EPOCA MODERNĂ - ELEMENTE DE CRONOLOGIE

Numeroşi istorici şi analişti ai relaţiilor internaţionale consideră că, din secolul al XVI-lea,
a început să se afirme un nou gen de tipologie preponderentă pe continentul european, care a
fundamentat apariţia epocii moderne1 prin înlocuirea raporturilor feudale cu relaţii între state
suverane, întemeiate pe sistemul westfalic2. Societatea Evului Mediu era alcătuită din
numeroase structuri de putere rivale, Biserica catolică şi Sfântul Imperiu Roman disputându-şi
comunităţile umane fără ca una dintre părţi să se impună în mod decisiv. Ele convieţuiau cu
alte entităţi politice concurente, respectiv regi, nobili, orăşeni sau înalţi ierarhi ai Bisericii.
Statul modern (suveran în raport cu exteriorul şi consolidat în interior) a apărut şi s-a consolidat
mai întâi în Anglia, Franţa şi Spania. În competiţia dintre acesta şi imperiul, oraşul-stat sau liga
urbană, primul având câştig de cauză3.
Christopher Keller, autorul celor trei lucrări în care periodiza istoria lumii: Historia antiqua
(1685), Historia medii aevi (1688) şi Historia nova (1696), credea că perioada Evului Mediu
s-a încheiat în momentul cuceririi Constantinopolului de către turci (1453), în timp ce epoca
modernă debutează în 1517 (anul declanşării Reformei)4.
Descopeirea Americii (1492), precedată de cucerirea Constantinopolului, eveniment tragic
amintit mai sus şi amplificarea presiunii otomane, constituie unul dintre reperele modernităţii.
Astăzi trăim într-o lume globalizată, care a început să se edifice pornind de atunci. Economia
Europei s-a extins la nivel mondial, acest fapt influenţând balanţa de putere de pe Bătrânul
Continent. De fapt, unul dintre factorii care au determinat întărirea puterii economice a Angliei
în secolul al XVIII-lea, l-a constituit tocmai relaţia dintre metropolă şi colonii5. Numeroşi
analişti sunt de acord că din secolul al XVI-lea comerţul a dobândit o pondere semnificativă în
evoluţia economică planetară. „Ierarhiile comerciale” s-au modificat, prin mutarea marelui

1
V. Barry Buzan, Richard Little, Sisteme internaţionale în istoria lumii: reconfigurarea studiului relaţiilor
internaţionale, trad. de Simona Soare, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 259; G. Barraclough (ed.), The Times Atlas
of World History, London, 1978, p. 153; W.H. McNeil, A World History, London, 1979, p. 295; Idem, The Rise
of the West, Chicago, 1976, p. 565; J.M. Roberts, The Pelican History of the World, Harmondsworth, Middlesex,
1980, p. 519; Adam Watson, The Evolution of International Society, Routledge, London, 1992.
2
De altfel, datorită unor evoluţii istorice convergente, vecului al XVI-lea i-a fost atribuită o durată mai mare de
un secol, (fiind numit „lungul secol al XVI-lea”), după unele opinii acesta debutând în 1492-1494 şi încheindu-se
în 1618/1648, odată cu Războiul de Treizeci de Ani, care a reconfigurat raportul de forţe european (Cf. Alexandru-
Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu: de la Imperiul
Roman târziu la marile descoperiri geografice: secolele V-XVI, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 463).
3
Ibidem, p. 260.
4
Bogdan Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, în „Studii şi articole de
istorie”, LXVI, 2001, pp. 6-7.
5
Roberto Bizzocchi, Ghid pentru studiul istoriei moderne, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007, p. 3.
comerţ din spaţiul Mării Mediterane către Oceanul Atlantic6. Descoperirile geografice au avut
şi urmări social-culturale, transformând mentalităţi: europenii au putut să constate că, de fapt,
lumea este mult mai extinsă, cuprinzând populaţii care nu cunoşteau învăţăturile Bibliei.
