Raluca Mureșan

- Om
- Psiholog
- Speaker - vobitor (din naștere)
- Fondator și scriitor la www.entuziasm.ro
- Co-fondator Fabrica De Luciditate
- Autoare a cărții Entuziasm – Dumnezeu din interior

Mă găsești pe facebook aici: https://www.facebook.com/raluca.muresan.58

Sau la mailul: muresanraluca@entuziasm.ro

 În copilăria mea, am avut norocul să am niște străbunici înțelepți (și nu datorită
vârstei lor) care mi-au lăsat un bagaj de valori umane precum prietenia, onestitatea,
simplitatea, corectitudinea. Valori pe care le-am ignorat pe parcurs pentru că îmi doream
doar efectele lor (ceea ce puteam câștiga de pe urma lor), nu munca propriu-zisă. Și
întotdeauna e mai tentantă calea mai rapidă, deși paradoxal nu de aia avem nevoie noi.

Așa că am adăugat peste acel bagaj moștenit...grabă, nemulțumire, pretenții,

manipulare. Desigur că am plătit destul de scump pentru toate greșelile mele, însă în același
timp consider că am avut norocul să întâlnesc oamenii care să mă vadă și să mă scoată
dintr-o lume parazitată de propriile-mi erori.

Abia de câțiva ani am început să înțeleg importanța povețelor și a valorilor insuflate

de străbunicii mei...și datorită unor bărbați importanți din viața mea, mi-am dorit să fiu un
om mai bun. Dar asta pentru că unde am ajuns datorită inconștienței și a răutății mele nu
mi-a plăcut, deci n-am avut altă șansă decât să mă las modelată și să-i urmez pe cei care
aveau în ei stabilă corectitudinea, umanitatea, înțelepciunea de a mă smulge din lumea
mea și de a mă pune pe-un drum corect. Căci pe celălalt drum...am fost și am văzut cum
miroase moartea propriului suflet, deci nu mai voiam să mă întoc acolo.

Pentru că voiam să dau mai departe din ceea ce știu, am și sunt, am ales profesia de
psiholog, care-mi hrănește cu succes valorile și lucrurile care-mi dau un sens profund,
îmbinându-se frumos cu resursele mele native.

La începutul practicii mele de psiholog, aveam rezultate bune...câteodată foarte

bune. Însă nu excelente. Simțeam că ceva lipsește, atât din viața mea personală, cât și din
cea profesională. Aveam senzația că nu ating nici pe jumătate cauza reală a problemelor.
Aveam și eu multe confuzii și o tonă de întrebări referitoare la rădăcina noastră ca oameni.
Așa că fugeam prin facultate după profesori să le pun întrebări, să-mi explice lucruri, să-mi
dea cărți. Nu m-au satisfăcut pe deplin nici răspunsurile lor, nici cursurile din cadrul
facultății ori din afara ei, nici practica mea. Însă trebuie să recunosc că mi-au fost toate utile
ca și cărămizi de început, cu tot cu nedumeririle mele.

Întâlnirea cu Cristi Popan (www.fiiconstient.ro) m-a ajutat atât pe plan personal, cât
și profesional. El este omul care mi-a dat piesele de puzzle care-mi lipseau și care mi-a
lămurit multe confuzii. E unul din iubiții mei și am fondat împreună Fabrica De Luciditate,
care are ca scop principal să coboare în mlaștină (acolo unde puțini oameni vor să
muncească) și la nivelul ăla să oferim nițică luciditate care să ajute omul. Deci nu vorbim de
pe vârful muntelui beatitudinii, ci de pe nivelul cel mai de jos, unde au nevoie majoritatea
oamenilor să fie înțelegi și ghidați, astfel că pe orice nivel te-ai afla...și oricât de puține
resurse interioare ai avea, înțelegând și aplicând câteva lucruri de bun simț, poți să ai o
viață cel puțin satisfăcătoare.

După ce am pus la un loc niște piese de puzzle și am ajuns la rădăcina problemelor,

așa cum îmi doream, am avut rezultate atât în viața personală cât și profesională, care se
împletesc acum cu ușurință.

Am lucrat pe aceste principii timp de un an și le-am expus și în workshopurile

organizate de mine sau acolo unde am fost invitată ca speaker, iar oamenii mi-au cerut să
scriu și un PDF despre aceste lucruri pentru a avea varianta scrisă. Am acceptat provocarea,
mai ales că și în ultimele mele articole ating subiecte care au legătură exact cu piesele de
puzzle de care-ți ziceam mai sus și vreau să înțeleagă cât mai multă lume cum să ajungă cu
adevărat la rădăcină.

Multe din informațiile din acest PDF sunt de pe urma discuțiilor mele cu Cris și cu
ceilalți prieteni și colaboratori din Fabrica De Luciditate. Atât cât am aplicat și eu și mi-a fost
accesibil să înțeleg la nivelul meu de conștiință, atât îți arăt și ție aici.

Îți voi scrie principalele unelte pe care le folosesc în terapie. Despre rădăcinile
noastre interioare.

În acest PDF vei citi:

- ABC-ul Cognitiv din psihologie. Ce este un gând? Dar o emoție?

- Diferența dintre emoții și senzații, sentimente
- Fuga de sine
- Îndrăgostirea
- Discrepanța dintre povestea ta și cine ești
- ABC-ul motivațiilor
- Teama de singurătate
- Dorința de a controla, care e treaba ta și cum să-ți vezi de ea
- + altele la fel de interesante
 ABC cognitiv

În psihologie, baza abordării cognitiv-comportamentale este ABC-ul cognitiv care

arată așa:

Experiență =>> Gând =>> Emoție =>> Realitate

Schema de mai sus se explică așa: Ai o experiență (ceva ce vine din exterior) – ți se
strică mașina, ai luat cu notă maximă un examen, te-a părăsit partenerul, te-ai certat cu un
prieten, ai fost promovat la lucru, ai câștigat o sumă mare de bani, etc. Apare un gând /
gânduri referitor la experiența respectivă (sau altă experiență de care legi situația actuală),
apoi acele gânduri generează o emoție sau mai multe. Toți acești factori îți definesc
realitatea în funcție de percepția pe care o ai acum.

Un exemplu: M-a părăsit partenerul (experiență). Sigur și-a găsit pe alta, omu ăsta-și
bate joc de mine, acum poate rămân singură (gânduri). Ca urmare a acestor gânduri mă pot
simți geloasă, furioasă, frustrată (emoții), iar realitatea mea din acest moment poate fi că
am fost părăsită pentru alta. Realitate care hrănește alte gânduri (oare ce e greșit la mine,
de ce nu mă iubește nimeni, etc) și se intră într-un carusel emoțional. Practic, este o buclă
cauzată de primele gânduri și întreținerea lor prin emoții și apoi alte gânduri.

În abordarea cognitivă, pentru a schimba emoția negativă într-una pozitivă, este

necesar să-ți monitorizezi gândurile disfuncționale o perioadă și să le înlocuiești apoi cu
altele pozitive, care să-ți aducă emoții mai bune și să creeze o altă realitate.

De exemplu: Sunt furioasă când prietenul meu nu răspunde la telefon.

Gânduri posibile: Nu-i pasă de mine, sigur e cu alta, poate a pățit ceva.

Emoții: Furie, gelozie, îngrijorare

Ca să schimbi emoția, pui sub semnul întrebării gândurile apărute și le înlocuiești cu

unele mai pozitive care sunt la fel de posibile.

Gânduri pozitive: E ocupat, poate vorbește cu cineva și mă sună el dupaia, vorbim

când ajunge acasă și văd atunci ce s-a întâmplat.

Gândurile astea pot să-ți dea alt gen de emoții, dacă nu pozitive, măcar neutre.

În schema asta am simțit de la început că ceva lipsește.

Într-adevăr funcționează, dar pe termen scurt pentru că întotdeauna vor apărea alte
gânduri care să te prindă-n iluzie și să genereze emoții. Iar mintea nu o poți opri. Mi se
părea deci că această abordare este superficială și nu ajunge la rădăcina reală a aproblemei,
oricât ai observa și înlocui tu gânduri și emoții.

Dar până să-ți spun care este rădăcina, hai să vedem ce sunt gândurile și ce sunt
emoțiile.

Gândurile

Gândurile fac parte din câmpul mental și atunci când (inconștient) punem viața să
servească mintea, gândurile noastre n-au nicio legătură cu realitatea și ne mențin blocați în
calcule, paraziți (de care îți voi vorbi mai târziu), care mai apoi ne vor duce în stări de
panică, depresie și alte derivate a unei vieți nesatisfăcătoare. Multe din gânduri sunt
împrumutate de la familie, societate...altele sunt venite din câmpul mental colectiv. Deci
sunt ca și niște păsări pe cerul minții noastre, care vin și pleacă. Problema este că ne
identificăm cu mintea și gândurile noastre, astfel că ai impresia ori că tu ești gândul ori că
acel gând este al tău. Când îți ciripește ceva un gând, îl iei în serios și îl hrănești stând la
povești cu el. Astfel îl validezi (iei ce-ți trece prin minte ca drept adevăr) și așa
apare...emoția, care întreține gândurile inițiale și se adaugă și altele la pachet, care trezesc
și alte emoții (e un cerc vicios).

Emoția

Toate emoțiile (fie ele pozitive sau negative) sunt o iluzie. Și înainte să te revolți,
șochezi sau să negi asta...ai răbdare și vezi de ce spun asta!

Emoția apare ca urmare a validării unui gând și ține de imaginație. Nu apare din
neant, nu emoția este prima, ci gândul, chiar dacă uneori nu apuc să observ ce gând mi-a
venit în minte sau am validat atât de des anumite gânduri încât nici nu mai este nevoie să
apară doar stimulul inițial – să mi se apese un buton (asta se numește ancoră).

Deci interpretezi o situație (pozitiv sau negativ), dai o semnificație unei experiențe, îți
imaginezi ceva din viitor sau îți amintești ceva din trecut fără o legătură neapărată cu
situația actuală. Emoția ține de imaginație, de cum interpretezi și gestionezi situații. Însă
interpretarea asta nu este reală, căci e bazată doar pe ce ai experimentat deja (și cum ai
interpretat și acea experiență) sau ce îți imaginezi că este/va fi.

Cea mai mare problemă la valurile emoționale este că îți fură o minimă luciditate de
care ai nevoie pentru a vedea corect realitatea, a lua o decizie sau a-ți procura ceva ce ai
nevoie. Și asta se vede în majoritatea cazurilor când EMOȚIA IA DECIZIA finală. Gelozia
decide, furia decide, entuziasmul decide. Nu stai să te liniștești, să obții mai multe date
despre situație sau să te cercetezi pe interior să vezi ce se întâmplă, căci emoția a luat
poziția de control și ea decide, tu fiind în fundal. De aceea, multe din manipulările din
familie, școli, religie, politică, relații sau reclame funcționează pe același principiu: Dă
oamenilor stimuli emoționali, folosește imagini și cuvinte emoționante cu iluziile pe care ei
și le doresc și cu clișeele în care cred.

Dă-le oamenilor emoții și aceștia vor alege ce vrei tu, nu ce au ei nevoie cu adevărat.

Caracteristicile emoției:

- Apare ca urmare a validării unui gând/a unor gânduri și/sau a imaginației (gânduri
proprii sau răspunsuri la gândurile și reacțiile celorlalți)
- E puternică, are forță și intensitate
- E instabilă, trecătoare (într-o singură zi poți să te simți și furios și gelos și
entuziasmat)
- Nu se verifică în realitate (și asta nu pentru că nu se poate verifica, dar nu suntem
interesați să o facem. Dacă este o emoție pozitivă nu vrem să ne stricăm mirajul, iar
dacă este negativă ne ducem prea tare cu valul ca să mai avem putere să o
investigăm)
- După validarea pe o perioadă îndelungată a unor gânduri, apare doar la apariția
stimulului inițial.
- E gălăgioasă – falsul vine cu foarte multă gălăgie. La fel și emoțiile, vin cu putere și
gălăgie (interioară și/sau exterioară)
- se contrazic – proiecțiile emoționale se contrazic peste o perioadă. Adevărul chiar și
incomplet, se poate completa. Iluzia se contrazice.
Emoția este o deconectare de la realitate.

Semnalele deconectării:
Pentru că viața ne vrea conectați, ne dă semnale atunci când ne-am rupt de noi
și de adevăr...prin senzații. Senzațiile principale care arată că ne-am dus pe val cu
emoții cu tot sunt: senzația de epuizare și senzația de tristețe.

Epuizare – Ai auzit și tu cazuri când cineva și-a planificat cu entuziasm o

afacere, o săptămână sau viața toată, apoi s-a culcat? Că a obosit omul! Sau după ce
te-ai înfuriat sau ai fost gelos o perioadă, apare aceeași senzație de oboseală.
La început e un firicel firav care se simte dacă ești atent la tine. După o vreme
în care nu ești deloc atent la tine și repeți aceleași greșeli, devii tot mai epuizat.
Senzația asta la mine apare când acționez din motivația greșită și nu mă
corectez imediat sau când proiectez imagini asupra viitorului (pozitive sau negative).
 Tristețea – Din câte am observat, senzația de tristețe ca semn al deconectării,
apare atunci când ești pe cale să iei o decizie greșită. Undeva în fundal, apare un gust
amar, pe care cel mai adesea alegem să-l ingorăm, spunându-ne povești.
Anul trecut, prietenii mei mi-au propus să ne mutăm împreună ca să fim
aproape, că oricum weekend-urile ni le petreceam la casa unui prieten și ne-ar fi
plăcut să stăm mai mult împreună. Când am auzit propunerea, mi-am făcut tot felul
de calcule și mă gândeam să le scriu că încă nu pot, poate la anul când mai rezolv una
alta. Cum am intrat pe facebook și eram pregătită să le scriu, a apărut în mine
senzația de tristețe, ca semn al unei trădări a ceea ce simt și vreau. Atunci am știut și
le-am scris că da, mă mut cu ei.
Abia anul trecut am realizat că de fiecare dată când am fost pe cale să iau niște
decizii greșite, a apărut aceeași senzație de tristețe, firavă la început...apoi tot mai
puternică. Atâta că în trecut îmi spuneam povești și făceam așa cum îmi dictau
gândurile. De ex, înainte să plec în Anglia, am simțit așa firav în mine că ceva nu este
în regulă și trebuie să rămân...însă mintea mi-a vândut repede o explicație cică logică
“E normal să fii tristă că-ți va fi dor de casă, normal că poate te temi acuma...lasă, du-
te că asta ai zis, asta vrei, hai pa!”. Au mai fost multe situații când am ignorant
senzația și am urmat emoția…și am plătit de fiecare data.

Iluzie versus realitate

Am lămurit deja că emoțiile țin de imaginație și sunt niște trăiri foarte

puternice care sunt declanșate ca urmare a identificării omului cu spațiul mental,
pierzând legătura cu prezentul și realitatea.
Proiecțiile sunt acele scenarii (povești) care sunt luate ca adevăr, dar nu se
verifică în realitate. În sfera iluziei intră emoțiile și proiecțiile, iar calitatea lor
principală este impresia pe care o dau că ceea ce gândești și simți este real, chiar
atunci când te-ai deconectat de adevăr.

La polul opus, în sfera realității intră senzațiile și sentimentele

Senzațiile sunt ceea ce simți prin cele 5 simțuri în contact cu mediul

înconjurător. Sunt discrete și vin ca un răspuns la energia a ceea ce este în prezent.
Sentimentul reprezintă un cumul de senzații de lungă durată, care apare în
relație cu viața sau cu un aspect al vieții. Este profund, dar discret (nu vine cu gălăgie,
ca și în cazul emoțiilor). Sentimentul este așadar forma de lungă durată și stabilă a
senzației.
 Caracteristicile senzațiilor:

- Senzația apare ca urmare a contactului cu energia evenimentului, a situației din

prezent
- Este fină, discretă, nu strigă, nu răscolește. Vine bland și se sesizează în liniște.
- Se verifică în realitate – e palpabilă, probabilă (dacă nu imediat în prezent, atunci
după ce culegi mai multe date despre X situație)
- În cazul senzațiilor, mintea poate fi folosită pentru a decodifica mesajul senzației, nu
pentru a proiecta ceva peste experiență. Și poți verifica în mod real dacă
decodificarea a fost corectă sau nu.

Sentimentele:

- Apar ca urmare a unor senzații cumulate, de lungă durată

- Sunt stabile, de lungă durată
- Sunt line, nu fac gălăgie și nu se resimt atât de puternic ca și în cazul emoțiilor

Atât senzațiile, cât și sentimentele, sunt mai accesibile și ușor de sesizat/simțit, abia
după ce am pus lupa pe iluzii (emoții) și le-am luat ca fiind ceea ce sunt. De aceea e
foarte important să știi caracteristicile principale ale emoțiilor și să-ți păstrezi un minim
de luciditate pentru a vedea ce poveste ți-ai spus; iar câteodată e suficient să știi că
acolo, undeva, este o iluzie.

Emoții – iluzii Senzații și sentimente - realitate

Apar ca urmare a validării unui gând Apar ca răspuns la energia prezentului și a
și a identificării cu mintea contactului cu realitatea

Sunt puternice, au forță și Sunt line, fine; discrete, liniștite

intensitate, agitație
Vin cu gălăgie
Instabile, de scurtă durată, parcurg
drumul sus-jos (pozitiv-negativ) și te
dezechilibrează
Nu se verifică, nu e palpabil
Te deconectează complet de
realitate și ce poți face acum
Vin în liniște
Stabile, de lungă durată (nu treci de la agonie la
extaz, căci ești conectat la adevăr, iar asta deja
te echilibrează)
Se verifică în realitate
Te conectează la ființa ta, la ceilalți și la viață,
prin adevăr și realitate.
 Exemple de hipnoză emoțională:

1. Probabil știi deja de celebra tâlhărie cu “accidental de mașină”. Mai exact, te sună
cineva și îți spune că o rudă de-a ta a făcut un accident sau a lovit pe cineva cu
mașina și are nevoie de bani.
Anul trecut m-au sunat bunicii să-mi spună că urmează să mă sune văru-mio din
America. Pentru că bunicii mi-au spus că mă sună văru Ionică, m-am așteptat să fie
Ionică la telefon. Când m-a sunat nici nu mi-am dat seama că nu era vocea lui și că
senzațiile din mine îmi dădeau semnale de alarmă. M-a rugat să-i încarc cartel cu 10
euro că e prin Ungaria în excursie și nu are de unde, dar se îndreaptă spre România.
M-am dus la magazin. Pe drum aveam o senzație de tristețe! M-am gândit că sunt
egoistă dacă stau pe gânduri pentru 10 euro, că și mie mi-ar place să fiu ajutată, așa
că am înfundat rapid senzația cu explicații, deși era mai intensă ca de obicei și la
fiecare pas o simțeam. La magazin m-a întrebat vânzătoarea pentru cine iau cartela,
am zis că e văru-mio, iar doamna a zis “Sigur e vărul tău?” Vânzătoarea care niciodată
nu mă întreabă de ce cumpăr lapte sau cafea, cui încarc cartela și de ce! (al doilea
semn). În drum spre casă m-a sunat iar să mă întrebe dacă am cumpărat. Din greșeală
mi-a zis Ramona în loc de Raluca, dar nici asta nu mi-a dat mental de bănuit că eram
în povestea mea de Vai săracul, hai să nu fiu egoist și să-l ajut. Senzația de tristețe
continua să fie prezentă.
Am ajuns acasă epuizată și m-am culcat.
Dimineața m-a trezit mama cu un telefon zicând “Văru-to ăsta nu-i normal! I-o
încărcat ieri taică-tu 70 euro pe tel și acuma ne-a sunat un coleg de-al lui că a avut
accident în Tg-Mureș” În momentul ăla mi s-au aprins toate beculețele și am întrebat
“Cere bani? Stai că-l sun pe tata”
- Tată! Nu trimite niciun leu, stai că verific informația! (adevărul e verificabil,
întotdeauna)
Am sunat la spitalul de urgențe din Tg-Mureș, am aflat că nu a venit nimeni
accidentat în noaptea aia și abia în secunda aia mi-am amintit toate senzațiile avute
cu o zi în urmă, toate indiciile, semnele, etc.

