ACADEMIA ROMÂNĂ – FILIALA IAŞI

INSTITUTUL DE ISTORIE „A. D. XENOPOL”

MODERNIZAREA
SISTEMULUI PENITENCIAR ROMÂNESC
1832-1874

Rezumatul tezei de doctorat

Coordonator ştiinţific,
C.S. I Dr. MIHAI-ŞTEFAN CEAUŞU

Doctorand,
ILIE-AUREL URSU

IAŞI - 2017

1
 CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………… p. 3

CAPITOLUL I: Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea.

Orizont politic şi statut juridic………………………...…… p.20

- Privire de ansamblu asupra situaţiei politice din zonă………………..p.20
- Aspecte, realităţi şi tendinţe politice interne……………………………p.32
CAPITOLUL II: Regulamentul Organic – prima legiuire cu caracter

constituţional a Principatelor Române………………...… p. 42

- Aspecte privind elaborarea Regulamentului Organic……………..…..p.42
- Conţinutul şi semnificaţia legiuirii……………………………………….p.55
CAPITOLUL III: Organizarea şi administrarea sistemului penitenciar în

Principate sub regimul Regulamentului Organic…….…p. 71

- Preliminarii istorice regulamentare………………….………………….p.71
- Închisorile sub administraţia domniilor „regulamentare”………….. p.84
- Regimul detenţiei la ocnă……………………….………………………p.100
- Sub regimul politic al domniilor de la Balta Liman…………………p. 103
CAPITOLUL IV: Organizarea sistemului penitenciar în perioada domniei lui
Al. I. Cuza…….……………………….………….………p.125
- Context reformator ……………… …………….………………….p.125
- Preocupări legislative în domeniul siguranţei publice….……………p.127
- Mihail Kogălniceanu şi reformarea sistemului penitenciar….….….p. 143
- Pedeapsa capitală şi noul Cod Penal……………………….…………p. 156
CAPITOLUL V: Reformarea sistemului penitenciar din România în primul

deceniu al monarhiei constituţionale…………………………..……………160

- Continuitate sau schimbare în 1866 ?...............................................p.160
- O nouă lege asupra regimului închisorilor din România……………p.164
ÎNCHEIERE………………………………………………………………. p. 192
ANEXE………………………………………………………………….........................p. 207

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………..p. 252

2
 Într-o perioadă istorică deosebit de agitată la nivel general, european, mai
ales din punct de vedere politic, şi cu profunde transformări pe multiple planuri,
începând cu cel naţional, continuând cu cele sociale, economice, demografice,
ideologice sau cultural-spirituale, societatea românească nu a rămas izolată de
restul lumii. Problemele mari, importante pentru destinul unei societăţi, ca şi
cele subsidiare, aparent nesemnificative, dar cuprinse laolaltă cu cele dintâi şi
integrate cerinţelor generale ori specifice fiecărei etape de dezvoltare a unui
popor, nu au lăsat lumea românească lipsită de reacţie. Indiferent de natura, de
rolul şi ponderea lor în procesul evolutiv al societăţii româneşti, acestea şi-au
făcut loc, cu timpul, pe agenda de lucru a factorilor decizionali sau de influenţă,
chiar dacă felurite constrângeri, din interior sau din afară, le-au împiedicat sau
numai le-au întârziat soluţionarea.
Perioada istorică ce face obiectul prezentei lucrări, cuprinsă cronologic
între anii 1831-1832 şi 1874, este, prin urmare, perioada coagulării, afirmării şi
materializării succesive a obiectivelor naţionale, în limitele şi prin mijloacele
îngăduite de epocă. Procesul emancipării şi al construcţiei naţionale, dezvoltat
pe temeiul unei ideologii corespunzătoare, a presupus, mai întâi, realizarea
unităţii naţionale şi crearea statului român modern. Din această perspectivă, se
poate spune că elaborarea şi intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice în
cele două Principate, apreciate de mulţi specialişti ca fiind „legiuiri cu caracter
constituţional” sau „protoconstituţii” de esenţă modernă, au asigurat o premisă
fundamentală pentru atingerea ţelului urmărit şi anume uniunea legislativă între
Moldova şi Ţara Românească, dată fiind perfecta lor similitudine. Este şi
motivul pentru care, în mod curent, se vorbeşte de o singură legiuire,
Regulamentul Organic, pentru ambele Principate.
Prefaţată de uniunea vamală, realizată la începutul anului 1848, unitatea
politică între Moldova şi Ţara Românească din 1859, urmată la scurtă vreme de
unirea administrativă din 1862, au semnificat treptele parcurse de societatea
românească pe drumul afirmării propriei identităţi şi al constituirii statului

3
naţional modern, ca nouă entitate politică şi juridică pe harta Europei. Desigur,
unirea celor două Principate nu a constituit un scop în sine; atât în deceniile
premergătoare actului Unirii, cât şi în cele imediat următoare, societatea
românească a trebuit să-şi adapteze nu numai obiectivele, ci şi mijloacele şi
instituţiile la condiţiile sau împrejurările istorice specifice fiecărei etape de
dezvoltare, influenţată mai mult sau mai puţin de modele existente în exterior.
Iar dacă în tot cursul veacului trecut, până în primele decenii ale secolului XIX,
acele modele veneau dinspre orient, către mijlocul acestui secol, prin mijlocirea
tinerilor trimişi la studii în afară, influenţele occidentale au început să prevaleze
asupra celor orientale, sfârşind prin a le lua locul.
Construcţia naţională astfel începută a fost însoţită, chiar dacă lent şi
sincopat, de un proces al modernizării, sesizat în chip diferenţiat la toate
nivelurile: economic, social, politic, juridic, educaţional, edilitar, cultural şi,
desigur, instituţional. Fiind însă reductibilă la nivelul, mijloacele şi posibilităţile
de dezvoltare ale societăţii româneşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
modernizarea, mai cu seamă la începuturile ei, nu poate fi şi nu trebuie înţeleasă
ca o revoluţie sistemică, cu efecte profunde şi imediate, ci doar ca o schimbare
de conduită, cu inconsecvenţele fireşti, vizibilă atât în rândul factorilor de
decizie, cât şi în cel al opiniei publice. Iar raportarea comparativă, calitativă şi
cantitativă, se cuvine a fi făcută la reperele trecutului mai apropiat, ori mai
îndepărtat.
În privinţa ritmului înregistrat de acelaşi proces al evoluţiei societăţii
româneşti pe coordonatele modernizării, s-a demonstrat deja în istoriografia
noastră că, după constituirea statului naţional unitar în anul 1859 şi după suita
marilor acte reformatoare din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cadenţa
sporită a acestora a continuat şi sub Carol I, în pofida instabilităţii regimului
politic din primii ani ai monarhiei constituţionale. Dar şi în aceste etape istorice,
modernizarea, ca proces logic şi ireversibil, se raportează la aceleaşi repere ale

4
trecutului, cărora li se pot adăuga în măsură sporită influenţele exercitate din
exterior, fie dinspre lumea franceză, fie dinspre cea germană.
Un domeniu, poate, prea puţin ilustrativ pentru preocupările de înnoire
manifestate în societatea românească după întrarea în vigoare a Regulamentului
Organic, dar care nu poate fi ignorat, nici minimalizat, l-a constituit sistemul
penitenciar sau cel al închisorilor publice din cele două Principate, ulterior din
România. Profilul, menirea şi semnificaţia instituţiei de acest tip într-o societate
(precum cea românească) situată, pe scara istoriei, undeva între medieval şi
modern i-au asigurat de timpuriu un loc marginal în rândul celorlalte instituţii şi
autorităţi ale statului.
Având o problematică specifică, lipsită de elemente spectaculoase şi, de
aceea, fără aderenţă prea mare în rândul publicului cititor, această parte a
istoriei, instituţională, şi-a făcut loc cu anevoie în peisajul cercetării ştiinţifice
fundamentale, atât în trecut, cât şi în prezent. La o privire de ansamblu,
comparativ cu alte domenii, ea pare să fie marcată de o constantă prioritizare şi
selectare a temelor, pe criterii cel mai adesea subiective, de numărul destul de
redus al celor interesaţi de cunoaşterea şi aprofundarea aspectelor de ordin
administrativ în procesul evoluţiei generale, de ponderea mai mică a contribuţiei
lor în reconstituirea trecutului istoric al unei societăţi şi, nu în ultimul rând, de
sărăcia sau lipsa de diversitate a surselor de informare.
Într-o oarecare măsură, ca licenţiat în studii juridice şi ca slujitor activ al
Ministerului Afacerilor Interne, mărturisesc că mă regăsesc în ipostaza celui
care năzuieşte a deveni specialist într-o zonă şi problematică aflate de mai multă
vreme în suferinţă, nu doar din perspectivă istoriografică. Este vorba de zona
siguranţei publice, a organizării şi funcţionării sistemului penitenciar şi a
problematicii închisorilor în societatea românească în trecut, repere care pot
oferi idei şi explicaţii, dacă nu şi învăţăminte, factorilor responsabili sau
decizionali de azi, atât sub aspect legislativ, cât şi sub cel administrativ. Altfel
spus, criza evidentă în care se află de multă vreme sistemul penitenciar