Totodată, transformări de substanţă au fost produse de Reformă (declanşată în 1517), ale
cărei consecinţele pe plan european au fost mult mai însemnate decât cele datorate Renaşterii,
care a presupus angajarea unui număr redus de persoane cu veleităţi intelectuale şi artistice.
Reforma a scindat Europa, marcând într-un mod profund existenţa populaţiei sale. Inventarea
tiparului a susţinut fenomenul individualizării unei Europe protestante cu un profil specific,
datorită facilitării răspândirii operelor corifeilor săi. Reforma a determinat fragmentarea
politică, impulsionând consolidarea monarhiilor naţionale, dincolo de perpetuarea ideii
imperiului universal creştin. Împăratul Carol al V-lea a făcut eforturi disperate pentru
reunificarea confesională, dar nu a avut câştig de cauză în acest demers, Pacea de la Augsburg
(1555) confirmând divizarea continentală7.
Alte elemente care ne îndreptăţesc să considerăm secolul al XVI-lea „un secol modern” se
referă la primele afirmări ale ideii de naţiune şi identitate naţională, ale închegării relaţiilor
capitaliste sau a debutului „supremaţiei mondiale a Europei”8. Utilizăm şi evoluţia demografică
în sprijinul argumentaţiei: în intervalul 1500 – 1600 s-a înregistrat o creştere substanţială a
populaţiei Europei (de aproximativ 25 de milioane de locuitori, ajungând la 85 de milioane).
Semnificativ este faptul că oraşele au cunoscut o evoluţie spectaculoasă: dacă în debutul
secolului al XVI-lea cinci centre urbane înregistrau peste 100.000 de locuitori, după un veac
peste zece oraşe se înscriau în aceeaşi categorie. La jumătatea secolului, cel mai mare oraş al
Europei era Parisul cu o populaţie de cca 300.000 de locuitori, în timp ce Franţa deţinea poziţia
de cea mai populată ţară din Europa Occidentală cu 15 – 16 milioane locuitori9.

6
Bogdan Murgescu, România şi Europa: acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Editura Polirom,
2010, p. 40.
7
Roberto Bizzocchi, op. cit., p. 4.
8
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit.; Referitor la momentul desprinderii
hotărâte a Occidentului în disputa cu principalii competitori (China şi India), aspect controversat şi îndelung
discutat în istoriografia europeană şi americană, istoricul francez René Rémond afirma tranşant: „Începând cu
veacul al XVI-lea, Europa a căpătat un avans decisiv, care a continuat să se accentueze până în secolul nostru”
(secolul XX n.n.). De aceeaşi părere sunt David S. Landes (Avuţia şi sărăcia naţiunilor: de ce unele ţări sunt atât
de bogate, iar altele atât de sărace, 2013; ediţia în limba engleză: The Wealth and Povety of Nation. Why Some
Are So Rich and Some So Poor, 1998). Există, desigur, şi alte opinii, potrivit cărora supremaţia europeană este de
dată mult mai recentă, nemanifestându-se înainte de Revoluţia industrială, părere afirmată de Kenneth Pomeranz
în lucrarea The Great Divergence. China, Europe and the Making of the Modern World Economy (2000). Pe
aceeaşi lungime de undă se află Andre Gunder Frank (Reorient: Global Economy in the Asian Age, 1998), care
susţinea că nu se poate vorbi despre o supremaţie europeană înainte de anul 1800.
9
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 464.
