UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOZOFIE

CATEDRA ARHEOLOGIE ȘI ISTORIE ANTICĂ

SÂRBU VITALIE

STATUL PERSAN ȘI REFORMELE LUI DARIUS I

SPECIALITATEA: 224.1 – ISTORIE

Teză de licenţă

Șef Catedră ______________ Niculiță Ion, dr. hab., prof. univ.

(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ Matveev Sergiu, dr., conf. univ.

(semnătura)

Autorul: ______________ Sârbu Vitalie

(semnătura)

CHIŞINĂU-2013
1
 CUPRINS

Lista abrevierilor 3
Introducere 4

Capitolul I. Statul Persan

I.1. Cadrul geografic și istoric 13
I.2. Organizarea militară 14
I.3. Organizarea administrativă 15
I.4. Societatea persană. Regalitatea 16
I.5. Agricultura. Meșteșugurile 18
I.6. Comerțul. Transportul 21
I.7. Dreptul. Justiția 23
I.8. Familia 24
I.9. Viața cotidiană 26
I.10. Rudimentarea. Cunoștințe științifice 27
I.11. Arta 29
I.12. Arhitectura 31
I.13. Sculptura 34
I.14. Literatura 36

Capitolul II. Reformele lui Darius I

Dovezile ascensiunii la tron a lui Darius și revoltele în provincii 38
II.1. Reformele administrative 44
II.2. Reformele în sistemul monetar 56
II.3. Reformele social-economice 58
II.4. Reformele pe impozit 60
II.5. Reformele în religie 67
II.6. Reformele militar-politice 69
II.7. Reformele în construcţie 72

Încheiere 79
Bibliografie 82
Anexa 1: „Ochii și urechile regelui” 88
Anexa 2: „Sacii cu capişon ascuțit” (Sakā tigrakhaydā), „Sacii băutori de haoma” (Sakā
haumavargā) și „Sacii de dincolo de mare” (Sakā tayai paradraya) – clasificarea lor 91
Anexa 3: Districtele și satrapiile 96

2
 Lista abrevierilor

Abrevieri: Mai jos este indicată lista abrevierilor utilizate în text:

l – litru
Mm – milă marină
mi – milă terestră
c. – circa [aproximativ]
hl – hectolitru
id. – idem, cu sensul de „același/aceeași”, „tot acela/tot aceea”
m – metru
km – kilometru
m² – metru pătrat
r. – rege
r. c. – rege circa [aproximativ]

Sigle: În cele ce urmează este prezentată lista principalelor sigle utilizate în proiectul de față:

A2Ha [Inscripția lui Artaxerxes al II-lea Mnemon, prescurtată astfel], inscripție veche persană de pe una din coloanele
de bază din Hamadan (Ecbatana)
A2Hb [Inscripția lui Artaxerxes al II-lea Mnemon, prescurtată astfel], inscripție veche persană de pe una din coloanele
de bază din Hamadan (Ecbatana)
A2Sa [Inscripția lui Artaxerxes al II-lea Mnemon, prescurtată astfel], inscripție veche persană de pe una din coloanele
de bază din Suza
A2Sc [Inscripția lui Artaxerxes al II-lea Mnemon, prescurtată astfel], inscripție veche persană, cu lacune mari, pe o
tăbliță de piatră din Suza
A2Sd [Inscripția lui Artaxerxes al II-lea Mnemon, prescurtată astfel], inscripție veche persană de pe una din coloanele
de bază din Suza
BC – Biblia Cornilescu, traducere de Dumitru Cornilescu, ediția a III-a, din 2001, adaptată conform normelor
ortografice și morfologice ale limbii române
BM 33066 – [British Museum] tăbliță cuneiformă de lut găsită în Babilon cu informații astronomice din timpul domniei
lui Cambises al II-lea, cunoscută ca Strm Kambys 400, publicată de Johann N. Strassmaier în 1890
BOR – Biblia Ortodoxă Română, ediția din 1988
DB1 22 – Darius Behistun [Inscripția lui Darius de la Behistun, prescurtată astfel], coloana I rândul 22
DB2 – Darius Behistun [Inscripția lui Darius de la Behistun, prescurtată astfel], coloana a II-a
DB3 – Darius Behistun [Inscripția lui Darius de la Behistun, prescurtată astfel], coloana a III-a
DB4 – Darius Behistun [Inscripția lui Darius de la Behistun, prescurtată astfel], coloana a IV-a
DNa – Darius Naqš-e Rostam [Inscripția lui Darius de la Naqš-e Rostam, prescurtată astfel], registrul de sus
DNb – Darius Naqš-e Rostam [Inscripția lui Darius de la Naqš-e Rostam, prescurtată astfel], registrul de jos
DPd – Darius Persepolis [Inscripția lui Darius de la Persepolis, prescurtată astfel], text vechi persan numai de pe peretele
de la sud al palatului cu coloane (așa-numita „sală cu o sută de coloane”)
DPe – Darius Persepolis [Inscripția lui Darius de la Persepolis, prescurtată astfel], text vechi persan numai de pe peretele
de la sud al palatului cu coloane (așa-numita „sală cu o sută de coloane”)
DSe – Darius Suza [Inscripția lui Darius de la Suza, prescurtată astfel], unul din zece fragmente vechi persane
reprezentând mai multe cópii
DSf – Darius Suza [Inscripția lui Darius de la Suza, prescurtată astfel], exemplar/cópie de pe tăblițele de lut și marmură,
precum și de pe dalele de friză din sala mare (așa-numita „sală de audiență”, apadana)
DSj – Darius Suza [Inscripția lui Darius de la Suza, prescurtată astfel], text vechi persan trilingv, prescurtat astfel
DSk – Darius Suza [Inscripția lui Darius de la Suza, prescurtată astfel], text vechi persan atestat numai pe o cărămidă
arsă
DZc – Darius Suez [Inscripția lui Darius de la Suez, prescurtată astfel], text dintr-o stelă de granit roz descoperită în
1866 de către Charles de Lesseps în apropiere de Kabret, la 130 km de la Suez, scris în persana veche și în limba
elamită
D2Sa [Inscripția lui Darius al II-lea Nothos, prescurtată astfel], inscripție de pe una din coloanele de bază din Suza
D2Sb [Inscripția lui Darius al II-lea Nothos, prescurtată astfel], inscripție de pe una din coloanele de bază din Suza

3
 INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei. Proiectul de față vine ca o completare în spațiul

istoriografic autohton prin încercarea de a răspunde la câteva întrebări fundamentale pentru
cercetarea noastră. Este dincolo de orice dispută rezonabilă că istoria Persiei este și ea una dintre
cele mai frumoase istorii ale lumii antice. Începuturile istoriei, culturii și civilizației persane
propriu-zise se situează în jurul anului 1.000 î.e.n. când, din regiunile Caucazului septentrional – și,
cu aproximație, ale Rusiei meridionale –, triburile de păstori au început să migreze – unele spre sud-
vest, altele spre sud – ajungând până în valea Indusului. Primele au intrat în conflict cu puternicile
regate Asiria și Urartu, din Munții Armeniei, începând din secolul al IX-lea î.e.n.. Timp de aproape
două secole Imperiul Persan s-a întins între Egipt şi India, asigurând un mediu relativ stabil pentru
dezvoltarea civilizaţiei.
Supremaţia mezilor a fost de scurtă durată. Perşii s-au unit sub dinastia ahemenizilor, care,
mai târziu, a dat naştere unui conducător de geniu, Cirus al II-lea (sau Cirus cel Mare, r. 560-530
î.e.n.). Aproximativ în anul 559 î.e.n., Cirus a început lupta pentru înfrângerea mezilor şi în cele din
urmă a cucerit un imperiu care cuprindea Iranul, Armenia şi estul Asiei Mici (astăzi Turcia). Dar
acesta era doar începutul. În 546 î.e.n., Cirus pătrunde în Asia Mică, cucerind Lidia şi oraşele
greceşti tributare de pe coastă. Potrivit legendei, regele Lidiei, Cresus, era pe punctul de a fi ars pe
rug, dar a fost cruţat în ultimul moment de Cirus. Povestea poate fi adevărată deoarece se ştie că
Cirus era un om „generos” (Herodot, Istorii, III, 89). Cirus a extins apoi stăpânirea perşilor în nord
până la Marea Caspică şi a purtat o serie de campanii în partea de est, dincolo de munţii Hindukuș.
Fiul lui Cirus, Cambises al II-lea (r. 529-522 î.e.n.), a dus la capăt proiectul tatălui său de a
invada Egiptul, reuşind să-l cucerească în întregime, fapt unic în lunga sa istorie. Încercările perşilor
de a se extinde mai departe în Libia şi Etiopia nu au fost încununate de success; spre sfârşitul
domniei sale, Cambises a fost preocupat cu precădere de apariţia unui pretendent la tron şi de
răzvrătirile din imperiul mezilor, babilonienilor şi altor supuşi.
Situaţia se afla într-un punct critic în momentul în care a survenit moartea lui Cambises. El
nu a lăsat niciun descendent direct, dar Darius I (sau Darius cel Mare, r. 522-486 î.e.n.),
comandantul celor zece mii de „nemuritori” (garda regală), a pretins descendenţa din dinastia
ahemenizilor şi a fost acceptat de armată ca fiind noul rege. Doar după doi ani de campanii intense
el a reuşit să readucă pacea în imperiu. În primii ani ai domniei sale, Darius a reuşit să extindă
frontierele imperiului până la râul Indus. Apoi a decis că e necesar o reorganizare şi consolidare.
4
Continuând opera marilor regi care l-au precedat, el a dat Imperiului Persan forma şi instituţiile
caracteristice. În plan istoric, figura lui Darius este indisolubil legată de noua orânduire pe care
acest domnitor persan a realizat-o prin intermediul reformelor inițiate de el. De fapt, așa cum vom
urmări pe paginile actualului demers, vom demonstra că efectul transformărilor statale, care s-au
produs pe verticală și orizontală, circumscriu unui model complex instaurat de guvernarea și
organizarea administrativă ale lui Darius la sfârșitul secolului al VI-lea–începutul secolului al V-lea
î.e.n..
Pentru a introduce subiectul, am ales să facem un excurs pe marginea unor aspecte
administrative, sociale, culturale, religioase, de funcționare a Statului Persan atât de necesare pentru
a înțelege mai bine conjunctura timpului la acea dată. Majoritatea informațiilor de care dispunem în
legătură cu mezi și perși se găsesc în Biblie, în textele asiriene și în lucrările unor istorici greci din
epoca clasică – prima mențiune despre triburile de mezi și de perși apare în analele asiriene ale lui
Salmanassar al III-lea. – Amiaud, Arthur și Schell, Vincent, Les inscriptions de Salmanasar III roi
d'Assyrie, H. Welter: Paris, 1890, paginile 63, 71.
Darius a dat Statului Persan o structură solidă. A fost despotul tipic, sprijinit de aristocrație,
de cler și de marii negustori, el însuși devenind cel mai mare latifundiar și proprietar de imense
parcuri de vânătoare. Excelent organizator, și-a împărțit imperiul în districte (satrapii). A introdus
reforma etalonului monetar și a sprijinit comerțul; a construit drumuri excelente; a organizat o
armată permanentă puternică și a construit orașul de reședință Persepolis – ansamblul arhitectonic
cel mai important al Imperiului Persan.
Ideea narativă de fond este centrată pe dovezile solide – așa cum vom demonstra în cele din
urmă – ale ascensiunii la tron a lui Darius și motivele subiacente revoltelor în provincii. Totodată
lucrarea de față urmărește ca scop studierea și elucidarea importanței reformelor lui Darius și ce
ecou au avut acestea în Statul Persan.

Scopul și obiectivele temei. Ţinând cont de actualitatea, importanța şi caracterul științific al

lucrării, scopul ei constă în examinarea minuțioasă a interpretărilor legate de câteva obiective bine
definite:
• analiza cadrului geografic și istoric al Statului Persan ancorat în această epocă – secolul al
VI-lea– secolul al V-lea î.e.n.;
• elucidarea confruntărilor de idei și multiplelor ipoteze în examinarea ori analiza surselor
arheologice, narative etc. utilizate în procesul de studiere raportate la numărul exact de satrapii
5
instituite de Darius;
• studierea problematicii și repercusiunilor reformelor lui Darius, pornind de la literatura
existentă;
• validarea ori invalidarea multiplelor ipoteze (cum ar fi: analiza critică rezumativă a
modului ascensiunii la tron a lui Darius, a numărului de satrapii instituite de el, a „ochilor și
urechilor regelui”, a imaginii inevitabilului declin al perșilor pus pe seama decadenței ori răsfățului
exagerat al conducătorilor persani ș.a.) care sunt ridicate în limitele demersului nostru.

Istoricul și gradul de investigație a problemei. O mare parte din dovezile de care dispunem
pentru istoria persană se bazează pe sursele contemporane grecești și scriitorii clasici târzii, al căror
principal accent este pus pe relațiile dintre Persia și statele grecești, precum și povești de intrigi
judecătorești persane, decadență morală și lux fără margini. Pe de altă parte, multe informaţii cu
privire la Imperiul Persan provin dintr-o vastă arhivă de documente administrative descoperită în
ruinele Persepolisului, excavate în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Tăblițele de lut au revoluţionat
cunoştinţele noastre despre realităţile cotidiene din Imperiul Persan. Dar pentru naraţiunea a ceea ce
s-a întâmplat şi pentru detalii cu privire la viaţa de la curte, depindem de povestirile inamicilor
Persiei, în special cele ale grecilor, Herodot din Halicarnas fiind aici cel mai bun exemplu.
Informaţii din surse greceşti sunt multe, dar asta nu înseamnă că ne putem baza întru totul pe ele
pentru reconstituirea istoriei Imperiului Persan. Mituri despre perşi sunt nenumărate, dar realitatea
se poate să fi fost cu totul alta.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea tot ce se știa cu privire la istoria Imperiului Persan în
secolele al VI-lea–al V-lea î.e.n. ne-a provenit din consemnările detaliate și pline de culoare expuse
de Herodot, din povestirile scurte ale altor autori clasici și din câteva referințe din Biblie (Ezra,
Neemia, Hagai, Zaharia).
Însă începând cu 1835 s-au descoperit mai multe tăbliţe de lut, stele, sigilii cu scriere
cuneiformă, dar încă nu putea fi citită şi descifrată. Mai mulţi asiriologi erau angajaţi în această
lucrare şi au contribuit la realizarea ei, dar cel mai cunoscut şi important dintre ei a fost ofiţerul
englez Sir Henry Creswicke Rawlinson. Acesta era detaşat din partea armatei engleze pentru a
organiza şi instrui un corp de armată pe lângă unul din prinţii persani. În călătoriile lui prin zona
Golfului Persic a întâlnit mai multe inscripţii care l-a atras foarte mult. Una din ele, scrisă în trei
limbi, avea un text destul de scurt şi este cunoscută ca Inscripţia de la Muntele Alvad în apropiere
de Hamadan. A doua inscripţie este cea de la Behistun. Inscripţia de la Behistun se află pe drumul
6
ce leagă Persepolis de Hamadan, la 30 km de localitatea Kermanșah. Ea se află în defileul unei văi,
pe peretele abrupt al stâncii la peste 100 m de la nivelul solului şi conţine un basorelief de 2.6x3.3
m, carei îl înfăţişează pe Darius însoţit de doi supuşi. Acesta este cu piciorul pe trupul lui Gaumata
iar în faţa lui sunt 9 regi învinşi şi legaţi la mâini. Inscripţia care însoţeşte monumentul are 5
coloane şi 414 rânduri. În ea se explică intervenţia lui Darius pentru salvarea tronului şi luptele duse
cu uzurpatorii. Henry C. Rawlinson a început copierea textului în anul 1835, dar abia în 1844 a
reuşit să termite această lucrare de copiere, fiindcă această scriere era în mai multe limbi. 414
rânduri erau în vechea persană, apoi alte 263 de rânduri erau în elamită. În anul 1850 Henry C.
Rawlinson a reuşit să publice prima sa încercare de traducere a textului. În acelaşi timp, dar fără să
ştie unul de altul, şi Georg Friedrich Grotefend a copiat una din inscripţii şi lucra la traducerea ei.
Julius Oppert şi Edward Hincks au fost alţi asiriologi care au contribuit la descifrarea acestei scrieri
şi care au descoperit că avem de-a face cu diferite limbi: sumeriană, akkadiană ș.a.. În 1859 s-a
publicat prima lucrare importantă – Déchiffrement des inscriptions cunéiformes (Descifrarea
inscripţiilor cuneiforme) – a lui Julius Oppert.
Astfel, cunoștințele despre istoria Imperiului Ahemenid s-au îmbogățit în ultimii ani în urma
decelărilor arheologice, datorită consemnărilor lui Darius în inscripția de la Behistun, textele și
monumente de la Persepolis, din Suza, Babilon și Egipt.
Sursele principale se împart în cinci categorii de bază:
1) În primul rând consemnarea lui Darius în inscripția de la Behistun (DB) (supusă discuției
în Voigtlander, Elizabeth N. von, „The Bisitun Inscription of Darius the Great. Babylonian
Version”, în: Corpus Inscriptionum Iranicarum, volumul 2, partea I, Lund and Humphries: London,
1978, paginile 63-65);
2) A doua categorie include în sine texte și monumente:
• de la Persepolis (DP) (expuse în diferite lucrări de referință: în Schmidt, Erich
F., Persepolis I-III, Chicago, 1953-1970; Kent, Roland Grubb, Old Persian: Grammar, Texts,
Lexicon, American Oriental Series XXXIII, New Haven/Connecticut: American Oriental Society,
USA, 1950; Cameron, George Glenn, „Ancient Persia”, în: Dentan, Robert Claude și Bainton,
Roland Herbert, The Idea of History in the Ancient Near East. American Oriental Series, volumul
38. Yale University Press: New Haven & London, 1955, paginile 77-97; Hallock, Richard
Treadwell, „Persepolis Fortification Tablets”, în: Oriental Institute Publications, volumul 92,
University of Chicago Press: Chicago, 1969; Lewis, David Malcolm, „The Persepolis Fortification
Texts”, în: Sancisi-Weerdenburg, Heleen și Kuhrt, Amélie, Achaemenid History, volumul 4,
7
Leiden, 1990, paginile 1-6 [Compară cu Lewis, David Malcolm, Sparta and Persia, E. J. Brill:
Leiden, 1977, paginile 4-26]; Bivar, Adrian David Hugh, „The Indus Lands”, în: Gershevitch, Ilya,
The Cambridge History of Iran: The Median and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge
University Press: London, 1985, paginile 204-210; Tuplin, Cristopher J., „The Administration of
the Achaemenid Empire”, în: Carradice, Ian, Coinage and Administration in the Athenian and
Persian Empires. The Ninth Oxford Symposium on Coinage and Monetary History, volumul 343.
British archaeological reports: International series. University of Michigan: Oxford, 1987, pagina
115);
• din Suza (DS) (în Schmidt, Erich F., Persepolis I: Structures, Reliefs, Inscriptions, The
University of Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 68, The University of Chicago
Press, Chicago: Illinois, 1953, paginile 29-33);
• din Babilon (în Strassmaier, Johann Nepomuk, Inschriften von Darius, König von Babylon,
British Museum. Department of Egyptian and Assyrian Antiquities [Babylonische Texte, Heft 10-
12], E. Pfeiffer: Leipzig, 1892; Oppenheim, Adolph Leo, „The Babylonian Evidence of
Achaemenid Rule in Mesopotamia”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran: The
Median and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985, paginile
559, 560; Cardascia, Guillaume, Les archives des Murašû. Une famille d'hommes d'affaires
babyloniens à l'époque perse (455-403 B.C.), Université de Paris. Faculté de droit et des sciences
économiques. Imprimerie Nationale: Paris, 1951, paginile 5-8; Haerinck, Ernie, „Le palais
achéménide de Babylone”, în: Iranica Antiqua, volumul 10, Leiden, 1973, paginile 108-132; Dijk,
Jan J. A. van și Mayer, Werner R., Texte aus dem Rēš-Heiligtum in Uruk-Warka, Bagdader
Mitteilungen Beiheft 2, Gebr. Mann Verlag: Berlin, 1980, paginile 1-29 [text nr. 88]; Stolper,
Matthew Wolfgang, Entrepreneurs and Empire. The Murašû Archive, the Murašû Firm and the
Persian Rule in Babylonia. Uitgaven van het Nederlands Historisch-Archaeologisch Instituut te
Istanbul 54, Leiden, 1985, paginile 41-60; Dandamayev, Muhammad A., Iranians in Achaemenid
Babylonia (Bibliotheca Persica: Columbia Lectures on Iranian Studies, volumul 6), Costa Mesa:
California [New York: Mazda Publishers in association with Bibliotheca Persica, USA], 1992,
paginile 3, 5, 10, 11);
• din Egipt (Posener, Georges, „La première domination perse en Égypte: Recueil
d’inscriptions hiéroglyphiques”, în: Institut Français d’Archéologie Orientale du Caire,
Bibliothèque d’étude XI, Cairo: Egipt, 1936; Schmidt, Erich F., Persepolis I: Structures, Reliefs,
Inscriptions, The University of Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 68, The University
8
of Chicago Press, Chicago: Illinois, 1953, paginile 26, 27; Bresciani, Edda, „The Persian
Occupation of Egypt”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran: The Median and
Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985, paginile 507-509;
Ray, John D., „Egypt 525-404 B.C.”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient History:
Persia, Greece and the Western Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a,
Cambridge University Press: Cambridge, 1988, paginile 254-286 [mai ales 262-266]; Hinz,
Walther, „Darius und der Suezkanal”, în: Archaeologische Mitteilungen aus Iran, volumul 8,
Deutsches Archäologisches Institut, Verlag von Dietrich Reimer: Berlin, 1975, paginile 115-121;
Lloyd, Alan Brian, „The Inscription of Udjaḥorresnet: A Collaborator’s Testament”, în: Journal of
Egyptian Archaeology, volumul 68, Egipt, 1982, paginile 166-180).
Acestei categorii aparține și o veche inscripție fragmentară persană de la Gherla, România,
precum și scrisoarea lui Darius către Gadates, conservată într-un text grecesc din perioada romană
(Brandenstein, Wilhelm și Mayrhofer, Manfred, Handbuch des Altpersischen, Otto Harrassowitz
Verlag: Wiesbaden, 1964, paginile 91-98);
3) A treia sursă este o povestire detaliată și plină de culoare expusă de Herodot (Istorii,
cărțile III-VI);
4) Cea de-a patra sursă constă în consemnările scurte ale altor autori clasici (enumerate și
analizate de către Meyer, Eduard, Geschichte des Altertums, volumul 4, partea I, J. G. Cotta: Basel,
1954, paginile 3-7; Prášek, Justin Václav, Geschichte der Meder und Perser bis zur makedonischen
Eroberung: Die Blütezeit und der Verfall des Reiches der Achämeniden, volumul 2, F. A. Perthes:
Gotha, 1910, paginile 10, 11; Drews, Robert, The Greek Accounts of Eastern History, Washington,
Center for Hellenic Studies. Harvard University Press, Cambridge: Massachusetts, 1973, pagina
20);
5) În cele din urmă există și câteva referințe în Biblie (Ezra 4:5, 24; 5:5-7; 6:1,12-15;
Neemia 12:22; Hagai 1:1, 15; 2:10; Zaharia 1:1, 7; 7:1).
Problema la temă care continuă să se discute între savanții moderni este dacă Darius a luat
conducerea în mâinile sale sub acoperirea unor revolte, ori urcarea pe tron a regelui a fost rezultatul
unei abilități și al unei intrigi. Validarea sau invalidarea acestui punct de vedere își are locul în
cercetarea meticuloasă a scrierilor istoricilor și confruntarea acestora cu diferite opuri de
specialitate. Potrivit scriitorului, eseistului și criticului literar american Eugene Luther Gore Vidal,
povestea despre impostura lui Gaumata a fost inventată de către Darius pentru a justifica preluarea
puterii (Creation, Random House: New York, 1981, pagina 432). Pe de altă parte, după o poveste
9
dintr-o versiune grecească se afirmă că, după ce a apărat cu succes monarhia ca formă preeminentă
de guvernământ – spre deosebire de democrație sau oligarhie –, Darius a fost prea ager la minte
pentru a lăsa la voia întâmplării numirea sa ca rege. Credem totuși că, potrivit lui Herodot și altor
istorici, Darius a obținut suveranitatea Persiei datorită perspicacității și manevrei iscusite a lui
Oebares, șeful cailor regali. – Abbott, Jacob, History of Darius the Great, Harper & Brothers: New
York, 1850, pagina 98; Herodot, Istorii, III, 85-88.
Polemica ştiinţifică cu privire la problema de cercetare a numărului districtelor
jurisdicționale pe care le-a instituit Darius prezintă o altă controversă ce apare în lucrările de
referință și care urmează să fie analizată. Unii afirmă că Darius a împărțit Regatul Persan în 20 de
satrapii (lucru confirmat de Herodot), alții susțin că el a divizat imperiul în 25 de provincii, și doar
un număr mic de cercetători istorici opinează pentru un număr de 29 de districte jurisdicționale.
Această opinie triplă referitoare la numărul de diviziuni fiscale ale Regatului Persan nu este o eroare
sau o dezorientare întâmplătoare sau consecința unei neatenții, precum consideră savanții moderni.
Sunt, pur și simplu, trei opinii diferite și bine gândite care și-au dat curs în același timp și cu aceeași
autoritate. Aflându-ne în fața acestui dezacord, am dori să cunoaștem ce încredere merită fiecare
dintre aceste trei opinii și, prin urmare, să fixăm cu precizie numărul districtelor constituite de
Darius. Ne-ar plăcea să cunoaștem cauza dezacordului, însă trebuie ca descoperirea oricărei surse
noi să furnizeze alte elemente de apreciere. Astfel, dacă dobândim mai multe informaţii, problema
se clarifică imediat.
Este evident că acești istorici îi atribuie lui Darius un număr mai mic de satrapii decât alți
istorici eminenți, însă nici unii, nici alții nu indică numărul exact al districtelor, ci le iau cu
aproximație. Conştient probabil de aceasta, profesorul Edward F. Campbell jr. a făcut observaţia:
„Cu cât studiem mai mult problemele extrem de complexe ale cronologiei referitoare la istoria
antică a Orientului Apropiat, cu atât mai puţin suntem înclinaţi să considerăm definitive concluziile
la care ajungem. Iată de ce cuvântul «circa» [aproximativ] ar putea fi întrebuinţat mai larg decât se
face în general” („The Chronology of Israel and the Ancient Near East”, în: Wright, George Ernest,
The Bible and the Ancient Near East, Garden Sity, Doubleday: New York, 1965, pagina 281). Cu
toate acestea, această „omisiune punctuală” este, din fericire, înlocuită cu descoperirea a două liste
care oferă autenticitate numărului exact de provincii: inscripțiile rupestre de la Behistun și Naqš-e
Rostam. Ele au lăsat o evaluare detaliată a satrapiilor gravată în trei limbi pe pietre massive.
Inscripţia de la Behistun – prima transcripţie efectuată vreodată în engleză care a fost terminată în
1849 – confirmă multe detalii atât despre satrapiile instituite de către regele persan, cât și despre
10
viața sa.
Istoricul acestor probleme îşi are rădăcinile în lucrările unor istorici mai puțin cunoscuți,
totuşi geneza pertractării acestor adevăruri (ori minciuni (?)), după cum este expus în lucrare, a
devenit un pilon de cercetare în secolul al XIX-lea, și în secolele imediat următoare. Acestea sunt
doar câteva dintre gradele de cercetare a proiectului de față și expunerea autorilor și literaturii care
aduce lumină în reliefarea, aparent obscură și ambiguă, a evenimentelor legate de Statul Persan și
rolul pe care l-a jucat marele conducător persan, „regele regilor”, Darius în secolele al VI-lea–al V-
lea î.e.n..
Analiza situaţiei în domeniul tezei (istoriografia problemei cercetate) se axează pe lucrările
ştiinţifice la tema tezei: articole, cărți de specialitate etc. publicate în ţară şi peste hotare. O atenţie
deosebită s-a acordat publicaţiilor din ultimii ani. În baza studierii literaturii de specialitate, s-a
analizat comparativ situaţia existentă în domeniu, s-a formulat problema de cercetare şi direcţiile
de soluţionare a ei. Totodată s-au identificat clar contribuţiile proprii, care includ atât analiza şi
interpretarea literaturii de specialitate consultate, cât şi elementele inedite.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. În mare parte am reperat, pornind de

la disponibilitatea cercetărilor științifice la zi, o serie de pasaje de interes pentru investigația noastră
menite să scoată la rampă și să completeze numeroasele semne de incertitudine apărute pe marginea
proiectului nostru de cercetare. În procesul de investigație a tematicii respective autorul s-a bazat, în
mare, pe studii teoretice – conceptuale, speculative –, dar și pe materialul factologic acumulat de
diverși cercetători și comparate cu rezultatele istoricilor cu renume. Astfel, autorul a apelat la
istorici notorii – autorități în materie – din spațiul occidental în elucidarea subiectului propus.
Totodată autorul tratează problema investigată, descrie ipoteza de lucru în raport cu metodologiile
aplicate, polemica ştiinţifică cu privire la tema de cercetare, utilizând în acest scop un complex de
metode științifice de cercetare:
• metoda comparativă, care constă în analiza laturii vizibile a fenomenelor, evenimentelor
istorice în timp și spațiu, evidențierea elementelor generale în abordarea explicației istorice (în
domeniul cercetat), folosită în etapele cercetării noastre, oferind extinderea orizontului istoric și
științific;
• metoda istorică, care are la bază identificarea sensului, coerenței evenimentelor din trecut,
în scopul relevării unor aspecte nevalorizate, inedite, ignorate sau insuficient analizate;
• metoda genetică, care constă în cercetarea genezei evenimentelor și explicarea diacronică
11
(cronologică, istorică) a acestora.
Istoria este atât studiul faptelor și al evenimentelor trecutului, cât și, prin sinecdocă,
ansamblul lor. Este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de oameni (istorici)
care încearcă să descrie, să explice sau să facă perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de
epoci sau de metode și oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, această știință este
întotdeauna o construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă. Spre deosebire de povestirea
ficțională, specia de povestire numită istorie nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind
de la surse: documente scrise, istorie orală, obiecte etc.. Toate comentariile și concluziile rezultate
din această reperare istoriografică vor fi sistematic expuse și documentate de-a lungul actualei
cercetări.

Cuvintele-cheie ale tezei. Administrație, Ahuramazda, armată, Artaxerxes, autonomie

internă, Babilon, Bardiya, Behistun, Cambises, cavalerie, Cirus, construcție, daric, Darius,
detașament, gardă personală, Gaumata, Herodot, imperiu, impozit, infanterie, Naqš-e Rostam,
Occident, „ochii și urechile regelui”, organizare, Orient, Persepolis, Persia, perși, provincie,
reforme, rege, religie, „sacii băutori de haoma”, „sacii cu capișon ascuțit”, „sacii de dincolo de
mare”, satrap, satrapie, sistem monetar, Smerdis, Suez, Suza, trezorerie, Xerxes, Zaratustra/
Zoroastru.

Conţinutul lucrării. Lucrarea conţine 100 de pagini, dintre care 81 de pagini text. Este
structurată în 4 compartimente, inclusiv 2 capitole: Introducere (1); Capitolul I. Statul Persan (2);
Capitolul II. Reformele lui Darius I (3); și Încheiere (4). Fiecare capitol este alcătuit din
subdiviziuni mai restrânse (paragrafe). La textul de bază se anexează: Bibliografie; Anexe (3).

12
 CAPITOLUL I

STATUL PERSAN

I.1. Cadrul geografic și istoric

Cuprins între fluviile Tigru și Indus, Marea Caspică, Golful Persic și Oceanul Indian,
podișul iranian se întinde pe o suprafață de 3.000.000 km² (Planhol, Xavier de, „Geography of
Persia and Afghanistan”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 10, fasc. IV, Columbia University:
New York, 2000, pp. 426-431). Pe acest teritoriu s-au încrucișat – încă de acum patru mii de ani –
numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India și China, pe de
altă parte cu țările din bazinul răsăritean al Mediteranei. În acest spațiu s-au născut, s-au dezvoltat și
s-au înfruntat regate, imperii și civilizații diverse. Istoria Persiei a fost strâns legată – în antichitate
și în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei și Babilonului, a Egiptului, Greciei și
Romei, a Bizanțului și Islamului. Zonă prin excelența de contacte între Orient și Occident, Persia a
receptat și a asimilat, a transmis sau a intermediat experiența istorică a multor popoare din jur,
creând ea însăși și difuzând forme culturale și de civilizație originale.
Clima podișului iranian era marcată de contraste mari de temperatură. În linii mari,
jumătatea de sud a podișului era favorabilă agriculturii și pomiculturii, în timp ce partea nordică – o
imensă stepă, cu prea puține oaze – avea un teren bun doar pentru pășuni. Pe lângă fauna actuală, în
antichitate mai trăiau aici și tigri, urși și o specie de lei, mai mici însă și mai puțin periculoși decât
speciile de azi. Munții care înconjoară podișul din aproape toate părțile erau bogați în minereuri de
fier și plumb, în diorit și alabastru, deșertul – centrul în zăcăminte de sulf, iar văile râurilor – în
pietre semiprețioase.
Primele așezări omenești sunt atestate arheologic pe podișul iranian chiar din mileniul al V-
lea î.e.n.. Spre sfârșitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mișcări masive de populații
nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiți, kasiți ș.a.) care, coborând
din regiunile muntoase, își îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi
13
indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele Arianam, „țara arienilor” –
ceea ce înseamnă „a nobililor” –, de unde a și provenit denumirea țării de Eran sau Iran, denumire
care, sub dominațiile successive – arabă, mongolă și turcă –, a fost schimbată în Persia.

I.2. Organizarea militară

Principalii stâlpi ai prestigiului și forței Imperiului Persan au fost armata și administrația.

Tocmai acestea și sunt domeniile – alături de cel al religiei – în care perșii și-au adus contribuția lor
originală în istoria civilizației și culturii.
Regii mezilor au folosit experiența și organizarea militară a asirienilor, creând detașamente
speciale de lăncieri, de arcași și de călăreți. Cirus I n-avea o armată națională, ci o armată de
mercenari, recrutată din rândurile popoarelor supuse, armata ale cărei detașamente erau conduse de
ofițeri din țările respectivilor soldați. Regii persani aveau o gardă personală formată din 4.000 de
pedestrași (infanteriști) și călareți (cavaleriști), majoritatea din rândurile nobilimii. Singurul corp de
armată permanent îl formau 10.000 de călăreți de elită, care purtau numele de „nemuritori” (în
sensul că numărul lor trebuia să rămână fix, același).
Forța armatei persane consta în cavalerie. Călăreții – recrutați din rândurile nobilimii – erau
înarmați cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure și un fel de lasso1. Urmau arcașii – călăreți care
trăgeau din fuga calului (o tactică a cărei mare eficiență s-a dovedit în luptele contra detașamentelor
compacte ale legiunilor romane). Urmau trupele arcașilor care luptau din turnurile de lemn instalate
pe spatele elefanților. Masa mare de pedestrași – țărani prost înarmați – nu conta prea mult.
Detașamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le
asigura o extraordinară forță de șoc2. De pe tronul său, înconjurat de steaguri și protejat în mijlocul
corpului de cavalerie grea, regele personal conducea operațiile militare.
Perșii practicau tactica replierii, retrăgându-se în fața inamicului după ce ardeau totul în
urma lor sau după ce provocau inundații. Înainte de începerea unei bătălii avea loc ceremonia
purificării rituale și a invocării cerului. Pentru a se cunoaște exact pierderile suferite, fiecare soldat
depunea la începutul luptei o săgeată într-un coș; la sfârșitul luptei fiecare își lua înapoi săgeata, iar
numărul săgeților rămase indica numărul celor uciși.
1
Sau arcan.
2
Se spune despre unitățile sau formațiile militare specializate destinate să îndeplinească o misiune grea în lupta
ofensivă.
14
 I.3. Organizarea administrativă

Dacă în materie de știintă militară perșii nu erau nici într-un fel inferiori romanilor, același
lucru se poate spune și în ce privește organizarea administrativă a țării.
Darius a împărțit imperiul în aproximativ douăzeci de provincii (număr la care s-au adăugat
apoi alte trei)3, având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap („îngrijitorul țării”). Ales de
rege dintre membrii familiei regale ori din cele mai înalte familii nobile, el răspundea direct în fața
regelui. Satrapul răspundea și de perceperea impozitelor care erau stabilite de la caz la caz, cu o
mare precizie. Răspundea de recrutarea oamenilor în timp de război (când era decretată mobilizarea
totală), precum și de administrarea în provincia sa a justiției. Alături de satrap – în a cărui sarcină
deci cădea exclusiv administrația civilă – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective,
depinzând direct numai de rege. Pe lângă un înalt funcționar însărcinat cu perceperea impozitelor,
satrapul mai avea alături și un secretar numit de palatul regal, care avea misiunea de a ține legătura
direct cu casa regală. În sfârșit, pe lângă contactul permanent și direct cu guvernatorul militar,
regele mai avea – pentru a-i controla pe satrapi și pentru a le verifica supunerea – și un corp special
de inspectori, numiți „ochii și urechile regelui” (Vezi Anexa 1, „Ochii și urechile regelui”, de la
pagina 88, ad locum). Aceștia vizitau o dată pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile
pentru a controla gestiunea – în caz de nevoie puteau dispune și de forța armatei. În perioada
arsacizilor funcția de satrap a devenit în general ereditară.
Populația persană propriu-zisă – de aproximativ o jumătate de milion abia – era scutită de
impozitele mari, în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative și îndatoririle de ordin militar.
Pentru a face față imenselor cheltuieli (ale armatei, curții regale, aparatului birocratic, lucrărilor
publice ș.a.) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietăților funciare nesfârșite ale casei
regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de război, taxele și impozitele interne,
tributul plătit de țările supuse ș.a.. Impozitele erau stabilite – în funcție de zona geografică și de
recoltele obținute – pe genuri de proprietăți (pe casă, pe grădină, pe vite etc.). Cei lipsiți de
proprietăți funciare plăteau taxe personale fixe, anuale, dar și taxe extraordinare – de exemplu cu
ocazia nașterii unui copil, pentru o căsătorie ș.a..

