţiabilă de n ori în (a, b ) , atunci toate derivatele parţiale de ordinul
n există în acest punct, iar ordinea de derivare în (a, b ) până la ordinul n inclusiv nu are importanţă.
Observaţia 5.10. Dacă funcţia f are, într-o vecinătate a punctului (a, b ) , toate derivatele parţiale de
∂x ∂y
45
Dezvoltarea puterii de ordinul n a operatorului de diferenţiere este, din punct de vedere formal,
asemănătoare binomului lui Newton. Astfel pentru n=2,3 obţinem următoarele expresii:
∂2 f 2 ∂2 f ∂2 f
n = 2⇒ d2 f = dx + 2 dxdy + dy 2 ,
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
∂3 f 3 ∂3 f ∂3 f ∂3 f 3
n = 3⇒ d3 f = dx + 3 dx 2
dy + 3 dxdy 2
+ dy
∂x 3 ∂x 2 ∂y ∂x∂y 2 ∂y 3
Exemple:
1. Să se calculeze diferenţialele de ordinul unu, respectiv doi, ale funcţiei
∂f 2 2 ∂f 2 2 2 2 2 2
Avem: = −2 xe − x + 3 y , = 6 ye − x + 3 y ⇒ df = −2 xe − x + 3 y dx + 6 ye − x + 3 y dy .
∂x ∂y
df 1 = 2e −1dx .
Calculăm derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f. Avem:
∂2 f 2 2 2 2
= −2e − x + 3 y + 4 x 2 e − x + 3 y ,
∂x 2
∂2 f 2 2 2 2
= 6e − x + 3 y + 36 y 2 e − x + 3 y
∂y 2
∂2 f 2 2
= −12 xye − x + 3 y .
∂x∂y
Diferenţiala de ordinul doi este:
d 2 f = (− 2 + 4 x 2 )e − x dxdy + (6 + 36 y 2 )e − x
2
+3 y2 2
+3 y 2 2
+3 y2
dx 2 − 24 xye − x dy 2 .
d 2 f 1 = 2e −1dx 2 + 6e −1 dy 2 .
2. Acelaşi enunţ ca la exerciţiul precedent pentru o funcţie de trei variabile reale
f : R 3 → R, f (x, y , z ) = 2 x 2 − y 2 + z 2 − 3xyz , punctul ales fiind (1,2,1) .
Avem:
∂f
= 4 x − 3 yz ,
∂x
∂f
= −2 y − 3 xz,
∂y
∂f
= 2 z − 3 xy
∂z
Diferenţiala de ordinul întâi, într-un punct oarecare, este:
df = (4 x − 3 yz )dx + (− 2 y − 3 xz )dy + (2 z − 3xy )dz .
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= 4, 2 = −2, 2 = 2 ,
∂x 2
∂y ∂z
46
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= −3 z , = −3 y , = − 3 x.
∂x∂y ∂x∂z ∂y∂z
Obţinem diferenţiala de ordinul doi:
d 2 f = 4dx 2 − 2dy 2 + 2dz 2 − 6 zdxdy − 6 ydxdz − 6 xdydz ⇒
Operaţiile algebrice efectuate cu funcţii ce au derivate parţiale sau sunt diferenţiabile conduc la funcţii
de acelaşi fel. Diferenţiabilitatea se păstrează şi prin operaţia de compunere a funcţiilor, fapt care nu se
realizează şi în ceea ce priveşte derivatele parţiale.
Teorema 5.4. Fie u , v : A ⊆ R 2 → R , două funcţii diferenţiabile în (a, b) ∈ A , şi funcţia
Observaţia 5.11. Dacă funcţiile u,v sunt diferenţiabile pe A, iar funcţia ϕ este diferenţiabilă pe B,
atunci funcţia compusă f este diferenţiabilă pe A.
Teorema 5.5. Dacă u, v : A ⊆ R 2 → R au derivate parţiale continue pe A, iar funcţia
Teorema 5.6. Dacă u , v : A ⊆ R 2 → R au derivate parţiale într-un punct (a, b ) ∈ A , iar funcţia
(c, d ) ∈ B, c = u (a, b ), d = v(a, b ) , atunci funcţia compusă f : A → R, f (x, y ) = ϕ (u (x, y ), v(x, y )) are
derivate parţiale în punctul (a, b ) , şi ele se calculează cu aceleaşi formule ca în teorema precedentă.
Observaţia 5.12. Dacă funcţia ϕ nu este diferenţiabilă în punctul (c, d ) , atunci este posibil ca funcţia
compusă f să nu aibă derivate parţiale în acest punct chiar dacă funcţiile u şi v sunt diferenţiabile în (a, b ) , iar
47
Observaţia 5.13. Dacă u , v : A ⊆ R 2 → R au derivate parţiale pe A, iar funcţia ϕ : B ⊆ R 2 → R ,
Exemple:
1. Să se precizeze dacă funcţia f : R 2 → R , f (x, y ) = ϕ (x 2 y − 3xy , sin xy ) ese diferenţiabilă pe R 2 ,
în condiţiile în care ϕ este diferenţiabilă pe domeniul maxim de definiţie, şi dacă da, să se calculeze
diferenţiala de ordinul întâi a acesteia.
Alegând u (x, y ) = x 2 y − 3 xy , v( x, y ) = sin xy , u , v : R 2 → R , ele sunt diferențiabile pe R 2 .
∂f ∂f
Avem: df = dx + dy .
∂x ∂y
Derivatele parțiale sunt date de:
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= + ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= +
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
Obţinem:
∂u ∂u
= 2 xy − 3 y , = x 2 − 3 x,
∂x ∂y
∂v ∂v
= y cos xy , = x cos xy
∂x ∂y
Diferenţiala de ordinul întâi a lui f este:
∂ϕ ∂ϕ 2 ∂ϕ ∂ϕ
df = (2 xy − 3 y ) + y cos xy dx + (x − 3x ) + x cos xy dy .
∂u ∂v ∂u ∂v
48
3. Fie ϕ : R 3 → R diferențiabilă pe R 3 . Să se calculeze diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei
(
f : R 3 → R , f (x, y , z ) = ϕ 2 x + 3 y 2 z, xe y
2
+2z2
)
, xyz , în condiţiile în care aceasta există.
diferenţiabile pe R 3 .
∂f ∂f ∂f
Avem: df = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
Adaptând formulele pentru cazul funcţiilor de trei variabile avem:
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂w
= + + ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x ∂w ∂x
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂w
= + + ,
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y ∂w ∂y
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂w
= + + .
∂z ∂u ∂z ∂v ∂z ∂w ∂z
Derivatele parţiale ale funcţiilor u , v, w sunt:
∂u ∂u ∂u
= 2, = 6 yz , = 3y2 ,
∂x ∂y ∂z
∂v 2 2 ∂v 2 2 ∂v 2 2
= e y +2z , = 2 xye y + 2 z , = 4 xze y + 2 z ,
∂x ∂y ∂z
∂w ∂w ∂w
= yz , = xz , = xy .
∂x ∂y ∂z
Astfel obţinem:
∂f ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
=2 + e y +2 z + yz ,
∂x ∂u ∂v ∂w
∂f ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
= 6 yz + 2 xye y + 2 z + xz ,
∂y ∂u ∂v ∂w
∂f ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
= 3y 2 + 4 xze y + 2 z + xy .
∂z ∂u ∂v ∂w
şi deci
∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
df = 2 + e y +2z + yz dx + 6 yz + 2 xye y + 2 z + xz dy +
∂u ∂v ∂w ∂u ∂v ∂w
∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
+ 2y + 2 xze y + z + 3 xy dz .
∂u ∂v ∂w
49
Definiţia 5.9. Se numeşte polinom Taylor de gradul n ataşat funcţiei f în punctul (a, b ) polinomul de
1 ∂f (a, b)
(x − a) + ∂f (a, b) ( y − b) + 1 ∂ f (a2, b) (x − a)2 + 2 ∂ f (a, b) (x − a)( y − b) + ∂ f (a2, b) ( y − b)2
2 2 2
Tn ( x, y ) = f (a, b) +
1! ∂x ∂y 2! ∂x ∂x∂y ∂y
1 n i ∂n f i
∑ Cn n−i ( x − a) ( y − b)
n−i
+ K+
n! i=0 ∂x ∂y
2
1∂
Tn (x, y ) = f (a, b ) + (x − a ) + ∂ ( y − b) f (a, b ) + 1 ∂ (x − a ) + ∂ ( y − b) f (a, b) +
1! ∂x ∂y 2! ∂x ∂y
n
1∂ ∂
+ K + ( x − a ) + ( y − b ) f (a , b )
n! ∂x ∂y
Rn ( x, y ) = f ( x, y ) − Tn ( x, y ) se numeşte restul de ordinul n al formulei lui Taylor.
Dacă funcţia Rn ( x, y ) este continuă în (a, b ) , lim Rn ( x, y ) = Rn (a, b ) = 0 , putem aproxima funcţia
x→a
y →b
Teorema 5.7. Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R are derivate parţiale de ordinul n continue într-o
vecinătate V a punctului (a, b ) , atunci restul de ordinul n se poate scrie sub forma:
1
R n ( x, y ) = ω ( x, y )ρ n ( x, y ) ,
n!
unde funcţia ω (x, y ) este continuă şi nulă în punctul (a, b) , lim ω ( x, y ) = ω (a, b ) = 0 , iar
x→a
y →b
ρ ( x, y ) = ( x − a )2 + ( y − b )2 .
Observaţia 5.14. Teorema rămâne adevărată în condiţiile în care f este diferenţiabilă de n ori într-o
vecinătate a lui (a, b ) , şi derivatele parţiale sunt continue doar în (a, b ) .
punctului (a, b ) , atunci pentru orice punct ( x, y ) din această vecinătate, există un punct (ξ ,η ) ∈ A , aflat pe
n +1
1 ∂ ∂
segmentul ce uneşte punctele ( x, y ) şi (a, b ) , astfel că Rn ( x, y ) = (x − a ) + ( y − b ) f (ξ ,η )
(n + 1)! ∂x ∂y
Observaţia 5.15. Formula lui Lagrange sau a creşterilor finite pentru o funcţie de două variabile reale
Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R este diferenţiabilă într-o vecinătate V a punctului (a, b ) , atunci pentru
orice punct ( x, y ) din această vecinătate, există un punct (ξ ,η ) ∈ A , cu ξ între x şi a, şi η între y şi b, astfel
încât: f ( x, y ) − f (a, b ) = f x′ (ξ ,η )( x − a ) + f y′ (ξ ,η )( y − b )
50
5.7. Extremele funcţiilor de mai multe variabile reale
5.7.1. Extreme locale pentru funcţii reale de două variabile reale
Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) ∈ A .
Definiţia 5.10. Punctul (a, b ) se numeşte punct de maxim(minim) local al funcţiei f ( x, y ) dacă există
Observația 5.16. (a, b ) este punct de extrem local al lui f dacă diferenţa f ( x, y ) − f (a, b ) are semn
constant pe o vecinătate V a punctului considerat.
Teorema 5.9. Dacă (a, b ) este un punct interior lui A în care f are derivate parţiale, şi dacă acest punct
este punct de extrem local al lui f, atunci derivatele parţiale se anulează în acest punct, adică:
f x′ (a, b ) = 0 , f y′ (a, b ) = 0 .
Definiţia 5.11. Un punct (a, b ) interior lui A se numeşte punct staţionar al funcţiei f ( x, y ) , dacă f
este diferenţiabilă în punctul (a, b ) şi dacă diferenţiala sa este nulă în acest punct.
Astfel a spune că (a, b ) este un punct staţionar al funcţiei f, înseamnă că funcţia este diferenţiabilă în
acest punct iar derivatele parţiale în acest punct sunt nule.
Observaţia 5.17. Dacă f este diferenţiabilă în (a, b ) şi (a, b ) este punct de extrem local pentru f,
f x′ (a, b ) = 0
Punctele de extrem local ale funcţiei f se găsesc printre soluţiile sistemului , însă nu
f y′ (a, b ) = 0
neapărat toate soluţiile acestui sistem sunt puncte de extrem local pentru funcţia f.
Exemple:
1. Fie f : R 2 → R, f (x, y ) = x 2 − 2 y 4 − y 2 .
f x′(x, y ) = 2 x ⇒ f x′(0,0 ) = 0
Avem: ,
f y
′ ( x , y ) = −8 y 3
− 2 y ⇒ f ′
y (0, 0 ) = 0
Punctul (0,0 ) nu este punct de extrem pentru f căci pe orice vecinătate a sa diferenţa f ( x, y ) − f (0,0 )
nu păstrează semn constant.
51
Astfel fie V o vecinătate oarecare a lui (0,0 ) şi fie ( x,0 ), x ≠ 0 , respectiv (0, y ), y ≠ 0 , puncte din V.
Avem:
f ( x,0 ) − f (0,0) = x 2 ›0
f (0, y ) − f (0,0) = −2 y 4 − y 2 ‹0,
deci (0,0 ) nu este punct de extrem local al funcţiei f cu toate că derivatele parţiale sunt nule în acest punct.
Punctele staţionare care nu sunt puncte de extrem se numesc puncte şa.
2. Fie f : R 2 → R, f (x, y ) = 5 x 2 + 10 y 2 + 12 xy .
f x′(x, y ) = 10 x + 12 y ⇒ f x′(0,0 ) = 0
Avem: ,
f y′ (x, y ) = 20 y + 12 x ⇒ f y′ (0,0) = 0
Se observă că punctul (0,0 ) este punct staționar și este și punct de extrem pentru f căci pe orice
vecinătate a sa, de fapt pe R 2 avem: f (x, y ) − f (0,0) = x 2 + y 2 + (2 x + 3 y ) ≥ 0 , deci păstrează semn constant.