 Immanuel Walerstein susţine că „economia univers capitalistă” şi „sistemul mondial
modern” se coagulează în „lungul secol XVI”10. Fernand Braudel l-a contrazis, afirmând că
antecedentele relaţiilor capitaliste preced această periodizare11. Cei mai mulţi dintre istorici
acceptă faptul că în jurul anului 1500 au loc mutaţii decisive. Controversele apar atunci când
se analizeza gradul de coeziune a acestei lungi perioade moderne, cuprinsă între anul 1500 şi
1914, anul izbucnirii Primului Război Mondial. Bogdan Murgescu a identificat convenţional
în două perioade distincte din punct de vedere politic şi economico-social: epoca modernă
timpurie (debutând în jurul anului 1500 şi încheindu-se către sfârşitul secolului al XVIII-lea)
şi epoca modernă propriu-zisă (cuprinzând secolul XIX)12. În primul interval vechiul şi noul
s-au întrepătruns. Al doilea a presupus o transformare de substanţă, datorată Revoluţiei
industriale care a dus la apariţia societăţii industriale. Lucia Popa a preferat să denumească
perioada cuprinsă între 1500 şi 1800 „premodernitate”13.
Care sunt principalele caracteristici ale epocii moderne timpurii, fără pretenţia de a le
contabiliza integral? În epoca modernă timpurie agricultura reprezenta, de departe, principala
ramură a economiei, angrenând 90% din populaţie, cu diferenţe de la o regiune la alta; procesul
de urbanizare a avansat deosebit de lent; nobilimea deţinea puterea politică şi economică; a
avut loc totodată ascensiunea burgheziei dar şi întărirea puterii monarhice, datorită centralizării
statale şi instituirii monarhiei absolute, care a permis totuşi perpetuarea avantajelor pentru
păturile privilegiate; Biserica şi-a păstrat atitudinea conservatoare; s-a desfăşurat mişcarea de
Reformă; au apărut primele structuri ale economiei de piaţă; a avut loc dezvoltarea ştiinţei
moderne14. Totuşi, individualizarea „monarhiilor naţionale” nu a întrerupt lunga carieră a ideii
de imperiu universal, iar creşterea în importanţă a căilor de comunicaţie „atlantice” nu a
întrerupt brusc rolul comercial al spaţiului Mării Mediterane15. În perioada 1500 – 1800,
„decalajele economice” la nivel european s-au adâncit, nu doar între Occident şi Europa
Răsăriteană, ci şi în cadrul Europei de Vest16.
Epoca modernă propriu-zisă cuprinde, în linii mari, secolul al XIX-lea, numit de numeroşi
istorici „un secol lung”, jalonat de impunerea Revoluţiei industriale la nivel continental după
unii istorici sau, după alţii, de declanşarea Revoluţiei franceze şi momentul izbucnirii Primului

10
Walerstein consideră că „lungul secol XVI” debutează în 1450 şi se încheie în 1620/1640. Vezi Immanuel
Walerstein, The Capitalist World-Economy, Cambridge-Paris, 1979, pp. 13-26.
11
Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. I, Bucureşti, 1989, pp. 16-18.
12
Bogdan Murgescu, România şi Europa, ed. cit., p. 23.
13
Lucia Popa, Premodernitatea sau redescoperirea şi reinventarea Europei, în „Studii şi articole de istorie”,
LXVI, 2001, pp. 19-26.
14
Ibidem.
15
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 463.
16
Bogdan Murgescu, România şi Europa, ed. cit., p. 26.
Război Mondial (1914). Secolul al XIX-lea a fost diferit, în multe privinţe, de cele aterioare.
A apărut o societate de tip nou, bazată pe tehnologie, industrie şi urbanism. Iar transformările
au fost accelerate: la începutul secolului diligenţa reprezenta princialul mijloc de deplasare pe
distanţe mai mari. Spre sfârşitul său, se călătorea mult mai rapid şi mai confortabil prin
intermediul căilor ferate sau utilizând automobilul. Revoluţia industrială a fost „responsabilă”
de această evoluţie, dar ea se înscrie în cadrul procesului mai larg de transformare a societăţii
europene, datorită Epocii Luminilor sau Revoluţiei franceze17. În ceea ce ne priveşte, admitem
că există diferenţe între primele secole ale modernităţii (XVI – XVIII) şi secolul XIX (jalonat
de Revoluţia industrială, însă vom opta pentru o epocă modernă extinsă, împărţită în două
subdiviziuni: epoca modernă timpurie şi epoca modernă dezvoltată.