5
românesc, cu vizibilitate sporită mai ales în ultimele decenii de tranziţie
postdecembristă, reclamă o necesară întoarcere a privirilor spre trecut, pentru a
cunoaşte mai bine cauzele generatoare, factorii determinanţi, ca şi potenţialele
soluţii ameliorative.
Conştientizând, deopotrivă, complexitatea, dificultăţile şi riscurile, dar şi
avantajele implicite generate de apropierea şi abordarea unui astfel de domeniu,
cu o evidentă şi chiar pronunţată latură interdisciplinară, mi-am propus, în
cuprinsul prezentei lucrări să reiau firul unor mai vechi şi sporadice preocupări,
reexaminând, cu sporul de informaţii, de argumente şi de perspectivă la
dispoziţie, Modernizarea sistemul penitenciar românesc între anii 1832 şi 1874.
Limitele cronologice propuse – la sugestia inspirată a celui care mi-a
călăuzit primii paşi în cercetarea ştiinţifică autentică, istoricul ieşean Mihai
Ştefan Ceauşu – nu sunt aleatorii, ci perfect justificate, deopotrivă, în plan
istoric, ca şi în cel juridic. Punctul de plecare al anchetei îl reprezintă anul
intrării în vigoare, în Moldova, a celei dintâi legiuiri cu caracter constituţional
pentru Principatele Române, Regulamentul Organic, iar reperul cronologic final
are la bază noua lege a penitenciarelor din România, adoptată în anul 1874, lege
care avea să rămână în vigoare mai bine de jumătate de secol, până în anul 1929.
Perioada istorică focalizată este una dintre cele mai agitate, mai complexe,
dar şi mai consistente în împliniri pe multiple planuri şi, de aceea, extrem de
interesantă, din întreaga istorie a modernităţii româneşti. Este, pe de o parte,
epoca în care societatea românească, eliberată de puţină vreme de regimul turco-
fanariot şi de repetatele ocupaţii armate străine (chiar dacă lucrările de elaborare
a legiuirii organice şi intrarea în vigoare a Regulamentului au avut loc în timpul
ocupaţiei armate ţariste), s-a trezit la viaţă, orientându-şi privirile şi către alte
zări, europene în speţă, decât cele tradiţionale (adică orientale) de până atunci.
Totodată, este perioada care a marcat sedimentarea şi fortificarea conştiinţei
naţionale româneşti, perioada „acumulărilor cantitative”, care aveau să asigure
„saltul calitativ” realizat de aceeaşi societate la mijlocul veacului al XIX-lea.

6
 Elaborarea, definitivarea şi intrarea în vigoare, la începutul deceniului IV
al aceluiaşi secol, a Regulamentului Organic (legiuire asemănătoare pentru
ambele Principate Române) a contribuit nu doar la asigurarea unui dialog sporit,
îndeosebi în plan economic şi comercial, cu lumea exterioară, graţie prevederilor
tratatului de la Adrianopol (1829), ci şi la cimentarea legăturilor dintre românii
de pe ambele maluri ale Milcovului, ca şi de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Unitatea etnică, lingvistică, ocupaţională, de obiceiuri şi credinţă între
fraţii de aceeaşi obârşie a căpătat noi valenţe şi forme de expresie în deceniile
imediat următoare, prin înmulţirea contactelor directe între reprezentanţii noii
generaţii, crescute în „larma ideilor nouă” (în expresia lui Alecu Russo) şi prin
mijlocirea culturii şi a spiritualităţii, transformate în arme eficiente pentru
atingerea obiectivelor naţionale ce se conturau tot mai clar şi spre care năzuiau
cu toţii. Revoluţia paşoptistă, primul dintre acele examene de maturitate politică
pe care noua generaţie a trebuit să-l dea, chiar dacă a fost înfrântă, a avut meritul
de a solidariza pe românii de pretutindeni, indiferent de graniţele politice
arbitrare care-i ţineau separaţi, în jurul unui program naţional. Obiectivele
majore ale acestui program, atât sub aspect social, cât şi sub cel naţional, au fost
definitiv fixate atunci în calendarul marilor evenimente politice ale modernităţii
româneşti din a doua jumătate a aceluiaşi secol.
Unitatea naţională, mult înlesnită prin unitatea legislativă a celor două
Principate extra-carpatice, prin intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, în
anii 1831-1832, urmată de unitatea vamală dintre Moldova şi Ţara Românească,
înfăptuită la începutul anului 1848, a devenit posibilă sub regimul politic al
ultimelor domnii pământene, instaurat în Principate ca urmare a Convenţiei
ruso-turce de la Balta Liman (aprilie 1849). În pofida împrejurărilor politice
interne şi internaţionale neprielnice din primii ani postrevoluţionari, când
restauraţia la nivel continental părea să blocheze ori să descurajeze orice reluare
a luptelor sau acţiunilor revendicative, reformatoare, în sens naţional, în
Principate, mai ales în Moldova, cum observa istoricul Leonid Boicu, unul din

7
obiectivele fundamentale ale revoluţiei, Unirea, îmbrăcând haina culturală, a
putut să se dezvolte şi să atragă de partea crezului unionist energiile foştilor
combatanţi paşoptişti din întreg spaţiul locuit de români.
Având o conduită politică mult deosebită faţă de omologul său muntean,
Barbu Ştirbei (1849-1856), care nu a îngăduit repatrierea tinerilor emigraţi
revoluţionari în timpul mandatului său septenal, domnitorul Moldovei, Grigore
Al. Ghica le-a permis tuturor revenirea în ţară (între aceştia: Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alecu Russo, Alexandru Ioan
Cuza, Dimitrie Rallet etc.) şi chiar le-a încredinţat ranguri sau funcţii în
administraţie, transformând capitala ţării, Iaşii, în centrul spiritual al românimii
şi, totodată, în adevărat „stat-major” al luptei pentru unitate naţională.
Nu întâmplător, deci, înfăptuirea acestui mare obiectiv naţional, Unirea
Principatelor şi crearea statului naţional român modern – pe fondul unor
împrejurări politice externe favorabile asigurate de epilogul războiului Crimeii –
este legat organic de Moldova şi de capitala ei, care au şi dat noului stat unitar,
la 24 ianuarie 1859, pe întâiul ales al naţiunii să-i conducă destinele: Alexandru
Ioan Cuza. Iar „epoca Unirii”, definită astfel de istorici (A. D. Xenopol, Nicolae
Iorga, Dan Berindei, Leonid Boicu, Gheorghe Platon ş.a.) deschisă de epilogul
revoluţiei de la 1848-1849, încununată prin actul istoric al Unirii Principatelor
şi, mai ales, prin seria reformelor instituţionale care au urmat, avea să consacre
definitiv numele şi performanţele unei generaţii de excepţie în istoria naţională,
cunoscută ca generaţia unionistă.
Aceeaşi generaţie avea să conlucreze ulterior, după detronarea lui Al. I.
Cuza şi instaurarea monarhiei străine ereditare în România, prin persoana
principelui Carol I de Hohenzollern (1866), în procesul continuării reformelor
înfăptuite de regimul politic precedent, în direcţia naţională şi a modernizării
societăţii româneşti. Acestea sunt, pe scurt, câteva date sau repere semnificative
ale epocii istorice, bogată în evenimente, fapte şi acţiuni, asupra căreia m-am
oprit în lucrarea de faţă, dar dintr-o perspectivă tematică sau analitică mai puţin