2
Teorema 5.10. (Condiţii suficiente pentru ca un punct staţionar să fie punct de extrem local)
Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) un punct staţionar al lui f. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi
f x′′2 (a , b ) f xy′′ (a , b )
1. Dacă > 0 , atunci (a, b ) este punct de extrem local al funcţiei f şi anume
f xy′′ (a, b ) f y′′2 (a , b )
Una din metodele de determinare a punctelor de extrem local ale unei funcții de mai multe variabile
presupune parcurgerea următoarelor trei etape:
Etapa I: determinarea punctelor staționare ale funcției date (rezolvând sistemul obținut prin anularea
derivatelor parțiale de ordinul întâi);
Etapa II: calcularea derivatelor parțiale de ordinul doi;
Etapa III: testarea condițiilor din teorema precedentă pentru a stabili care dintre punctele staționare
este punct de extrem local.
Exemple:
1. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : R 2 → R, f (x, y ) = x 3 + y 3 + 12 xy − 4
Etapa I. Determinăm punctele staţionare ale funcţiei.
∂f
∂x = 3 x + 12 y
2
x2 + 4 y = 0
Avem: ,⇒ 2 .
∂f
= 3 y + 12 x
2 y + 4 x = 0
∂y
52
y2
Substituim x = − în prima ecuație șiobținem:
4
y4
+ 4 y = 0 ⇒ y 4 + 64 y = 0 ⇒ y ( y + 4 )( y 2 − 4 y + 16) = 0
16
Găsim două soluţii reale pentru acest sistem: (0,0), (− 4,−4 ) .
Etapa II . Calculăm derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f.
∂2 f ∂2 f ∂2 f
Avem: = 6 x , = 6 y , = 12 .
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
Etapa III. Testăm pe rând care din punctele staţionare găsite este şi punct de extrem local pentru f .
∂2 f ∂2 f ∂2 f
a) Pentru punctul (0,0 ) obţinem (0,0 ) = 6, (0,0 ) = 6, (0,0) = 12 .
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
Conform teoremei precedente punctul (0,0 ) nu este punct de extrem, ci este punct şa pentru f.
∂2 f ∂2 f ∂2 f
b) Pentru punctul (− 4,−4 ) obţinem (− 4 , −4 ) = −24, (− 4, −4 ) = −24, (− 4,−4) = 12 .
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
∂2 f
Deoarece (− 4,−4) = −24 < 0 , rezultă că (− 4,−4 ) este un punct de maxim local pentru f.
∂x 2
Maximul local al lui f este: f (− 4,−4 ) = −64 − 64 + 12 ⋅ 16 − 4 = 60 .
Etapa III. Testăm dacă punctul staționar găsit este punct de extrem.
5 5 5
În ,0 derivatele parțiale de ordinul doi sunt: f x′′2 ,0 = 8, f y′′2 ,0 = 6, f xy′′ = 0
2 2 2
53
5 5
f x′′2 ,0 f xy′′ ,0
2 2 = 8 0 = 48 > 0
5 5 0 6
f xy′′ ,0 f y′′2 ,0
2 2
5 5
Astfel ,0 este punct de extrem local pentru f , fiind punct de minim deoarece ( f x′′2 ,0 = 8 > 0 ).
2 2
5
Minimul funcţiei, notat m, este m = f ,0 = 0 .
2
Am regăsit astfel un rezultat ce putea fi observat rapid deoarece f este o sumă de pătrate, totdeauna
pozitivă, ea fiind egală cu 0 (având deci o valoare minimă) pentru valorile ce anulează pătratele, adică pentru
x = 2, y = 0 .
Pentru cazul general, al funcţiilor ce depind de n variabile reale următoarea teoremă furnizează condiţii
suficiente pentru ca un punct staționar să fie punct de extrem local pentru f.
Teorema 5.11. Fie f : A ⊆ R n → R , care admite derivate parţiale de ordinul doi continue într-o
Dacă toţi minorii principali ai lui H sunt pozitivi ( ∆ i ›0, (∀)i = 1, n ), a este punct de minim local
pentru f, iar dacă toţi minorii principali ai lui H, considerându-i aşezaţi în ordine crescătoare după rangul lor au
semne alternând, începând cu semnul minus( ∆ 1 ‹0, ∆ 2 ›0,...), a este punct de maxim local pentru f .
Exemple:
y2 z2 4
1. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : (0, ∞] → R, f (x, y , z ) = x + + + .
3
16 x y z
Etapa I.
Derivatele parţiale ale lui f, de ordinul unu, sunt:
y2 y z2 2z 4
f x′ = 1 − 2
, f ′
y = − 2 , f z′ = − ,
16 x 8x y y z2
Rezolvând sistemul
f x′ = 0
f y′ = 0 , şi ţinând cont de domeniul de definiţie al funcţiei f , obţinem soluţia:
′
fz = 0
54
4 2 4 4
a = ,2 2 , 8
2
Astfel funcția admite un singur punct staționar.
Etapa II. Calculăm derivatele parțiale de ordinul doi pentru a construi matricea hessiană H.
Derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f sunt:
y2 1 2z 2 2 8
f x′′2 = 3
, f ′
y
′2 = + 3 , f z′′2 = + 3
8x 8x y y z
y 2z
f xy′′ = − 2
, f xz′′ = 0 , f yz′′ = − 2 .
8x y
Obținem următoarea matrice hessiană în acest punct este:
4 3 1
2 2 −4 0
2
1 3 4
2
H (a ) = − 4 − .
2 44 2 2
4
2 3
0 −
2 2
4
Etapa III. Testăm dacă punctul staționar este sau nu punct de extrem local.
34 8 − 2 15
Minorii principali sunt: ∆ 1 = 24 8 , ∆ 2 = 4
, ∆3 = 4
.
2 2 8
Ei sunt toţi strict pozitivi, astfel că punctul a este un punct de minim local pentru funcţia f.
4 2 4 4 8
Minimul funcţiei este min f = f ,2 2 , 8 = 4 = 4 4 2 .
2 8
extrem relativ la mulţimea A0 , dacă restricţia lui f la mulţimea A0 are în a un extrem obişnuit. Astfel, a spune
că f are în punctul a un maxim (minim) local relativ la mulţimea A0 , înseamnă că există o vecinătate V a lui a,
F1 ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0
F ( x , x ,..., x ) = 0
2 1 2 n
, unde p ‹ n , iar funcţiile Fi , i = 1, p sunt funcţii reale definite pe A.
...
F p ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0
{
Astfel avem A0 = x ∈ A / Fi (x ) = 0, i = 1, p . }
55
Extremele funcţiei f relative la mulţimea A0 se mai numesc extreme condiţionate, sau extreme supuse
la legături (cele n variabile sunt legate între ele prin cele p relaţii ale sistemului anterior).
Metoda multiplicatorilor lui Lagrange pentru determinarea extremelor condiţionate
Principalele etape ale metodei sunt:
1. Se construieşte funcţia lui Lagrange, notată cu L, astfel: L : R n + p → R
i =1
( )
Dacă a1 , a 2 ,..., a n , α 1 , α 2 ,..., α p este o soluţie a acestui sistem, punctul a = (a1 ,..., a n ) este punct
cât şi funcţiile Fi , i = 1, p , au derivate parţiale de ordinul doi într-o vecinătate a punctului a. Studiem
~
~ ~ ~ n
∂ 2 L (a )
L (x ) − L (a ) . Construim diferenţiala de ordinul doi: d 2 L = ∑ dxi dx j .
i , j =1 ∂x i ∂x j
~
diferenţiale în funcţie de celelalte n-m şi se înlocuiesc în expresia formei pătratice d 2 L .
constant în jurul lui a, deci a este punct de extrem condiţionat pentru f, iar dacă nu este definită, atunci
~
a nu este punct de extrem condiţonat pentru f. Dacă d 2 L este pozitiv definită, avem un minim
condiţionat, iar dacă este negativ definită un maxim condiţionat.
56
Exemple:
1. Să se determine extremele funcţiei f : R+ → R, f (x, y , z ) = x 2 + 2 y 2 + z 2 , cu condiţia xyz = 4 2 .
3
(
Calculând aceste derivate parţiale de ordinul doi în punctul 2, 2 ,2 obţinem: )
~ ~ ~ ~ ~ ~
∂2L ∂2L ∂2L ∂2L ∂2L ∂2L
= 2, = 4, = 2, = −2 2 , = −2 2 , = −2 .
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂x∂z
Astfel forma pătratică pe care o obţinem este:
~
d 2 L = 2dx 2 + 4dy 2 + 2dz 2 − 2 2dxdy − 2dxdz − 2 2 dydz .
57
dz 9
d 2 L = 6(dy 2 + dz 2 + dydz ) = 6 dy + + dz 2 .
~
2 2
~
( )
5. d 2 L este deci o formă pătratică pozitiv definită, de unde deducem că punctul 2, 2 ,2 este un punct de
minim condiţionat pentru f.
( )
Avem min f (x, y , z ) = f 2, 2 ,2 = 4 + 4 + 4 = 12 .
x, y,z
xyz =1
ecuaţia dată defineşte o funcţie ϕ pe intervalul [α , β ] şi numai una. Spunem că funcţia ϕ este definită
implicit de ecuaţia considerată.
O ecuaţie de forma F ( x, y ) = 0 poate avea (în raport cu y) una sau mai multe soluţii pe o mulţime A,
sau poate să nu aibă nici o soluţie.
Exemple:
Ecuaţia x 4 + 2 y 2 + 1 = 0 nu are nici o soluţie reală, nici în raport cu x, nici în raport cu y.
x
Ecuaţia x + 3 y = 0 are o singură soluţie reală în raport cu y pe R, şi anume f ( x ) = − .
3
Definiţia 5.13. Dacă există o singură funcţie f ( x ) definită pe o mulţime A care să verifice ecuaţia
Propoziţia 5.1. Fie A ⊂ R n , n ≥ 1, x0 un punct interior lui A, B ⊂ R şi y 0 un punct interior lui B; fie funcţia
atunci:
a) există o vecinătate U 0 ⊆ A a lui x0 şi o vecinătate V0 ⊆ B a lui y 0 astfel încât pentru orice punct
y = f ( x ) : F ( x, f ( x )) = 0, x ∈ U 0 ,
58
b) funcţia implicită f ( x ) : U 0 → V0 , definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 verifică egalitatea f ( x0 ) = y 0 şi
este continuă, în x0 .
Teorema 5.12. Fie A ⊂ R n , n ≥ 1, x0 un punct interior lui A, B ⊂ R şi y 0 un punct interior lui B; fie funcţia
1. Funcţia F ( x, y ) = F ( x1 , x 2 ,...x n , y ) are derivate parţiale Fx′1 , Fx′2 ,..., Fx′n , Fy′ continue pe o vecinătate
U × V a lui ( x0 , y 0 ) ;
2. Fy′ ( x0 , y 0 ) ≠ 0 ;
atunci :
a) există există o vecinătate U 0 ⊆ A a lui x0 şi o vecinătate V0 ⊆ B a lui y 0 şi o funcţie unică
b) funcţia f ( x ) = f ( x1 , x 2 ,..., x n ) are derivate parţiale f x′1 , f x′2 ,..., f x′n continue pe U 0 , şi acestea sunt
date de relaţiile:
Fx′i ( x, f ( x ))
f x′i = − , x ∈ U 0 , i = 1, n
Fy′ ( x, f ( x ))
c) dacă F derivatele parţiale de ordinul k sunt continue pe U × V , atunci funcţia implicită f are derivate
parţiale de ordinul k şi acestea sunt continue pe U 0 .
anulează în acest punct: F ( x0 , y 0 ) = 0 . Dacă F are derivate parţiale Fx′, Fy′ continue pe V, iar
Fy′ ( x0 , y 0 ) ≠ 0 , atunci există o unică funcţie ϕ ( x ) definită şi continuă într-o anumită vecinătate a lui x0 , cu
Teorema 5.14. (n=2) Fie F ( x, y, z ) o funcţie definită într-o vecinătate V ⊂ R 3 a unui punct ( x0 , y 0 , z 0 ) şi
care se anulează în acest punct: F ( x0 , y 0 , z 0 ) = 0 . Dacă F are derivate parţiale Fx′, Fy′ , Fz′ continue pe V, iar
Fz′(x 0 , y 0 , z 0 ) ≠ 0 , atunci există o unică funcţie f ( x, y ) definită şi continuă într-o anumită vecinătate a lui
Fx′ Fy′
F ( x, y, f ( x, y )) ≡ 0 . Funcţia f are derivate parţiale continue şi au loc egalităţile: f x′ ( x ) = − , f y′ = − .
Fz′ Fz′
59
5.9.Probleme rezolvate
xy
, ( x, y ) ≠ (0,0)
1. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f ( x, y ) = x 2 + 4 y 2
2
.
1 , ( x, y ) = (0,0)
Soluţie:
xn yn x mx m
Avem f ( xn , yn ) = ⇒ f ( xn , mxn ) = 2 n n2 2 = .
x + 4 yn
2
n
2
xn + 4m xn 1 + 4m 2
m
Deci f ( xn , mxn ) → .
n → ∞ 1 + 4m 2
Cum limita depinde de valoarea lui m, funcţia din enunţ nu are limită în punctul (0,0) , deci, cu
atât mai mult, nu este continuă în acest punct.
4 x3 y
, ( x, y ) ≠ (0,0)
2. Fie funcţia f : R 2 → R , f ( x, y ) = x 4 + 2 y 4 .
0 , ( x, y ) = (0,0)
Să se arate că este continuă parţial în raport cu fiecare variabilă în toate punctele lui R 2 , (deci şi în
(0,0) ) dar nu este continuă în (0,0) .
Soluţie:
Evident f este continuă pe R 2 − {(0,0)}, deci conform teoremei precedente este continuă parţial
în toate punctele lui R 2 − {(0,0)}. Vom arăta că f este continuă în raport cu variabila x în origine şi
vom deduce că ea este continuă şi în raport cu y, deoarece x şi y au roluri simetrice.
