Nuvela istorică

Alexandru Lăpuşneanul
de C.Negruzzi

Nuvela este o specie a genului epic in proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu
intrigă riguros construită. Personajele, puţine la număr, sunt bine accentuate. Stilul este obiectiv, iar
trăsătura distinctivă a speciei este tendinţa de atenuare a prezenţei naratorului. Există mai multe tipuri de
nuvele: istorice, psihologice, fantastice, filozofice, romantice, realiste etc..
Alexandru Lăpuşneanul este prima nuvelă istorică izbutită a literaturii române, publicată în
primul număr al revistei “Dacia literară”, care apărea la Iaşi, sub conducerea lui M.Kogălniceanu.
Tema operei este istoria Inspirată din cronica lui Gr.Ureche, nuvela reconstituie artistic un
moment zbuciumat din istoria medievală a Moldovei.
Compoziţia nuvelei, riguros construită, se bazează pe conflictul dintre Alexandru Lăpuşneanul,
venit pentru a doua oară pe tronul Moldovei (1564-1569) şi boieri. Este alcătuită din 4 părţi, fiecare parte
corespunzând unuia dintre momentele subiectului.
Primul tablou cuprinde expoziţiunea şi are mottoul “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Sosit în
ţară, domnitorul este intâmpinat de o solie alcătuită din patru boieri, care incearcă să îl convingă să
renunţe la planul său. El este însă ferm în hotărârea sa – “mai degrabă îşi va intoarce Dunărea cursul
indărăpt”, şi îşi manifestă intenţia de a limita puterea boierilor- “să mă-ncred oare în voi?”. Totodată îi
adoarme vigilenţa lui Moţoc, pe care se preface că îl iartă.
Al doilea tablou are mottoul “Ai să dai samă, Doamnă!” şi corespunde intrigii. Lăpuşneanu începe
să se răzbune pe boierii care l-au trădat în prima parte a domniei şi dă foc cetăţilor Moldovei (cu excepţia
Hotinului), adevărate cuiburi ale feudalităţii. Ingrozite, soţiile celor ucişi i se adresează domniţei
Ruxanda, iar aceasta intervine pe lângă soţul său, care îi promite să înceteze omorurile. Mai mult, îi
promite chiar “un leac de frică”.
Tabloul al treilea, cu mottoul “Capul lui Moţoc vrem..”, cuprinde desfăşurarea acţiunii şi punctul
culminant, uciderea celor 47 de boieri şi a lui Moţoc. Cruzimea domnitorului atinge în această parte a
nuvelei paroxismul. Imbrăcat cu mare pompă, Lăpuşneanu merge la biserică şi rosteşte în faţa boierilor un
discurs de conciliere. Pentru a fi şi mai convingător, îi invită la palat, la o masă de împăcare.
Pe tot cuprinsul tabloului, domnitorul apare ca un regizor al spectacolului pus la cale. Pasajele
narative, micile comentarii privind starea de spirit a maselor, enumerarea bucatelor aduse la masă, totul
sugerează o amânare generatoare de suspans, o gradare tensionată. La un semn al domnitorului, servitorii
aflaţi la spatele boierilor se reped asupra acestora şi îi omoară. Cei mai tineri opun rezistenţă, dar
majoritatea sunt luaţi prin surprindere şi uşor de învins. Tabloul este plin de mişcare şi dramatic în acelaşi
timp; abundă verbele de mişcare şi imaginile vizuale sugerând culoarea roşie, ceea ce l-a determinat pe
Călinescu să-l numească pe Negruzzi “un colorist îndrăzneţ”.
Măcelul este de fapt fundalul pentru alt spectacol diabolic plănuit de domnitor. Lângă fereastră, el
priveşte cu delicii estete de psihopat “măcelăria ce începuse”. Moţoc se sileşte să râdă, ca să-i facă pe
plac. Intre timp, în curtea palatului se adunase o mulţime de oameni care, întrebaţi fiind de către
Lăpuşneanu ce vor, la început sunt derutaţi, apoi cer cu toţii “capul lui Moţoc”. Domnitorul se joacă mai
întâi cu sufletul vornicului, îi dă speranţe, prefăcându-se că îl consultă: “îmi vine să poruncesc să deie cu
tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoteşti dumneata?..dar să vedem întâi ce vor”. Totodată el
intuieşte forţa mulţimii: ”Proşti, dar mulţi”. Dându-l pe Moţoc mulţimii scapă de un vechi intrigant şi
câştigă simpatia maselor.