I.4. Societatea persană. Regalitatea

3
În timpul domniei sale, imperiul a ajuns să numere 29 de provincii. – Vezi paginile 46, 47, ad locum.
15
 Organizarea societății persane a ajuns – în perioada sasanidă 4 – la o ierarhie foarte precisă și
rigidă. Întreaga viața și civilizație persană era structurată în funcție de poziția proeminentă a
aristocrației. Societatea era împărțită în patru clase, închise – trecerea dintr-o clasă în alta era, cu
extrem de rare excepții, imposibilă. Aceste clase erau a preoților, a militarilor, a funcționarilor și a
poporului. În interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pildă, în clasa funcționarilor
erau incluși și scribii, și astrologii, și poeții de curte. În rândul poporului intrau nu numai țăranii, ci
și negustorii și meșteșugarii. În acest sistem nu erau considerați nici sclavii de război, care n-au avut
niciun rol important în viața economică – sclavia rezultată din vânzarea copiilor sau a debitorului nu
exista în Persia.
Clasa preoților se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea funcția lor spirituală, ci
și de o mare influență în viața socială și economică – o influență cu atât mai mare, cu cât ea
dispunea de considerabile proprietăți imobiliare și de venituri provenite din donații, precum și dintr-
un fel de „amenzi religioase” pe care le aplicau, arbitrar, celor care comiteau transgresări. Preoții
erau organizați într-o ierarhie precisă și complexă, conducându-se după legile lor proprii, și deci
formând un fel de stat în stat. Prin poziția sa socială și puterea sa economică, prin atitudinea,
atribuțiile și întreaga sa activitate, preoțimea – care în epoca ahemenidă a devenit corpul preoțesc al
religiei de stat – servea puterea politică centralizată.
Clasa conducătorilor militari și clasa înalților funcționari ai statului proveneau din rândurile
aristocrației. În sânul acesteia, locul de frunte îl ocupau „cele șapte familii”. Nobilii, mari
proprietari de pământuri, se bucurau de o serie de privilegii ereditare (într-un timp au ajuns chiar ei

4
Sasanizii erau o dinastie de șahi persani (224-c. 651 e.n.), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele
sale teritoriile dinspre Sogdiana și Georgia până în nordul Peninsulei Arabia și de la fluviul Indus până la Tigru și
Eufrat (teritoriul, integral sau parțial, al actualelor state Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la
Ctesifon (azi în ruine, pe malul estic al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 e.n. de Ardașir I (r. 224-241
e.n.), un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva
arsacidului Artabanus al V-lea, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus
de sasanizi a fost, timp de patru secole, prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul
veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în est cu cușiții și cu
hitiții (hunii albi), iar în vest cu Imperiul Roman și cu succesorul acestuia – Imperiul Bizantin. Respingând elementele
civilizației elenistice, sasanizii au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai
dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (r. 241-272 e.n), Hormizd I (r. 272-273 e.n.), Bahram I (r. 273-276 e.n.),
Bahram al II-lea (r. 276-293 e.n.), Narses (r. 293-302 e.n.), Hormizd al II-lea (r. 302-309 e.n.), Șapur II (r. 325-379
e.n.), Ardașir al II-lea (r. 379-383 e.n.), Bahram al IV-lea (r. 388-399 e.n.), Iazdegerd [Iazdigird] I (r. 399-420 e.n.),
Bahram al V-lea (r. 420-438 e.n.), Iazdegerd [Iazdigird] al II-lea (r. 438-457 e.n), Balaș (r. 484-488 e.n.), Cavad
[Cobad] I (r. 488-496/499-531 e.n.), Cosroes I (r. 531-579 e.n.) (în timpul domniei căruia Imperiul Sasanid atinge
maxima expansiune teritorială și apogeul puterii politice și militare), Hormizd al IV-lea (r. 579-590 e.n.), Cosroes al II-
lea (r. 590-628 e.n.). Iazdegerd [Iazdigird] al III-lea, reprezentant al dinastiei (r. 632-651 e.n.), după ce a suferit o grea
înfrângere în lupta de la Cadisia (31 mai-1 iunie 637 e.n.) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în
munți – unde a supraviețuit până în 651 e.n.. Sasanizii au fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea
arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.
16
să fie cei care îl alegeau pe rege). Existența lor era împărțită între războaie, vânătoare, banchete și
plăcerile haremului. Cu timpul, în epoca sasanidă, obiceiurile s-au mai rafinat – nobilii s-au
pasionat pentru jocul de șah și pentru diferite jocuri cu mingea, totodată însă cultivau și poezia,
muzica și chiar științele. Marii nobili – proprietari de mari moșii funciare private – trăiau în
capitală, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie trăia pe proprietățile ei. În ce privește mica
nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de „căpeteniile satelor”. Toți nobilii însă, din toate
categoriile, se considerau vasali ai regelui.
Țăranii – „oamenii liberi” – erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supuși
numeroaselor prestații în muncă obligatorie și plății zeciuielii. De asemenea stări de dependență
erau scutiți numai o jumătate de milion de locuitori din provincia Persis5, considerați perșii „puri”.
Țăranii erau legați de pământurile pe care trăiau, putând fi vânduți unor noi proprietari odată cu
moșiile pe care trăiau și lucrau. Printre celelalte stări de dependență, țăranii aveau și obligația de a
presta serviciul militar în timp de război, ca pedestrași. Ei trebuiau să-și procure singuri
echipamentul și armamentul, fără să primească vreo soldă și recompensă. Populația modestă a
orașelor (de exemplu meșteșugarii și negustorii) era mai avantajată: aceasta a plătit doar taxele
personale, asemenea țăranului, în schimb era scutită de a presta serviciul militar.
Într-o vreme – în epoca sasanidă – Statul Persan a căutat să se intereseze de situația
muncitorilor, reglementând condițiile de muncă și cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate și
diferențiate în funcție de vârstă, de sex și de calificare. Se pare că ar fi existat chiar și centre de
angajare a muncitorilor (cel puțin pentru lucrările publice).
În vârful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut. În contextul istoriei antichității,
ideea monarhiei de mandat și de drept divin nu este o idee nouă. Nu e nouă nici ideea că îndatorirea
regelui este să iubească adevărul și dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor și să-l protejeze pe
cel slab și asuprit. Aceste prescripții – asupra cărora Codul lui Hammurabi insista în mod deosebit –
se găseau formulate și în doctrina regalității Egiptului antic. Dar nicăieri acestea nu sunt exprimate
cu atâta claritate și într-un mod atât de stăruitor ca în declarațiile regelor persani. În cazul lui
Darius, el și-a tratat supușii cu o bunătate remarcabilă tocmai când un dușman înfrânt se aștepta la
cea mai nemiloasă cruzime. Într-o inscripție, Darius a afirmat cu mândrie: „Eu am iubit dreptatea și
am urât minciuna; am vrut să nu se facă nicio nedreptate văduvei și orfanului; l-am pedepsit cu
asprime pe cel mincinos, dar pe cel care a muncit cinstit, l-am răsplătit” (DB 1 22). De asemenea,

5
Sau Parsa (Farsa) – regiune istorică din sud-vestul Persiei și baza puterii originare a ahemenizilor. A fost regatul
central iranian al Imperiului Persan antic.
17
monarhul persan ținea să fie considerat și trebuia să apară în ochii supușilor săi ca un model de
luptător. Pe inscripția de la Naqš-e Rostam, Darius își etalează ostentativ capacitățile în arta luptei și
în cea a vânatului spunând că el s-a dovedit a fi cel mai bun călăreț și arcaș și cel mai iscusit dintre
toți vânătorii; orice lucru era în stare să-l facă cel mai bine (DN b 33-60). Pentru a-și spori și mai
mult în ochii supușilor lumina supremei sale demnități, dându-i totodată și o aură de mister, regele a
tins să rămână cât mai inaccesibil. A trăit închis în palatele sale și n-a fost văzut nici chiar de înalții
demnitari ai curții – decât în ocazii excepționale. S-a lăsat văzut în schimb de muzicanți, care erau
foarte stimați, au luat parte la ceremonii și îl insoțeau pe rege la vânătoare. Vânătoarea era plăcerea
aleasă a regilor persani – aceasta avea loc în parcuri închise în care erau ținuți tigri, o specie mai
mică de lei, apoi mistreți și urși, hemioni sălbatici și gazele, struți și păuni.

I.5. Agricultura. Meșteșugurile

Resursele economice care au alimentat colosalul edificiu politic și social al Imperiului

Persan au cunoscut o evoluție firească de-a lungul celor patru perioade istorice – ahemenidă (c. 559-

18
c. 330 î.e.n.)6, elenistică seleucidă (c. 330-c. 250 î.e.n.), arsacidă (c. 250 î.e.n. - 224 e.n.) 7 și sasanidă
(224-c. 651 e.n.)8. Baza
economiei o constituia agricultura, marea proprietate agrară lucrată de țăranii legați de pământ și
(mai puțin) de sclavii prizonieri de război. Mica proprietate agrară s-a păstrat mai ales în provincia
Parsa – regiunea de origine a dinastiei ahemenide –, dar și aici în proporție redusă. Se produceau cu
precădere orz și grâu, se cultivau măslinul și vița de vie, se practica pe scară largă apicultura, se
creșteau vaci, capre, oi și animale de povară (cai, asini și catâri). Sub ahemenizi s-a realizat pentru
6
Nu se poate stabili data exactă a fundării așa-numitei dinastii ahemenide și nici sfârșitul acesteia. Unii cercetători o
plasează în 553 î.e.n., în timp ce alte lucrări de referință – în 550 î.e.n.. Această întâmplare se explică prin aceea că
Cirus al II-lea (fondatorul Imperiului Ahemenid) a repurtat o victorie rapidă asupra regelui med Astiages și a luat
capitala orașului său Ecbatana (550 î.e.n.), astfel Imperiul Med a trecut sub controlul perșilor. Cu toate acestea, Diodor
din Sicilia a scris că Cirus a devenit rege al Persiei „în primul an al celei de-a cincizeci și cincea Olimpiade” ( Bibliotecă
istorică, IX, 21). Primul an al celei de-a 55-a Olimpiade corespunde cu anul 560 î.e.n.. Istoricul grec Herodot a spus că
Cirus a fost ucis „după ce a domnit douăzeci și nouă de ani”, ceea ce înseamnă că moartea lui trebuie să fi avut loc în
530 î.e.n. (primul an oficial întreg al domniei sale a durat din primăvara lui 559 î.e.n. până în primăvara lui 558 î.e.n)
(Istorii, I, 214). Tăblițele cuneiforme arată că, înainte să moară, Cirus a condus Babilonul nouă ani. Astfel, luând în
calcul cei nouă ani dinaintea morții sale, care a avut loc în 530 î.e.n., înseamnă că Cirus a cucerit Babilonul în 539 î.e.n..
O tăbliță de lut cu informații astronomice, găsită în Babilon (BM 33066), confirmă că Cirus a murit în anul 530 î.e.n..
Deși această tăbliță conține unele erori privind pozițiile aștrilor, ea conține descrierile a două eclipse de Lună, despre
care spune că au avut loc în al șaptelea an al lui Cambises, fiul și succesorul lui Cirus. Acestea corespund cu eclipsele
de Lună observate în Babilon în 16 iulie 523 î.e.n. și în 10 ianuarie 522 î.e.n., indicând astfel spre primăvara anului 523
î.e.n. ca început al celui de-al șaptelea an al lui Cambises. Aceasta înseamnă că primul an al domniei sale a fost 529
î.e.n.. De aici înțelegem că ultimul an al lui Cirus a fost 530 î.e.n. iar primul an al domniei sale asupra Babilonului a fost
539 î.e.n. (Sachs, Abraham J. și Hunger, Hermann, Astronomical Diaries and Related Texts from Babylonia: Diaries
from 652 B.C. to 262 B.C., Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften: Wien, volumul 1, 1988
(volumul 5, din 2001), paginile 43, 71-75; Parker, Richard Anthony și Dubberstein, Waldo Herman, Babylonian
Chronology: 626 B.C.–A.D. 75, Providence, Rhode Island: Brown University Press, New England, USA, 1956, paginile
14, 15; Brack-Bernsen, Lis și Steele, John M., „Eclipse Prediction and the Length of the Saros in Babylonian
Astronomy”, în: Stamhuis, Ida H., Centaurus, volumul 47, Official Journal of the European Society for the History of
Science, Blackwell Munksgaard, Denmark: Amsterdam, 2005, pagina 185; Finegan, Jack, Handbook of Biblical
Chronology: Principles of Time Reckoning in the Ancient World and Problems of Chronology in the Bible , Princeton
University Press, Princeton: New Jersey, paginile 112, 168-170). În ceea ce privește sfârșitul acesteia, se cunoaște faptul
că Bătălia de la Gaugamela (Arbela), care a avut loc între forțele lui Alexandru Macedon și Darius al III-lea în 1
octombrie 331 î.e.n., a decis soarta Imperiului Persan. Ultimul rege ahemenid este învins decisiv în această bătălie
fugând la Ecbatana, ulterior retrăgându-se în apropiere de Bactria fiind detronat și ucis de Bessus, satrapul Bactriei, în
330 î.e.n.. În timp ce Canonul lui Ptolemeu îi atribuie lui Darius al III-lea o domnie de patru ani în Egipt, textele
cuneiforme vorbesc despre o domnie de cinci ani în Babilon. – Parker, Richard Anthony și Dubberstein, Waldo
Herman, Babylonian Chronology: 626 B.C.–A.D. 75, Providence, Rhode Island: Brown University Press, New England,
USA, 1956, pagina 19.
7
(247 î.e.n.–224 e.n.) Dinastie antică iraniană care a fundat și condus Imperiul Part. Strămoșii dinastiei au fost membrii
tribului part, care se situau la est de Marea Caspică. Ei au intrat în Parția la scurt timp după moartea lui Alexandru cel
Mare (13 iunie 323 î.e.n.) și au câștigat treptat controlul asupra unei mari părți din Iran și Mesopotamia, până când, în
anul 224 e.n., au fost dați jos de la putere de sasanizi – dinastie iraniană fundată de Ardașir I. Primul arsacid care a vrut
să obțină puterea în Parția a fost Arsaces I (r. c. 250-c. 211 î.e.n.), dar platoul iranian nu a fost cucerit în totalitate decât
în timpul lui Mitriade (Mitridates) I (r. 171-138 î.e.n.). Doi dintre conducătorii cei mai puternici ai dinastiei au fost
Mitriade al II-lea (r. 123-88 î.e.n.) și Fraates al III-lea (r. 70-58/57 î.e.n.). În timpul Imperiului Part de arsacizi aceștia au
declarat că se trag de la regele ahemenid Artaxerxes al II-lea, probabil pentru a legitima dominația lor asupra fostelor
teritorii ahemenide, în realitate, în multe dintre formele sale exterioare, Imperiul Part a fost o renaștere a statului
ahemenid. Organizația non-guvernamentală a imperiului însă a fost fundată pe baza dezvoltării statelor elenistice
seleucide. Arsacizii au încurajat dezvoltarea orașelor elenistice și au tolerat formarea de regate vasale. Și cum arsacizii
și vasalii lor au controlat aproape toate rutele comerciale dintre Asia și lumea greco-romană, ei au devenit foarte bogați,
19
prima dată o irigație a terenurilor prin canalizare și, probabil – ca în Grecia timpului –, o asanare a
terenurilor mlăștinoase. În timpul
dinastiei seleucide a luat o mare dezvoltare cultura multor specii de plante; multe au trecut în
această epocă din Iran în Europa meridională (bumbacul, lămâiul, măslinul, curmalul, smochinul,
pepenele galben). Acum s-a dezvoltat și tehnica agrară; au început să se practice trei asolamente
anuale de cultură, au apărut noi procedee de irigație și noi metode de cultivare a viței de vie. Marile
proprietăți (ale coroanei, ale templelor, ale nobililor) au fost fracționate pentru a fi distribuite
orașelor sau coloniilor militare. Ca urmare, mulți țărani legați de pământ au devenit arendași, iar cei
de pe pământurile dăruite orașelor au devenit țărani liberi: aceasta a fost marea operă politică și
socială a epocii seleucide. Dar sub
dinastiile parților, în perioada arsacizilor, au apărut din nou marile proprietăți funciare private. Mica
proprietate a dispărut încetul cu încetul, țăranii și-au pierdut libertatea, devenind tot mai oprimați de
marii proprietari. Se notează acum progrese în zootehnie, nu însă și în tehnica agricolă. Este
perioada când din China s-au adus piersicul, caisul și viermele de mătase, iar din India, trestia de
zahăr. Și în epoca
sasanidă baza economiei a continuat să rămână agricultura. Nu s-a înregistrat însă acum decât o
agravare a situației țăranului. Trecerea spre modul feudal de producție devine tot mai evidentă: pe
proprietatea nobilului domina sistemul economiei închise, țăranul produce tot necesarul consumului
pentru stăpânul său, de la grâu, carne și untdelemn, până la vin și fructe. Meșteșugurile au început
să ia o dezvoltare la orașe încă din epoca ahemenizilor. Pe marile moșii însă producția artizanală
încredințată țăranilor dependenți a continuat. Marile proprietăți funciare private erau întreținute de

prin urmare în perioada partă desfășurându-se intense activități de construcții.

8
(224-c. 651 e.n.) Dinastie antică iraniană care a evoluat și s-a dezvoltat pe timpul lui Ardașir I (208-224 e.n.) și
distrusă de către arabi în anii 637-651 e.n.. Dinastia a fost numită după Sasan, un strămoș al lui Ardașir I. Sub
conducerea lui Ardașir I (r. 224-241), sasanizii i-au înlăturat pe parți de la conducere și au creat un imperiu care a fost
în continuă schimbare în mărime, teritoriu, așa cum s-au ridicat împotriva Romei și Bizanțului, la vest, și cușiților și
heftaliților, la est. În timpul lui Șapur I (r. 241-272 e.n.), imperiul se întindea de la Sogdiana și Iberia (Georgia), la nord,
până la regiunea Mazun a Arabiei, la sud; în est, sa extins la râul Indus, și în vest, în părțile superioare ale văilor fluviale
ale Tigrului și Eufratului. Renașterea naționalismului iranian a avut loc sub conducerea sasanidă. Zoroastrismul a
devenit religie de stat, și în diferite timpuri adepții altor confesiuni au suferit persecuții oficiale. Guvernul a fost
centralizat cu oficiali provinciali responsabili direct în fața tronului, iar drumurile, construirea orașului, chiar și
agricultura au fost finanțate de către guvern. În arta sasanidă, iranienii au cunoscut o renaștere generală. Arhitectura a
luat de multe ori proporții grandioase, cum ar fi palatele de la Ctesifon, Firuzabad și Sarvestan. Poate că relicvele cele
mai caracteristice și mai izbitoare ale artei sasanide sunt sculpturile de pe stâncile calcaroase abrupte, de exemplu la
Shahpur (Bishapur), Naqš-e Rostam și Naqsh-i Rajab. Gravura pe piese de metal și bijuterii a devenit foarte căutată.
Bursa a fost încurajată de stat, iar lucrările atât din Orient, cât și din Occident au fost traduse în pahlavi, limba
sasanizilor.

20
meșteșugarii lor proprii (dulgheri, tâmplari, fierari, țesători, morari ș.a.). Meșteșugarii din orașe
lucrau, de pildă, articole de îmbrăcăminte, dar și bijuterii și veselă de bronz, argint și aur. Progresul
artizanatului era asigurat de marile rezerve de materii prime, obținute și din import, de care
dispunea imperiul. Lemnul era adus în special din Asia Mică, Liban și India, iar metalele (precum
cuprul, fierul, aurul), din Cipru și Palestina, din Liban și Asia Mică, din zonele nordice ale
Mesopotamiei sau din regiunea Caucazului meridional. Carierele din munții Elamului furnizau
cantități suficiente de marmură pentru construcția palatelor regale. Minele din Corasan erau bogate
în pietre semiprețioase, în special turcoaza și cornalina. De exemplu, relativ la palatul regal din
Suza al lui Xerxes I, Biblia spune: „Acolo erau draperii de in, de bumbac fin și de material albastru,
toate strânse cu șnururi dintr-o țesătură fină, precum și panglici de lână vopsită în purpuriu prinse în
inele de argint și pe coloane de marmură, divane de aur și de argint de un pavaj de porfir, de
marmură, de sidef și de marmură neagră”. – Biblia, Estera 1:6. În timpul dinastiei
seleucide, olarii, țesătorii, incizorii și cizelatorii și-au intensificat și și-au perfecționat producția.
Alte meșteșuguri s-au perfecționat sub dinastia arsacidă: pielăria, producția de arme și a obiectelor
de sticlă. În epoca sasanidă statul nu se îngrijea numai de propriile sale ateliere, ci exercita un
control sever și asupra atelierelor particulare – care produceau articole necesare în primul rând
curții, armatei și administrației –, stabilind prețurile produselor și salariile lucrătorilor. Este demn de
remarcat faptul că în aceeași epocă sasanidă au început să se constituie anumite corporații de
meșteșugari – un fenomen care, prin intermediul arabilor, se va transmite Europei medievale.

I.6. Comerțul. Transportul

Practica comerțului nu era ținută de perși în mare cinste, de aceea comerțul a rămas aici, în
mare parte, pe mâna străinilor – babilonieni, evrei, armeni sau fenicieni.
Comerțul persan a fost puternic stimulat, încă din epoca ahemenizilor, datorită realizării
unității politice a întregului Orient Apropiat sub perși, împărțirii imperiului în satrapii conduse de o
administrație centralizată, creării unei bune rețele de transport și comunicații, sistemului perfect de
stabilire și percepere a taxelor și impozitelor, precum și afluxului de aur și argint în cantități imense
în trezoreria statului. Considerabil stimulat a fost comerțul persan și de introducerea pe tot teritoriul
imperiului a unui sistem unic normat de măsuri și greutăți și mai ales prin introducerea monedei
(Vezi Bivar, Adrian David Hugh, „Achaemenid Coins, Weights and Measures”, în: Gershevitch,
21
Ilya, The Cambridge History of Iran: The Median and Achaemenian Periods, volumul 2,
Cambridge University Press: London, 1985, paginile 621-637). Moneda mică de argint a apărut încă
din secolul al VII-lea î.e.n., dar adevăratul sistem monetar bimetalic (cu monede de aur și argint)
datează din secolul următor, când regele Cresus l-a introdus în țara sa, în Lidia, și după ce apoi – la
sfârșitul aceluiași secol al VI-lea î.e.n. – Darius l-a adoptat și în imperiul său.
Grație avantajelor incalculabile pe care le prezenta acest sistem monetar, Persia a putut
stabili, încă de la începutul imperiului, relații comerciale externe de o extindere geografică (din
Grecia până în India și Ceylon) și de un volum de schimburi necunoscute până la acea dată.
Negustorii persani din timpul ahemenizilor au ajuns până în regiunea Dunării și a Rinului.
Navigatorii întreprindeau mari călătorii de explorare, de la gurile Indusului până în Egipt, ajungând
mai târziu chiar până în zona Gibraltarului. În secolele al VI-lea–al V-lea î.e.n. volumul
schimburilor comerciale a atins nivelul cel mai înalt: Persia importa vase de bronz și obiecte de
podoabă din Egipt, ambra din regiunile nordice, spade și scuturi din ținuturile Mării Egee, țesături
din Corint, Milet și Cartagina.
Este demn de notat că apariția și răspândirea monedei a favorizat și dezvoltat comerțul
bancar. Acest fel de activitate era cunoscut în Mesopotamia încă din mileniul al II-lea î.e.n., dar în
Persia deosebirea era că în timpul dinastiei ahemenide „băncile” nu aparțineau statului, ci în această
epocă s-a înființat aici adevărate „bănci” particulare. – Vezi Donbaz, Veysel și Stolper, Matthew
Wolfgang, Istanbul Murašû Texts. Uitgaven van het Nederlands Historisch-Archaeologisch
Instituut te Istanbul 79, Leiden, 1997, pagina 4.
Sub seleucizi, Persia a exportat articole de îmbrăcăminte și obiecte de podoabă, fier și cupru,
plumb și pietre semiprețioase, covoare și câini de rasă – importând, printre altele, aur în mare
cantitate din India, Armenia și regiunea Caucazului. Regii seleucizi au acaparat aproape toate
bogățiile țării, organizând un aparat fiscal centralizat extrem de riguros. În perioada următoare
volumul exportului a crescut, în schimb la import au apărut articole noi: papirusul, purpura. În cele
din urmă, au apărut elemente noi care au dinamizat mai mult comerțul „mondial” iranian. S-au
format colonii stabile de negustori, mai ales sirieni și evrei. „Casele comerciale” exportatoare s-au
specializat, negustorii angajați în comerțul interior – de asemenea. Dar fenomenul cel mai important
a fost apariția „poliței” într-o formă nouă. Cu toate acestea, în epoca sasanidă comerțul exterior
persan a stagnat din cauză că statul, stăpân pe importante monopoluri și impunând o fiscalitate
excesivă, intervenea prea mult în afacerile negustorilor, ceea ce a împiedicat mult funcționarea
normală a liberului schimb.
22
 Un progres cu totul remarcabil l-au înregistrat și mijloacele de transport de-a lungul
perioadelor celor patru dinastii.
În timpul primei dinastii persane – ahemenide – au fost pietruite porțiunile de drumuri
deteriorate de intemperii. În secolul al IV-lea î.e.n. s-a inventat un mijloc de protecție a copitelor
animalelor de povară, constând fie dintr-un înveliș de aramă, fie confecționat din păr de capră ori de
camilă (potcoava va fi inventată în secolul al II-lea sau I î.e.n.). În acest timp constructorii din
diferitele regiuni ale imperiului au construit nave cu o capacitate de 200-300 t de încărcătură (sau
nave fluviale de 100-200 t), corăbii cu pânze și vâsle care puteau parcurge până la 80 Mm într-o zi
(aproximativ 150 km).
Sub a doua dinastie – elenistică seleucidă – s-au organizat expediții maritime de explorare.
O mare flotă având bază în Golful Persic asigura legăturile cu Marea Roșie, înspre vest, iar spre est,
cu Oceanul Indian. Drumurile pe uscat erau bine întreținute. Paza era asigurată de puncte militare
fixe. Caravanele care străbăteau deșertul aveau la dispoziție hanuri și rezerve de apă potabilă. Toate
aceste condiții asigurau deplasări și transporturi cu o rapiditate care nu va fi depășită – în nici un
punct al globului – până la apariția mașinii cu vapori.

I.7. Dreptul. Justiția

În regimul monarhic absolutist de tipul despotismului persan regele era unica sursă a
dreptului. Hotărârile lui deveneau legi imuabile, legi care, pretinzându-se că îi erau „inspirate” de
zeul suprem Ahuramazda, însemnau că exprimau însăși voința divinității. În consecință, a încălca
hotărârea regelui (deci legea) însemna o gravă crimă de-a dreptul contra religiei, o jignire
intolerabilă adusă chiar divinității. Așadar, n-a existat un cod de legislație persană compact și
organic, stabil și unic. Când Darius s-a gândit – primul – să dea statului său un arsenal legislativ
adevărat, el a pus să i se consemneze hotărârile pe tăblițe de aramă, pe obiecte de piatră sau pe
papirus, documente care erau trimise apoi spre cunoștință în diferite puncte ale imperiului (dar
popoarele supuse își păstrau propria lor legislație).
În timpul domniei sale s-a desfășurat o muncă intensă de codificare a legilor țărilor și
popoarelor subjugate (de exemplu în Egipt), și de studiere a legilor vechi, în special a Codului lui
Hammurabi, hotărâri-legi care par să fi fost inspirate adeseori de acest Cod, pe care consilierii
regelui persan îl cunoșteau demult. Legile în vigoare ale diferitelor țări au fost unificate, iar în
23
cazuri necesare – schimbate în conformitate cu politica regelui. Perșii aveau dreptul lor obișnuit,
care mai târziu a devenit temeiul legilor regale de care vorbesc autorii greci. Regele putea emite legi
noi și numi judecători pentru judecarea celor mai importante procese. În viața juridică a perșilor
jucau un rol mare șapte clanuri aristocrate, ai căror reprezentanți făceau parte din consiliul regal.
Textele legilor hotărâte de rege erau redactate de preoți – care multă vreme au îndeplinit și
funcția de judecători. Mai târziu, locul lor a fost luat de judecători laici. La sate, „căpetenia satului”
era și judecătorul local. Judecătorul suprem era regele – dar care își putea delega un reprezentant
pentru a judeca în ultimă instanță. Oricine putea face apel la rege. Acesta prezenta – în fața
poporului – instanța judecătorească (pronunța judecată) de două ori pe an (așa procedau cel puțin
primii regi sasanizi). După rege, venea curtea supremă de justiție, compusă din șapte membri, apoi
numeroasele tribunale răspândite în toate orașele mai importante ale imperiului. Tribunalelor le erau
fixate anumite termene până la care trebuiau să judece cauzele prezentate. Inculpatul – care nu se
putea descurca în mulțimea de legi care s-au adunat de-a lungul timpului – putea fi sfătuit de
„oratorii legii”, un fel de avocați, care se ocupau și de întregul mers al procesului. În hotărârea pe
care urma să o ia, tribunalul trebuia să țină seama și de persoana morală, de trecutul și de meritele
acuzatului. Judecătorii erau numiti pe viața, dar în caz de corupție dovedită, erau licențiați și
pedepsiți cu moartea. Pedepsele erau în general de o cruzime pe care numai asirienii au egalat-o9.
Pedeapsa cea mai ușoară (și care în unele cazuri putea fi înlocuită cu o amendă) consta în lovituri de
bici – între 5 și 200. Numărul maxim de lovituri era administrat celui care otrăvise câinele unui
păstor (în timp ce pentru un homicid involuntar erau prevăzute numai 90 de lovituri). Legea stabilea
apoi ca pentru o crimă săvârșită de cineva să fie pedepsită întreaga familie. Crimele și delictele cele
mai grave erau pedepsite cu mutilarea, cu scoaterea ochilor, cu însemnarea cu fierul roșu, sau cu
moartea. Crimele pentru care era prevăzută pedeapsa cu moartea erau: trădarea, sodomia, asasinatul,
vina de a fi pătruns în viața intimă a regelui sau de a se așeza chiar și întâmplător pe tronul regal.
Pedeapsa capitală era executată prin otrăvire, tragerea în țeapă, răstignire, spânzurarea cu capul în
jos, îngroparea de viu în piatră, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenușă înfierbântată,
îngroparea de viu până la gât și alte asemenea orori.
9
În urma războaielor şi a cuceririlor, Asiria s-a îmbogăţit prin jaf şi a devenit celebră prin atrocitatea şi inexorabilitatea
de care au dat dovadă conducătorii ei când le aplicau numeroşilor captivi. Bunăoară, Așurnasirpal al II-lea, unul dintre
cei mai implacabili regi ai Asiriei, a spus următoarele: „Pe tineri și părinții lor i-am luat prizonieri. Unora le-am tăiat
picioarele și mâinile; altora le-am tăiat urechile, nasul și buzele. Le-am tăiat capetele şi urechile și le-am adunat în afara
orașului lor ca nişte teancuri de cereale. Copiilor de parte bărbătească și celor de gen feminin le-am dat foc și am distrus
complet orașul prin foc”. – Grayson, Albert Kirk, Assyrian Royal Inscriptions: From Tiglath-pileser I to Ashur-nasir-
apli II, Records of the Ancient Near East, volumul 2, partea a II-a, Otto Harrassowitz, Wiesbaden: Germany, 1976,
paginile 126, 127.
24
 I.8. Familia

Asemenea cruzimi autorizate de dreptul persan contrastau cu frumoasele calități morale ale
poporului. Perșii erau cunoscuți ca oameni pașnici, generoși, ospitalieri, politicoși, chiar
ceremonioși.
Regimul familial și viața de fiecare zi a familiei erau în multe privințe la un nivel moral
superior celui al altor popoare din Orientul Antic. S-a menținut, firește, și în Persia poligamia – dar
de considerație și de drepturile de stapână a casei se bucura numai una din soții, numită
„privilegiată”. În familia regală și în familiile nobililor căsătoriile între frate și soră erau – ca în
Egipt – frecvente10. Căsătoria se contracta prin plata unei sume de bani părinților logodnicei.
Femeia datora ascultare absolută bărbatului ei. Pe de altă parte, ea putea să posede bunuri materiale
și să dispună liber de ele; putea să conducă treburile soțului în numele lui; putea să circule în public
cu fața neacoperită de val. De aceste libertăți se bucurau mai mult femeile sărace. Femeile din
rândurile aristocrației duceau o viață în izolare, puteau ieși numai cu fața acoperită, nu aveau voie să
se întâlnească în public cu bărbați, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nicio relație nici cu
rudele lor cele mai apropiate de sex masculine – un regim de o severitate care explică de ce
niciodată femeile nu erau reprezentate nici în arta plastică, nici menționate în inscripții.
Se păstra în Persia, ca la evrei, obiceiul leviratului: dacă soțul deceda fără să fi avut copii de
sex masculin, văduva se căsătorea cu ruda cea mai apropiată. Însă dacă soțul rămânea văduv fără să
aibă băieți (care totdeauna erau preferați fetelor), ruda lui mai apropiată lua în căsătorie pe una din
fetele sau nepoatele lui: iar copilul de sex masculin născut din această căsătorie era considerat fiul și
deci moștenitorul văduvului după ce acesta deceda. Dacă soțul deceda fără să fi avut o fată, cu o
parte din moștenirea lui se înzestra – se „cumpăra” – o fată pentru a o mărita cu o rudă apropiată a
defunctului. Dacă tatăl deceda și copiii lui nu ajunseseră încă la vârsta maturității, aceștia erau puși
în tutela văduvei. Respectarea întocmai a acestor uzanțe era sever controlată de preoți. Aceștia
procedau la împărțirea moștenirii (modalitățile partajului erau foarte complicate), iar dacă defunctul
nu lăsase nicio avere, preoții erau cei care se îngrijeau de funerarii și de soarta orfanilor săi minori.
Nașterea unui copil de sex masculin era întâmpinată cu mare bucurie. Părinților li se
aduceau daruri; chiar regele făcea în fiecare an daruri părinților cu mulți copii. Dacă se dovedea că
10
De exemplu, Sara a fost sora vitregă a lui Avraam, cel mai probabil fiica lui Terah de la altă soție. Altfel spus, Sara
era sora lui Avraam care au avut un singur părinte în comun. – Biblia, Geneza 11:26, 29, 32; 12:5; 20:2, 12.
25
copilul nu dăduse ascultarea cuvenită tatălui, o parte din moștenirea ce îi revenea de drept de la tatăl
său îi rămânea mamei. De educația copilului se ocupa mama, iar de la vârsta de cinci până la șapte
ani, tatăl. Apoi copiii (celor bogați) urmau școala, care era ținută de preoți fie în incinta templelor,
fie la locuința lor. În aceste școli studiile durau până la vârsta de 20 de ani, chiar 24 de ani. Se
studiau texte din Avesta, cu respectivele comentarii; elevii învățau scrierea cuneiformă, învățau
legendele și tradițiile referitoare la zeii și eroii iranieni și căpătau noțiuni de religie, de medicină și
de drept; în fine, erau inițiați în treburile publice și în practicile cancelariei regale.
Educația astfel dirijată urmărea în principal să le asigure tinerilor pregătirea necesară în
vederea viitoarelor funcții administrative sau militare care îi așteptau. Iar pentru a-l obișnui pe tânăr
cu viața grea a soldatului, exercițiile și instrucția la care erau supuși erau foarte dure: tinerii
executau lucrări agricole istovitoare, făceau marșuri lungi pe arșiță și pe ger, călăreau pe cai
nărăvași, erau alimentați foarte prost; sau erau puși să treacă înot un fluviu, cu tot echipamentul și
armamentul personal. Grecii admirau educația oferită tinerilor perși, despre care Herodot
(simplificând însă lucrurile) spune că anticii perși „îi educă pe copiii lor de la cinci până la douăzeci
de ani și îi învață doar trei lucruri: să citească, să tragă cu arcul și să fie onești”, adică să spună
întotdeauna adevărul. – Istorii, I, 136.

I.9. Viața cotidiană

Locuințele erau relativ modeste, la toate nivelurile sociale. Casele erau de obicei din
cărămidă nearsă, de argilă amestecate cu paie tăiate foarte mărunt, și numai cei foarte bogați își
puteau permite să aibă case din cărămidă arsă (combustibilul fiind foarte rar). Acoperișul era din
bârne din lemn peste care se întindeau rogojini acoperite cu lut. Casele bogaților erau construite în
jurul unei curți interioare, în care se afla instalată și o cadă mare pentru apa menajeră. Nobilii
imitaseră casele grecești, adăugându-le un atriu deschis, susținut de coloane de lemn. Pe jos, pe
pământul bătut se întindeau covoare de obicei țesute în casă.
De dimensiuni modeste erau și cele mai multe dintre sălile tronului – care constituiau partea
principală a palatelor regale: cea a lui Darius de la Persepolis, bunăoară, pătrată, avea latura de doar
43.5 m. În schimb cornișele ușilor și ale ferestrelor erau din marmură, pereții erau tencuiți și
zugrăviți în verde, iar vesela era de o bogăție și de un rafinament artistic neîntrecut în Antichitate de
nicio altă țară. Când Alexandru Macedon a cucerit Persia, inventarul prăzii însuma – printre alte
26
comori – pahare de aur masiv în greutate totală de 2.216 kg, iar cupele mari, incrustate cu pietre
prețioase, cântăreau 1.697 kg.
Aristocrații și bogătașii perși erau renumiți pentru eleganța ostentativă și fastul excesiv pe
care îl afișau în îmbrăcăminte și bijuterii. Nobilii purtau părul lung și îngrijit ondulat, iar barba – de
asemenea; apoi cercei grei cu pietre scumpe, lanțuri de aur și brățări de argint. Deosebit de luxoasă
era îmbrăcamintea celor zece mii de ostași din corpul „nemuritorilor”: splendide veșminte de
brocart, tunici cu mâneci largi și garnisite cu pietre semiprețioase. Armele – de asemenea:
extremitatea inferioară a lăncilor a nouă mii dintre „nemuritori” era din argint masiv, iar lăncile
celorlalți o mie (adică ale ofițerilor) era din aur masiv.
Același gust și fast se notează și în obiceiurile, tradițiile și la serbările perșilor.
Sărbătoarea religioasă dedicată zeului Soarelui Mitra – sărbătoarea oficială cea mai
importantă – era și sărbătoarea Anului Nou. Cu această ocazie regele organiza și prezida sacrificii și
ceremonii solemne, după care participa la banchetul care era urmat totdeauna de spectaculoase
dansuri sacre și de dezlănțuite beții. Biblia confirmă veracitatea acestor lucruri: „În zilele lui
Ahașveroș [Xerxes I], ale acelui Ahașveroș care domnea din India până în Etiopia peste o sută
douăzeci și șapte de provincii, în zilele când regele Ahașveroș stătea pe tronul său regal în cetatea
Suza, în al treilea an al domniei lui, a dat un ospăț pentru toți prinții și slujitorii lui, pentru armata
Persiei și a Mediei, pentru nobili și pentru prinții provinciilor, care erau înaintea lui, și le-a arătat
bogățiile regatului său grandios, precum și onoarea și frumusețea măreției sale, în multe zile: o sută
optzeci de zile. După ce au trecut aceste zile, regele a dat un ospăț de șapte zile în curtea grădinii de
la palatul regal pentru tot poporul care se afla în cetatea Suza, și pentru cei mari, și pentru cei mici”
(Biblia, Estera 1:1-5). Referitor la tacâmuri și cantitatea de băutură, vinul „era servit din vase de
aur. Vasele erau de diferite feluri, iar vinul regal era din belșug, potrivit bunăstării regelui. Cu
această ocazie nimeni nu era obligat să bea cum cerea legea, căci așa hotărâse regele, care le
poruncise tuturor oamenilor de vază din casa lui să facă pe placul fiecăruia” (Ibidem, 1:7, 8). La
această sărbătoare perșii obișnuiau să-și facă daruri unii altora, în familii se aranjau ospețe,
servitorii căpătau haine noi, soldații primeau o soldă în plus, supușii aduceau și ei daruri satrapilor
și nobililor, iar la sfârșitul ospețelor grandioase la curte, regele dăruia săracilor cantități de mâncare
și de băutură rămase neconsumate.
Sărbătoarea cu caracter laic cea mai importantă era seara de ajun a Anului Nou, când
familiile și prietenii se adunau în jurul celei mai copioase mese pe care și-o puteau permite. În alte
ocazii, când sărbătoreau o veste bună sau un eveniment familial fericit, perșii obișnuiau să iasă și să
27
împraștie pe străzi ramuri de mirt. În schimb în ocazii triste (o înfrângere militară sau la moartea
unui rege) își rădeau părul și barba, își sfâșiau veșmintele, iar cailor le tăiau coama.