Ce s-a întâmplat aici? Acel individ i-a sunat pe bunici pe fix (a format un nr la
nimereală), bunicul a zis la tel “Ionică tu ești?”, deci i-a făcut treaba mai ușoară. Apoi eu
auzând că mă va suna Ionică, mintea mea era setată pe văru-mio, n-am mai auzit
diferențele de voce, timbru, n-am mai văzut semnele, N-AM FOST ATENTĂ pe scurt.
Realitatea îmi vorbea la timpul prezent în fiecare secundă prin senzațiile ce le aveam, dar eu
m-am lăsat condusă de emoții și povești (să nu fiu rea, trebuie să-l ajut, etc), povești în care
au intrat și părinții mei, fără să le verifice.
 Ce puteam face? Dacă eram atentă și-mi validam senzațiile (nu gândurile de fată
bună), puteam să verific înainte să fac vreun pas. Aveam nr de telefon al lui văru-mio din
America, îl aveam și pe Facebook ȘI ERA ONLINE! Dacă nu, o puteam suna pe nevastă-sa.
Sau și mai simplu, să-i pun individului de la telefon o întrebare personală.

După experiența asta am avut o stare de liniște pentru că mi s-a confirmat din nou în
ce iluzii pot cădea dacă-mi ascult mintea, ignorând niște senzații atât de evidente. În plus,
am câștigat o mare lecție, iar acum îți și pot povesti experiența asta ca să înțelegi și tu mai
bine de ce emoția = iluzie 

2. Tot din categoria acestei șmecherii, părinții unui iubit de-al meu au pățit-o mult mai
rău. El era plecat pe mare (lucrează ca marinar), iar părinții lui au primit un telefon
cum că al lor copil a dat în cap cuiva cu o sticlă și l-a omorât pe ăla. Acum ca să-l
transporte în țară pe fiul lor…au nevoie de 5000 euro. “Și grăbiți-vă, până nu aude
PROtv-ul” zice omul de la telefon.
Tatăl iubitului meu, a scos bani de la bancă (ce economii aveau adunate), a
împrumutat restul de bani, iar peste 5 ore s-a întâlnit cu omul și i-a dat banii în mână.
Abia când a ajuns acasă și s-a liniștit, s-a gândit să-l sune pe fiu-so, care era bine
mersi, pe tren, se întorcea acasă și nu a zis nimic pt a le face o surpriză.

Ce s-a întâmplat aici? Datorită șocului emoțional (fiul tău a omorât pe cineva), și-a
pierdut complet luciditatea și emoția a luat decizii (să scoată bani, să împrumute, să fugă să
se întânească cu ăla).

Ce putea să facă…a făcut, dar prea târziu! Să verifice informația! Să-l sune pe fiu-său,
să mă sune pe mine dacă nu răspundea el, să sune la compania cu care a plecat pe mare.

Astea par exemple duse la extrem, dar nu sunt deloc. Încă nici nu este extremul ce
poate să iasă dacă te lași dus de emoții nu-ți pierzi contactul cu realitatea. În aceste cazuri
este vorba de bani, însă aceleași manipulări și hipnoze emoționale le vezi peste tot. Și acolo
tot adormiți suntem, fără să ne ascultăm bunul simț.

Într-o reclamă, o familie fericită spală haine cu noul detergent și femeia este
încântată cât de eficient scoate petele de pe tricoul copilului ei zâmbitor. Astfel se induc
emoții, căci ei știu că tu aia cauți! O familie zâmbitoare, un copil jucăuș care nu te scoate
din minți că s-a tăvălit în noroi, o casă mare și strălucitoare. N-are nicio treabă cu
detergentul! Ăla îl cumperi tu inconștient când ajungi în supermarket, dar ei nu cu asta se
joacă. Își vând produsul pentru că mizează pe emoțiile tale. Iar emoțiile tale le întreții
pentru că îți dorești niște lucruri de care nu ai nevoie și nu te cercetezi să vezi cât de real e,
cât de posibil și cât de mult sens ți-ar da ție o casă mare de exemplu.
 Într-un cuplu, partenerul îți reproșează că nu petreci suficient timp cu el. Îi spui că
faci tot posibilul să lucrezi mai puțin și te impresionează mutra lui bosumflată. Tot la emoții
se apelează. Cu emoțiile lui...le trezește pe ale tale. Și așa, în cazul amândurora...emoția
decide. Apropo, dacă emoțiile decid, unde e omul în relația asta?

Când ți se spune la muncă să tragi tare dacă vrei mărire de salariu sau pentru că altfel
te dă afară...tot la emoții se apelează. Că știe șeful cât ești de speriat că poți rămâne fără
job. Și ești speriat pentru că tot pe bază emoțională ți-ai făcut un credit la bancă să-ți iei o
mașină sau o casă, pe care le-ai ales tot emoțional că te gândeai că așa vei avea o siguranță,
care siguranță era tot o poveste emoțională despre cum ți-ai imaginat tu că ar arăta asta.
Nu e fascinant?

În emisiuni televizate, seriale, filme, muzică...la ce unealtă se apelează în general?

Exaaact! Tot cu emoțiile se joacă. (Mai sunt câteva filme și formații care sunt pe bune și
“joacă corect”). Pentru că asta caută oamenii. Să fugă din propria viață, în emoții.

Până să ajungi la senzații și sentimente, este necesar să pui lupa pe emoții, să te

observi ce povești îți spui, cum și când vrei să fugi de realitate, ce nevoi ai, etc. Senzațiile
alea sunt și-n acest conext prezente, doar că nu le observi, căci ele sunt subtile, vorbesc
încet…pe când gălăgia minții este mare. Acum nu încerca să-ți oprești mintea și gândurile,
căci e același mecanism doar că turat la maxim, altfel și dai putere exact acelei părți. Ideea
este să te observi și să nu mai lași ca emoția să decidă. Să te observi ca un martor tăcut, ca
și când ai privi pe altcineva. În timpul ăsta, dacă poți să-ți păstrezi 1 % luciditate și să verifici
datele, să rămâi calm, etc. Dacă nu poți, atunci când te ia valul emoțional, stai cuminte (cu
minte) și lasă-l să treacă. Prin tine, peste tine…doar nu hrăni și mai mult, stai pe loc și încet,
în măsura în care poți, conectează-te din nou la prezentul din fața ta și la ce e real
(palpabil). Dar nu forța nimic.

Cu cât te scremi mai mult să fii prezent...în prezent, cu atât mai tare ratezi prezentul.
Deci nu-l forța. Că fuge mintea pe coclauri, că mai vin și gânduri, emoții în pachet decorat
frumos de-ți vine să crezi că-i real (haha, ce mișto iluzie), că te uiți în trecut or` în viitor...ce
are? Las` să curgă, să stea, să fugă, să fie și să treacă. Observă cum se petrec toate astea și
fii un martor tăcut, neutru al plimbării gândurilor, emoțiilor pe pajiștea minții.

Uitați un text al dragului meu Cristi:

“Când trăiți prin emotii pierdeți fără excepție contactul cu realitatea .
Orice emoție este expresia decuplării de la contextul în care trăiți pentru a vă cupla la o
proiecție (scenariu, iluzie). Iar asta este bine pentru toți cei care vor să profite de voi.
 Și daca nu v-ați prins încă, cu foarte mici excepții, pentru toți cei din jur sunteți
importanți doar atât timp cât satisfaceți pretențiile și așteptările lor, care cresc pe măsură
ce vă străduiți mai mult.
Incapacitatea de a vă conecta la realitatea înconjurătoare așa cum este ea, dincolo de
teatrul pe care-l joacă aproape toți este garanția că veți putea fi prostiți, manipulați și
controlați de cei mai abili și mai perverși dintre noi.
Iar ironia este că nimic nu detestați mai tare decât pe cei care vă sugerează că ar
trebui să renunțați la drogul emoțiilor pentru a vă conecta la prospețimea realității, prin
onestitate cu sine și responsabilitate pentru integritate în relaționare.
Emoțiile pe care ni le oferă competițiile sportive, telenovelele, experiența religioasă
sau romantică, sunt toate anestezice pentru anxietatea produsă de minciuna în care alegem
să trăim.

Recuperând integritatea recuperăm luciditatea care ne ține în contact cu ceea ce se-

ntâmplă în realitate și cu ceea ce există.

IDEEA NU E SĂ CONTROLEZI EMOȚIILE!

Foarte puțini pot controla emoțiile, însă foarte mulți pot controla decizia pe care o iau
când sunt emoționați. Ești foarte presat și dominat de emoții în măsura în care refuzi
onestitatea și integritatea. Dacă vrei să scapi de emoții, uită de ele și orientează-ți atenția
către alegerile pe care ți le sugerează cel mai înalt nivel de demnitate pe care îl poți accesa,
cu resursele de care dispui.

Trăitul conștient
Cei care exersează trăitul conștient și le și iese din când în când, fac deseori – și mai
ales în momente cu miză, alegeri care au la bază rațiuni de bun simț sau aspirații admirabile
definite precis (bine conștientizate și justificate), care dau un plăcut sentiment de sens (care
ATENȚIE! nu este emoție, ci sentiment).
Interesele personale care vizează prosperitatea vieții și extinderea stării de bine în
lume, duc la alegeri raționale murate în bun simț, care exclud alegeri bazate pe emoții.
Aceleași alegeri ale oamenilor conștienți pot avea la bază intuiții familiare cu rădăcini
în senzațiile cuplării la viață, care de asemenea nu au legatură cu emoțiile.
Emoțiile, senzațiile și sentimentele care pun în mișcare omenirea sunt aspecte ale
trăirilor interioare nu doar diferite ,ci diametral opuse.
Emoțiile sunt consecința identificării cu spațiul mental emoțional (matrix, iluzia, etc)
pe când senzațiile și sentimentele, care sunt trăiri discrete ce necesită o privire
pătrunzătoare în propria ființă, sunt expresia cuplării la spațiul existențial în care noi
oamenii existăm și care ne definește adevărata identitate.
 Puține confuzii te pot ține în erori mai grave decat neînțelegerea diferențelor și a
naturii emoțiilor vs senzații&sentimente.

Senzație de sens
Una dintre cele mai frecvente reacții a celor care află de la mine că descosider trăirea
emoțională și că recomand depășirea emoțiilor, este aceea de a-și imagina că lumea în
perspectiva mea este una anostă, rece, lipsită de intensitate.
Însa au dreptate doar în aceea că într-adevăr la începutul abordării unei vieți
conștiente, detașarea de emoții face totul mai puțin intens, dar în același timp scad
fluctuațiile extrem de obositoare între agonia și extazul emoțional.
La început totul este lipsit de intensitate, dar în același timp toată trăirea devine
adevărată, adică relevantă pentru ceea ce ești. Pe măsură ce emoțiile se temperează și
atenția se duce către structuri ale ființei mai discrete și rafinate, se dezvăluie o lume a
senzațiilor și mai apoi a sentimentelor, care ne ghidează pas cu pas către adevăr,
cunoaștere, magie și înțelepciune.

Cu cât contactul cu acele structuri personale care generează senzații și sentimente este
mai puternic, cu atât mai mult ne recuperăm identitatea energetică și sensibilă, care duce
pas cu pas către o senzație de sens tot mai profundă.

Am avut nevoie de câțiva ani (prea mulți) de decizii care s-au dovedit extrem de neinspirate,
până am înțeles problematica expusă mai sus. Nu vad de ce ați mai pierde și voi acest
timp.” – Cristi (http://www.fiiconstient.ro/)

Lipsa intensității

O bună parte dintre clienții mei care au venit la terapie (nu-mi place denumirea de
pacient pentru că indică patologie. Prefer client) și și-au observat emoțiile o perioadă, fără
să le hrănească (cu alte gânduri, atenție, etc) mi-au zis că intensitatea lor a scăzut.
Problema multora este că...vorba unei cliente “Emoțiile negative nu mai sunt așa intense
dacă le observ detașat. Dar nici cele pozitive nu mai sunt intense, iar asta nu-mi place”
La început, nu mai există intensitate și pentru o minte preocupată de fluturi,
entuziasme și drame…poate să pară incredibil de plictisitor să trăiești atât de lin. Am
impresia că aici viața ne pune la încercare cu un soi de test, să vadă dacă putem trece de
aparențe.
 Trebuie să știi că dacă tu cauți și validezi emoții pozitive, imediat vor veni și cele
negative, căci stau pe aceeași axă, iar viața iubește echilibrul. Însăși emoția negativă
puternică arată că undeva și cândva, te-ai mințit cu povești pozitive (interpretând și dând o
semnificație mai mare decât era cazul unei situații), fugind de adevăr și realitate. Plictiseala
în lipsa unor emoții puternice îți arată cât de deconectat ești de tine și de viață. Dacă ai fi
acolo, prezent și conectat la ce se întâmplă, ai realiza că nu te poți plictisi niciodată și că
senzațiile au alte profunzimi. În plus, sunt reale!
După ce treci de perioada în care ți se pare că totul e prea banal și liniștit,
experimentezi ceea ce mi-au relatat atât de fain clienții mei, verbal sau în scris pe mail:

“Am avut o seară atât de faină, fără emoții...practic, nu s-a întâmplat nimic. Dar a fost
atât de bine” (M. 34 ani)

“Dorm mult mai bine de când nu-mi mai validez mental-emoționalul și am senzația că
viața mea capătă altă culoare” (R. 29 ani)

“Cred că perioada în care mă mira că nu mai intram în emoții și nu se întâmpla

nimic...e doar un platou de care trebuie să treci. Dincolo de asta e atâta sens și profunzime,
cum n-am reușit să pătrund cu mintea vreodată ” (V. 32 ani)

“E ceva extraordinar să nu mai trec de la o stare la alta și să fiu cât de cât o apă lină.
Mai vin emoții și câteodată le și cedez. Dar acum că știu ce sunt, mă conectez repede la
realitatea momentului prezent și se pune-n mine liniștea” (M. 42 ani)

“Mi-am dat seama că toată viața am fugit să mă îndrăgostesc, am căutat să am emoții

cât mai puternice, unele le și măream în intensitate crezând că doar așa ești viu, ai
inspirație să pictezi și savoare să trăiești.
Și Doamne ce moartă eram! De-aia cred că m-am și îmbolnăvit.
Câtă viață se arată de când privesc realitatea și știu ce-s de fapt emoțiile, de când sunt
prezentă și sunt conștientă ce fac și de ce iau anumite decizii (cât pot, cum m-ai îndrumat
tu), de când sunt atentă în mine și mă văd (atâta cât pot vedea deocamdată). Să vezi tu aici
inspirație și viață cu savoare! În luna asta, deși am făcut niște schimbări care mi se părea
atât de mici, înăuntru am un sens mare și în afară rezultate, revelații neașteptate.
Cred că oamenii confundă rău lucrurile și noi de fapt avem nevoie de adevăr (chiar dacă la
început doare ca dracu), de contact real cu sufletul nostru, nu cu emoțiile fabricate în
mintea noastră. (A. pictoriță, 39 ani)
Închei aici mailul și mă întorc la pictat. Că am inspirație si de data asta nu din emoții, ci a
venit de la sine fiecare mișcare de pensulă.” (A. pictoriță, 39 ani)
 Emoțiile pozitive

Emoțiile pozitive apar atunci când supraestimăm sau dăm o semnificație mare unei
situații din prezent, când ne imaginăm un anume rezultat care ne-ar da (aparent) o stare de
bine, o poziție socială, o imagine de sine mai bună.
De exemplu, te promovează la locul de muncă și îți spui că asta este șansa vieții tale,
că acum ești superior colegilor de la lucru, că îți vei permite să-ți cumperi o mașină din banii
câștigați, că ești super tare! Faptul concret și real e doar ăsta: te-a promovat la locul de
muncă, iar acum ai o poziție mai bune. PUNCT. E normal să te bucuri (bucuria este o
senzație; lină, senină și așezată), dar dacă dai în entuziasme (entuziasm = emoție)...deja
înseamnă că ai construit o întreagă poveste pornind de la un fapt concret. Și apoi va trebui
să-ți protejezi povestea. Devii sclavul proiecției tale, a dorinței de a-ți păstra poziția
superioară în fața colegilor, de a-ți cumpăra mașina aia care crezi că te face fericit. Și e
normal ca după un timp să apară și emoția negativă (viața iubește echilibrul, da?). Poate să
apară când realizezi că salariul nu e atât de mare, că nu e chiar șansa vieții tale, căci ai mai
multe responsabilități acum și nu mai ai timp de pasiunile tale, etc)
Un alt exemplu: Te duci la o întâlnire. Tot drumul te gândești ce fain va fi, ce tip/tipă
mișto, ce veți face, cum asta poate să fie povestea de dragoste pe care o așteptai. Și te
cuprinde un entuziasm de zile mari doar pornind de la niște imagini și o poveste țesută de
mintea ta. Când ajungi la întâlnire poți să vezi că nu e chiar așa poveste mare, că persoana
cealaltă nu e interesată de tine sau orice altceva. Gustul de dezamăgire de la final, arată că
te-ai amăgit singur pe parcurs. Așa cum orice emoție negativă puternică îți arată că undeva
ți-ai spus povești și ai ignorat complet realitatea cu datele ei, pierzându-ți și atenția.