Ultimul tablou, cu mottoul “De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu”, conţine
deznodământul. De această dată Lăpuşneanu nu mai este regizor, ci actorul principal, care se revoltă
împotriva rolului ce i-a fost dat. Bolnav, acesta s-a retras la cetatea Hotinului. Cei doi boieri, Spancioc şi
Stroici, care fugiseră din ţară, neavănd încredere în promisiunea lui Lăpuşneanu de împăcare, se întorc. Ei
o conving pe domniţa Ruxanda să-şi otrăvească soţul, spunându-i că altfel, acesta ii va ucide fiul. Cei doi
îl obligă pe domnitor să bea şi ultimele picături din cupa cu otravă, spunându-i: ”Invaţă a muri, tu care
ştiai numai a omorî”.
 Caracterizarea personajului principal Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei
care “ar fi ajuns celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale”. Personaj romantic, acesta este un element constitutiv al textului, întreaga “lume” a operei
gravitând în jurul personalităţii sale. Spirit complex, perfect integrat in mentalitatea epocii, domnul
Moldovei guvernează la modul absolutist într-o vreme când anarhia feudală şi desele lupte pentru putere
reprezentau o privelişte obişnuită. Pe acest fundal nu se putea constitui decât un conflict: acela dintre
domnitor şi boieri, poporul fiind obişnuit cu schimbarea repetată a domniilor, dar şi cu perpetuarea
împilării.
Cuvintele şi actele sale au in text valoare de destin. Existenţa lui poate fi redusă în mod simbolic la
cele 4 replici fundamentale, inscrise ca motto la începutul fiecărui tablou dramatic. Scena iniţială, în care
domnitorul este întâmpinat de solia alcătuită din cei patru boieri care încercau să îl convingă să se
întoarcă, scoate în evidenţă hotărârea sa ”Mai degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.
Atitudinea în faţa vornicului Moţoc scoate în evidenţă abilitatea diplomatică şi clarviziunea celebrului
personaj, care îl cruţă deocamdată pe acesta: ”îmi eşti trebuitor ca să mă uşurezi de blăstemurile
norodului”. Aceste cuvinte trimit deja la finalul capitolului al treilea, după cum enunţul următor: ”Sunt
alţi trântori de care trebuie curăţit stupul”, prefigurează violenţele capitolului următor.
Violenţa cu care lichidează boierimea trădătoare este tipic medievală. Rămasă fără posibilitatea de
a complota din interior (Lăpuşneanu demolase cetăţile şi confiscase averile), boierimea era pur şi simplu
la cheremul său. In faţa soţiei îşi reprimă impulsul sângeros, dar dă dovadă de prefăcătorie atunci când îi
promite să se lase de omoruri şi de umor negru, promiţându-i “un leac de frică”.
In capitolul trei, disimularea şi prefăcătoria ating punctul culminant, îmbinându-se cu plăcerea
estetică a contemplării cruzimii. Aşezat lângă fereastră, domnitorul admiră “ măcelăria ce începuse”, cu
delicii estete de psihopat. I se adresează lui Moţoc cu o luciditate feroce, tradusă în text prin replici
aproape comice: ”Ce să te mai spovedeşti? Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi un vânzător?
Asta o ştie toată Moldova”.
In zadar se mută la Hotin pentru a supraveghea mai de aproape pe Spancioc şi pe Stroici, destinul
său se încheiase şi boala îi alterase luciditatea. Cuvintele sale nu mai pot fi destin: ”De mă voi îndrepta,
pe mulţi am să popesc şi eu”. Devin în schimb destin cuvintele altor personaje. Doamna “dă samă” şi,
împinsă de ceilalţi, îşi otrăveşte soţul sub privirile neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici.
In perspectiva receptării critice, protagonistul acestei nuvele poate fi considerat un personaj
controversat, căruia i s-au dat interpretări şi aprecieri diferite. G Călinescu îl consideră “un damnat,
osândit de providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire”. Criticul îl situează astfel pe Alexandru
Lăpuşneanu sub semnul unui destin căruia nu i se poate sustrage. Destinul, fatum clasic, acţionează
asupra lui ca o forţă oarbă şi de necontrolat. Această perspectivă scoate în relief dimensiunea tragică a
unui personaj aflat în luptă cu destinul.Acelaşi critic vorbeşte despre “o melancolie sangvinară, colorată
cu mizantropie”. El îl descrie pe domnitor ca fiind “disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane,
hotărât şi răbdător”. Toate aceste calităţi sunt concentrate într-o singură direcţie: dorinţa de răzbunare.