4x3 ⋅ 0
Avem lim f ( x,0) = lim = 0 = f (0,0) , ceea ce justifică afirmaţia precedentă.
x →0 x →0 x 4 + 04
→ 0 şi y n = mx n avem:
Pentru x n n
→∞
60
4 xn3 y n 4m
f ( xn , y n ) = = .
x n + 2 y n 1 + 2m 4
4 4
4m
Deci f ( x n , y n ) n→
→∞
, limită ce depinde de m.
1 + 2m 2
Deducem de aici că f nu are limită în punctul (0,0) , deci f nu este continuă în (0,0) .
a) f : R 2 → R , f (x, y ) = x 3 y 2 + 5x 2 y 2 − xy − 2 y ,
sin( x + 3 y )
b) f : R 2 − {(0,0)} → R , f (x, y ) = .
x2 + y2
Soluţie:
∂f
a) (x, y ) = 3x 2 y 2 + 10 xy 2 − y , ∂f (x, y ) = 2 x 3 y + 10 x 2 y − x − 2
∂x ∂y
∂f
( x, y ) = cos( x + 3 y )(x +2 y )2−2sin(x + 3 y )2 x
2 2
b) ,
∂x (x + y )
∂f
( x, y ) = cos( x + 3 y )3(x 2+ y )2 −2 sin(x + 3 y )2 y
2 2
∂y (x + y )
a) f : R 2 → R , f ( x, y ) = 2 x 3 y + x 2 y 2 − 3x 2 y + 4 x
xy
f : (0, ∞ ) → R , f ( x, y ) =
2
b) .
x+ y
Soluţie:
∂f
(x, y ) = 6 x 2 y + 2 xy 2 − 6 xy + 4 ,
∂x
∂f
( x, y ) = 2 x 3 + 2 x 2 y − 3 x 2 ,
∂y
61
∂2 f
(x, y ) = 12 xy + 2 y 2 − 6 y
∂x 2
∂2 f
(x, y ) = 6 x 2 + 4 xy − 6 x
∂y∂x
∂2 f
( x, y ) = 2 x 2
∂y 2
∂2 f
(x, y ) = 6 x 2 + 4 xy − 6 x
∂x∂y
Se observă că cele două derivate parţiale mixte de ordinul doi ale lui f coincid, pentru că, după
cum se poate verifica imediat, este satisfăcută condiţia (de continuitate) ce apare în consecinţa
criteriului lui Schwarz, consecința 4.1.
∂f ∂f
a) − = ( x − y )(5 − 2 xy + 2 sin(2 xy ))
∂x ∂y
∂2 f 2 ∂2 f 2 ∂ f
2
b) 2 xy − x + y = 2 xy (2 xy − 5 − 2 sin (2 xy )) .
∂x∂y ∂x 2 ∂x 2
Soluţie:
a) Într-adevăr avem:
∂f
= 2 xy 2 − 5 y − 2 y sin(2 xy )
∂x
∂f
= 2 x 2 y − 5 x − 2 x sin (2 xy ) .
∂y
Astfel obținem:
∂f ∂f
− = 2 xy ( y − x ) − 5( y − x ) − 2 sin(2 xy )( y − x ) =
∂x ∂y
= ( x − y )(5 − 2 xy + 2 sin(2 xy ))
∂2 f
= 2 y 2 − 4 y 2 cos(2 xy )
∂x 2
∂2 f
= 2 x 2 − 4 x 2 cos(2 xy )
∂y 2
62
∂2 f
= 4 xy − 5 − 2 sin(2 xy ) − 4 xy cos(2 xy )
∂x∂y
Astfel avem:
∂2 f 2 ∂2 f 2 ∂ f
2
2 xy − x + y =
∂x∂y ∂x 2 ∂x 2
= 2 xy (4 xy − 5 − 2 sin(2 xy ) − 4 xy cos(2 xy )) −
= 2 xy (2 xy − 5 − 2 sin (2 xy )) .
∂2 f ∂2 f
+ = 0.
∂x 2 ∂y 2
Soluţie:
Avem:
∂f 4x 2x ∂f 4y 2 xy
= 2 = 2 , = 2 = 2 .
∂x 2 x + 2 y 2
x + y2 ∂y 2 x + 2 y 2
x + y2
∂ 2 f 2(x 2 + y 2 ) − 4 x 2 2 y 2 − 2 x 2
= = ,
∂x 2 (x 2 + y 2 )2 (x 2 + y 2 )2
∂ 2 f 2x 2 − 2 y 2
=
∂x 2 (x 2 + y 2 )2
∂2 f ∂2 f
+ = 0.
∂x 2 ∂y 2
Soluţie:
63
∂f
= −8 x 3 y + 3x 2 y 2 + 5 ⇒
∂x
∂f
(− 2,1) = −8 ⋅ (− 2 )3 ⋅1 + 3 ⋅ (− 2 )2 ⋅ 12 + 5 = −64 + 12 + 5 = −47
∂x
∂f
= −2 x 4 + 2 x 3 y − 3 ⇒
∂y
∂f
(− 2,1) = −32 + 2(− 2 )3 − 3 = −32 − 16 − 3 = −51
∂y
∂f ∂f
df = dx + dy ⇒ df (− 2,1) = −47dx − 51dy.
∂x ∂y
8. Să se calculeze diferenţialele de ordinul unu, respectiv doi, ale funcţiei f în punctul (0,1) .
f : R 2 → R, f ( x, y ) = e x
2
+4 y2
.
Soluţie:
∂f 2 2 ∂f 2 2
= 2 xe x + 4 y , = 8 ye x + 4 y
∂x ∂y
2
+4 y2 2
+4 y 2
⇒ df = 2 xe x dx + 8 ye x dy .
df 1 = 8e 4 dy .
Pentru a obţine diferenţiala de ordinul doi calculăm derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f.
Avem:
∂2 f x 2 +4 y 2 2 x2 +4 y2
= 2 e + 4 x e ,
∂x 2
∂2 f 2 2 2 2
= 8e x +4 y + 32 y 2 e x +4 y ,
∂y 2
∂2 f 2 2
= 16 xye x + 4 y .
∂x∂y
Obţinem d 2 f = (2 + 4 x 2 )e x dxdy + (8 + 32 y 2 )e x
2
+4 y2 2
+4 y2 2
+4 y2
dx 2 + 32 xye x dy 2 .
d 2 f1 = 2e 4 dx 2 + 40e 4 dy 2 .
64
9. Să se determine y′ și y ′′ dacă y=y ( x ) este funcția definită implicit de ecuația:
Soluție:
Fie F (x, y ) = y 5 + x 2 y 3 + x 2 + y , ( x, y ) ∈ R 2 .
Evident, F este de clasă C 1 pe R 2 .
∂F
( x, y ) = 2 xy 3 + 2 x .
∂x
∂F
( x, y ) = 5 y 4 + 3 x 2 y 2 + 1 .
∂y
∂F
(x, y ) ≠ 0 .
∂y
Pentru orice x dintr-o vecinatate a punctului x 0 , ecuatia data are solutie unica y ( x ) iar derivata
acesteia se calculează cu formula din teorema 4.13:
∂F
( x, y (x ))
y ′( x ) = − ∂x .
∂F
( x, y (x ))
∂y
Astfel pentru orice x din vecinătatea lui 0 ecuația dată are soluție unică y = y (x ) .
Calculând derivatele acestei funcții obținem:
2 xy 3 + 2 x
y ′(x ) = − , adică y ′(0) = 0 .
5 y 4 + 3x 2 y 2 + 1
y ′′( x ) = −
(2 y 3
+ 2 x 3 y 2 y ′ + 2 )(5 y 4 + 3x 2 y 2 + 1) − (2 xy 3 + 2 x )(20 y 3 y ′ + 6 xy 2 + 6 x 2 yy ′)
=
(5 y 4
+ 3x 2 y 2 + 1)
2
3 2 xy 3 + 2 x 4 2 xy 3 + 2 x
2 y + 6 xy 2 − 4
+ 2
(5 y + 3 x 2 2
y + 1) − (2 xy 3
+ 2 x )
(20 y 3
+ 6 x 2
y )
−
+ 6 xy 2
5 y + 3x y + 1 5 y + 3x y + 1
2 2 4 2 2
=−
(5 y + 3x y + 1)
4 2 2 2
Obținem: y ′′(0) = 2 .
Soluție:
Fie F ( x, y ) = y 2 + x 5 − 1, (x, y ) ∈ R 2 .
65
Evident, F este de clasa C 1 pe R 2 .
∂F
( x, y ) = 2 y + 5 x 4
∂x
∂F
( x, y ) = 2 y
∂y
∂F
(x, y ) ≠ 0 , dacă y ≠ 0 .
∂y
Astfel ecuatia F (x, y ) = 0 definește pe y ca funcție de x în vecinătatea oricărui punct (x0 , y0 ) din
multimea R 2 , cu y 0 ≠ 0 , care verifică ecuația dată. Punctul (0,1) satisface acestă condiție.
Pentru orice x dintr-o vecinătate a punctului x 0 , ecuația dată are soluție unică y ( x ) iar derivata
acesteia se calculează cu formula din teorema 4.13:
∂F
( x, y (x ))
y ′( x ) = − ∂x .
∂F
( x, y (x ))
∂y
Astfel pentru orice x din vecinătatea lui 0 ecuația dată are soluție unică y = y (x ) .
Calculând derivatele acestei funcții obținem:
2 y + 5x 4
y ′(x ) = − , adică y ′(0) = −1 .
2y
y ′′( x ) = −
(2 y ′ + 20 x )2 y − (2 y + 5x )(2 y ′) = − 40 x
3 4 3
y − 10 x 4 y ′
4 y2 4y2
Obținem: y ′′(0) = 0 .
Soluție:
Fie F (x, y ) = 4 x 2 − xy + y 2 − 4, ( x, y ) ∈ R 2 .
∂F
(x, y ) ≠ 0 , dacă − x + 2 y ≠ 0 .
∂y
66
Punctul (0,1) satisface condițiile: F (1,1) = 0 și − 1 + 2 = 1 ≠ 0 , astfel că pentru orice x dintr-o
vecinătate a punctului 1, ecuația dată are soluție unică y = y (x ) , iar derivata acesteia se calculează cu
formula din teorema 4.13:
∂F
( x, y (x ))
y (x ) = −
′ ∂x .
∂F
( x, y (x ))
∂y
Astfel pentru orice x din vecinătatea lui 1 ecuația dată are soluție unică y = y (x ) .
Calculând derivatele acestei funcții obținem:
8x − y
y ′(x ) = − , adică y ′(1) = −7 .
− x + 2y
y ′′( x ) = −
(8 − y ′)(− x + 2 y ) − (8 x − y )(− 1 + 2 y ′) = − 15 y − 15xy ′ , adică y ′′(1) = −
15 + 105
= −120 .
(− x + 2 y )2 (− x + 2 y )2 1
12. Să se determine derivatele parțiale de ordinul întâi și doi ale funcției z definite implicit de
ecuația:
3 x 2 − y 2 + z 2 − 3 xz + 2 y = 0 .
Soluţie:
Fie F ( x, y , z ) = 3 x 2 − y 2 + z 2 − 3 xz + 2 y .
Evident F este de clasă C 1 pe R 3 .
Derivatele ei parțiale de ordinul întâi sunt:
∂F ∂F ∂F
= 6 x − 3z , = −2 y + 2 , = 2 z − 3x .
∂x ∂y ∂z
∂F ∂F
∂z
(x, y ) = − ∂∂Fx (x, y, z (x, y )) , ∂z (x, y ) = − ∂∂Fy (x, y, z (x, y ))
∂x (x, y, z (x, y )) ∂y (x, y, z (x, y ))
∂z ∂z
Obținem:
∂z
( x , y ) = − 6 x − 3z = 3z − 6 x , ∂z
( x, y ) = − − 2 y + 2 = 2 y − 2 .
∂x 2 z − 3x 2 z − 3 x ∂y 2 z − 3x 2 z − 3x
Pentru calculul derivatelor parțiale de ordinul doi vom deriva, ținând cont de faptul că z = z ( x, y )
în relațiile obținute.
67
Astfel găsim:
∂z ∂z
3 − 6 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 2 − 3
∂ z 2
3z − 6 x ∂x ∂x =
(x, y ) = =
∂x 2 2 z − 3x (2 z − 3x )2
3z − 6 x 3z − 6 x
3 − 6 (2 z − 3 x ) − (3z − 6 x ) 2 − 3
2 z − 3x 2 z − 3x
= =
(2 z − 3x ) 2
9 z − 18 x − 12 z + 18 x 6 z − 12 x − 6 z + 9 x
(2 z − 3 x ) − (3z − 6 x )
2 z − 3x 2 z − 3x
= =
(2 z − 3x ) 2
=
(− 3z )(2 z − 3x ) − (3z − 6 x )(− 3x ) = − 6 z 2 + 18 xz − 18 x 2
(2 z − 3x )3 (2 z − 3x )3
∂z 2y −2
2(2 z − 3 x ) − (2 y − 2 ) 2 4 z − 6 x − (2 y − 2 ) 2
∂ z 2
∂y 2 z − 3x
( x, y ) = = =
∂y 2 (2 z − 3x )2 (2 z − 3x )2
=
(4 z − 6 x )(2 z − 3x ) − (2 y − 2)(4 y − 4) = 8z 2 − 8 y 2 + 18 x 2 − 24 xz + 16 y − 8
(2 z − 3x )2 (2 z − 3x )2
∂z ∂z
3 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 2
∂ z 2
∂ ∂y =
(x, y ) =
y
∂y∂x (2 z − 3x )2
2y − 2 2y − 2
3 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 2
2 z − 3x 2 z − 3x =
=
(2 z − 3x )2
6y − 6 4y − 4
(2 z − 3x ) − (3z − 6 x )
=
2 z − 3 x 2 z − 3x = 6 xy − 6 x .