Trebuie să înțelegi că emoțiile în sine nu sunt un lucru rău. Apar pentru că ți-ai luat în
serios gândurile, dar nu sunt ceva de condamnat, negat, sau alungat. Problema e doar
atunci când emoția decide. Ele în sine n-au nicio putere (chiar dacă au forță și intensitate),
însă prind puterea pe care tu le-o dai atunci când energia și atenția ta este pe emoții și-ți
pierzi conștiența, lăsând să aleagă partea inconștientă și naivă din tine.
E normal să ai emoții atâta vreme cât respiri. Unele pot să fie de curățare, altele
pentru că te-ai luat în seros undeva, altele din alte motive. Sunt firești, doar să nu le lași pe
ele pe cârma vieții tale. Sunt niște păsări pe cerul vieții tale care nu zic nimic despre tine și
oricum vor trece, ține minte asta.

Nici proiecțiile pe care le facem vizavi de un om sau o situație, nu sunt niște lucrurile
rele în sine. Rău este doar când deși viața ți-a arătat realitatea...te minți în continuare.
 De exemplu, pot să proiectez pe un bărbat (sa-mi fac un scenariu) că e un om sincer
și corect. Poate chiar îl simt bine și așa este. Dar ține minte că realitatea senzațiilor
întotdeauna se verifică. Dacă peste un timp observ că minte de îngheață apele și e și cam
șarlatan...atunci e momentul să-mi dau seama că am făcut o proiecție asupra lui și m-am
înșelat, dar nicio problemă, acum știu/văd adevărul (iar aici vor apărea emoții negative
pentru că m-am ascuns eu în cele pozitive (cu scenarii) și pentru că am ignorat realitatea o
vreme)
Problemă este abia când continui să mă mint și să găsesc scuze, scenarii mentale (cu
mine e sincer, e incorect doar in contextul ăsta, lasă că știu că-i om ok, are totuși o inimă
bună), în loc să mă reconectez la realitate și să văd cum e omul cu adevărat, apoi să-mi iau
deciziile în funcție de asta.

Emoțiile pozitive formează impresia că îți dau energie, însă ceea ce simți este o
energie de suprafață a unui entuziasm ce te ține încă în priză să faci un anume lucru. La
nivel profund, de esență, îți iau energia prin lipsa de atenție pe care o acorzi vieții. De aceea
și apare senzația de epuizare; ți-ai încărcat ființa cu povești, în loc să savurezi realitatea
momentului prezent, cu ce-ți aduce ea.

Ca și întrebări ajutătoare, eu de fiecare dată când mă cuprindea o emoție puternică,

pentru a mă reconecta la ce e real ziceam așa:
- Am vreo dovadă (clară, palpabilă) că 100% asta se va întâmpla?/că așa este?
- Ce se întâmplă în mintea mea acum? (ce poveste am creat, ce scenarii am)
- Care e realitatea imediată a acestui moment? (Și mă uitam în jur la ce văd, ce aud, ce
miros percep, ce simt fizic)

Am avut o clientă care-mi spunea că soțul ei i-a tot repetat vreme de 10 ani cât a fost
căsătorită, că ea nu-I bună de nimic. A divorțaț, iar acum femeia voia să-și caute un loc de
muncă. De fiecare data când voia să-și facă CV-ul își spunea că nu prea are rost să aspire la
cine știe ce job, că oricum nu-I bună de nimic. Desigur că simțea multă furie și frustrare, iar
asta o ținea pe loc, căci emoția decidea, așa că amâna să-și facă CV-ul.
După ce i-am spus și ei cum stă treaba cu emoțiile s-a dus acasă și și-a spus așa “Bun!
Poate chiar nu-s bună de nimic, iar asta n-ar fi o așa mare tragedie. Dar hai să verific asta!”
(Realitatea se bifează la o verificare, adevărul se probează cu dovezi clare). Și a luat o foaie
A4, un pix și a scris ce a realizat până atunci. Practic, concret, negru pe alb. A scris că a
organizat câteva evenimente (era organizator evenimente înainte) cu succes, că a fost un
bun vânzător la o firmă, că ea l-a ajutat pe soțul ei la promovarea unor produse, etc etc etc.
După ce a terminat de scris a sunat câțiva prieteni și i-a întrebat ce apreciază la ea concret.
A primit răspunsuri precum: Ești un bun organizator, atentă la detalii, etc. Eeeei! Acum avea
emoția venită din gândul „Nu-s bună de nimic” și foaia cu rezultatele concrete. Ce să crezi?
Iluzia s-a spulberat ușor când a văzut că e doar un nor de fum.

Realitatea e subiectivă?

Există o vorbă care este des folosită, deși nu e înțeleasă, ci doar convine minții. Și anume
“Realitatea este subiectivă”
Realitatea nu este deloc subiectivă. E clară, aceeași pentru toată lumea. Percepția
noastră poate fi subiectivă, dar indiferent de percepția ta sau a mea…realitatea rămâne
simplă și la fel pentru toată lumea: dacă intri în apă te uzi.
Ca și argument al acestei afirmații, cei din aria dezvoltării personale și spirituale dau
un exemplu de care mă voi folosi acum cu plăcere.

“De exemplu, realitatea mea e că e frumos să înoți în ocean și să spun că apa lui e
prietenoasă, pe când ție poate să-ți fie frică și să zici că oceanul e periculos. Cine are
dreptate? Amândoi!” ȘI AȘA E! Amândoi aveți dreptate. Dar aia nu e realitatea! Faptul că
ție îți place să înoți în ocean și ți se pare fain, iar la prietenul tău nu și i se pare
periculos…SPUNE ceva DESPRE VOI, NU DESPRE OCEAN! Oceanul este realitatea, voi aveți
percepția asupra realității, percepție care spune multe despre voi, dar nu schimbă cu nimic
oceanul (realitatea).
În cazul exemplului de mai sus, oceanul are o anumită suprafață, adâncime, alte
caracteristici ale apei (salinitate, temperatură), etc. Indiferent de părerea mea sau a ta,
indiferent de ce simt eu și cât de frică mi-e sau nu să mă bag în apa aia…orice aș crede și
simți eu, nu schimbă cu nimic oceanul.
Așa e și realitatea! Are niște date clare, precise, verificabile. Percepția mea dacă sunt
pasionată de ocean și am înotat des în el…poate să fie mai bună și aproape de realitate
decât a ta, dacă n-ai înotat niciodată într-o apă mai mare decât cea de la ștrand. Și asta
pentru că am palpat realitatea aceea am verificat-o, probat-o).
Fraza asta că “Realitatea este subiectivă” e folosită cel mai mult de cei care nu vor să-
și asume ceea ce zic/scriu, nu le convine ce zici tu și neavând argumente pentru percepția
lor bagă formula asta cu cu realitatea care diferă sau pur și simplu au citit atâtea cărți de
dezvoltare personală și spirituală încât le-a intrat ideea în cap, fără să o verifice, palpeze și
înțeleagă cu adevărat.

De asemenea, adevărul este același, indiferent de părerea noastră despre el. Se

verifică în realitate, când mai descoperi sau percepi ceva…doar se adaugă încă o bucățică la
realitatea deja existent (dacă descopăr care este limita vestică a unui ocean, asta nu șterge
datele aflate anterior, ci doar le completează). De asemenea, adevărul așează și
echilibrează ceva în tine, chiar dacă poate să fie deranjant sau dureros (e dureros doar când
a fost ignorat, deși ai primit semnale (senzații) cu privire la realitate).

Emoția patologică – îndrăgostirea

Evit să folosesc termenul de “pacient” pentru că duce cu gândul la patologie, care

este o boală. Evit așadar termenii pe post de diagnostic fatalist. Însă în cazul emoției
îndrăgostirii, mă văd nevoită să vorbesc despre patologie, pentru că îndrăgostirea asta și e.
Și am întâlnit cazuri extrem de grave, care s-au prelungit la ani de agonie. Ai întâlnit/auzit și
tu destule: sinucideri, crime, dependențe crunte, dezechilibre grave. Toate astea sunt
urmări concrete ale îndrăgostirii (Dacă afirmația mea a trezit în tine un pic de revoltă,
negare sau altceva…e de bine. E firesc. Toată viața am fost învățați că ce bine și frumos e să
simți fluturi în stomac pt Făt-Frumos).

Îndrăgostirea apare fără excepție, atunci când vrei să fugi din propria viață. Când ai
un contact slab cu tine însuți (cine ești la nivel interior), când nu ești satisfăcut de propria
viață, ignori realitatea și ceea ce-ți dă sens la nivel profund. Inconștient cauți niște stimuli
care să te facă să te simți viu. Emoțiile sunt un stimul bun pentru fuga de sine, iar
îndrăgostirea aduce în plus impresia că poți scăpa din viata ta, de tine, crezând că cineva te
poate salva de familie, job, nefericire, lipsă de sens. Pentru că așa zic poveștile. (Filme,
muzică, reclame și multe altele – fii atent câtă gălăgie fac toate astea. ȘI ce este gălăgia?
Exact, este iluzia, falsul)
Unii fug de ei înșiși în droguri, fumat compulsiv, mâncare nesănătoasă, sporturi
extreme, iar alții…se îndrăgostesc. Însă e fix același process chimic în care omul caută
adrenalină.
Psihologii au descoperit și declarat de mult că omul îndrăgostit are în creier exact
aceiași hormoni și stimuli ca și în cazul cocainei (găsești filmulețe și dovezi științifice pe net,
câte vrei). E același proces ca și în cazul dependentului de drog. Însă mă fascinează cum nu
zic psihologii și oamenii de știință că fiind același proces…e nociv! Dacă ești dependent de
cocaină te trimite la dezintoxicare și terapie. Dacă ești îndrăgostit, te aplaudă sau ți se zice
că e normal, doar să știi că durează maxim 3 ani (ai auzit și tu afirmația că dragostea
durează 3 ani. La asta se referă). Deși e același mecanism care îți distruge creierul, puțini
oameni sesizează că fluturii ăia din stomac nu țin doar de niște hormoni care apar din neant
pentru că suntem animale și noi…ci pentru că în spatele fluturilor și a substanțelor chimice
se ascund intenții (să fugi de tine, să posezi un partener, etc), inconștiență (conștiința nu e
trează, omu nu ia decizia, ci emoția o ia), confuzii.
Când se trezește ceva în om și el este cel care alege (urmându-și ori senzațiile ori o
logică de bun simț) chimia nu mai are nicio șansă, iar dacă totuși se strecoară niște
hormoni…procesul este observat și invalidat, conectându-se repejor la ce este real. Practic,
asta ne califica să fim niște ființe umane.

Cum te îndrăgostești? Îți spui o poveste despre celălalt și despre o relație pe care o
visezi. Îți imaginezi lucruri despre el, interpretezi tot ce spune, îți creezi imagini despre voi
în viitor, te agăți de el să-ți dea familia aia fericită pe care o vezi în reclame că spală rufe.
Pierzi complet contactul cu realitatea.
Din momentul în care te-ai îndrăgostit, tu nu mai ai o relație cu omul, ci cu imaginea
pe care ți-ai făcut-o despre el. Imagine care este ideală, bineînțeles. Emoțiile sunt la cote
maxime, gândurile pozitive sunt validate toate și se intră într-o buclă de unde nu-l mai vezi
cu adevărat pe celălalt. Care celălalt este încântat de “dragostea ta”, că are impresia că e
tare! Nu înțelege că nici măcar nu-l vezi pe el, nu ai un contact real cu el, nu-l cunoști (și nici
nu vrei/poți să o faci câtă vreme ești prins în emoții), nu îți pasă de om, ci te nteresează ca
scenariul tău să fie dus până la capăt (dacă vrei o familie de exemplu, tot ce faci și visezi are
legătură cu nunta aia unde vrei să ajungi, fără să vezi dacă ai cu cine, e potrivit, vrei cu
adevărat, etc)
Când ești îndrăgostit tu nu mai ai viața ta. Totul se învârte în jurul partenerului, te
identifici cu relația, te gândești la el non-stop, îți taie respirația de panică doar gândul c-ai
putea să-l pierzi, abia te poți concentra la ce mai ai de făcut pentru că în mintea ta e
prezent doar el.
În cazul în care te bucură emoțiile astea, ai răbdare că vine și reversul. Pierderea, dez-
amăgirea, agonia, realitatea care era blândă (și este), doar că vrea să o vezi și să fii
conștient, nu adormit.

Cel mai bine am înțeles această patologie în momentul când un tip s-a îndrăgostit de
mine după ce mi-a citit câteva articole. Am ieșit cu el de câteva ori, îmi zicea ce minunată
sunt, ce vede la mine, îmi scria non-stop…și atunci am observat că eu pentru omul ăla nu
exist. Pur și simplu nu eram eu aia pe care el o vedea. Și în momentul în care stăteam cu el
la un suc, tremura (la propriu, fizic) și mă implora să-i promit că ne vom mai vedea. Deci nu
aveam cu cine vorbi, nu era prezent la întâlnirea cu mine și teama de a nu mă pierde (deși
nu mă avea) era atât de mare încât îi producea reacții fizice (tremurat, apoi plâns, etc). M-a
speriat destul de tare experiența și mi-am amintit că așa eram și eu în unele relații și cum
expresia mea de “Nu pot trăi fără el” exprima atât de clar o clasică îndrăgostire unde n-am
avut nicio secundă de atenție și contact real cu omul de lângă mine.
 Realizând că “relația” cu tipul îndrăgostit merge spre mai rău pentru că mă suna
noaptea, îmi spunea că se sinucide dacă nu accept să fiu cu el, apoi mă înjura că nu-l vreau,
după care plângea că-i pare rău și mă înjura din nou…am ales să-i explic rațonal de ce nu se
poate să mă iubească! PENTRU CĂ NU MĂ CUNOAȘTE DELOC! A venit aici cu explicația că
am inima închisă și el mi-o poate deschide (îți sună cunoscută replica asta spirituală?), eu i-
am răspuns la telefon de fiecare data și mă chinuiam să-l liniștesc. Până când mi-am dat
seama că doar îi alimentez boala și problema, căci el NU MĂ AUZEA! Nu poți să vii cu
explicații rationale…la un om care și-a pierdut până și o minimă rațiune. Era la fel de stupid
din partea mea că n-am vazut asta, așa că după noua conștientizare, am știut că trebuie să
rup orice legătură cu el, fără nicio explicație.
Moment în care i-am dat block pe toate canalele de comunicare. M-a urmărit o
vreme bună, mă suna de pe alte nr de tel și-i închideam din start, mi-a scris înjurături,
comentarii, mă amenința că se omoară, etc…și apoi peste vreun an a tăcut. Acum știu dintr-
o sursă că e bine, a mers la psiholog și sper din suflet că nu și-a mutat îndrăgostirea pe altă
femeie. Dar de atunci mi-e atât de clar cât de bolnăvicios e întreg procesul ăsta și că atunci
când ești îndrăgostit…nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai simti omul. Ai o relație cu imaginația
ta.

Poate crezi că e dus la extrem cazul. SItuația asta a fost extremă pentru că el a
proiectat niste imagini dinainte de a mă cunoaște în realitate și pentru că eu l-am refuzat.
Dacă eram cu el, situația nu mai părea extremă, dar erau aceleași manifestări (impresia că
n-ai aer fără celălalt, frica de a nu-l pierde, telefoane multe, gânduri frumoase și visuri,
urmate iar de frica de a nu pierde, proiecții legate de viitorul împreună, ignorarea
semnalelor celuilalt și a ceea ce zice/face/vrea etc). O relație clasică adică.
De aceea după o perioadă de “relație” auzi mulți oameni spunând “Nu mai ești omul
de care m-am îndrăgostit.” Ăla nu a fost niciodată acolo! Nici tu n-ai fost acolo!

Conexiunea reală cu celălalt

În cazul în care tu zici că e frumos să te îndrăgostești și nu ai avut/nu ai manifestările

de mai sus, fii atent că nu vorbim de același lucru. Poți să ai o conexiune reală cu cineva
(să-l percepi și simți cu adevărat) și din exterior să-ți pară același lucru cu îndrăgostirea. Dar
nu e. În cazul conexiunii, ai și o viață proprie din care nu e nevoie să fugi, vezi ceea ce
hrănește și trezește omul respectiv în tine, dar la fel de bine îi vezi si defectele, limitele…ai o
imagine de ansamblu a lui (atât cât poți și vezi) și nu apare frica de a nu-l pierde.
Poți să te uiți la el la fel cum se uită îndrăgostitul (din exterior pare aceeași privire),
dar în esență sunt lucruri diferite. Unul vede o imagine, celălalt vede omul și adevărul. Poți
să-ți dorești să stai lipit de partenerul tău și să petreci cât mai mult timp cu el, doar că nu
pretinzi asta, nu implori, ci te bucuri atunci când se întâmplă, fiind prezent la acel moment.
În cazul îndrăgostitului…și în cazul în care se întâmplă să petreacă timp, nu se poate bucura
de momentul prezent, ci vrea să smulgă asigurări că va mai fi.