Un alt critic literar, Nicolae Manolescu, il consideră “un Richard al III-lea doar sangvinar şi teatral
demonic, fără complexitate”, “o caricatură a caracterelor clasice, în măsura în care nu e doar dominat de o
trăsătură, ci mărginit la ea”. Criticul respinge aşadar interpretarea personajului ca un spirit complex şi
contradictoriu, reducându-l la o singură trăsătură de caracter, “cruzimea maladivă”. Astfel, domnitorul
apare ca un personaj simplu, linear, o natură primitivă şi mărginită.
Mijloacele de caracterizare a personajului sunt în primul rând indirecte: fapte, acţiuni, replici,
relaţia cu alte personaje (boierii, Moţoc, domniţa Ruxanda). Este caracterizat direct atunci când naratorul
îi descrie vestimentaţia, în ziua în care Lăpuşneanu vine la biserică pentru a simula impăcarea cu boierii:
”Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa turcească. Nicio
armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur”.
Principalul mijloc de caracterizare este unul romantic: antiteza cu domniţa Ruxanda, construită
după modelul antitezei romantice înger-demon. Faţă de ea, Lăpuşneanu dezvăluie surprinzătoare resurse
de gingăşie şi tandreţe: ”Ce veste, frumoasa mea doamnă? ”Când se înfurie o numeşte ”muiere
nesocotită”, iar mâna se îndreaptă iute spre jungher, într-un gest de labilitate psihică şi impulsivitate.
Domniţa este slabă, fragilă. Sentimentul ei dominant este frica: de soţul teribil, de Dumnezeu pentru
păcatele lui, de ameninţările celor prigoniţi de domn şi nu în ultimul rând frica de mamă pentru fiul ei,
frică alimentată de mitropolitul Teofan.
Personajul colectiv al mulţimii este înfăţişat în partea a treia a nuvelei, cu mare artă de către
Negruzzi. Naratorul intuieşte dezorientarea oamenilor adunaţi în curtea palatului pentru a afla ce se
intâmplă. In acesastă parte a textului cuvintele folosite pentru a-i numi pe aceştia sunt “gloată”,
“norod”,”prostime”. Intrebaţi de domnitor ce vor, oamenii sunt nedumeriţi şi încep să se grupeze în “cete,
cete” pentru a se consulta. Fiecare începe să ceară câte ceva, dar scânteia care îi uneşte este “Capul lui
Moţoc vrem!”; la auzul acestor cuvinte oamenii se dezmeticesc şi toate glasurile se unesc într-unul singur
care cere capul lui Moţoc. Abia acum putem vorbi despre “mulţime”, despre un personaj colectiv puternic
şi conştient de forţa sa. Domnitorul intuieşte forţa acestei mulţimi şi, mai mult, ştie să o folosescă în
favoarea sa. In descrierea psihologiei personajului colectiv Negruzzi îl anticipează pe Rebreanu (cel din
Răscoala).
Majoritatea comentatorilor nuvelei au observat că Negruzzi dramatizează naraţiunea, făcând
recurs la procedeele de construcţie a textului dramatic. In primul rând impărţirea textului în patru tablouri
apropie nuvela de modul de structură a textului dramatic. Cele patru tablouri, bine individualizate, cu
subiect propriu, par a fi patru scene dintr-o piesă de teatru. Totodată replicile personajelor, concise,
memorabile, fac inutile comentariile naratorului. Rarele intervenţii ale acestuia, reduse la indicarea
vorbitorului sau privitoare la ton, gestică, mimică, sunt comparabile cu indicaţiile regizorale din textul
dramatic.
Nuvela are atât trăsături clasice, cât şi romantice. Structura limpede, echilibrată a naraţiunii
impărţite in patru părţi, asigură forma clasică a acesteia. Totodată preferinţa pentru personaje selectate
din sfere sociale înalte (domnitori, boieri) este un alt indiciu al clasicismului acestei nuvele. Limbajul este
adecvat personajelor: ingrijit, solemn, fără a încărca textul cu arhaisme. Folosite cu măsură, arhaismele au
rolul de a desscrie o atmosferă de epocă, o culoare locală, şi nu ingreunează înţelegerea nuvelei.
Dacă forma textului este clasică, tema istorică, personajul principal şi anumite procedee sunt
romantice. Protagonistul este un erou excepţional prezentat în situaţii excepţionale, anumite trăsături ale
acestuia sunt exagerate, iar unul dintre procedeele folosite de către narator pentru a-l caracteriza –
antiteza- este un procedeu romantic.