I.10. Rudimentarea. Cunoștințe științifice

Contribuția perșilor în domeniul științei a fost – până la o dată târzie (secolul al V-lea e.n.) –
neînsemnată. Cel puțin, nu ni s-au păstrat texte științifice, nimic care să ne dea vreo indicație asupra
unor principii, concepții sau măcar simple cunoștințe științifice. Excepție fac doar câteva incidentale
și vagi aluzii din Avesta la domeniul medicinei, dar fără niciun amănunt privind practica medicală.
Cunoaștem, bunăoară, că Darius i-a încurajat pe arheologii din Babilon să-și îmbunătățească
cunoștințele și a fundat o școală medicală la Sais11 (Egipt).
Tot ceea ce știm este că medicina era practicată – cel puțin la început – de preoți într-o
formă în care predomina vrăjitoria; că, începând din secolul al IV-lea î.e.n., medicii perși – ale căror
onorarii erau stabilite de lege (ca în Codul lui Hammurabi) ținându-se seama și de condiția socială
și economică a bolnavului – erau organizați în corporații. Și aici medicii se împărțeau, ca la greci, în
trei categorii: cei care „foloseau cuțitul” – adică chirurgii, cei care tratau cu ajutorul plantelor –
adică medicii propriu-ziși, și cei care vindecau cu cuvântul – adică magicienii și vrăjitorii. Aceștia
din urmă erau mai prețuiți decât toți.
Se mai cunoșteau apoi unele preocupări, sporadice și vagi, de organizare a calendarului – și
cam atât. În schimb perșii s-au servit de cercetările și de rezultatele prestigioase ale Babilonului,
precum și – încă din secolul al VI-lea î.e.n. – de contribuția învățaților, mai ales a medicilor veniți
din Grecia.
Dar în domeniul tehnicii, perșii au avut realizări demne de menționat. Astfel, pentru irigarea
terenurilor ridicau apa din râu păna la nivelul ogoarelor cu ajutorul roții prevăzute pe circumferință
cu un sistem de găleți, o invenție – în uz și azi în unele ținuturi orientale – care se consideră că
aparține perșilor. Apeductele lor aduceau apa prin conducte subterane – pentru a o feri de evaporare
și a o păstra curată – până în bazinul-rezervor. Iar modul lor de prelucrare a metalelor, de
confecționare a obiectelor de ceramică demonstrează o tehnologie foarte înaintată pentru acele
vremuri.
Mai târziu, știința persană s-a afirmat în primul rând prin prestigiul medicilor. În secolul al
11
Oraș în vestul deltei Nilului.
28
V-lea e.n. exista la Gonde Sahphur o școală de medicină care a avut o importanță deosebită în
dezvoltarea științei medicale arabe. În acest centru științific – o adevărată academie –, pe lângă
învățământul medical și practica clinică, s-au tradus în siriană și persană lucrări de medicină
grecești și indiene.
Oamenii de știință persani care în secolele al VII-lea–al VIII-lea e.n. au trecut la Islam și au
adoptat limba arabă au avut un rol considerabil în introducerea patrimoniului culturii elenistice în
civilizația islamică: prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice ei au pregătit limba
arabă pentru noul său rol de transmitere a științei grecești. Atât prin această activitate, cât și prin cea
de cercetări personale, oamenii de știință persani vor fi integrați în mare mișcare științifică și
culturală arabă ori, mai precis, islamică.

I.11. Arta

Extinderea colosală a Imperiului Ahemenid a adus o dezvoltare enormă în frumusețea marii

puteri mondiale în special în artă. Punctul culminant al artei ahemenide s-a atins atunci când puterea
persană a ajuns la înălțimea sa, atunci când aurul și argintul curgeau abundent în trezoreria regală
din întreg imperiul și cei mai mulți regi ai acestei dinastii au avut tendința să aibă palate și orașe
mai mari și mai fine decât cele ale înaintașilor săi babilonieni și asirieni. S-au făcut demersuri ca
activitatea de construcție cea mai extinsă să fie concentrată la Suza, Pasargades și mai ales la
Persepolis.
În caracteristicile cele mai generale, arta ahemenidă este un amestec din mai multe elemente
de origine diferită (de exemplu coloanele de proveniență mediteraneană sau proiectul palatului în
stil babilonian). Acest lucru nu este ciudat, deoarece materialele și artizanatul au fost aduse din
toate provinciile. Arta ahemenidă a urmat diverse tradiții vechi și totodată a impus un fel de
eclectism în preluarea caracteristicilor străine. Mai mult, ea a combinat elementele unice
împrumutate într-un ansamblu nou și poartă în sine „o unitate incontestabilă și individualism”
(Nylander, Carl, Ionians in Pasargadae: Studies in Old Persian Architecture. Acta Universitatis
Upsaliensis: Uppsala Studies in Ancient Mediterranean and Near Eastern Civilizations, volumul 1,
Almqvist & Wiksell: Uppsala, 1970, pagina 12). Participarea maeștrilor eleni a favorizat depășirea
tradițiilor mesopotamiene formale și figurative, dar, din păcate, numele individuale nu ne sunt
cunoscute. Atâta timp cât efectul artei persane și-a păstrat caracterul, ahemenizii s-au dovedit a fi
toleranți și în materia artistică.
29
 Istoria artei ahemenide este bipartită: ea se încadrează în perioada „arhaică”, reprezentată în
principal în monumentele de la Pasargades, pe care le-a ridicat Cirus, și în cea „clasică”, care se
manifestă în special în monumentele de la Persepolis și mormintele regale de la Naqš-e Rostam,
amândouă începute de Darius, și rămânând practic neschimbate timp de două secole. Există
diferențe mari între aceste două perioade în formă și stil și în multe alte privințe. Pasargades este
oarecum „locul de naștere a artei ahemenide” (Ibidem, pagina 21). Capitala dinastică a devenit
reședința nouă a regelui unui popor care a intrat brusc în lumina istoriei. În inima Persisului (sau
Parsului, Farsului), Cirus a promovat cu îndrăzneală folosirea cu caracter experimental a unor
modalități și tehnici noi, care s-au bucurat în Pasargades de o largă răspândire neobișnuită, ridicând
clădiri simple pe locuri nesolide. Pasargades cu mormântul lui Cirus, porțile monumentale, o sală de
audiență și un palat rezidențial cu săli mari a fost locul sfânt al ahemenizilor, unde mai târziu regii
urmau să fie încoronați (Plutarh, „Artaxerxes”, în: Vieți paralele, III, 1-6). Acest lucru va explica de
ce perșii au adus o contribuție de o relativă originalitate și în artă!
Arta persană este în mare parte de import, o artă în care sunt amalgamate concepții, stiluri,
motive și tehnici extrapersane – o artă compozită. În ansamblul culturii persane arta deținea un rol
secundar. Situat între două lumi, a Orientului și a Occidentului, menținându-se în contact permanent
cu arii diferite de cultură, vechi și originale, Imperiul Persan a împrumutat elemente diverse de la
fiecare, fără să reușească (în general vorbind) să le și contopească, să le reelaboreze într-o sinteză de
reală și valoroasă originalitate.
Sub acest raport contribuția persană mai de relief este limitată la domeniul arhitecturii. Dar
în această arhitectură lipsesc templele. De asemenea, lipsesc mormintele monumentale – în afara
mormintelor regale săpate în stâncă. Templele lipsesc, pentru că vechii perși considerau că zeul,
căruia îi aparținea toata lumea, nu trebuia să fie închis în cadrul unor clădiri. Se mulțumea numai cu
altare de mici dimensiuni, cum ar fi altarul pe care era întreținut permanent focul sacru, în
apropierea caruia se afla altarul considerat adevărat, cel pe care se oficiau sacrificiile.
Arta persană este o apoteoză a monarhiei. Basorelieful – în special – este conceput și realizat
în scopul de a exalta ideea de monarhie absolută și persoana monarhului. Apare și aici modelul
asirian, cu deosebirea că linia veșmintelor, a drapajului, este mai delicată decât în basoreliefurile
asiriene. Varietatea de figuri, de atitudini, de mișcări este sensibil mai redusă decât în basorelieful
asirian. Artistul persan urmărea să pună în evidență noblețea concepției și să creeze un efect
grandios. Ca urmare, leii sculptați de el sunt de un realism și de o forță mai reduse decât ale leilor
din basoreliefurile asiriene, dar sunt mai decorativi. Taurii înaripați impun mai puțin din sălbatica
30
lor forță animalică decât cei din reprezentările artistice asiriene – în schimb au mai multă eleganță și
armonie a formelor. Cu toate acestea, deși este mai calmă, mai lipsită de forță, de dinamism și de
varietate, arta epocii ahemenide rămăne mult debitoare celei asiriene.
Întâlnim în basoreliefurile persane aceleași motive ca în basoreliefurile asiriene: lungi șiruri
de soldați din suita regelui (celebră este „friza arcașilor” din palatul regal de la Suza, aflată azi la
Louvre), de supuși aducând tributul, de prizonieri de război, de lei, de animale fantastice – de obicei
tauri înaripați cu cap de om. Apoi, regele luptând cu un taur sălbatic, regele ucigând un monstru,
regele protejat de divinitate, regele înconjurat de curteni, regele primind omagiul supușilor săi ș.a..
Totul lasă până la urmă o impresie de răceală și de monotonie. Figurile par a fi toate la fel, corpurile
sunt dispuse toate în aceeași direcție și în aceeași atitudine. Dar, privite cu atenție, se observă că
sculptorul a realizat totuși o oarecare varietate – prin reprezentarea unor detalii caracterizante: în
port, în încălțăminte, în obiecte aduse în dar sau ca tribut. Aceste amănunte indicau și locurile de
origine ale personajelor respective – care deci nu apar ca fiind aceeași, chiar dacă atitudinile lor sunt
identice (sau aproape aceleași).
Regele însuși este reprezentat doar în trei atitudini: sau de adorație în fața unui altar al
focului sacru, sau ucigând lei, tauri ori monștri fantastici; ori stând pe tron, într-o mână ținând
sceptrul, în cealaltă o floare, iar în spate un servitor ținându-i deschisă umbrela. Un singur scop
urmărește artistul persan: preamărirea regelui și a regalității.
Perșii au introdus în sculptură un motiv nou: al zeului-călăreț omorând o fiară, de pildă un
crocodil. Motivul acesta urma să simbolizeze lupta dintre Bine și Rău. Dar și acest simbol fusese
schițat cu mult înainte în Babilon, semnificând victoria ordinei asupra haosului primordial, a zeului
Marduk asupra zeiței Tiamat.
Arta figurativă persană nu manifesta un interes adevărat pentru aspectele vieții reale.
Scenele n-au niciun fond de natură, nicio indicație în așa fel determinată încât să poată fi localizate.
Artistul reprezintă excelent animalele (dar nu și dinamismul unei scene de vânătoare). În schimb
figurile umane (niciodată figuri feminine decât la o dată târzie, foarte rar și numai în artele
secundare, de exemplu în miniaturi) sunt redate static, imobilizate într-o poză convențională și
având o expresie impasibilă. Au dominat convențiile: persoana regelui este figurată în dimensiuni
disproporționate în raport cu cei din jurul său, personajele nu sunt grupate, ci într-un mod regulat
aliniate. Compoziția ansamblului respecta o simetrie rigidă, predomina absolut caracterul simbolic
și stilul hieratic, iar în reprezentarea unui eveniment artistul se fixează asupra unui singur moment;

31
nu procedează ca artistul roman care „narează”, care redă simultan o sumă de momente, o
continuitate, o relație între episoade.

I.12. Arhitectura

În ceea ce privește dezvoltarea arhitecturii ahemenide, Pasargades a deschis drumul spre

Persepolis (actualmente Taḵt-e Jamšīd, „Tronul lui Jamshid”) – oraș pe care l-a construit Darius
însuși. Chiar el afirmă acest lucru spunând că „înainte nicio cetate n-a fost construită aici” (DPf 9).
În cursul vieții sale, Darius n-a reușit să termine proiectul său, astfel că construcțiile au fost finisate
de Xerxes I și Artaxerxes I Longimanus în conformitate cu proiectele lor. Pe o terasă mare, la
poalele Kūh-e Rahmat-ului („Muntele tandrei compasiuni”), s-a oficiat un centru ritual și
reprezentativ pe o scară până atunci necunoscută, un oraș adecvat în vecinătatea palatului pentru
acel Mare Imperiu Mondial. – Schmidt, Erich F., Persepolis III: The Royal Tombs and Other
Monuments, The University of Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 70, David Brown
Book Company, The University of Chicago Press, Chicago: Illinois, 1970, paginile 80-90.
Monumentul prin excelență al epocii ahemenide este palatul de dimensiuni colosale.
Clădirile splendide de la Persepolis, în a cărui construcție s-au angajat artizani din toate satrapiile –
tăblițele elamite din trezoreriile de la Persepolis menționează despre salariile alocate acestor
meseriași –, sunt punctul culminant al acestei arte și, într-o anumită măsură, semnul distinctiv al
imperiului. Palatul lui Darius de la Persepolis era înălțat pe o terasă rectangulară, clădită din blocuri
mari de piatră. Suprafața acestuia (488x305 m) – un ansamblu omogen – se caracterizează prin
construcția grandioasă și reprezentațională, senzația de spațiu și caracter potrivit. Cu arhitectura sa
magnifică și elementele ei decorative, arhitectura de la Persepolis este, fără îndoială, una dintre cele
mai mari producții artistice ale celor mai vechi timpuri. Arhitectura era babiloniană, cu curți
interioare și cu lungi coridoare în exterior unde soldații gărzii stăteau de veghe.
Partea principală a clădirii o constituia „sala tronului”, pătrată (cu latura de 43.5 m), al cărei
plafon din lemn de cedru era susținut de înaltele coloane splendide, zvelte și canelate (de aproape
20 m înălțime și cu un diametru de 1.6 m, în număr de 362) cu reprezentarea extraordinară a
animalelor, bogatele reliefuri ornamentale, bazate parțial pe modelele mesopotamian sau elamit în
reprezentările lor de rege (în special în așa-numita „sală de audiență”) și parada monotonă, dar
impresionantă de soldați inombrabili ale armatei imperiale și delegați ai națiunilor purtători de tribut
32
care decorează scările și pervazurile monolitice ale ușilor și simbolizează puterea imperiului
multinațional. Rolul preponderent pe care îl dețineau coloanele deosebea arhitectura persană de cea
asiriană (din care s-a inspirat), căci în arhitectura asiriană coloanele rămâneau doar un accesoriu
arhitectural, iar nu un principal element funcțional. În fine, Persepolis a jucat un rol deosebit pentru
regii persani, care au celebrat aici cea mai mare sărbătoare a lor, festivalul Anului Nou (Nowrūz), în
ziua echinocțiului de primăvară, și au primit cu această ocazie daruri de la delegații din toate
provinciile.
Dar modelul adevărat și evident al palatelor persane pare să fi fost dat de sălile hipostile
egiptene, în special de cele din Teba. Originale însă, caracteristic persane, sunt capitelurile
coloanelor – reprezentând partea anterioară a corpurilor a doi tauri (sau licorni cu labe de leu), în
poziția de spate la spate și în genunchi, tauri care susțineau în spate grinzile arhitravei.
Caracteristice – și provenind din zona culturală mesopotamiană – sunt și scările monumentale, cu
rampe convergente decorate cu basoreliefuri, cu coloși animalieri fantastici sau reali păzind
intrările. Scara de acces a palatului din Persepolis – largă de 7 m și cu 106 trepte – ducea la o a doua
terasă, terasa propileelor și „sala cu o sută de coloane”. Ansamblul avea dimensiunile colosale ce
aminteau de templul egiptean din Karnak. La urma urmelor, palatele monumentale ahemenide, cum
ar fi „sala cu o sută de coloane” (care avea 70x70 m și cel mai mare dintre toate palatele
ahemenide) sau „sala de audiență” (apadana)12 (care avea 83 m și se spune că putea primi 10 000 de
oameni) sunt încă impresionante chiar și în starea lor ruinată.
Impresionant era și palatul de la Suza. La Suza, capitala politică a imperiului și vechea
reședință elamită, arta oficială cosmopolită a ahemenizilor este la fel de evidentă. Aici Darius a
construit o puternică cetate în vechea acropolă și un palat monumental pe o terasă mare, având în
interior o mare „sală de audiență” (apadana)13 (care a ars în timpul domniei lui Artaxerxes I).
Clădirile guvernamentale au fost situate, probabil, în așa-numitul „oraș regal”, la sud-est de palat,
care nu a fost excavat. Pentru construcția lor se aduceau din alte țări materialele și meșterii, în
special din Egipt, India și Grecia. Primii regi ai Persiei și-au construit drept palate niște locuințe din
lemn de cedru și de chiparos, cu exteriorul învelit în plăci de metal. Mai târziu, palatele regale au
fost construite pe o esplanadă înălțată la 6 m și chiar până la 15 m, lungă de circa 500 m și largă de
300 m. Cooperarea diferitelor națiuni în construcția acestor clădiri este atestată în inscripția de la
Suza, un text important pentru istoria civilizației ahemenide: „săparea temeliilor, umplerea

12
Același nume și pentru sala de la Suza.
13
Același nume și pentru sala de la Persepolis.
33
pământului cu noroi și moloz și turnarea cărămizilor au fost făcute de babilonieni; lemnul de cedru
[folosit pentru cadrul acoperișului] a fost adus de asirieni din Liban în Babilon și de acolo la Suza
prin carieni și ionieni; lemnul de palisandru a fost adus din Gandara și Carmania; aurul lucrat aici a
fost adus din Lidia și Bactria; lazuritul și cornalina lucrate cu grijă aici au fost aduse din Sogdiana;
turcoazul lucrat aici a fost adus din Chorasmia; argintul și abanosul au fost aduse din Egipt;
substanțele colorante pentru reliefarea pereților au fost aduse din Ionia; fildeșul lucrat aici a fost
adus din Nubia, India și Arachosia; coloanele de piatră lucrate aici au fost adus din Elam. Pietrarii
au fost ionieni și lidieni; aurarii au fost mezi și egipteni, sculptorii în lemn au fost lidieni și egipteni;
pietrarii au fost babilonieni [care au decorat pereții din cărămidă emailată numai în Suza, aceștia
continuând tradiția babiloniană]; zugravii au fost mezi și egipteni” (DSf 28-55, parantezele drepte
îmi aparțin). Astfel, apariția multor elemente străine în tehnică și realizare nu este surprinzătoare,
dar acestea vor fi aplicate de către perși în mod autonom și cu o concepție nouă pentru propriile lor
modele așa încât produsul final să fie persan.
În epoca arsacizilor apare în arhitectura persană o noutate care va dura în Iran până azi: bolta
în leagăn, imensă ca dimensiuni, deschizându-se pe fațada clădirii. Mai târziu, arhitectura sasanidă
se va caracteriza prin masivitate și prin folosirea cupolei.

I.13. Sculptura

În mai mică măsură aparțin arhitecturii mormintele regale rupestre, inspirate – după cum se
afirmă – din hipogeele egiptene. Fațada grotelor artificiale este în așa fel cioplită în stâncă, încât să
se scrie într-o suprafață de forma unei cruci grecești. Interiorul este foarte simplu, de dimensiuni
reduse, compus dintr-un vestibul și o cameră funerară. Încăperile sunt lipsite de orice element
ornamental. Întreaga atenție este acordată exteriorului: cele patru coloane de la intrare susțin o
cornișă deasupra căreia basoreliefurile desfășurate în două zone suprapuse îl reprezentau pe regele
defunct înconjurat de supuși și binecuvântat de Ahuramazda, în fața altarului pe care arde focul
sacru.
La o oră-deplasare nord-vest de Persepolis, la Naqš-e Rostam („Imaginea lui Rostam”),
există patru morminte ale regilor ahemenizi săpate în stânca abruptă Hosayn Kūh. Toate sunt de
același fel și se presupune că au aparținut regilor Darius I, Xerxes I, Artaxerxes I și Darius al II-lea.
Mormintele imense au fost destinate pentru rege și opt rude. Partea din față, în formă de cruce
34
grecească crestată, este reprezentată pe planul vertical al intrării principale în palat (22.5 m înălțime,
în fața mormântului propriu-zis), cu coloane înalte – amintind de tradițiile mediană și urartiană). În
afară de aceasta, regele se află în fața unui altar de foc pe un platou susținut de reprezentanții celor
treizeci de națiuni aparținând imperiului (Herzfeld, Ernst E., „A New Inscription of Xerxes From
Persepolis”, în: Breasted, James Henry, Studies in Ancient Oriental Civilizations, volumul 5, The
Oriental Institute of the University of Chicago. The University of Chicago Press, Illinois: Chicago,
1932, pagina 8). Morminte similare pot fi găsite mai la nord de terasa de la Persepolis pe pantele
Kūh-e Raḥmat-ului (atribuite lui Artaxerxes al II-lea și Artaxerxes al III-lea) și un mormânt
nefinisat (posibil al lui Darius al III-lea) la sud-vest de terasă într-un colț de stâncă. Lângă Naqš-e
Raǰab (4 km nord de Persepolis), a fost găsit mormântul neterminat (probabil) al lui Cambises, prin
urmare putem afirma că toți regii ahemenizi au fost îngropați în țara-mamă a lor, Fars, corpul
regelui decedat fiind transportat în aceste morminte. – Compară cu Ctesias, Persica, XV, 44.
Reprezentarea atotputernică a regelui și a regalității se află în chiar vârful stâncii de la
Behistun, cu inscripția sa trilingvă importantă, într-un loc sfânt din timpuri imemoriale, în apropiere
de așa-numita „Poartă din Asia”14. Acest relief monumental, la o înălțime de aproximativ 66 m
deasupra drumului, a fost sculptat la ordinul lui Darius în chiar primii ani ai domniei sale. El îl
reprezintă pe rege în partea stângă cu doi însoțitori în spatele lui – purtătorul său de arc și purtătorul
său de săgeți –, cu picioarele sale pe corpul învinsului Gaumata, iar în fața lui într-un șir nouă rebeli
luați captivi. Mâinile lor sunt legate la spate și o frânghie în jurul gâtului lor îi leagă împreună, iar
mai sus este reprezentat simbolul lui Ahuramazda.
Statuia lui Darius găsită de curând la Suza, despre care se cunosc puține lucruri în afara
celor spuse de Plutarh, oferă puține cunoștințe: că un monument impunător al lui Xerxes I în
Persepolis a fost distrus de către soldații lui Alexandru (Plutarh, „Alexandru”, în: Vieți paralele,
XXXVII, 5). Sculptura grecească a fost mult mai prețuită de către ahemenizi și a fost transportată
din abundență din Grecia de către Xerxes la reședințele sale (Compară cu Arrianus, Lucius Flavius,
Anabasis, VII, 19 [2]). Chiar trunchiul unei statuie frumoase grecești a fost gasit în Persepolis
(Schmidt, Erich F., Persepolis II: Contents of the Treasury and Other Descoveries, The University
of Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 69, The University of Chicago Press, Chicago:
Illinois, 1957, pagina 66). A fost găsit în număr mare obiecte frumoase, dar mici ahemenide: piese

14
După cum dezvăluie numele său: Bagastāna (din iraniană) „Locul zeilor”, atestat numai în limba greacă, Bagístanon
óros. – Ctesias, Persica, XIII, 1; Diodor din Sicilia, Bibliotecă istorică, II, 13 [1, 2].
35
de metal, mai presus de toate tacâmuri din aur și argint (rhyta15, vase, farfurii, ustensile de cult ș.a.),
bijuterii (cercei, brățări ș.a.), arme (pumnale), sigilii și pietre tăiate după stilul vechi mesopotamian,
dar cu personaje reprezentative iraniene (de exemplu cu regele pe un car de luptă luptându-se cu un
leu, ori în fața unui altar de foc și cu simbolul lui Ahuramazda). Toate acestea sunt înfățișate,
descrise într-un stil propriu animalelor, tipic sciților, dar în afară de animalele din Orientul
Apropiat, cum sunt leii, taurii, grifonii, ibecșii ș.a., sunt și cele tipic iraniene, cum ar fi caii sau
cămilele. Cele mai vechi covoare conservate, găsite pe o movilă străveche în necropola scitică de la
Pazyryk în regiunea Altai, au aparținut – ținând seama de elementele decorativ-picturale sau/și
architectural-sculpturale – epocii ahemenide (aproximativ 500 î.e.n.).

I.14. Literatura16

În literatură – domeniu în care Persia islamică își va aduce marea contribuție la tezaurul
culturii universale –, prima capodoperă este Avesta17. Este colecția textelor sacre ale străvechilor
perși, zoroastrismului, atribuite lui Zoroastru (Zaratustra), elaborată începând din prima jumătate a
mileniului 1 î.e.n. și definitivată sub dinastia sasanizilor (secolele al III-lea–al VII-lea e.n.).
Cuprindea inițial 21 de cărți, din care au rămas una singură completă, plus alte patru incomplete.
Materia Avestei era variată: texte liturgice, cuvântările lui Zaratustra – reformatorul religiei iraniene
–, texte teologice, de legislație, de morală, rugăciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o
profeție asupra sfârșitului lumii, precum și 21 de psalmi. Pe lângă importanța sa documentară,
fundamentală pentru religia, cultura și civilizația persană antică, Avesta are și o valoare literară,
tocmai prin acești psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.
Reacția națională persană care a caracterizat perioada sasanidă a determinat și o reluare
entuziastă a vechilor tradiții epice populare. Din această epocă datează numeroase povestiri, însă
din care au rămas numai două. Prima, Istoria lui Zarer (din secolul al IV-lea e.n.; dar materia
povestirii este mult mai veche), narează un episod din timpul unui război în care comandantul
suprem Zarer, fratele regelui, cade în luptă; moartea lui va fi răzbunată de fiul său. A doua (scrisă
către anul 650 e.n.), Cartea vitejiilor lui Ardașir, fiul lui Papac (Babac), este un mic roman sau
povestire istorică, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sasanid se împletesc cu

15
Un fel de vase sau recipiente pentru băut folosit în Grecia antică, având tipic forma unui cap de animal sau corn, situat
în partea de jos.
16
Pentru mai multe informații referitoare la acest subiect, vezi Rypka, Jan (și alții), History of Iranian Literature, D.
Reidel Publishing Company, Dordrecht: Holland, 1968, paginile 69-351.
17
Cunoscută și sub denumirea improprie Zend-Avesta.
36
grațioase elemente de fantezie. Amândouă narațiunile au fost utilizate mai târziu de poetul persan
Ferdusi în epopeea sa Cartea Regilor (Shah-nameh)18.
Renașterea literaturii naționale persane a avut loc în secolele al X-lea–al XI-lea e.n., în
timpul dinastiei persane a samanizilor. Aceștia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru
cultural, științific și literar. S-a început acum să se traducă în limba persană cronici, mărturii despre
vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din secolul al IV-lea e.n. – texte care nu ni s-au păstrat
– s-a inspirat marele poet Ferdusi, cu numele său complet Abul Kasim Mansur (c. 935-c. 1026).
Monumentala sa epopee Cartea Regilor, de aproximativ 60.000 de versuri rimate, este o
reconstituire poetică a întregului trecut legendar și istoric al perșilor.
Genul epic a fost cultivat și de Nezami, cu numele său complet Elyas Yusof Nezami Ganjavi
(c. 1141-1209 e.n.). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc îl ocupa Cele șapte chipuri
(Haft paykar), povestea nefericită de dragoste a doi tineri – considerată o capodoperă. Poemele
epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval, având însă o profunzime de
gândire, un simț al socialului și o fundamentare psihologică superioară. Nu lipsește din opera lui
Nezami nici nota mistică – de exemplu în amplul poem Comoara tainelor (Makhzan al-asrar).
De o mare popularitate, constatată până în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam, cu
numele său complet Ghiyath al-Din Abu al-Fath ʿUmar ibn Ibrahim al-Nisaburi al-Khayyami (18
mai 1048-4 decembrie 1131 e.n.), poet, liber-cugetător și unul din cei mai de prestigiu oameni de
știință ai Orientului medieval (strălucit matematician, astronom, fizician, medic și filozof, autor a
numeroase opere științifice scrise în limba arabă).
Printre marii poeți persani se număra și Saadi, cu numele său complet Sheikh Muslih Addin
(c. 1213-9 decembrie 1291 e.n.), un exponent ideologic al păturilor sociale mijlocii. Capodoperele
sale sunt Livada cu fructe (Bustan) (1257) și Grădina cu flori (Gulistan) (1258). Mai celebră,
ultima este o suită de poeme în proză ritmată în care sunt enunțate aforisme, precepte morale, sfaturi
practice și de conduită, precum și considerații morale – ceea ce transforma această capodoperă și
într-o oglindire a vieții epocii – asupra oamenilor și stărilor de lucru din jurul său. Deși a fost un
timp poet de curte, totuși în poezia lui Hafez nu se întâlnește obișnuitul ton preaplecat și laudativ al
curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile par a aparține la prima vedere unei viziuni
mistice. În realitate opera sa abundă în momente de scepticism religios, de erezie și chiar de
blasfemii. Hafez nu-i cruța pe preoți, pe predicatori, pe bigoți, ironizând sau satirizând vehement

18
Renumita sa epopee mai este cunoscută cu numele Cronica Șahilor.
37
formalismul gol, ipocrizia și minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar
Khayyam, însă fără să se ajungă până la nihilismul și scepticismul acestuia.

CAPITOLUL II

REFORMELE LUI DARIUS I

Dovezile ascensiunii la tron a lui Darius și revoltele în provincii

Darius s-a născut în anul 550 î.e.n. fiind cel mai mare dintre cei cinci fii ai lui Histaspes 19 și
Rodugune19 (Compară cu Herodot, Istorii, I, 209). Histaspes a fost o figură de frunte autoritară în
Persis – patria perșilor. Inscripția lui Darius de la Behistun afirmă că tatăl său a fost satrapul
Bactriei în 522 î.e.n. (DB1 1, 6; DB2 35; DB3 36-39; compară cu Herodot, Istorii, VII, 64). Chiar
dacă, potrivit lui Herodot, Histaspes a fost satrap al Persisului în timpul domniilor lui Cirus și mai
târziu a lui Cambises, cei mai mulți istorici neagă acest lucru afirmând că povestirea lui Herodot în

1919
Histaspes (Ὑστάσπης), după numele său elenizat, sau Wištāspa [Vištāspa] (Viștaspa), în persana veche. El apare
scris și v‫[ گشتاسب‬Goschtāsb], în persana medie; în babiloniană – Uštaspi, și în elamită – Mišdašba. – Kent, Roland Grubb,
„The Name of Hystaspes”, în: Language, Linguistic Society of America: University of Pennsylvania, volumul 21, nr. 2,
Pennsylvania, 1945, paginile 55-58.
19
Vardagauna; persana nouă: Golgūn. – Justi, Ferdinand, Iranisches Namenbuch, Marburg, 1895, pagina 261; Hinz,
Walther, Altiranisches Sprachgut der Nebenüberlieferungen, Göttinger Orientforschungen: Iranica, volumul 3. Otto
Harrassowitz: Wiesbaden, 1975, pagina 270.
38
acest sens conține o eroare (Ibidem, I, 209; III, 70). De asemenea, conform mărturiilor aceluiași
istoric, Darius, până la începutul domniei sale, „n-a avut nicio putere în acel moment” și a servit ca
lăncier (doryphoros) în campania egipteană a lui Cambises (525-522 î.e.n.), și numai după aceea ca
mare rege persan (Ibidem, III, 139; Cook, John Manuel, „The Rise of the Achaemenids and
Establishment of their Empire”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran: The Median
and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985, pagina 217).
Histaspes a fost un ofițer în armată și un nobil la curtea lui Cirus (Abbott, Jacob, History of Darius
the Great, Harper & Brothers: New York, 1850, pagina 14). Numele lui apare în inscripțiile de la
Persepolis (Kent, Roland Grubb, „The Name of Hystaspes”, în: Language, Linguistic Society of America:
University of Pennsylvania, volumul 21, nr. 2, Pennsylvania, 1945, paginile 55-58; Smith, William,
Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology, volumul 2, Little Brown and Company:
Boston, 1870, pagina 545). Generalul roman de origine greacă și ultimul mare istoric latin
Ammianus Marcellinus vorbește despre el ca despre „un monarh foarte înțelept”, îl numește „șeful
magilor” (magupat)20 și amintește și despre studierea sa în India sub brahmani. – Istorie romană,
XXIII, 6 [32, 33]).
Înainte ca Cirus cu armata sa să treacă râul Araxes (Aras) ca să lupte cu triburile din nord,
acesta și-a învestit fiul, Cambises, ca rege în cazul în care ar fi fost ucis (Abbott, Jacob, History of
Darius the Great, Harper & Brothers: New York, 1850, paginile 14, 15). Cu toate acestea, odată ce
a traversat râul Araxes, Cirus a avut o viziune în care Darius avea aripi deasupra umerilor și stătea

20
Magii (magos, de la mug, „închinător zelos”) au fost membrii unui clan persan antic, preoți angajați sau specializați în
activități religioase și practicarea astrologiei. Numele derivă din forma latinizată magoi (pl.; magus (sg.)), vechea
transliterare grecească a originalului iranian (Compară cu Herodot, Istorii, I, 110). Din această formă a derivat și
cuvântul „mag”. Acesta este contestat dacă magii au fost de la început urmașii lui Zoroastru/Zaratustra și primii lui
adepți. Deși inițial n-au fost zoroastrieni, se pare că s-au familiarizat cu învățăturile profetului Zoroastru/Zaratustra nu
mai târziu de secolul al IV-lea î.e.n.. Ei au avut dreptul și privilegiul exlusiv asupra religiei la curtea ahemenidă.
Termenul magus a fost folosit încă în epoca arsacidă. Ulterior, sub sasanizi, ierarhia a dezvoltat apariția magupat-ului,
sau „șeful magilor”, și superlativul acestuia magupatān magupat (creat după modelul shāhanshāh, „regele regilor”).
Ehrpat-ului, la început un învățător religios, i-a fost încredințată răspunderea cu aprinderea focului pe altar.
Echivalentul modern al acestui cuvânt, herbad sau ervad, desemna un preot de o ierarhie mai mică, care, în ceremoniile
mai importante, participa numai în calitate de asistent al preotului. Deasupra lui se afla mobed-ul. Dastūr-ul ocupa locul
cel mai de frunte dintre toate celelalte funcții, un fel de episcop, care conducea și administra unul sau mai multe temple
importante. Preoția era ereditară, dar toți preoții trebuiau să treacă prin unul sau mai multe ceremonii de învestire față de
cele practicate de către toți credincioșii. Ei nu apar ca atare în inscripția trilingvă de la Behistun, în care Darius descrie
triumful său rapid și final asupra magilor care s-au revoltat împotriva domniei sale. Mai degrabă se pare că au constituit
o preoție care serveau mai multe religii. Magii erau o castă preoțească în timpul epocilor seleucidă, partă, precum și în
perioada sasanidă. Se prea poate ca părțile ulterioare din Avesta, cum ar fi secțiunile ritualice din Vendidad, să fi
provenit de la ei. Începând din secolul I e.n., primul sens pe care l-a avut cuvântul în forma sa siriacă (magusai) s-a
raportat la magicienii și ghicitorii, în principal din Babilonia, care se bucurau de reputație datorită celor mai variate
forme de înțelepciune pe care le posedau. Atâta timp cât a durat Imperiul Persan a existat întotdeauna o distincție între
magii persani, care au demonstrat cunoștințe religioase profunde și extraordinare, și magii babilonieni, care au fost
adesea considerați a fi simpli impostori.
39
deasupra Europei și Asiei. Atunci când Cirus s-a trezit din vis, el a dedus acest vis ca pe un mare
pericol pentru securitatea viitoare a imperiului. Acest lucru l-a determinat pe Cirus să-l forțeze pe
Histaspes să se întoarcă în Persia și să-l supravegheze cu strictețe pe fiul său până la sosirea lui
Cirus însuși (Ibidem, paginile 15, 16). Darius însă nu pare să fi avut niciun gând de trădare dat fiind
faptul că Cambises a urcat pe tron în mod pașnic, iar Cambises l-a ridicat în cele din urmă pe Darius
în funcția de lăncier.
Darius și-a început „autobiografia” pe o inscripție trilingvă (persana veche, elamită și
babiloniană) de pe stânca de la Behistun cu o descriere în care tindea cică să stabilească dreptul său
de a deveni al treilea rege ahemenid, urmată de o lungă povestire despre uzurpatorul mag Gaumata
(DB1 1-11, 26-61). Potrivit acestei versiuni, după asasinatul lui Gaumata de către Darius, unii din
marii bogătași din provincie (magnați) s-au răsculat, însă Darius i-a ucis pe toți (DB1 72–DB3 92).
Mai târziu, domnia sa a fost recunoscută în întreg imperiul. El a făcut imediat o înregistrare exactă a
acestor evenimente în inscripția de la Behistun și pe alte inscripții explicând cauzele acestor
răscoale și succesul său propriu: „Minciuna [drauga] i-a făcut rebeli”. – DB4 34, 61-67; Vezi
Schaeder, Hans Heinrich, „Der iranische Zeitgott und sein Mythos”, în: Zeitschrift der Deutsche
Morgenländischen Gesellschaft, volumul 95, partea a II-a, Deutschland, 1941, paginile 31, 32.
După versiunea oficială a istoriografiei persane, pe care o repetă Herodot, înainte de a porni
spre Egipt, în 525 î.e.n., fiind rechemat de această țară de o revoltă, Cambises l-a lăsat pe magul
Patizeithes21 ca „îngrijitor [intendent] al casei sale” (Istorii, III, 61). Timp de aproape trei ani
Cambises a purtat conflicte armate cu mai multe regiuni și state, i-a eliberat pe evreii capturați în
Egipt și l-a ucis pe faraonul egiptean Psametic al III-lea. – Biblia, Isaia 11:11; 43:3; Zaharia 10:10,
11.
În 522 î.e.n., Cambises a trimis un persan de încredere, pe Prexaspes, ca să-l omoare în
secret pe fratele său avid Bardiya (Smerdis) 22, fiul cel mai mic al lui Cirus și Amitis, pe care îl
făcuse regent pentru a gestiona provinciile din est – ale Mediei, Armeniei și Cadusiei – și pe care îl
suspecta de neloialitate (Herodot, Istorii, III, 31, 62-66). Istoricul grec Xenofon spune că Bardiya s-
a certat cu Cambises din cauza urcării la tron a acestuia din urmă (Cyropaedia, VII, 8 [2]). Această
21
Potrivit lui Herodot, Patizeithes (Πατιζείθης/Pathizeíthēs ) a fost un mágos care în 522 î.e.n. l-a convins pe fratele său
Smerdis să se răzvrătească împotriva lui Cambises, dar a fost ucis de către Darius. Marcus Junianus Justinus citează
numele lui ca Oropastes (Epitome, I, 9 [9]). Patizeithes ar trebui să fie interpretat ca un titlu întrucât etimologia sa este
incertă.
22
Bardiya este numit Mardus de Eschil, Smerdis de greci și Herodot, Tanyoxarkes de Ctesias din Cnidos, Tanaoxares
de Xenofon, Mergis de Marcus Junianus Justinus. – Gertoux, Gérard, A New Achaemenid King: Darius B, owing to
Synchronized Chronology. Edinburgh University. An International Conference on the Archaeology, History and
Reception of Persepolis. Edinburgh, 2011, pagina 5; Xenofon, Cyropaedia, VII, 8 [2].
40
întâmplare este susținută și de Ctesias din Cnidos (Persica, XIII, 18). Platon a adăugat că în ceartă
unul l-a ucis pe celălalt (Legea, III, 694, 695; Epistulae, VII, 332a). Despre veracitatea acestei
perioade se cunoaște foarte puțin, cu excepția indicațiilor că Bardiya a desființat impozitele și
serviciul militar pe o perioadă de trei ani (525-522 î.e.n.), a mutat capitala în Media și a distrus
câteva temple (Istoria Universală, volumul 2, Editura Științifică, București, 1959, pagina 8). Și cum
această crimă nu a fost cunoscută în rândul poporului iranian (pentru că Cambises, temându-se de
agitație, a ținut în secret moartea fratelui său) – numai câțiva perși, între care și Darius știau de
aceasta –, acest lucru i-a făcut pe iranieni să se revolte împotriva guvernării lui Cambises și, în
absența acestuia, la 14 viyaxana (adaru, 11 martie) 522 î.e.n., în Persia a izbucnit o revoltă
împotriva lui (Parker, Richard Anthony și Dubberstein, Waldo Herman, Babylonian Chronology:
626 B.C.–A.D. 75, Providence, Rhode Island: Brown University Press, New England, USA, 1956,
pagina 14). Acest lucru i-a permis lui Patizeithes, care a rămas intendent la palatul regal, să-l
numească rege pe fratele său care purta același nume (dar al cărui nume real era Gaumata) –
întâmplarea făcea ca acest mag impostor să semene în mod uimitor cu fratele lui Cambises – ca
acesta să atragă de partea sa sprijinul populației față de care Cambises era nemulțumit și să
stăpânească Imperiul Persan timp de aproape șapte luni (DB1 13). În mai puțin de patru luni, în 9
garmapada (duuz, 1 iulie) 522 î.e.n., poporul iranian a ales să fie sub conducerea lui Gaumata, în
felul acesta el luând în stăpânire „întreg imperiul” (Ibidem, pagina 15). Niciun membru din familia
ori dinastia ahemenidă nu s-ar ridica împotriva lui Gaumata pentru siguranța vieții lor. Presupus
posibilul uzurpator pe nume Gaumata „s-a ridicat și a mințit poporul afirmând că el era Bardiya”
(Young, Toby Cuyler (Jr.), „The Consolidation of the Empire and its Limits of Growth under
Darius and Xerxes”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient History: Persia, Greece
and the Western Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a, Cambridge University
Press: Cambridge, 1988, paginile 53, 54). Herodot afirmă și el că acesta „semăna foarte mult cu fiul
lui Cirus”, și încă se pretindea a fi Smerdis [id. Bardiya] cel mort și ridica pretenții la tron (Istorii,
III, 61). Cambises s-a întors să-l pedepsească pe uzurpator, dar moare în vara aceluiași an pe când a
trecut prin Siria (Ibidem, III, 67; Parker, Richard Anthony și Dubberstein, Waldo Herman,
Babylonian Chronology: 626 B.C.–A.D. 75, Providence, Rhode Island: Brown University Press,
New England, USA, 1956, pagina 14). După aproape șapte luni de domnie impostorul a fost
denunțat de către nobilul persan Otanes, unul din tovarășii lui Darius (Herodot, Istorii, III, 68).
Acest lucru a ajuns la urechile lui Darius și împreună cu alți cinci nobili persani, Aspathines,