Discrepanța dintre povestea ta și realitate

În secolul ăsta, cam peste tot se vorbește despre cunoaștere de sine, încredere în
sine și alte concepte în care oamenii se afundă din dorința de putere și control. Le și obțin
pentru o vreme, dar la nivel superficial.
Cunoașterea de sine este imposibilă atâta vreme cât nu vrem să ne cunoaștem cu
adevărat și nu vedem poveștile pe care ni le spunem și care nu se verifică (ori nu-s reale, ori
se potrivesc într-un anume context și pierdem imaginea de ansamblu a ceea ce suntem).
Majoritatea oamenilor nu-și doresc autocunoaștere, ci putere și control. Dacă mă
cunosc pe mine și am o încredere mai mare în mine...atunci am o oarecare putere și pot
controla ce mi se întâmplă. Cam asta e logica lor inconștientă (și uneori chiar și declarată).
Ai văzut la capitolul emoții cum interpretăm noi situațiile și facem scenarii (despre
oameni, viață)? Ei, fix asta facem și cu noi înșine când cică vrem să ne cunoaștem: scenarii.
Interpretăm orice eșec sau succes, calitate sau defect...și după ce îi dăm o notă de “foarte
bine”, “binișor” sau “rău”, punem o cărămidă la imaginea noastră de sine și avem impresia
că aia suntem, nemaifind atenți dacă se verifică în realitate, dacă se potrivește ceea ce
susținem că suntem cu ceea ce facem și așa mai departe.
Un exemplu relevant de pe vremea când eram plină de povești despre mine…este
momentul când m-am gândit eu că dă bine să fiu femeie puternică și independentă. Mă
mutasem singură de o perioadă și am adunat ceva din ceea ce numeam succese, rezultate
care-mi întăreau imaginea de “independentă” și ce tare îs eu. Declaram atunci că n-am
nevoie de nimeni, dapăi de bărbați…că eu îs mai sălbatică și-mi place să stau/fiu singură. În
plus, ziceam că e normal să-mi doresc asta pentru că nu te poți băga într-o relație până nu
ești împlinită tu cu tine. Îți sună cunoscută fraza asta? Se predă în multe părți. Bun! Și
susțineam toate astea, adăugând povești la imaginea despre mine.
Discrepanța era că în timp ce susțineam că nu am nevoie de nimeni și-mi place să fiu
singură…abia așteptam să găsesc un om căruia să-I respire în ceafă sau la piept, într-o
îmbrățișare. Desigur că n-am văzut asta că eram ocupată cu șlefuirea imaginii de femeie
independentă și rece 
Și faza cea mai drăguță este că atunci când mergeam cu trenul la București (făceam
acolo un curs de perfecționare), mă lipeam cu brațul de colegul/colega care stătea lângă
mine în compartiment și-mi făcea plăcere să știu că există o ființă lângă mine. Îmi plăcea să
adorm și să-I aud pe ceilalți vorbind, mișcându-se pe acolo, sforăind sau orice altceva care-
mi suna a mișcare de om.
 Nu te gândi că mi-am dat atunci seama câtă nevoie am de oameni. Îmi ziceam în
continuare poveștile mele. A fost nevoie de un om din exterior să-mi atragă atenția că mă
mint crunt și îmi zic povești în timp ce eu sunt altcineva, iar nevoile mele sunt neglijate. Deci
vezi? Tot de oameni avem nevoie, să ne mai tragă de mânecă.
Și asta ca și o paranteză, uită de teoriile din dezvoltarea personală și spiritual că
trebuie să fii singur, să lucrezi la tine bla bla bla, înainte să-ți faci niște relații. Nu există cale
de evoluție mai rapidă decât cea din cadrul relațiilor, avem nevoie de oameni și este
normal, că suntem ființe vii!
Întotdeauna se găsesc incongruențe între ceea ce spunem și ceea ce suntem la nivel
profund. Pentru a le observa, trebuie să fii atent cum reacționezi la diferite contexte, ce
simți la nivel profund, ce nevoi ai, ce-ți face plăcere. Și astea nu le găsești în cărți. Poți
împrumuta ideile din cărți și să repeți ca și papagalul niște teorii ce le-ai luat adevărate fără
să le verifici în mai multe arii din viața ta, însă ĂLA NU EȘTI TU! E doar o imagine drăguță,
construită din greu (uneori dai și bani mulți pe cursuri ca să-ți construiești o mască faină și
să ai impresia că ai putere și control).

Când porți măști pentru a fi plăcut de un celălalt pentru că deja ai proiectat pe el

ceea ce tu îți dorești și îți imaginezi cum i-ar place să fii pentru a trăi cu el povestea pe care
o vrei. Astfel, ai pretenția să te placă - fie și pentru ceva ce nu ești - pentru a nu-i da
celuilalt libertatea de a alege dacă te vrea în forma ta reală sau nu. Așa că o vedea el o
mască acolo...dar tot o imagine vezi și tu, căci n-ai fost real interesat să cunoști omul cu
adevărat, dincolo de filmele și dorințele tale.

Mai este și varianta (rară ce-i drept) în care nu iei în considerare că celălalt te poate
vedea așa cum ești (sau chiar mai bine decât te vezi tu) și te scremi să-ți păstrezi o imagine
perfectă, deși omu a zărit deja ce este dincolo de ce spui și/sau faci tu.

Trebuie să te lași văzut așa cum ești (de tine și de ceilalți) pentru a da șansa
oamenilor cu aceleași aspirații ca și tine să se apropie. Însă de cele mai multe ori, nu căutăm
relații și apropiere pe bune, ci ambalaje și profit (un soț/soție, un posibil tată/o mamă, un
partener - deci nu un om).

Când îți dorești cu adevărat o relație pe baze corecte, îți urmezi bunul simț care-ți
spune să te arăți așa cum ești, fără compromisuri și să fii atent la feedback și la cine este
persoana de lângă tine, aflând astfel dacă adevărul vă apropie sau vă îndepărtează.

În ambele cazuri, ai doar de câștigat.

 Pentru că ceilalți îți miros de la distanță dorința de a fugi de tine în tot felul de
imagini, așa ești manipulat cu ușurință...de la relații, până la cursuri la care participi doar ca
să îți mai imaginezi ceva despre tine că sună bine. În plus, în general oamenii caută lucruri
care să le placă despre ei, iar acolo unde sunt niște minusuri...caută soluții să-și rezolve
“problemele”. Dar în realitate nu ai ceva de rezolvat și nu există tehnici disponibile ca să te
rezolve să fii așa cum îți imaginezi tu că ar trebui. Viața cere colaborare, atenție, adevăr. Nu
tehnici mentale pe care ți le-ai însușit de la alții confuzi (sau doar șmecheri), iar acum ții cu
dinții de ele.
În multe cărți se vorbește despre umbra, partea întunecată din noi, demoni
interiori…are multe denumiri. Zic ei ceva, doar că nu-s prea clari și divaghează în tipuri de
răni din copilărie și altele care doar te distrag de la tine. Dacă chiar vrei să te cunoști, într-
adevăr trebuie să-ți vezi și accepți și umbra. Însă noi am denumit-o altfel și anume: parazit.
În capitolul următor vei vedea despre ce e vorba. Știi formula aia folosită de ăia care vor să
vândă “Asta-ți va schimba viața?” Fără nicio urmă de îndoială sau modestie îți zic că mie
asta mi-a schimbat viața, relațiile, metoda de lucru, viețile clienților mei…

Rădăcinile sufletului tău – Motivațiile

Ai văzut la începutul PDF-ului abordarea cognitiv-comportamentală, care zice că în

funcție de experiență avem un gând/niște gânduri, care trezesc emoții și acestea ne creează
realitatea, așa că pentru a schimba reacția emoțională…trebuie să schimbăm gândurile și
astfel realitatea va părea alta.
Dacă ai ajuns până aici, probabil deja îți dai seama ce limite are această abordare.
Utilitatea ei se învârte strict la nivel mental-emoțional și deja am stabilit ce sunt emoțiile.
Gândurile nu le pot controla și/sau schimba așa cum vreau eu (decât la suprafață), iar
emoțiile sunt o iluzie creată de scenariile din mintea noastră și au forță, deci nu le pot nega
puterea. Însă rădăcina lor este mai în profunzime.
Iar piesa de puzzle care am simțit încă din studenție că lipsea din ecuația asta și apoi
am găsit-o…este MOTIVAȚIA.
Gândurile și emoțiile noastre sunt o reflexie a ceea ce suntem noi la nivel profund (la
nivelul motivațiilor). Motivațiile sunt rădăcinile problemelor noastre sau a stării de bine, a
sănătății sau a bolii, a depresiei sau a bucuriei, etc.
Întrebarea motivației este DE CE?
De ce fac ceea ce fac? De ce spun ceea ce spun? De ce am gândul ăsta? De ce
emoția? De ce?
 Nu este greu să ne întrebăm “De ce?”, dar de cele mai multe ori ne mințim și vei
vedea imediat de ce. 

În noi există două părți esențiale:

Partea umană interesată de prietenie, colaborare, sinceritate,
corectitudine/integritate. Și...
Partea parazitară interesată de superioritate, pretenții, competiție, ipocrizie.
Partea umană este aceea care are legătură cu viața și are bun simț, motivațiile ei sunt
integre și ne dă o stare de bine și echilibru, semn că viața sprijină aspirațiile corecte.
Partea cealaltă este întunecată de paraziții ei (superioritate, din care derivă apoi
pretenții și competiție, apoi ipocrizia care îmbracă paraziții frumos, în așa fel încât să nu fie
văzuți. Astfel că principala calitate a parazitului este că mimează cu ușurință
(corectitudinea, onestitatea sau orice altceva) și îmbracă adevărul în așa fel îîncât să nu fie
prins (nici chiar de tine, dacă nu ești atent).
Oricât de bine ar mima un parazit binele, nu seamănă nici pe departe cu lucrurile
autentice. Motivația vine cu o anumită energie de pe care spui/faci ceva, iar asta nu ai cum
să o mimezi.
În plus, partea parazitară funcționează după butoane și tipare. Știe ce răni și
slăbiciuni să apese, însă are aceleași formulări și manifestări de 2000 de ani încoace.
Funcționează pe bază de clișee. N-ai pățit să dai de expresii care le-a folosit și mama ta? Sau
să auzi des o frază precum “Pentru binele relației” sau “dacă nu faci compromisuri, unde
ajungi?” sau alte idei arhicunoscute de mult timp, folosite de oameni diferiți, în aceleași
situații. Deci parazitul mimează bine, dar esența este diferită. Oricât de bine ar imita
chinezii un Iphone, întotdeauna ceva le scapă, iar acel detaliu se află doar la marca
originală.  La fel și parazitul…se scapă prin clișeele folosite, iar el se manifestă în fața
celorlalți la nivel de aparențe (de-aia ipocrizia îi susține pe toți ceilalți paraziți)

Partea umană în schimb este mai creativă, nu se exprimă după clișee și vine cu o
energie (din cuvinte sau fapte) care te hrănește, schimbă ceva în tine, te inspiră...însă abia
după ce ai hrănit tu în tine partea asta. Căci altfel, te vei lăsa furat de niște aparențe și se
prea poate să te enerveze adevărul și autenticul, dar să fugi după gălăgia celor falși, care-ți
vând clișee și-ți exploatează slăbiciunile.

Denumirea este de parazit pentru că ne rod pe dinăuntru și se hrănesc cu energie,

sens, bucurie...cu sufletul nostru.
O descriere și mai perfectă a făcut-o chiar azi o clientă de-a mea, care este medic
pediatru și mi-a dat o foaie din jurnalul ei, ca să-mi arate ce revelație a avut. I-am cerut
permisiunea să public revelația ei, mai ales că a venit atât de la fix.
 “Așa cum paraziții intestinali se hrănesc cu conținutul intestinului sau cu sângele din
pereții intestinali, la nivelul motivațiilor...paraziții (superioritate, competiție, ipocrizie,
pretenții) se hrănesc cu conținutul sufletului meu, lăsându-l fără vlagă și dezechilibrat sau/și
se hrănesc cu "sângele"(naivitatea sau sensibilitatea) celorlalți care nu-l văd (pe parazit) și
de care poate profita.
Paraziții intestinali scad imunitatea căci eliberează toxine în sânge, deci corpul este
atacat și de afecțiuni noi, dar nici nu mai poate lupta împotriva celor deja existente. La fel și-
n cazul unor motivații toxice, paraziții eliberează acid (răutate) în sânge, scăzând imunitatea
care e în acest caz sensul de-a trăi.
Paraziții mentali sunt mai puternici decât cei intestinali, căci te epuizează și îți
anulează starea de fericire, acutizându-ți toate problemele, negările și slăbiciunile tale, la
nivel energetic te lasă fără viață, până ajungi să nu mai poți face față unor situații minore,
căci deja ești prea identificat cu lumea în care te-ai scufundat de bunăvoie sau din
ignoranță.
Ajungi așadar să crezi nu că ai paraziți, ci TU EȘTI PARAZITUL. Și el continuă să se
hrănească din tine, până în momentul în care te trezești și alegi o pastilă antiparazitară. N-
am găsit-o la farmacie, deși sunt mare consumatoare de medicamente pentru somn,
depresie, gripe, orice, dar am văzut pastila antiparazitară în mine și cu puțin ajutor am
văzut cum se administrează (Care e cea mai integră decizie pe care o pot lua?)
Pastila integrității este scumpă pentru parazit, căci îl ustură, iar tu fiind identificat cu
el...ai impresia că pe tine te doare. Însă știu că nu mai pot rămâne în mâinile unei forțe care
mă mănâncă de vie. Îmi vreau imunitatea înapoi și chiar de nu o voi mai avea niciodată, tot
pastila asta o aleg de-acum încolo. Că măcar dorm bine și cu conștiința împăcată." (timp de
2 ani dormea doar cu pastile, că avea probleme mari de insomnie, de 2 săptămâni nu mai ia
nimic pentru somn. Pardon, ia pastila integrități”

Parazitul superiorității

Primul și cel mai gras parazit, funcționează în relație cu ceilalți (toți paraziții se
manifestă în relații, că dacă ești singur pe lume, n-ai ce poveste să-ți tot spui) pe bază de
comparație și simte nevoia tot timpul să se considere mai tare decât cineva. Orice realizare
ai, se va pune o nouă cărămidă la imaginea de sine (pfff, ce bun îs, am reușit) și pentru că te
identifici cu acel rol (psiholog bun, pictor talentat, om altruist, etc) apoi se va înfiripa
superioritatea. Parazitul ăsta se îmbracă foarte frumos și cum oamenii dorm în papuci,
puțini sunt cei care-l sesizează, căci se lasă furați de cuvinte…nu de ceea ce este în spatele
lor.
Adesea se ascunde după o privire blândă (ca să vândă aparențe), un gest frumos (dar
într-o situație nerelevantă), iertare (oameni care se simt atât de buni și de deosebiți că ei
sunt capabili să ierte), sacrificiu și valoare oferită (oamenii se simt incredibil de bine când
sunt lăudați că au oferit ceva bun/util și deja se umflă în pene).
Parazitul superiorității folosește cuvinte mari, dar care nu spun nimic în esență, vrea
control, dominare, putere. Asta este tot ce știe și își dorești cu adevărat. Putere! Pentru că
astfel, poate câștiga orice competiție, poate pretinde cu ușurință și oricum nimeni nu se
prinde ce face, căci ipocrizia poate să aibă cele mai rafinate forme.
Probabil te întrebi ce este rău în faptul că ești mândru de o realizare, te bucuri că ești
tare și lăudat sau că te simți bine când faci acte de caritate? Nu este nimic rău în astea!
Superioritatea apare abia după ce te-ai identificat cu rolurile alea (ți-ai repetat în minte cât
de deosebit și unic ești), apoi te uiți de sus la ceilalți muritori de rând care poate nu-s
talentați, mișto și altruiști ca și tine.
Sunt o grămadă de situații când chiar poți să fii superior cuiva (prin poziția socială,
inteligență, putere de adaptare, etc), dar să TE SIMȚI superior este cu totul altceva și aici
este terenul parazitului, căci are impresia că poate să pretindă de la ceilalți să fie la el sau
cum vrea el sau are dreptul să se pișe cu boltă pe cei care sunt inferiori lui.
Ca să-ți dau câteva exemple de paraziți ai superiorității, gândește-te cum sunt
oamenii cărora le-ai dat un pic de putere (indiferent că este vorba de bani, te simt mai timid
sau pur și simplu în cadrul unei relații…ei au controlul), gândește-te ce privire au cei care fac
pe bunii samariteni și apar la televizor cu actele lor viteze prin care au dat bani la săraci. Și
cum îi judecă apoi pe cei care nu fac la fel, că ăia-s zgârciți.
Gândește-te apoi la tine. Cum ai reacționat/cum reacționezi când întâlnești un om
mai slab decât tine. Chiar dacă ți-e milă și-l ajuți…cât de bine te simți că tu ești mai sus
decât el? Apoi spune-mi dacă ai avut situații când să te simți inferior cuiva (din anturajul
tău, la locul de muncă, în relație, etc). Fiorul ăla de inferioritate apare când ai găsit pe
cineva mai tare decât tine în parazitul superiorității. Adică în ocaziile când există oameni
“mai mici” decât tine…și tu ți-ai permis niște superiorități, altfel n-ai simți așa bine și
reversul.
Mulți oameni citesc foarte mult, merg la cursuri, adună cunoștințe și sunt curioși (de
la legile lui Newton până la particulele universului). De lângă faptul că asta este și o fugă de
tine și de treaba ce o poți face în prezent, aici se ascunde și parazitul superiorității, căci el
crede că tu cu cât cunoști mai multe…cu atât ai putere mai multă. Parcă este și o vorbă, nu?
Cunoașterea înseamnă putere. Așa se crede.
Se tot spune “Iubește-te pe tine însuți”, dar nimeni nu-ți spune “Vezi că te umfli în
pene cam mult totuși și ai destule răutăți. Lasă iubirea de sine și lucrează mai la rădăcină
așa...chiar dacă acolo găsești și rahat, te ajută mai mult să cureți la nivelul ăla, decât să
lucrezi la mansardă și să-ți repeți mantre de iubire și încredere-n sine, care doar îmbracă și
mai bine paraziții.
În relații, poți să vezi parazitul superiorității peste tot. În relațiile de
prietenie/amiciție, între colegi, în familie. Întotdeauna este unu care se crede mai tare
decât celălalt/alții, după un calcul atent și niște comparații unde el a ieșit învingător. Chiar
dacă în exterior pare grijuliu și că scoate o privire de căprioară, de fapt căprioara aia este
convingerea că e mai tare decât tine și știe asta. Și este așa, pentru că mulți oameni din
viața lui au pus botul la cuvintele lui, fără să fie atenți cine este el ca om.
Hai să-ți mai dau un exemplu de superioritate: O clientă îmi zicea că are o colegă mai
proastă de felul ei. Ea este managera ei, așa că trebuie să-i dea ordine ce să facă și este
enervant când o vede că nu o ascultă și este cu capul în nori. Cum să fii cu capul în nori la
muncă? zicea ea.
Dacă te uiți de la distanță, e normală furia ei, într-adevăr există oameni pe care nu-i
duce capul și cu care lucrezi mai greu, deci se mai întâmplă. Am mai auzit discuții despre
limitele oamenilor și sunt firești, cât vom trăi mai dăm de oameni proști, nu-i problemă
asta. Dar ce a făcut diferența de mi-am dat seama că nu este doar o observație sau un nerv
cauzat de faptul că ea nu-și putea face munca...era tonul vocii ei și starea de pe care-mi
povestea de subalterna cu capul în nori, ton și stare care erau de superioritate. Apoi modul
în care se raporta la ea (să-i dea ordine, ea e manager, tipa subalternă). Îi plăcea rolul de
șefă adică. Și s-a identificat atât de bine cu el, încât a uitat să-și coboare privirea și la
limitele și prostiile ei. După ce i-am atras atenția și peste o vreme a reușit să se raporteze cu
prietenie și respect la colega ei, a observat că de fapt pot colabora foarte frumos.

