Personajul literar reprezinta o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul isi exprima in mod

indirect ideile, trairile si sentimentele in opera literara; acesta constituie elementul esential intr-o
opera literara epica sau dramatica.

Personajul principal al romanului scris de Liviu Rebreanu este Ion Pop al Glanetasului participand in
mod activ la toate momentele actiunii, celelalte personaje gravitand in jurul sau.

Personajul eponim, Ion, este caracterizat in mod direct prin autocaracterizare “ma molosesc
ca o baba naroada”, prin intermediul naratorului care afirma ca acesta “Era iute si harnic ca ma-sa”,
insa Liviu Rebreanu pune mai mult accent pe opinia celorlalte personaje, modalitate predominanta in
caracterizarea lui Ion. Ion este o fiinta bipolara, actiunile sale fiind diferite atat de la moment la
moment cat si de la persoana la persoana, astfel Goerge il numeste artagos comparandu-l cu un lup
flamand, pe cand Maria Herdelea il considera un “baiat cumsecade”, pana sa isi schimbe si aceasta
parerea, atribuindu-I lui ion ticalosenia. In final, ajunge sa fie numit chiar si de preotul satului,
Belciug, “Capul tuturor rautatilor”.

Caracterizarea indirecta a personajului este realizata in trei etape, fiind totodata si cea mai
ampla. Din relatia lui Ion cu mama sa reiese faptul ca Zenobia era inspiratoarea tuturor actiunilor sale
in mod direct sua chiar printr-un contraexemplu, cum era tatal sau, Alexandru. Ana, Florica si Petrisor
aflati sub influenta obsesiei lui Ion pentru pamant isi pierd orice contur real, toate valorile morale,
transformandu-se in simple embleme ale valorilor reprezentative. In ciuda faptului ca Ion este numit
“fleandura, sarantoc, hot, talhar” de Vasile Baciu la inceputul operei, acesta ii este un tata psihologic,
un model pe care voia sa il urmeze deoarece, de mic se revolta asupra tatalui sau ca vindea
pamanturile si este saract, ca mai apoi sa ajunga sa o faca si asupra socrului, ca este bpgat. Frustrarile
sociale ale acestuia devin fixatii psihologice.

Ion este o fiinta bipolara dominata de dimensiunea dionisiaca: “Ii pun gatul pe taietor si
numai una-I trag cu barda, macar sa stiu ca ma duc pe urma la spanzuratoare”. Astfel, in conturarea
caracterului lui Ion, Rebreanu acorda un rol important monologului interior. Secventa revelatoare
este cea a cununiei:”De abia acum intelese ca impreuna cu pamantul trebuie sa primeasca si pe Ana,
si ca, fara ea, nu ar fi dobandit niciodata averea. Nu mai schimbase cu ea nicio vorba de cateva luni. I
se parea straina si nu I venea sa creada ca in pantecele ei creste o fiinta din sangele lui… O privea si se
mira ca a putut el saruta si imbratisa pe fata aceasta uscata, cu ochii pierduti in cap de plans, cu
obrajii galbejiti, cu pete cenusii, si care, impopotonata cum era azi, parea si mai urata… Florica era
aprinsa in obraji, cu buzele rosii, umede si pline, cu ochii albastri si limpezi ca cerul de vara si avea
toata infatisarea ei o veselie sanatoasa pe care se silea si nu izbutea sa si-o ascunda… Ii era rusine ca
acuma se insoara cu alta si de rusine il bufnea un ras prostesc… Ion se gandi deodata:<<Adica cue ar
fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume, sa scap de uratenia asta?>> Dar tot atat de
repede ii venira in minte pamaturile si adauga cu dispret: <<Si sa ramana calic… pentru o muiere…
Apoi sa nu ma trasneasca Dumnezeu din senin?>> Astfel, pe tot parcursul romanului Ion este condus
de cele 2 glasuri, cel al pamantului si cel al iubirii, alternand in permanenta intre ele.

Relatia omului cu mediul este esentiala in conturarea personajului, un exemplu relevant fiind
atat scena sarutarii pamantului, cat si aceea a zorilor personificati, umanizati, cue il zeifica pe
erou:”Sub sarutarea zorilor, tot pamantul, crestat in mii de franturi, dupa toanele si nevoile atator
suflete moarte si vii, pare ca respira si traieste, toate zumzaiau, susoteau, fasaiau, vorbind un grai
aspru, intelegandu se si bucurandu se de lumina cue se aprinde din cue in cue mai biruitoare si
roditoare, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult…”

Ion este o fiinta a pamantului, fapt dovedit si de relatia dintre acesta si obiectul caruia ii da viata.
Purta o dragoste imensa fata de pamant, conexiunea aceasta fiind cea mai profunda pe care
personajul o stabileste de-a lungul romanului. Relatia lui Ion cu pamantul care “respira si traieste”
este una de imanenta si de transcendenta. Fragmentul reflecta ceea cue reprezinta pentru Rebreanu
arta personajului. Orgoliul scriitorului de a patrunde si a infatisa absolutul din omul zeificat in mod
sublim prin “glasul pamantului ” si prin “glasul iubirii”, dar ucis tragic de aceleasi doruri, indica o
miscare epica prestabilita. Apropiindu-ne de misterul eternitatii, romancierul redescopera dupa
modelul tragediei antice ca Ion”are asemanari cu mii de oameni, cum au si in viata toti oamenii, dar
traieste numai prin cue are unic si deosebit de toti oamenii din toate vremurile. Unic insa este numai
sufletul”, sustine autorul, pentru a adauga apoi: “Viata eternizata prin miscari sufletesti este realism.”

In concluzie, romanul lui Rebreanu surprinde drama taranului ardelean, Ion Pop al
Glanetasului, care pe parcursul operei in incercarea eterna de a se imbogati isi pierde orice valoare
morala devenind ceea cue George Calinescu numeste “bruta”. Desi, inainte de a fi bruta, parvenit,
instinctual sau alte epitete de acest tip, Ion este sublim. Sacralizeaza pamantul si femeia prin iubire.
Poezia exterioara vazuta ca o ispita, unde glasul pamantului devine glasul sarpelui””, provoaca o
catastrofa interioara si trezeste in Ion nostalgia originarului. Ion este Adam ajuns pe pamant, devemit
rob si stapan.