(2 z − 3x )2 (2 z − 3x )3
68
6. INTEGRALE DUBLE ŞI TRIPLE
Definiţia 6.2. Numărul pozitiv, notat cu d i , dat de relaţia d i = sup d (P, Q ) , unde d (P, Q )
P ,Q∈Di
Exemple:
Di - disc circular împreună cu frontiera sa ⇒ d i este diametrul său;
Definiţia 6.4. Fie ∆ o diviziune a lui D, ω1 , ω 2 ,..., ω n ariile corespunzătoare mulţimilor închise şi
mărginite D1 , D2 ,...., Dn ale diviziunii considerate, iar Pi (ξ i ,η i ) ∈ Di câte un punct intermediar din fiecare
n
Di , i = 1, n , expresia σ ∆ ( f , Pi ) = ∑ f (ξ i ,η i )ω i se numeşte suma Riemann a funcţiei f relativă la
i =1
Definiţia 6.5. Se numeşte suma Darboux inferioară a funcţiei f relativă la diviziunea ∆ expresia
n
s ∆ ( f ) = ∑ mi ω i , unde mi = inf f ( x, y ), i = 1, n (f este presupusă mărginită, deci ∃mi (∀)i = 1, n ).
i =1
( x , y )∈Di
n
Expresia S ∆ ( f ) = ∑M ω i i , unde M i = sup f ( x, y ), i = 1, n , se numeşte suma Darboux
i =1 ( x , y )∈Di
D, dacă există un număr real I cu proprietatea că (∀)ε ›0, (∃)δ (ε ) ›0 astfel încât pentru orice diviziune ∆ , cu
I = ∫∫ f ( x, y )dxdy .
D
69
Criterii de integrabilitate
Criteriul I. Funcţia f : D ⊂ R 2 → R ste integrabilă pe compactul D dacă și numai dacă oriare ar fi
S ∆ ( f ) − s∆ ( f ) ‹ ε .
Criteriul III. Dacă f este continuă pe D atunci f este integrabilă pe D.
C D2
D
D1
O x
70
∫∫ f (x, y )dxdy = µaria(D ) .
D
V = ∫∫ f ( x, y )dxdy .
D
y
O
x
D
drept format va fi egală cu unitatea. Astfel, volumul cilindrului va fi: V = aria (D )h = aria (D ) ⋅ 1 = aria (D ) .
b
d
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫ ∫ f ( x, y )dy dx .
I ac
b
Observaţia 6.2. Dacă pentru orice y ∈ [c, d ] există integrala F ( y ) = ∫ f (x, y )dx ,iar F ( y ) este
a
∫∫ f (x, y )dxdy = ∫ f (x )dx ⋅∫ f ( y )dy (integrala dublă se calculează ca un produs de integrale simple).
I a
1
c
2
Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy, I = [1,4]× [0,1] .
I
O 1 4 x
Putem aplica și teorema precedentă dar şi observaţia ce-i urmează. Calculăm integrala în ambele
moduri.
Varianta 1- vom face mai întâi integrarea în raport cu variabila y şi apoi în raport cu variabila x (ca în
teoremă).
1
Calculăm astfel pentru orice x din [1,4] valoarea integralei ∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dy .
0
1
1
3y2
F (x ) = ∫ (3 + 3xy + 2 x + 2 x y )dy = 3 y + x
2
+ 2 xy + x 2 y 2 =
0 2 0 .
3x
= 3+ + 2x + x2
2
F este integrabilă pe [1,4] , fiind o funcție continuă pe acest interval.
Aplicând teorema precedentă deducem că:
4
4
7x 2 7x2 x3
∫∫I (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy = ∫1 3 + 2 + x dx = 3x + 4 + 3 .
1
225
Astfel ∫∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy =
I 4
.
I 0 1 0 2
1
129 2 225
= 24 y + y =
4 0 4
72
y
1
-1 O 3 x
Varianta 1- Integrăm în raport cu variabila y mai întâi, iar apoi în raport cu variabila x.
2
Calculăm astfel pentru orice x din [− 1,3] valoarea integralei ∫1 (1 + x )(x + y )dy .
2
2
2
y2 3
F (x ) = (1 + x )∫ ( x + y )dy = (1 + x ) xy + = (1 + x 2 ) x + = x 3 + x 2 + x + .
2 2 3 3
1 2 1 2 2 2
∫∫ (1 + x )(x + y )dxdy = 44 .
2
Astfel
I
3. Să se calculeze ∫∫ e
2x+ y
dxdy , I = [0,4]× [0,2] .
I
O 4 x
Observăm că e 2 x + y = e 2 x ⋅ e y .
Folosind ultima observaţie putem calcula integrala din enunţ ca pe un produs de două integrale simple.
Avem astfel:
4 2 4
∫∫ e dxdy = ∫ e dx ⋅ ∫ e dy =
2x+ y 2x y 1 2x
e ⋅ey
2
= (e − 1)(e 2 − 1).
1 8
I 0 0 2 0
0
2
73
Definiţia 6.7. Dacă D = {( x, y ) / a ≤ x ≤ b, ϕ ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x )} , şi ϕ ,ψ sunt două funcţii continue pe
[a, b] astfel încât ϕ (x ) ‹ψ (x ) , (∀)x ∈ [a, b] , spunem că D este un domeniu simplu în raport cu axa Oy.
ψ(x,y)
y
D
ϕ(x.y)
O a b x
[c, d ] astfel încât ϕ ( y ) ‹ψ ( y ) , (∀)y ∈ [c, d ] , spunem că D este un domeniu simplu în raport cu axa Ox.
Teorema 6.2. (Descompunerea integralei duble în integrale simple)
Fie f o funcţie definită şi integrabilă pe domeniul D simplu în raport cu axa Oy. Dacă pentru orice
ψ (x)
x ∈ [a, b] există integrala F ( x ) = ∫ f (x, y )dy ,iar F (x ) este integrabilă pe [a, b] , atunci:
ϕ (x)
ψ ( x )
b
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫ ∫ f ( x, y )dy dx .
D a ϕ (x)
Observaţia 6.4. Analog, dacă f este o funcţie definită şi integrabilă pe domeniul D simplu în raport cu
ψ (y)
axa Ox, şi dacă pentru orice y ∈ [c, d ] există integrala F ( y ) = ∫ f (x, y )dx , iar F ( y ) este integrabilă pe
ϕ(y)
[c, d ] , atunci:
ψ ( y )
d
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫ ∫ f ( x, y )dx dy .
c ϕ(y)
D
Observaţia 6.5. Dacă domeniul D nu este simplu în raport cu nici una din axe, atunci domeniul D se
împarte în subdomenii simple în raport cu una din axe.
Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫ (2 x − 3 y )dxdy , unde D este domeniul din plan mărginit de dreptele
D
y = x, y = 3 x, x = 1, x = 2 .
O
1 2 x
D poate fi definit astfel: D = {(x, y ) / 1 ≤ x ≤ 2, x ≤ y ≤ 3 x}, deci este simplu în raport cu axa Oy.
74
3x
3 2
3x
Astfel: F : [1,2] → R, F ( x ) = ∫ (2 x − 3 y )dy = 2 xy − y = −8 x 2 , aceasta fiind integrabilă pe
x 2 x
domeniul de definiţie.
2
2
8 56
Avem deci: ∫∫ (2 x − 3 y )dxdy = ∫ − 8 x dx = − x 3 = − .
2
D 1 3 1 3
∫∫ (x + 3 y )dxdy ,
2
2. Să se calculeze unde D este domeniul din plan mărginit de dreptele
D
y = 0, y = 2, x = 0, y = − x + 3 .
y
3
2
D
O
x
3
x = α (u, v )
,
y = β (u, v )
cu α , β : D ′ → R , funcţii (bijective) care asociază fiecărui punct din D ′ un punct în D şi invers, realizând o
corespondenţă biunivocă între cele două domenii. Această corespondenţă poartă numele de transformare
punctuală (biunivocă), sau mai simplu transformare.
Definiţia 6.9. Transformarea se numeşte regulată în punctul ( x0 , y 0 ) interior lui D ′ , dacă funcţiile
D ( x, y )
α şi β au derivate parţiale continue în acest punct, şi dacă determinantul, notat cu , dat de relaţia:
D(u, v )
∂α ∂α
D (x, y ) ∂u ∂v ,
=
D (u, v ) ∂β ∂β
∂u ∂v
este nenul în punctul considerat.
75
D ( x, y )
Definiţia 6.10. poartă numele de jacobianul transformării.
D(u, v )
Definiţia 6.11. Corespondenţa dintre D ′ şi D se numeşte directă, dacă atunci când un punct se
deplasează pe Γ ′ în sens trigonometric (direct), punctul corespunzător se deplasează pe Γ tot în sens
trigonometric. În caz contrar corespondenţa se spune că e inversă.
Teorema 6.3. (Formula de schimbare de variabilă la integrala dublă)
Dacă funcţia f este continuă pe domeniul D mărginit de curba închisă Γ , şi transformarea
x = α (u, v )
, α , β : D ′ → R este regulată pe D ′ , atunci are loc:
y = β (u, v )
D (x, y )
∫∫ f (x, y )dxdy = ∫∫ f (α (u, v ), β (u, v )) D (u, v ) dudv .
D D′
Observăm că pentru a realiza corect o schimbare de variabilă trebuie să avem în vedere trei elemente:
1.Faptul că vechiul domeniu D (parcurs de (x, y ) ) trebuie înlocuit cu noul domeniu pe care se va
D (x, y )
substituit și el folosind relația: dxdy = dudv .
D (u, v )
Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫ xydxdy , unde D este un sfert de disc ce are centrul în origine şi raza 3.
D
y y
3
r
t
O 3 x O x
Vom calcula această integrală utilizând trecerea de la coordonatele carteziene la cele polare, dată de
transformarea de coordonate:
x = r cos t
.
y = r sin t
π
Pentru ca ( x, y ) să parcurgă domeniul D din enunţ trebuie ca r ∈ [0,3], t ∈ 0, .
2
π α (r , t ) = r cos t
Considerăm deci funcţiile α , β : D ′ = [0,3]× 0, → R date de .
2 β (r , t ) = r sin t
76
Jacobianul acestei transformări este:
D (x, y ) cos t − r sin t 0
π
= = r ≠ 0 , pentru toate punctele din D ′ = (0,3) × 0, .
D (r , t ) sin t r cos t 2
x = α (r, t ) = r cos t
Transformarea este deci o transformare regulată ce duce domeniul D în D ′ şi
y = β (r, t ) = r sin t
invers.
Aplicând formula de schimbare de variabilă în integrala dublă obţinem:
π π π
27 (− cos 2t ) 2 27
3
3
r4 1 2
2
x2 + y2
2. Să se calculeze ∫∫ e
D
dxdy , unde D este semicoroana circulară cuprinsă între cercurile cu centrele
în origine şi de raze 1 şi 4.
∫∫ e
x
dxdy = ∫∫ e r rdrdt = ∫ e r rdr ⋅ ∫ dt = π ⋅ ∫ e r ⋅ dr = π ⋅ ⋅ e r = 16
D D′ 1 0 1 2 2 1 2
V = ∫∫ f ( x, y )dxdy
D
aria (D ) = ∫∫ dxdy
D
M = ∫∫ ρ ( x, y )dxdy .
D
∫∫ xdxdy ∫∫ ydxdy
xG = D
, yG = D
.
∫∫ dxdy
D
∫∫ dxdy
D
∫∫ ρ (x, y )dxdy
D
∫∫ ρ (x, y )dxdy
D
( )
I O = ∫∫ x 2 + y 2 dxdy I Ox = ∫∫ y 2 dxdy , I Oy = ∫∫ x 2 dxdy .
D D D
Exemple:
1. Să se calculeze volumul unui paraboloid de rotaţie de înălţime h şi raza bazei R, ecuaţia unui astfel
de paraboloid fiind z =
h
2
(
R2 − x2 − y2 . )
R
Baza acestui paraboloid este un cerc de rază R, cu centrul în origine. Avem deci:
V = ∫∫
h
2
(
R 2 − x 2 − y 2 dxdy . )
D R
x = r cos t
Trecând la coordonatele polare , deducem că r ∈ [0, R ], t ∈ [0,2π ].
y = r sin t
Obţinem:
R
2π
2πh R 2 r 2 r 4 πhR 2
R
∫( )
h
V= 2 R − r rdr ⋅ ∫ dt = 2
2 2
− = .
R 0 0 R 2 4 0 2
A = ∫∫ dxdy .
D
78
3. Să se afle poziţia centrului de greutate al unei plăci plane omogene având forma unui sfert de disc
de rază 4.
Folosind formulele de mai sus şi trecerea la coordonatele polare şi ţinând cont că pentru a parcurge un
π
sfert de disc de rază R, r ∈ [0,4], t ∈ 0, , avem:
2
π
4 2
4. Să se afle momentele de inerţie ale unei plăci plane dreptunghiulare de dimensiuni 2, 5, omogene,
faţă de două din laturile sale.
Considerăm că deptunghiul are unul din vârfuri în originnea axelor de coordonate, lungimea OA = 2 ,
iar lăţimea OB = 5 . Astfel momentul de inerţie faţă de latura OA (situată pe axa Ox) este:
2 5
53 375
I OA = ∫∫ y 2 dxdy = ∫ dx ⋅ ∫ y 2 dy = 2 ⋅ = .
D 0 0 3 3
În mod analog găsim momentul de inerţie faţă de latura OB:
2 3 40
I OB = ∫∫ x 2 dxdy = 5 ⋅ = .
D 3 3
Remarcăm că momentul de inerție este mai mare față de latura de lungime mai mică.