Acum ceva timp, am ieșit la o întâlnire cu un bărbat mișto. Discuția a fost savuroasă,
cafeaua la fel, totul megea ca pe ape și îmi plăcea cât de autentic puteam vorbi cu el, până
și despre subiecte mai sensibile. La un moment dat, am observat că omu din fața mea a
intrat în defensivă. S-a rupt ceva între noi, era mai distant, cu brațele încrucișate și nu mă
mai asculta, deși dădea din cap afirmativ la orice ziceam. „Hmmm, ce-o fi făcut”, mă
gândeam. Și după ce-l studiez eu...îmi vine-n minte (În sfârșit) să mă uit și la mine ce fac pe
dinăuntru.
Și ce să vezi? Dincolo de privirea mea blândă cu care mă uitam la el cu drag
cică...aveam o ditamai superioritatea. Inconștient am început să mă compar cu el, să-mi zic
ce tare sunt eu, să judec că are început de chelie, că-i mai timid și să profit exact de asta.
Minunat! Așa te-ai strecurat, nemernicule? Vorbeam cu parazitul, desigur. După ce m-am
văzut ce fac, mi-am amintit că nu-s mai bună decât nimeni și după niște palme imaginare,
am coborât de pe tronul meu și m-am orientat spre el cu prietenie. Așa am putut continua
discuția și să avem o seara faină împreună.
Faptul că el a simțit imediat energia parazitului meu și a răspuns la el cu distanță, deși
în afară era bine mascat, mă face să-mi întăresc credința că noi oamenii în mod normal
comunicăm la nivel de energie – adică dincolo de ce scoatem pe gură. Că unii nu simt nimic
se poate datora faptului că sunt în filmul lor, vor să se mintă sau au și ei paraziții și
interesele lor.

O altă clientă îmi spunea că deși prietenele ei sunt foarte sincere și deschise, ea nu
poate să-și povestească viața sau trăirile pentru a nu le împovăra cu problemele ei, așa că
nu le spune ce greșeli face și ce simte.
Pare drăguț, doar că nu e vorba că nu vrea să-și împovăreze prietenele cu problemele
ei, ci ea se simte superioară lor, așa că n-are rost să le arate că este umană, deci face și ea
greșeli. Să povestești despre tine cu sinceritate...cere o doza de vulnerabilitate și asumare,
pe care nu le poți avea atâta vreme cât ți-ai spus povești și îți privești de sus amicii.

Deci, înainte de a spune sau face ceva, întreabă-te De ce? Și vezi unde/dacă s-a
strecurat parazitul superiorității. În momentul în care-l vezi, în loc să te judeci...gândește-te
care-i decizia corectă acum și un mod de raportare onest la celălalt/ceilalți? Cum te po’i
raporta cu prietenie? Amintește-ți că nu ești cu nimic mai bun decât altcineva (chiar dacă te
crezi) și că ai atâtea limite, slăbiciuni și prostii, încât ești pur și simplu caraghios să-ți asumi
niște superiorități.

Banii și relațiile schimbă omul

Tot îmi aud urechile fraze de genul "banii schimbă în rău omul", "relațiile schimbă
omul că dă de una/unul și renunță la viața ei/a lui", etc. De fapt, nici banii, nici relațiile nu te
schimbă (nu în sensul ăla la care se gândesc majoritatea). Atât banii, cât și relațiile, scot din
tine omul care ești deja. Ambele răscolesc în tine rahatul, însă ce alegi să faci cu el, cum vrei
să-l cureți și cine vrei să devii dincolo de paraziții tăi, spune multe despre tine.

"Dă-i unui om putere...și vei vedea cine e el cu adevărat", îmi zicea la o poveste un
iubit de-al meu. Și eu aș adăuga și inversul: Ia-i unui om puterea și vei vedea și atunci cine
este el cu adevărat. Atât în cazul banilor, cât și în relații, oamenii își arată fețele atunci când
cred că au puterea (asupra situațiilor, a banilor sau puterea asupra ta - în cazul relațiilor)...și
atunci când o pierd.

În cazul afacerilor, cine ești atunci când câștigi și cum te raportezi la ceilalți care sunt
cu o treaptă sub tine, ce alegi să faci atunci când greșești și ești văzut - sau nu ești văzut- ce
ești dispus să pierzi pentru a trăi fără compromisuri și spre ce părți umane din tine ești
orientat (sau părți mizere), asta îmi vorbește despre tine mai mult decât orice cont bancar.
La fel de clar vorbește despre tine și modul în care știi să și pierzi, să renunți, să rămâi demn
și senin chiar și atunci când contul ți-e gol. Cine ești și ce alegi atunci când ți-ai pierdut
puterea socială, contează mai mult decât orice limită de moment.
 În cazul relațiilor, mă uit la cine ești dincolo de imaginea ta și ceea ce scoți pe gură ca
o poezie învățată pe care și tu o crezi, cum reacționezi când vezi că mă ofer ușor și câte
pretenții poți să emiți dacă vezi că sunt dispusă la un parteneriat (de orice fel) cu tine. Ce
ești dispus să pierzi pentru adevăr și cum îmi respecți deciziile. Cine ești tu în toate cazurile
în care mi-ești superior într-un anume aspect, cine ești când crezi că ai vreo putere (cu
pretenții, control) asupra mea, îmi spune mai multe despre tine decât orice declarație de
amor sau aparență cu care te afișezi în lume.

La fel de tare-mi strigă în mine despre cine ești tu, cum reacționezi când vezi că n-ai
nicio putere de control asupra mea și modul în care știi să-mi respecți îndepărtarea (sau
chiar plecarea), dar și felul în care știi să te bucuri de momentele petrecute împreună.

În concluzie, poți cunoaște cu adevărat oamenii, atunci când treceți împreună prin
situații mai complexe decât un prânz de afaceri sau o cină cu lumânări.

"Preocuparea pentru superioritate este cel mai autentic și total gest de trădare a
sensibilității umane, iar tremurul interior al anxietății este vibrația acestei trădări." –
Cristi Popan

Sensibilitatea umană e construită din senzații și sentimente. Acestea sunt trădate de

fiecare dată când le ignorăm (validând lumea mental-emoțională) și alegem un câștig facil și
imediat, nefiind onești, corecți, integri.

Parazitul competiției

Ăsta se ocupă cu comparația și calculele mentale. Adică mă uit la tine, mă compar ca

să văd care dintre noi e mai bun....apoi îmi calculez șansele de a-ți fi superior. Pentru că
superioritatea înseamnă putere pentru o minte parazitată.
Cele mai întâlnite competiții le vezi între bărbați și femei, dar și între cei de același
sex.
Într-o relație clasică, bazată pe putere și control...e unul din parteneri care a ieșit
superior competiției, iar în relațiile dintre femei și dintre bărbați...este nevoie să-ți spun
unde-i competiția? Cât de bine se simte o femeie care aude că este cea mai înțelegătoare,
mișto și inteligentă din viața lui și că fostele au fost groaznice? Sau cum se simte un bărbat
când aude că e cel mai important?
 Și dacă încă nu ești convins, gândește-te cum se enervează o femeie sau un bărbat
când aude că nu e cel/cea mai important/ă. Sau că l-ai înșelat/ai înșelat-o? Instant intră în
competiție și și-ar distruge adversarul pentru a pune din nou lanțurile iubitei/iubitului.
Vorba vine iubit/ă

Parazitul pretenției

Oamenii pretind tot felul de lucruri (de la ei înșiși, ceilalți și viață) cu o ușurință
surprinzătoare, având impresia că și ceea ce au deja și ceea ce pretind...li se cuvine. Vestea
proastă este că nu ți se cuvine absolut nimic! Și vestea bună este că viața îți oferă ce ai
nevoie cu adevărat sau chiar și ceea ce-ți dorești. Dar nu ce pretinzi cu atitudine de stăpân.

Diferența dintre a vrea și a pretinde:

Când îmi doresc ceva, atitudinea mea e relaxată, colaborez cu viața (sau cu celălalt),
iar starea mea de bine nu depinde de obținerea acelui lucru. Vreau asta, dacă se poate
foarte bine. Dacă nu, nicio problemă, tot bine e.

Când pretind ceva, atitudinea mea este de încrâncenare și forțare, iar starea mea de
bine depinde de obținerea acelui lucru. Dacă îmi dai, sunt satisfăcut (deși dacă îmi dai ceea
ce pretind, voi mai pretinde, căci niciodată nu mi-e de ajuns), dacă nu primesc ce pretend,
apare furia, frustrarea, supărarea.

În cazul în care înainte să ceri ceva de la cineva (sau să vrei de la viață) nu-ți dai
seama exact dacă e acolo și parazitul pretenției, stai liniștit că viața îți va oferi contextul să
vezi exact dacă ți-ai exprimat o dorință sau o pretenție. În cazul în care pretinzi ceva, atunci
când ești refuzat...apare o stare de frustrare, furie, supărare. 
Când te cerți cu soțul că nu îți cumpără flori, acolo este o pretenție. Mulți oameni zic
“Dar este normal să-mi doresc să...” Da, așa e! e normal să-ți dorești, dar nu poți pretinde
nimic de la nimeni. Dacă omu vrea să-ți dea, să facă…bine. Dacă nu, cu ce te ajută să facă
ceva ce n-are niciun cgef sau să-ți dea ceva ce nu simte, să-ți zică ceva ce nu-I adevărat? Te
ajută doar atunci când vrei să te asiguri că mai ai control asupra lui și pretențiile tale
funcționează în continuare.
Forțarea să te vindeci (de o răceală, o conjunctivită sau un cancer) fiind furios pe
viață…e tot o pretenție. Nu ți se cuvine sănătatea, deci dacă o ai, poți să fii recunoscător
pentru ea și să ai grijă de tine.
 Când te grăbești să schimbi ceva la tine ca să fii într-un fel anume (tot pentru o
imagine, da?), acolo pui presiune pe tine și pretinzi să te miști mai repede, fără să-ți vezi și
recunoști limitele.
Apropo de pretenții, am avut o clientă care avea depresie într-un stadiu destul de
cronic. Nu prea aveam cu cine vorbi, căci nu simțeam să ajungă cuvintele mele la ea, deci
speram măcar un strop de energie pozitivă să mai echilibreze ceva.
Peste o perioadă a apărut în fața ușii schimbată la față. Mai senină și nu își mai ținea
capul în jos, ci era sus pe umeri 
“Am avut o revelație, mi-a zis. Mi-am dat seama că în acest moment nu am nimic. Dar
asta e deja foarte mult! Nimicul ăsta înseamnă de fapt că am un apartament, deci nu mă
plouă pe-afară, soțul mă suportă în tot procesul ăsta, copilul mi-e sănătos, iar părinții mă
ajută cum pot. Nu duc lipsă de ceva major și chiar dacă am nimic, am cam ce am nevoie. Nu
pot pretinde altceva, nu? Chiar și cu starea asta, de la nimic pot începe să contruiesc ceva
dacă vreau” . După conștientizarea ei, știam că este pe drumul bun și-și va reveni în măsura
în care va fi consecventă cu făcutul lucrurilor care-i dau sens, în timp ce-și invalidează
mintea cu emoțiile ei cu tot.

Mi-e greu să cer ce-mi doresc

Când ți-e greu să ceri de la ceilalți ceea ce-ți dorești este pentru că nu vrei să-ți asumi
riscul de a fi refuzat. Mulți își spun povestea că ei se descurcă singuri, că le place să ofere,
dar nu cer prea multe sau că nu vor să-i deranjeze pe ceilalți. De fapt în spate la toate astea
se ascunde neacceptarea unui posibil refuz.

Când spun că nu ni se cuvine nimic pe lumea asta și a pretinde ceva este o atitudine
greșită nu înseamnă că nu putem cere ce vrem (e chiar indicat să ceri), dar e importantă
poziția de pe care o facem. Dacă îți exprimi dorința de pe o poziție de prietenie și
colaborare, știind că celălalt are dreptul să nu-ți ofere ce vrei (că nu poate sau nu vrea),
atunci ești deschis spre orice răspuns, amintindu-ți că mai important decât ceea ce ceri și
feedbackul pe care-l primești este relația cu acel om. Cu alte cuvinte, cel mult poate să-ți fie
amânată sau refuzată cererea ta, însă NU TU EȘTI CEL RESPINS.

Într-o vreme mi-era foarte greu să spun ce-mi doresc și deși îmi stătea mintea doar la
acel lucru, tăceam ca să nu fiu nevoită să accept un posibil refuz. Când mă apropiam de om
să-i spun ce vreau, o făceam într-un fel agresiv, fiind deja convinsă că răspunsul lui este
“Nu!” și pregătindu-mă să mă simt umilită. O atitudine de superioritate și o pretenție, care
m-au făcut să pierd destul de mult.

Când am înțeles că indiferent de satisfacerea dorinței mele, relația cu omul nu se

schimbă și nu eu sunt cea respinsă, mi-a fost ușor să spun ce vreau cu o atitudine deschisă,
cu prietenie, fiind dispusă la colaborare. Umilința nu-și are locul într-o relație onestă, căci
fiecare este dispus să facă tot ce poate, iar acolo unde nu poate, există diverse motive care
n-au nicio legătură cu tine. În acest caz este bine să-ți amintești cine este omul cu care
vorbești, ce vă leagă și cum a fost/este în situații importante din viața ta. Adică să privești o
imagine de ansamblu, nu să te împiedici într-un detaliu (în acest caz un refuz) din orgoliu.

De cele mai multe ori, când fondul de pe care am cerut ceva a fost unul corect (fiind
dispusă să accept senin și un refuz), celălalt a putut și a vrut să-mi ofere acel ceva.

Mai este interesant de observat că cele mai mari și multe pretenții, le ai chiar de la
oamenii care-ți oferă/ți-au oferit foarte mult. Nu ai nicio pretenție de la vecinul, de la omul
de pe stradă sau o rudă îndepărtată. Ci doar de la oamenii care ți-au permis să le reproșezi
și au pus botul la nemulțumirile tale, dându-ți mai mult din ceea ce nu ți se cuvenea,
hrănind astfel în tine exact partea asta.

Pretenția sincerității

Oamenii pretind într-o relație ca partenerul să le spună adevărul și să se deschidă

spre ei cu confesiuni, limite și provocări. Formule ca "Știi că putem vorbi orice", "Vreau să
fim sinceri unul cu altul" sau "Spune-mi adevărul că nu mă supăr" am auzit majoritatea
dintre noi și cu siguranță am și folosit aceste forme de...control. De fapt, persoana în cauză
vrea orice altceva numai adevărul nu. Cuvintele nu fac doi bani, atâta vreme cât nu sunt
susținute energetic de motivații potrivite și decizii pe măsură. În afirmațiile de mai sus, se
ascunde motivația de a controla tot ce mișcă partenerul pentru a-ți asigura în continuare
postul de individ important.

* Știi că putem vorbi orice - dar în contextul ăsta și despre X lucru. Vorbim orice, dar nu și ce
contează (la categoria ce contează intră: slăbiciuni, adevăruri delicate, încredere și suport în
situații cu miză)

* Vreau să fim sinceri unul cu altul - mai ales tu! Și să-mi confirmi importanța în viața ta.

* Spune-mi adevărul că nu mă supăr - Bineînțeles că o să mă supăr dacă nu-mi convine ce-

mi spui, da vreau să știu cum stau cu controlul. Altfel, aș fi atent la tine și cine ești,
spunându-ți eu adevăruri grele, fără să-ți pretind același tratament.

De cele mai multe ori, sinceritatea și adevărul sunt măsurate pe o scală de *Doar
până aici pot duce. Ce trece de asta mă transformă în ceva urât!* astfel că atunci când
oamenii aud un adevăr care trece de controlul lor, pedepsesc persoana care a îndrăznit să
fie onestă (supărare, ceartă, manipulare, răzbunare, etc). Sau după ce sare partenerul cu o
confesiune grea ori o slăbiciune, la prima ocazie se profită exact de acea limită și se
exploatează la maxim - spre deliciul paraziților interiori.

Adevărul (deși este valoros) nu se poate pretinde de la nimeni atunci când intențiile
tale sunt curate. Însă poți să-l oferi tu de oricâte ori ai ocazia, spunând lucruri dificile și
asumându-ți cine ești, ce vrei, ce faci, ce observi.

Dând tu exemplu de om onest, s-ar prea putea ca partenerul să-ți dea același lucru.
Sau nu! Dar asta nu mai e treaba ta, căci poți alege oricând să te retragi din relație dacă vezi
că e bazată pe minciuni și ipocrizie, iar tu aspiri spre altceva. Însă atunci, te retragi liniștit și
împăcat cu omul, relația, alegerea ta de distanțare, căci știi că tu ai ales corect și ai grăit
adevăruri grele.

În concluzie, înainte să ceri impunător de la cineva să-ți spună adevărul despre el sau
despre o anumită situație, întreabă-te de ce vrei să-l știi și cât de mult îți dorești o minciună.
Apoi, dacă chiar apreciezi onestitatea, fii tu adevărul ăla și oferă-l de fiecare dată, fără să
calculezi ce-ai putea câștiga sau pierde cu sinceritatea ta.

Parazitul ipocriziei

Parazitul ăsta îi susține pe toți ceilalți, pentru că fără el…totul ar fi corect și cu

cărțile pe masă.

Datorită acestui parazit, ceilalți sunt îmbrăcați frumos. Adică nu vei spune că ai
pretenția de la partener să stea cu tine acasă în weekend că nu-ți convine să iasă cu amicii
ăia, ci vei spune că pentru binele relației ar fi bine să petreceți mai mult timp împreună. Nu
o să spui că te simți superior prin munca ta și chiar dacă e adevărat că oferi valoare…vinzi
niște clișee și laudele îți dau sens și iar te simți superior. Ci vei spune că ai depus eforturi
imense să ajungi aici și faci tot posibilul să muncești în fiecare zi la visul tău pentru a-i ajuta
pe alții. Nu vei spune că X e mai tare decât tine, ci te vei înfuria și vei inventa niște scuze ca
să-l calci în picioare (apropo de asta, o clientă îmi spunea că și-a convins soțul să renunțe la
secretara lui pentru că petrecerea mult timp cu ea și fiind o persoană negativistă
(secretara), nu voia să-i strice creativitatea soțului – nu e drăguț?)

Pentru că ipocrizia susține toată munca din spate, paraziții vorbesc în clișee. Așa că
vei auzi des despre iubire, respect, familie, încredere și altele după care leșină oamenii
atenți doar la aparențe. Iar ipocrizia asta este atât în relație cu ceilalți, cât și în relația cu
tine (ca să nu-ți vezi rădăcina problemei – la o primă vedere).
 Tot în parazitul ipocriziei intră și dualitatea, astfel că nu o să vezi niciodată un
manipulator că respectă sincer pe cineva care tocmai l-a manipulat. Va sta să-l judece și să-
I facă scandal pentru că pe undeva, cunoaște foarte bine procesul. Așa se explică de ce cei
care înșeală se enervează foarte tare când sunt înșelați, hoții se frustrează când sunt furați,
etc. Pentru că le e ciudă că n-au făcut-o ei și au întâlnit pe cineva mai abil.

"Esti actiunile tale"

Nu esti deloc actiunile tale. Insa motivatiile actiunilor tale spun cine esti.