8
obişnuită şi, poate, mai puţin importantă, dar indispensabilă totuşi oricărei
societăţi. Este vorba de unul dintre mijloacele de întreţinere a ordinii şi
siguranţei publice, de combatere a actelor antisociale şi a infracţiunilor de orice
fel, pe cale legală, adică prin autorităţile şi instituţiile investite special cu această
misiune, respectiv prin mijlocirea arestului, a închisorilor publice sau sistemului
penitenciar din societatea românească în epoca de referinţă.
Ar fi de observat, mai întâi, că tema selectată spre cercetare şi
aprofundare, urmând profilul instituţiei focalizate, nu a beneficiat prea mult de
atenţia istoricilor de profesie, încât cele câteva studii analitice şi prea puţinele
sinteze ce i-au fost consacrate, semnate de autori ca: Gr. I. Dianu, Ştefan
Arsenescu, I. Tanoviceanu, Traian Pop, Emanoil Gr. Constantinescu, Eugenia
Economu, Constantin Rădulescu, Ovid Stănciulescu, Ştefan Stătescu, Ştefan
Berechet, Gheorghe Ungureanu, Constantin C. Angelescu şi, mai recent, I. Chiş
(contribuţiile lor sunt cuprinse în bibliografia ataşată lucrării) aparţin juriştilor,
sociologilor sau politologilor. Ele sunt, desigur, importante şi consistente în
informaţii, dovedindu-se utile analistului de astăzi doar pe latura legislativă
şi/sau penală a anchetei ştiinţifice.
În al doilea rând, trebuie spus că preocupări ameliorative – la nivelul celor
mai înalte autorităţi politico-administrative şi al factorilor decizionali din
Principatele Române – în domeniul ordinii publice, al pedepselor aplicate pentru
săvârşirea feluritelor nelegiuiri, a crimelor şi în general a faptelor antisociale,
prin mijlocirea autorităţilor judiciare şi a stabilimentelor penitenciare, au existat
şi în perioada anterioară Regulamentului Organic. Închisorile, deci, nu sunt un
produs sau invenţie a secolului al XIX-lea, ele existând, în forme, dimensiuni,
locuri şi timpuri diferite, în funcţie de rigorile, cerinţele şi disponibilităţile
fiecărei epoci istorice şi ale fiecărui regim politic.
În al treilea rând, ar fi de remarcat faptul că odată cu intrarea în vigoare a
celei dintâi legiuiri cu caracter constituţional în Principatele Române, în anii
1831-1832, se observă o preocupare sporită pe linie legislativă şi administrativă,

9
din partea factorilor responsabili, pentru reformarea sistemului penitenciar
preexistent, motivată fie de nevoia generală a conservării ordinii şi liniştii
publice odată cu înregistrarea progresului demografic, fie de gradul de creştere a
infracţionalităţii şi a criminalităţii în societatea românească, către mijlocul
secolului al XIX-lea. Este posibil însă ca şi influenţa din afară, îndeosebi dinspre
Franţa, ilustrată în materie de drept atât în Legiuirea sau Codul lui Caragea din
Ţara Românească (1818), cât şi în Codul Calimach din Moldova (1817), să fi
exercitat oarecare presiune în direcţia acestei reformări, cu atât mai mult cu cât
şi personajul central de care sunt legate mai toate proiectele sau încercările de
„modernizare” a sistemului penitenciar în cele două Principate a fost un francez.
Este vorba de inginerul francez Ferdinand Dodun de Perrières, specialist
în materie de ocne (de sare) şi penitenciare, adus în Moldova, la începutul
deceniului VI al secolului XIX, de către domnitorul Grigore Al. Ghica. Acestuia
i s-a datorat, pe lângă ofertarea unui nou proiect de exploatare a sării la salinele
de la Târgu Ocna, proiectarea închisorii centrale din Iaşi şi întocmirea
regulamentului de organizare şi funcţionare a acesteia, în timpul lui Grigore Al.
Ghica, precum şi elaborarea principalelor acte normative (legi şi regulamente) în
privinţa penitenciarelor din Principatele Unite, ulterior din România, în vremea
lui Cuza Vodă şi a lui Carol I, până la proclamarea Independenţei de stat. Înaltul
său profesionalism l-a menţinut, deci, în funcţia de consilier domnesc, pe
domeniile enunţate, timp de peste două decenii, de la Grigore Al. Ghica şi până
la Carol I de Hohenzollern.
Pentru o cercetare mai atentă şi mai cuprinzătoare a problematicii
specifice regimului închisorilor din Principate şi, apoi, din România în perioada
construcţiei şi a consolidării statului român modern (1831-1874), am convenit,
împreună cu îndrumătorul ştiinţific al lucrării, să dezvolt analiza, pe temeiul
informaţiilor documentare la dispoziţie, în cuprinsul a cinci capitole distincte.
Primul dintre acestea, l-am intitulat Principatele Române la începutul
secolului al XIX-lea. Orizont politic şi statut juridic. Folosind ca surse de

10
informare cele mai cunoscute studii analitice ori sinteze din literatura istorică şi
juridică, veche şi nouă, consacrată celei de a doua jumătăţi a secolului XVIII şi
primelor decenii ale veacului următor, ne-am îndreptat atenţia spre câteva
aspecte definitorii pentru situaţia ţărilor române, în general, a Principatelor, în
special, în contextul evoluţiei aşa-numitei „chestiuni orientale”, de care era
legată direct sau indirect soarta tuturor românilor.
De mare folos pentru deplina înţelegere a raporturilor internaţionale in
orientul european, a situaţiei şi locului românilor în desfăşurările de forţe care au
avut loc în această parte a lumii, afectând şi Principatele, începând din ultimul
pătrar al veacului „luminilor”, ne-au fost cunoscutele sinteze datorate istoricilor
A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, T. G. Djuvara, Andrei Oţetea, J. B. Duroselle,
Leonid Boicu, Dan Berindei, Ştefan Ştefănescu, Gheorghe Platon, Mustafa Ali
Mehmed, Veniamin Ciobanu, Apostol Stan, Gheorghe Cliveti, Alexei Agachi
ş.a., ale căror titluri sunt cuprinse în bibliografia generală a lucrării de faţă.
Fără a detalia chestiuni asupra cărora vom reveni în cuprinsul acestui
capitol, putem remarca o realitate istorică pusă în evidenţă de majoritatea
analiştilor acestei perioade zbuciumate pentru români şi anume că, pe fondul
confruntărilor politice şi militare din zonă, în care au fost antrenate nu numai
cele trei mari Imperii vecine (Habsburgic, Otoman şi Ţarist), ci şi puterile
occidentale, Principatele au constituit adesea teatru de război. Drept urmare,
Moldova a suferit două amputări teritoriale succesive, în anul 1775, prin
pierderea Bucovinei în favoarea Austriei şi, respectiv, a Basarabiei, în anul
1812, în favoarea Rusiei.
Totodată, în aceeaşi perioadă istorică agitată, statutul juridic de până
atunci al Principatelor, guvernate de regimuri politice turco-fanariote, a cunoscut
o schimbare ce s-a dovedit ulterior nu doar formală. Prin tratatul de pace de la
Kuciuk-Kainargi, care încheia şase ani de conflict militar între Imperiile Otoman
şi Ţarist (1768-1774), Rusia îşi impunea dreptul de protecţie asupra tuturor
creştinilor din Imperiul învins, inaugurând astfel protectoratul „de facto” asupra

11
Principatelor, întărit ulterior şi printr-un protectorat „de jure” (Adrianopol,
1829). Pentru înţelegerea nuanţată a schimbării de statut juridic al Principatelor
în aceeaşi etapă istorică am folosit, cu precădere, studiile istoricilor A. D.
Xenopol, Leonid Boicu, Apostol Stan şi Veniamen Ciobanu. Iar pentru aspectele
mai semnificative ale ideologiei politice şi a spiritualităţii româneşti, generate
sub impulsul şi ecourile Marii Revoluţii franceze la scară continentală, deosebit
de utile ne-au fost lucrările lui A. D. Xenopol, Vlad Georgescu, D. V.
Barnovschi, Valeriu Şotropa, Nicolae Isar, Dan Berindei ş.a. Informaţiile
istorice generale şi, îndeosebi, cele privitoare la contextul politic internaţional
le-am confruntat şi suplimentat cu documentele cuprinse în cunoscuta colecţie
de izvoare iniţiată de D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria
renascerii României, tom I-X, Bucureşti, 1889-1909.
Cel de al II-lea capitol al lucrării, intitulat Regulamentul Organic – prima
legiuire cu caracter constituţional a Principatelor Române, este rezervat celei
mai importante legi care marchează, în opinia multor istorici, începutul
modernizării societăţii româneşti, cel puţin sub raport juridic. În pofida
controverselor istoriografice generate de condiţiile sau împrejurările istorice în
care a fost elaborat, adică sub regimul ocupaţiei armate ţariste şi al
administraţiei politice provizorii a Principatelor Române între anii 1828 și 1834,
Regulamentul Organic a însemnat o piatră de hotar în evoluţia de ansamblu a
societăţii româneşti în secolul al XIX-lea, consfinţind pentru prima oară în
istoria naţională principiul modern al separării puterilor în stat. Chiar dacă acest
principiu a avut mai mult o valoare teoretică, pentru că, în practică, aceste puteri
au continuat să rămână în mâna domnitorului până în vremea Unirii
Principatelor, Regulamentul – potrivit opiniilor specialiştilor (istorici şi jurişti)
care l-au comentat – a constituit „un progres simţitor asupra stării haotice de mai
înainte” (A. D. Xenopol).
Structura perfect asemănătoare a celor două Regulamente, unul pentru
Moldova şi altul pentru Ţara Românească, elaborate în împrejurări istorice