Noţiunea de integrală (Riemann) se poate extinde şi pentru funcţii de trei sau mai multe variabile într-
un mod analog modului de extindere pentru funcţii de două variabile.
Fie f : D ⊂ R 3 → R o funcţie mărginită definită pe un domeniu închis şi mărginit din spaţiu.
Definiţiile enunţate pentru integralele duble rămân valabile şi pentru integralele triple înlocuind, acolo unde
apar, ariile prin volume, şi ţinând cont că distanţa este în acest caz distanţa euclidiană din R 3 .
Integrala triplă a funcţiei f pe domeniul D (limita şirului sumelor Riemann) se notează astfel:
∫∫∫ f (x, y, z )dxdydz , sau ∫∫∫ fdv , iar dacă nu apar confuzii ∫ fdv .
D D D
Rămân valabile şi criteriile de integrabilitate de la integrala dublă, cel mai important fiind următorul:
O funcţie continuă pe un domeniu închis este integrabilă pe acest domeniu.
79
Proprietăţile integralelor duble, adică: aditivitatea şi omogenitatea faţă de funcţii, aditivitatea faţă de
domenii (aici presupunem că domeniul D este împărţit în două subdomenii D1 , D2 printr-o suprafaţă de
volum nul), monotonia şi formulele de medie, se păstrează şi în cazul integralelor triple, chiar sub aceeaşi
formă, mai puţin formulele de medie, unde aria lui D e înlocuită cu volumul lui D, iar integralele duble cu cele
triple.
ψ ( x, y )
∫∫∫ f ( x , y , z )dxdydz = ∫∫
∫ f ( x , y , z )dz dxdy .
D σ ϕ ( x, y )
Dacă domeniul σ este, de exemplu, simplu în raport cu Oy, adică
σ = {( x, y ) / a ≤ x ≤ b, α ( x ) ≤ y ≤ β ( x )} , cu α , β funcţii continue pe [a, b] , putem scrie:
β ( x ) ψ ( x, y )
b
( ) ( ) dy dx .
∫∫∫ f x , y , z dxdydz = ∫ ∫ ∫
f
a α ( x ) ϕ ( x, y )
x , y , z dz
D
Dacă domeniul σ este, de exemplu, simplu în raport cu Ox, adică
σ = {(x, y ) / c ≤ y ≤ d , α ( y ) ≤ x ≤ β ( y )} , cu α , β funcţii continue pe [c, d ] , putem scrie:
d β ( y ) ψ (x, y )
∫∫∫ f ( x, y , z )dxdydz = ∫ ∫ ∫ f (x, y , z )dz dx dy .
c α ( y ) ϕ (x, y )
D
Se pot scrie și alte formule pentru cazurile în care ordinea de integrare este alta.
6.9. Schimbarea de variabilă în integrala triplă
x = α (u, v, w )
D (α , β , γ )
Dacă y = β (u, v, w ) ; (u, v, w) ∈ Ω; α , β , γ ∈ C 1 (Ω ); ≠ 0 , atunci:
z = γ (u, v, w ) D (u, v, w )
D (α , β , γ )
∫∫∫ f (x, y, z )dxdydz = ∫∫∫ f (α (u, v, w ), β (u, v, w ), γ (u, v, w))⋅ D (u, v, w) dudvdw .
D Ω
80
x = aρ cos θ sin ϕ
D (α , β , γ )
y = bρ sin θ sin ϕ ; ρ ≥ 0, θ ∈ [0,2π ], ϕ ∈ [0, π ]; = abcρ 2 sin ϕ
z = cρ cos ϕ D (u, v, w )
3. Coordonate cilindrice
x = ρ cos θ
D (α , β , γ )
y = ρ sin θ ; ρ ≥ 0, θ ∈ [0,2π ], z ∈ [h, H ]; =ρ
z = z D (u, v, w )
Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫∫ (xy + 3)dxdydz , I = [0,1]× [2,4]× [1,2].
I
Domeniul pe care se calulează integrala este un paralelipiped dreptunghic, de diemnsiuni: 1,2,1. Putem
integra astfel în ordinea în care dorim.
Varianta 1. Putem scrie deci:
∫∫∫ (xy + 3)dxdydz = ∫ ∫ ∫ (xy + 3)dz dy dx = ∫ ∫ (xy + 3)∫ dz dy dx = ∫ ∫ ((xy + 3)(z ) )dy dx =
1
42 1
4 2
1
4 2
1
I 0 21 0 2 1 0 2
4
4
1
1
y2 1
= ∫ ∫ ((xy + 3))dy dx = ∫ x + 3 y dx = ∫ (6 x + 6 )dx = (3 x 2 + 6 x ) 0 = 9
1
02 0 2 2 0
Varianta 2.
Vom calcula integrala schimbând ordinea în raport cu care facem integrarea.
Astfel putem scrie:
24
1
41
2
x2 dx = y + 3 dy dx =
2 4
∫∫∫ ( xy + 3)dxdydz =
∫1 ∫2 ∫0
( xy + 3)dx dy
dz = ∫1 ∫2 2
y + 3 x
dy ∫1 ∫2 2
I 0
y2
2
4
2
= ∫ + 3 y dx = ∫ (3 + 6)dx = 9 x 1 = 9
2
1 4 2
1
Varianta 1.
Putem reprezenta domeniul D astfel:
D = {(x, y , z ) / x 2 + y 2 + z 2 = 1, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0}=
{
= (x, y , z ) / x ∈ [0,1], 0 ≤ y ≤ 1 − x 2 , 0 ≤ z ≤ 1 − x 2 − y 2 }.
Astfel avem:
1 1− x 2 1− x 2 − y 2 1
∫∫∫ ∫
∫
∫0
dy dx = 5 (1 − x ) dx .
2 3
3 ∫0
5 zdxdydz = 5 zdz
0
D
0
π
Calulăm integrala rămasă făcând schimbarea de variabilă: x = cos t ⇒ t ∈ 0, , dx = − sin tdt .
2
81
Obţinem:
π π 2 π
1 − cos 2t
1 0
0 π 0 0 2 40
2
π π π π π
1 1 2
π 12 π 1 2 1 3π
= (t − sin 2t ) + ∫ cos2 2tdt = + ∫ (1 + cos 4t )dt = + t + sin 4t =
2 2
.
4 0 4 0 8 8 0 8 8 0 4 0 16
Deducem că:
1− x 2 1− x 2 − y 2
dy dx = 5 ⋅ 3π = 5π
1
∫∫∫ 5 zdxdydz = ∫
0
∫ ∫0 5 zdz
3 16 16
D
0
5π
Astfel integrala din enunţ are valoarea .
16
Varianta 2.
Pentru a calcula integrala precedentă putem folosi schimbarea de variabilă în integrala triplă,
trecând la coordonatele sferice:
x = ρ cos θ sin ϕ
π π D (α , β , γ )
y = ρ sin θ sin ϕ ; ρ ∈ [0,1], θ ∈ 0, , ϕ ∈ 0, ; = ρ 2 sin ϕ
z = ρ cos ϕ 2 2 D (u, v, w )
Astfel avem:
π2 π2 π π
1
5 1 2 2
V = ∫∫∫ dxdydz .
D
82
∫∫∫ xdxdydz ∫∫∫ ydxdydz ∫∫∫ zdxdydz
xG = D
, yG = D
, zG = D
.
V V V
Pentru corpurile neomogene a căror densitate este µ ( x, y, z ) avem:
( ) ( )
I Ox = ∫∫∫ y 2 + z 2 dxdydz , I Oy = ∫∫∫ x 2 + z 2 dxdydz , I Oz = ∫∫∫ y 2 + x 2 dxdydz , ( )
D D D
(
I O = ∫∫∫ x 2 + y 2 + z 2 dxdydz . )
D
În cazul unui corp neomogen de densitate µ , momentele de inerţie se calculează analog flosind formulele:
I xOy = ∫∫∫ z 2 µ ( x, y , z )dxdydz , I xOz = ∫∫∫ y 2 µ (x, y , z )dxdydz , I yOz = ∫∫∫ x 2 µ ( x, y , z )dxdydz ,
D D D
µ ( x, y , z )
U ( x0 , y 0 , z 0 ) = ∫∫∫ dxdydz .
D (x − x0 ) 2
+ ( y − y 0 ) + (z − z 0 )
2 2
Exemple:
1. Să se calculeze volumul unui corp ce ocupă în spaţiu domeniul D mărginit de planele: xOz, yOz,
z=0, z=6, x+2y=4.
83
Observăm că putem scrie: D = {(x, y , z ) / (x, y ) ∈ σ , 0 ≤ z ≤ 6} , cu σ domeniu închis din planul xOy,
mărginit de axele Ox, Oy și de dreapta x+2y=4. Observăm că el este un triunghi dreptunghic de catete: 4,
4⋅2
respectiv 2. Astfel σ are aria S = = 4.
2
Obținem deci:
6 6 6
∫∫∫ dxdydz = ∫∫ ∫
dz dxdy = ∫ dz ∫∫ dxdy = z 0 S = 6 ⋅ 4 = 24 .
D σ 0 0 σ
Observăm că D reprezintă o prismă dreaptă triunghiulară, ce are înălțimea egală cu 6 um și baza un
triunghi dreptunghic de catete 2 um și 4 um.
3. Să se calculeze masa unui corp ce ocupă în spaţiu domeniul D mărginit de planele: xOz, yOz, z=1,
z=5, 2x+y=6, știind că densitatea este direct proporțională cu z, factorul de proporționalitate fiind
4.
Corpul are densitatea variabilă µ ( x, y , z ) = 4 z
Observăm că putem scrie: D = {(x, y , z ) / (x, y ) ∈ σ , 1 ≤ z ≤ 5}, cu σ domeniu închis din planul xOy,
mărginit de axele Ox, Oy și de dreapta 2x+y=6. Observăm că σ este un triunghi dreptunghic de catete: 3,
3⋅ 6
respectiv 6. Astfel σ are aria S = =9.
2
Obținem deci:
5 5 5
∫∫∫ 4 zdxdydz = ∫∫ ∫
4 zdz
dxdy = ∫ 4 zdz ∫∫ dxdy = 2 z 2 1 S = 2 ⋅ 24 ⋅ 9 = 432 .
D σ 1 1 σ
∫∫∫ xdxdydz
xG = D
.
∫∫∫ dxdydz
D
Vom folosi coordonatele sferice generalizate pentru calculul integralelor triple din formulă:
x = 2 ρ cos θ sin ϕ
D (α , β , γ )
y = ρ sin θ sin ϕ ; ρ ∈ [0,1], θ ∈ [0, π ], ϕ ∈ [0, π ]; = 8ρ 2 sin ϕ
z = 4 ρ cos ϕ D (u, v, w)
1 π π
D 0 0 0
84
VII. ELEMENTE DE TEORIA CÂMPURILOR
În studiul ştiinţelor naturii apar trei tipuri de mărimi: scalare, vectoriale, extensive (tensoriale).
Mai des întâlnite sunt primele două tipuri de mărimi.
Mărimile scalare sunt bine determinate prin cunoaşterea unui singur număr real care exprimă
în ce raport se găsesc ele față de o unitate de măsură aleasă ca etalon (alegerea fiind convenţională).
Exemple de mărimi scalare: lungimea, aria, volumul, masa, densitatea, lucrul mecanic,
temperatura, energia potenţială, energia cinetică, etc..
4. origine
Notaţia folosită pentru a desemna un vector este: AB , unde A este originea, B poartă numele
Vectorii mai pot fi notaţi pentru simplitate cu o singură literă astfel: a , v1 ,V2 ,....
Vectorul pentru care extremitatea coincide cu originea se numeşte vector nul. Mărimea sa
este deci zero, direcţia şi sensul fiind nedeterminate. El se notează cu 0 .
Clasificarea vectorilor
85
1. Legaţi - au originea într-un punct fix din spaţiu; de exemplu viteza unui punct material în
mişcarea pe traiectorie.
2. Alunecători - originea se poate deplasa în lungul dreptei suport; de exemplu forţa care
acţionează asupra unui solid rigid, deoarece punctul de aplicaţie al acesteia poate fi situat
oriunde pe dreapta suport, efectul este acelaşi.
Definiţia 7.2. Doi vectori sunt egali dacă au aceeaşi, direcţie, acelaşi sens şi acelaşi modul. În cazul
vectorilor legaţi ei trebuie să aibă şi aceeaşi origine. .
Definiţia 7.4. Doi vectori se numesc coliniari dacă au ca suport aceeaşi dreaptă.
Observaţia 7.1. Pentru cazul vectorilor liberi cele două noţiuni coincid (a spune că doi vectori sunt
paraleli este echivalent cu a spune că sunt coliniari).
Definiţia 7.5. Doi vectori se numesc echipolenţi dacă au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi acelaşi
modul, cu alte cuvinte dacă pot fi suprapuşi printr-o mişcare de translaţie.
Observaţia 7.2. Pentru cazul vectorilor liberi noţiunea de echipolenţă este echivalentă cu cea de
egalitate.
Definiţia 7.6. Doi vectori se numesc opuşi dacă au aceeaşi direcţie, acelaşi modul şi sensuri
diferite. În cazul vectorilor legaţi ei trebuie să aibă şi aceeaşi origine.
Vectorii liberi sunt cei mai des utilizaţi şi în cele ce urmează, dacă nu se specifică, vectorii cu
care operăm vor fi consideraţi vectori liberi.
Precizăm de asemenea că dacă avem mai mulţi vectori liberi ei pot fi aduşi astfel încât să aibă
aceeaşi origine.
Operaţii cu vectori
Definiţia 7.7. (Regula paralelogramului) Fie V1 şi V2 doi vectori daţi, pe care-i considerăm ca
V1 + V2 = OA
86
A
V2
O Fig.1.