Adica degeaba faci acte de caritate daca motivatia e sa apari tu in ziar ca esti om bun
si darnic. Nu esti filantrop, ci un ipocrit care are cel mult o strategie buna pt imaginea lui.

Degeaba vorbesti cu blandete si privesti cu o inchipuita empatie pe cineva daca

motivatia e sa te simti superior pt atitudine sau sa manipulezi. Nu esti actiunea ta blanda, ci
intentia reala din spate.

Degeaba faci un bine cuiva care ti-a gresit daca o faci doar ca sa-i demonstrezi ca esti
iertator si bun. Nu esti actiunea ta de bunatate, ci starea aroganta si motivatia de A-L LOVI
cu iertarea ta (am auzit expresia asta și m-a amuzat “I-am lovit cu iertarea mea”).

Degeaba zici ca faci X lucruri pt ca iubesti persoana aia...daca ceea ce faci are la baza
frica, posesia, controlul. Nu esti actiunile iubitoare, ci esti motivatiile emotional santajiste,
calculele de profit si manipularile din spate.

Si nu e asa degeaba ipocrizia asta generalizata, caci majoritatea pun botu' la cuvinte
si actiuni, ignorand complet starea din spate si contextul in care s-a vorbit/actionat.

Si ignoram detaliile, contextul si energia omului, lasandu-ne impresionati de masti de

blandete, iubire si alte luminite false...pentru ca nu suntem atenti in primul rand la noi si
unde/cat ne mintim, prefacem, tradam in fiecare moment important.

Inainte sa te umflii in pene si sa spui ca esti filantrop, bland, smerit, iubitor sau
sfant...intreaba-te DE CE ai ales asta? Si ce-ai avut de castigat.

Importanța paraziților și ce faci atunci când îi vezi

Pentru că la început, când am început să lucrez cu abordarea asta, oamenii veneau la

mine speriați când vedeau că nu-s uși de biserici, țin să lămuresc și acest aspect.
Dacă îți vezi vreun parazit E BINE! E perfect! Înseamnă că ești viu! Atâta vreme cât
trăiești vei da de ei. Oricât de sfânt ai fi, tot se mai strecoară câte unul, din simplu motiv că
respiri. În plus, ai trait până acum neștiind lucrurile astea. Acum cu atât mai mult că te vezi
chiar la rădăcini, ești mai câștigat.
Iar atunci când vezi un parazit, primul lucru pe care-l poți face este să iei o decizie
corectă, cea mai integră decizie care ți-e la îndemână în momentul ăla. La început este
posibil să-ți dai seama că a decis parazitul superiorității de exemplu și să-l observi abia după
ce ai făcut ceva. Atunci este important să nu te judeci pentru că prin critică întărești exact
același mecanism puternic. Te judeci atunci când imaginea de sine este mai importantă
decât cine ești și aspirația ta (cine vrei să devii).
De exemplu, dacă eu zic că vreau să fiu corectă, fată bună și mă văd că sunt
răutăcioasă într-o anumită situație, mă judec aspru doar pentru că mi-am pătat imaginea
mea ideală (în fața altora sau în ochii mei). De fapt, contează că m-am văzut cât de
răutăcioasă pot fi în acel context și CINE VREAU SĂ DEVIN (care mi-e aspirația). Atunci pot
decide ce fac mai departe, dacă îmi pot corecta cumva greșeala. Dacă nu, data viitoare sunt
mai atentă.

Aici întotdeauna îmi vine în minte imaginea unei balerine care știe clar că ea vrea să
danseze pe o scenă mare. Pe timpul antrenamentelor va greși…de muuulte ori! Își va suci și
piciorul. Dar nu stă să se judece pentru că știe că ea vrea să fie ballerina, deci nu-și risipește
resursele și energia pentru a părea, ci pentru a deveni, a fi!

Senzația de epuizare, apare cel mai adesea atunci când ai luat o decizie din
superioritate. Mulți oameni mi-au spus că după ce vorbesc cu prietenii se simt obosiți, deși
au vorbit lucruri pozitive. Când intru mai în profunzime să văd ce lucruri au vorbit, cel mai
des mi se spune “Păi prietenul meu e mai negativist și i-am spus ce am citit, ce am aflat,
lucruri pozitive, dar cred ca m-a vampirizat energetic”. Nu a fost niciun vampire energetic!
Parazitul superiorității e un vampir bun! Căci în timp ce vorbeai lucruri pozitive, te simțeai
bine că le știi, te-ai identificat cu cunoștințele tale și te-ai simțit superior că tu le știi alea.
Apoi ai forțat lucrurile, neffind atent să vezi că prietenul tău nu avea chef de pozitivismele
tale, iar tu ai avut pretenția să-și schimbe starea sau să te asculte.

În cazul în care nu poți să-ți dai seama pe cale logică ce paraziți ai și în ce context
apar, fii atent la viață că-ți arată cu acuratețe prin senzațiile pe care ți le transmite. Senzația
de epuizare înseamnă trădare a sufletului prin superioritate, pretenții, competiție (de obicei
apare după ce s-a întâmplat evenimentul). Senzația de tristețe apare atunci când ești pe
cale să faci o greșeală/să iei o decizie greșită care nu e în acord cu sufletul tău. Senzația de
tristețe (care este de scurtă durată și vizează momentul prezent), se transformă într-un
sentiment (care este senzația în forma ei stabilă, mai intensă și de durată) când ai luat
multe decizii greșite (depresia e forma cronică de trădare repetată a sufletului și a
sensibilității tale) .
 A nu se confunda însă sentimentul tristeții cu anxietatea sau disperarea. Anxietatea
vine cu o panică legată de viitor, datorită sufocării sensibilității tale (ce și-a spus viața prin
senzațiile resimțite), disperarea vine din pretenții, iar tristețea este o stare firească, care
vine și cu o doză de acceptare, atunci când pierzi ceva. Când moare cineva de exemplu,
sentimentul tristeții este firesc, căci e vorba despre o pierdere. În cazul senzației de tristețe
înainte de a lua o decizie greșită, viața îți semnalizează că ești gata să trădezi ceva
important din tine și să pierzi astfel o bucățică din sufletul tău. Face sens?
Acum înțelegi câtă legătură este între senzații, sentimente și motivații? De aceea este
important să fii atent să faci diferența dintre emoții și senzații, sentimente și să-ți cercetezi
motivațiile, alegând corect atât cât te vezi.

Deci, tot ce contează atunci când vezi un parazit...este să iei o decizie corectă! Să nu
decidă parazitul, ci omul! Poți să te observi cum te simți superior într-o anumită situație,
dar contează doar să nu te raportezi și comporți cu superioritate față de ceilalți. Poți să
observi că apare tentația de a pretinde ceva, dar contează doar să fii conștient că nu ți se
cuvine nimic și să stai pe curu` tău. Sau poți să observi că te supără un refuz și atunci știi că
ai avut în spate o pretenție, deci poți zâmbi că s-a ascuns bine și să fii atent ce faci de-acum
încolo.

La început este greu să iei decizia corectă pentru că o vreme îndelungată ai ales greșit
(conștient sau inconștient), iar vederea parazitului și alegerea corectă este ca un soi de
ardere pentru el. Însă durerea aia nu este a ta, ci a unui mecanism care credea că are
putere.

Partea extraordinară este că după ce o perioadă ești atent la tine și iei (atât cât poți și
unde te vezi) decizia corectă (bazată pe sinceritate, prietenie, colaborare, integritate), fiind
atent și la senzațiile și sentimentele tale (invalidând emoții – pui lupa ele, da? Ce e puternic,
e iluzie) în tine începe să cânte o simfonie. Pentru că ești în acord cu viața. Iar atunci foarte
repede vei simți când ceva falsează. Indiferent că este vreo decizie de-a ta...sau cineva din
exterior care-ți spune ceva/face ceva. Simți imediat că motivația din spate e cam jegoasă și
se joacă cu emoții (iluzii). În momentul ăla ideea nu este să judeci și să-i reproșezi omului
(că nu ești superior în integritatea ta), ci să nu te lași fraierit de aparențe, iar dacă este
apropiat, să-i spui...să vorbești pe bune (de ex. Mă! Tu aici ai pretenții de la mine pentru
că...), astfel dai și omului o șansă la a fi om. Și dacă vezi că omul vrea să fie neom...te
îndepărtezi fără urmă de supărare sau ranchiună.
Cred că te-ai prins deja că de-aia suntem noi oamenii fascinați de aparențe și
mâncăm gogoși clișeice, căci puțini sunt atenți la ei înșiși, să fie coreți și congruenți cu ceea
ce sunt la nivelul motivației reale. Doar când ești congruent cu tine și sufletul tău, poți să-i
simți și pe ceilalți care sunt la fel...sau pe cei care falsează și de care alegi senin să te
îndepărtezi.

Relațiile reale

Dai o șansă unei relații adevărate și unei comunicări pe bune...abia când vorbești în
mod real de la nivelul motivațiilor (fără ipocrizii adică, asumându-ți sincer cine ești, riscând
să-ți spui adevărul oricât ar fi de tăios, fără calcule de profit sau pierdere) și în același timp,
dându-i și celuilalt om/celorlalți oameni de lângă tine șansa să fie sinceri, corecți. Ori
spunându-le sincer ce vezi/simți la ei (dincolo de aparențe), ori luând decizii în funcție de
ceea ce vezi.

Anul trecut, trecând printr-o perioadă mai grea după moartea unui iubit, eram la casa
unui prieten și o săptămână cât am stat acolo am plâns din cele mai mici lucruri. Eram
aproape casantă și mă enervam că nu-mi puteam reveni mai repede (pretenție – de a forța
o stare ok + superioritatea de a nu fi văzută și așa e aici). Și m-am dus la prietenul meu
spunându-i că eu nu sunt așa sensibilă. Și el mi-a zis calm “Ba da, fix așa ești!” eu nervoasă,
deja plângând a mia oară “Nu-i adevăăăărat! Nu-s așa! Acuma e contextul ăsta, da eu nu-s
așa smiorcăită” Și mi-a răspuns tot calm “ba da. Așa ești! Doar că acum s-a creat contextul
să iasă asta la suprafață, că ești prea tristă și obosită să-ți mai menajezi imaginea/aparența”
Am ajuns apoi acasă și m-am gândit la maică-mea. O fire cu o sensibilitate dusă la
extreme, până la nivel de prostie, cu care ne manipula și ne impresiona frumos. M-am
străduit o bună vreme să nu fiu ca și ea, așa că am dat-o în extrema cealaltă, de om
puternic. Dar doar aparent, cu o imagine constuită din greu, de care aveam mare grijă, deși
tocmai îmi căzuseră zidurile. Și nimic nu mă jignea mai tare decât fraza “Ești ca maică-ta!”
Pentru mine asta era motiv de divorț dacă o auzeam de la vreun prieten. Și dacă-mi trecea
mie prin cap, mă enervam crunt (superioritate) și mă zbăteam ca peștele pe uscat.

Și dacă tot mi-a creat viața contextul să-mi cadă imaginea construită din greu, mi-am
spus “Pfff! Sunt exact ca mama” Dar de data asta, conștientizarea mi-a venit cu liniște. Cu
recunoștință și compasiune. Compasiune pentru că am realizat că eu sunt mai norocoasă.
Nu-s mai bună decât maică-mea cu absolut nimic, oricât de multe aș stii eu acuma. Pur și
simplu am avut un noroc chior.
Am avut norocul să dau de oameni care să vadă-n mine toți paraziții mei, arătându-
mi cu degetul unde greșesc. În același timp, simțind că oamenii ăia mă iubesc la fel de
mult…sau poate mai tare, acum că mă văd la nivel profund. Și astfel mi s-a dat o șansă. Să
fiu om, să iau decizii corecte, să-mi exprim sensibilitatea într-un mod sănătos.
Eu tot susțineam peste tot că maică-mea mi-e prietena cea mai bună și ce fain a fost
că m-a susținut în copilărie, apoi adolescență, putând să vorbesc cu ea despre orice (fumat,
sex, pasiuni, cărți, tot ce trăiam, ea știa). Și uite câta mai ipocrizia stătea aici, că mă simțeam
superioară prietenei mele, mama. Și ca să fiu onestă, m-a durut în fund de sensibilitatea ei.
Pentru că niciodată nu i-am vorbit pe bune, niciodată nu i-am zis că mă manipulează sau să
o “penalizez”pentru asta. Ori îi menajam sensibilitățile pentru că dacă se supăra…asta mă
supăra pe mine, ori era mult mai simplu să spun că e proastă și gata!
Când mi-am dat seama de asta, am știut că voi schimba abordarea cu mama și am
decis să vorbesc cu ea pe bune, la nivel de motivații, senzații, ce e real.
Desigur că viața a creat repede contextul ca asta să se întâmple și eram la ea acasă,
unde am avut următoarea conversație:
- Rali, ai să-mi dai niște bani?
- Mamă, nu-ți dau acum.
- Da da, bine…lasă! Că îs singură! Așa e, toată lumea așa-mi face. Nu-s bună de nimic
- Nici tu nu crezi ce zici, spun eu
- Ba da! Așa îi, sunt singură și nu mai trebuiesc la nimeni, continuă mama cu jocul
emoțional
- Tu! Nici măcar nu crezi ce zici. Asta-i o poveste pe care ți-o zici și acuma mi-o spui și
mie, dar NU O CREZI! Pur și simplu vrei să pui presiune pe mine, să te victimizezi un
pic, iar eu să mă simt vinovată!
- Da, așa e. A râs și m-a îmbrățișat.

Trebuie să recunosc că atunci m-a șocat reacția ei, cât de repede a recunoscut că a
fost prinsă, cum și-a schimbat starea de repede și m-a luat în brațe, ca și când omul din ea
se bucura că ESTE VĂZUT, dincolo de aparențe. Și e adevărat…și starea mea era foarte
calmă și detașată, nicio secundă nu m-a mișcat cu vorbele ei, ceea ce a făcut eficientă fraza
mea.

De atunci am avut multe scene asemănătoare cu mama. Uneori a funcționat doar să-i
atrag atenția, alteori îi închideam telefonul până-și revenea la ce-I corect, alteori plecam de
la ea și o lăsam îmbufnată sau nervoasă pentru că nu-I dădeam ce pretindea. Însă cert este
că s-a schimbat foarte tare! Nu doar că nu mai are strategii de manipulare, însă își
gestionează singură mult mai bine emoțiile și după ce i-am spus și ei de motivații și am
încurajat-o să fie atentă, relația cu tata este acum în termeni ok. În condițiile în care ei 20
de ani s-au certat aproape continuu și se urau la propriu. Ce a schimbat ea a fost doar ca
înainte de a-l întreba ceva sau de-a face ceva, își cerceta atentă motivația. Iar dacă avea
vreo pretenție sau presiune, orice fel de manipulare…făcea stânga-mprejur și îți ținea gura
până când putea să-l întrebe fără paraziți. Dacă putea.
Așa se face că îl ruga să o scoată la plimbare cu mașina și el a fost încântat (în
condițiile în care înainte se enerva, dar și ea cerea asta cu pretenții de nevastă  ) și multe
alte detalii care chiar au făcut diferența.
Înțelegi acum de ce doar așa dai o șansă la o comunicare pe bune?

Cu anumiți oameni nu este atât de ușor cum mi-a fost mie cu mama, însă și în acele
cazuri e important să fii atent la tine, să-ți amintești că nu poți să ai nicio pretenție, iar dacă
nu-ți convine...te poți îndepărta.

“Parazitul ce suntem in cea mai mare parte a timpului cei mai multi dintre noi pana cand
ne trezim constient umanitatea ,
nu recunoaste niciodata ceea ce primeste intr-o relatie si nici evolutia in deschidere sau
integritate a celui cu care relationeaza, însa va insista sa remarce obsesiv ca n-a primit
totul .
Scopul si rațiunea acestei politici simple de relationare este aceea de a induce vinovatia si
neîncrederea in cei cu care prarazitul relationeaza, pentru a distrage atentia de la propria
lui perversitate.” – Cristi Popan

Uitați ce-mi scrie o clientă care își face foarte bine treaba:

"Săptămâna asta, cât m-am tot observat și mi-am inspectat motivațiile în tot ce-am
făcut, am avut un șoc să văd că nu-s nicidecum fata bună, cu suflet mare care mă credeam.
Că multe dintre gesturi le fac ori din superioritate ori pentru a-mi susține o pictură de
poveste despre mine; asta o fi ipocrizia de care ziceai?

A fost cât pe-aici să-mi trag niște palme, dar mi-am amintit ce mi-ai spus tu despre a
te judeca când îți vezi paraziții, așa că m-am oprit din critică și am ales în schimb să fac ce
pot, cu integritate (și recunosc că nu mi-a ieșit de fiecare dată și uneori m-am văzut abia
după ce am făcut boacăna - dar perseverez, promit).

Și dintr-o dată m-am simțit așa de ușurată...ușurată că acum nu mai trebuie și nu mai
vreau să PAR o fată bună și corectă, ci chiar să devin una. Așa, pentru sufletu` meu. Asta am
realizat stând la coadă într-un magazin și odată cu ușurarea, am auzit la radio o piesă în
care zicea "I`ve been to Paradise, but I`ve never been to me". Parcă mi-era dedicată și
atunci am știut că vreau să-ți scriu și să împărtășesc asta.
 Mulțumesc că mă conduci cu un stil aparte nu spre vreun Paradis, ci spre mine, în
mine"

Majoritatea oamenilor cu care am lucrat, după ce au fost atenți la lumea mental-

emoțională și au înțeles cât de irelevantă este, urmându-și senzațiile și alegând corect...au
avut niște rezultate foarte bune, acolo unde nici nu mai sperau să aibă. Atacuri de panică,
depresii, confuzii...toate s-au dizolvat dacă omul și-a făcut treaba. Însă nu asta a fost
motivația principală. Nu faci ce este corect ca să scapi de depresie, faci ce-i corect pentru că
asta e corect.

Nu lua glumele în serios...și ce e serios în glumă

Unii oameni iau lucrurile mărunte prea în serios și iau lucrurile mari prea în glumă.
Prin lucrurile mărunte pe care te concentrezi și le amplifici mai mult decât e cazul, îți
confirmi poveștile mentale și fugi în cauze ireale ale problemelor.

Iei în glumă sau ignori lucrurile mari, cu adevărat importante, pentru că acolo stau
pitite cauzele la multe probleme or` noi de asta fugim; Și atunci mai bine căutăm undeva în
cufărul cu Trecut sau alergăm după vânzători de iluzii, care să ne întoarcă la punctul 1:
seriozitatea lucrurilor mărunte.

A lua ceva în serios nu înseamnă un ton grav, o mutră serioasă și încruntată, crispare,
presiune, încrâncenare sau dramă (victimizare, învinovățire, revoltă). Toate astea sunt tot
un mod de-a lua lucrurile în glumă, căci nu fac altceva decât să te țină pe loc și să eviți ce e
cu adevărat important și real.