12
identice, pe principii, temeiuri şi de către comisii organizate şi conduse unitar, a
asigurat o aplicare a legii şi o evoluţie cvasi-unitare a celor două Principate în
deceniile imediat următoare. De aceea s-a şi concluzionat că, prin introducerea
Regulamentului Organic în societatea românească, s-a făcut primul pas pe calea
unirii Principatelor, realizându-se unitatea lor legislativă.
Analiza nuanţată a acestei legiuiri şi înţelegerea semnificaţiei ei istorice
ne-a fost mult înlesnită de consultarea, mai întâi, a ediţiei integrale a
Regulamentului Organic al Moldovei, realizată de istoricii ieşeni Dumitru Vitcu,
Gabriel Bădărău şi Corneliu Istrati, precum şi a studiilor preliminare incluse în
aceeaşi ediţie, datorate lui Constantin C. Angelescu, Iuliu C. Ciubotaru,
Corneliu Istrati şi Gheorghe Ungureanu. Desigur, nu au fost neglijate lucrările şi
studiile „clasice” în materie, aparţinând lui A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, I. C.
Filitti, Al. Papadopol-Calimah, Pompiliu Eliade, Mihail Galan, Andrei Oţetea,
etc., sau cele de dată mai recentă, semnate de Tudor Drăganu, Anastasie
Iordache, Gheorghe Platon, Apostol Stan ş.a., toate fiind menţionate în
bibliografia generală a lucrării de faţă.
Capitolul al III-lea al lucrării priveşte Organizarea şi administrarea
sistemului penitenciar în Principate sub regimul Regulamentului Organic,
până la istorica Unire din 1859 şi crearea statului naţional român modern. După
o necesară retrospectivă asupra legislaţiei penale, a formelor şi condiţiilor de
aplicare a pedepselor în societatea românească premodernă, cu accent pe
împrejurările pronunţării şi aplicării pedepsei capitale, am analizat – pe baza
principalelor acte normative (legi, regulamente, adrese, instrucţiuni) elaborate în
deceniile de referinţă – starea generală a „grosurilor” sau a locurilor de arest
existente pe lângă poliţia târgurilor şi a oraşelor din ţară, începând cu cele din
capitală (Bucureşti şi Iaşi), precum şi a celor din ţinuturi.
Principala legiuire prin care s-a identificat perioada istorică, Regulamentul
Organic, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, nu privea şi nu soluţiona
în chip expres sistemul penitenciar din Principate, ci doar consfinţea menţinerea

13
pe mai departe a pedepsei capitale, categorisind şi diversificând pedepsele în
funcţie de gravitatea infracţiunilor, dar şi de statutul social al făptuitorilor.
Important rămâne faptul că, prin noua legiuire, care nu elimina pedepsele
corporale, erau abolite (cel puţin teoretic) „schingiuirile şi toate sâlnicile
mijloace pentru a sâli pe învinovăţâtul la vreo mărturisire”, precum şi „osândirea
prin ciuntire” (art. 355), pedepse prevăzute în codurile sau legiuirile penale
anterioare. Dar realităţile consemnate în referatele sau rapoartele întocmite
periodic de diverşi emisari sau reprezentanţi ai autorităţilor administrative,
trimişi să inspecteze locurile de detenţie din cele două capitale, ori din ţară,
aveau să contrazică ulterior bunele intenţii, semnalând mari diferenţe între litera
legii şi aplicarea ei.
În aceeaşi situaţie s-a aflat şi legislaţia complementară Regulamentului,
ilustrată printr-o serie întreagă de proiecte sau încercări de reformare a
„grosurilor” (însuşite de cele două Adunări Obşteşti, de la Iaşi şi Bucureşti), mai
întâi în capitale, apoi şi în ţinuturi, începând chiar din anul 1833. Dar, şi atunci,
ca şi mai târziu, până în vremurile contemporane, s-a dovedit că de la idee la
faptă este un drum prea lung şi adesea blocat. Noile administraţii
„regulamentare”, reprezentate de Mihail Sturdza şi Grigore D. Ghica, au avut
alte priorităţi decât cele moştenite de la vechea administraţie provizorie. Nu
starea închisorilor sau „grosurilor”, ori regimul de viaţă şi statutul celor închişi
s-a aflat pe agenda de lucru a factorilor de decizie, ci problematica mult mai
largă şi mai complicată a societăţii româneşti, care avea să genereze nu peste
mult timp revoluţia de la 1848.
Abia după trecerea valului revoluţionar şi instalarea noilor domni în
Principate, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Balta Liman (1849),
Grigore Al. Ghica, în Moldova şi Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, se poate
vorbi de o preocupare sporită a autorităţilor în direcţia îmbunătăţirii sistemului
penitenciar de la noi. Aducerea unui specialist francez în ţară – în persoana lui
Ferdinand Dodun de Perièrres – de către domnitorul moldovean confirmă pe

14
deplin această afirmaţie. De numele inginerului francez, în această primă etapă
reformatoare, se leagă elaborarea noului aşezământ pentru închisoarea publică
sau temniţa din Iaşi, ale cărui prevederi au fost extinse asupra întregii reţele de
aresturi şi închisori din ţară, asimilate întocmai şi de autorităţile administrative
de peste Milcov, precum şi construcţia şi/sau definitivarea „castelului” de la
Târgu Ocna, considerat cel mai temut loc de detenţie din Moldova, unde îşi
ispăşeau pedeapsa, alături de alţi condamnaţi, criminalii osândiţi la închisoare pe
viaţă, adică la o moarte lentă.
Pentru elaborarea acestui capitol, în afara celor câteva studii monografice
sau analitice consacrate mai mult sau mai puţin temei (semnate V. A. Urechia,
Radu Rosetti, Gr. I. Dianu, I. Tanoviceanu, Gheorghe Ungureanu, Constantin C.
Angelescu, Dumitru Vitcu, Ovid Stănciulescu ş.a.), am considerat absolut
necesară cunoaşterea legislaţiei şi a actelor normative complementare aferente
domeniului. Parte dintre acestea le-am găsit în cunoscuta colecţie de documente
Uricariul a lui Teodor Codrescu, altele în vechea sinteză a lui Manolache
Drăghici (Istoria Moldovei pe timp de 500 ani, Iaşi, 1857) sau în colecţia
Analelor Parlamentare ale României şi, cele mai multe, în Manualul
administrativ al Principatului Moldovei (Iaşi, 1855). Informaţii interesante şi
mai puţin cunoscute am găsit în Colecţia de ofisuri domneşti către Obşteasca
Adunare a Moldovei şi adresele acesteia de la anul 1834 până la 1848, tipărită
la Iaşi, în tipografia lui Gheorghe Asachi, în 1848. De un real folos pentru
ilustrarea diferenţelor sesizabile între textele actelor normative şi aplicarea lor în
materie de închisori mi-au fost dosarele consultate în fondurile de arhivă
existente la Iaşi, îndeosebi fondurile: Secretariatul de Stat al Moldovei,
Departamentul Lucrărilor Publice, Departamentul din Lăuntru, sau Primăria Iaşi.
Câteva dintre acestea sunt reproduse în cuprinsul Anexelor din final.
În cel de al IV-lea capitol al lucrării, am urmărit Organizarea sistemului
penitenciar românesc în perioada domniei lui Al. I. Cuza. Mult mai bine fiind
cercetate şi cunoscute seria marilor reforme structurale iniţiate şi realizate de