Definiţia 7.8. (Regula liniei poligonale închise) Se numeşte sumă a vectorilor V1 şi V2 , vectorul
OA , unde O este originea primului vector, iar A este extremitatea celui de-al doilea, acesta din
urmă având originea în extremitatea primului (fig.2.).
O Fig.2.
Această regulă este echivalentă cu regula paralelogramului, dar prezintă avantajul că poate fi
uşor aplicată cazului în care avem de făcut suma a n vectori n ≥ 2, n ∈ N .
Fig.3.
6
S = ∑ Vi .
i =1
1. V1 + V2 = V2 + V1 (comutativitate).
3. V1 + 0 = V1
4. V1 + (− V1 ) = 0
Definiţia 7.9. Diferenţa dintre vectorii V1 şi V2 este un vector, V , ce reprezintă de fapt suma dintre
87
Fig. 4.
Definiţia 7.10. Se numeşte produs dintre scalarul a şi vectorul V un alt vector, notat aV , care are
aceeaşi direcţie cu vectorul dat, acelaşi sens sau sens opus cu V după cum a este strict pozitiv, sau
strict negativ, iar modulul este dat de relaţia: aV = a V
Observaţia 7.4.Prin înmulţirea unui scalar nul cu orice vector se obţine vectorul nul.
3. a (bV ) = (ab )V .
Definiţia 7.11. Se numeşte versor al unui vector un vector unitar care are aceeaşi direcţie şi acelaşi
sens cu vectorul dat. Versorul vectorului V se notează cu versV şi este dat de relaţia:
V
versV = .
V
Avem relaţia: V = OA = OA1 + OA2 . Vectorii OA1 , OA2 se numesc componentele vectoriale
88
A
O
Fig.5.
Fie d1 , d 2 , d 3 cele trei direcţii concurente în O şi V vectorul dat, având originea în punctul O
(fig.6).
B Fig. 6.
Din extremitatea A a vectorului dat, ducem o paralelă la dreapta d 3 până când aceasta
V = V1 + V2 + V3 ,
iar V1 , V2 , V3 poartă numele de componentele vectorului dat după cele trei direcţii.
Propoziţia 7.3. Dacă vectorii V1 ,V2 sunt coliniari atunci între ei există relaţia αV1 + β V2 = 0 , cu
α , β ∈ R* .
Observaţia 7.5. Doi vectori V1 ,V2 sunt coliniari dacă şi numai dacă există un scalar a ∈ R * astfel
încât V1 = aV2 .
Prin axă înţelegem o dreaptă pe care s-a stabilit un sens pozitiv de parcurgere a punctelor
sale. Vectorial o axă este caracterizată de un versor.
89
Definiţia 7.12. Numim unghi a doi vectori V1 ,V2 unghiul din intervalul [0, π ] format de sensurile
D
Fig.7.
Definiţia 7.13. Numim proiecţie a vectorului V pe axa D un scalar egal cu produsul dintre modulul
vectorului considerat şi cosinusul unghiului format de acest vector cu axa D. Notăm:
Se observă că proiecţia unui vector pe o axă este un scalar pozitiv sau negativ, după cum unghiul
dintre vector şi versorul axei este în primul sau al doilea cadran (ascuţit sau obtuz).
două. Orientăm aceste trei drepte cu ajutorul versorilor i , j , k astfel încât triedul O(i , j , k ) să fie
direct, adică un observator situat de-a lungul versorului k , cu capul în sensul lui k să observa
suprapunerea versorului i peste j de la dreapta spre stânga după un unghi de 90 o . Figura
geometrică astfel construită se numeşte reper cartezian ortogonal, iar axele se notează de obicei cu
Ox, Oy, Oz.
M3
z M
O M2
y
M1 Fig.8.
x
90
Vectorul OM se numeşte vector de poziţie al punctului M. Descompunem acest vector după
direcţiile axelor Ox, Oy, Oz. Astfel obţinem:
OM = OM 1 + OM 2 + OM 3 .
După cum se observă imediat vectorii ce reprezintă componentele vectorului de poziţie al lui
M faţă de cele trei direcţii sunt coliniari cu versorii acestora. Astfel există scalarii x, y, z astfel încât
OM 1 = xi , OM 2 = yj , OM 3 = zk şi deci
OM = xi + yj + zk .
Definiţia 7.14. Scalarii care apar poartă numele de componentele sau coordonatele scalare ale
vectorului OM .
O notaţie echivalentă pentru vectorul OM este aceea care precizează doar componentele
scalare ale vectorului, adică: OM ( x, y, z )
V = OB = ( x 2 − x1 )i + ( y 2 − y1 ) j + ( z 2 − z1 )k .
z
A
y
O
Fig.9.
x
91
Transcrierea analitică a operaţiilor studiate.
V1 = x1i + y1 j + z1 k şi V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k .
V1 = V2 ⇔ x1 = x 2 , y1 = y 2 , z1 = z 2 ;
n
n n n
În cazul sumei a n vectori avem relaţia: V = ∑ Vm = ∑ x m i + ∑ y m j + ∑ z m k .
m =1 m=1 m =1 m =1
Observaţia 7.6. Doi vectori V1 ,V2 sunt paraleli (coliniari) dacă şi numai dacă ∃α ∈ R astfel încât:
x1 y z
V1 = αV2 ⇔ = 1 = 1 .
x2 y 2 z 2
Produsul scalar
Definiţia 7.14. Se numeşte produsul scalar a doi vectori V1 ,V2 , un scalar notat V1 ⋅ V2 , egal cu
produsul dintre modulele celor doi vectori şi cosinusul unghiuli format de aceştia, adică
V1 ⋅ V2 = V1 V2 cos(V1 , V2 ) .
b) Când vectorii, fiind nenuli, sunt ortogonali, deoarece în acest caz cosinusul unghiului
dintre ei este egal cu zero.
De aici putem deduce următoarea propoziţie: condiţia necesară şi suficientă ca doi vectori
nenuli să fie ortogonali este ca produsul lor scalar să fie nul.
2. Produsul scalar a doi vectori este egal cu produsul dintre modulul unui vector şi proiecţia
celuilalt pe el, adică:
92
( )
V1 ⋅ V2 = V1 prV1V2 , sau schimbând rolurile vectorilor , V1 ⋅ V2 = V2 prV2 V1 . ( )
3. Proiecţia unui vector pe o axă este egală cu produsul scalar dintre vectorul dat şi versorul axei.
V1 ⋅ (V2 + V3 ) = V1 ⋅ V2 + V1 ⋅ V3 .
i ⋅i = j ⋅ j = k ⋅k = 1 i ⋅ j = j ⋅ k = k ⋅i = 0
Considerăm V1 = x1i + y1 j + z1 k şi V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k .
V1 ⋅ V2 = x1 x 2 + y1 y 2 + z1 z 2 .
V ⋅V = x 2 + y 2 + z 2 ⇒ V = x 2 + y 2 + z 2 .
Deducem formula cu ajutorul căreia putem calcula cosinusul unghiului format de doi vectori
(direcţii) şi apoi expresia analitică a sa. Avem:
V1 ⋅ V2
cos(V1 ,V2 ) = ⇒
V1 V2
x1 x 2 + y1 y 2 + z1 z 2
cos(V1 ,V2 ) = .
x12 + y12 + z12 x 22 + y 22 + z 22
Observaţia 7.7. O condiţie necesară şi suficientă ca doi vectori să fie ortogonali este:
V1 ⊥ V2 ⇔ x1 x 2 + y1 y 2 + z1 z 2 = 0 .
Definiţia 7.15. Cosinusurile unghiurilor pe care le face un vector cu axele reperului cartezian poart
numele de cosinusurile directoare al vectorului considerat.
x y
cos α = cos(V , i ) = , cos β = cos(V , j ) = ,
x +y +z
2 2 2
x + y2 + z2
2
93
cos γ = cos(V , k ) =
z
.
x + y2 + z2
2
V xi + yj + zk
u= = = cos αi + cos β j + cos γk .
V x2 + y2 + z2
Exemple:
V1 ⋅V2 = 6 + (− 1)(− 4) = 10
V1 2 3 4 V2 2 1
u1 = = i+ j− k , u2 = = j− k
V1 56 56 56 V2 5 5
Unghiul dintre cei doi vectori este determinat cu ajutorul cosinusului său:
V1 ⋅ V2
cos(V1 ,V2 ) = (
⇒ cos V1 , V2 = ) 10
=
5
.
V1 V2 56 5 14
Soluţie: V1 ⊥ V2 ⇔ V1 ⋅ V2 = 0 , şi deci 3m − 3 = 0 ⇒ m = 1 .
Produsul vectorial.
Definiţia 7.16. Produsul vectorial a doi vectori V1 ,V2 , consideraţi în această ordine, este un vector
notat V1 × V2 , perpendicular pe vectorii V1 ,V2 , orientat astfel încât triedul V1 ,V2 ,V1 × V2 să fie drept
(orientarea este dată de regula mâinii drepte sau a burghiului, adică este sensul de înaintare a
burghiului astfel încât vectorul V1 să se suprapună peste V2 pe drumul cel mai scurt), iar modulul
este dat de relaţia:
V1 × V2 = V1 V2 sin (V1 , V2 ) .
94
Propoziţia 7.5. Produsul vectorial are urătoarele proprietăţi:
1. Modulul produsului vectorial este un scalar reprezentând aria paralelogramului construit pe cei
doi vectori;
Fig. 10
De aici putem deduce o formulă pentru calculul ariei unui triunghi ABC. Avem:
1
σ ABC = AB × AC
2
V1 = 0 sau V2 = 0 sau V1 = V2 = 0 ,
i ×i = j × j = k ×k = 0
i × j = k, j × k = i, k ×i = j ,
V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k , în această ordine:
i j k
V1 × V2 = x1 y1 z1
.
x2 y2 z2
95
Exemple:
4 3
Soluţie: Vectorii daţi sunt necoliniari ≠ şi deci irecțiile lor determină într-adevăr un plan.
3 2
Toate dreptele perpendiculare pe planul determinat de vectorii daţi sunt paralele între ele. Astfel,
există două direcţii (drepte orientate) cu proprietatea din enunţ, una având drept versor versorul lui
V1 × V2 şi cealaltă versorul opus.
i j k i j k
3 −1 4 −1 4 3
V1 × V2 = x1 y1 z1 = 4 3 − 1 = i −j +k = −4i + 5 j − k
2 −2 3 −2 3 2
x2 y2 z2 3 2 − 2
4 5 1
Astfel unul din versori este: u = − i+ j− k.
42 42 42
4 5 1
Celălalt versor este: − u = i− j+ k.
42 42 42
2. Fiind date punctele A(− 1,3,1) , B(1,1,1) şi C (0,−1,2 ) să se determine perimetrul şi aria
triunghiului pe care aceste îl determină .
AB = 2i − 2 j ⇒ AB = 8 , AC = i − 4 j + k ⇒ AC = 18 ,
BC = −i − 2 j + k ⇒ BC = 6 .
Astfel PABC = 8 + 18 + 6 .
1
Aria este dată de: σ ABC = AB × AC .
2
i j k
1
AB × AC = 2 − 2 0 = −2i − 2 j − 6k ⇒ AB × AC = 44 , deci σ ABC = 44 = 11
2
1 −4 1
96
Produsul mixt
Definiţia 7.17. Produsul mixt a trei vectori V1 , V2 , V3 , consideraţi în această ordine, este un scalar,
(V ,V ,V ) = V ⋅ (V
1 2 3 1 2 × V3 ) .
Observaţia 7.7. Valoarea absolută a produsului mixt este egală cu volumul paralelipipedului
construit pe cei trei vectori.
O
Fig.11
x1 y1 z1
(V ,V ,V ) = x
1 2 3 2 y2 z2 .
x3 y3 z3
97
x1 y1 z1
(V ,V ,V ) = x
1 2 3 2 y2 z2 = 0 .
x3 y3 z3
Exemple:
−1 3 2
(F , F , F ) =
1 2 3 −1 − 6 2 = 0 .
− 3 12 6
Definiţia 7.18. Dublul produs vectorial a trei vectori V1 , V2 , V3 , consideraţi în această ordine, este
Propoziţia 7.6. Vectorul V = V1 × (V2 × V3 ) este coplanar cu vectorii V2 ,V3 şi verifică relaţia:
prin vectorul lui de poziţie x = xi + y j + z k , poate fi precizat prin cele trei coordonate ( x, y, z ) .
()
u : D → R , u x = u ( x, y , z ) .
Exemple de câmpuri scalare: masa specifică, sarcina specifică, temperatura într-un corp,
presiunea într-un fluid, etc..
98
În cele ce urmează vom caracteriza variaţia câmpului în raport cu argumentele spaţiale. Pentru
a putea face această caracterizare presupunem că funcţia u are derivate parţiale de ordinul întâi
continue şi că cel puţin una dintre acestea este nenulă.
Definiţia 7.19. Se numeşte suprafaţă de nivel mulţimea tuturor punctelor din D pentru care câmpul
are aceeaşi valoare (funcţia u rămâne constantă).
()
Ecuaţia unei suprafeţe de nivel este: u x = c .
Observaţia 7.8. Se deduce de aici că două suprafeţe de nivel nu se pot intersecta fără să coincidă.
Justificarea rezultă din faptul că dacă avem două suprafeţe de nivel distincte u x = c1 , ()
()
u x = c 2 , c1 ≠ c 2 şi presupunem că ele ar avea puncte comune, acestea ar fi soluţiile sistemului
()
u x = c1
,
()
u x = c 2
de unde c1 = c 2 , adică o contradicţie, Astfel, prin orice punct din D trece o suprafaţă de nivel şi
numai una.
()
Într-un domeniu cu două dimensiuni, ecuaţia u x = u ( x, y ) = c , reprezintă o curbă de nivel.