Poți lua lucrurile importante în serios cu zâmbetul pe buze, cu relaxare, atâta timp cât
o faci asumându-ți responsabilitatea, fiind flexibil și-n colaborare cu viața.

Printre lucrurile mari care adesea sunt luate în glumă se află corectitudinea,
sinceritatea (față de tine și ceilalți), motivul real al acțiunilor tale, autenticitatea,
simplitatea, prietenia. Iar cu astea nu te joci (în sensul că nu îți bați joc). Sau poți să o faci,
dar plătești în suferință sau boală, pe măsura refuzului tău de a lua deciziile corecte, în
raport cu tine, ceilalți și viața.

Dacă nu știi, ai o scuză bună și nu se cere mai mult de la tine decât poți să faci/să
duci, căci viața este îngăduitoare. Însă dacă știi, nu ai nicio scuză și sufletul își cere dreptul la
suflul integrității. Iar de cele mai multe ori, știi! Știm care este alegerea cea mai corectă
(bazată pe sinceritate, prietenie, colaborare, etc) pe care o putem lua, dar ne lăsăm prinși în
partea cealaltă, luând în serios irealul și neimportantul.
 Poate că ar fi momentul să ne concentrăm atenția pe ceea ce este cu adevărat
important. Dincolo de norme, imagine, reguli, frici, îndoctrinări și scuze.

Când faci curățenie în tine...

E bine sa facem diferenta dintre confuzia reala care face dezordine, mizerie si cea
aparenta, care doar curata si aseaza lucrurile in ordine.

Confuzia reala poate fi provocata si de discrepanta dintre ceea ce simti cu

sensibilitatea ta ca fiind real (prin senzații) si ceea ce ti se arata/spune din mediu - tu
alegand sa validezi niste aparente ale altora in locul trairii tale autentice (senzațiile). Si la fel
de bine poate sa fie reflexia unor neintelegeri la nivel profund. Aceasta dezechilibreaza si te
epuizeaza.

Confuzia aparenta se datoreaza unei reasezari a structurilor din tine, insa abia dupa
ce ai rascolit bine pe interior; asa cum inainte sa faci ordine in casa trebuie sa tragi mobila,
sa stergi praful, sa reasezi lucrurile.

Cand se prabuseste ceea ce credeai/sustineai ca esti si se darama niste convingeri

despre viata care au functionat candva...ai senzatia unui gol interior si exact acolo trebuie
sa ramai, caci acum ca s-a eliberat zona de mizerie si lucruri nefolositoare respiri aer curat.

Confuzia asta aparenta nu este confuzie (nu gasesc acum o alta denumire), ci doar o
perioada de vulnerabilitate care aduce cu ea o echilibrare a fiintei tale.

Eu cand simt "confuzia" asta aparenta, am senzatia unui gol linistit si pasnic in care
nu mai stiu nimic si nu mai cred nimic, dar in acest spatiu pot sa primesc drept musafir orice
semnal de la viata. Viata care-si face treaba, indiferent de ce vreau sau cred eu. Treaba mea
e doar sa stau acolo in moliciunea mea, fara sa fug de mine - orice ar insemna acest "eu"
sau "mine".
 Manipulări în cuplu
Veşnica unealtă de manipulare în cuplu e fraza: "Eşti egoist! Te gândeşti numai la tine
şi nu-ți pasă de nimeni altcineva!" După care obligatoriu urmeaza nişte cuvinte de legătură
precum "bine...bine", "lasă", "treaba ta".
Nu observați că exact aceleaşi cuvinte sunt folosite de oameni diferiți, in acelaşi
context când nu se mai simt ei buricul universului tău? Câtă lipsă de creativitate...

Asta este o tactică de a pune presiune şi a învinovăți, care funcționează foarte bine
dintotdeauna pt că muşti momeala repede şi trădezi ce simți că vrei...pt a-ți salva o imagine
(om bun, altruist, etc) şi a nu risca să pierzi o umbră de om. Şi ei...(paraziții din celălalt)
dansează pe slăbiciunile tale. MAMBO NUMBER 5.

De fapt...cel care foloseşte fraza de mai sus nu doreşte decât să te simți cât mai
prost, să-ți strice ziua/seara, să te recupereze ca obiect şi să-i suflii în cur. Observă că orice
i-ai zice nu-i bine, rămâne tot bosumflat şi are el o placă anume...cu discursuri patetice de
telenovea.

N-ai ce explicații sau ajutor să-i dai...pt ca nu vrea nicio conciliere reală, ci doar sa te
calce în picioare. Până nu înțelegi asta şi stai la poveşti...eşti slab şi uşor de manipulat.

Problema lui nu e că eşti egoist/ă şi nu-ți pasă de altcineva, ci că NU ÎI SATISFACI LUI

PRETENȚIILE. Ştie că-ți pasă şi de alții, dar îl scoate din rolul de buric...faptul că LUI nu-i dai
atenție. Deci şi cuvintele de legătură "bine...bine" înseamnă că nu-i bine deloc. "Lasă"
înseamnă Nu mă lăsa, dar fă ce-ți comand şi "treaba ta" înseamnă "nu-i treaba ta! Vreau să
mi satisfaci pretențiile".
Dar nimeni nu stă să zică pe bune că te vrea la picioarele şi comanda lui, ci îmbracă
toată mizeria în concepte de iubire, respect (sau lipsa lui din partea ta), om ranit, etc.

Nu ți se pare chiar deloc ciudat că un om de genu ăsta...reacționează aşa exact când

te simți bine, iei nişte decizii pt tine, iar asta nu-l vizează şi pe el? Dacă ți-ai fi trădat ce voiai
ca să stai la fundul lui nu erai egoist/ă, ci iubi/iubițel/suflețel/puişor.

Atenție mare ce hrăneşti în oameni şi de ce hrană a sufletului te privezi

tu...înfulecând junk food. Chiar daca aparent arată bine, tot un gunoi e.
 Empatia

Empatia (emoțională) încurcă omul în treaba lui. Nu este nicio umanitate sau sensibilitate
în empatie, aşa cum este ea înțeleasă de majoritatea dintre noi.

Oamenii care au nevoie să-i înțelegi în emoțiile lor şi să-i mângâi pe creştet pt atenție
sunt cei care au căzut în victimizare, iar asta e o fugă de viață şi responsabilitatea lor reală
(ce au de făcut acum). Nu vor un ajutor real, ci doar să evadeze din starea lor şi eventual
milă, iar dacă le dai asta…fii atent la tine câtă superioritate e în spatele milei tale.
Oglindindu-le emoțiile nu faci decât să-i laşi căzuți, lăsându-te şi tu tras după ei.

În acest caz, mai bine ar fi să le sesizezi detașat fuga de situația în rolul de victimă,
după ce te-ai sesizat și tu, lăsând deoparte orice fel de superioritate și ipocrizie. Unii dintre
ei chiar s-ar putea trezi dacă văd că sunt văzuți și nu primesc vreun beneficiu de pe urma
suferinței lor, iar atunci vor fi nevoiți să schimbe ceva (chiar și atitudinea lor).
Mai este și celebra vorbă care zice că “Am nevoie doar să mă asculți”.
Și este cât se poate de adevărată atâta vreme cât motivația este de a te descărca de ceva ce
simți, însă tu…ascultătorul, de pe ce stare asculți?

Dacă ai intrat în emoțiile celuilalt ascultarea devine alimentarea stării celuilalt.

Dacă poți să rămâi calm și impartial…l-ar putea ajuta mult mai mult. Și de multe ori
“Am nevoie să mă asculți” poate să aibă și motivații mizerabile cum a fi șantaj emoțional,
manipulare, amânarea de a face ceva în propria viață, etc.

Acum câțiva ani, aveam un amic care era depresiv închipuit. Adică se bosumfla
periodic și se lăuda cu o depresie, atunci când voia atenție sau situația din exterior nu-i
convenea. Nu m-am prins de intenția lui reală, căci eram prea prinsă de filmul meu “Vai
săracul, hai să-l ajutăm” M-am trezit însă destul de repede, când am văzut un mecanism
interesant și parșiv, dar pe care nu l-am putut înțelege atunci.
Eram la o petrecere, iar el (depresivul închipuit) stătea retras într-un colt. M-am dus
la el să vorbim, căci nu-i așa, oamenii vor să fie ascultați, deci omul mi-a zis durerile lui și
mizeriile altora, iar după o oră de ascultat…fără să-mi dau seama care-i rolul meu acolo, m-
am aruncat într-o stare proastă. Să-i zicem supărare. Fix în momentul în care am lăsat capul
în jos și m-am îmbufnat…el a schițat un zâmbet. Poate nici măcar nu și-a dat seama, dar
pentru mine a fost schimbător de percepție zâmbetul ăla. Delicios!
După mirarea de moment, am avut revelația de a-i da un șut în cur fără urmă de
ranchiună și supărare, iar acel șut l-a ajutat cu adevărat până la urmă.
Dincolo de motivația de a cerși atenție și alte beneficii, desigur că există oameni care
chiar sunt deprimați, chiar au nevoie să-i asculți, să-i ajuți, să stai acolo. Dar cu atât mai
mult cu aceștia este bine să rămâi stabil, centrat în starea ta, echilibrat, fără să intri în
emoțiile lor. Căci dacă ai intrai în emoție, deja sunteți amândoi pe același val. (Îmi vine în
minte scena din Naufragiatul, cu “Wilson! Wilson!” Da! Exact așa e!)

Oamenii care susțin că sunt empatici şi preiau uşor emoțiile celorlalți, nu văd că ceilalți au
nevoie doar de puțină stabilitate…nu să cazi cu ei.

Însă în majoritatea cazurilor, cei care empatizează cu emoțiile celorlalți sunt aceia
care abia stau pe picioare și se duc pe ei înșiși la drum, dar se oferă să mai care în spate și
un altul. Așa se încurcă reciproc și în loc să existe o reechilibrare, are loc o cădere a
amândurora. Chiar dacă pe termen scurt, cel ascultat prin prisma emoțiilor poate să se
simtă mai bine, asta se datorează doar faptului că ai încurajat în el o poveste și i-ai acceptat
fuga de realitate. Pe termen lung, e mai util să-l lași să-și jelească situația, momentul, starea
(tu fiind pe o stare echilibrată)…apoi să-l întorci spre ce este de făcut în acest moment, cu
ceea ce are.

Cel mai revelator moment al vieții mele a fost atunci când mi-am dat seama că dacă eu
cad…îi trag şi pe alții după mine, căci nu au stabilitate şi atunci va trebui nu doar să-mi
revin eu…ci aşa şchioapă, să-i ajut şi pe alții care s-au aruncat emoțional în prostia mea.

Aşa că majoritatea problemelor reale mi le-am dus o vreme pe ascuns, ca să mă

asigur că nu mă încurcă nimeni intrând în emoțiile mele.

Nu aș fi subestimat empatia nocivă a celorlalți dacă nu aș fi văzut de câteva ori cum la

probleme serioase toată lumea se agita și se îngrijora cu palpitații, fiind nevoită să-i liniștesc
întâi pe ei. Nu din vreun altruism, ci pentru că anxietățile lor nu mă lăsau să mă
restructurez, curăț, vindec, echilibrez. Și atunci, abia după ce se făcea liniște, îmi puteam
vedea de treabă.

Nu este de judecat acest comportament. Pe mine m-a ajutat să înțeleg că oamenii

habar n-au ce să facă și cum să reacționeze la o problemă reală de-a altuia (o boală de
exemplu), iar atunci ei se exprimă din furie și se agită, pentru că se simt neputincioși privind
situația ta. Așa că în acest caz e bine să te îndepărtezi și dacă chiar vrei ajutor, să te uiți cu
atenție de unde să-l ceri.

A fost un moment eliberator şi o uşurare când mi-am permis să cad, ştiind ca cel de
lângă mine rămâne în picioare. Să pot să exagerez sau nu în “drama mea” să intru chiar şi-n
emoții sau să mă prăvălesc…şi să simt lângă mine o prezență stabilă care empatizează cu
omul din mine (nu cu emoțiile), însă stă lucid şi echilibrat în fața căderii.
A empatiza cu omul înseamnă a vedea dincolo de suprafața emoțională și a avea
încrederea că e capabil să se ridice, căci tu vezi ce resurse are. Iar dacă nu are și nu este
capabil…să nu subestimezi viața.
 Asta s-a întâmplat anul trecut și ăla a fost momentul când mi-am dat seama că eu n-
am plans lângă cineva niciodată pe bune, din tot sufletu` și plămânu` meu. Când aveam o
problemă serioasă sau o situație de rezolvat, uitându-mă în jur și văzând că celălalt/ceilalți
ar cădea cu mine…am preferat să zâmbesc fals și să-mi repar cum pot sufletul, fără să știe
nimeni.

Când am simțit că pot să cad până-n infern că cel de lângă mine tot stabil rămâne…nu
am mai ajuns cu fundu`de pământ, ci m-am echilibrat și ridicat fără efort. Știind că sunt
susținută deja de o energie de om treaz în viața lui.
De preferat e să stai drept şi în echilibru, iar acolo unde este cazul…să îndrepți atenția
omului spre ce e real şi ce pierde din vedere (asta înseamnă să nu te uiți la emoție, ci la ce e
dincolo de ea). Sau pur şi simplu dacă nu poți/ştii face nimic altceva, să rămâi în starea ta,
lucid şi prezent (fără să te laşi târât în emoții sau să te arunci singur)…asta înseamnă
empatie utilă.

Cerșitul de atenție

Cand cauti in mod compulsiv confirmari si atentie de la ceilalti niciodata nu primesti

suficient. Oricat de mult ti s-ar darui nu e destul pentru tine, caci in loc sa te intereseze
omul si calitatea timpului petrecut cu el...esti preocupat de propria-ti importanta.

Si nu observi ce conteaza si cat contezi pentru ca nu esti atent la semnalele primite

(din lumea ta interioara si exterior) si nu esti prezent in acel spatiu. Astfel, agitatia ta
interioara respinge sau indeparteaza pe cei care iti miros motivatiile sau ii prinde-n jocul
puterii pe cei care pun botul la presiunile tale. Si o fac doar pentru ca au si ei ceva de
castigat de acolo.

Insa oricata validare ai primi de la cei mai slabi care au si ei interesele lor, aceeasi
sete o vei simti, caci atentia celor care te-au vazut dincolo de ce faci e mai importanta si fix
aia nu o primesti.

Iar setea nu vine din nevoia permanenta de a te valida cei pe care ii doresti tu (ce fac
ei e treaba lor), ci sufletul tau desidratat isi cere dreptul la bun simt - recunoasterea a ceea
ce conteaza, renuntarea la superioritate si ipocrizie, respectul pt apropierea sau distanta
oricui, prietenie. Iar smulgerea buruienilor pana ajungi la acest bun simt e treaba ta.

Cersind aprobari si fortand atentia in exterior fara sa-ti faci treaba ta e ca si cand bei
coca-cola in desert.
 Mă simt singur

Din câte am observat până acum, faptul că te simți singur are tot o superioritate în
spate, căci te-ai separat de oameni, conștient sau inconștient. Lumea mental-emoțională ne
decuplează de realitate și de fiecare data când alegem să validăm emoții și paraziți,poate nu
întâmplător apare și senzația de singurătate. Căci ne decuplăm de noi înșine, de ceilalți și de
viață.

Singurătatea se alege de fiecare dată când te simți separat de ceilalți, ai trădat ceva
din tine și viață și refuzi să vezi că toți suntem conectați sub o formă sau alta.
De fiecare dată când alegi să fugi de tine și stările tale, pentru că nu-ți place ce vezi,
alegi singurătatea. Când îi judeci pe ceilalți și intri în competiții inutile, alegi din nou. Atunci
când te privești cu sinceritate și acceptare, dezbrăcându-te de aparențe, ești în solitudine,
unde e bine. Te încarci cu energie din tine, conștientizând că nu ești separat de ceilalți.
Atunci când te accepți așa cum ești, solitudinea vine la pachet cu simțirea de a-ți fi
suficient. Asta nu înseamnă să te închizi și să refuzi apropierea celorlalți pentru că tu ești
destul pentru tine. Ci mai degrabă să fii responsabil pentru viața ta, fără să fii dependent de
cineva.
Când apare frica de singurătate sau gândul că ești singur, vezi ce oameni din jurul tău
ai ignorat în ultima perioadă, ce oameni ai lângă tine (virtual sau fizic) și cum poți
îmbunătăți relația cu tine însuți.

Vezi-ți de treaba ta

“Vezi-ți de treaba ta” era vorba străbunicii mele, care abia acum am înțeles-o.
Adesea vrem să deținem controlul pentru că avem impresia că asta înseamnă putere
și siguranță. Însă mi-am dat seama de o chestie interesantă și anume că noi vrem să
controlăm, dar nu ce ține de noi. Vreau să controlez reacția ta și cum îmi îndeplinești
pretențiile, vreau să controlez o boală, vreau să controlez ce ține de viață și să am niște
certitudini. Dar astea nu-s treaba mea.
Treaba mea e ce și cât mănânc, ce stil de viață duc (nu doar alimentar), dacă aleg să
fiu corectă sau nu, ce decizie iau în X situație. Treaba mea ține doar de ceea ce pot face eu
acum, cu resursele pe care le am. Și-n rest…treaba mea este să recunosc că sunt
vulnerabilă, să-mi văd limitele, să accept că-s mica pe pământul ăsta și nu pot controla
nimic ce nu ține de mine. Iar câteodată, chiar și în ceea ce privește viața mea…să nu pot
face anumite lucruri. Că nu pot acum sau nu voi putea niciodată!
 Această vorbă dusă la extreme…poate să creeze confuzia că treaba altora nu este și
treaba mea, dar asta ține de context. Atunci când am vreo pretenție…nu este treaba mea că
tu mă refuzi. Că tu iei niște decizii, este foarte probabil să nu fie treaba mea…însă treaba
mea este să-mi iau și eu deciziile în funcție de cine văd că ești tu ca om – mă pot apropia
sau îndepărta.
Dar mai sunt și situațiile când este fix treaba mea să mă bag în viața ta. Adică dacă
văd că un om este la marginea prăpastiei și doar eu sunt lucidă…e treaba mea să-i zic ceva,
să-l ajut. De exemplu, acum câțiva ani, ai mei voiau să facă un credit la bancă, deși nu
aveau neapărată nevoie de banii ăia. Am intrat cu bocancii în viața lor, căci știam că nu au
cum să dea banii înapoi. Am strigat la ei, i-am scuturat, le-am expus motive rationale pentru
care e bine să renunțe la idee și chiar i-am amenințat că nu-I mai ajut dacă fac greșeala asta.
Aici poate să pară că m-am băgat în treaba lor și așa și e, însă știam în ce situație erau
și am simțit în ce încurcături sunt pe cale să se bage. Recent mi-au mulțumit că nu i-am
lăsat să scoată niciun ban, căci mama a rămas fără serviciu, iar tata s-a îmbolnăvit.