15
primul domn ales de popor (în condiţiile votului cenzitar) la 1859, problema
închisorilor din Principatele Unite nu s-a înscris ca prioritate politică, pentru
regimul nou instituit al lui Cuza Vodă, decât după recunoaşterea Unirii, de către
puterile garante, şi în plan administrativ. Urmând exemplul înaintaşului său la
tronul Moldovei, domnul Unirii l-a numit (în fapt, l-a menţinut) în funcţia de
consilier pentru domeniul penitenciarelor din ţară pe acelaşi inginer francez
Ferdinand Dodun de Perrières, care, e de presupus că cunoştea foarte bine
realităţile existente în închisorile româneşti după experienţa acumulată în anii
anteriori.
Promovând cu consecvenţă politica de centralizare şi de uniformizare
administrativă încă înainte de a primi dezlegare din partea puterilor garante şi
continuând-o mai apăsat după primirea acordului, Cuza şi colaboratorii săi şi-a
îndreptat atenţia şi spre „marginea” societăţii, spre acele stabilimente de
reeducare a vinovaţilor de toate speţele şi gradele, numite puşcării. Astfel, la
7 august 1862, guvernul comun condus la acea vreme de Nicolae Kretzulescu,
care deţinea şi portofoliul Internelor, a decis să adopte măsura reformării şi
uniformizării sistemului penitenciar, prin desfiinţarea – cu începere de la
1 octombrie acelaşi an – a vechii administraţii a temniţelor şi intrarea în vigoare,
de la aceeaşi dată, a noului Regulament pentru organizarea serviciului
stabilimentelor penitenciare şi cele de binefacere din România, act sancţionat
de domnitor prin decretul nr. 630 din 11 august acelaşi an. Documentul, elaborat
şi direcţionat pe linia celorlalte multe şi importante acte reformatoare, emise şi
aplicate imediat în cele două Principate, urmărea „nivelarea” şi consolidarea, pe
cale legislativă, a unităţii politico-administrative a noului organism naţional.
De fapt, este vorba de extinderea în Ţara Românească a sistemului
penitenciar din Moldova, nu pentru că acesta din urmă ar fi fost mai performant
sau mai eficient în procesul pedepsirii şi reeducării celor găsiţi vinovaţi de
felurite infracţiuni, ci pentru simplul motiv că autorul noului Regulament era
unul şi acelaşi personaj care elaborase mai vechiul Aşezământ pentru închisoarea

16
centrală din Iaşi (1855), în vremea lui Grigore Al. Ghica, inspectorul francez
Fernand Dodun de Perrières, despre care am pomenit mai sus. Analiza atentă a
cuprinsului acestui regulament, cu evidenţierea elementelor de noutate introduse
în legislaţia penală – ilustrată prin Codul Penal şi Codul de procedură penală
adoptate doi ani mai târziu – şi în sistemul penitenciar, ne-a înlesnit înţelegerea
progresului înregistrat în domeniu, dar şi a limitelor (materiale) dictate de
împrejurările istorice specifice. Un paragraf special din acest capitol am rezervat
preocupărilor mai puţin cunoscute în acest domeniu ale lui Mihail Kogălniceanu
(asemănătoare sau complementare celor invocate anterior de Anastasie Panu) în
dubla-i calitate de prim-ministru şi de ministru de Interne.
Adăugate tuturor celorlalte iniţiative şi preocupări legislative cu caracter
ameliorativ şi modernizator, care au caracterizat scurta dar fructuoasa domnie a
lui Al. I. Cuza, Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor
penitenciare şi de binefaceri din România, din 11 august 1862, ca şi
Regulamentul general pentru arestele districtuale din toată ţara, din 22 aprilie
1864, ilustrează faptul că, indiferent de natura domeniului focalizat, generaţia
politică de atunci şi-a făcut datoria cu onestitate. În frunte cu strălucita echipă de
colaboratori adunată în jurul primului domn ales de naţiune în 1859, clasa
politică românească – din care s-a detaşat Mihail Kogălniceanu – nu numai că a
conştientizat necesitatea acută a reformelor în cadrul noului organism naţional,
pentru reducerea decalajului existent faţă de standardele valorice ale Europei
occidentale, dar a şi încercat, cu multe şi însemnate reuşite, să traducă intenţia şi
voinţa în fapte.
Ca surse de informare pentru acestă parte a tezei am utilizat, pe lângă cele
mai cunoscute lucrări (monografii sau studii analitice) consacrate epocii Unirii şi
lui Cuza Vodă, semnate de istoricii A. D. Xenopol, Constantin C. Giurescu,
Gheorghe Zane, Constantin C. Angelescu, Dan Berindei, Leonid Boicu,
Gheorghe Platon, Dumitru Vitcu, Nichita Adăniloaie ş.a., principalele colecţii de
izvoare legislative editate de I. M. Bujoreanu sau Constantin Hamangiu, precum

17
şi studiile istorico-juridice reprezentative deja amintite, datorate lui Gr. I. Dianu,
Ovid Stănciulescu, I. Chiş, I. Tanoviceanu ş. a., cuprinse, de asemenea, în
bibliografia acestei lucrări. Acestora le-am adăugat câteva informaţii noi extrase
din fondurile arhivistice menţionate, menite a întări sau ilustra mai bine
cazuistica şi observaţiile din text.
În sfârşit, capitolul al V-lea al tezei este consacrat Reformării sistemului
penitenciar din România în primul deceniu al monarhiei constituţionale. Sub
regimul politic al monarhiei constituţionale, a existat o preocupare majoră de
asigurare a continuităţii organizatorice şi instituţionale în mai toate domeniile
vieţii publice, în ciuda instabilităţii guvernamentale, a agitaţiilor şi a frămân-
tărilor care au afectat destul de mult societatea românească în primii ani ai
domnitorului Carol I. Oricât de marginal sau de lipsit de transparenţă şi de
utilitate pentru progresul general va fi fost domeniul penitenciar, ilustrat în
lucrarea de faţă prin situaţia închisorii din Iaşi, socotită reprezentativă pentru
întreg sistemul, cazul acestei instituţii avea să-şi facă loc în preocupările
organelor legislative şi decizionale.
Noul cadru politic şi juridic consacrat prin prima Constituţie modernă a
ţării, adoptată în vara anului 1866, a deschis seria unor adaptări sau modificări şi
în legislaţia regimului penitenciar, consfinţind, înăsprind sau, după caz,
diminuând registrul şi regimul pedepselor aplicate diverselor categorii de
vinovăţii şi de vinovaţi aflaţi în stare de arest sau condamnaţi definitiv, pe
diferite termene, şi ispăşindu-şi pedeapsa într-una din numeroasele închisori
publice existente la acea dată în România. Iar factorul de unitate şi de
continuitate a sistemului penitenciar, adaptat noilor cerinţe sau posibilităţi ale
societăţii româneşti, a rămas acelaşi specialist francez, Ferdinand Dodun de
Perrières.
Pe fondul unei controversate relaxări a legislaţiei specifice în domeniu –
în condiţiile în care prin Codul Penal din decembrie 1864 al lui Cuza fusese
abolită pedeapsa supremă, fiind menţinută doar în Codul de justiţie militară, pe

18
timp de război – infracţionalitatea a sporit în România, cauzată şi de toleranţa
crescută a instanţelor de judecată. Asemenea realitate a fost constatată prin
înmulţirea cazurilor de recidivă. Dar recidivele s-au datorat şi altei cauze, nu mai
puţin importantă şi anume organizarea defectuoasă, „tradiţională” sau învechită,
a închisorilor pe sistemul cvasi-generalizat al penitenciarelor mixte pentru
condamnaţii închişi pentru felurite infracţiuni, judecate din perspectiva gravităţii
faptelor comise.
După scurgerea perioadei de instabilitate politică şi guvernamentală care a
afectat primii ani ai regimului monarhiei constituţionale, Carol I anunţa
Corpurile legiuitoare, în toamna anului 1871, că va supune spre dezbatere unele
proiecte de legi vizând modificarea regimului penitenciar din România, regim
care se baza pe sistemul celular mixt, considerat depăşit de vreme. Intenţia a fost
însă amânată din motive pe care nu le cunoaştem, dar le putem presupune (alte
urgenţe sau raţiuni vor fi intervenit), încât abia peste doi ani, în noiembrie 1873,
chestiunea închisorilor a revenit, ca temă legislativă, în cuprinsul mesajului
domnesc către Parlament. Luând act de aşteptarea guvernului condus de
conservatorul Lascăr Catargiu, Parlamentul ţării a votat în aceeaşi sesiune Legea
asupra regimului închisorilor din România, sancţionată de Carol I la 26 ianuarie
1874 şi publicată în „Monitorul Oficial” din 1 februarie acelaşi an.
Prin această lege, penitenciarele din ţară, puse sub autoritatea nemijlocită
a Ministerului de Interne, erau împărţite în două mari categorii: de prevenţie şi
de „osândă”, acestea din urmă fiind de mai multe „clase”, în funcţie de
gravitatea faptelor pentru care au fost pronunţate pedepsele. Regimul de detenţie
pentru „preveniţi” sau „acuzaţi” reclama existenţa, în fiecare reşedinţă de judeţ,
a unei închisori cu acest profil, organizată prin mijloacele şi răspunderea
autorităţilor locale, cu menţiunea că supravegherea sau paza interioară trebuia
asigurată, pe „despărţituri”, de persoane de acelaşi sex cu arestaţii. Pentru
cazurile cele mai grave, respectiv pentru osândiţii la muncă silnică, legea
impunea obligativitatea unor închisori speciale, plasate „pe lângă salinele în