41
Gobryas, Intaphernes, Megabyzus și Hydarnes23, care i s-au alăturat lui Otanes, „s-a dus la Suza ca
să-l omoare pe mag” (Ibidem, III, 71). Cei șapte au complotat împotiva lui și, la îndemnul lui
Darius, la 10 bâgayâdiš (tașritu, 29 septembrie), au intrat în palatul impostorului – moștenitorul
tronului – din cetatea „Sikayauvatiš în districtul numit Nisaia” din vestul Mediei și l-au omorât atât
pe el, cât și pe fratele său Patizeithes (DB 1 13; Herodot, Istorii, III, 70; Compară cu Flavius,
Josefus, Antichități iudaice, XI, 3 [1]; Schmidt, Erich F., Persepolis I: Structures, Reliefs,
Inscriptions, The University of Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 68, The University
of Chicago Press, Chicago: Illinois, 1953, pagina 25). După aceea, împreună cu alți perși, ei au ucis
mai mulți magi. Așadar, Darius și-a însușit tronul sub acoperirea unor revolte (urmașul de drept la
tronul Persiei era Histaspes, tatăl lui Darius, dar acesta n-a îndrăznit să-și asigure drepturile întrucât
s-a temut de Gaumata). – Young, Toby Cuyler (Jr.), „The Consolidation of the Empire and its
Limits of Growth under Darius and Xerxes”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient
History: Persia, Greece and the Western Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a,
Cambridge University Press: Cambridge, 1988, paginile 53, 54; Herodot, Istorii, III, 71-78.
Înainte de a lua conducerea politică în mâinile sale, pentru a legitima puterea lui prin
căsătoria sa cu fiica lui Bardiya, Darius a stabilit un festival anual de „masacrare a magilor” în care
„niciunui mag nu i se permitea să iasă afară” (Herodot, Istorii, III, 79). Conform afirmațiilor lui
Herodot, „toate popoarele din Asia au deplâns mult timp moartea lui Bardiya, cu excepția perșilor”
(Ibidem, III, 67). Întrebarea dacă a fost Gaumata un impostor rămâne nerezolvată, așa cum singura
sursă de informații se pare că rămâne însăși inscripția lui Darius de la Behistun. Susținătorii
versiunii tradiționale se bazează pe faptul că însuși Cambises, înainte să moară, și-a mărturisit
fratricidul și a etalat impostura lui Gaumata. Scriitorul, eseistul și criticul literar american Eugene
Luther Gore Vidal sugerează, pe lângă alții, că povestea despre impostor a fost inventată de către
Darius pentru a justifica preluarea puterii (Vidal, Eugene Luther Gore, Creation, Random House:
New York, 1981, pagina 432). Oricine ar fi fost, Gaumata nu a fost ultimul impostor cu numele
Bardiya: alți doi impostori au fost capturați de luptătorii lui Darius în primii doi ani după venirea sa
la putere. – Edzard, Dietz-Otto (și alții), Reallexikon der Assyriologie und Vorderasiatischen
23
Numele în inscripția de la Behistun (inscripție trilingvă instituită de Darius la Behistun după ce a atenuat revoltele din
imperiul său) sunt: Vindapana (pentru Intaphernes), Utana (pentru Otanes), Gaubaruwa (pentru Gobryas), Vidarna
(pentru Hydarnes), Bagabukhsha (pentru Megabyzus) și Ardumanis (pentru Aspathines). Toate, în afară de ultimul,
concordă cu lista lui Herodot (Young, Toby Cuyler (Jr.), „The Consolidation of the Empire and its Limits of Growth
under Darius and Xerxes”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient History: Persia, Greece and the
Western Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a, Cambridge University Press: Cambridge, 1988,
pagina 54). Ctesias îi numește Ataphernes, Onaphas, Mardonius, Hydarnes, Norondabates, Barisses și Darius. –
Persica, XIII, 18.
42
Archäologie, volumul 9, Walter de Gruyter GmbH & Company KG: Berlin, 2001, pagina 206;
Compară cu Trogus, Pompeius, Istorii, I, 9.
La câteva zile după asasinatul impostorului Gaumata, a fratelui său Patizeithes și a altor
magi, Darius și ceilalți șase nobili au discutat despre soarta imperiului. La început, „cei șapte perși”
au discutat despre forma de guvernământ24. Otanes a încurajat puternic o republică democratică,
Megabyzus a susținut oligarhia, în vreme ce Darius a propus o monarhie. După ce a subliniat că o
republică ar putea duce la corupție internă în timp ce o monarhie ar putea duce la un scop bine
definit, ceea ce nu era posibil în alte unități teritorial-administrative, Darius a fost capabil să-i
convingă pe nobili că „forma de guvernământ cea mai bună în tot statul” era monarhia (Herodot,
Istorii, III, 80-88). Pentru a decide cine va deveni monarh, cei șase nobili (Otanes a declarat că el n-
a avut niciun interes în a deveni rege) au ales un test. Toți cei șase urmau să-și adune în dimineața
zilei următoare caii, iar cel al cărui cal ar fi nechezat primul la apariția Soarelui – acel nobil trebuia
să devină marele rege. Potrivit lui Herodot, Darius l-a avut în subordine pe șeful cailor regali,
Oebares25, care l-a ajutat pe Darius să câștige în acest concurs. Oebares a conceput o stratagemă și,
înainte de concurs, el și-a frecat mâna peste organele genitale ale unei iepe față de care calul lui
Darius a avut o atracție, și când cei șase nobili s-au adunat la marginea orașului Oebares a pus
mâinile sale la nările calului lui Darius, al cărui miros l-a excitat, și a nechezat. Imediat după aceea
au avut loc fulgere și tunete, ceea ce i-a determinat pe cei șase nobili să considere aceste fenomene
ca pe un act al lui Dumnezeu făcându-i să descalece și să îngenuncheze în fața lui Darius. Așadar,
această întâmplare a făcut ca începutul domniei sale să fie rezultatul unei abilități și al unei intrigi. –
Ibidem, III, 84; Compară cu Widengren, Geo, „The Sacral Kingship of Iran”, în: The Sacral
Kingship: contributions to the central theme of the VIIIth International Congress for the History of
Religions, Rome, April 1955 [La regalità sacra: contributi al tema dell' VIII Congresso
internazionale di storia delle religioni, Roma, Aprile 1955] (Studies in the History of Religions,
volumul 4, Supplements to Numen), J. Brill: Leiden, 1959, paginile 242-257.
După o poveste dintr-o versiune grecească se afirmă că, după ce a apărat cu succes monarhia
ca formă preeminentă de guvernământ – spre deosebire de democrație sau oligarhie –, Darius a fost
24
Pentru o discuție detaliată, vezi Gschnitzer, Fritz, Die Sieben Perser und das Königtum des Dareios. Ein Beitrag zur
Achaimenidengeschichte und zur Herodotanalyse, partea a III-a, Sitzungsberichte der Heidelberger Akademie der
Wissenschaften Philosophisch-Historische Klasse. Carl Winter Universitätsverlag: Heidelberg, 1977, pagina 14;
Gschnitzer, Fritz, „Zur Stellung des persischen Stammlandes im Achaimenidenreich”, în: Mauer, Gerlinde și Magen,
Ursula, Ad bene et fideliter seminandum. Festgabe für Karlheinz Deller zum 21. Februar 1987. Alter Orient und Altes
Testament, volumul 220, Neukirchen-Vluyn/Neukirchener Verlag: Münster, 1988, paginile 87-122
25
Mai este cunoscut cu numele de Oebases, chiar dacă în greaca originală apare scris Oebares (Οἰβάρης). – Herodot,
Istorii, III, 85-88.
43
prea ager la minte pentru a lăsa la voia întâmplării numirea sa ca rege. Herodot descrie detaliat
versiunea evenimentelor amintite adineauri din cele auzite: „Acum, Darius a avut un grăjdar
inteligent, al cărui nume era Oebares. Când consiliul s-a desființat, Darius i-a zis: «Oebares,
referitor la numirea regelui noi am hotărât să facem următoarele: va fi ales acela al cărui cal, după
ce toți vom fi încălecat pe caii noștri la marginea orașului, va necheza primul la răsăritul Soarelui.
Acum, dacă ai vreo stratagemă, poți prevedea cum noi și nimeni altcineva am putea repurta această
victorie?» «Stăpâne», a răspuns Oebares, «dacă este menit să devii sau nu rege, fii încrezător în
acest moment oportun și nu te îngrijora, pentru că nimeni altcineva nu va fi rege înaintea ta după
manevrele iscusite pe care le am.» «Atunci», a declarat Darius, «dacă ai așa șiretlic, după cum spui,
folosește-l și nu-l amâna, pentru că mâine este ziua deciziei.» Când Oebares a auzit aceasta, a
acționat ca atare. La căderea nopții el a adus una dintre iepele față de care calul lui Darius era atras
în mod deosebit și a legat-o în afara orașului; aducând apoi calul lui Darius, el l-a orientat de mai
multe ori la iapă, lovindu-se de ea, și lăsând calul, în cele din urmă, s-o călărească. La revărsatul
zorilor cei șase au venit călare pe cai, după cum s-au înțeles. În timp ce mergeau prin cartierul de la
marginea orașului și au ajuns la locul unde iapa a fost priponită noaptea trecută, calul lui Darius a
alergat înainte și a nechezat. Și cum evenimentul a urmat cu fulgere și tunete, aceste semne au fost
puse pe seama lui Darius și au determinat alegerea lui cu desăvârșire, iar tovarășii săi de drum s-au
dat jos de pe caii lor și i s-au închinat. Unii spun că acesta a fost planul lui Oebares; dar în afară de
aceasta există și o altă povestire în Persia: că el frecat partea externă a organului genital al acestei
iepe cu mâna lui, pe care a ținut-o după aceea în sânul hainei lui până când cei șase erau gata să de-a
drumul cailor lor la răsăritul Soarelui, iar el a scos atunci mâna și a dus-o la nările calului lui Darius
care imediat a forăit și nechezat. În felul acesta Darius, fiul lui Histaspes a devenit rege (...)”
(Istorii, III, 85-88; Poolos, Jamie, Darius the Great, Chelsea House Publishers: New York, 2008,
pagina 17). Darius a fost încoronat rege chiar în dimineața acelei zile (Herodot, Istorii, III, 68, 69;
Shahbazi, Alireza Shapur, „Darius I the Great”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 7, fasc. I,
Columbia University: New York, 1994, pagina 41). Darius nu a crezut că el a obținut tronul prin
fraudă, ci printr-o perspicacitate strălucită. Iată ce spune istoricul Jacob Abbott despre ascensiunea
la tron a lui Darius: „Darius, fiul lui Histaspes, a obținut suveranitatea Persiei datorită sagacității
calului său și a manevrei iscusite a lui Oebares, îngrijitorul său de cai” (History of Darius the Great,
Harper & Brothers: New York, 1850, pagina 98). Astfel Darius a devenit al treilea rege ahemenid. –
Kiessling, Max Hermann, Zur Geschichte der ersten Regierungsjahre des Darius Hystaspes, Saxon
State and University Library, Avenarius: Leipzig, 1900, paginile 10-62.
44
 II.1. Reformele administrative

Lipsa de legături puternice între părţile Imperiului Persan şi lupta intensă a claselor izbucnită
în timpul lui Cambises şi Darius au arătat cât de șubred este Imperiul Persan, iar aceste răscoale ale
maselor populare din 522 î.e.n. și celor care au urmat în primii șase ani ai domniei lui Darius au
impus efectuarea unor serii de reforme pentru consolidarea statului. Era firesc ca Darius, care a
redus provinciile revoltate la ascultare în urma unui mare și dificil efort, să ia în considerare modul
în care ar putea preveni repetarea unei astfel de situații. Ținând cont de învățămintele acestor
răscoale, Darius a înfăptuit o serie de reforme administrative și financiare importante, care i-au
permis să creeze un sistem stabil administrativ de cârmuire și de control asupra țărilor cotropite, să
reglementeze strângerea birurilor și să mărească contingentele militare. Experienţa ia arătat cât de
slabe au fost legăturile despre care credea că ar fi suficiente pentru a menţine integritatea imperiului
şi cât de ușor acestea răspândeau obstacole care apăreau în calea Marilor Imperii. Dar, indiferent cât
de firească ar putea fi dorința unui remediu pentru relele care au lovit statul, inventarea acestuia nu
a fost uşoară. Mari Imperii au existat în Asia de Vest mai bine de şapte sute de ani, şi toate au avut
de suferit mai mult sau mai puţin din cauza aceleaşi slăbiciuni, dar nimeni nu inventase încă un leac
și nici nu concepuse ideea de a îmbunătăţi dominaţia imperială instituită de primul cuceritor. Lui
Darius i-a rămas nu numai dorinţa de a proiecta o formă de guvernare complet inedită, ci și a o pune
în acţiune. El a fost pe bună dreptate numit „adevăratul întemeietor al Statului Persan”. Pentru el,
imperiul era compus din elemente brute şi eterogene, unite de supunerea în fața unui singur cap
comun. El a creat un organ bine organizat și l-a optimizat în mod regulat, pe care l-a unit într-un
singur sistem bine ordonat instituit peste tot.
Acesta a fost primul şi, probabil, cel mai bun exemplu de guvernare care, luând numele de la
cuvântul persan pentru conducător al provinciei, este cunoscut în general ca sistem de administrare
„satrapică”. Principiile sale de bază au constat în reducerea imperiului la o cvasi-uniformitate prin
înlocuirea unui model de guvernare cu mai multe, stabilirea unui șir de controale şi echilibruri între
oficiali delegați cu competențe de către coroană, lucru care ducea la securitatea monarhului şi
stabilitatea regatului ș.a.. O abordare a modurilor în care aceste principii erau aplicate va propulsa,
într-o formă convenabilă, principalele puncte ale sistemului.
Potrivit istoricilor greci, Darius a împărţit Regatul Persan în provincii (satrapii), a impus

45
pentru fiecare regiune un anumit tribut, care trebuia introdus în trezoreria regală, şi a realizat o
reformă monetară, instituind pentru întreg statul o monedă unică de aur, – daricul. După aceea,
Darius a început construcţia extinsă de drumuri pentru a conecta cele mai importante centre
economice, administrative şi culturale ale ţării, a organizat un serviciu special de comunicare şi, în
cele din urmă, a reorganizat complet afacerile armatei şi militare. Pentru realizarea acestor reforme
au fost folosite, în parte, realizările culturale ale naţiunilor individuale care s-au alăturat Statului
Persan. În urma realizărilor acestor reforme a fost constituit, în fond, un sistem administrativ nou,
care ulterior, până la capătul domniilor regilor persani, n-a suferit niciun fel de schimbări esențiale.
Uniformitatea sau abordarea aproximativă a acestui sistem administrativ nou a fost cauzat nu
atât de eliminarea diferenţelor, cât de completarea aceleiaşi maşinării guvernamentale în toate
părţile imperiului. Darius a avut grijă ca fiecare să-și păstreze propria sa dinastie locală, limba,
scrisul, obiceiurile, religia şi legislaţia specifică locului, în afară de dreptul de a bate monede cu
numele conducătorului sau simbolul său civic. Aceste reforme au fost o caracteristică esenţială a
sistemului „satrapic” pentru că acestea nu au avut ca scop distrugerea diferenţelor sau asimilarea la
un singur prototip rase diferite şi ţări peste care acest sistem s-a extins. Dimpotrivă, el a permis şi
încurajat cele câteva naţiuni să păstreze limbile lor, obiceiurile, religia, legile şi diferite forme ale
administraţiei publice locale. Numai că el a avut grijă să instituie, mai presus de toate, o autoritate
de stat primordială, care era una şi aceeaşi peste tot și de care depindea unitatea regatului.
Autoritatea instituită de Darius a fost cea a satrapilor săi. El a împărţit imperiul într-un număr de
guverne separate, număr care trebuie să fi variat la momente diferite, dar care pare să nu fi mai mic
de douăzeci. Peste fiecare guvern Darius a pus un satrap, sau guvernator civil suprem, însărcinat cu
colectarea şi transmiterea veniturilor, cu administrarea justiţiei, menţinerea ordinii, precum şi cu
supravegherea generală a teritoriului. Acești satrapi au fost numiţi de rege după placul său
indiferent de rangul supușilor. La fel, aceștia erau numiți pe termen indefinit, ori până când erau
revocați din funcție și privați de drepturi în orice moment sau susceptibili de moarte.
Pentru consolidarea internă a Imperiului Persan a fost necesară organizarea administraţiei
publice locale. Până și Cirus a format din țările cucerite mari regiuni conduse de conducători
speciali pe care grecii i-au numit satrapi. Dar dacă în timpul domniei lui Darius fiecare dintre aceste
provincii ar fi fost reglementate, ca mai înainte, de către o singură persoană, care ar fi devenit în
felul acesta rege peste toate provinciile, imperiul ar fi riscat să se desființeze rapid. Prin urmare,
Darius, sub semnul talentului său organizatoric, a evitat concentrarea puterilor civile și militare într-

46
o singură mână și în anii de pace care au urmat după instalarea acesteia, adică între 519-515 î.e.n. 26,
Darius a împărţit imperiul în diviziuni administrativ-teritoriale, numite satrapii – care sunt
enumerate în inscripțiile de la Behistun, Persepolis, Naqš-e Rostam şi Suza –, și a căror număr a
variat în diferite perioade ale domniei sale între douăzeci, douăzeci și trei, până la douăzeci şi cinci,
şi chiar douăzeci şi nouă27. – Schmidt, Erich F., Persepolis III: The Royal Tombs and Other
Monuments, The University of Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 70, David Brown
Book Company, The University of Chicago Press, Chicago: Illinois, 1970, pagina 108.
Persia propriu-zisă (Parsa) nu a fost inclusă printre acestea, pentru că ea a fost leagănul casei
domnitoare, precum și instrumentul de cucerire 28. Platoul iranian, precum și părți din India sau
regiunile de dincolo de Oxus (Amu-Daria) care se învecinau cu el, au format douăzeci și nouă de
provincii importante (sau 30, dacă includem și Persia). Potrivit lui Herodot, Darius „a fixat impozite
pe care trebuia să i le plătească fiecare națiune în parte și a stabilit vecinii de pe lângă aceste națiuni.
Apoi, depășind vecinii apropiați, le-a subordonat fiecăruia în parte alte popoare mai îndepărtate”
(Istorii, III, 89)29. Aplicând acest sistem la orașele și popoarele menționate în inscripție, este posibil
de distins, pe lângă Persia, șase grupuri de națiuni, făcând referire la împărțirea iraniană tradițională
a lumii în șapte regiuni. – Shahbazi, Alireza Shapur, „Darius’ ’Haft-Kišvar’ ”, în: Koch, Heidemarie
M. și Mackenzie, David N., Kunst, Kultur und Geschichte der Achämenidenzeit und ihr Fortleben
[Archaeologische Mitteilungen aus Iran, Ergänzungsband 10], Berlin, 1983, paginile 243-24630.
26
Herodot afirmă că această împărțire a imperiului în provincii a avut loc imediat după urcarea la tron a lui Darius, și
această greșeală se explică prin faptul că el ignorează aproape în întregime războaiele civile care au completat primii ani
ai domniei sale. El enumeră douăzeci de satrapii care au cuprins India, însă omite Tracia, ceea ce ne permite să
raportăm întocmirea listei sale la o perioadă înainte de campania scitică, și anume înainte de 514 î.e.n. – Istorii, III, 89.
27
Numărul douăzeci este dat de Herodot, pe care l-a împrumutat, probabil, de la Hecateus din Milet (Herodot, Istorii,
III, 89; Hecateus din Milet, Descrierea Pământului, CLXXIII, 1; compară cu Hinz, Walther, „Persis”, în: Pauly, August
și Wissowa, Georg, Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft, Supplement 12, III/2, Deutschland, 1971,
col. 2406). Marea Inscriptie de la Behistun enumeră douăzeci și trei de provincii (Persia, Elam, Babilonia, Asiria,
Arabia, Egipt, țările de lângă mare, Sardis, Ionia, Media, Armenia, Cappadocia, Parția, Drangiana, Aria, Chorasmia
[Horesmul], Bactria, Sogdia(na), Gandara, Sciția, Sattagidia, Arachosia și Maka), iar Inscripția de la Naqš-e Rostam
menționează douăzeci și nouă (Media, Elam, Parția, Aria, Bactria, Sogdia(na), Chorasmia [Horesmul], Drangiana,
Arachosia, Sattagidia, Gandara, India, „sacii băutori de haoma”, „sacii cu capișon ascuțit”, Babilonia, Asiria, Arabia,
Egipt, Armenia, Cappadocia, Lidia [Sardis], Grecia, „sacii de dincolo de mare”, Tracia, grecii de la apus, Libia, Nubia,
Maka și Caria) (DB₁ 6; DNa 22-30). Și inscripția de la Suza menționează douăzeci și nouă de satrapii, în vreme ce în
cea de la Persepolis sunt amintite douăzeci și cinci de provincii care au intrat în posesiunea lui Darius. – DS e 21-30; DPe
10-18; Schmidt, Erich F., Persepolis III: The Royal Tombs and Other Monuments, The University of Chicago, Oriental
Institute Publications, volumul 70, David Brown Book Company, The University of Chicago Press, Chicago: Illinois,
1970, paginile 108, 110-116; Vezi Anexa 2, de la pagina 91, ad locum.
28
În marea inscripție de la Behistun Darius menționează Persia ca prima țară dintre toate celelalte aflate în posesiunea
sa, în vreme ce în cea de la Persepolis el o omite definitiv, precum și în cele de la Naqš-e Rostam și Suza el nu o include
în enumerarea generală. – DB₁ 6; DPe 10-18; DNa 22-30; DSe 21-30.
29
Vezi Anexa 3, „Districtele și satrapiile”, de la pagina 96, ad locum.
30
Compară cu Platon, Legea, III, 695c, unde se menționează că guvernarea sau puterea a fost împărțită între șapte
conducători persani.
47
 Divizarea înșeptită a imperiului lui Darius, în concepția sa geografică, este după cum
urmează:
1) regiunea centrală – Persis [Parsa], care nu a plătit tribut, deși unele dintre districtele sale
au trimis articole de comerț, obiecte de uz, eventual ca să plătească garnizoanele31;
2) regiunea de vest cuprindea Media și Elamul (în care se afla Suza, una din reședințele
preferate ale lui Darius);
3) platoul iranian cuprindea Hircania, Parția, Aria, Bactria (sau Bactriana), Sogdia (sau
Sogdiana), Chorasmia (sau Horesmul) și Drangiana32;
4) popoarele din zona de frontieră: Arachosia, Sattagidia (în bazinul superior al Elmendului),
Gandara, Sind (adică India) și estul Sciției ([Sakā tigrakhaydā] („sacii cu capișon ascuțit”) și Sakā
haumavargā („sacii băutori de haoma”));
5) câmpiile din vest: Babilon (sau Babilonia), Caldeea, Asiria, Arabia (care se întinde de la
Kabur la Ectenia [Litania]), Iordania, Egipt (și popoarele mării, printre care s-au numărat fenicienii,
cilicienii, ciprienii și insularii din Marea Egee);
6) regiunea de nord-vest cuprinzând Armenia, Cappadocia (care se situa pe amândouă
părțile ale Halisului de la Taurus la Marea Neagră), Lidia (cu Frigia și Misia), „sacii de dincolo de
mare” [Sakā tayai paradraya] (sau țara sacilor [sciților – Skytai], care se întinde din câmpiile
Tartariei până aproape de frontierele Chinei)33; și
7) regiunile din sudul coastei: Libia, Etiopia, Maka (pe malul Oceanului Indian) și Ionia
([Yaunā takabarā] care cuprindea Licia, Caria, precum și coloniile grecești de-a lungul coastei
Golfului Persic)34.
Fiecare satrapie era condusă de un guvernator, sau satrap35, a cărui principală sarcină era să
31
Herodot, Istorii, III, 97; Koch, Heidemarie, „Persien zur Zeit des Dareios: das Achämenidenreich im Lichte neuer
Quellen”, în: Kleine Schriften aus dem Vorgeschichtlichen Seminar der Philipps-Universität Marburg, volumul 25,
Elwert: Marburg/Lahn, 1988, paginile 1-40; compară cu Briant, Pierre, Rois, Tributs et Paysans: Études sur les
Formations Tributaires du Moyen-Orient ancien, Les Belles Lettres series: Annales littéraires de l'Université de
Besançon 269, Centre de Recherches d'Histoire Ancienne, 43, France: Paris, 1982, paginile 342-501.
32
Potrivit lui Herodot, aceste națiuni au plătit impozite mici. – Istorii, III, 93.
33
Vezi Anexa 2, de la pagina 91, ad locum.
34
Herodot, Istorii, VII, 64 ; Schaeder, Hans Heinrich. „Die Ionier in der Bauinschrift des Dareios von Susa”, în:
Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts. Germany, 1932, paginile 269-274; Shahbazi, Alireza Shapur,
„Darius’ ’Haft-Kišvar’ ”, în: Koch, Heidemarie M. și Mackenzie, David N., Kunst, Kultur und Geschichte der
Achämenidenzeit und ihr Fortleben [Archaeologische Mitteilungen aus Iran, Ergänzungsband 10], Berlin, 1983,
paginile 239-246.
35
Cuvântul „satrap” are rădăcini din limba avestică și este asemănător cu kshatrapa, un cuvânt din limba sanscrită. În
persana veche, khshathrapāvan, înseamnă „protector al provinciei”, „protector al ținutului”, din khshathra, care
înseamnă „ținut”, „regiune”, „meleag” sau „provincie”, și pāvan, „protector”. În limba greacă, cuvântul a fost pronunțat
ca σατράπης, satrápēs, și a fost romanizat satrapes, din persana veche khshathrapā(van). În limba persană modernă
acest cuvânt ar fi evoluat în mod natural la ‫شهربان‬, shahrbān, care, literalmente, înseamnă „deținător al orașului”.‫شهر‬,
48
prevină revoltele și să colecteze taxele și ale cărui împuterniciri, sau puteri, erau verificate de un
general şi un secretar de stat, însă toți cei trei oficiali, care erau independenți unul față de altul, i se
supuneau direct lui Darius. Funcția de satrap exista încă la începutul formării Statului Persan, dar pe
timpul lui Cirus și al lui Cambises, precum și în primii ani ai domniei lui Darius, la postul de
guvernator general erau numiți cârmuitorii băștinași, așa cum se obișnuise odinioară încă pe vremea
Imperiilor Asirian și Med. Însă reformele lui Darius aveau drept scop concentrarea funcțiilor
administrative în mâinile perșilor.
Darius a numit supuși loiali de origine persană în posturi de conducere, dar a fost dornic să
asculte şi să urmeze sfatul și consilierilor non-persani (Cook, John Manuel, The Persian Empire, J.
M. Dent & Sons: London, 1983, paginile 71, 72). Satrapii, de exemplu, au fost aleși din diferite
clase sociale – din rândul celor săraci, precum și din rândul celor bogati, din rândul străinilor,
precum și din rândul perșilor 36, dar cele mai importante satrapii au fost acelea acordate numai
persoanelor aliate prin naștere37 sau prin căsătorie cu ahemenizii38 și, de preferință, acelor
descendenți legitimi, membri ai casei regale sau acelor care făceau parte din cele şase mari familii
nobile (Meyer, Eduard, Geschichte des Altertums, volumul 4, partea I, J. G. Cotta: Basel, 1954,
pagina 47; Schaeder, Hans Heinrich, „Der iranische Zeitgott und sein Mythos”, în: Zeitschrift der
Deutsche Morgenländischen Gesellschaft, volumul 95, partea a II-a, Deutschland, 1941, pagina 18;
Compară cu Petit, Thierry, Satrapes et satrapies dans l’empire achéménide de Cyrus le Grand à
Xerxès Ier, Bibliothèque de la Faculté de Philosophie et Lettres de l'Université de Liège, fasc.
CCLIV, «Les Belles Lettres», Paris, 1990, paginile 219-226). Acești satrapi au fost numiți de însuși
Darius pe o perioadă indefinită și au continuat să guverneze la cerința regelui pentru a monitoriza
aceste districte fiscale (districte administrative mari), fiecare dintre acestea putând fi împărţite în
sub-satrapii şi unităţi regionale mai mici cu guvernatorii (sau șefii) lor proprii (care făceau parte din

shahr, înseamnă „oraș”, iar ‫بان‬, bān, înseamnă „deținător”. Așadar, cuvântul derivă, probabil, din indo-persana veche
care are conotația de „păzitor al regatului”, „îngrijitor al ţării”.
36
Herodot menționează un satrap ales din rândul lidienilor, Pactias, și un alt satrap de origine greacă, „Xenagoras, fiul
lui Praxilaus din Halicarnas”. – Istorii, I, 153; IX, 107.
37
Cel mai caracteristic exemplu este cel al lui Histaspes, care a fost satrap al Persiei (sub domnia lui Cambises) și al
Parției și Hircaniei (în timpul domniei propriului său fiu). Unul dintre frații lui Darius, Artafernes, a fost satrap al
Sardesului, și trei dintre fiii regelui, Ahemenes, Ariabignes și Masistes au fost satrapii Egiptului, Ioniei, și respectiv al
Bactriei.
38
Pentru a înțelege cât de bine a fost consfințit obiceiul de a acorda satrapiile celor care au fost aliați numai prin
căsătorie cu casa regală, este suficient să ne amintim de întâmplarea când, mai târziu, în timpul domniei lui Xerxes I,
Pausanias, regele Spartei, a avut gânduri de a obține poziția de satrap în Grecia cerând mâna unei prințese ahemenide. –
Herodot, Istorii, V, 32; Kutorga, Mikhail Semenovich, „Recherches critiques sur l'histoire de la Grèce pendant la
période des guerres Médiques”, în: Mémoires présentés par divers savants à l’Académie des Inscriptions et Belles-
Lettres de l’Institut Impérial de France, Académie des inscriptions et belles-lettres, Institut de France, volumul VI,
ediţia I, partea a II-a, Paris, 1864, pagina 52.
49
cutare sau cutare satrapie) – de obicei desemnați fie de către palatul central (curtea regală), ori, cu o
anumită ocazie, de către satrapul însuși.
Magistraţii nativi şi regii aveau încă autoritate în Fenicia 39 şi Cipru, iar șahii deşertului și-au
păstrat autoritatea asupra triburilor prădătoare şi a semi-nomazilor din Idumeea, Nabateea, Moab,
Amon, dar şi asupra nomazilor pe Eufrat şi Kabur. Sub domnia lui Darius, Egiptul a rămas același
ca și sub dinastiile saitică şi etiopiană, un stat feudal guvernat de un faraon care, deşi străin, și-a
păstrat renumele de a fi de rasă solară. Pământul a continuat să fie împărţit în mod inegal în diverse
principate. Teba și-a păstrat caracterul său teocratic sub îndrumarea preotesei lui Amon şi ai
consilierilor ei preoţești, în timp ce alte zone au rămas sub conducerea șefilor militari. Informaţiile
noastre cu privire la organizarea provinciilor centrale şi de est sunt incomplete, dar este sigur că și
aici prevala acelaşi sistem.
Continuând politica iniţiată de Cirus, Regele Darius a încercat să atragă populaţiile supuse
printr-o atitudine de toleranţă etnică, respectând credinţele, obiceiurile, limbile vorbite în imperiu.
Această politică a fost susţinută de o vastă campanie propagandistică, menită să evidenţieze
binefacerile stăpânirii persane. Dat fiind faptul că pe timpul lui Cirus și (mai târziu) al lui Cambises
satrapii întruneau două funcții – civilă și militară, în anii domniei lui Darius satrapii au început să
îndeplinească numai funcția de guvernatori civili, exercitând autoritate absolută peste toate afacerile
civile, și stăteau în fruntea administrației regiunilor lor aplicând puterea judiciară, susținând
procesele (organul judiciar local – tribunalul), având competenţe atât în cauzele penale, cât şi în
cele civile, instanțele administrate (justiția), curțile și parcurile extinse (sau paradisuri), unde se
destindeau după vânătoare, comandau cu trupele armate, administrau cu bunurile militare şi chiar
aveau gărzi personale40. În mâinile satrapilor erau încredințate și funcţii financiare și fiscale. Ei erau
obligați să asigure perceperea impozitării41 şi să caute noi taxe, și toate aceste venituri să le
transmită în organul financiar regal, care administra tezaurul țării. Totodată ei au deținut puterea
asupra vieții și a morții. În plus, satrapii au fost obligaţi să respecte viaţa economică a țării, să
supravegheze dezvoltarea agriculturii și să organizeze securitatea în cadrul granițelor satrapiei lor.
În cele din urmă, satrapii au avut dreptul de a licenția şi numi funcţionari în provinciile lor şi
monitoriza activităţile acestora și aveau dreptul să bată monede de argint – ceea ce i-a făcut să se

39
Trei regi, și anume regii de Sidon, Tir și Arvad, au comandat cu flota feniciană a lui Xerxes I.
40
Știm, de exemplu, că Oroites, satrapul Sardesului în timpul domniilor lui Cirus, Cambises și Darius, a avut o gardă
personală compusă din 1.000 de perși. – Herodot, Istorii, III, 127.
41
Astfel, Artafernes, satrapul Sardesului, a avut un registru de cadastru întocmit pe teritoriul Ioniei, și în urma
rezultatelor acestui studiu (cadastru) a reglementat perceperea impozitării „care din acel moment până în ziua de azi este
impusă în conformitate cu ordonanța sa”.
50
bucure de un mare respect în rândul perşilor. Acești guvernatori ai regelui concentrau în mâinile lor
toate activitățile și planurile conducerii. Ei trebuiau să mențină ordinea în ținutul lor pentru a
reprima răscoalele, și se pare că ei nu erau deranjați în administraţia lor.
Satrapii și șefii militari colaborau strâns cu aparatul administrativ central. Adeseori, datorită
marilor distanţe până la centrul politic al imperiului și cum aceștia aveau puteri foarte mari, satrapii
aveau tendinţa să devină tot mai autonomi și de multe ori ei se transformau în conducători aproape
independenți şi chiar își însușeau curți proprii. Nefiind capabili să supună controlului său deplin
toate provinciile vastului stat și în ciuda încercărilor de a limita independenţa satrapilor, care
ajungea până la autocrație, și pentru a evita posibilele defecţiuni ale acestora, regele persan lăsa
dinaștilor locali o serie de prerogative: satrapii erau permanent supravegheaţi de rege și funcționarii
sau reprezentanţii acestuia – inspectori de rang înalt –, în special de poliția secretă, numită „ochii şi
urechile regelui”, care a fost trimisă din ordinul organelor puternice de stat pentru a raporta despre
activitățile satrapilor şi altor oficiali. Controlul suprem asupra statului și supravegherea tuturor
funcționarilor erau încredințate „unui miaș” – comandant de o mie de soldați pedeștri –, care deținea
și funcția de șef al gărzii personale a regelui.
În timp de pace satrapii dispuneau numai de o mică gardă personală. Armata era condusă de
comandanți militari, care nu se subordonau satrapilor, ci nemijlocit regelui. Dar pe timpul
succesorilor lui Darius delimitarea funcțiilor militare și a celor civile nu se respecta cu strictețe: unii
satrapi depindeau de șefii militari, alții exercitau și funcția de șef al forțelor militare, ceea ce
devenise un fenomen obișnuit în a doua jumătate a secolului al V-lea î.e.n. – secolul al IV-lea î.e.n.
– în unele cazuri două sau chiar câteva satrapii erau guvernate de un singur cârmuitor. Durata
exercitării funcției de satrap, ca și pe timpul domniei lui Darius, nu era limitată printr-un termen
precis.
În satrapiile mari intrau și țări cu autonomie internă. De regulă acestea erau regiuni
periferice, în ale căror treburi interne administrația persană se amesteca rar, administrându-le prin
intermediul regilor băștinași (de exemplu în Cipru, în orașele feniciene, în Cilicia și în alte regiuni),
al principilor și al căpeteniilor de trib autohton (la arabi, colhi, etiopieni ș.a.). În legătură cu
realizarea noilor reforme, în capitala Imperiului Persan – Suza – a fost constituit un mare aparat
administrativ central în frunte cu o cancelarie regală. În Babilonia, Ecbatana, Memfis și în alte orașe
funcționau mari cancelarii de stat cu un număr impunător de scribi, ocupați cu copierea
corespondenței oficiale.
Cancelaria satrapului nu era decât un prototip a celei regale, instalată la Suza. Sub cârma
51
satrapului lucrau o sumedenie de funcționari și copiști, inclusiv șeful cancelariei, tezaurarul –
însărcinat cu încasarea impozitelor de stat, crainicii – care anunțau ordinele și dispozițiile oficiale,
contabilii, anchetatorii penali, scribii judecătoriilor ș.a.. Încă pe timpul domniei lui Cirus în
cancelariile de stat din partea vestică a Imperiului Persan era folosită limba arameică, iar mai târziu,
după ce Darius a realizat reformele sale administrative, arameica a devenit limbă oficială și în
satrapiile estice.
Astfel, regii din Cilicia au domnit ca satrapi până la sfârșitul secolului al V-lea î.e.n.. În Asia
Mică, Siria, în Fenicia şi Palestina, în Asia Centrală şi la periferiile estice îndepărtate, la frontierele
Indiei, conducătorii locali și-au menţinut puterea, guvernând în numele regelui persan, care era
numit „regele regilor” (shāhanshāh). Această independenţă a guvernatorilor locali şi satrapilor de
multe ori a dus la revolte împotriva regelui persan, ceea ce a necesitat intervenţia încordată a regelui
în afacerile locale. De exemplu, Darius a trebuit să vorbească cu Oroites, satrapul Lidiei, Frigiei și
Ioniei, şi Arsames, satrapul Egiptului, şi să-i pedepsească sever pentru suveranitatea lor excesivă,
care a fost exprimată în nesupunerea față de regele persan.
În satrapiile separate (Babilon, Egipt, Iudeea) s-au păstrat dreptul local, sistemul local de
măsurare şi greutate, diviziunile administrative (nomele egiptene), imunitatea impozitării şi
privilegiile bisericești şi preoţești. În unele ţări s-au păstrat limbile oficiale locale împreună cu care
dobândea din ce în ce mai multă importanță arameica, care a devenit oficial „limba de scriere”. În
Egipt se vorbea şi se scria în egipteana veche, în Babilon – în babiloniană, în Elam – în elamită, în
alte țări – în limbile lor respective.
Pentru a preveni concentrarea puterii într-o singură persoană, fiecare satrap a fost însoțit de
obicei de un „secretar” – care observa problemele de stat şi le transmitea regelui, de un trezorier –
care gestiona cu veniturile provinciale, şi de un comandant de garnizoană – care era responsabil de
corpul de armată. Verificările suplimentare au fost asigurate de către inspectorii regali cu autoritate
deplină asupra tuturor afacerilor satrapice, așa-numiții „ochi și urechi ai regelui”42.
42
Vezi Meyer, Eduard, Geschichte des Altertums, volumul 4, partea I, J. G. Cotta: Basel, 1954, pagina 54; Schaeder,
Hans Heinrich, „Iranica: 1. Das Auge des Königs”, în: Abhandlungen der Gesellschaft der Wissenschaften zu
Göttingen, Philologisch-historische Klasse, volumul 3, ediția a X-a, Weidmann: Berlin, 1934, paginile 3-24; Ehtécham,
Mortéza, L’Iran sous les Achéménides: contribution à l'étude de l'organisation sociale et politique du premier Empire
des Perses, St-Paul: Fribourg, 1946, paginile 56-62; Frye, Richard Nelson, The History of Ancient Iran, Handbuch der
Altertumswissenschaft: Alter Orient-Griechische Geschichte-Römische Geschichte. Beck: Munich, 1984, paginile 106-
126; Hirsch, Steven W., The Friendship of the Barbarians: Xenophon and the Persian Empire, University Press of New
England. New Hampshire: Hanover, 1985, paginile 101-143; Tuplin, Cristopher J., „The Administration of the
Achaemenid Empire”, în: Carradice, Ian, Coinage and Administration in the Athenian and Persian Empires. The Ninth
Oxford Symposium on Coinage and Monetary History, volumul 343. British archaeological reports: International series.
University of Michigan: Oxford, 1987, paginile 109-164; Petit, Thierry, Satrapes et satrapies dans l’empire
achéménide de Cyrus le Grand à Xerxès I er, Bibliothèque de la Faculté de Philosophie et Lettres de l'Université de
52
 Coordonarea administraţiei imperiale a intrat în responsabilitatea cancelariei, cu sediul la
Persepolis, Suza şi Babilon, deşi astfel de oraşe principale ale imperiului ca Bactria, Ecbatana,
Sardes, Dascilium şi Memfis au avut și ele filiale43.
Organizarea birocratică a fost adânc înrădăcinată în Orientul Apropiat, dar Darius a
îmbunătățit-o – reformat-o – în conformitate cu nevoile unui imperiu centralizat (Schaeder, Hans
Heinrich, „Der iranische Zeitgott und sein Mythos”, în: Zeitschrift der Deutsche Morgenländischen
Gesellschaft, volumul 95, partea a II-a, Deutschland, 1941, pagina 17). Arameica s-a menținut ca
limbă comună – folosită de toți – în special în comerţ, şi „arameica imperială”, imediat răspândită
din India până în Ionia, a lăsat urme permanente în organizaţia ahemenidă. Limbile elamită şi
babiloniană, scrise în cuneiforme, au fost utilizate în Asia de (Sud-) Vest, iar egipteana, scrisă în
hieroglife, a prevalat în Egipt. Cu toate acestea, la începutul domniei sale, Darius pare să fi autorizat
un grup de cărturari pentru a crea un sistem de scriere specific perșilor (Junge, Peter Julius, Dareios
I: König der Perser, Otto Harrassowitz: Leipzig, 1944, pagina 63; Hinz, Walther, Neue Wege im
Altpersischen, Göttinger Orientforschungen: Iranica, volumul 1. Otto Harrassowitz: Wiesbaden,
1973, paginile 15-27). Rezultatul a fost crearea a ceea ce Darius a numit scriere „ariană”
(Mayrhofer, Manfred, „Über die Verschriftung des Altpersischen”, în:  Historische
Sprachforschung, volumul 102, Vandenhoeck & Ruprecht: Göttingen, 1989, paginile 174-186).
Chiar dacă a fost, pur și simplu, o scriere „ceremonială”, folosită numai în inscripții oficiale, ea a
contribuit totuși la identitatea distinctivă a Imperiului Persan. În afară de limba arameică, comună
pentru întreg statul, în diferite țări, la întocmirea documentelor oficiale, scribii foloseau și limbile
autohtone. Administrația din Egipt, de exemplu, era bilingvă și, alături de limba arameică, folosea
egipteana nouă (limba documentelor demotice). Chiar în capitala Persiei – Persepolis – pentru
nevoile administrative era folosită pe larg, pe lângă arameică, elamita. Și a fost așa până în a doua
jumătate a secolului al V-lea î.e.n., când limba elamită este înlocuită definitiv cu cea arameică.
Perșii se aflau în aparatul de stat pe o treaptă deosebită, în mâinile lor fiind concentrate
principalele funcții militare și civile nu numai în cadrul Persiei însăși, ci și în celelalte țări. După