De cele mai multe ori, este nevoie de o doză mare de vulnerabilitate ca să intri cu
bocancii în viața altuia. Pentru că 1. Nu-ți permiți cu oricine. Și 2. Tu acolo riști (o imagine, o
pierdere a omului, etc), dar o faci pentru că știi că așa e corect și pentru că vezi ceva mai
lucid decât celălalt. Asta fac și prietenii mei cu mine și de-aia îi iubesc! Mă trântesc de
pământ atunci când este cazul, până mă văd așa cum sunt. De aceea este greu să
relaționăm la nivelul motivațiilor și să fim sinceri până la capăt. Că acolo ne asumăm niște
riscuri. Acestea sunt singurele relații care chiar sunt autentice, iar comunicarea este…pe
bune, fără clișee, dar cu un interes maxim pentru binele tuturor celor implicați. Și ne dă un
sens mare faptul că suntem văzuți cu adevărat. Și apropo de asta, îți mai arăt un mail primit
de la o clientă:

"Atâția bani și ani am dat pe cursuri de tot felul, cică să mă regăsesc. Da fugeam de
realitate în fiecare sală de workshop, seminar, curs. Pasiunea mea cea mai mare știi că era
să citesc despre reîncarnare, vieți anterioare. Și voiam să cred că problemele mele vin din
altă viață, nu din trădările pe care le-am făcut eu chiar în viața asta și continuam să le fac
sub ochii mei. Aici m-ai scuturat tu cel mai tare la cabinet, da abia acum a și încolțit
sămânța.
De când mi-am dat seama cât de importante sunt relațiile pentru mine și am început
să comunic la modul real cu soțul meu și cu prietenii, arătându-ne unde greșim, ce paraziți
avem, ce trădăm, încurajându-ne reciproc spre integritate, mi se pare că trăiesc din plin.
Sunt vie măi! E prima dată când chiar comunic cu soțul meu, asumându-mi riscuri și
vrând să văd omul real, nu fantasma din capu meu (care fantasme by the way, m-au cam
îmbolnăvit). Chiar dacă nu-mi convine când e atent la paraziții mei sau când văd eu ceva la
el, mă ajută că-mi arată și putem decide corect, fiecare pe partea lui, și împreună.
 Văd acum clar că e foarte greu să evoluezi singur și nu as descoperi atâtea fără
relațiile astea reale. Văd că fiecare om îmi dă ceva și cu oamenii din viața mea acum trăiesc
CÂT O VIAȚĂ ÎNTREAGĂ ÎNTR-O ZI!
Fiind atât de ocupată cu trăitul, nu mă mai interesează dacă există reîncarnare.
HAHA! Cred că dintr-o lipsă de sens și pentru că îmi negam importanța oamenilor, speram
să mai am și alte vieți în care să recuperez și acu să o pot da în bară.

Cine naiba mai are nevoie de cursuri și fantezii, când e atât de prins de sensul din
viața lui? Și când zic sens, mă refer nu doar la momentele minunate, ci chiar și la discuțiile
lungi cu soțul, când vorbim sincer lucruri dificile, punem sare pe răni, unde-mi arată cât de
nașpa sunt. Și mă bucur dom`le! Mă bucur că-mi vede nașpitățile și mă încurajează să fim
corecți. Mă bucur că-l văd și eu și-i semnalizez cu roșu (avem un carton roșu pe care-l
ridicăm când o luăm în direcții greșite)
Ce reîncarnare? Că am impresia că m-am mai născut o dată și abia acum e viață! "

Când forțezi lucrurile să se întâmple, de fapt te blochezi într-o treabă care nu-i a ta.
Dacă ești prea prins în povestea cu forțarea (pentru că tu poți, că așa zic poveștile) se prea
poate să nu vezi de ce te încurcă exact încăpățânarea cu care pedalezi, fără să simți că o faci
în gol, deci degeaba, ignorând chestiuni imediate de rezolvat, esențiale.
Care e diferența dintre a face tot ce poți și a da din tine tot ce e mai bun...și a forța
lucrurile? Diferența asta este imensă și stă în motivația din spate și starea de pe care
acționezi. Când faci tot ce poți, te concentrezi pe ce ai și pe pașii pe care-i faci acum, fără să
te pripești, ci fiind atent la fiecare moment de cotitură și decizie mică or` mare. Când
forțezi, simți furia pretenției, graba cu care vrei să obții, rezultatul rapid pe care-l cauți și de
care depinde toată starea ta de aparentă liniște.

Și nu vezi, dar vei simți la un moment dat că în timp ce tu te-ai ocupat să încurci
treburile vieții forțând fiecare pas după voința ta egotică, ea (viața) și-a văzut foarte bine de
cursul ei, iar treaba ta a rămas în aer, neglijată. Asta se numește consecință a deciziilor tale.
Și da, tu faci cinste cu nota de plată. Până data viitoare când înveți să nu-ți mai bagi nasul în
grădina universului, ci te uiți la pomul din fața casei tale. Adică să-ți vezi de treaba ta!
Când o clientă îmi zice "M-am observat și mi-am dat seama că nu mi-e foarte bine, da
nu mi-am amplificat starea (negativă). Mi-am zis că e doar o emoție, las` să fie, că trece!"
știu că-și vede bine de treaba ei. Iar asta evident că se vede deja în conștientizările pe care
le are și rezultatele din viața ei!
 Limite umane

Trebuie să te obișnuiești cu ideea că dacă ești o ființă umană, ai și multe limite și

lucruri pe care nu le poți face. Ideea că “Poți face orice dacă-ți dorești!” este un clișeu
mental favorabil pentru impresia de putere și control, dar nu are nicio treabă cu realitatea.
Sunt lucruri pe care nu le poți face și este suficient să fii atent la viața ta ca să vezi
asta. Așa învățăm smerenia, care înseamnă să ne știm locul pe care suntem, fără să ne
ambiționăm să părem altceva. Astfel suntem nevoiți să colaborăm cu ceilalți și cu viața. Căci
acolo unde am eu o limită, există un prieten care se descurcă foarte bine și mă poate ajuta

Așa că atunci când ești pe valul succesului sau ai impresia că ești mai tare decât
alticineva, amintește-ți de limitele tale. Și tu le ai. Și da, sunt lucrurile pe care nu le poți
face, oricât te-ai screme.
Am o clientă care nu putea să conceapă ideea că avem limite și sunt oameni care nu
pot să facă anumite lucruri. Asta în condițiile în care ea nu putea să meargă pe autostradă,
căci îi era frică. Așa că fii atent și observă că și tu ai arii unde ai niște limite, de care este
bine să ții cont. Și-n același timp să fii îngăduitor cu ceilalți, fără să forțezi elefantul să fugă
precum o gazelă, căci NU ESTE GAZELĂ, e elefant! Are alte atu-uri.

Și cred că cea mai mare limită a oamenilor (care poate fi depășită cu buno-voință)
este că ei caută efecte.
Adică cei care vin la mine la terapie vor să scape de starea de furie, gelozie sau
depresie. Vor să scape cât mai repede de atacul de panică sau de orice altă problemă. Dar
aceste probleme sunt doar niște efecte a gândurilor, deciziilor și trădărilor tale. Ca să
schimbi ceva, nu ai ce lucra la efect. Nu mă interesează să scapi de depresie, ci să-ți crești
calitatea vieții, să regăsești ce-ți dă sens, să parcurgi drumul înapoi către starea de bine.
Care stare va fi doar un efect a ceea ce ai făcut din motivații, cu pași mici și siguri,
recunoscător și hotărât.
Însăși ideea de a scăpa de ceva sau de a lupta cu ceva...arată rezistența pe care o
opui în fața vieții, în loc să cauți o cale de a colabora și să vezi chiar și în situația și cu starea
respectivă, ce poți face. Cinci minute pe zi, un pas mic. Deciziile mărunte sunt subestimate,
când tot ce contează este ce alegi să faci acum, chiar dacă pare cel mai banal lucru din
lume. Deci nu te grăbi, nu forța lucrurile, nu căuta strategii fixe.
 Cu cât ai o problemă mai mare (indiferent că e vorba despre un conflict interior,
sănătate sau orice altceva) cu atât e mai necesar să fii atent și încet în pașii interiori pe care
îi faci (chiar dacă în afară te poți grăbi uneori, când situația o cere).
Graba cu care vrei să-ți rezolvi o problemă, să scapi de o stare aiurea, să obții ceva,
arată preocuparea ta pentru un efect (înainte de a apărea X situație...au fost muulți pași
mărunți care te-au adus în situația actuală).Această grabă îți pune mintea în ceață, te duce
spre greșeli pe care le faci din lipsă de atenție și-ți accentuează exact starea de disconfort,
problema, etc.

Atenția și pașii înceți sunt vitali pentru a face lucrurile mărunte necesare care să te
ducă la un alt efect. Adică să vezi ce poți face cu calm interior - atâta cât ți-e cu putință (ca
să-ți păstrezi o minimă energie), acolo unde ești...cu ce instrumente ai la îndemână, fără să
te agiți și să dai cu bățu-n rahat, pierzând din vedere imaginea de ansamblu.
Agitația și graba, fără strop de atenție nu face altceva decât să te ducă la agonie, căci
ai acționat robotic, fără să te gândești ce-i de făcut și mai ales...de ce faci ceea ce faci.
Când îți vezi de treaba ta, nu te grăbești nicăieri, căci ești prea ocupat cu ce ai de
făcut în acest moment. Chiar și în momentele când e musai să alergi, să te enervezi, să dai
nițel din coate ca să rezolvi ceva...o faci cu atenție, responsabilitate și asumare.
Recunoscându-ți frica atunci când apare și e firească, însă tu să-ți vezi de lucrul ce e posibil
să-l faci.

Deci fără grabă și presiune asupra ta și a vieții. Să o luăm așa...cătinel, încetuc

adică...spre înainte. Și nu te uita la vârful muntelui la care vrei tu să ajungi (și pretinzi asta
cu înflăcărare), fii atent la prima piatră, o stâncă...un pas.

Adevărul tace?

Un cititor mi-a zis așa:

"Cred ca esti prea dura cu oamenii, iar ei nu sunt pregatiti sa auda ce zici tu. Iti spun
asta pentru tine, caci daca continui asa vei pierde multi clienti sau abonati la site. Omul are
nevoie sa te aliezi cu el, sa-i alini suferintele si sa aduci gandire pozitiva nu sa te apuci sa tot
dai cu matura sa cureti lumea de paraziti. Sau pe scurt, cum zicea Lucian Blaga: Adevarul
tace. Ceea ce oamenii pot avea in comun cu adevarul este tacerea."

Iar eu vă zic asta:

1. Sunt blândă cu oamenii, dar fermă cu paraziții care le rod sufletele (ipocrizii,
pretenții, superioritate), atâta vreme cât vâd că omul vrea să iasă de acolo. Dacă alege calea
parazitului, îl las să-și vadă de treabă în timp ce mă îndepărtez și îmi văd de treaba mea,
fiind aliat doar celor integri.

Omul ar vrea să mă aliez cu el, să-l alin și să aduc gândire pozitivă, însă ar vrea asta
doar ca să fugă de cauzele reale ale problemelor (cât mai poate fugi). El vrea cele de mai
sus, însă nu are nevoie de asta. Și nici nu aș vrea să ajungă atâta lume în situația în care nu
mai are de ales decât să vrea, că deja e putredă treaba.

Dacă aș sângera pe jos...sper să nu mă aline nimeni sau să-mi zică afirmații pozitive, ci
să sune cineva la salvare că rănile alea au nevoie de curățare, indiferent de ce vreau eu în
acel moment. Poate părea dus la extrem exemplul, însă nu este. Sângerăm pe dinăuntru
până când nu mai e altă variantă decât să ne ocupăm direct de cauza rănii și să o tratăm. Eu
îmi doresc să fim interesați de asta cât încă nu se ajunge la sângerare.

2. Am mai pierdut abonați la site, însă asta nu m-a oprit să scriu și spun adevărul, atât
cât mi-e accesibil la nivelul meu de conștiință actual și atât cât mi se revelează din discuțiile
cu prietenii și colaboratorii mei de la #FabricaDeLuciditate. În schimb clienții mei au
continuat să vină la terapie pentru că au văzut că lucrurile astea chiar funcționează și viața
lor a prins culoare și sens.

3. Uitați-vă în jur la iluziile și confuziile în care trăiesc oamenii și suferințele pe care le

aduc acestea, apoi luați mot-a-mot citatul lui Blaga. De-aia s-a ajuns aici că adevărul tace.
Pentru că cei care știu și pot să spună ceva tac, de-aia relațiile par de vis doar în exterior,
afacerile un must have și atâtea altele... Că nimeni nu-ți zice că ceea ce vezi este fals, că
fiecare trăiește în povestea lui. Și nici tu nu te uiți în jur decât prin prisma visurilor tale care
devin himere și totuși încă le hrănești.

4. Vremea în care adevărul tace a trecut.

 Concluzie

Fii atent și lucrează la rădăcinile tale!

- Fii atent la emoții (iluzii) și invalidează (doar observă, nu mai hrăni) pe cât posibil
gândurile, poveștile, scenariile care le trezesc. Observându-le și neluând vreo decizie
emoțională, în timp își pierd din putere.
- Observă-ți senzațiile și urmează-ți sensibilitatea, în locul calculelor mentale. Vei fi
astfel în contact cu tine și vei simți ce înseamnă o viață cu sens.
- Fii atent la motivațiile din spate a ceea ce spui și faci. Fă o alegere corectă atunci când
vezi că ai vreun parazit. Iar dacă ai decis deja greșit, nu te judeca, ci respectă puterea
parazitului și alege corect data viitoare. Ține minte că viața îți știe aspirația ta sinceră
și vede că te străduiești, dacă chiar asta faci la modul sincer.
Nu există o cale mai ușoară decât alta. Fie că alegi să fii pervers (să ai motivații greșite și
să acționezi automat adică) sau să fii corect, ambele variante au avantaje și dezavantaje.
Atâta că dacă ai o sensibilitate mare, consecințele trădărilor sau a incorectitudinii vor fi
mai greu de dus. Orice ai alege, asumă-ți consecințele deciziilor tale și dacă nu-ți plac,
alege diferit.
- Nu-i judeca pe cei care au motivații greșite. Dă-le o șansă fiind tu un exemplu pentru
ei și fiind onest cu ei, iar dacă observi că n-au nicio aspirație umană…îndepărtează-te
fără să-I judeci. Nu ești cu nimic superior dacă tu ești corect. Pur și simplu tu nu poți
trăi cu propriile trădări, iar unii pot să facă asta. Respectă deciziile lor și tu ia-le pe ale
tale. Dacă vezi că ai dat șanse și cei de lângă tine mai fac greșeli, uită-te dacă aspirația
lor este sinceră și fii îngăduitor, amintindu-ți că nu este ușor să fii sincer, integru,
dedicat părților umane și mai greșești și tu. Și vom mai greși cât trăim, e firesc.
- Nu te grăbi și nu căuta strategii pentru o stare de bine durabilă sau orice altceva.
Viața nu are o agendă și niște strategii fixe, căci ea vrea de la noi colaborare, atenție,
smerenie. Dacă ai aplicat ceva și a funcționat, într-o altă situație se poate să nu
funcționeze. Mintea este cea care caută strategii și tehnici pentru că vrea control, iar
control vrea parazitul superiorității care crede că așa va fi puternic.
- În loc să cauți să obții efecte (fericire, vindecare, etc) vezi ce poți să faci în fiecare
situație, cu resursele pe care le ai. Fă atât cât poți, cu ceea ce ai, acolo unde ești. Fii
atent la viață!
- Nu te obosi să încerci măcar să fentezi viața. Că nu poți!  Și va vedea + răsplăti
aspirația ta sinceră către integritate, așa cum va vedea și fondul tău interior, până și
atunci când (te) minți.
 - Fii atent la clișee. Ale tale și ale altora. Chiar dacă sună bine, în conținut nu e nimic.
Iluzia vinde bine, însă nu te hrănește la nivel de suflet. De aceea nu e niciodată
suficient cât citești, știi, faci.
- Hrana noastră elementară este corectitudinea, relațiile integre, orice ne încarcă cu
sens și bucurie pe termen lung.

- Îți mulțumesc că m-ai citit până aici și aștept feedbackul tău după ce aplici ce scrie în
acest PDF. Iar în încheiere, îți las un mesaj de…încurajare 

Orice ai alege să faci pe lumea asta, tot se vor găsi oameni care să te judece. Și
trebuie să înțelegi că vor exista mult și bine pentru că majoritatea dintre ei n-au altă
treabă mai bună în viața lor (care viață?). Nici măcar nu-i interesezi tu și ce faci. Ești doar
un personaj din apropierea lor, pe care au pus ochii ca să evite privirea spre ei și paraziții
lor.

Atâta timp cât tot ce faci este pentru a consolida o imagine despre tine și a PĂREA
într-un anume fel în fața oamenilor (și a ta), așteaptă-te să nu fie niciodată suficient ce
pari și să te zvârcoleși în suferința de a nu fi în contact cu tine și adevărul care te
caracterizează, pentru că ești prea ocupat să-ți aperi povestea falsă.

Când ești sincer cu tine și alegi SĂ FII ceea ce ești cu adevărat, fără să-ți pese cum
pari (sau chiar dacă vezi gânduri de imagine, că-ți pasă ce zice lumea, să nu iei decizii de
pe urma lor), fiind atent și să-ți fie motivațiile corecte, sufletul tău începe să respire. La
început cu greu tragi aer în piept, obișnuit fiind cu șlefuirea unei imagini, apoi poți inspira
tot mai profund...autenticitatea ta și să expiri exemplu, curaj și integritate. Desigur că nu
este un proces ușor, însă pașii mici sunt cei mai importanți și tu ești responsabil pentru
asta.

Este de datoria ta să fii atent la rădăcinile tale, să alegi corect și să-ți asumi CINE
EȘTI, cu orice riscuri. Nu pentru a revolta mințile obosite a celor care n-au o viață. Trebuie
să-ți asumi cu curaj cine ești pentru a ști cei care au aspirații ca și ale tale...că nu sunt
singuri. Iar atunci, poate răsare și-n ei un strop de curaj, poate se apropie de tine, poate
se schimbă ceva în amândoi, în noi toți. Și împreună, suntem mult mai puternici decât
separați. Și exact ăsta e scopul nostru la Fabrica De Luciditate.
Te îmbrățișez cu dragoste,
Raluca Mureșan