19
exploatare, mine, porturi sau alte stabilimente de lucrări publice”, unde
condamnaţii erau constrânşi să muncească, îndeosebi la tăierea sării.
În privinţa închisorilor pentru femei – câtă vreme numărul condamnatelor
se menţinea redus – acestea puteau servi drept loc de ispăşire a pedepsei, în
comun, atât pentru cele care trebuiau să execute munca silnică, cât şi pentru cele
de la recluziune sau corecţie. Atenţie specială acorda legiuitorul închisorilor
pentru minori. Considerat, probabil, segmentul social cel mai vulnerabil şi mai
predispus la infracţiuni sau delicte pedepsite de codul penal, dar şi cel mai
recuperabil din perspectiva vârstei condamnaţilor, minorii erau închişi în locaţii
speciale, numite case de educaţiune corecţională.
Despre costurile şi responsabilităţile materiale reclamate de întreţinerea
sistemului penitenciar naţional, statul îşi asuma cheltuielile de construcţie, de
reparaţii şi de întreţinere a închisorilor pentru munci silnice, de recluziune şi de
corecţie, ale caselor „de educaţiune corecţională” şi ale închisorilor pentru
recidivişti. În schimb, cheltuielile aferente construirii, reparaţiilor şi întreţinerii
stabilimentelor pentru preveniţi şi acuzaţi, situate pe lângă fiecare tribunal,
precum şi cele necesare închisorilor de prin plăşi sau comune, incluzând
obligaţiile de transport al osândiţilor de la un stabiliment la altul, cădeau în
sarcina administraţiilor locale (judeţene).
Un nou Regulament general pentru penitenciarele centrale, adoptat la 24
mai 1874 şi cumulat cu documentele similare pentru arestele preventive din 14
mai 1876, respectiv cu cel deja existent pentru Casa centrală de corecţiune
pentru minori, au fost puse în aplicare şi au rămas multă vreme neschimbate.
Regulamentul, fără a revoluţiona sistemul penitenciar din România, fiind
elaborat şi adoptat sub acelaşi şi de acelaşi înalt responsabil specialist adus din
Franţa pentru reformarea domeniului, detalia, practic, măsurile necesare pentru
aplicarea legii în litera şi spiritul ei. Desigur, toate detaliile şi aspectele cuprinse
în aceste acte normative sunt atent analizate în cadrul capitolului final, pe

20
temeiul textelor respective, extrase din cunoscutele colecţii de izvoare juridice
editate de I. M. Bujoreanu şi Constantin Hamangiu.
Pentru corecta lor interpretare, am apelat şi la studiile sau lucrările în
domeniu semnate de Emanoil Constantinescu, Şt. Arsenescu, Em. Antonescu,
Constantin Rădulescu, M. I. Tălăngescu, L. Elefterescu, V. Gabrielescu, Ovid
Stănciulescu şi, desigur, Gr. I. Dianu, cărora le-am adăugat propriile observaţii
sau opinii. Cu siguranţă, constatările noastre pot fi marcate de posibile asocieri
(involuntare) cu situaţia din închisorile de azi şi starea actuală a sistemului
penitenciar din România, care, în multe privinţe, reamintesc şi redimensionează
probleme sau condiţii frecvent întâlnite în deceniile de mijloc ale secolului al
XIX-lea, când a început de fapt procesul reformării în domeniu.
Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a problematicii pe care
tema o reclamă sau o presupune şi fără a cuprinde întreaga bibliografie aferentă,
limitată, cu mici excepţii, doar la cea românească (bogată, dacă nu şi variată),
lucrarea de faţă încearcă să evidenţieze resorturile legislative şi raţiunile
politico-administrative care au stat la baza proiectelor de reformă, în sens
modern, a sistemului penitenciar din societatea românească în perioada
construcţiei naţionale, a formării şi consolidării statului unitar român. Încercările
n-au lipsit, unele chiar au prins viaţă, altele s-au dovedit inconsistente,
paleative sau iluzorii. Pentru că, spre deosebire de alte domenii, cu impact şi
însemnătate sporită pentru societate, în general (precum cele economice, sociale,
politice, spirituale etc.), problema închisorilor a fost şi a rămas, totuşi, una
marginală pe agenda de lucru a autorităţilor competente şi a factorilor politici
responsabili.
Concluzionând, în perioada cuprinsă între anii 1831 şi 1874, semnificând
o etapă foarte importantă din procesul construcţiei naţionale, putem afirma că –
în pofida îndelungatei cooperări a autorităţilor cu un recunoscut specialist străin
în materie – progrese spectaculoase în domeniul sistemului penitenciar
românesc nu s-au înregistrat, decât doar sub aspect legislativ. Altfel spus,

21
modernizarea s-a vădit mai mult conceptual, în legislaţie cu precădere şi mai
puţin în teren, sau în practica curentă. Starea deplorabilă a întregului sistem,
constatată periodic, a reclamat mereu măsuri ameliorative, reparatorii adesea, pe
direcţii multiple: materiale, tehnico-administrative, sanitare, organizatorice,
punitive, recuperatorii, etc., în conformitate cu cerinţele sau normele progresului
social pentru etapa istorică respectivă.
Preocupări de reformare a sistemului au existat, încercări de părăsire a
tradiţiei învechite ce guvernau domeniul s-au efectuat, dar măsuri concrete care
să însoţească bunele intenţii ale factorilor decizionali au fost, din păcate, prea
puţine, în afara celor legislative. Neglijarea unui domeniu mai puţin expus
interesului public şi politic, subfinanţat ori slab finanţat de la buget, mai curând
menit a se autofinanţa şi a perpetua, astfel, norme sau obiceiuri cutumiare
(generatoare de abuzuri) în locul noilor acte legislative, s-a prelungit mult în
timp, ulterior şi în spaţiu, încărcând astfel agenda de lucru a generaţiei de
politicieni care a pus bazele României Mari.
Iar transferul Direcţiei generale a penitenciarelor din administrarea
Ministerului de Interne, în cea a Ministerului Justiţiei – prin legea din 23 martie
1914 – avea să asigure, între altele, exercitarea autorităţii în domeniu de către un
singur factor decizional, creând premisele unei mai bune organizări interne, unei
sporite preocupări şi responsabilizări la nivelul tuturor eşaloanelor şi, poate,
unei mai bune corespondenţe între caracterul punitiv al pedepselor aplicate şi
efectul lor recuperator în plan educaţional.

22
 BIBLIOGRAFIE

IZVOARE
a. Inedite
Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale. Fonduri:
- Secretariatul de Stat al Moldovei
- Departamentul din Lăuntru (Ministerul de Interne) al Moldovei
- Departamentul Lucrărilor Publice
- Primăria Iaşi
b. Edite
- Acte şi documente relative la istoria renascerii României, vol. I-X, editate de
D. A. Sturdza ş.a., Bucureşti, 1889-1909;
- Analele Parlamentare ale României, vol. I/1, Obşteasca Adunare
Extraordinară de revizuire a Reglementului Organic a Ţării Româneşti,
Bucureşti, 1890; vol. II/1, Obicinuita Obştească Adunare a Ţării Româneşti,
Legislatura I, Bucureşti, 1892; vol. III/2, Obicinuita Obştească Aduneare a
Moldovei, legislatura I, Bucureşti, 1893; vol. III/2, Obicinuita Obştească
Adunare a Moldovei, sesiunea 1832-1833, Bucureşti, 1893; vol. IV, partea a II-
a, Obicinuita Obştească Adunare a Tării Româneşti, sesiunea 1834-1835,
Bucureşti, 1895;
- Boerescu, Vasile, Codicele române sau collecţiune de toate legile României,
vol. I, cuprinzând Codicele civil, Procedura civilă, Codicele comercial,
Codicele penal, Procedura penală, Tipografia Laboratorilor Români,
Bucureşti, 1873;
- Bujoreanu, I. M., Collecţiune de legiuirile vechi şi noi câte s-au promulgat
până la finele anului 1870, Bucureşti, 1873;
- „Buletin. Foaia publicaţiilor oficiale din Principatul Moldovei”, Iaşi, 1851-
1856;

23
-Codul Calimach (1816-1817), ediţie critică publicată de acad. A. Rădulescu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1958;
- Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1831, editată de Corneliu Istrati,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009;
- Colecţie de ofisuri domneşti către Obşteasca Obicinuită Adunare a Moldovei
şi adresele acesteia de la anul 1834 la 1848, Iaşi, Tipografia Institutul Albinei,
1848;
- Hurmuzaki, E., Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVII,
Corespondenţă diplomatică şi rapoarte consulare franceze (1825-1846),
publicate de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1913;
-Legiuirea Caragea (1818), ediţie critică publicată de acad. A. Rădulescu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1955;
- Hamangiu, C., Codul general al României (Codurile, legile şi regulamentele
uzuale în vigoare) 1856-1907, vol. I, ediţia a II-a, Codurile, Bucureşti, Editura
Librăriei Leon Alcalay, 1907;
- Idem, Codul general al Românirei, vol. II, ediţia a II-a, Legi uzuale (1856-
1900), Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1907;
- Manualul administrativ al Principatului Moldovei, cuprinzător legilor şi
dispoziţiilor introduse în ţară de la anul 1832 până la 1855, tom I, Introducerea
Regulamentului Organic, Divanul Obştesc, Sfatul Administrativ şi
Departamentul din Năuntru, Iaşi, 1855;
- Pravilniceasca Condică (1780), ediţie critică publicată de acad. A. Rădulescu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1957;
- Regulamentul Organic al Moldovei, ediţie integrală, realizată de Dumitru
Vitcu şi Gabriel Bădărău, cu sprijinul lui Corneliu Istrati, Editura Junimea, Iaşi,
2004;
- Uricariul, publicate de Teodor Codrescu, vol. VIII, Iaşi, 1886; vol. IX, Iaşi,
1897; vol. XII, Iaşi, 1889.