Liège, fasc. CCLIV, «Les Belles Lettres», Paris, 1990, paginile 109-172.
43
Junge, Peter Julius, Dareios I: König der Perser, Otto Harrassowitz: Leipzig, 1944, pagina 78; Hinz, Walther,
„Persis”, în: Pauly, August și Wissowa, Georg, Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft, Supplement
12, Deutschland, 1971, col. 1022-1038; Hinz, Walther, Darius und die Perser: eine Kulturgeschichte der Achämeniden,
volumul 1, Holle vergangene Kulturen, University of Michigan: Baden-Baden, 1976, paginile 226-231; Ehtécham,
Mortéza, L’Iran sous les Achéménides: contribution à l'étude de l'organisation sociale et politique du premier Empire
des Perses, St-Paul: Fribourg, 1946, paginile 58-62; Tuplin, Cristopher J., „The Administration of the Achaemenid
Empire”, în: Carradice, Ian, Coinage and Administration in the Athenian and Persian Empires. The Ninth Oxford
Symposium on Coinage and Monetary History, volumul 343. British archaeological reports: International series.
University of Michigan: Oxford, 1987, paginile 109-164.
53
înfăptuirea reformelor lui Darius, perșii au pătruns și în instituțiile provinciale din țările subjugate în
funcția de judecători. De altfel, administrația persană apela adesea la concursul reprezentanților
celorlalte popoare. În Babilonia, Asia Mică și în alte satrapii la posturile de judecători, guvernator al
orașului, administrator al arsenalelor de stat, șef al șantierelor regale erau numiți de obicei
babilonieni, egipteni, iudei, aramei, greci ș.a., care aveau o experiență seculară în problemele
tehnicii și administrării. Judecând după numele funcționarilor din administrația gospodăriei curții
regale de la Persepolis, în funcția de contabil se aflau elamiții, iar posturile de supraveghetor și
custozi ai tezaurelor erau ocupate de perși44.
Baza Statului Persan a fost compusă din triburile iraniene din vest, unite într-un regat
administrativ-militar puternic, în care perșii au ocupat o poziţie privilegiată. Ei au fost scutiți de
toate impozitele, astfel că toate sarcinile au căzut pe popoarele cucerite de perşi. Regii persani, în
inscripţiile lor, consemnau meritele şi aptitudinile, precum și poziția dominantă a perșilor. Pe perși
îi unea cultura comună, limba comună şi religia, în special cultul zeului suprem Ahuramazda.
Preoţii, în predicile lor, au inspirat în oameni ideea că însuși zeul Ahuramazda l-a numit pe regele
persan guvernator al ţării şi, prin urmare, toți perșii trebuie să depună un jurământ ca să servească
cu credinţă regelui. Inscripţiile de la curtea de la Persepolis îl prezintă pe Darius rugându-se pentru
ţara lui şi pentru poporul său.După cum se vede de pe aceste inscripţii, regele a promis solemn să
respingă orice atac survenit împotriva ţării lui şi să mențină ordinea în țara sa. Deci ideologia
religioasă susţinea politica externă şi internă a regilor persani, al cărei scop a fost de a consolida la
maximum hotărârea poziției guvernamentale a aristocraţiei sclavagiste.
Odată cu transformarea Persiei în mare putere mondială au început să se dezvolte noi forme
ideologice, care trebuiau să justifice tendința regilor persani de a conduce lumea. Regele persan a
început să se numească „regele popoarelor” sau „regele regilor” (DS e 1-14). Mai mult, el a fost
numit stăpânul tuturor națiunilor de la răsăritul la apusul Soarelui. Pentru consolidarea puterii
regelui se apela la religia persană, care a împrumutat mult din convingerile religioase ale popoarelor
care au intrat în componența Statului Persan, în special de la popoarele din Asia Centrală. Potrivit
dispozițiilor politico-religioase, stabilite în Regatul Ahemenid, zeul suprem Ahuramazda, care a fost
considerat creatorul cerului şi al pământului, l-a făcut pe regele persan conducătorul întregului ținut,
pentru mulți unicul conducător. În inscripţiile sale Darius a scris scurt, dar expresiv despre suprafața
enormă a regatului său: „Eu sunt Darius, marele rege, regele regilor, regele tuturor popoarelor,
44
El a recunoscut legătura de rudenie dintre greci şi perşi şi a promovat o politică cu „uşile deschise”, în care aristocraţii
eleni ar fi putut intra în serviciu său şi primi poziţii de onoare. – Junge, Peter Julius, Dareios I: König der Perser, Otto
Harrassowitz: Leipzig, 1944, paginile 95-120, 185-191.
54
regele acestui ținut îndepărtat și vast, fiul lui Histaspes, ahemenidul” (Ad locum). Supremația lui
Darius a dus la stăpânirea regatului din Sciția până la Cuș (id. Etiopia), din India până la Sardes.
Deşi reformele lui Darius au contribuit la centralizarea statului şi au condus la apariţia unui
sistem complex de administrare birocratică, Persia încă a păstrat în mare măsură caracterul primitiv
al alianţei tribului antic. Regele, în ciuda puterii sale, încă depindea de influența reprezentanţilor
superiori ai nobilimii tribale vechi. Cu toate acestea, cu trecerea timpului, alianţa tribală veche a
început să asimileze forme şi mai clasice ale despotismului oriental vechi, ale căror elemente
individuale au fost împrumutate, probabil, din Egipt sau Mesopotamia. Evident, curtea regală (sau
palatul central) a constat din înalţi funcţionari care au supravegheat în numele regelui sectoarele
administrației centrale: trezoreria, instanțele judecătorești şi afacerile militare. În timpul acela regele
avea și secretarul său personal, care scria decretele regale.
Guvernul central în persoana regelui intervenea în administraţia locală. Regele analiza
plângerile supuşilor săi – de exemplu ale preoţilor unui anumit templu, stabilea privilegii
impozabile, dădea ordine private pentru a construi temple sau ziduri ale unui oraş. Fiecare decret,
prevăzut cu sigiliul regelui, era considerat de lege irevocabil. „Dacă regele găseşte de cuviinţă, să
iasă de la el un cuvânt regal şi să fie scris printre legile Persiei şi ale Mediei, ca să nu poată fi anulat
(…). Decretul pe care-l va emite regele să fie auzit în tot imperiul său (căci este mare) (…).”
(Biblia, Estera 1:19, 20) Odată devenit oficial edictul nu mai putea fi revocat sau schimbat. În
cultura medo-persană oamenii „considerau că monarhii sunt infailibili, prin urmare ei nu puteau să
greşească. Regele însuși nu mai putea să schimbe ceea ce scrisese pentru că ar fi însemnat să admită
că poate greşi. În consecință, o lege de-a mezilor şi a perşilor devenea o poruncă ce nu mai putea fi
schimbată vreodată”. – Jeremiah, David și Carlson, Carole C., The Handwriting on the Wall:
Secrets from the Prophecies of Daniel, Word Publishing: United States, 1992, pagina 117; Bercheş,
Florian G., Cartea Estera: dovada dragostei divine, Colegiul Biblic Est European Secţia Teologie,
Educaţie Creştină. Dallas Theological Seminary: Dallas, 2010, pagina 21.
Toată administrația era desfășurată de către funcţionarii superiori de stat și avea un caracter
birocratic. Regele comunica cu oficialii prin intermediul scrisorilor ori mesajelor speciale. Atât în
palat, cât şi în toate instituţiile se analiza cu atenţie caracterul depeșelor, adică conținutul acestor
scrisori. Toate dispozițiile erau înregistrate în jurnale şi registre speciale care erau scrise de regulă
în limba arameică – limbă care a devenit treptat limba oficială în întreg Statul Persan. Centralizarea
gestiunii a fost desfășurată de către inspectorul principal de stat („ochii și urechile regelui”), care, în
numele regelui, îndeplinea funcția de inspector suprem, în special în anumite regiuni. – Vezi Anexa
55
1, „Ochii și urechile regelui”, de la pagina 88, ad locum.
Toată puterea judecătorească a fost concentrată în mâinile regelui şi judecătorilor regali
speciali. Aceşti judecători sau, aşa cum au fost numiți, „deținători de drepturi”, acționau în
activitatea lor pe principiul autocraţiei nelimitate a regelui. Herodot spune că, atunci când Cambises
i-a chemat pentru a discuta această problemă, ei au găsit „o lege care permite regelui persan să facă
tot ceea ce dorea el”. Acești judecători regali erau numiţi de rege pe viaţă. Ei puteau fi demiși doar
în urma comiterii unei crime sau în urma unei acuzaţii de luare de mită. Funcția de judecător al
regelui era uneori ereditară. Judecătorii regali îşi îndeplineau obligațiile nu numai în Persia în sine,
ci „au fost însărcinaţi cu treburile din afara casei, ca supraveghetori şi judecători” și în ţările
cucerite de către perși, aşa cum reiese din Biblie şi din documentele babiloniene din Nippur 45
(Biblia, 1 Cronici 26:29; 2 Cronici 19:5; Ezra 7:25; Daniel 3:2). La curtea regelui erau și specialiști
în științe juridice care se ocupau cu cazurile dificile.

II.2. Reformele în sistemul monetar

Pentru dezvoltarea relațiilor marfă-bani era nevoie și de o reformă monetară. În conformitate

cu ʻrolul său creativ foarte clarʼ, sub egida „unei reguli formaliste ahemenide a artei imperiale,
decretelor şi mecanismelor administrative”, Darius a introdus, după anul 517 î.e.n. 46 un nou sistem
monetar bazat pe monede de argint (síglos) cu o greutate medie de 8.40 g şi monede de aur de 5.40
g, cu o valoare egală de 20 de talanți de argint, și era emis mai degrabă în satrapiile din Asia Mică.
Monedele de argint pentru achitarea mercenarilor în timpul campaniilor militare erau bătute
de către satrapii persani în monetăriile din reședințele lor și din orașele grecești ale Asiei Mici,
precum și de către orașele autonome și regii vasali. Printre altele, orașele feniciene emiteau monede
municipale și regale. Însă emiterea banilor de aur era privilegiul regelui persan. Și deoarece existau
două tipuri de darici – de aur și de argint –, numai regele putea să-și bată chipul pe daricul de aur, în
vreme ce generalii importanți și satrapii își băteau chipurile pe daricii de argint. Și cum Darius a
45
Textele babiloniene menționează frecvent judecători persani sub domnia lui Darius și a succesorilor săi. De exemplu,
documentele din Nippur îl menționează întruna pe Ishtubazanu, un judecător de la sfârșitul secolului al V-lea î.e.n. din
districtul canalului Sin. Ishtubazanu a predat ulterior puterea fiului său Humardatu. Sub Darius a fost încheiată o alianță
cu privire la un împrumut între doi babilonieni în prezența judecătorului persan Ummadatu, fiul lui Udunatu, în timp ce
un alt text din aceeași perioadă menționează un judecător persan pe nume Ammadatu. – Textes cunéiformes, volumul
13, Musée du Louvre, Département des Antiquités Orientales, Paris Librairie orientaliste Paul Geuthner: Paris, 1929,
no. 193; Strassmaier, Johann Nepomuk, Inschriften von Darius, König von Babylon, British Museum. Department of
Egyptian and Assyrian Antiquities [Babylonische Texte, Heft 10-12], E. Pfeiffer: Leipzig, 1892, nr. 435.
46
Data exactă nu se cunoaște. După toate probabilitățile, acest lucru trebuie să fi avut loc înainte de 500 î.e.n..
56
bătut moneda universală de aur – daricul – în număr aşa de mare, acest sistem, care urma să stea la
baza întregului sistem monetar persan, a ajuns să fie unitatea monetară comună pentru tot imperiul,
devenind, așadar, principala monedă a vremii (Root, Margaret Cool, „Evidence from Persepolis for
the dating of Persian and archaic Greek coinage”, în: Bland, R. F. și Rutter, N. K., The Numismatic
Chronicle and Journal of the Royal Numismatic Society, volumul 148, Royal Numismatic Society,
London: Great Britain, 1988, paginile 1-12). Datorită unei părți infime de amestecuri străine (în
total 3%), daricul de aur în decursul a câtorva secole a jucat rolul de monedă-etalon în lumea
comerțului. Dar drept mijloc de schimb servea siclul de argint cu masa de 5.6 g, a cărui valoare
alcătuia 1/20 dintr-un daric. Și daricul, și siclul aveau imprimat pe ele chipul regelui persan 47.
Darius a aplicat sistemul monetar cu o monedă transnațională pentru a reglementa comerțul
pe tot teritoriul imperiului. Daricul a fost, de asemenea, recunoscut dincolo de granițele imperiului,
în locuri cum ar fi Europa Centrală și Europa de Est. Daricul a îmbunătățit, de asemenea, veniturile
guvernamentale prin introducerea de noi taxe pe terenuri, efectivele de animale și piețe. Acest lucru
a condus la înregistrarea și la măsurarea terenurilor, impozitele fiind stabilite în funcție de suprafață.
Veniturile statului au crescut și au contribuit la menținerea și îmbunătățirea infrastructurii existente
și au permis, de asemenea, creșterea fondurilor pentru proiectele de irigare a terenurilor aride. Acest
nou sistem fiscal a dus la formarea unui sistem bancar de stat și la crearea de firme bancare. Unele
din aceste firme bancare acordau împrumuturi și credite pentru clienți.
Daricul a adus un impuls major pentru comerțul internațional, schimburi comerciale cu
bunuri, cum ar fi textile, covoare, unelte și obiecte de metal, care au început să fie realizate între
Asia, Europa și Africa. Cu toate acestea, monedele de emisie persană erau slab răspândite dincolo
de hotarele Asiei Mici, ba chiar și în lumea feniciano-palestiniană jucau un rol neînsemnat. În
secolele al VI-lea–al V-lea î.e.n. în multe țări ale Imperiului Persan circulau în temei monede

47
După toate probabilitățile, moneda de aur – dārayaka (δαρεικός [dareikós], în greacă) – a fost numită în cinstea lui
Darius, după cum atestă sursele antice (Herodot, Istorii, IV, 166; Compară cu Meyer, Eduard, Geschichte des Altertums,
volumul 4, J. G. Cotta: Basel, 1954, pagina 75; Schwyzer, Eduard, „Awest. aspərənō [αspərənō] und byzantin. αδπρσυ
[áspron]: Beiträge zur griechisch-orientalischen Münznamenforschung”, în: Indogermanische Forschungen, Karl J.
Trübner: Strasbourg, 1931 [Wilhelm Meyer-Lübke: Berlin 1931], paginile 8-19; Kent, Roland Grubb, Old Persian:
Grammar, Texts, Lexicon, American Oriental Series XXXIII, New Haven/Connecticut: American Oriental Society,
USA, 1950, pagina 189 [compară cu Robinson, Edward Stanley Gotch, „The Beginnings of Achaemenid Coinage”, în:
The Numismatic Chronicle and Journal of the Royal Numismatic Society, volumul 18, partea a VI-a, Royal Numismatic
Society, London: Great Britain, 1958, paginile 187-193]; Brandenstein, Wilhelm și Mayrhofer, Manfred, Handbuch des
Altpersischen, Otto Harrassowitz Verlag: Wiesbaden, 1964, pagina 115; Hinz, Walther, Altiranisches Sprachgut der
Nebenüberlieferungen, Göttinger Orientforschungen: Iranica, volumul 3. Otto Harrassowitz: Wiesbaden, 1975, pagina
83; Cook, John Manuel, The Persian Empire, J. M. Dent & Sons: London, 1983, pagina 70; Bivar, Adrian David Hugh,
„Achaemenid Coins, Weights and Measures”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran: The Median and
Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985, pagina 621.

57
grecești de argint, răspândite în bazinul Mării Mediterane, de la Sicilia până în Egipt. Înainte de
expansiunea lui Alexandru Macedon, în țările mai depărtate de țărmurile Mării Mediterane aproape
că nu exista circulație monetară. De pildă, în Babilon moneda bătută încă nu circula pe scară largă,
fiind folosită de obicei numai în comerțul cu orașele grecești. Aproximativ aceeași situație era și în
Egiptul epocii ahemenizilor, unde argintul pentru achitarea plăților trebuia cântărit, precum și în
Persia însăși, unde lucrătorii gospodăriei regelui și funcționarii de stat își primeau leafa în argint
nemonetar.
Metalul prețios, aflat în posesiunea statului, putea fi bătut în monede numai în cantitatea
aprobată de rege, de aceea o parte considerabilă rămânea să zacă în lingouri. Banii percepuți de pe
urma achitării impozitelor de stat, în decursul multor decenii se acumulau în visteriile regelui, deci
erau retrași din circulație; numai o mică parte era vărsată înapoi pentru plătirea soldei la mercenari,
precum și pentru întreținerea curții și administrației. De aceea în comerț nu ajungeau monede bătute
la monetării și nici chiar metale prețioase în lingouri. Această stare de lucruri cauza prejudicii
circulației marfă-bani, impunea menținerea gospodăriei naturale sau practicarea schimbului direct
de mărfuri.

II.3. Reformele social-economice

Comerțul internațional s-a extins foarte mult în timpul ahemenizilor, fiind stimulat în special
de introducerea de greutăți fixe și măsuri și, mai presus de toate, de introducerea unui sistem
monetar stabilit. În toate țările subjugate de întreg imperiul au fost create condiții avantajoase
pentru dezvoltarea economică. Administrația imperială a trebuit să facă față cu precădere distanțelor
imense.
Situația economică a variat foarte mult în diferite țări, dar talentul economic al lui Darius a
dus în general la transformări calitative esențiale. Schimbări semnificative au avut loc în epoca
ahemenidă și în ceea ce privește agricultura, de care sistemul economic al imperiului depindea în
mare parte, și care a fost mult înlesnită de ahemenizi. O mare realizare a fost îmbunătățirea irigării,
care a fost de o importanță vitală pentru creșterea capacității de producție în Egipt, Babilonia, Iran și
în Asia Centrală, unde apa era insuficientă.
Succesul în lupta neîncetată împotriva secătuirii terenurilor cultivabile a fost posibil numai
prin săparea subterană a canalelor de irigații, care și astăzi furnizează o mare parte de apă pentru

58
agricultura din Iran și Afganistan. Cea mai mare parte dintre acestea erau în posesia regelui, care le
dădea în chirie la o rată ridicată, dar care a recompensat construirea unui canal nou tot prin
concesionarea uzufructului asupra terenurilor cultivate astfel încât rudele să se poată folosi în
decurs de cinci generații (Polibiu, Istorii, X, 28 [3]). Se pare că Darius însuși a fost profund
interesat de agricultură și de îmbunătățirea horticulturii – după cum se vede, de exemplu, din
scrisoarea sa către Gadates –, transplantând fructele de dincolo de Eufrat pe litoralul asiatic (Burn,
Andŕew Robert, Persia and the Greeks. The Defense of the West, c. 546-478 B.C., ediția a II-a,
Stanford University Press, Stanford: California, 1984, paginile 113, 114). În scrisoarea sa către
Gadates, guvernatorul Asiei Mici, el a repetat declaraţia din Avesta: „Pământul se simte cel mai
fericit (...) când credinciosul cultivă porumb, iarbă şi fructe”. – Vendidat: Fargard, III, 1 [4], 3 [23];
Brandenstein, Wilhelm și Mayrhofer, Manfred, Handbuch des Altpersischen, Otto Harrassowitz
Verlag: Wiesbaden, 1964, paginile 91, 92.
Cele mai importante proprietăți – marile proprietăți – de bunuri imobiliare aparțineau
regelui, familiilor autorităților de conducere (în mare parte iranieni), templelor și marilor firme de
afaceri. Aceste domenii, inclusiv terenurile arabile, grădinile, plantațiile, precum și grădinile
zoologice și de vânătoare (numite de greci parádeisos), au fost baza pentru o mare bogăție și putere.
În timpul primilor ahemenizi, în Persia domina economia naturală. Majoritatea produselor
care au fost prelucrate în comunităţi se consumau pe loc. Doar o mică parte a produselor era dusă la
piaţă fiind transformată în marfă. Costul bunurilor şi de plată pentru muncă erau exprimate de
regulă printr-o anumită cantitate de produse. De exemplu, angajaţii din Persepolis primeau plata
exprimată în produse: pâine, unt, peşte etc.. În documentele mai târzii de la Persepolis sunt amintite
„oaia și vinul”, care au fost emise sub formă de salarii. Odată cu dezvoltarea comerţului aceste
valori primitive ale echivalentelor de mărfuri au fost înlocuite prin greutatea banilor de metal, apoi
şi prin bani gheață. În secolul al VI-lea î.e.n., în Lidia, apare moneda, rezultată pe baza sistemului
monetar babilonian. În Iran, banii au apărut pe timpul lui Cirus, care a început fabricarea monedelor
de aur la Suza, Sardes şi în Babilon.
Comercializarea monetară era dezvoltată mai ales în regiunile vestice, unde demult au
înflorit astfel de centre comerciale. Unul din aceste centre era Babilonul. În zonele de est, în special
în Asia Centrală, se folosea de obicei greutatea în aur. Cu toate acestea, chiar şi aici a pătruns
moneda persană – darici persani au fost găsiți în Afrasiab (lângă Samarkand) şi în ruinele vechiului
oraș Termez. Trei mii de darici au format unitatea monetară cea mai mare – moneda persană.
Emiterea monedelor de aur a fost declarată dreptul exclusiv al guvernului central. Potentaţii (prinții)
59
locali şi conducătorii provinciilor şi oraşelor au primit dreptul de a bate numai monede de argint şi
aramă. Odată cu aceasta a fost stabilită şi mărimea impozitelor, care au fost necesare să fie achitate
în trezoreria regală de alte provincii. Daricul a îmbunătăţit, de asemenea, veniturile guvernamentale
întrucât introducerea acestuia a stimulat la noi impozite pe pământ, la creșterea și comercializarea
animalelor și la afacerile comerciale. Acest lucru a dus și la înregistrarea pământului. Acesta a fost
măsurat şi impozitat ca atare. Veniturile guvernamentale mari au contribuit la menţinerea şi
îmbunătăţirea infrastructurii existente. Ele au ajutat, de asemenea, la finanţarea proiectelor de
irigare în terenuri uscate. Totodată acest nou sistem fiscal a dus la formarea activității bancare de
stat şi crearea de firme bancare. Una dintre cele mai renumite firme bancare a fost „Murašû şi Fiii”,
cu sediul în Nippur. Aceste firme bancare condiționau împrumuturi şi credite pentru clienți.
– Farrokh, Kaveh, Shadows in the Desert: Ancient Persia at War, Oxford: Osprey Publishers,
United Kingdom, 2007, paginile 65, 66.
Orânduirea social-economică a Imperiului Persan s-a caracterizat printr-o mare diversitate.
Asia Mică, Elamul, Babilonia, Siria, Fenicia și Egiptul aveau instituții proprii de stat. Alături de
aceste țări dezvoltate din punct de vedere economic, în componența imperiului existau triburi
nomade de arabi, șciți și alte triburi aflate în stadiul descompunerii orânduirii gentilice. De aceea în
Imperiul Persan funcționau sisteme și instituții de drept dintre cele mai diferite. Cu toate acestea,
declinul economic în secolului al IV-lea î.e.n. nu a putut fi prevenit. Situația politică a fost
zbuciumată, și administrația nu a fost întotdeauna încununată de succes în domeniul economic, și în
special financiar. Imperiul a experimentat impozite foarte mari – inflație cauzată de depozitarea
monedelor, precum și de cheltuielile pentru mercenari. – Cardascia, Guillaume, Les archives des
Murašû. Une famille d'hommes d'affaires babyloniens à l'époque perse (455-403 B.C.), Université
de Paris. Faculté de droit et des sciences économiques. Imprimerie Nationale: Paris, 1951, paginile
5-8.

II.4. Reformele pe impozit

Pe timpul lui Cirus și al lui Cambises nu exista încă un sistem de biruri bazat pe evidența
posibilităților economice ale țărilor care făceau parte din Imperiul Persan. Popoarele subjugate
prezentau daruri sub formă de produse în funcție de circumstanțe sau plăteau tribut în aur sau argint,
fixat în mod riguros pentru ele, din care cel puțin o parte, în funcție de pământul arabil și gradul lui
60
de fertilitate, era achitat în natură. În aproximativ 519 î.e.n., Darius a luat unele măsuri care au
sporit puterea centrală şi au îmbunătăţit situaţia economică, organizând imperiul slab sistematizat
printr-un nou sistem fiscal de stat de impozitare pe care l-a moștenit de la Cirus şi Cambises. Pentru
a face acest lucru, el a fixat tributuri care trebuiau plătite de către națiunile vecine unite în fiecare
satrapie. Lista este păstrată în catalogul confuz, dar inestimabil al lui Herodot începând cu Ionia şi
enumerând alte satrapii de la vest la est, cu excepţia Persisului 48 – „ţara perşilor” – şi unica
provincie care nu a plătit impozite (Istorii, III, 89-97). Totuși, aceste liste nu coincid întotdeauna
între ele şi nu întotdeauna în ele sunt enumerate strict unităţile administrative. Birurile însă au fost
plătite atât în monede de argint, cât și în monede de aur. Satrapiile corespundeau în general cu
teritoriul populaţiei supuse. De regulă ele întreceau ca mărime provinciile imperiilor mai timpurii
(de exemplu Asiria), iar în unele cazuri granițele lor coincideau cu vechile granițe de stat ale țărilor
care făceau parte din Imperiul Persan (de exemplu Egiptul)49.
Birul în argint al fiecărui satrap a fost măsurat în monede babiloniene (Dandamayev,
Muhammad A., Iranians in Achaemenid Babylonia (Bibliotheca Persica: Columbia Lectures on
Iranian Studies, volumul 6), Costa Mesa: California [New York: Mazda Publishers in association
with Bibliotheca Persica, USA], 1992, paginile 8-12). Birul celor care plăteau în aur a fost măsurat
în monede euboice (25.86 kg). „Tributul anual total al satrapiilor, conform calculelor oarecum
contradictorii ale lui Herodot, pare să fi fost mai puțin de 15.000 de talanți de argint.” (Shahbazi,
Alireza Shapur, „Darius I the Great”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 7, fasc. I, Columbia
University: New York, 1994, pagina 47; Herodot, Istorii, III, 95) Pentru a asigura evaluările corecte
ale tributului, Darius a trimis o comisie de oameni de încredere (hamārakara, „funcționar care ține
contabilitatea, socotelile”; „contabil”) pentru a evalua veniturile şi cheltuielile din fiecare judeţ.
– Dandamayev, Muhammad A., „Hamārakara”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 11, fasc. VI,
Columbia University: New York, 2003, paginile 629, 630; Dandamayev, Muhammad A., Iranians

48
Sau Parsului (Farsului) – regiune istorică din sud-vestul Persiei și baza puterii originare a ahemenizilor. A fost regatul
central iranian al Imperiului Persan antic.
49
Pentru o analiză detaliată, vezi: Ruffing, Kai, „Die ‘Satrapienliste’ des Dareios: Herodoteisches Konstrukt oder
Realität?”, în: Archäologische Mitteilungen aus Iran und Turan, volumul 41, Dietrich-Reimer-Verlag, Berlin, 2009,
paginile 323-340; Junge, Peter Julius, „Satrapie und Natio. Reichsverwaltung und Reichspolitik im Staate Dareios’ I.”,
în: Klio. Beiträge zur Alten Geschichte, volumul 34, Akademie der Wissenschaften der DDR. Zentralinstitut für Alte
Geschichte und Archäologie, Deutsche Akademie der Wissenschaften zu Berlin. Institut für Griechisch-Römische
Altertumskunde. Dieterichsche Verlagsbuchhandlung: Leipzig, 1941, paginile 1-55; Leuze, Oscar, Die
Satrapieneinteilung in Syrien und im Zweistromlande von 520 bis 320 [Königsberger Gelehrten Gesellschaft. Schriften,
Geisteswissenschaftliche Klasse, volumul 4], Max Niemeyer: Halle, 1935, paginile 25-144; L’Iran sous les
Achéménides, de M. Ehtécham, Fribourg, 1946, paginile 96-102, 127-163; Dandamayev, Muhammad A., Iranians in
Achaemenid Babylonia (Bibliotheca Persica: Columbia Lectures on Iranian Studies, volumul 6), Costa Mesa: California
[New York: Mazda Publishers in association with Bibliotheca Persica, USA], 1992, paginile 8-12.
61
in Achaemenid Babylonia (Bibliotheca Persica: Columbia Lectures on Iranian Studies, volumul 6),
Costa Mesa: California [New York: Mazda Publishers in association with Bibliotheca Persica,
USA], 1992, paginile 36, 37; Plutarh, Moralia, ¶ 172; Polien, Stratagemata, VII, 11 [3].
După revolta ioniană din 493 î.e.n., Artafernes50, satrapul Sardisului (capitala Lidiei) și
fratele lui Darius, a calculat suprafața orașelor ioniene în parasange 51 și le-a fixat birurile (bāji) la o
rată „foarte aproape de cea care a fost plătită înainte de revoltă” – o rată care a rămas neschimbată
până în timpul lui Herodot (Lecoq, Pierre, „Artaphrenēs”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 2,
fasc. VI, Columbia University: New York, 1986, pagina 651, 652; Herodot, Istorii, VI, 42; vezi
și Olmstead, Arthur T. și Olmstead, Albert Ten Eyck, History of the Persian Empire, University of
Chicago, Chicago, 1948, pagina 150). Documentele contemporane babiloniene atestă existenţa unui
registru detaliat cu privire la proprietatea funciară, în limitele de proprietate, în care este inventariat
dreptul de proprietate (bovine și, probabil, alte bunuri mobile, precum și bunurile imobiliare din
mediile urban și rural) (Stolper, Matthew Wolfgang, „Three Iranian Loan-words in Late Babylonian
Texts”, în: Levine, Louis D. și Young, T. Cuyler, Mountains and Lowlands: Essays in the
Archaeology of Greater Mesopotamia, Bibliotheca Mesopotamica, volumul 7, Undena, Malibu:
California, 1977, paginile 259, 260; Dandamayev, Muhammad A., Iranians in Achaemenid
Babylonia (Bibliotheca Persica: Columbia Lectures on Iranian Studies, volumul 6), Costa Mesa:
California [New York: Mazda Publishers in association with Bibliotheca Persica, USA], 1992,
paginile 11, 12). În textele oficiale elamite de la Persepolis sunt menționați funcționari care
„înregistrau” şi „întocmeau anchete”. – Tuplin, Cristopher J., „The Administration of the
Achaemenid Empire”, în: Carradice, Ian, Coinage and Administration in the Athenian and Persian
Empires. The Ninth Oxford Symposium on Coinage and Monetary History, volumul 343. British
archaeological reports: International series. University of Michigan: Oxford, 1987, pagina 145.

50
Artafrenes (Ἀρταφρένης) este numele dat de Herodot pentru fiul lui Histaspes și fratele lui Darius și altor perși în
literatura greacă și este atestat, de exemplu, la Eschil și în unele manuscrise ale lui Herodot (Eschil, Perșii, I, 3;
Herodot, Istorii, V, 25, 30-32, 35). Acesta este cel mai probabil o adaptare etimologică populară pentru Artafernes
(Ἀρταφέρνης) (compară cu grecescul phrḗn „duh, suflet”) – nume menționat așa la Diodor –, ceea ce corespunde formei
persane vechi Artafarnah („înzestrat cu Gloria dreptății”) (Bibliotecă istorică, X, 25). Numele nu este atestat în textele
persane vechi, dar apare în documentele elamită (Irdaparna sau Irdapirna), akkadiană (Ar-ta-pir-naʾ) și aramaica de pe
insula Elefantină (ʾrtprn) și posibil în indiana veche (ca un cuvânt împrumut din irananiană) în Mahabharata, și anume
Ṛtaparṇa sau Ṛtuparṇa). – Mayrhofer, Manfred, Onomastica Persepolitana: das altiranische Namengut der Persepolis-
Täfelchen, Österreichische Akademie der Wissenschaften, Philosophisch-Historische Klasse, Verlag: Wien, 1973,
paginile 164, 165; Wüst, Walther, Altpersische Studien: Sprach- und kulturgeschichtliche Beiträge zum Glossar der
Achämeniden-Inschriften [PHMA: Mitteilungen zur indogermanisch, vornehmlich indo-iranischen Wortkunde sowie
zur holothetischen Sprachtheorie, volumul 8], J. Kitzinger: München, 1966, paginile 19-21.
51
Παρασάγγης, veche unitate de măsură a lungimii, echivalentă cu aproape 5.5 km (5.549 m) sau 3.4 mi; distanță
parcursă de obicei de o caravană până la următorul popas sau, altfel zis, distanță care poate fi parcursă pe jos timp de o
oră.
62
 Evaluarea impozitării în diferite părți ale provinciei a fost lăsată la cheremul satrapilor. Și pe
timpul lui Darius satrapii au fost cei care au fixat mărimea tributului în mai multe oraşe şi sate aflate
sub jurisdicția lor. Ei solicitau de la locuitorii provinciilor – pentru sprijinul lor şi al instanței de
judecată, pe lângă tributul datorat casei regale, – orice sumă pe care ei considerau că le-o pot cere.
Favoruri, chiar şi dreptatea, au trebuit să fie cumpărate de la aceştia prin cadouri. Uneori ei se
făceau vinovaţi de nedreptăți grosolane împotriva persoanelor, apărând interese străine. Nimic nu
împiedica tirania lor decât un fel de simț al dreptății pe care s-ar putea să-l fi posedat și teama de
eliminare sau de executare în cazul în care plângerile ar fi ajuns la urechile monarhului.
Nu ştim de care principii satrapul se ghida în mod normal sau dacă existau aceleași principii
respectate în tot imperiul. Dar găsim unele dovezi potrivit cărora, cel puţin în anumite locuri, modul
de cerere şi de colectare a anumitor plăți se făcea printr-un impozit funciar. Evaluarea persoanelor
fizice şi colectarea efectivă a impozitelor de la acestea erau urmate, după toate probabilităţile, de
transmisia autorităţilor locale, care distribuiau taxa impusă oraşului, satului sau regiunii după placul
lor. Astfel, asupritorul străin nu intra în contact direct cu populația cucerită, care, fără îndoială,
contribuia cu mai puțină reticență la plățile impuse prin intermediul propriilor magistraţi. Dacă
impozitarea asupritorului s-ar fi oprit aici, el n-ar fi avut niciun motiv temeinic de plângere
împotriva conducătorilor săi. Populaţia imperiului nu putea fi estimată la mai puţin de 40.000.000
de suflete. Din păcate, monarhii ahemenizi acumulau foarte mult aur ca rezervă în timp de restriște,
împiedicând astfel dezvoltarea comerţului.
Perșii, în multe părţi ale imperiului, plăteau, în afară de tributul standard, o taxă municipală
pe apă, procedură despre care se spune în mod expres că ar fi fost foarte eficientă. Râurile
imperiului aparțineau regelui, şi atunci când apa era necesară pentru irigaţii, un ofiţer de stat
supraveghea deschiderea ecluzelor şi reglementa valoarea lichidului preţios, care putea fi
deversat/drenat de orice trib sau localitate. La deschiderea ecluzelor ofițerul beneficia de o sumă
mare, pentru ca în cele din urmă să-și croiască drumul în cuferele de stat. Mai mult, se pare că astfel
de lucruri cum ar fi pescuitul, uzinele de producere a sării, minele, carierele şi pădurile erau
considerate ca proprietate a casei regale, acestea generând venituri mari. Ele par să fi fost date în
gestiunea unor persoane responsabile care s-au angajat să plătească o rată fixă şi făceau orice profit
posibil din tranzacţii. Preţul produselor astfel cultivate ar fi mult îmbunătăţit pentru consumatorul
final.
Poziția Persiei a fost, pur și simplu, excepţională. Persia nu plătea tribut şi nici nu era
considerată ca o satrapie. Cu toate acestea, locuitorii ei au fost obligați – atunci când regele trecea
63
prin ţara lor – să-i aducă daruri în funcţie de mijloacele de care dispuneau. Aceasta poate să fi fost
simţită mai bine de către persoanele înstărite, dar care nu-i presa aproape deloc pe cei săraci, care,
în cazul în care nu-și puteau permite un bou sau o oaie, ar fi putut aduce puțin lapte sau brânză,
câteva curmale sau un pumn de fructe sălbatice. Pe de altă parte, regele era obligat, ori de câte ori
vizita Pasargadesul, să ofere fiecărei femei persane, care compărea în faţa lui, o sumă egală cu
douăzeci de drahme atice.
În timp ce revendicările casei regale asupra supușilor săi erau clare şi nu puteu fi depăşite,
satrapul era liber să ceară orice sumă de bani. Există toate motivele să credem că el nu primea ajutor
financiar şi că, în consecinţă, susţinerea lui, a gărzilor sale de corp și a curții a căzut pe umerii
provinciei care beneficia de conducerea satrapului.
Această reformă a metodei de guvernare nu era pe placul nobilimii persane, a cărei libertate
de acţiune a fost concepută pentru a impune diferite măsuri restrictive, și și-a luat revanşa
batjocorind obidiența față de regim. Motivul principal pentru această diviziune a imperiului în
provincii a fost, într-adevăr, mai curând de natură fiscală decât politică: pentru a aranja incidenţa
impozitării în provincia sa, pentru a colecta veniturile la timp şi a transmite suma totală trezoreriei
imperiale, toate acestea reprezentau datoria fundamentală a unui satrap, față de care toţi ceilalţi
trebuiau să se supună.
Perșii, adică poporul suzeran, nu plăteau impozite bănești, însă nu erau scutiți de livrări în
natură. Celelalte popoare, inclusiv locuitorii ținuturilor autonome (de pildă fenicienii, cilicienii ș.a.),
plăteau în fiecare an suma de c. 7.740 de talanți babilonieni de argint (232.200 kg, sau aproape 232
t). Cea mai mare din această sumă era achitată de popoarele țărilor mai dezvoltate din punct de
vedere economic: Asia Mică, Babilonia, Siria, Fenicia și Egipt. Deși sistemul de percepere a
cadourilor se menținea, acestea din urmă nu erau făcute în mod benevol. Pe pereţii de la curtea de la
Persepolis sunt reprezentate mulțimi de tributari din întreaga lume care duc diferite obligații în
bunuri (tributuri) şi cadouri bogate regelui persan. Mărimea lor se fixa din timp, însă spre deosebire
de impozite trebuiau achitate în natură. La tributul în cadouri erau impuse numai popoarele de la
periferia imperiului (colhii, etiopienii, arabii ș.a.). – Cardascia, Guillaume, Les archives des
Murašû. Une famille d'hommes d'affaires babyloniens à l'époque perse (455-403 B.C.), Université
de Paris. Faculté de droit et des sciences économiques. Imprimerie Nationale: Paris, 1951, paginile
189-198.
Cu toate că în țările subjugate s-au produs mari schimbări economice, sumele birurilor,
stabilite pe timpul domniei lui Darius, au rămas neschimbate până la sfârșitul existenței Imperiului
64
Persan. Contribuabilii aveau de suferit și din cauză că pentru plătirea impozitelor bănești erau
nevoiți să împrumute bani de la cămătari, ipotecându-și bunurile imobile sau depunând ca zălog pe
unii membri ai familiei lor. Documentele din Babilonia vorbesc despre aceea că mulți dintre
locuitorii acestei satrapii, ca să adune cantitatea necesară de argint pentru plătirea tributului către
rege, își ipotecau ogoarele și livezile. Adesea nu mai erau în stare să și le răscumpere și deveneau
argați, iar uneori se vedeau nevoiți să-și dea copiii în sclavie pentru datorii. În Egipt, pe timpul
jugului persan, birurile erau atât de grele, încât țăranii, neputându-le achita, fugeau la oraș. Dar
nomarhii îi goneau de acolo îndărăt, la sat.
Colectarea impozitelor a fost dată în concesiune caselor comerciale ori proprietarilor unor
ferme private, care prin aceasta acumulau averi uriașe. Prin urmare, povara fiscală a căzut pe spatele
oamenilor. Organizarea gestiunii economico-financiare, asociată cu creşterea vieții economice şi
dezvoltarea comerţului, este descrisă cu mult spirit de Herodot când spune că perșii l-au considerat
pe Darius un comerciant deoarece el a stabilit anumite obligații şi a întreprins alte măsuri similare:
„În timpul domniei lui Cirus și apoi a lui Cambises nu a fost stabilit încă niciun impozit special, ci
plata se făcea doar prin daruri benevole. Datorită acestei impuneri, precum și altor rânduieli similare
dispuse de Darius, perșii spuneau că Darius a fost un negustor ambulant, Cambises – un despot, și
Cirus – părintele. Acest lucru se datorește faptului că Darius a pus bazele puterii sale de pe urma
comerțului, Cambises – pentru că a fost aspru și arogant, și Cirus – pentru că a fost generos și
întotdeauna a lucrat pentru bunăstarea lor”. – Istorii, III, 89.