()
Fie o suprafaţă de nivel u x = c , şi un punct P ce se poate deplasa fie pe suprafaţa
considerată, fie în afara acesteia. Analizăm cele două situaţii.
Q
P
O Fig.1
99
∂u ∂u ∂u
du = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
putem considera că membrul drept provine dintr-un produs scalar a doi vectori:
∂u ∂u ∂u
G= i+ j+ k şi d r = idx + jdy + kdz .
∂x ∂y ∂z
Astfel obţinem: G ⋅ d r = 0 .
Cum d r se află în planul tangent în punctul P la suprafaţa de nivel, deducem că G este vector
normal în P la suprafaţa de nivel considerată.
∂u ∂u ∂u
Definiţia 7.20. Vectorul G , notat gradu , dat de: G = gradu = i+ j + k , poartă numele de
∂x ∂y ∂z
gradientul funcţiei u.
∂ ∂ ∂
Definiţia 7.21. Operatorul ∇ sau nabla, dat de ∇ = i + j + k , poartă numele de operatorul
∂x ∂y ∂z
lui Hamilton.
∂ ∂ ∂
G = gradu = i + j + k u = ∇u .
∂x ∂y ∂z
Q
P
Fig.2
O
( ) ()
Variaţia câmpului scalar la trecerea din P în Q este: δu = u r + d r − u r , ea depinde atât de
δs = PQ = d r .
100
Definiţia 7.22. Se numeşte derivata funcţiei u după direcţia de versor s în punctul P, sau derivata
δu
câmpului scalar u după direcţia de versor s , limita raportului , pentru δs → 0 , atunci când
δs
du
limita există. Se notează . Avem:
ds
du δu
= lim .
ds δs →0 δs
De aici obţinem:
Astfel obţinem:
∂u ∂u ∂u
δu = u ( x, y, z ) + dx + dy + dz + R − u ( x, y, z ) , cu
∂x ∂y ∂z
R
lim = 0.
δs →0 δs
Deducem că
δu ∂u ∂u ∂u
lim = cos α + cos β + cos γ .
δs →0 δs ∂x ∂y ∂z
du
= G ⋅ s = gradu ⋅ s .
ds
101
Ţinând cont de proprietăţile produsului scalar putem spune că derivata funcţiei scalare u după
direcţia s reprezintă proiecţia gradientului pe direcţia de versor s
du
ds
( ) ( )
= G s cos s, G = G cos s, G .
Observaţia 7.9. Modulul gradientului reprezintă derivata câmpului scalar u după direcţia normalei
în punctul respectiv la suprafaţă. Deducem de aici că:
du
G= n.
dn
du
dn
( )
= G cos G, n = G cos 0 0 = G
Observaţia 7.10. Mărimea gradientului este valoarea maximă între derivatele după o direcţie
oarecare.
Avem într-adevăr:
du
ds
( )
= G cos s, G ≤ G ⇒ max
du
ds
= G .
Observaţia 7.11. Derivatele după direcţiile pozitive ale axelor de coordonate coincid cu derivatele
parţiale în raport cu variabila respectivă, iar cele în raport cu direcţiile negative sunt opusele
derivatelor parţiale.
Propoziția 7.8. Proprietăţile derivatei unui câmp scalar după o direcţie sunt:
d
1. ( f + g ) = df + dg
ds ds ds
102
d
2. ( fg ) = g df + f dg
ds ds ds
3.
d
(F (ϕ )) = F ′(ϕ ) dϕ .
ds ds
∂u ∂u ∂u
gradu = i+ j+ k .
∂x ∂y ∂z
Derivatele parțiale de ordinul întâi ale lui u sunt:
∂u ∂u ∂u
= 2 y + 2 xz , = 2x + 3 , = x2 .
∂x ∂y ∂z
Obținem: gradu = (2 y + 2 xz )i + (2 x + 3) j + (x 2 )k .
În punctul dat gradientul este: gradu(− 1,0,2 ) = −4i + j + k .
du
Pentru calculul derivatei lui u după direcția dată aplicăm formula: = gradu ⋅ s
ds
− (x 2 )
du 1 1 1
Astfel obținem: = gradu ⋅ s = (2 y + 2 xz ) + (2 x + 3) .
ds 3 3 3
În punctul A, derivata lui u după direcția dată este:
du
(− 1,0,2 ) = − 4 + 1 − 1 .
ds 3 6 6
Faţă de un reper cartezian ales, câmpul vectorial se defineşte prin funcţiile reale P, Q, R ,
103
Pentru a calcula variaţia unui câmp vectorial în vecinătatea unui punct M, de vector de poziţie
r , câmp ce variază diferit pe diferitele direcţii ale spaţiului, vom considera o dreaptă ce trece prin
M de versor s , sau o curbă a cărui tangentă în M are direcţia de versor s , pe care alegem punctul
M ′ , de vector de poziţie r + d r , şi procedând ca în cazul câmpului scalar obţinem pentru variaţia
∂V ∂V ∂V
δV = cos αδs + cos βδs + cos γδs , unde α , β , γ sunt unghiurile pe care le face
∂x ∂y ∂z
Definiţia 7.24. Se numeşte derivata funcţiei V după direcţia de versor s sau derivata câmpului
δV
vectorial V după direcţia de versor s , limita raportului când δs → 0 , atunci când această
δs
dV δV
limită există. Se notează: = lim .
ds δs → 0 δs
d V ∂V ∂V ∂V
Avem: = cos α + cos β + cos γ .
ds ∂x ∂y ∂z
dV
ds
( )
= s ⋅∇ V .
Propoziția 7.9. Proprietăţile derivatei unui câmp vectorial după o direcţie sunt:
1.
d
ds
(V +W =
ds
)
d V dW
+
ds
2.
d
ds
( ) df
fV = V + f
ds
dV
ds
3.
d
ds
(V ×W = )
dV
ds
×W + V ×
dW
ds
4.
d
ds
(V ⋅W =)dV
ds
⋅W + V ⋅
dW
ds
.
dV
( )
= A ⋅ ∇ V = Ax
∂V
∂x
+ Ay
∂V
∂y
+ Az
∂V
∂z
.
dA
104
∂P ∂Q ∂R
Definiţia 7.26. Funcţia scalară + + se numeşte divergenţa funcţiei vectoriale V de
∂x ∂y ∂z
componente P( x, y, z ), Q( x, y, z ), R( x, y, z ) .
Se notează astfel:
∂P ∂Q ∂R
divV = + + , sau divV = ∇ ⋅ V .
∂x ∂y ∂z
( )
1. div V + W = divV + divW ,
( )
2. div f V = gradf ⋅ V + fdivV
∂P ∂Q ∂R
=y, =0, = −3 x 2 y .
∂x ∂y ∂z
Definiţia 7.27. Se numeşte rotorul sau vârtejul câmpului vectorial V şi se notează cu rotV sau
∇ × V vectorul dat de relaţia:
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
rotV = − i + − j + − k .
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
i j k
∂ ∂ ∂
1. rotV = ,
∂x ∂y ∂z
P Q R
( )
2. rot V + W = rotV + rotW ,
( )
3. rot f V = gradf × V + frotV .
105
Exemplu: Fie câmpul vectorial v : R 3 → R 3 , v (x, y , z ) = (x + 2 y )i + ( y 2 − 3z ) j + xyzk să se caluleze
rotorul acestuia în punctul A(1,2,0 )
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
Se știe rot v =
că − i + − j + − k , unde P,Q, R reprezintă
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
componentele scalare ale lui v .
Avem:
P ( x, y , z ) = x + 2 y , Q (x, y , z ) = y 2 − 3z, R (x, y , z ) = xyz .
= gradu ⋅ s = (2 xyz + 3z 3 ) − (x 2 z ) + (x 2 y + 9 xz 2 )
du 2 1 1
Astfel obținem: .
ds 6 6 6
În punctul A, derivata lui u după direcția dată este:
du
(− 1,2,1) = − 2 − 1 − 7 1 .
ds 6 6 6
106
xyzπ
2. Fie câmpul vectorial v : R 3 → R 3 , v (x, y , z ) = x 2 yi + sin j − 2 xyz k . Să se calculeze
2
2
divv în punctul A(2,1,−1) .
Soluţie:
∂P ∂Q ∂R
Se știe că div v = + + , unde P,Q, R reprezintă componentele scalare ale lui v .
∂x ∂y ∂z
Avem:
xyzπ
P (x, y , z ) = x 2 y , Q (x, y , z ) = sin , R (x, y , z ) = −2 xyz .
2
2
∂P ∂Q xzπ xyzπ ∂R
= 2 xy , = cos , = −4 xyz .
∂x ∂y 2 2 ∂z
Obținem astfel:
xzπ xyzπ
div v = 2 xy + cos − 4 xyz .
2 2
În punctul A divergența câmpului vectorial dat este:
− 2π − 2π
div v (2,1,−1) = 4 + cos + 8 = 12 − π cos(π ) = 12 + π .
2 2
3. Pentru câmpul vectorial din problema precedentă să se caluleze rotorul în punctul precizat.
Soluţie:
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
Se știe rot v =
că − i + − j + − k , unde P,Q, R reprezintă
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
componentele scalare ale lui v .
Avem:
xyzπ
P (x, y , z ) = x 2 y , Q (x, y , z ) = sin , R (x, y , z ) = −2 xyz .
2
2
∂P ∂P ∂Q yzπ xyzπ ∂Q xyπ xyzπ ∂R ∂R
= x2 , =0, = cos , = cos , = −2 yz 2 , = −2 xz 2 .
∂y ∂z ∂x 2 2 ∂z 2 2 ∂x ∂y
Obținem astfel:
xyπ xyzπ yzπ xyzπ 2
rot v = − 2 xz 2 − cos i + (2 yz ) j + cos − x k
2
2 2 2 2
În punctul A rotorul câmpului vectorial dat este:
2π −π
rot v = − 4 − cos(− π )i + 2 j + cos(− π ) − 4 k .
2 2
π
rot v = (− 4 + π )i + 2 j + − 4 k .
2
107
4. Să se deducă pe baza proprietăţilor mărimilor ce intervin relaţiile următoare:
∂2 ∂2 ∂2
a) div gradf = ∆f , unde ∆ = 2 + 2 + 2 ,
∂x ∂y ∂z
∂f ∂f ∂f
a) Avem gradf = i + j +k .
∂x ∂y ∂z
∂f ∂f ∂f
De aici deducem componentele reale ale câmpului vectorial gradf . Acestea sunt: , ,
∂x ∂y ∂z
∂2 f ∂2 f ∂2 f
Aplicând definiţia divergenţei găsim: div gradf = + + = ∆f .
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
b) Pentru a demonstra relaţia de egalitate între vectori vom demonstra că cele trei componente
scalare ale lor coincid.
i j k
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P ∂ ∂ ∂
rotV = − i + − j + − k ⇒ rot rotV = .
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y ∂x ∂y ∂z
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
− − −
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y
Dezvoltând determinantul după elementele din prima linie găsim componentele vectorului
după cele trei axe de coordonate.
∂ ∂Q ∂P ∂ ∂P ∂R ∂ 2 Q ∂ 2 P ∂ 2 P ∂ 2 R
Componenta în lungul axei Ox este: − − − = − − +
∂y ∂x ∂y ∂z ∂z ∂x ∂y∂x ∂y 2 ∂z 2 ∂z∂x
Pentru componenta în lungul axei Ox a membrului drept avem:
∂
∂x
( ) ∂ ∂P ∂Q ∂R ∂ 2 P ∂ 2 P ∂ 2 P ∂ 2Q ∂ 2 R ∂ 2 P ∂ 2 P
divV − ∆P = + + − + + = + − −
∂x ∂x ∂y ∂z ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂x∂z ∂y 2 ∂z 2
.
Analog se demonstrează şi egalitatea componentelor în lungul axelor Oy, Oz, deci vectorii
sunt egali, adică: rot rotV = grad divV − ∆V .
108
8. INTEGRALE CURBILINII ȘI DE SUPRAFAŢĂ
B=Tm
T2 Tm-1
A=T0 T1
Definiția 8.6. Punctele Ti ( i=0,…,m), așezate pe urma curbei în ordinea T0, T1, …,Tm, cu T0=A
şi Tm=B, ce o împart în m arce (ce au evident interioarele disjuncte) constituie o diviziune ∆ a
curbei AB .
109
Fie t 0 = α , t1 ,...t m = β valorile parametrului t, din [α , β ] , corespunzătoare punctelor alese. Ele
constituie o diviziune a intervalului [α , β ] .
m −1
Notăm l (∆ ) = ∑ d (Ti , Ti +1 ) , unde d (Ti , Ti +1 ) reprezintă distanța euclidiană între punctele Ti , Ti +1 .
i =0
Observația 8.1. Pentru o curbă parametrizată de clasă C 1 există sup l (∆ ) (se mai spune că este
∆
Definiţia 8.7. Prin norma diviziunii ∆ înţelegem cea mai mare dintre lungimile coardelor
Ti −1Ti , i=1,m, şi o notăm N( ∆ ).
Pe fiecare arc Ti −1Ti alegem câte un punct arbitrar, denumit punct intermediar, M i (ξi ,ηi ) .
Considerăm suma dată de:
m m
(1) s = ∑ F (ξ i ,ηi )(ϕ (ti ) − ϕ (ti −1 )) = ∑ F (ξ i ,ηi )(xi − xi −1 ), xi = ϕ (ti ), i = 1, n .
i =1 i =1
Definiţia 8.8. Dacă pentru orice şir de diviziuni {∆ n }n∈N ale curbei AB, cu N( ∆ n)→0, sumele
corespunzătoare sn tind către o limită independentă de alegerea şirului de diviziuni {∆ n }n şi de
alegerea punctelor intermediare, această limită se numeşte integrala curbilinie a funcţiei F(x,y)
în raport cu x.
Această limită se notează astfel:
∫ F (x, y )dx
AB
.