Perioada istorică tratată în această lucrare se încheie în 1914. De ce în anul declanşării
Primului Război Mondial? Pentru că o considerăm o dată-prag. Marile puteri europene au
implicat lumea în cea mai mare tragedie pe care a cunoscut-o până atunci. Încrederea în valorile
umaniste promovate de Europa s-a prăbuşit. Războiul a schimbat cursul istoriei europene, în
perioada interbelică înregistrându-se o diminuare a creşterii economice pe continentul
european, aceasta ajungând sub media mondială. În intervalul 1913 – 1950, produsul intern
brut al Europei Occidentale a crescut cu doar 1,19 % anual, în timp ce creşterea între 1870 –
1913 a fost de 2,11% anual. În Europa Răsăriteană cifrele au fost de 0,86% anual, pentru
intervalul 1913 – 1950 şi 2,33% anual între 1870 – 1913, faţă de o medie mondială de 1,82%
anual între 1913 – 195018. Dacă în 1913 populaţia europeană reprezenta 26% din cea mondială,
în 1950 constituia mai puţin de 21%19. Produsul intern brut la nivel european a scăzut de
asemnea: de la 44% în 1913 la mai puţin de 38% în 195020. Între 1917 şi Al Doilea Război
Mondial majoritatea regimurilor liberale au fost înlocuite de guvernări autoritare sau
dictatoriale, considerate a fi o alternativă viabilă21.
Pe lângă simplul demers al periodizării în epoci inerent unei analize istorice, epoca modernă
a reprezentat pentru mulţi specialişti un fenomen istoric de modernizare, consecinţa
respectivului proces fiind modernitatea. În această accepţiune, modernizarea este strâns legată
de progres, şi presupunea o schimbare de amploare a societăţii22.

17
Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 135.
18
Angus Maddison, The World Economy: Historical Statistics, Paris, Development Centre of the OECD, 2003,
p. 260.
19
Ibidem, p. 258.
20
Ibidem, p. 261.
21
Eric J. Hobsbawn, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1994, p. 20.
22
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 463.
 Disputele militare pe care le-a cunoscut Europa în secolul al XVI-lea au avut şi rolul de a o
fortifica din punct de vedere militar şi economic în raport cu alte regiuni ale lumii. Extinderea
conflictelor a fost favorizată de doi factori. Pe de o parte, Reforma şi Contrareforma, care au
scindat Creştinătatea. Această efervescenţă religioasă a condus la războaie, care au continuat
până către jumătatea secolului al XVII-lea, atunci când împărţirea confesională a continentului
a fost consfinţită. Pe de altă parte, extinderea luptelor pe continent s-a datorat Habsburgilor23.
În ceea ce priveşte supremaţia politică a unui stat în raport cu altele, lucrurile nu erau deloc
evidente. Familia de Habsburg, prin cele două ramuri ale sale, controla o bună parte din Europa
şi era pe punctul de a-şi impune hegemonia pe continent. În cele din urmă, mai multe state
europene au format o coaliţie care a contracarat presiunea habsburgică. În 1659, prin Tratatul
Pirineilor, Spania accepta înfrângerea. Niciun stat sau coaliţie de state nu se putea impune
pentru a domina continentul. Natura înfruntărilor armate s-a schimbat din jurul anului 1500.
Anterior, acestea au avut un caracter regional, exemple edificatoare fiind luptele din Peninsula
italică, cele dintre Anglia şi Franţa sau cele dintre cavalerii teutoni, pe de o parte, şi lituanienii
sau polonezii pe de altă parte. În secolul al XVI-lea, aceste dispute aveau mize mai mari:
dominaţia asupra Europei24.

23
Paul Kennedy, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri: transformări economice şi conflicte militare din 1500
până în 2000, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 51.
24
Ibidem, p. 52.