65
 Raportul impozitelor plătite în trezoreria regală de către provincii în timpul domniei lui Darius I

Numărul Diviziunea administrativ-teritorială ori Mărimea impozitului/evaluarea

provinciei/districtului națiunile tributului
Ionia, prefectura Magnezia (situată în Asia),
1 400 de talanți de argint
Eolia, Caria, Licia, Milia și Pamfilia
Misia, Lidia, Lasonia, Cabalia și Hitenia
2 500 de talanți
[Higeneea]
Locuitorii de pe țărmurile sudice ale
3 Helespontului, Frigia, tracii din Asia, Paflagonia, 360 de talanți
Mariandinia și Siria
360 de cai albi (câte un cal pentru
fiecare zi din an) și 500 de talanți de
argint (dintre aceștia – 140 de talanți
pentru întreținerea forțelor militare de
4 Cilicia
cavalerie care păzeau pământul cilician
și 360 de talanți erau prevăzuți în
trezoreria (curtea regală a) regelui
Darius I
Locuitorii din vecinătatea orașului Posidium
5 350 de talanți
[Posideion], Samaria, Cipru și Palestina52
700 talanți și 120.000 de banițe de
6 Egiptul și Libia53
grâu54 (pentru întreținerea armatei)
7 Sattagidia, Gandara, dadicii și aparitamii 170 de talanți
8 Suza și orașele din vecinătate (între care Cissia) 300 de talanți
1.000 de talanți de argint și 500 de tineri
9 Babilonul și Asiria (adică Mesopotamia)
eunuci
Ecbatana, Media, Paricania și Corbiana
10 450 de talanți
[ortocoribanții]
11 Caspii, pausicienii, pantimații și dareiții 200 de talanți
12 Bactria și locuitorii din vecinătate (până la ugali) 300 de talanți
Pactica, Armenia și locuitorii din vecinătate
13 400 de talanți
(până la Marea Neagră)
Sagartienii, Drangiana, tamaneii, utienii, micienii
14 600 de talanți
(împreună cu locuitorii insulelor Golfului Persic)
15 Sciții, sacii și popoarele din nordul Mării Caspice 250 de talanți
16 Parția, Chorasmia [Horesmul], Sogdia(na) și Aria 300 de talanți
17 Paricanii și etiopienii din Asia 400 de talanți
18 Matiana, Saspir și Alarodia 200 de talanți
19 Moschii, tibarenii, macronii, mosinicii și mariții 300 de talanți
52
Adică la granița dintre Cilicia și Siria. Această provincie cuprindea în sine întreaga Fenicie și o parte din Siria (numită
Siria Palestiniană), precum și insula Cipru.
53
Egiptul împreună cu libienii de la frontieră și orașele Cirene și Barca (ambele incluse în districtul Egiptului) au plătit
700 de talanți. În afară de aceștia, plăteau cu banii proveniți de pe vânzarea peștelui din lacul Moeris, precum și cu
120.000 de banițe de grâu, lucru ce a permis întreținerea trupelor persane (și ajutorilor lor) campate în Fortăreața Albă
din Memfis. Partea fortificată a Memfisului era foarte întinsă, echivalând aproape cu o treime a orașului.
54
Banița este o unitate veche de măsură de capacitate pentru cereale, de valoare diferită după epoci și regiuni, cu
capacitatea aproximativă între 20-34 l, dar în general egală cu 20 de ocale (adică în unele regiuni între 0.215–0.339 hl).
De la introducerea sistemului metric, se numește de obicei astfel măsura de 20 l, pentru cereale. 120.000 de banițe de
grâu ar constitui peste 2.400.000 kg de grâu.
66
 20 India 360 de talanți de aur
1.000 de talanți din aceleași metale
(+) Alte națiuni
prețioase55

II.5. Reformele în religie

Religia fundată de către Zaratustra/Zoroastru a avut început în religia veche indo-iraniană

(ariană). În acest sistem, principiul dualist – domeniul divin și uman (pământean) – a fost pus sub
un ordin mai mare, care a fost realizat sub aspect de „drept” și „adevăr”. Zeul suprem în sistemul lui
Zoroastru a fost Ahuramazda (în persana veche Auramazdā), „Înțeleptul Domn”, „Stăpânul
Înțelepciunii” ori „Dumnezeul cel Mare” care a creat lumea pentru a se folosi de ea (DN a 1-7).
Fundamentală a fost antiteza adevărului, susținută de Zaratustra, și minciuna combătută, atacată de
el, din care s-au dezvoltat, potrivit speculațiilor cosmologice ale lui Zaratustra, dualismul dintre
lumină și întuneric, dumnezeu și demon, bine și rău ș.a.. Darius a fost, fără îndoială, un închinător
înflăcărat și devotat al lui Ahuramazda. Ahuramazda este unicul zeu pe care Darius îl menționează
cu numele, chiar dacă el invocă și „alți dumnezei care sunt” (aniyāha bagāha tayaiy hantiy) (DB4
61, 62). Succesorii săi amintesc și ei alți zei. Ahuramazda a creat cerul și pământul, i-a făcut pe
ahemenizi regi și le-a dăruit regalitatea. Toate acestea s-au întâmplat „după voia lui Ahuramazda”
(vašnā Auramazdāha): că regii erau regi și că ei au făcut ceea ce au făcut, după cum ei înșiși
declară. Regii au cerut susținerea lui Ahuramazda și protecție pentru ei înșiși, pentru familia și
neamul lor – rudele lor –, imperiul lor, faptele lor. Darius particularizează acest lucru în inscripția sa
de la Persepolis: „Ahuramazda a apărat această țară de armate[le ostile], de recolta proastă, de
minciuni”, adică de ciocniri în masă și răscoale (DP d 15-18). În altă parte el spune că Ahuramazda a
fost pentru el „prieten”, astfel încât am putea vorbi despre relația dintre acest rege și dumnezeul său
suprem (DSj 4; DSk 4). Tonul moralist în unele inscripții ale lui Darius, în special atunci când el
îndeamnă la dreptate și adevăr, la educație și loialitate (ori sinceritate), reamintesc de multe ori
propriile învățături etice ale lui Zaratustra în Gatas, prin urmare ahemenizii trebuie să fi fost
adevărați zoroastrieni, deși aceste elemente ale religiei lor, care par a fi zoroastriene, pot fi
interpretate și ca o reflectare preliminară etapei zoroastriene a religiei iraniene. – Compară cu
Herodot, Istorii, I, 136, 138.
Este sigur că Darius nu a fost dintre cei care să disemineze dualismul lui Zoroastru. Ca și
Cirus, care a restaurat poziția anterioară a cultului babilonian Marduk, Darius a excelat în toleranță

55
Dandamayev, Muhammad A., „Arabia. The Achaemenid province Arabāya”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 2,
fasc. III, Columbia University: New York, 1986, pagina 229.
67
față de eterogenitatea cultural-religioasă a popoarelor din imperiu, de aceasta beneficiind egipteni,
greci (compară cu scrisoarea sa către Gadates), babilonienii și evreii care s-au întors la Ierusalim să
reconstruiască templul ca urmare a decretului promulgat de Cirus în 538 î.e.n. – lucruri confirmate
de Darius. Însă baza care a dus la această toleranță nu poate fi cunoscută și nici nu poate fi una
conclusivă (Duchesne-Guillemin, Jacques, „La religion des Achémenides”, în: Walser,
Gerold, Beiträge zur Achämenidengeschichte, F. Steiner: Wiesbaden, 1972, paginile 59-82;
Duchesne-Guillemin, Jacques, „Le dieu de Cyrus”, în: Acta Iranica, volumul 3, Leiden, 1974,
paginile 11-21). Chiar dacă a fost un zoroastrian, el a construit temple dedicate zeilor religiei
Egiptului antic (Moulton, James Hope, Early Zoroastrianism, Kessinger Publishing, Whitefish:
Montana, 2005, pagina 48). Au fost găsite mai multe temple dedicate zeilor Ptah și Nekhbet. El a
finanțat restaurarea templului evreiesc care inițial a fost decretată de către Cirus și era indulgent față
de cultele grecești. Darius a respectat, de asemenea, ritualurile religioase egiptene legate de
regalitate și a construit un templu dedicat zeul egiptean Amon. – Biblia, Ezra 5:1–6:15; Posener,
Georges, „La première domination perse en Égypte: Recueil d’inscriptions hiéroglyphiques”, în:
Institut Français d’Archéologie Orientale du Caire, Bibliothèque d’étude XI, Cairo: Egipt, 1936,
paginile 24-34, 50-63; Boyce, Mary Nora Elizabeth, Zoroastrians: Their Religious Beliefs and
Practices, ediția a II-a, Taylor Francis: United Kingdom, 2001, paginile 132-135; Shahbazi, Alireza
Shapur, „Darius I the Great”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 7, fasc. I, Columbia University:
New York, 1994, pagina 49.
După cum se poate observa de pe inscripția de la Behistun, Darius credea că Ahuramazda l-a
numit să conducă Imperiul Ahemenid. Este indiscutabil că el se simţea ales de Ahuramazda (Kent,
Roland Grubb, Old Persian: Grammar, Texts, Lexicon, American Oriental Series XXXIII, New
Haven/ Connecticut: American Oriental Society, USA, 1950, paginile 138, 145). Aceste sentimente,
etalate în cuvinte repetate, reflectă ori exprimă devoțiunea exclusivă a lui Darius pe care a avut-o
pentru zoroastrianism (Hinz, Walther, Darius und die Perser: eine Kulturgeschichte der
Achämeniden, volumul 1, Holle vergangene Kulturen, University of Michigan: Baden-Baden, 1976,
paginile 242-245). Totuși, datorită toleranței tipice ahemenide, Darius a patronat credinţele străine
şi templele „atâta timp cât cei care le-au susținut au fost ascultători și împăciuitori”, uneori
oferindu-le subvenții din trezoreria sa pentru scopurile lor (Boyce, Mary Nora Elizabeth,
Zoroastrians: Their Religious Beliefs and Practices, Routledge & Kegan Paul: London, 1979
[ediția a II-a, Taylor Francis: United Kingdom, 2001], paginile 56, 127; Schaeder, Hans Heinrich,
„Der iranische Zeitgott und sein Mythos”, în: Zeitschrift der Deutsche Morgenländischen
68
Gesellschaft, volumul 95, partea a II-a, Deutschland, 1941, paginile 22, 34). În opinia lui Hans H.
Schaeder, „marea politică a regelui dezvăluie înţelegerea clară a ceea ce era posibil şi a ceea ce era
necesar (...), [şi] organizaţiile pe care el le-a stabilit în imperiu l-au învrednicit cu titlul de cel mai
mare om de stat din Orientul antic” (Ibidem, pagina 29). Darius a avut convingeri dualiste şi a
crezut că toate răscoalele în regatul său s-au datorat „trădării” (minciunii) (druj-). El era convins că,
datorită faptului că a trăit și acționat în conformitate cu „dreptatea” (justețea) (aša-), Ahuramazda l-
a susţinut în toate (Bartholomae, Christian, Altiranisches Wörterbuch, Karl J. Trübner: Strasbourg,
1904 [ediția a II-a, Walter de Gruyter: Berlin; New York, 1979], coloanele 229-259, 778-782;
Kellens, Jean, Zoroastre et lʼAvesta ancient. Quatre leçons au Collège de France, Travaux de
l'Institut d'études iraniennes de l'Université de la Sorbonne nouvelle 14, Peeters Publishers &
Booksellers: Paris, 1991, pagina 46). În multe inscripții cuneiforme care denotă realizările sale,
Darius se prezintă ca fiind un credincios devotat, poate chiar convins că a avut un drept divin ca să
domnească peste pământ. – Boyce, Mary Nora Elizabeth, Zoroastrians: Their Religious Beliefs and
Practices, Routledge & Kegan Paul: London, 1979, paginile 54, 55.

II.6. Reformele militar-politice

Pe lângă această administraţie civilă uniformă, imperiul era pătruns de acelaşi sistem militar.
Serviciile militare ale națiunilor subjugate erau respinse, ca regulă generală, cu excepții rare.
Ordinea era menţinută de către garnizoanele mari şi numeroase trupe străine de perși și mezi
cantonați aproape de băștinașii care aveau puţină simpatie față de cei alături de care trăiau,
asigurând înăbușirea potențialelor revolte. Toate locațiile unde exista un astfel de focar au fost
ocupate în acest mod, în special erau supravegheate marile capitale, susceptibile de a fi centre de
nemulţumire față de o autoritate. Astfel, o armată numeroasă care aparţinea cuceritorilor era de
gardă de la un capăt la altul al imperiului, fără îndoială ofensând localnicii prin mândria, violenţa şi
atitudinea lor dispreţuitoare. Orice revoltă în condiţii normale era fără speranţă. Trupele persane,
poliția nativă şi forţele auxiliare cantonate în provincie au fost plasate sub comanda unui general,
care era de obicei ostil în fața satrapului şi a secretarului. Acești trei oficiali se contrabalansau
reciproc, și fiecare îl supraveghea pe celălalt, astfel că orice încercare de revoltă era practic
imposibilă. Toți trei comunicau în permanență cu curtea prin intermediul curierilor, care efectuau
navetele călare sau pe cămile, de la un capăt al Asiei la celălalt, timp de câteva săptămâni.
69
 Principalii stâlpi ai prestigiului și forței Imperiului Persan au fost armata și administrația.
Tocmai acestea și sunt domeniile – alături de cel al religiei – în care perșii și-au adus contribuția lor
originală în istoria civilizației și culturii. Regii mezilor au folosit experiența și organizarea militară a
asirienilor, creând detașamente speciale de lăncieri, de arcași și de călăreti. În felul acesta, arma
principală a perșilor era arcul. Călăreții purtau platoșă de fier, scut de bronz și două sulițe de fier.
Cirus I n-avea o armată națională, ci o armată de mercenari, recrutată din rândurile popoarelor
supuse, armata ale cărei detașamente erau conduse de ofițeri din țările respectivilor soldați.
Pentru a menţine unitatea naţională a Marelui Imperiu Persan, protejarea graniţelor vaste şi
pentru reprimarea răscoalelor a fost necesară organizarea trupelor și afacerilor militare. Începând cu
secolul al V-lea î.e.n., când diferențierea de clasă a dus la înrăutățirea situației agricultorilor din
Persia, fapt care la rândul său a generat scăderea importanței infanteriei persane, aceasta din urmă a
fost înlocuită treptat prin mercenari greci înarmați excelent. Și cum organizarea militară a
imperiului era defectuoasă, Darius a păstrat paza imperială – partea de bază a armatei permanente –,
formată din 4.000 de infanteriști și cavaleriști (2.000 de militari de cavalerie şi 2.000 de militari de
infanterie, urmați de 10.000 de militari din trupele de cavalerie de elită – toți din rândurile
nobilimii56 –, care purtau numele de „nemuritori” (în sensul că numărul lor trebuia să rămână fix,
același). Pe timp de pace aceste forțe armate permanente erau compuse din unități de perși și mezi,
detaşaţi în diverse centre importante, pe care i-am putea considera trupe obișnuite. În caz de război,
un număr mare de recruți neinstruiți erau somați de fiecare provincie, în care se vorbeau diferite
limbi, având echipamente diferite, precum şi manieră de luptă specifică de la provincie la provincie.
O astfel de forţă era dezorganizată şi nu era capabilă să confrunte un număr mic de greci disciplinați
și instruiți să lupte pe teren accidentat potrivit pentru tacticile lor.
În timpul războaielor, regele a adunat forțe militare voluntare din întreg statul, iar unele
provincii trebuiau să pună un anumit număr de soldaţi care în cele mai multe cazuri se aflau sub
conducerea comandanţilor persani. Reorganizarea armatei şi afacerilor militare, începută de Darius,
a contribuit la creşterea puterii militare a Imperiului Persan. Istoricul grec Xenofon, oarecum
idealizând, a descris treapta însemnată a organizării militare a Persiei antice. Potrivit lui, regele
însuşi a stabilit mărimea forţelor militare în fiecare satrapie, numărul călăreților, arcașilor,

56
În lucrările de referință există unele dezacorduri în ceea ce privește selectarea contingentului militar persan. Unii
istorici afirmă că cavaleria (călărimea) se recruta din rândurile aristocrației, în timp ce infanteria (pedestrimea) – din
rândurile țăranilor. După alți istorici, prima mie din cei zece mii era alcătuită exclusiv din reprezentanții nobilimii
persane, care formau garda personală a regelui, iar restul regimentelor de „nemuritor” erau recrutate dintre luptătorii
diferitelor triburi iraniene, precum și din rândurile elamiților. În orice caz, acțiunile conjugate ale acestor două armate
asigurau perșilor victoria în multe războaie.
70
aruncătorilor cu praștia şi scutierilor, precum şi numărul garnizoanelor în alte cetăți. Aceste
garnizoane au fost extrem de semnificative. Astfel, în Sardes, la Orontes, stăteau o sută de lăncieri,
garnizoana persană din Memfis fiind chiar mai mare.
Regele făcea inspecții anuale trupelor militare, în special acelora de pe lângă reşedinţă. În
provinciile mai îndepărtate, aceste inspecţii le făceau oficialii de la curtea regelui, special desemnaţi
pentru acest scop. Pentru buna menținere a armatei satrapii erau promovați în grad și funcție, iar
pentru proasta întreținere aceștia erau licențiați fiind supuși la pedepse severe. Centralizarea
comandamentului militar a contribuit la organizarea districtelor militare mari, care uneau mai multe
sectoare.
Puternicia Imperiului Persan depindea în mare măsură de armata sa, al cărui nucleu îl
alcătuiau perșii și mezii. Ei își începeau serviciul militar, după toate probabilitățile, la vârsta de 20
de ani. În războaiele regilor persani un mare rol îl jucau și iranienii răsăriteni. Astfel, triburile
sacilor din Asia Mijlocie furnizau ahemenizilor un număr considerabil de arcași cavaleriști,
obișnuiți cu viața militară permanentă. Cele mai importante funcții în garnizoane, în principalele
localități strategice, în cetăți și în alte locuri le dețineau de regulă perșii. În țările cotropite se aflau
dislocate trupe pentru preîntâmpinarea răscoalelor. Contingentul acestor trupe era de origine
diferită, însă de regulă în el nu-și făceau serviciul locuitorii din regiunea respectivă. De exemplu, în
Egipt regii persani țineau o armată de circa 10.000-12.000 de oameni. Aproximativ același număr
de ostași îl aveau garnizoanele din Babilonia. La frontiera statului, regii persani așezau cu traiul
ostași pe care îi împroprietăreau cu loturi de pământ. Una dintre cele mai vestite garnizoane de acest
fel era colonia militară de pe insula Elefantina, formată pentru serviciul de pază și serviciul militar
la granița dintre Egipt și Nubia. În garnizoana de pe Elefantina se aflau perși, mezi, greci, carieni,
horesmieni și alte naționalități, dar partea ei mai importantă o alcătuiau coloniștii iudei, care își
făceau serviciul acolo încă de pe timpul faraonilor egipteni. Coloniștii militari de pe Elefantina
trăiau împreună cu familiile lor. Armata lor se împărțea în cete a câte 100 de oameni. Aceste
subunități purtau numele comandanților lor și erau comandate de perși sau de babilonieni.
Persoanele care se aflau nemijlocit în serviciul militar primeau în fiecare lună soldă în natură
(cereale, carne ș.a.). Ostașii lăsați la vatră trăiau din roadele unor loturi mici de pământ, erau scutiți
de plata birului, practicau comerțul și diferite meșteșuguri. Probabil că la început nu se permitea ca
loturile acestor coloniști să fie înstrăinate, însă mai târziu puteau fi vândute sau dăruite, de aceea
uneori până și femeile ajungeau să fie proprietare de pământ.
În timpul celor mai importante campanii militare toate popoarele din Imperiul Persan erau
71
obligate să trimită un număr de ostași pentru armata persană. Pe timpul lui Darius perșii încep să
dețină supremația și pe mare. Războaiele maritime erau purtate de regii persani cu ajutorul
corăbiilor feniciene, cipriote, ale locuitorilor de pe insulele Mării Egee, precum și cu concursul
flotei egiptene. În calitate de marinari erau folosiți și saci, și perși. Multe posturi de comandă ale
flotei erau ocupate de egipteni.
În timpul domniei lui Darius Imperiul Persan a ajuns la maxima lui înflorire. După ce și-a
consolidat puterea și a încheiat reformele, Darius s-a apucat să lărgească hotarele posesiunilor
persane. Prin 517 î.e.n. perșii au cucerit partea de nord-vest a Indiei. Totodată ei și-au continuat
cuceririle în bazinul Mării Egee, unde exista un stat mare pe insula Samos. Acest stat a fost cucerit
de perși în 517 î.e.n.. În anul următor – 516 î.e.n. – Darius a strâns o flotă mare și a pornit spre
țărmul Mării Negre. Diferite triburi și orașe grecești de pe țărmul Mării Negre s-au supus perșilor
fără să opună rezistență. Aproximativ doi ani mai târiu, armata persană a purces într-o campanie
împotriva sciților, care trăiau în partea de nord a Mării Negre. Sciții nu s-au decis să angajeze o
luptă deschisă cu uriașa armată a lui Darius, ci au recurs la tactica pământului pârjolit. Ei se
retrăgeau cu tot cu turme, arzând iarba și astupând izvoarele. În afară de aceasta, cavaleria sciților
hărțuia mereu detașamentele rămase singure ale mulțimii de cavaleriști persane și, tăbărând asupra
lor, o nimiceau. Urmărirea îndelungată a sciților, până în adâncul țării lor, a sleit armata lui Darius,
fapt care l-a determinat pe rege să ordone retargerea. Această campanie scitică a lui Darius a durat
până în aproximativ 512 î.e.n.. În această perioadă granițele Imperiului Persan se întindeau de la
Indus – în est, la Marea Egee – în vest, de la Armenia – în nord, la primul prag al Nilului – în sud. –
Vezi Anexa 3, „Districtele și satrapiile”, de la pagina 96, ad locum.

II.7. Reformele în construcţie

Căile de comunicare. Continuând politica predecesorilor săi – Cirus şi Cambises –, Darius

și-a stabilit ca obiectiv să transforme Persia în cel mai puternic stat care, bazându-se pe armata sa,
ar putea să domine toate celelalte ţări. Pentru realizarea acestui scop și pentru a spori și încuraja
comerțul, el a construit canale, căi navigabile subterane, un drum regal, a creat o flotă puternică și a
organizat un sistem poștal și o rută maritimă feniciană. – Hinz, Walther, Darius und die Perser:
eine Kulturgeschichte der Achämeniden, volumul 1, Holle vergangene Kulturen, University of
Michigan: Baden-Baden, 1976, pagina 206.
72
 Dat fiind că perșii au fost un popor fără ieșire la mare, Darius era nerăbdător să învețe
lucruri noi despre lumea cucerită propunându-și să-și extindă cunoștintele despre mare. În felul
acesta, el a căutat cu desperare să obțină aurul indian, despre care au fost bine informați chiar
istoricii greci, și pentru a pătrunde în interiorul Indiei, el a trimis o flotă specială sub comanda lui
Scilax din Carianda ca să exploreze cursul Indusului şi ruta maritimă de la gura Indusului, apoi să
navigheze de-a lungul coastei până la Marea Roșie. Acest lucru reflecta dorinţa lui Darius de a
consolida influenţa perșilor la frontierele de est ale statului său şi chiar să pătrundă dincolo de
frontierele de la nordul Indiei. Prin urmare, problema comunicațiilor maritime a ocupat un loc
important în politica externă a lui Darius.
Au fost găsite tăblițe de piatră care menționează că, pentru a lega mai strâns Egiptul cu
Mesopotamia și Iranul prin ruta directă pe mare și pentru a încuraja comerțul, Darius a terminat
lucrările începute de faraonul Nechao al II-lea prin săparea Canalului Suez, de la Nil, care lega
Marea Mediterană cu Marea Roşie și astfel a făcut posibil contactul direct de la vest la frontierele
estice ale imperiului (Spielvogel, Jackson J., Western Civilization: A Brief History to 1715, volumul
I, ediția a VII-a, Thomson Wadsworth, Belmont: California, 2009, pagina 49; Compară cu Herodot,
Istorii, II, 158; Strabon, Geografie, XVII, 1 [25]). El a legat Nilul (în Bubastis) de Marea Roşie cu
ajutorul unui canal continuu de la modernul Zaqaziq în estul Deltei Dunării prin Wadi Tumelat și
lacurile Buhayrat al-Timsah și Buhayrat al-Murrah în apropiere de modernul Suez (Hinz, Walther,
„Darius und der Suezkanal”, în: Archaeologische Mitteilungen aus Iran, volumul 8, Deutsches
Archäologisches Institut, Verlag von Dietrich Reimer: Berlin, 1975, paginile 115-121; Tuplin,
Cristopher J., „Darius’ Suez Canal and Persian Imperialism”, în: Sancisi-Weerdenburg, Heleen și
Kuhrt, Amélie, Asia Minor and Egypt, Old Cultures in a New Empire. Achaemenid History,
volumul 6, Leiden, 1991, paginile 237-283). În inscripţia de la Behistun Darius a scris cu mândrie
despre renovarea anticului, dar uzitatului canal care lega Nilul de Marea Roșie în Golful Suez
următoarele: „Eu sunt un persan; pornind din Persia am cucerit Egiptul (Mudrâya). Am ordonat să
sape acest canal de la fluviul care se numește Pirâva57 (adică Nil și curge în Egipt până la marea
care începe în Persia. Prin urmare, după ce acest canal a fost săpat, așa cum am poruncit, navele au
pornit din Egipt în Persia prin acest canal, după voința mea” (DZ c 7-12; Borda, Valentin, Hronic pe
glob: Nouă călători români, Albatros: București, 1983, pagina 88). Canalul, care ducea de la fluviul
57
Se pare că Bira (Pira) se referă la orașul egiptenesc Pi-Ra, „orașul Soarelui”, și anume Heliopolis. Cuvântul Pirâva
conține un joc de cuvinte pe cuvântul piru, „fildeș”, produs pentru care Egiptul a fost vestit. – Brugsch-Bey, Henry,
Egypt Under The Pharaohs: A History Derived Entirely From The Monuments, volumul 2, ediția a II-a, John Murray:
London, 1881, paginile 310, 311.

73
Nil (în Bubastis) prin Wadi Tumelat și prin Marea Moartă (sau de-a lungul acestei mări) până la
Marea Roșie (în Suez), a fost suficient de larg pentru navigarea concomitentă a două trireme (situate
una lângă alta), și putea fi trecut în patru zile (Herodot, Istorii, II, 158). În 497 î.e.n., călătorind din
nou în Egipt, Darius „a deschis canalul Suez”, care fusese deja terminat, în mijlocul unui mare fast
și sărbători, l-a executat pe satrapul Ariandes pentru trădare, a ridicat mai multe monumente
comemorative și a revenit în Persia, unde a găsit finalizată codificarea dreptului egiptean (Bresciani,
Edda, „The Persian Occupation of Egypt”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran:
The Median and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985,
pagina 508; Shahbazi, Alireza Shapur, „Darius I the Great”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 7,
fasc. I, Columbia University: New York, 1994, pagina 45). Cu o atâta sete în asimilarea
cunoștințelor geografice și de interes într-o politică comercială pătrunzătoare (de exemplu căutarea
de noi piețe de câștig și resurse naturale noi), Darius a condus și sponsorizat expediții cum ar fi cea
a lui Scilax din Carianda (Caria), care a descoperit gura Indusului – ruta marină din Golful Persic –
și navigabilitatea acestuia (Herodot, Istorii, IV, 44). Descrierea acestei expediții de către Pericle a
adus primele informații despre India și în Occident. Și alți greci au fost activi în Imperiul Ahemenid
participând în mod efectiv la diferite acțiuni (de exemplu Democedes din Croton a practicat
medicina la curtea lui Darius I, în timp ce Ctesias din Cnidos a fost medic la curtea lui Artaxerxes al
II-lea).
Rețeaua de drumuri era foarte bine pusă la punct. De mare importanţă pentru dezvoltarea
comerţului şi a vieţii economice a fost încurajarea acestuia atât prin reformele etalonului monetar –
Darius a adoptat moneda bimetalică introdusă inițial de Cresus în Lidia –, cât și prin îmbunătățirea
sistemului de drumuri și organizarea serviciilor de comunicații. În acest scop perșii foloseau vechile
drumuri hitite și asiriene, adaptându-le pentru caravane comerciale, deplasarea armatei, precum și
pentru transportarea corespondenței.
Totuși, au existat și alte drumuri. Pentru a facilita comunicarea între diferitele părți ale
imperiului, mai ales cu capitala sa provincială, și pentru a face posibilă transportarea rapidă a
comerțului, trupelor militare și inspectorilor regelui, o importanţă deosebită a avut-o artera
principală de circulație – ruta cea mai celebră –, numită „drumul regal”, descris de Herodot (Istorii,
V, 52-54). În total, lungimea lui a fost de 450 de parasange sau 13.500 stadii, adică aproximativ
2.600 km, care era împărțit în stații marcate de puncte de oprire regulate, mobilate cu 111 stații
regale (stathmoí) cu cele mai bune hoteluri și care se întindea de la anticul Sardes la Suza (ulterior
prelungit până la Efes). Acest drum unea aceste două centre prin Lidia și Frigia, pe lângă
74
mormântul lui Midas, regele plin de aur. El trecea prin Halis, spre Pteria, oraș cucerit de Cresus,
traversa Capadocia şi Cilicia, Munții Taurus din Armenia şi Eufratul până, după ce trecea prin țara
kasiților58, se încheia în Elam59. Calea regală avea avantaj pentru că aducea Asia Centrală mai
aproape de Marea Egee. Primele hărți grecești au demonstrat influența pe care a avut-o acest drum.
Chiar o statuie a lui Darius în stil egiptean, găsită la Suza, reflectă influența acestui drum.
Așa cum ordinele din partea curții trebuiau transmise rapid guvernatorilor provinciilor, iar
rapoartele acestora și cele ale secretarilor regali trebuiau să fie primite fără întârziere, Darius a
dispus ridicarea – de-a lungul traseelor deja existente între orașele principale ale imperiului – unui
serviciu poștal, care s-a transmis, probabil, încă de la instituțiile similare asiriene și, la rândul său, a
servit ca model și pentru Alexandru cel Mare, succesorilor săi și, în mod indirect, chiar romanilor.
Aceste oficii poștale erau plasate la distanțe regulate, în funcţie de capacitatea unui cal care alerga
la galop la viteza lui maximă fără oprire, și deoarece a fost sigur și întreţinut într-o ordine relativ
bună, cu posturi aprovizionate cu cai, fixate la 20 km unul față de altul, se considera că drumul
putea fi străbătut în trei luni de către un om care mergea pe jos. Drumul regal câteodată a fost
traversat cu barca în 84 de zile. Având în vedere deplasarea rapidă a curierilor în est, depeșele erau,
probabil, primite în cincisprezece zile. – Herodot, Istorii, V, 53.
Din contul statului erau întreținuți un număr de curieri şi mai mulți cai. Atunci când se făcea
vreo depeșă, aceasta ajungea – de-a lungul traseului la primul oficiu poștal – în mâinile curierului,
pentru ca imediat să urce călare pe cal și să galopeze cu aceasta la următoarea stație. Aici era livrată
altui curier care urca pe un cal odihnit ca să continue drumul. În felul acesta, depeșa trecea din mână
în mână până ajungea la destinaţie. Potrivit lui Xenofon, mesagerii călătoreau atât noaptea, precum
şi în timpul zilei: „Sunt momente când chiar şi pe timp de noapte aceste patrule nu se opresc, și
alergătorul60 de zi se schimbă cu cel de noapte” (Cyropaedia, VIII, 6 [17, 18]; Herodot, Istorii, VIII,
98). Acest sistem a fost bazat pe stațiile de releu (înlocuirea cailor) de-a lungul drumurilor, unde
schimbul de curieri și cai era disponibil zi și noapte, iar metoda folosită de acești trimiși regali, sau