Observaţia 8.2. Dacă ecuaţia curbei Г este de forma y=f(x), cu f continuă pe [a,b], iar F(x,y)
b
este continuă pe curbă, atunci: ∫ F (x, y )dx = ∫ F (x, f (x ))dx
AB a
Analog se poate vorbi despre integrala curbilinie în raport cu y a unei funcţii G(x,y),
înlocuind sumele integrale de forma (1) cu sume integrale de forma:
n n
s = ∑ G (ξ i ,ηi )(ψ (ti ) −ψ (ti −1 )) = ∑ G (ξ i ,ηi )( y i − y i −1 ), y i = ψ (ti ), i = 1, n
i =1 i =1
Observaţia 8.3. Dacă G este continuă integrala curbilinie în raport cu y se calculează astfel:
β
AB α
110
β
AB AB AB α
unde
β β
∫ F (x, y, z )dx = ∫ F (ϕ (t ),ψ (t ), λ (t ))ϕ (t )dt , ∫ G (x, y, z )dy = ∫ G (ϕ (t ),ψ (t ), λ (t ))ψ (t )dt ,
' '
AB α AB α
AB α
β
Astfel ∫ Fdx + Gdy + Hdz = ∫ (Fϕ ′ + Gψ ′ + Hλ ′)dt .
AB α
∫ (F + F )dx = ∫ F dx + ∫ F dx
AB
1 2
AB
1
AB
2
∫ αF (M )dx = α ∫ F (M )dx
AB AB
AB
∫ Fdx = ∫ Fdx + ∫ Fdx
AC CB
4. ∫ Fdx = − ∫ Fdx
BA AB
∫ Fdx = 0 .
Γ
Proprietăți analoage au loc și pentru celelalte integrale (în raport cu y, respectiv z).
Observaţia 8.6. Dacă Г este o curbă plană simplă închisă orientată în sens direct, atunci :
111
A N
M B
În mod analog de defineşte integrala curbilinie pe o curbă închisă în R3.
Considerăm pe fiecare arc Ti −1Ti câte un punct arbitrar, notat cu Mi . Formăm sume de
m
forma: σ = ∑ F (M i )si , unde si este lungimea arcului Ti −1Ti .
i =1
Definiţia 8.10. Dacă pentru orice şir de diviziuni {∆ n }n∈N ale curbei AB, cu N( ∆ n)→0, sumele
corespunzătoare σ n tind către o limită independentă de alegerea şirului de diviziuni {∆ n }n şi de
alegerea punctelor intermediare, această limită se numeşte integrala curbilinie a funcţiei F(x,y)
în raport cu lungimea arcului, și se notează astfel:
∫ F (M )ds .
AB
Integrala precedentă mai poartă numele de integrala curbilinie de prima speţă a lui F.
Observaţia 8.7. Dacă Г este dată de:
x = x (s ), y = y (s ),0 ≤ s ≤ L ,
L
unde s este lungimea arcului AM , iar L lungimea curbei, atunci ∫ F (M )ds = ∫ F [x (s ), y (s )]ds .
AB 0
β
Pentru t ∈ [α , β ] obţinem: ∫ F (M )ds = ∫ F [ϕ (t ),ψ (t )] ϕ (t ) + ψ (t ) dt
' 2 ' 2
AB α
AB a
Observaţia 8.10. Dacă F şi G sunt continue pe curba netedă Г iar α este unghiul dintre sensul
pozitiv al tangentei la curbă (sensul determinat pe ea de sensul creșterii arcului AM) şi sensul
pozitiv al axei Ox, atunci:
112
Exemple:
[ ] 5dt =∫ (7t
1 1
1
t3 34 5
= 5 7 − 4t 2 + 13t = .
3 0 3
x2
+ y2 = 1 .
9
π
O reprezentare parametrică a curbei AB este: x = 3 cos t , y = sin t , t ∈ , π .
2
π
În acest caz ϕ (t ) = 3 cos t , ψ (t ) = sin t , t ∈ , π , deci sunt funcții de clasă C 1 și
2
π
ϕ ′(t ) = −3 sin t , ψ ′(t ) = cos t , t ∈ , π .
2
π
Astfel avem: ∫ 2 xyds = π∫ 6 cos t sin t
AB
9 sin 2 t + cos 2 t dt .
2
( ) (
1
)
π
3 u 3 2 23 1 1 1
∫π + = ∫4 8 = u = 1 − 33 = 1 − 3 3 .
2 2
6 cos t sin t 9 sin t cos t dt du
83 3 4 4
2
B (3,9 ) .
∫ xyds = ∫ x 1 + (2 x ) dx = ∫ x 1 + 4 x dx .
3 3 2 2
Astfel
AB 1 1
1 4 5 4 16 5 3 5
16 ⋅ 15 120
113
8.2.Integrale de suprafaţă
Divizăm domeniul D din planul (u,v) prin drepte paralele cu axele de coordonate.
Obţinem δ={D1,D2,…,Dn } şi corespunzător ei, diviziunea ∆= { S1,S2,…,Sn}.
Definiţia 8.11. Se numeşte norma diviziunii ∆, numărul notat υ (∆ ) = ∆ = max{diam(S i )},
i =1, n
3
unde diam(Si) reprezintă diametrul celei mai mici sfere din R ce conţine Si .
Analog definim norma diviziunii δ ca fiind:
υ (δ ) = max{diam(Di )}
i =1, n
Definiţia 8.8. Dacă pentru orice şir de diviziuni {Dn} ale lui Σ, şirul {σ Dn (F, M i )} are o limită
finită I, când şirul normelor υ(Dn) tinde la zero, pentru orice sistem de puncte intermediare,
spunem că această limită I reprezintă integrala de suprafaţă a funcţiei F în raport cu elementul
de arie, sau integrala de suprafaţă de prima speţă a funcţiei F pe suprafaţa Σ .
Notaţia folosită este: I = ∫∫ F ( x, y, z )dσ
Σ
I = ∫∫ F ( f (u , v ), g (u , v ), z (u , v )) EG − F 2 dudv
D
115
∫∫ F (x, y, z )dσ = ∫∫ F (x, y, z (x, y ))
Σ D
1 + p 2 + q 2 dxdy ,
∂z ∂z
unde p = ,q = .
∂x ∂y
8.2.3. Formula lui Green (formulă care leagă integrala curbilinie de integrala dublă)
Fie un domeniu D din plan, definit prin inegalităţile: a ≤ x ≤ b, f1 ( x ) ≤ y ≤ f 2 ( x ) , unde f1
şi f2 sunt continue pe [a,b] şi f1 ( x ) < f 2 ( x ) , a<x<b (simplu în raport cu Oy). Fie Г frontiera
domeniului. O vom considera orientată direct.
f 2 (x )
y
D
f1 (x )
O a b x
∂F
Fie F(x,y) continuă pe D astfel încât (x, y ) există şi este continuă pe D. Are loc relaţia:
∂y
∂F
∫∫ ∂y dxdy = − ∫ Fdx .
D Γ
Dacă D este simplu în raport cu ambele axe atunci are loc relaţia (formula lui Green):
∂G ∂F
∫ Fdx + Gdy = ∫∫ ∂x − ∂y dxdy
Γ D
Teorema 8.2. Integrala curbilinie de mai sus nu depinde de drumul în domeniul D dacă şi
numai dacă ea este nulă pe orice curbă închisă conţinuă în D.
Teorema 8.3. Dacă F(x,y) şi G(x,y) sunt funcţii continue în domeniul D, integrala curbilinie nu
depinde de drumul ales în domeniul D dacă şi numai dacă există V(x,y) diferenţiabilă în D
astfel ca dV=Fdx+Gdy.
116
În acest caz are loc relaţia:
AB
∫ Fdx + Gdy = V (B ) − V ( A)
Observaţia 8.18. Dacă integrala curbilinie nu depinde de drum, ea se notează simplu:
B
∫ (Fdx + Gdy ) .
A
Teorema 8.4. Fie F(x,y) şi G(x,y) două funcţii continue în domeniul simplu D ( adică, dacă D
include o curbă închisă Г, el include şi domeniul mărginit de Г ). Dacă
∂F ∂G
şi există şi sunt continue în D,
∂y ∂x
∂F ∂G
atunci ∫ Fdx + Gdy nu depinde de drumul în domeniul D dacă şi numai dacă:
AB ∂y
=
∂x
.
z
n −n
y
D
x
C
117
În fiecare punct al suprafaţei Σ se pot considera doi vectori normali la suprafaţă, având
sensuri opuse. Unul dintre ei va face un unghi ascuţit cu axa Oz, iar celălalt va face un unghi
obtuz. Se deosebesc astfel două feţe ale lui Σ: faţa pozitivă (superioară) reprezentată de
suprafaţă Σ în punctele căreia se ataşează vectorul normal care face unghiul ascuţit cu axa Oz şi
faţa negativă (inferioară) pentru care unghiul este obtuz.
Pe conturul Г al suprafaţei Σ care se proiectează pe xOy în conturul C al lui D, se pot
alege două sensuri. Sensul asociat feţei superioare va fi acela care prin proiecţia pe xOy a lui Г
ne dă sensul direct pe C. Feţei interioare i se asociază sensul opus. În mod analog se defineşte
un sens pe conturul oricărei porţiuni din suprafaţa Σ. Se zice că suprafaţa Σ este orientată.
Astfel, considerând că Σ este o suprafaţă orientată, putem spune că oricărei curbe Г de pe
suprafaţa orientată considerată îi corespunde un sens direct de parcurs. Sensul direct este acela
conform căruia dacă un observator se mişcă pe curba considerată în sens indicat (direct), el
vede normala la suprafaţă totdeauna la stânga.
Fie F: Σ ⊂ R3→R, Σ netedă şi D=prx0y Σ.
Fie D = {S1 , S 2 ,..., S n } o diviziune a lui Σ ce determină pe D o diviziune δ={D1,D2,…,Dn }.
Notăm ω i = ± aria (Di ) , semnul plus, respective minus, corespunzând cazului în care S i
se găseşte pe suprafaţa exterioară, respectiv interioară. Fie de asemenea un sistem de puncte
intermediare Mi ( xi, yi, zi) є Si , i = 1, n . Construim suma integrală, notată σ D (F, M i ) dată de:
n
σ D (F , M i ) = ∑ F ( xi , y i , z i )ω i .
i =1
C
Dar ω i = γ i ⋅ aria (S i ) , unde γ i = , reprezintă cosinusul unghiului pe
± A2 + B 2 + C 2
care îl face normala la fața orientată, în punctul corespunzător, cu axa Oz.
Considerând (Dn )n∈N un şir de diviziuni ale lui Σ pentru care calculăm sume integrale ca
cele de mai sus, obţinem un şir de numere reale.
Definiţia 8.9. Dacă pentru orice şir de diviziuni (Dn)nєN, cu şirul normelor tinzând la zero, şi
( )
pentru orice sistem de puncte intermediare, şirul sumelor σ Dn F , M in are o limită finită, notată
cu I, atunci aceasta reprezintă integrala de suprafaţă Σ a lui F în raport cu coordonatele x şi y.
Notaţia folosită este: I = ∫∫ F ( x, y, z )dxdy = ∫∫ F ( x, y, z )γdσ .
Σ Σ
Observații:
x = f (u, v )
1) Dacă suprafaţa este dată parametric: Σ: y = g (u, v ) , (u,v) ∈ D,
z = h(u, v )
Ai + Bj + Ck
atunci n = = αi + β j + γ k ,
± A2 + B 2 + C 2
A B C
cu α = ,β = γ= , și deci:
± A +B +C
2 2 2
± A +B +C
2 2 2
± A + B2 + C 2
2
Analog se definesc ∫∫ F (x, y, z )dxdz = ∫∫ F (x, y, z )βdσ și ∫∫ F (x, y, z )dydz = ∫∫ F (x, y, z )αdσ
Σ Σ Σ Σ
∫∫ P(x, y, z )dydz + Q (x, y, z )dxdz + R(x, y, z )dxdy = ∫∫ (P (x, y, z )α + Q (x, y, z )β + R(x, y, z )γ )dσ
Σ Σ
∫ V ⋅ d r = ∫∫ rotV ⋅ rdσ .
Γ Σ
119
BIBLIOGRAFIE
1. Brînzănescu V., Stănăşilă O., Matematici Speciale, Editura All Educational, Bucureşti, 1998.
2. Caius I., etc., Matematici clasice şi Moderne, Ed. Tehnică, Bucureşti 1979.
3. Creţ F., Rujescu C., Capitole speciale de analiză matematică şi geometrie analitică, Ed.
Mirton, Timişoara 1999.
4. Cristescu R., Matematici Generale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
5. Danko P. E., Popov A. G., Kozhevnikova T.Ya., Higher mathematics in problems and
exercices, Mir Publishers, Moscow, 1983.
6. Donciu N., Flondor D., Simionescu GH., Algebră şi Analiză Matematică, Culegere de
probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
7. Filipescu D., Grecu E., Medinţu R., Matematici Generale pentru Subingineri, Culegere de
probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
8. Kecs W., Complemente de matematică cu aplicaţii în tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1981.
9. Megan M., etc. Bazele Analizei Matematice prin Execiţii şi Probleme, Ed. Helicon Timişoara
1996.
10. Mihnea G., Matematici Aplicate, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000.
11. Nicolescu M., Dinculeanu N., Marcus S., Analiză Matematică (vol I), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1966.
12. Pătrăşcoiu C., Grecu L., Bordeaşu I., Matematici aplicate în tehnică, Ed. Politehnica, Timişoara
2003.
13. Popescu O., etc., Matematici aplicate în economie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1997.
14. Silov G.E., Analiză matematică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.
15. Siretchi Gh., Calcul diferential si integral, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985.
16. Stamate I., etc., Matematici superioare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
120