24
LUCRĂRI GENERALE ŞI STUDII SPECIALE

- Agachi, Alexei, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţie militară

rusă (1806-1812), ediţia a II-a, Editura Pontos, Chişinău, 2008;
- Angelescu, Constantin C., Pedeapsa cu moarte la români în veacul al XIX-lea,
în vol. Scrieri alese. Drept, istorie şi cultură, ediţie şi studiu introductiv de
Dumitru Vitcu, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
-Idem, Manuscrisul original al Regulamentului Organic, în vol. Regulamentul
Organic al Moldovei, Editura Junimea, Iaşi, 2004;
- Antonescu, Em. Personalul închisorilor, în “Revista penală”, an. IV, nr. 1-2,
Bucureşti, 1925;
- Arsenescu, Ştefan, Chestiunea penitenciarelor, în “Curierul judiciar”, an V, nr.
32, Bucureşti, 1896;
- Idem, Chestiunea trecerii Administraţiei Închisorilor la Ministerul de Justiţie,
în “Revista penitenciară şi de drept penal”, an III, nr. 1, Bucureşti, 1914;
- Idem, Sistemul penitenciar şi studiu asupra închisorilor din România,
Tipografia „Aurora”, Bucureşti, 1905;
- Idem, Munca în închisori (munca penală), Bucureşti, 1922;
- Idem, Femeia criminală – Închisoarea de femei Plătăreşti, în „Revista
penitenciară şi de drept penal”, an IV, nr. 8, Bucureşti, 1915.
- Idem, Reforma penitenciară”, în „Revista penitenciară şi de drept penal”, an
III, nr. 6-9, Bucureşti, 1914;
- Aslan, Th. C., Finanţele României de la Regulamentul Organic până în
present, 1831-1905, Bucureşti, 1905;
- Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991),
Bucureşti, 1996;
- Barnovschi, D. V., Originile democraţiei române. „Cărvunarii”. Constituţia
Moldovei de la 1822, Iaşi, 1922;

25
- Bădărău, Gabriel, Academia Mihăileană (1835-1848). Menirea patriotică a
unei instituţii de învăţământ, Editura Junimea, Iaşi, 1987;
- Berechet, Ştefan, Judecata la români până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti,
1926;
- Berindei, Dan, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol.I, secolele
XVIII-XIX, Bucureşti, 1991;
- Idem, Românii şi Europa în perioadele premoderne şi modernă , Editura
Academiei, Bucureşti, 1997;
- Idem, Constituirea statului naţional român în context european, în vol. Cuza
Vodă. In Memoriam, coord. L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Editura Junimea,
Iaşi, 1973;
- Bezviconi, Gh., Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Institutul de Istorie
Naţională, Bucureşti, 1947;
- Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. II, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
- Boicu, Leonid, Geneza „ chestiunii române” ca problemă internaţională,
Editura Junimea, Iaşi, 1976;
- Idem, Austria şi Principatele Române în vremea războiului Crimeii. 1853-
1856, Editura Academiei, Bucureşti, 1974;
- Idem, Adevărul despre un destin politic: domnitorul Grigore Alexandru Ghica
(1849-1856), Editura Junimea, Iaşi, 1973;
- Cernovodeanu, Paul, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-
lea. Serie nouă, vol. II (1822-1830), Editura Academiei, Bucureşti, 2005;
- Chiş, I., Istoria penitenciarelor – ieri şi azi, Editura A. N. I., Bucureşti, 2003;
- Idem, Reforma penitenciară din România, Editura Ando-Tours, Timişoara,
1997;
- Idem, Condiţia de deţinut, în „ Revista de ştiinţă penitenciară”, nr. 3/ 11,
Bucureşti, 1992;

26
-Cliveti, Gheorghe, Concertul European. Un experiment în relaţiile
internaţionale în secolul XIX, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006;
- Constantinescu, Emanoil Gr., Evoluţia regimului penitenciar în România cu
referinţe la trecutul penitenciarelor din Europa şi America, Editura „Tiparul
Românesc”, s.a.
- Ciobanu, Veniamin, Statutul juridic al Principatelor Române în secolul al
XVIII-lea, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001;
- Idem, Jurnal ieşean la sfârşit de veac, Editura Junimea, Iaşi, 1980;
- Idem, La graniţa a trei Imperii, Editura Junimea, Iaşi, 1985;
- Idem, Problema orientală. 1856-1923, Editura Junimea, Iaşi, 1999;
- Ciubotaru, Iuliu, Lucrări şi proiecte în vederea elaborării Regulamentului
Obştesc al Moldovei din anul 1827, în „Anuarul Institutului de Istorie A. D.
Xenopol", tom XXXVIII, Iaşi, 2001;
-Drăganu, Tudor, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România
până la 1916, Cluj-Napoca, 1991;
- Dianu, Gr. I., Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi şi
obiceiuri, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1900.
- Idem, Criminalitatea şi cauzele ei în România. Studiu social şi de moravuri,
Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, 1905;
- Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii
moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995;
- Dobrovici, G. M., Istoricul dezvoltării economice şi financiare a României,
Bucureşti, 1935, p. 121 şi urm.
- Drăghici, Manolache, Istoria Moldovei pe timp de 500 ani. Până în zilele
noastre, tom II, Iaşi, 1857;
- Economu, Eugenia, Istoricul penitenciarelor de femei din România şi diverse
contribuţiuni de ştiinţă penitenciară bazate pe experienţă practică, Tipografia
şi legătoria Penitenciarului Văcăreşti, Bucureşti, 1930.

27
- Elefterescu, Luca D., Reforma sistemului penitenciar, în „Dreptul”, an XXI, nr.
53, Bucureşti, 1892;
- Eliade, Pompiliu, Histoire de l’esprit publique en Roumanie au dix-neuvième
siècle, tome premiere (1821-1829, Paris, 1905;
- Idem, La Roumanie au XIX-e siècle, II, Les trois présidents plénipotentiares
(1828-1834), Paris, 1914;
- Filitti, Ion C., Domniile române sub Regulamentul Organic, 1834-1848,
Bucureşti, 1915;
- Idem, Frământările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la
1828, Bucureşti, 1932, p.159.
-Idem, Corespondenţa consulilor englezi din Principate, 1828-1836, în
„An.Acad.Rom.Mem.Sect.Ist”, tom XXXVIII, Bucureşti, 1934;
- Idem, Despre vechiul drept penal român, Bucureşti, 1928;
- Florescu, Radu R., The Struggle against Russia in the Romanian
Principalities, 1821-1854, München, 1962;
- Idem, Romania and the Origins of the Crimean War, în vol. Essays on
Romanian History, The Center for Romanian Studies, Iaşi-Oxford-Portland,
1999;
- Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii, traducere de
Ghiu Sorin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
-Gabrielescu, Virgil M., Instrucţia şi educaţia în închisorile noastre, în
„Revista penitenciară şi de drept penal”, an IV, nr. 8, Bucureşti, 1915;
- Galan, Mihail, Dificultăţile aplicării Regulamentului Organic în Moldova, în
„Cercetări istorice“, Iaşi, 1933-1934;
- Georgescu, Vlad, Memorii şi proiecte de reformă în Principatele Române
(1761-1830), Editura Academiei, Bucureşti, 1970;
- Idem, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române (1750-1830),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;