58
În istorie locuitorii din „(țara) Cuș” sunt cunoscuţi ca şi „kosseanos”, de către greci, sau „kasiţi”, de către istoricii
moderni. Una dintre cele mai vechi traduceri ale Bibliei existente în limba română – Traducerea Română Ortodoxă, sau
Biblia Ortodoxă Română (BOR) – păstrează denumirea acestui ținut prin „Etiopia”, în timp ce alte versiuni ale Bibliei îl
înlocuiesc cu „Cuș”. – BOR, Isaia 11:11 (edițiile din 1982, 1988); BC, Isaia 11:11 (ediția a III-a, din 1991); Brinkman,
John Anthony, „Kassiten”, în: Ebling, Erich și Meissner, Bruno, Reallexikon der Assyriologie und Vorderasiatischen
Archäologie, volumul 5, Walter de Gruyter: Berlin, 1980, paginile 464-473.
59
Acest drum trecea de la Efes – pe coasta Mării Egee a Asiei Mici – la Sardes şi Suza – prin Eufrat, Armenia şi Asiria
și de-a lungul Tigrului – până în centrul Mesopotamiei. – Shahbazi, Alireza Shapur, „Darius I the Great”, în:
Encyclopædia Iranica, volumul 7, fasc. I, Columbia University: New York, 1994, pagina 47; Bennett, Deb,
Conquerors: The Roots of New World Horsemanship, Amigo Publications, Inc., Solvang: California, 1998, pagina 52.
60
Sau curierul.
75
mesageri ai regelui (ángaroi), pentru expedierea depeșelor a fost atât de rapidă, încât ea a fost
comparată cu zborul unei păsări. Însuși Xenofon a spus că unii alergători fac drumul lor „mai
repede decât cocorii” și puteau parcurge distanța de la Sardis până la Suza în doar șapte zile
(Cyropaedia, VIII, 6 [17, 18]; Herodot, Istorii, VIII, 98). În comparație contrastivă, Herodot dă
numărul de nouăzeci de zile (Ibidem, V, 53). Se prea poate ca din acel moment să se fi folosit
semnale vizuale prin intermediul rugurilor. La hotarele regiunilor şi deșerturilor, precum şi la
punctele de trecere a fluviilor au fost efectuate lucrări de fortificație şi plasate garnizoane, ceea ce
indică și importanța militară pe care a avut-o acest drum.
Darius a îmbunătățit rețeaua de drumuri în întreg imperiul prin ridicarea unor hanuri
excelente sau hoteluri mari care puteau fi găsite la fiecare staţie de popas așa încât „a existat un
sistem de călătorie autorizat de rege, satrap sau alți reprezentanți oficiali importanți” (Tuplin,
Cristopher J., „The Administration of the Achaemenid Empire”, în: Carradice, Ian, Coinage and
Administration in the Athenian and Persian Empires. The Ninth Oxford Symposium on Coinage and
Monetary History, volumul 343. British archaeological reports: International series. University of
Michigan: Oxford, 1987, pagina 110)61. Pe lângă aceasta, el a construit poduri și a instalat feriboturi
de-a lungul fluxurilor. Casele de gardă puteau fi zărite peste tot, şi întreg traseul era securizat
împotriva tâlharilor care infestau imperiul. Călătorii obişnuiţi se bucurau să se deplaseze pe astfel
de trasee. Totuşi, acești simpli călători nu puteau beneficia de caii oficiilor poștale chiar şi atunci
când guvernul se pare că nu avea nevoie de ei.
Aceste drumuri au fost atent controlate și supravegheate de patrule, după cum știm de la
autorii greci, și acestea au fost împărțite în parasange, egale cu treizeci de stadii în medie. Acest
termen, a cărui interpretare este incertă, nu indică o distanță fixă, constantă; se presupune că a fost
folosit pentru o măsură a lungimii, o distanță parcursă de un cal la galop într-o oră (deci variind în
funcție de dificultatea drumului). Urmele acestor drumuri descoperite de arheologi mărturisesc
despre o înaltă calitate și o nouă metodă de a construi drumuri pavate, care au fost canelate pentru
vehiculele cu roți. Așadar, nu este surprinzător faptul că rețeaua acestor drumuri ale ahemenizilor a
supraviețuit mult timp după căderea imperiului.
Cu toate acestea, au fost turnate şi drumuri noi, simple, chiar mai mari, despre care nu
cunoaștem prea multe lucruri pentru ceata de călători sau pentru convoiul de animale, precum și
drumuri artificiale împotriva intemperiilor – „pentru orice timp” – care duceau în Egipt, Media,
61
Compară cu Hallock, Richard Treadwell, „The Use of Seals on the Persepolis Fortification Tablets”, în: Gibson, M. și
Biggs, R. D., Seals and Sealing in the Ancient Near East, Malibu: California, 1978, pagina 114; Lewis, David
Malcolm, Sparta and Persia, E. J. Brill: Leiden, 1977, paginile 4, 5.
76
Bactria şi India (de exemplu unul din acestea era marele drum care ducea din Babilon – prin
masivul Zagros și Ecbatana pe lângă stânca de la Behistun – până la frontierele Bactriei şi Indiei.
Alt drum ducea din Babilon la Persepolis – prin Suza. În cele din urmă, un drum special traversa
Asia Mică, de la strâmtoarea Issos până la Sinop (pe coasta Euxinului), care leagă Marea Egee de
Transcaucazia (Caucazia de Sud) şi Asia de Nord) şi prin intermediul lor funcţionarii imperiali din
capitală erau informați despe toate evenimentele care au avut loc chiar și în cele mai îndepărtate
colțuri ale imperiului. Istoricii greci descriu buna funcționare a drumurilor persane. Ele au fost
împărţite în parasange62, şi la fiecare 20 km era situată stația regelui dotată cu hotel.
Distribuțiunea edificiilor. Regele Darius a construit multe temple și le-a restaurat pe acelea
care anterior au fost distruse. De exemplu, în timpul expediţiei grecești el a sponsorizat mari
proiecte de construcţii la Suza, în Babilon, Egipt și Persepolis și în alte regiuni (Hinz, Walther,
Darius und die Perser: eine Kulturgeschichte der Achämeniden, volumul 1, Holle vergangene
Kulturen, University of Michigan: Baden-Baden, 1976, paginile 235-242). El a început construcția
unei noi capitale la Persepolis pe care a împodobit-o cu numeroase construcţii monumentale. După
înfrângerea lui Datis la Maraton, Darius a hotărât să conducă o expediţie punitivă în persoană, însă
o altă revoltă izbucnită în Egipt şi sănătatea șubredă au împiedicat acest lucru. El a murit în
decembrie 486 î.e.n. „după o domnie de treizeci și șase de ani” şi a fost înmormântat într-un
mormânt săpat în piatră la Naqš-e Rostam (Gertoux, Gérard, A New Achaemenid King: Darius B,
owing to Synchronized Chronology. Edinburgh University. An International Conference on the
Archaeology, History and Reception of Persepolis. Edinburgh, 2011, pagina 6; Herodot, Istorii, VII,
4; Schmidt, Erich F., Persepolis III: The Royal Tombs and Other Monuments, The University of
Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 70, David Brown Book Company, The University
of Chicago Press, Chicago: Illinois, 1970, paginile 80-90). El de mai înainte îl desemnase ca
succesor al său pe Xerxes I, fiul cel mai mare al reginei Atossa, astfel tronul revenind filiației lui
Cirus (Kent, Roland Grubb, Old Persian: Grammar, Texts, Lexicon, American Oriental Series
XXXIII, New Haven/Connecticut: American Oriental Society, USA, 1950, pagina 150; Ritter, Hans
Werner, „Diadem und Königsherrschaft: Untersuchungen zu Zeremonien und Rechtsgrundlagen des
Herrschaftsantritts bei den Persern, bei Alexander dem Großen und im Hellenismus”, în: Vestigia:
Beiträge zur alten Geschichte, volumul 7. Deutsches Archäologisches Institut [München/Berlin].
Kommission für Alte Geschichte und Epigraphik, Beck: München/Berlin, 1965, paginile 20-23, 29,
62
Παρασάγγης, veche unitate de măsură a lungimii, echivalentă cu patru mile pătrate (3.4 mi) sau 3.750 de pași, adică
cu aproape 5.5 km (5.549 m); distanță parcursă de obicei de o caravană până la următorul popas sau, altfel zis, distanță
care putea fi parcursă timp de o oră.
77
30). La moartea lui Darius, proiectele de construcție erau încă în curs de desfăşurare. Fiul și
succesorul său, regele Xerxes I, a finalizat aceste lucrări, a dus la bun sfârșit și construirea noului
oraș Persepolis63, precum și, în unele cazuri, a extins proiectele de construcție ale tatălui său prin
ridicarea de noi clădiri. – Young, Toby Cuyler (Jr.), „The Consolidation of the Empire and its
Limits of Growth under Darius and Xerxes”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient
History: Persia, Greece and the Western Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a,
Cambridge University Press: Cambridge, 1988, paginile 76, 77; compară cu Biblia, Estera 10:1, 2.
Comerţul exterior al Persiei – construcția palatului din Suza în partea de nord a orașului –
este descris în inscripţia lui Darius. Se spune că pentru această construcţie cedrii au fost livrați din
munţii Libanului, aurul – din Sardes şi Bactria, lazuritul și cornalina – din Sogdiana, turcoazul – din
Horesm, argintul şi bronzul – din Egipt, iar fildeşul – din Etiopia, India şi Arachosia (DS f 28-55). O
inscripţie afirmă că palatul a fost distrus de foc în timpul domniei lui Artaxerxes I (r. 475-424
î.e.n.), dar a fost reconstruit ulterior în timpul domniilor lui Darius al II-lea Nothos (r. 423-404
î.e.n.) și Artaxerxes al II-lea Mnemon (r. 404-359 î.e.n.) (D2Sa; D2Sb; A2Ha; A2Hb; A2Sa; A2Sc;
A2Sd). Astăzi au rămas numai cărămizi emailate ale palatului, majoritatea dintre ele sunt păstrate în
muzeul Louvre din Paris. În Pasargades, Darius a terminat toate proiectele de construcţie
incomplete din timpul domniei lui Cirus. De asemenea, în timpul domniei lui Darius a fost construit
un palat cu o inscripţie din însărcinarea lui Cirus. Anterior s-a crezut că această clădire a fost
construită de către Cirus, totuși în urma constatării scrierii cuneiforme utilizate se presupune că
palatul a fost construit de către Darius. Monumentele au fost de multe ori gravate cu scriere de
mână și în limbile imperiului: persana veche, elamită, babiloniană şi hieroglifele egiptene. Numărul
mare de lucrători şi meșteșugari de naţionalităţi diverse, unii dintre ei deportaţi, au fost angajați în
aceste proiecte atât pentru consolidarea economiei, cât și pentru relaţiile interculturale persane. –
Dandamayev, Muhammad A., „Forced labour in the Palace Economy of Achaemenid Iran” în:
Altorientalische Forschungen, volumul 2, Akademie-Verlag: Berlin, 1975, paginile 71-78; Koch,
Heidemarie M., „Persien zur Zeit des Dareios: das Achämenidenreich im Lichte neuer Quellen”, în:
Kleine Schriften aus dem Vorgeschichtlichen Seminar der Philipps-Universität Marburg, volumul
25, Elwert: Marburg/Lahn, 1988, paginile 1-40.

63
În 330 î.e.n., în timpul Domniei lui Darius al III-lea, Alexandru Macedon a jefuit orașul și a dat foc palatului lui
Xerxes I. În 316 î.e.n. orașul așa și era încă capitala Persiei ca o provoncie a Imperiului Macedonian. Declinul treptat al
orașului urma să aibă loc sub guvernarea seleucidă după care va înceta să mai aibă vreo importanţă deosebită.

78
 ÎNCHEIERE

După „pacificarea” teritoriului supus puterii persane prin mijloace sângeroase, și anume
după înăbușirea răscoalelor izbucnite la începutul domniei sale în diferite regiuni ale Regatului
Persan – fapte care coincid cu ascensiunea la tron a lui Darius, fiul lui Histaspes, și pe care le-a
imortalizat în inscripția de la Behistun, vestită inscripție rupestră din munții Elamului –, Darius a
trecut la reorganizarea sistematică a imensului teritoriu aflat sub conducerea ahemenizilor în
vederea întăririi autorității centrale pe care o reprezenta (Istoria Universală, volumul 2, Editura
Științifică, București, 1959, paginile 9, 11). Acest lucru a reieșit din situația încercărilor lui
Cambises de a-și întinde dominația asupra triburilor libiene și etiopiene, precum și asupra
teritoriilor din nord-vestul Africii controlate de fenicienii din Cartagina – situații care au dat greș.
Veștile îngrijorătoare despre o răscoală a vârfurilor aristocrației medo-persane, sub conducerea lui
Gaumata, soseau tot mai insistent din Persia. Darius relatează unele aspecte ale răscoalei lui
Gaumata: în dorința de a submina autoritatea perșilor, Gaumata suspendase, în ținuturile asuprite de
perși, obligativitatea serviciului militar și plata birurilor pe o perioadă de trei ani. Gaumata a dus
totodată și o vădită politică de îngrădire a puterii triburilor persane, distrugându-le sanctuarele și
confiscându-le averea care consta în pământuri și sclavi. – Ibidem, pagina 8.
Statul Persan a fost totuși menținut printr-o conjurație a nobilimii persane și, ulterior, prin
structura politică reorganizată de Darius, descendent al unei ramuri secundare a familiei
ahemenizilor. Deși foarte tânăr când a preluat puterea (de doar 28 de ani), Darius a știut să-și
apropie cu abilitate atât aristocrația persană, căreia i-a acordat diferite privilegii, cât și masele
comunităților persane, restabilind în același timp toate formele de exploatare în ținuturile acaparate
de perși, care au fost anulate de Gaumata în scopuri de propagandă. Restaurarea dinastiei
ahemenizilor în Asia Anterioară, însoțită de o intensificare a birurilor și a prestațiilor în natură, a
provocat nenumărate răscoale din partea populațiilor asuprite. Răscoala cea mai de seamă de la
începutul domniei lui Darius a fost cea din ținutul Margianei, care a atins proporțiile unei adevărate
răscoale populare. Cu toată rezistența ei dârză, Margiana a fost înfrântă în anul 522 î.e.n., așa cum
au fost înăbușite pe rând și celelalte răscoale, printre care ne mulțumim să menționăm răscoala
Babilonului. – Ibidem, pagina 10.
Darius și-a constituit un aparat administrativ și fiscal superior celui existent în Asiria, ajutat
în supravegherea funcționării lui de un consiliu compus din șapte nobili persani care l-au sprijinit în
preluarea puterii. Un corp de funcționari regali, numiți „ochii și urechile regelui”, asigurau legătura
79
între centru și periferiile Regatului Persan, împărțit în satrapii (diviziuni administrative) și nome
(districte financiare). La curte s-a ținut o strictă evidență a încasărilor de biruri și a celor provenite
din impuneri suplimentare. Sistemul concesionărilor în strângerea impozitelor dubla calamitatea
abătută asupra populațiilor aflate sub dominația persană. Măsurile administrative și fiscale luate de
Darius sunt amintite și de Herodot (Istorii, III, 89-94; Istoria Universală, volumul 2, Editura
Științifică, București, 1959, paginile 10-14). Pe vremea lui Cirus și Cambises populațiile înrudite cu
perșii nu erau impuse la tributuri fixe, ci numai la daruri benevole. În timpul domniei lui Darius
însă, datorită întăririi Statului sclavagist Persan, s-a trecut la sistemul tributului fix, în genere foarte
ridicat (Ibidem, pagina 16). Înăsprirea impunerilor fiscale necesare întreținerii aparatului de
opresiune persan și politicii de cotropire i-au atras lui Darius supranumele de „negustor ambulant”
(Herodot, Istorii, III, 89). Pentru coloniile grecești integrate în satrapia Ioniei, stăpânirea persană a
devenit deosebit de apăsătoare în privința îngrădirii libertăților politice și a pretențiilor fiscale.
Împreună cu alte populații învecinate, ionienii și eolienii aveau îndatorirea să plătească vistieriei
regale suma de 400 de talanți. – Ibidem, III, 90.
Relativ la satrapii persani, aceștia se bucurau de o mare libertate în măsurile de exploatare pe
care credeau de cuviință să le ia privitor la populațiile pe care le guvernau. Cu toate acestea, satrapii
nu dețineau în sistemul administrativ instaurat de Darius și deplină putere militară. Puterea lor era
contrabalansată de cea a unor comandanți militari care aveau în supunere marile garnizoane și
depindeau direct de ordinele regelui. Pentru deplasarea eficace a trupelor în regiunile unde erau
semnalate neliniști sau unde satrapul avea prea mari veleități (dorințe de parvenire) în a-și afirma
autoritatea, pentru asigurarea unei optime desfășurări atât a legăturilor comerciale, cât și a
legăturilor directe între administrația centrală și cea periferică, Darius a sprijinit alcătuirea unei
rețele de drumuri bine întreținute, dintre care, cum am văzut, așa-numitul „drum regal” care unea
Efesul cu Suza și care a fost străbătut de Herodot însuși. – Ibidem, V, 52.
Regele s-a îngrijit, de asemenea, de reglementarea circulației monetare, rezervându-și
dreptul de a bate monedele de aur (daricii). Consecința firească a acestei reglementări a fost o mare
înflorire a relațiilor comerciale, care ducea la rapida îmbogățire a proprietarilor de sclavi. Statul
Persan organizat de Darius și-a asigurat, în politica de asuprire a scavilor și a comunităților agrare
din ținuturile împilate, sprijinul marii aristocrații funciare, al preoțimii, al negustorimii și al zarafilor
(persoanelor care dădeau împrumuturi bănești în schimbul unei dobânzi excesive). Deseori, ca și în
Regatul Asirian, reprezentanții de seamă ai clasei dominante dețineau funcții importante în aparatul
de stat și primeau importante donații din partea regelui, iar clerul din diferite regiuni controlate de
80
perși, de pildă Babilonul sau Egiptul (Sais 64), s-a bucurat de mari libertăți și concesii în practicarea
cultelor respective, pe lângă avantajele de ordin material. Legislația instituită de Darius ținea seama
de obiceiurile strămoșești ale regiunilor subjugate.
Cu toate aceste măsuri practice, Statul Persan de tip oriental nu putea să dăinuie decât printr-
o activă politică externă de cuceriri. În campaniile de cucerire de mari proporții, cum a fost,
bunăoară, a doua expediție din Sciția în 514 î.e.n., Darius s-a văzut nevoit ca la armata persană să
adauge numeroase contingente ridicate din rândurile populațiilor Asiei care se aflau sub jugul
persan. În secolul al VI-lea î.e.n., armata persană atingea prin acest sistem de recrutare a oamenilor
un efectiv deosebit, dar lipsa ei de omogenitate și lipsa de interes a combatanților pentru scopurile
luptelor în care erau siliți să-și dea viața contribuiau în mod simțitor la scăderea eficacității acestui
uriaș aparat de război.
Suntem însă departe de a poseda capacitatea critică necesară unei analize oricât de sumare a
cauzelor de ordin politic care au determinat răscoalele împotriva ahemenizilor. Nu putem găsi nici
explicația succesului lui Darius, care în mod abil a știut să-și atragă de partea sa pe cei mai de
seamă reprezentanți ai marilor proprietari de sclavi, interesați în garantarea integrității drepturilor
aproape nelimitate de care se bucurau sub pavăza regelui (Istoria Universală, volumul 2, Editura
Științifică, București, 1959, pagina 16). Oricum, proiectul de față – afară de o expunere destul de
fidelă a evenimentelor care au determinat ascensiunea la tron a lui Darius – conține detalii prețioase
despre organizarea Regatului Persan, completate prin alte observații incluse în referințele de subsol,
bibliografice și anexe.

BIBLIOGRAFIE
64
Oraș în vestul deltei Nilului.
81
 Abbott, Jacob, History of Darius the Great, Harper & Brothers: New York, 1850 (286 p.)
Amiaud, Arthur și Schell, Vincent, Les inscriptions de Salmanasar III roi d'Assyrie, H. Welter: Paris,
1890 (120 p.)
Arrianus, Lucius Flavius, Anabasis
Avesta: Vendidat: Fargard, III, 1 [4], 3 [23]
Bartholomae, Christian, Altiranisches Wörterbuch, Karl J. Trübner: Strasbourg, 1904 (32 p.)
Bartholomae, Christian, Altiranisches Wörterbuch, ediția a II-a, Walter de Gruyter: Berlin; New York,
1979
Bennett, Deb, Conquerors: The Roots of New World Horsemanship, Amigo Publications, Inc., Solvang:
California, 1998 (422 p.)
Bercheş, Florian G., Cartea Estera: dovada dragostei divine, Colegiul Biblic Est European Secţia
Teologie, Educaţie Creştină. Dallas Theological Seminary: Dallas, 2010 (56 p.)
Biblia
Bivar, Adrian David Hugh, „Achaemenid Coins, Weights and Measures”, în: Gershevitch, Ilya, The
Cambridge History of Iran: The Median and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press:
London, 1985 (964 p.)
Borda, Valentin, Hronic pe glob: Nouă călători români, Albatros: București, 1983 (175 p.)
Boyce, Mary Nora Elizabeth, Zoroastrians: Their Religious Beliefs and Practices, Routledge & Kegan
Paul: London, 1979 (252 p.)
Boyce, Mary Nora Elizabeth, Zoroastrians: Their Religious Beliefs and Practices, ediția a II-a, Taylor
Francis: United Kingdom, 2001 (280 p.)
Brack-Bernsen, Lis și Steele, John M., „Eclipse Prediction and the Length of the Saros in Babylonian
Astronomy”, în: Stamhuis, Ida H., Centaurus, volumul 47, Official Journal of the European Society for the
History of Science, Blackwell Munksgaard, Denmark: Amsterdam, 2005 (258 p.)
Brandenstein, Wilhelm și Mayrhofer, Manfred, Handbuch des Altpersischen, Otto Harrassowitz Verlag:
Wiesbaden, 1964 (160 p.)
Bresciani, Edda, „The Persian Occupation of Egypt”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of
Iran: The Median and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985 (964
p.) Briant, Pierr
e, Rois, Tributs et Paysans: Études sur les Formations Tributaires du Moyen-Orient ancien, Les Belles
Lettres series: Annales littéraires de l'Université de Besançon 269, Centre de Recherches d'Histoire
Ancienne, 43, France: Paris, 1982 (539 p.) Brinkman,
John Anthony, „Kassiten”, în: Ebling, Erich și Meissner, Bruno, Reallexikon der Assyriologie und
Vorderasiatischen Archäologie, volumul 5, Walter de Gruyter: Berlin, 1980 (631 p.) Brugsch-
Bey, Henry, Egypt Under The Pharaohs: A History Derived Entirely From The Monuments, volumul 2, ediția
a II-a, John Murray: London, 1881 (469 p.) Burn, Andŕew
Robert, Persia and the Greeks. The Defense of the West, c. 546-478 B.C., ediția a II-a, Stanford University
Press, Stanford: California, 1984 (612 p.) Cardascia, Guillaume, Les archives
des Murašû. Une famille d'hommes d'affaires babyloniens à l'époque perse (455-403 B.C.), Université de
Paris. Faculté de droit et des sciences économiques. Imprimerie Nationale: Paris, 1951 (249 p.)
Cook, John Manuel, The Persian Empire, J. M. Dent
& Sons: London, 1983 (275 p.) Cook, John Manuel, „The Rise of the Achaemenids and
Establishment of their Empire”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran: The Median and
Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985 (964 p.)
Ctesias din Cnidos, Persica
Dandamayev, Muhammad A., „Forced labour in the Palace Economy of Achaemenid Iran”
în: Altorientalische Forschungen, volumul 2, Akademie-Verlag: Berlin, 1975
Dandamayev, Muhammad A., „Arabia. The Achaemenid province Arabāya”, în: Encyclopædia Iranica,
volumul 2, fasc. III, Columbia University: New York, 1986
Dandamayev, Muhammad A., Iranians in Achaemenid Babylonia (Bibliotheca Persica: Columbia
Lectures on Iranian Studies, volumul 6), Costa Mesa: California [New York: Mazda Publishers in association
with Bibliotheca Persica, USA], 1992 (241 p.) Dandamayev, Muhammad
82
A., „Hamārakara”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 11, fasc. VI, Columbia University: New York, 2003
Diodor din Sicilia, Bibliotecă
istorică Donbaz, Veysel și Stolper, Matthew
Wolfgang, Istanbul Murašû Texts. Uitgaven van het Nederlands Historisch-Archaeologisch Instituut te
Istanbul 79, Leiden, 1997 (215 p.) Duchesne-Guillemin, Jacques, „La religion
des Achémenides”, în: Walser, Gerold, Beiträge zur Achämenidengeschichte, F. Steiner: Wiesbaden, 1972
(107 p.) Duchesne-Guillemin, Jacques, „Le dieu de Cyrus”, în: Acta
Iranica, volumul 3, Leiden, 1974 Edzard, Dietz-Otto (și alții), Reallexikon der Assyriologie und
Vorderasiatischen Archäologie, volumul 9, Walter de Gruyter GmbH & Company KG: Berlin, 2001 (647 p.)
Ehtécham, Mortéza, L’Iran sous les Achéménides: contribution à l'étude de
l'organisation sociale et politique du premier Empire des Perses, St-Paul: Fribourg, 1946 (195 p.)
Farrokh, Kaveh, Shadows in the Desert: Ancient Persia at War, Oxford: Osprey Publishers,
United Kingdom, 2007 (320 p.)
Finegan, Jack, Handbook of Biblical Chronology: Principles of Time Reckoning in the Ancient World and
Problems of Chronology in the Bible, Princeton University Press, Princeton: New Jersey, 1964 (338 p.)
Flavius, Josefus, Antichități iudaice
Frye, Richard Nelson, The History of Ancient Iran, Handbuch der Altertumswissenschaft: Alter Orient-
Griechische Geschichte-Römische Geschichte. Beck: Munich, 1984 (411 p.)
Gertoux, Gérard, A New Achaemenid King: Darius B, owing to Synchronized Chronology. Edinburgh
University. An International Conference on the Archaeology, History and Reception of Persepolis.
Edinburgh, 2011 (55 p.)
Grayson, Albert Kirk, Assyrian Royal Inscriptions: From Tiglath-pileser I to Ashur-nasir-apli II, Records
of the Ancient Near East, volumul 2, partea a II-a, Otto Harrassowitz, Wiesbaden: Germany, 1976 (211 p.)
Gschnitzer, Fritz, Die Sieben Perser und das Königtum des Dareios. Ein Beitrag zur
Achaimenidengeschichte und zur Herodotanalyse, partea a III-a, Sitzungsberichte der Heidelberger
Akademie der Wissenschaften Philosophisch-Historische Klasse. Carl Winter Universitätsverlag: Heidelberg,
1977 (40 p.) Gschnitzer, Fritz,
„Zur Stellung des persischen Stammlandes im Achaimenidenreich”, în: Mauer, Gerlinde și Magen, Ursula,
Ad bene et fideliter seminandum. Festgabe für Karlheinz Deller zum 21. Februar 1987. Alter Orient und
Altes Testament, volumul 220, Neukirchen-Vluyn/Neukirchener Verlag: Münster, 1988 (333 p.)
Hallock, Richard Treadwell,
„Persepolis Fortification Tablets”, în: Oriental Institute Publications, volumul 92, University of Chicago
Press: Chicago, 1969 (776 p.) Hallock, Richard Treadwell, „The Use of
Seals on the Persepolis Fortification Tablets”, în: Gibson, M. și Biggs, R. D., Seals and Sealing in the
Ancient Near East, Malibu: California, 1978 Hecateus din Milet, Descrierea Pământului
Herodot din Halicarnas, Istorii
Herzfeld, Ernst E., „A New Inscription of Xerxes From
Persepolis”, în: Breasted, James Henry, Studies in Ancient Oriental Civilizations, volumul 5, The Oriental
Institute of the University of Chicago. The University of Chicago Press, Illinois: Chicago, 1932 (14 p.)
Hinz, Walther, „Persis”, în: Pauly, August și Wissowa, Georg,
Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft, Supplement 12, Deutschland, 1971
Hinz, Walther, Neue Wege im Altpersischen, Göttinger Orientforschungen: Iranica,
volumul 1. Otto Harrassowitz: Wiesbaden, 1973 (174 p.)
Hinz, Walther, Altiranisches Sprachgut der Nebenüberlieferungen, Göttinger Orientforschungen:
Iranica, volumul 3. Otto Harrassowitz: Wiesbaden, 1975a (303 p.)
Hinz, Walther, „Darius und der Suezkanal”, în: Archaeologische Mitteilungen aus Iran, volumul 8,
Deutsches Archäologisches Institut, Verlag von Dietrich Reimer: Berlin, 1975b (121 p.)
Hinz, Walther, Darius und die Perser: eine Kulturgeschichte der Achämeniden, volumul 1, Holle
vergangene Kulturen, University of Michigan: Baden-Baden, 1976 (255 p.)
Hirsch, Steven W., The Friendship of the Barbarians: Xenophon and the Persian Empire,
University Press of New England. New Hampshire: Hanover, 1985 (216 p.)
Jacobs, Bruno, „Achämenidische Kunst – Kunst im Achämenidenreich. Zur Rolle der achämenidischen
83
Großplastik als Mittel der herrscherlichen Selbstdarstellung und der Verbreitung politischer Botschaften im
Reich”, în: Archäologische Mitteilungen aus Iran und Turan, volumul 34, Berlin, 2002
Jacobs, Bruno, „Saken und Skythen aus persischer Sicht”, în: Im Zeichen des goldenen Greifen –
Königsgräber der Skythen [Katalog der Ausstellung], Deutsches Archäologisches Institut, Museum für Vor-
und Frühgeschichte [Berlin], Hypo-Kulturstiftung [Munich]. Kunsthalle, Museum für Kunst und Gewerbe
Hamburg, Martin-Gropius-Bau [Berlin], Prestel Verlag: München/Berlin/ London/New York, 2007 (340 p.)
Jeremiah, David și Carlson, Carole C., The Handwriting on the Wall: Secrets from the Prophecies of
Daniel, Word Publishing: United States, 1992 (248 p.)
Junge, Peter Julius, „Satrapie und Natio. Reichsverwaltung und Reichspolitik im Staate Dareios’ I.”, în:
Klio. Beiträge zur Alten Geschichte, volumul 34, Akademie der Wissenschaften der DDR. Zentralinstitut für
Alte Geschichte und Archäologie, Deutsche Akademie der Wissenschaften zu Berlin. Institut für Griechisch-
Römische Altertumskunde. Dieterichsche Verlagsbuchhandlung: Leipzig, 1941
Junge, Peter Julius, Dareios I: König der Perser, Otto Harrassowitz: Leipzig, 1944 (208 p.)
Justi, Ferdinand, Iranisches Namenbuch, Marburg, 1895 (571 p.)
Justinus, Marcus Junianus, Epitoma historiarum Philippicarum Pompei Trogi
Kellens, Jean, Zoroastre et lʼAvesta ancient. Quatre leçons au Collège de France, Travaux de l'Institut
d'études iraniennes de l'Université de la Sorbonne nouvelle 14, Peeters Publishers & Booksellers: Paris, 1991
(70 p.)
Kent, Roland Grubb, „The Name of Hystaspes”, în: Language, Linguistic Society of America: University
of Pennsylvania, volumul 21, nr. 2, Pennsylvania, 1945 (120 p.)
Kent, Roland Grubb, Old Persian: Grammar, Texts, Lexicon, American Oriental Series XXXIII, New
Haven/Connecticut: American Oriental Society, USA, 1950 (216 p.)
Kiessling, Max Hermann, Zur Geschichte der ersten Regierungsjahre des Darius Hystaspes, Saxon State
and University Library, Avenarius: Leipzig, 1900 (62 p.)
King, Leonard William și Thompson, Reginald Campbell, The Sculptures and Inscription of Darius the
Great on the Rock of Behistûn in Persia: A New Collation of the Persian, Susian and Babylonian Texts.
British Museum. Department of Egyptian and Assyrian Antiquities, Oxford University Press, Oxford:
London, 1907 (223 p.)
Koch, Heidemarie, „Persien zur Zeit des Dareios: das Achämenidenreich im Lichte neuer Quellen”, în:
Kleine Schriften aus dem Vorgeschichtlichen Seminar der Philipps-Universität Marburg, volumul 25, Elwert:
Marburg/Lahn, 1988 (40 p.) Kutorga,
Mikhail Semenovich, „Recherches critiques sur l'histoire de la Grèce pendant la période des guerres
Médiques”, în: Mémoires présentés par divers savants à l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres de
l’Institut Impérial de France, Académie des inscriptions et belles-lettres, Institut de France, volumul VI,
ediţia I, partea a II-a, Paris, 1864 (164 p.) Lebedynsky,
Iaroslav, Les Saces. Les «Scythes» d’Asie, VIIIe siècle av. J.-C.– IVe siècle apr. J.-C., Civilisations et
cultures, Paris: France, 2006 (253 p.) Lecoq, Pierre,
„Artaphrenēs”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 2, fasc. VI, Columbia University: New York, 1986
Leuze, Oscar, Die
Satrapieneinteilung in Syrien und im Zweistromlande von 520 bis 320 [Königsberger Gelehrten Gesellschaft.
Schriften, Geisteswissenschaftliche Klasse, volumul 4], Max Niemeyer: Halle, 1935 (476 p.)
Lewis, David
Malcolm, Sparta and Persia, E. J. Brill: Leiden, 1977 (168 p.) Lewis, David Malcolm,
„The Persepolis Fortification Texts”, în: Sancisi-Weerdenburg, Heleen și Kuhrt, Amélie, Achaemenid
History: Centre and periphery, volumul 4, Leiden, 1990 (274 p.) Lloyd, Alan Brian, „The Inscription
of Udjaḥorresnet: A Collaborator’s Testament”, în: Journal of Egyptian Archaeology, volumul 68, Egipt,
1982 (317 p.) Luckenbill, Daniel David,
Ancient Records of Assyria and Babylonia, volumul 2, Historical Records of Assyria, The University of
Chicago Press, Illinois: Chicago, 1927 (504 p.) Marcellinus, Ammianus, Istorie
romană [Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, București, 1982 (753 p.)] Mayrhofer, Manfred, Onomastica
Persepolitana: das altiranische Namengut der Persepolis-Täfelchen, Österreichische Akademie der
Wissenschaften, Philosophisch-Historische Klasse, Verlag: Wien, 1973 (358 p.)
84
 Mayrhofer, Manfred, „Über die
Verschriftung des Altpersischen”, în:  Historische Sprachforschung, volumul 102, Vandenhoeck & Ruprecht:
Göttingen, 1989 (316 p.) Meyer, Eduard, Geschichte des Altertums,
volumul 4, partea I, J. G. Cotta: Basel, 1954 (909 p.) Moulton, James Hope, Early Zoroastrianism,
Kessinger Publishing, Whitefish: Montana, 2005 (488 p.) Nagel, Wolfram, „Frada, Skuncha und der
der Saken-Feldzug des Darius I”, în: Koch, Heidemarie M. și Mackenzie, David N., Kunst, Kultur und
Geschichte der Achämenidenzeit und ihr Fortleben [Archaeologische Mitteilungen aus Iran,
Ergänzungsband 10], Berlin, 1983 Nylander, Carl, Ionians in Pasargadae:
Studies in Old Persian Architecture. Acta Universitatis Upsaliensis: Uppsala Studies in Ancient
Mediterranean and Near Eastern Civilizations, volumul 1, Almqvist & Wiksell: Uppsala, 1970 (176 p.)
Olmstead, Arthur T. și Olmstead, Albert Ten Eyck,
History of the Persian Empire, University of Chicago Press, Chicago, 1948 (568 p.)
Oppenheim, Adolph Leo, „The Babylonian Evidence
of Achaemenid Rule in Mesopotamia”, în: Gershevitch, Ilya, The Cambridge History of Iran: The Median
and Achaemenian Periods, volumul 2, Cambridge University Press: London, 1985 (964 p.)
Pagden, Anthony Robin Dermer, Worlds at War: The 2,500 - Year Struggle
Between East and West, Oxford University Press: New York, 2008 (548 p.)
Parker, Richard Anthony și Dubberstein, Waldo Herman, Babylonian Chronology: 626 B.C.–
A.D. 75, Providence, Rhode Island: Brown University Press, New England, USA, 1956 (47 p.) Petit,
Thierry, Satrapes et satrapies dans l’empire achéménide de Cyrus le Grand à Xerxès I er, Bibliothèque de la
Faculté de Philosophie et Lettres de l'Université de Liège, fasc. CCLIV, «Les Belles Lettres», Paris, 1990
(304 p.)Plutarh, Vieți paralele
Polibiu, Istorii
Poolos, Jamie, Darius the Great, Chelsea House Publishers: New York, 2008 (128 p.)
Posener, Georges, „La première domination perse en Égypte: Recueil d’inscriptions hiéroglyphiques”, în:
Institut Français d’Archéologie Orientale du Caire, Bibliothèque d’étude XI, Cairo: Egipt, 1936 (206 p.)
Ray, John D., „Egypt 525-404 B.C.”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient History:
Persia, Greece and the Western Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a, Cambridge
University Press: Cambridge, 1988 (949 p.)
Ritter, Hans Werner, „Diadem und Königsherrschaft: Untersuchungen zu Zeremonien und
Rechtsgrundlagen des Herrschaftsantritts bei den Persern, bei Alexander dem Großen und im Hellenismus”,
în: Vestigia: Beiträge zur alten Geschichte, volumul 7. Deutsches Archäologisches Institut
[München/Berlin]. Kommission für Alte Geschichte und Epigraphik, Beck: München/Berlin, 1965 (191 p.)
Robinson, Edward Stanley Gotch, „The Beginnings of Achaemenid Coinage”, în: The Numismatic
Chronicle and Journal of the Royal Numismatic Society, volumul 18, partea a VI-a, Royal Numismatic
Society, London: Great Britain, 1958
Root, Margaret Cool, „Evidence from Persepolis for the dating of Persian and archaic Greek coinage”, în:
Bland, R. F. și Rutter, N. K., The Numismatic Chronicle and Journal of the Royal Numismatic Society,
volumul 148, Royal Numismatic Society, London: Great Britain, 1988
Ruffing, Kai, „Die ‘Satrapienliste’ des Dareios: Herodoteisches Konstrukt oder Realität?” în:
Archäologische Mitteilungen aus Iran und Turan, volumul 41, Deutsches Archäologisches Institut, Verlag
von Dietrich Reimer: Berlin, 2009
Rypka, Jan (și alții), History of Iranian Literature, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht: Holland,
1968 (929 p.)
Schaeder, Hans Heinrich, „Die Ionier in der Bauinschrift des Dareios von Susa”, în: Jahrbuch des
Deutschen Archäologischen Instituts, Walter de Gruyter: Berlin, 1932
Schaeder, Hans Heinrich, „Iranica: 1. Das Auge des Königs”, în: Abhandlungen der Gesellschaft der
Wissenschaften zu Göttingen, Philologisch-historische Klasse, volumul 3, ediția a X-a, Weidmann: Berlin,
1934 (88 p.)
Schaeder, Hans Heinrich, „Der iranische Zeitgott und sein Mythos”, în: Zeitschrift der Deutsche
Morgenländischen Gesellschaft, volumul 95, partea a II-a, Deutschland, 1941 (508 p.)
Schmidt, Erich F., Persepolis I: Structures, Reliefs, Inscriptions, The University of Chicago, Oriental
85
Institute Publications, volumul 68, The University of Chicago Press, Chicago: Illinois, 1953 (297 p.)
Schmidt, Erich F., Persepolis II: Contents of the Treasury and Other Descoveries, The University of
Chicago, Oriental Institute Publications, volumul 69, The University of Chicago Press, Chicago: Illinois,
1957 (166 p.)
Schmidt, Erich F., Persepolis III: The Royal Tombs and Other Monuments, The University of Chicago,
Oriental Institute Publications, volumul 70, David Brown Book Company, The University of Chicago Press,
Chicago: Illinois, 1970 (174 p.)
Schwyzer, Eduard, „Awest. aspərənō [αspərənō] und byzantin. αδπρσυ [áspron]: Beiträge zur griechisch-
orientalischen Münznamenforschung”, în: Indogermanische Forschungen, Karl J. Trübner: Strasbourg, 1931
[Wilhelm Meyer-Lübke: Berlin 1931]
Shahbazi, Alireza Shapur, „Darius’ ’Haft-Kišvar’ ”, în: Koch, Heidemarie M. și Mackenzie, David
N., Kunst, Kultur und Geschichte der Achämenidenzeit und ihr Fortleben [Archaeologische Mitteilungen aus
Iran, Ergänzungsband 10], Berlin, 1983
Shahbazi, Alireza Shapur, „Old Persian Inscriptions of the Persepolis Platform”, în: Corpus
Inscriptionum Iranicarum, volumul 1, partea I, Lund and Humphries: London, 1985 (48 p.)
Shahbazi, Alireza Shapur, „Darius I the Great”, în: Encyclopædia Iranica, volumul 7, fasc. I,
Columbia University: New York, 1994
Smith, William, Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology, volumul 2, Little Brown and
Company: Boston, 1870 (1219 p.)
Spielvogel, Jackson J., Western Civilization: A Brief History to 1715, volumul I, ediția a VII-a, Thomson
Wadsworth, Belmont: California, 2009 (544 p.)
Stolper, Matthew Wolfgang, Entrepreneurs and Empire. The Murašû Archive, the Murašû Firm and the
Persian Rule in Babylonia. Uitgaven van het Nederlands Historisch-Archaeologisch Instituut te Istanbul 54,
Leiden, 1985 (324 p.)
Stolper, Matthew Wolfgang, „Three Iranian Loan-words in Late Babylonian Texts”, în: Levine, Louis D.
și Young, T. Cuyler, Mountains and Lowlands: Essays in the Archaeology of Greater Mesopotamia,
Bibliotheca Mesopotamica, volumul 7, Undena, Malibu: California, 1977 (405 p.)
Strabon, Geografie
Strassmaier, Johann Nepomuk, Inschriften von Darius, König von Babylon, British Museum. Department
of Egyptian and Assyrian Antiquities [Babylonische Texte, Heft 10-12], E. Pfeiffer: Leipzig, 1892 (416 p.)
Textes cunéiformes, volumul 13, Musée du Louvre, Département des Antiquités Orientales, Paris Librairie
orientaliste Paul Geuthner: Paris, 1929 Trogus,
Pompeius, Istorii Tuplin,
Cristopher J., „The Administration of the Achaemenid Empire”, în: Carradice, Ian, Coinage and
Administration in the Athenian and Persian Empires. The Ninth Oxford Symposium on Coinage and
Monetary History, volumul 343. British archaeological reports: International series. University of Michigan:
Oxford, 1987 (167 p.)
Tuplin, Cristopher J., „Darius’ Suez Canal and Persian Imperialism”, în: Sancisi-Weerdenburg, Heleen și
Kuhrt, Amélie, Asia Minor and Egypt, Old Cultures in a New Empire. Achaemenid History, volumul 6,
Leiden, 1991 (367 p.)
Utchenko, Sergei Lvovich (coord.) Istoria Universală, volumul 2, Editura Științifică, București, 1959
(902 p.)
Vasilescu, Mihail, Orientul Mijlociu și Mediterana în Antichitate, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 2010-
2011 (129 p.)
Vidal, Eugene Luther Gore, Creation, Random House: New York, 1981 (510 p.)
Widengren, Geo, „The Sacral Kingship of Iran”, în: The Sacral Kingship: contributions to the central
theme of the VIIIth International Congress for the History of Religions, Rome, April 1955 [La regalità sacra:
contributi al tema dell' VIII Congresso internazionale di storia delle religioni, Roma, Aprile 1955] (Studies
in the History of Religions, volumul 4, Supplements to Numen), J. Brill: Leiden, 1959 (748 p.)
Wüst, Walther, Altpersische Studien: Sprach- und kulturgeschichtliche Beiträge zum Glossar der
Achämeniden-Inschriften [PHMA: Mitteilungen zur indogermanisch, vornehmlich indo-iranischen
Wortkunde sowie zur holothetischen Sprachtheorie, volumul 8], J. Kitzinger: München, 1966 (325 p.)
86
 Xenofon, Anabasis
Xenofon, Cyropaedia
Young, Toby Cuyler (Jr.), „The Consolidation of the Empire and its Limits of Growth under Darius and
Xerxes”, în: Boardman, John (și alții), The Cambridge Ancient History: Persia, Greece and the Western
Mediterranean c. 525 to 479 B.C., volumul 4, ediția a II-a, Cambridge University Press: Cambridge, 1988
(949 p.)

ANEXA 1

87
 „Ochii și urechile regelui”

Controlul după ofiţerii de rang ai regelui era întotdeauna principala dificultate a unui regim
despotic, mai ales atunci când acesta era extins pe un teritoriu vast şi cuprindea milioane de oameni.
Structura socială persană era foarte ierarhică. În fruntea acesteia s-a aflat Marele Rege. Imediat
după el se aflau satrapii, aleși aproape întotdeauna din rândul nobilimii persane. Fiecare satrap a
condus o satrapie, adică o provincie, și fiecare, la rândul său, a avut ofițeri în subordine în provincia
sa.
În ceea ce privește orașele grecești, satrapii nu interveneau în afacerile locale, acestea fiind
dirijate de despoți. Despoții făceau tot ce le plăcea atâta timp cât plăteau tributul regulat și furnizau
contingentele militare când li se cerea. În practică, despoții asigurau coeziunea conducerii persane,
care le asigura la rândul ei puterea, și acest fapt explică de ce grecii din Asia Mică nu au încercat să
scuture jugul persan în timpul disputelor care l-au adus în fruntea regatului pe Darius. Sistemul
conceput de Darius pentru verificarea satrapilor săi a fost, probabil, cel mai bun de până atunci.
Planul lui era să numească în fiecare provincie cel puţin trei ofiţeri care să deţină autoritatea direct
de la rege şi să fie responsabili doar în fața lui, iar regele să poată monitoriza, așadar, prestația
fiecăruia. Acești ofițeri erau satrapul, comandantul militar şi secretarul. Satrapul a fost însărcinat cu
administraţia civilă, în special cu administrarea tezaurului public. Comandantul deținea supremația
peste forțele armate. Secretarul avea un rol mai puțin clar, dar, probabil, acesta consta în principal în
informarea curții prin intermediul curierilor trimiși în provincie. Astfel, dacă satrapul ar fi încercat
să se revolte, el trebuia, în primul rând, să-l convingă și pe comandantant, care ar considera firesc că
în acest fel ambii s-ar expune riscului, şi, în consecință, el ar fi trebuit să scape de ochii ageri ai
secretarului, care avea acces peste tot şi ale cărui perspective de avansare ar depinde de propriile
abilități și de reușita cu care el s-ar prezenta și achita în fața „ochilor și urechilor regelui”. Deci dacă
comandantul ar fi tentat să exercite influență motivată de ambiție personală, el trebuia să convingă
satrapul, în caz contrar el n-ar avea mijloace să întrețină armata sa, totodată el trebuia să-l deruteze
pe secretar sau să-i cumpere tăcerea. În ceea ce-l privește pe secretar, neavând nici oameni și nici
bani în posesia lui, era imposibil ca el să se gândească la vreo răscoală. Dar măsurile de precauţie
luate împotriva eventualelor răscoale nu se încheiau aici. Potrivit lui Xenofon din Atena, o dată pe
an (sau, mult mai probabil, la intervale neregulate), un ofiţer își făcea spontan apariția, însoțit de o
comisie pentru a inspecta provincia. Deseori se întâmpla ca aceasta să fie de rang regal, fraţii sau
fiii regelui. Același istoric spune că, în cazuri excepționale, „ochii și urechii regelui” au avut dreptul

88
să comande cu o armată pentru a rezista presiunii satrapului, adică să exercite în mod direct puterea
regelui dacă el considera că era necesară pentru siguranța statului (Anabasis, I, 1 [2]). Însoțiți de o
forţă armată, aceștia erau împuterniciți să corijeze neregulile din provincie şi, în caz de necesitate,
să raporteze regelui despre actele de nesubordonare sau incompetență din partea ofiţerilor. Dacă
acest sistem era menţinut în mod potrivit, este evident că el ar fi acţionat ca un control puternic
asupra proastei guvernări şi ar fi făcut aproape imposibilă orice răscoală. Toată lumea care a trăit în
cadrul ierarhiei sociale ascultau de cei care erau puși în frunte, cu excepția „ochilor și urechilor
regelui”. „Ochii și urechile regelui” erau, în esență, poliția secretă persană. Aceștia au fost recrutați,
probabil, din rândul celor mai competenți tineri ai nobilimii, și cu siguranță au fost aleși pentru
loialitatea lor foarte mare (Herodot, Istorii, I, 100, 114; Xenofon, Cyropaedia, VIII, 2 [10-12], 6
[16]). Activitatea acestui serviciu de informații persan se manifesta prin ținerea sub supraveghere
permanentă a modului în care se desfășurau lucrurile în imperiu și raportarea fără întârziere despre
aceasta Marelui Rege, având împuternicirea și privilegiul să călătorească prin înregul imperiu. Este
demn de luat în seamă că satrapul local nu avea nicio putere asupra „ochilor și urechilor regelui”.
Serviciul a supravegheat îndeaproape activitatea satrapului în regiunea în care a fost numit în
administrarea armatei și cum aceștia reprimau răscoalele. De asemenea, ei urmăreau activitatea
satrapilor în colectarea impozitelor de la statele membre – aliate – pentru a se asigura că acestea
urmau să fie aduse în vistieria regală (satrapii care s-au îmbogățit aveau tendința să se răscoale).
Dacă dările nu dădeau totalul așteptat, ei supuneai unei investigații satrapii pentru a afla cine a
dobândit prin mijloace frauduloase bunurile strânse. „Ochii și urechile regelui” raportau Marelui
Rege despre satrapul care a încălcat legea. Orice maliție care ducea la fapte necontrolate era
examinată, apoi transmisă regelui. Au existat o mulțime de cazuri când satrapii se împotriveau
regelui lor, dar nicio înregistrare pe seama aceasta n-a fost făcută și în cazul „ochilori și urechilor
regelui”.
În orice caz, s-a scris puțin despre ei, aceștia, poate, preferând să stea în ascuns departe de
ochii lumii. Nu cunoaștem niciun caz în care „ochii și urechile regelui” să fi fost implicați în vreun
incident nefericit, deși presupunem că într-o asemenea provincie majoritatea satrapilor ar fi fost
destul de fericiți să-i vadă pe acești agenți locali morți. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, Marele
Rege ar fi instalat cu o rapiditate uluitoare o armată la casa satrapului.
Perșii au folosit spioni, sau agenți secreți, și în afara imperiului lor. Herodot spune că Darius
a trimis o navă-spion feniciană cu „cincisprezece nobili persani” la bord ca să cerceteze Grecia,
înainte ca el s-o invadeze (Istorii, III, 135). Unii dintre ei trebuie să fi fost tineri, însă militari foarte
89
competenți din familii nobile – făcându-i să fie egali cu forțele speciale din ziua de azi – și,
probabil, unii dintre ei au fost „ochii și urechile regelui”, ale căror obligații erau să culeagă
informații secrete.

ANEXA 2

90
„Sacii cu capişon ascuțit” (Sakā tigrakhaydā), „Sacii băutori de haoma” (Sakā haumavargā) și
„Sacii de dincolo de mare” (Sakā tayai paradraya) – clasificarea lor

În timpul campaniilor sale, Darius a atras o atenție deosebită țărilor situate la nord de Iran.
Este posibil ca însuși Cirus să fi livrat lupte cu triburile nord-estice, luptând cu bactrienii și sacii, şi,
în cele din urmă, a murit în timpul războiului crunt dus cu triburile massagetice din Asia Centrală
undeva în imediata apropiere de fluviul Iaxarte (Sâr-Daria). În orice caz, unele regiuni locuite de
saci au fost cucerite de către perși încă înainte de ascensiunea la tron a lui Darius. Or, în lista
regiunilor care au făcut parte din Statul Persan în timpul domniei lui Darius sunt amintite Horesmul,
Bactria, Sogdiana şi mai multe triburi de saci. Astfel, pe inscripția de la Behistun se relatează  un
episod din prima campanie a lui Darius împotriva „sacilor cu capişon ascuțit” – pentru a consolida
definitiv puterea Persiei în regiunile Asiei Centrale, locuite de saci, Darius a întreprins, în
aproximativ 519 î.e.n., o campanie împotriva sacilor, descrisă de el în ultima parte a acestei
inscripții – după cum urmează: „Darius, Regele, spune: «După aceea [după  victoria asupra
elamiților] am plecat către sacii purtători de capişon ascuțit. Aceşti saci au fugit de mine. Când
am ajuns la fluviu (?) l-am trecut împreună cu toată armata. Apoi i-am pedepsit dur pe saci. Am
capturat un alt şef; acesta a fost adus înaintea mea şi l-am ucis. Pe şeful lor, numit Skuncha, ei l-au
prins şi l-au adus înaintea mea. Atunci am numit un altul în fruntea lor, după dorința mea. Apoi  țara
a devenit a mea». O, Darius, Regele, spune: «Aceşti saci erau fără credință şi Ahuramazda nu era
venerat de ei. Însă eu mă închinam lui Ahuramazda. După voia lui Ahuramazda le-am făcut ceea ce
am dorit»” (King, Leonard William și Thompson, Reginald Campbell, The Sculptures and
Inscription of Darius the Great on the Rock of Behistûn in Persia: A New Collation of the Persian,
Susian and Babylonian Texts. British Museum. Department of Egyptian and Assyrian Antiquities,
Oxford University Press, Oxford: London, 1907, paginile 81-83). Deşi este lipsit de indicații
geografice, textul rămâne foarte important.
Chiar dacă „perşii îi numesc saci (ςάκαι) pe toți sciții”, totuși în cursul povestirii lui Herodot
apar numai sciții (Istorii, VII, 64; poate cu excepția IX, 113, ibidem). Este evidentă folosirea numai
a termenului cunoscut de greci. Într-o serie de lucrări recente începe să fie revalorată importanța
istorică şi arheologică a sacilor în istoria antică  şi medievală, până de curând luați drept rudele
sărace ale sciților. Dintre acestea remarcăm monografia lui Lebedynsky, Iaroslav, Les Saces. Les
«Scythes» d’Asie, VIIIe siècle av. J.-C.– IVe siècle apr. J.-C., Civilisations et cultures, Paris:
France, 2006; studiile lui Nagel, Wolfram, „Frada, Skuncha und der Saken-Feldzug des Darius I”,
în: Koch, Heidemarie M. și Mackenzie, David N., Kunst, Kultur und Geschichte der
91
Achämenidenzeit und ihr Fortleben [Archaeologische Mitteilungen aus Iran, Ergänzungsband 10],
Berlin, 1983, paginile 169-189; şi cele ale lui Jacobs, Bruno, „Achämenidische Kunst – Kunst im
Achämenidenreich. Zur Rolle der achämenidischen Großplastik als Mittel der herrscherlichen
Selbstdarstellung und der Verbreitung politischer Botschaften im Reich”, în: Archäologische
Mitteilungen aus Iran und Turan, volumul 34, Berlin, 2002, paginile 345-397.
Sacii ocupau un vast teritoriu dintre Marea Caspică şi munții Tien-şan. Cele mai vechi
documente scitice se situează pe teritoriul lor, începând cu necropola regală de la Ardjan, de la
sfârşitul secolului al IX-lea. Cea mai veche cultură scito-sacă, deja structurată social, venea din
Orient, ceea ce i-a făcut pe unii cercetători să presupună că civilizația scitică însăşi este rezultatul
migrației unui grup de saci din răsărit către stepele nord-pontice. Oricum, sacii au dat mult de
furcă perşilor începând cu Cirus, care a dat mai multe lupte cu aceştia, ultima, în care şi-a pierdut
viața, fiind deosebit de sângeroasă: „Dintre toate bătăliile contra barbarilor, aceasta a fost cea mai
violentă”. – Herodot, Istorii, I, 214.
Conflictele au continuat sub Darius, care a fost învingătorul lor, aşa cum se vede şi pe
inscripția de pe monumentul de la Behistun. Expedița scitică  a lui Darius trebuie înțeleasă  tot în
cadrul ansamblului politicii persane împotriva acestor migratori, de decenii marii adversari ai
ahemenizilor.
Fuga nomazilor din fața armatelor persane anunța aceeaşi tactică  utilizată  şi mai târziu, în a
doua expediție a regelui Darius din 514-512 î.e.n., în regiunea dintre Sâr-Daria  şi Amu-Daria, din
vestul Turchestanului, tot împotriva sacilor. Dar episoadele se repetă  în  expediția impotriva sciților
din stepele ucrainiene (al treilea război împotriva „sacilor” din 499 î.e.n., nereuşit probabil  şi din
motive geografice). Darius urmărea poate o amplă mişcare de învăluire, pentru a-i prinde pe saci pe
la spate. Traversarea cu armata întreagă  a fluviului (probabil Sâr-Daria sau Amu-Daria) a fost o
repetiție a marii treceri a Dunării de mai tîrziu. Sacii erau grupați în trei neamuri. „Sacii cu capişon
ascuțit” (Sakā tigrakhaydā) erau cei pe care Herodot îi numea massageți, între Sâr-Daria şi Amu-
Daria. În izvoarele persane numele massageților nu apare. Populațiile compozite numite astfel de
către greci erau luate de perşi ca grupare sacă. Împotriva lor se luptase Cirus.  „Sacii băutori de
haoma” (Sakā haumavargā) poartă acest nume după băutura rituală haoma65. Ei se aflau către

65
Din sanscrită sōma, persană hūm ori avestică haoma. Plantă neidentificată din care în vechea Indie se prepara (prin
presarea tulpinilor se obținea un suc acru ce era filtrat prin lână și apoi amestecat cu apă și lapte) o băutură sacră, adusă
ca ofrandă zeilor vedici și consumată de preoți, foarte prețuită pentru efectul său euforic și (probabil) halucinogen. Se
credea că la origine planta a fost adusă din cer de un vultur. Personificarea ei, zeul Soma, patronul plantelor, era
considerat tămăduitor și distribuitor de bogății.
92
răsărit, fiind numiți în unele inscripții „sacii de dincolo de Sogdiana” (teritoriu care
marchează limita către nord-vest a imperiului). În sfîrşit, „sacii de dincolo de mare” (Sakā tayai
paradraya), plasați de unii cercetători în nordul Mării Negre. Pătrunderea sacă în Persia a fost
puternică, în special în  societatea mai înaltă ahemenidă. Personalități ca Artafernes, Farnabazus sau
Tissafernes, cu numele lor sace, erau reprezentanți ai acestei grupări etnice (Jacobs, Bruno, „Saken
und Skythen aus persischer Sicht”, în: Im Zeichen des goldenen Greifen – Königsgräber der
Skythen [Katalog der Ausstellung], Deutsches Archäologisches Institut, Museum für Vor- und
Frühgeschichte [Berlin], Hypo-Kulturstiftung [Munich]. Kunsthalle, Museum für Kunst und
Gewerbe Hamburg, Martin-Gropius-Bau [Berlin], Prestel Verlag: München/Berlin/ London/New
York, 2007, paginile 158-161). Ahemenizii prețuiau forța militară  a sacilor, în special cavaleria lor,
după cum a remarcat Herodot. Așadar, este probabil ca prin cavaleria acestora să fi pătruns unele
piese de harnaşamant regale sau princiare până la nivelul protocolului persan imperial şi al ritualului
acestuia, ca de pildă piese în formă de colți de mistreț. Revalorificarea surselor istorice şi
arheologice privind ponderea istorică  a sacilor a permis, în consecință, deschiderea unei lumini noi
asupra lumii Asiei Centrale din  secolele al VI-lea – al V-î.e.n..
Darius s-a bucurat de succese mult mai mari în timpul cuceririlor sale de la vest.
Apropiindu-se foarte aproape de zona Mării Egee, locuită de triburi greceşti, Darius a început
pregătirea sistematică în vederea avansării continue la vest a trupelor sale cu scopul de a cuceri în
întregime toate regiunile greceşti. Darius a trimis o expediţie în Grecia, condusă de Democede, care
a străbătut toată Grecia, ajungând chiar până la Tarent(um). În scopul de a întări flancul de sud,
Darius a luat Barca, statornicindu-se astfel în regiunea de coastă libiană din Africa de Nord. Pe
flancul nordic Darius a început să lupte cu sciţii şi a pătruns în Tracia. După ce a început lupta cu
grecii, Darius a cucerit Tracia, Bizanțul, Samosul şi mai multe insule din Grecia, ajungând la coasta
Mării Egee şi confruntându-se direct cu țările și triburile greceşti.
Dorința arzătoare de supremaţie a Persiei peste întreaga lume a încercat să o ducă la bun
sfârșit – în politica sa externă – şi succesorul lui Darius, Xerxes I, care se gândea să cucerească
toate triburile din Grecia şi să stabilească dominaţia sa absolută în toate ținuturile Mării
Mediteraneene. Într-un discurs, Xerxes a spus: „Dacă îi vom supune pe acești oameni [atenieni] şi
vecinii acestora, care locuiesc în țara lui Pelops din Frigia, atunci vom face hotarele de pe teritoriul
persan (...) să fie aceleași. Soarele nu va mai privi la nicio țară din afara țării noastre; eu voi merge

Este posibil ca draya‐  („dincolo de”) să se refere la Marea Caspică sau chiar unul din marile fluvii Amu-Daria sau
Sâr-Daria.


93
cu voi prin toată Europa şi tot pământul îl voi face la un loc. Dacă vom cuceri națiunile menţionate
aici, atunci, după cum se spune, nu va rămâne mai mult niciun oraş, nicio națiune care ar îndrăzni să
lupte cu noi. Astfel, vom pune jugul sclaviei atât pe cei vinovați în fața noastră, cât și pe cei
nevinovați” (Herodot, Istorii, VII, 8). Politica militar-cuceritoare a despotismului sclavo-persan, al
cărei obiectiv principal a fost luarea robilor, este exprimată de Xerxes cu cea mai mare
inteligibilitate.Totuși, această politică în lupta pentru dominarea lumii a dus Persia la o catastrofă
inevitabilă. Lumea greacă s-a unit și a reușit să respingă atacul cuceritorului persan. Despotismul
oriental vechi s-a dovedit a fi mai slab decât societăţile mai dezvoltate şi mai avansate și decât
statele mai vechi, care s-au unit în lupta lor împotriva perşilor.
Falsificatorii reacționari, în special fasciști ai istoriei, denaturând conținutul inscripţiilor
antice persane, au declarat poporul persan vechi „poporul ariano-nordic al Asiei”, care, în virtutea
unor „trăsături rasiale”, a creat cel mai mare stat din Orientul Antic, dezintegrându-se chipurile
pentru simplul motiv că „eroismul bărbătesc” al ʻrasei nordiceʼ a slăbit sub influenţa fuziunii
perşilor şi culturii persane cu triburile indigene şi culturile din Orientul Apropiat, în special celei
semitice din Mesopotamia. Dar această interpretare părtinitoare, reacţionară și fabulată nu rezistă
criticii științifice. Ştiinţa modernă nu are la dispoziţie vreo informație care ar putea fixa cel puţin
elemente separate ale aşa-numitei şi, evident, miticei rase ʻariano-nordice a Asieiʼ, deoarece perşii
încă în antichitate au reprezentat, în relațiile etnice şi cultural-istorice, un grup foarte mixt de triburi.
Este la fel de antiştiinţifică şi afirmația istoricilor reacționari că unirea culturii persane antice
cu creativitatea culturală a popoarelor din Mesopotamia a dus la declinul culturii persane de
odinioară (originale) şi la slăbirea puternicului Stat Persan. Din contră, cunoaștem că triburile
iraniene au împrumutat de la asiro-babilonieni scrierea cuneiformă şi multe elemente din cultura
materială și spirituală a lor, de asemenea suveranitatea statală. De exemplu, perșii au împrumutat de
la babilonieni tehnica de fabricare de cărămizi emailate policrom, cu ajutorul cărora a fost făcută
ornamentarea luxoasă a clădirilor, păstrată parțial în Asia Centrală. Realizările în construcţia de
drumuri şi în organizarea financiară a statului au fost împrumutate de la babilonieni, asirieni şi de la
alte popoare antice din Asia Mică. În sfârșit, dispozițiile legale de procedură de documentare
juridică și asigurarea drepturilor de proprietate au fost împrumutate de la vechii babilonieni. Prin
urmare, nu există niciun motiv să afirmăm că triburile pastorale din Iran au pierdut ceva anume în
timpul legăturii lor cu popoarele foarte dezvoltate şi cele cultural-agricole-sedentare vechi din Asia
Mică. În baza utilizării pe scară largă a bogatului patrimoniu cultural al popoarelor antice din
Orientul Apropiat şi Asia Centrală, cultura persană n-a apus, ci, dimpotrivă, a înflorit, iar odată cu
94
ea – cultura Statului sclavagist Persan Ahemenid.
După domnia lui Darius, Imperiul Persan cunoaşte un lent proces de decădere. Urmaşii săi,
Xerxes I (r. 486-475 î.e.n.), Artaxerxes I Longimanus (r. 475-424 î.e.n.), Xerxes al II-lea (r. 424-
423 î.e.n.), Darius al II-lea Nothos (r. 423-404 î.e.n.), Artaxerxes al II-lea Mnemon (r. 404-359
î.e.n.), Artaxerxes al III-lea Ochos (r. 359-338 î.e.n.) şi Arses (r. 338-336 î.e.n.) se vor confrunta cu
numeroase răscoale ale provinciilor, şi în special cu cele din Egipt. Încercările regilor persani de a fi
arbitri lumii greceşti au dat rezultate numai în parte. Declinul Statului Ahemenid, datorat lipsei de
unitate etnică şi spirituală, precum şi ineficienţei economice, a fost cauza care a făcut ca acest vast
imperiu, cel mai întins de până atunci, să nu poată face faţă unui pericol care se ivea dinspre
Occident, acolo unde mica Macedonie, după ce-şi impusese hegemonia asupra Greciei, planifica
războiul împotriva regatului perşilor. Ultimul rege persan, Darius al III-lea Codomanus (r. 336-330
î.e.n.), nu a putut să reziste ofensivei lui Alexandru cel Mare, care, printr-o campanie fulgerătoare,
reuşeşte, în numai câţiva ani, să desfiinţeze vastul Imperiu Persan (anul 330 î.e.n.). – Vasilescu,
Mihail, Orientul Mijlociu și Mediterana în Antichitate, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 2010-2011,
paginile 60-61.

ANEXA 3

95
 Districtele și satrapiile

Satrapia, ori guvernământul, despre care vorbește Herodot era o diviziune administrativă,
diferită de dahyava, „provincie”, adică unitatea etnică. Istoricul, în capitolele care urmează, nu
enumeră, de fapt, nici satrapiile, nici „provinciile”, ci diviziunile fiscale ale Regatului Persan, în
număr de douăzeci, care se suprapuneau satrapiilor. De exemplu, Herodot atestă că bactrienii (sau
bactrii) și sacii aparțineau aceleiași satrapii (Istorii, VII, 64; IX, 113). În cartea a III-a, bactrienii
sunt trecuți în districtul al 12-lea, iar parții în districtul al 16-lea, care, de altfel, includea populații
răspândite pe o arie mai mare decât putea fi întinderea unei satrapii (Ibidem, III, 92, 93). Numărul
națiunilor expuse de Herodot ca făcând parte din aceste districte se ridică la 66. Descifrarea marilor
inscripții de la Behistun, Persepolis și Naqš-e Rostam, unde se află și mormântul lui Darius, au dat
la iveală liste asemănătoare celei prezentate de Herodot, liste alcătuite încă după criteriul etnic
(dahyava). Numărul națiunilor supuse de Darius variază în aceste inscripții după diferitele etape ale
domniei sale: inscripția de la Behistun enumeră 23 de provincii, cea de la Persepolis 25 (Persia
inclusiv) (DB1 6; DPe 10-18). Lista de la Naqš-e Rostam se ridică brusc la 29 de provincii (DNa 22-
30, 38-42). Marile inscripții rupestre respectă criterii geografice și istorice, care la Herodot lipsesc
cu desăvârșire. Credem totuși că în primele două inscripții predomină criteriul geografic, iar în cea
de la Naqš-e Rostam, criteriul istoric.
În reorganizarea radicală pe care a înfăptuit-o în Persia, Darius a ținut seama ca satrapii să
devină dependenți de capitala întregului regat, să fie direct sub ordinele lui și să aibă oarecare teamă
de controlul regal. Anterior lui Darius, satrapii, din care unii erau localnici, aveau puteri nelimitate
și greu controlabile (Vezi Istoria Universală, volumul 2, Editura Științifică, București, 1959, pagina
14). Totuși, este demn de remarcat că Darius nu și-a putut impune de la început autoritatea, „pentru
că a aflat că Oroites era foarte puternic” (Herodot, Istorii, III, 127). Oroites, satrapul Lidiei, controla
districtele financiare ale Frigiei, Lidiei și Ioniei (respectiv districtele 3, 2 și 1), așadar avea o putere
imensă, și Darius a stat mult pe gânduri ca să vadă ce era de făcut pentru a-l doborî. Herodot face o
distincție clară între satrapia Lidiei și cea a Frigiei (Daskyleion) (Istorii, III, 120, 127). Relativ la
Oroites, nu se știe nimic despre data asasinatului acestui satrap de către Darius. În pragul domniei
sale, după cum se observă pe inscripția de la Behistun, Darius a trebuit să facă față unor numeroase
răscoale, dintre care cea mai puternică a fost a Mediei, amintită în treacăt de Herodot (Ibidem, I,
130). Ținând seama de ordinea povestirii lui Herodot, Oroites a fost omorât înainte de reprimarea
răscoalei Babilonului de către Intafernes. În lista de nouă provincii răsculate împotriva lui Darius,

96
care poate fi citită la începutul coloanei a II-a pe inscripția de la Behistun, Lidia nu figurează. E
posibil ca o răscoală fățișă a lui Oroites împotriva lui Darius nici să nu fi existat. Trebuie reiterat că
Darius i-a întins o cursă lui Oroites, și nu a pornit cu armata împotriva lui. – Ibidem, III, 127.
Mai departe, Herodot spune: „După ce a făcut aceste lucruri în Persia [în capitolele imediat
anterioare se vorbește despre felul cum a ajuns Darius pe tron], Darius a constituit douăzeci de
guvernăminte pe care perșii le numesc satrapii. După ce le-a organizat și dispus satrapi, a fixat
impozite pe care trebuia să i le plătească fiecare națiune în parte și a stabilit vecinii de pe lângă
aceste națiuni. Apoi, depășind vecinii apropiați, le-a subordonat fiecăruia în parte alte popoare mai
îndepărtate. Guvernămintele și plata anuală a impozitelor le-a rânduit în felul următor: acelora care
plăteau impozitul în argint, le-a poruncit să plătească în talanți babilonieni, iar acelora care plăteau
în aur, în talanți euboici” (Ibidem, III, 89). Această împărțire este făcută din punct de vedere fiscal.
Într-un district fiscal (νομός), după cum reiese din acest pasaj obscur și greu de tradus, nucleul
central îl forma un neam principal, căruia i se atașau ʻveciniʼ (πλησιόχωροι) și „alte popoare mai
îndepărtate”. După sugestia unor istorici, îmbinarea de cuvinte ὑπερβαίνων τοὺς προσχέας nu
trebuie tradusă prin „sărind peste unii vecini” sau „omițând pe unii vecini”, ci prin „depășind vecinii
apropiați”.
În primul district (νομός) punctul central îl formau ionienii; la nord de ionieni se aflau
colienii, la est de aceștia – magnezienii, spre sud-est de aceștia – carienii, și mai spre sud-est –
licienii, milienii și pamfilienii. În districtul al șaselea ca punct central se aflau egiptenii, cărora le
erau atașați libienii din împrejurimile hotarelor Egiptului, Cirene și Barca (Ibidem, III, 91).
„Guvernămintele și plata anuală a impozitelor le-a rânduit în felul următor: acelora care plăteau
impozitul în argint, le-a poruncit să plătească în talanți babilonieni, iar acelora care plăteau în aur, în
talanți euboici. Talantul babilonian echivalează cu șaptezeci de mine euboice” (Ibidem, III, 89).
Aici este vorba de satrapii (ἀρχαί) și de birurile fixe pe care trebuia să le plătească satrapiile
organizate în districte fiscale (νομόί). În afară de aceste biruri (φόροι) mai existau tot felul de alte
contribuții și taxe, cum ar fi vânzarea peștelui din lacul Moeris ori bararea unui fluviu (Ibidem, III,
91, 117). Populația Regatului Persan, eterogenă și în mare parte vrăjmașă guvernării centrale, după
venirea la putere a lui Darius, care avea nevoie de mulți bani pentru reformele pe care și le-a
propus, gemea sub o povară fiscală deosebit de grea. Această măsură fiscală, „talanți euboici”, nu se
poate înțelege decât în lumina informațiilor pe care istoricul Herodot o etalează în altă parte, unde
apare informația că abia pe vremea lui Darius a fost introdusă în Persia moneda de aur (daricul),
care a circulat alături de moneda de argint (Ibidem, IV, 166). Măsura prin care se stabilea ca unii să
97
plătească în argint, „în talanți babilonieni”, iar alții în aur, „în talanți euboici”, era firească, deoarece
ponderea ‘talantului babilonian’ era mai mare decât cea a ‘talantului euboic’ (raport de 4:3). Un
daric (stater medic) de argint cântărea, de pildă, 11.64 g de argint, iar un daric de aur 8.36 g de aur.
Talantul euboic era aproape egal cu cel persan, așa încât Herodot nu comite greșeală când scrie
„talanți euboici”. Referitor la ‘mina euboică’, amintită de istoric, aceasta avea, după reforma lui
Solon (ales prim-arhonte în 594 î.e.n.), 606 g, în timp ce talantul babilonian cântărea 42.42 kg,
aproximativ cu 7 kg mai mult decât cel euboic (care avea 36.36 kg). În al doilea district financiar,
populația principală de care depindeau celelalte erau lidienii. Lasonienii și cabalienii erau o
populație de munteni, răspândită prin munții dintre hotarul Lidiei și cel al Liciei (Compară cu VII,
77, ibidem). Higenneii (sau, după o altă lecțiune, hitenneii, hitennienii), amintiți de Heorodot, erau,
probabil, locuitorii regiunii Hitenna (Ὑτέννα), un oraș din Pisidia, nu departe de coasta Pamfiliei. În
al treilea district, nucleul îl formau frigienii. Orașul cel mai de seamă al regiunii, al „districtului
Frigiei” (νομός Φρύγιος) era Daskyleion, reședință de satrapie (Ibidem, III, 120, 127). Populațiile
enumerate mai departe de Herodot ca făcând parte din această diviziune fiscală, ori district
financiar, sunt populațiile din nord-estul Asiei Mici, care se înșiră de-a lungul țărmului sudic al
Mării Negre. Prin locuitorii Siriei – sirieni – Herodot îi are în vedere pe cappadocieni. E-adevărat,
grecii numeau sirieni pe cappadocieni, dat fiind că această populație, înainte de a ocupa regiunea
muntoasă a Cappadociei, au locuit în ținuturile Siriei (Ibidem, I, 6, 72 ). Cât despre tracii asiatici,
originari din bazinul fluviului Strymon din Tracia, Herodot îi confundă cu locuitorii Bitiniei
(Ibidem, VII, 72, 75). Cilicia, al patrulea district, mult mai largă în hotare decât Cilicia cunoscută
de istoricii secolelor al IV-lea–al III-lea î.e.n., furniza „caii sacri” pentru curtea regală din Suza. La
perși exista obiceiul ca, în expedițiile războinice, opt cai albi să tragă un car gol, socotit carul
Soarelui. Mai departe sunt menționați și alți zece cai sacri duși de frâie (Compară cu I, 72; VIII,
115, ibidem). Suma tributului cilician, 500 de talanți de argint, este menționată și în altă parte de
Herodot (Ibidem, V, 49). Al cincilea district l-a constituit Posidium (Posideion) – oraș la granița
dintre Cilicia și Siria (Fenicia), ceva mai la sud de Seleucia elenistică. Centru de export viticol, în
special spre Egipt. Pustiurile Arabiei, care este al șaselea district, nu i-a interesat niciodată pe regii
Persiei, și nici pe alți monarhi, cu excepția părții numite Arabia Petraea (corespunzând peninsulei
Sinai) care a fost cucerită de romani în timpul lui Traian. Neamurile enumerate în al șaptelea
district se află în extremitatea răsăriteană a Regatului Persan. Sattagizii (în persană, ținutul
Thatagus) se aflau în estul Iranului și nordul Belucistanului. Gandarii (Kandaharul din Afganistan
își trage, probabil, numele de la vechiul Gandara) ocupau împrejurimile Kabulului modern
98
(Compară cu VII, 66, ibidem). Dadicii și aparitamii (după altă versiune, apariții) sunt necunoscuți,
deși se bănuiește că erau tot munteni din Hindukuș. Suza (Susa), al optulea district, mai este
numită capitala Cissiei (Kissiei). Cissienii (Kissienii) locuiau în nordul Suzianei (Susianei), în
munții care fac hotar între Suziana (Susiana) și Media (Compară cu V, 49, ibidem). În toate cele trei
mari inscripții rupestre, de la Behistun, Persepolis și Naqš-e Rostam, Babilonia e întotdeauna
separată de Asiria. Herodot însă, alteori, integrează Babilonia în Asiria. În orice caz, aceste ținuturi
alcătuiau al nouălea district (Compară cu I, 178, ibidem). Ecbatana, Media, Paricania și Corbiana
făceau parte din al zecelea district descris de Herodot. Media corespundea geografic Irakului
modern. Paricanii (paricanienii, hircanii (?)) și ortocoribanții (corbienii (?)) erau populații care
locuiau în sudul și sud-estul Mării Caspice. Locuitorii din Paricania nu trebuie confundați cu tribul
învecinat cu etiopienii din Asia (Compară cu III, 94, ibidem). Ortocoribanții (oameni cu capișon
ascuțit) au fost identificații de unii cu „sacii cu capișon ascuțit”, amintiți în inscripțiile rupestre de la
Suza și Naqš-e Rostam (DSe 21-30; DNa 22-30; Compară cu DB₁ 6; DPe 10-18). În al
unsprezecelea district sunt enumerate populațiile de pe coasta de vest și sud vest a Caspicei. Caspii
(caspicii), care se întindeau în regiunea de la vărsarea Araxesului, nu pot fi în nici un caz aceiași cu
caspii (caspicii) alăturați sacilor în cel de-al cincisprezecelea district. Bactria este una din cele mai
cunoscute regiuni ale regatului lui Darius, întinzându-se în ținutul fluviului Oxus (Amu-Daria).
Aiglii (sau ugalii) erau un trib din Sogdiana care locuia în sudul fluviului Iaxarte (Sâr-Daria).
Astfel, locuitorii din Bactria până la aigli (ugali) constituiau al doisprezecelea district. Pactica
(după altă versiune Pactyike) – regiune care făcea parte, pe lângă Armenia și locuitorii din
vecinătate (până la Marea Neagră), din al treisprezecelea distrcit, nu poate fi identică cu cea din
bazinul superior al Indusului (Compară cu III, 102, ibidem). Această regiune pare să fi fost
învecinată cu Armenia. Ea nu apare pe niciuna din marile inscripții. În schimb, Armenia apare în
toate listele. Al paisprezecelea district cuprindea triburi nomade din platoul Iranului. Sagartienii
(sagarții) locuiau în nord-vestul podișului iranian și duceau o viață semisălbatică. Locuitorii din
Drangiana (numiți alteori sarangi) și tamaneii locuiau în jurul lacului Zareh (astăzi Seistan), la sud-
vest de Kandahar (Compară cu III, 117, ibidem). Numele de sarangi vine de la cuvântul zara, „lac,
baltă”. Utienii (sau uții; în inscripția de la Behistun apar cu numele de yutijâ) se întindeau spre
țărmurile golfului Persic, iar micienii (maka) locuiau în prelungirea uților (utienilor), spre est. Sacii
(saka), care făceau parte în lista inestimabilă a lui Herodot din al cincisprezecelea district, au fost
triburile nomade din nordul Bactrianei (Bactriei), la est de lacul Aral, în ținutul Turkestanului.
Aceste triburi erau înrudite cu sciții europeni denumiți de perși tot saka. Sacii figurează în lista
99
inscripției rupestre de la Naqš-e Rostam (DNa 22-30 [38-42]). Unii cercetători îi identifică cu
triburile massagetice, vecine sacilor, denumindu-i „sacii masageți”, și nu „sacii amirgeni”, amintiți
de Herodot în cartea a VII-a (Ibidem, VII, 64). Pe aceștia din urmă îi identifică cu daii, populație
din sud-estul Mării Caspice care locuia în apropierea ortocoribanților (din al zecelea district). Al
șaisprezecelea district cuprindea populații numeroase și bine cunoscute, care se aflau răspândite în
nordul podișului iranian și în câmpia din nordul Iranului. Arii (arienii) din lista lui Herodot (ἄρειοι)
nu sunt aceeași cu arii (arienii) menționați în cartea a VII-a (ἄριοι) care locuiau în Afganistanul de
vest. Sogdiana avea ca oraș principal Samarkandul (Compară cu VII, 62, ibidem). Despre paricani
nu se știe nimic din inscripțiile persane. Fiind citați alături de etiopienii din Asia – populație de
coastă din regiunea aflată la vest de gura Indusului – se presupune că locuiau în partea de vest a
Belucistanului modern, întinzându-se până la coastele mării. Aceștia făceau parte din al
șaptesprezecelea district. Matienii din al optsprezecelea district par să nu fie aceeași menționați
în cartea I a lui Herodot (Ibidem I, 72). Matienii amintiți în cartea I se aflau prin Cappadocia, pe
când aceștia locuiau în regiunea muntoasă din nordul lacului Van. Saspirii, menționați de mai multe
ori de Herodot, locuiau în nordul Mediei, la sud de Colchida, în preajma Erevanului de azi (Ibidem,
I, 104; IV, 37; VII, 79). Despre alarodieni nu se știe nimic. În al nouăsprezecelea district intrau o
sumedenie de mici populații de munteni care plăteau dări neînsemnate. Moschii locuiau în regiunea
dintre Cilicia și Armenia de azi, în împrejurimile Erzerumului. Tibarenii sunt asociați întotdeauna
cu moschii, deci locuiau în aceeași regiune. În Biblie sunt numiți „Meșec” și „Tubal” (Geneza 10:2;
1 Cronici 1:5, 17; Psalmii 120:5; Ezechiel 32:26). Macronii ocupau vecinătatea Trebizondei, iar
mossinicii și mariții (ori, după altă versiune, marsii), la rând cu moschii, erau vecini cu aceștia,
ocupând regiunea de coastă dintre Erzerum și țărmul sudic al Mării Negre (Compară cu Herodot,
Istorii, II, 104; VII, 78). Prin indieni, care făceau parte din al douăzecilea district, Herodot înțelege
toate populațiile Indiei, după părerea lui, ultima porțiune locuită în răsăritul Asiei. Darius își
întinsese stăpânirea numai asupra indienilor din bazinul sudic al Indusului, dar textul lui Herodot nu
este destul de clar în această privință.

100