28
- Iordache, Anastasie, Principatele Române în epoca modernă, vol.I-II, Editura
Albatros, Bucureşti, 1996;
- Idem, Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, Bucureşti,
1999;
- Idem, Dominare politică sub imperativul modernizării Principatelor Române.
Caracterul şi scopul Regulamentelor Organice, în „Revista Istorică”, VII, nr.9-
10, Bucureşti, 1996;
- Iorga, N., Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VIII,
Bucureşti, 1903;
- Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie de Adrian Anghelescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1981;
- Idem, Locul românilor în istoria universală, ediţie de Radu Constantinescu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1985;
- Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor (1774-1848), partea I-a, Editura
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2001;
-Kretzulescu, Nicolae, Amintiri istorice, Editura ziarului „Universul”, Bucureşti,
1940;
- Iscru, G. D., Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu,
ediţia a II-a, Bucureşti, 1996;
- Kotzebue, W. de, Din Moldova, tablouri şi schiţe din 1850, Iaşi, 1920;
- Lemny, Ştefan, Românii în secolul al XVIII-lea. O bibliografie, Universitatea
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1988;
- Idem, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1990;
- Memoriile Principelui Nicolae Suţu, mare logofăt al Moldovei, 1798-1871,
traducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti, 1997;
- Mustafa Ali Mehmed, O nouă reglementare a raporturilor Moldovei şi Ţării
Româneşti faţă de Poartă în 1792 (O carte de legi – Kanunname – în limba
turcă), în „Studii. Revistă de istorie”, XX, nr. 4/ 1967, p. 702-707;

29
- Idem, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
- Naum-Inam, I., Reforma penitenciarelor, în „Revista judiaciară, an IV, nr. 8,
Bucureşti, 1907;
- Obedenaru, V. Constantin, Consideraţiuni asupra evoluţiunei dreptului penal
în raport cu regimul nostru penitenciar, Bucureşti, 1896;
- Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti, 1972;
- Idem, Contribution à la Question d’Orient, Bucureşti, 1930;
- Pastoureau, Michel, Stofa diavolului. O istorie a dungii şi a ţesăturilor
vărgate, Traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Editura Institutul European, Iaşi,
1998;
- Platon, Gh., Regulamentul Organic: operă de progres sau instrument de
opresiune socială şi naţională ? în vol. De la constituirea naţiunii la Marea
Unire. Studii de istorie modernă, vol. III, Ed. Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi,
2000;
-Idem, Domnitorul Mihai Sturdza şi judecata istoriei, în „Arhiva Genealogică”,
II, nr. 3-4, Iaşi, 1996;
- Idem, Locul lui Al. I. Cuza în istoria naţională, în vol. Posteritatea lui
Alexandru Ioan Cuza, coord. Oltea Răşcanu-Grămăticu, Ed. Sfera, Bârlad, 2009;
- Platon, Gh., Platon, Alexandru Florin, Boierimea din Moldova în secolul al
XIX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1995;
- Platon, Gh. Şi colab., Cum s-a înfăptuit România modernă, Ed. Universităţii
„Al.I.Cuza”,Iaşi,1993;
- Pop, Octavian, Despre penitenciar. Note de curs, Timişoara, 2001;
- Pop, Traian, Drept penal comparat. Penologie şi ştiinţă penitenciară, vol. I-III,
Bucureşti, 1924;
-Popa, Anghel, Renaşterea armatei pământene în Moldova, 1829-1859,
Câmpulung-Moldovenesc, 1995;

30
-Radianu, Al., Penitenciarele, în rev. “Curierul judiciar”, an V, nr.37, Bucureşti,
1896;
- Talangescu, M. I., Reforma penitenciară. Raport adresat Direcţiei Generale a
Închisorilor, Tipografia „Lupta”, Bucureşti, 1892;
- Teodorescu, C., Istoricul Ocnelor Mari în trecut cu biografia celor mai vestiţi
criminali, Bucureşti, 1897;
-Rădulescu, C., Studiu penal comparat asupra trecerii administraţiunii
închisorilor sub dependenţa Ministerului de Justiţie, Bucureşti, 1910;
- ***România în relaţiile internaţionale (1699-1939), coord. L. Boicu, Gh.
Platon, V. Cristian, Editura Junimea, Iaşi, 1980;
-Russu, V. M., Din frământările politice ale perioadei de instabilitate
guvernamentală şi parlamentară (1866-1871). Încercări de revizuire a
Constituţiei, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, serie
nouă, secţiunea III-a, Istorie, tom XVI, 1970, fasc. 2, pp. 147-149;
- Idem, Cauzele luptelor politice dintre grupările liberale şi conservatoare în
anii instabilităţii guvernamentale şi parlamentare (1866-1871), în „Cercetări
istorice”, serie nouă, tom VI-VII, Muzeul de Istorie a Moldovei, Iaşi, 1978-
1979, pp. 411-437.
- Stanciu, Ion, Oncescu, Iulian, România în timpurile moderne. Reperele unei
epoci, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006;
- Stănciulescu, Ovid, Cercetări asupra regimului penitenciar român din veacul
al XIX-lea, cu un studiu necunoscut al lui Constantin Moroiu, Tipografia
Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1933;
-Stătescu, Ştefan, Câteva cuvinte asupra regimului nostru penitenciar,
Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti, 1895;
-Sion, George, Suvenire contimpurane, Tipografia Academiei Române,
Bucureşti, 1888;
- Stan, Apostol, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române, 1774-1856.
Între dominaţie absolută şi anexiune, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999;

31
- Suţu, N., Notiţii statistice asupra Moldovei, traducere de Teodor Codrescu,
Iaşi, Tipografia „Buciumul român”, 1852;
- Şotropa, V., Proiectele de constituţie, programele de reformă şi petiţiile de
drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1976;
- Tanoviceanu, I., Ori închisoare pe datorii ori faliment pentru civili, Tipografia
ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1903;
- Idem, Criminalitatea în România după ultimele publicaţiuni statistice, extras
din „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom
XXXI, Bucureşti, 1909;
- Idem, Un pericol naţional. Creşterea criminalităţii în România. Causele ei şi
mijloacele de îndreptare, Tipografia Naţională, Iaşi, 1896;
- Talangescu, M. I., Reforma penitenciară. Raport adresat Direcţiei Generale a
Închisorilor, Tipografia „Lupta”, Bucureşti, 1892;
- Teodorescu, C., Istoricul Ocnelor Mari în trecut cu biografia celor mai vestiţi
criminali, Editura Librăriei H. Steinberh, Bucureşti, 1897;
- Teodorescu, Iulian, Chestiuni de drept penal şi ştiinţă penitenciară, Tipografia
„Gutenberg”, Bucureşti, 1904;
- Timofte, Mihai, România la 1870-1871. Monarhie sau Republică ? Publicaţiile
Fundaţiei „Petre Andrei”, Iaşi, 1996;
- Ungureanu, Gh., Rufetul ocnelor din Moldova şi revolta şavgăilor în 1843, în
„Studii şi materiale de istorie modernă”, vol. I, Bucureşti, 1957;
- Idem, Pedepsele în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea, estras din „Întregiri. Buletinul Seminarului de Istoria
vechiului drept român”, Iaşi, 1931;
- Urechia, V. A., Istoria românilor, vol. IX, Bucureşti, 1898;
- Idem, Justiţia sub Ioan Caragea, Bucureşti, 1898;
- Vârtosu, Emil, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932;

32
- Vintilă-Ghiţulescu, Constanţa, Starea temniţelor la 1800, în „Dilema veche”,
an. 3, nr. 152, Bucureşti, 22 decembrie 2006;
- Vitcu, Dumitru, Bădărău, Gabriel, Moldova sub regimul ocupaţiei ruseşti
(1828-1834). Orizont politic, în vol. Regulamentul Organic al Moldovei, ediţie
integrală realizată de Dumitru Vitcu şi Gabriel Bădărău, cu sprijinul lui Corneliu
Istrati, Editura Junimea, Iaşi, 2004;
- Vitcu, Dumitru, Pavel D. Kiselev în Principatele Române (1829-1834):
virtuţile şi frustrările unui ocupant atipic, în „Anuarul Institutului de Istorie
«A.D.Xenopol»”, tom XLII, Iaşi, 2005;
- Idem, Proiecte de reorganizare a exploatării ocnelor Moldovei (1832-1862),
în „Cercetări istorice”, seria nouă, III, Iaşi, 1972;
- Idem, Istoria salinelor Moldovei în epoca modernă (1832-1862), Universitatea
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1987;
- Vrăbiescu, Gheorghe, Privire asupra dispoziţiunilor penitenciare din Vechiul
Regat şi provinciile alipite, precum şi asupra noilor tendinţe în această materie,
în „Revista de drept penal”, nr. 7-8, Bucureşti, 1928.
- A. D. Xenopol, Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din 1822. originile
Partidului Conservator, Bucureşti, 1898;
- Idem, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a, vol. XI, Bucureşti,
1930;
- Idem, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I-II, Iaşi, 1903;
- Idem, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române,
ediţie de Elisabeta Simion, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997.

33