Curs Istoria Bisericii Romane

SCURTĂ ISTORIE A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
POVESTITĂ CELOR TINERI
CURS
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
DOMNII ŢĂRII ROMÂNEŞTI (1310-1654)
BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52)

NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64)
VLAICU VODĂ (VLADISLAV I) (1364-77)
RADU I (1377-83)
DAN I (1383-86)
MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)
MIHAIL I (1418-20)
RADU II (1420-22)
DAN II (1422-31)
ALEXANDRU ALDEA (1431-36)
VLAD DRACUL (1436-42; 43-47)
BASARAB, fiul lui Dan II (1442-43)
VLADISLAV II (1447-48; 1448-56)
VLAD ŢEPEŞ(1448;1456-62; 1476)
RADU CEL FRUMOS ((1462-74)
LAIOTĂ BASARAB (1474-76)
BASARAB CEL TÂNĂR (ŢEPELUŞ) (1476-82)
VLAD CĂLUGĂRUL (1482-95)
RADU CEL MARE (1495-1508)
MIHNEA CEL RĂU (1508-1509)
MIRCEA II (1509-10)
VLAD CEL TÂNĂR (1510-12)
NEAGOE BASARAB (1512-21)
RADU DE LA AFUMAŢI (1521-23; 1524; 1524-25; 1525 ucis)
VLADISLAV III (1523-25)
RADU BĂDICA (1523-24)
MOISE AVODĂ (1529-30)
VLAD ÎNECATUL (1530-32)
VLAD VINTILĂ (1532-35)
RADU PAISIE (1535-45)
MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59)
PĂTRAŞCU CEL BUN (1554-57)
PETRU CEL TÂNĂR (1559-68)
ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77)
MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91)
PETRU CERCEL (1583-85)
ŞTEFAN SURDUL (1591-92)
ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93)
MIHAI VITEAZUL (1593 sept.-aug.1601)
RADU MIHNEA (1601-1602;1611-23)
RADU ŞERBAN (1602-11)
ALEXANDRU COCONUL (1623-27)
ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29)
LEON VODĂ (1629-32)
MATEI BASARAB (1632-54)
MITROPOLIŢII UNGROVLAHIEI
IACHINT (1352-72)
HARITON (1372-81)
ANTIM (1381-1401)
TEODOR (1403-12)
EFTIMIE I (1412- )
IOSIF (1464-77)
MACARIE I (1477-87))
ILARION I (1487-1502)
NIFON (1503-5)
MAXIM (1505-8)
MACARIE II (1512.21)
TEODOR (1521-23)
ILARION II dela Râmnic (1523-26)
MITROFAM (1526-34)
VARLAAM (1534-44)
ANANIA de la Buzău(1544-58)
EFREM (1558-66)
DANIIL (1566-68)
EFTIMIE II de la Râmnic (1568-76)
SERAFIM (1576-85)
MIHAIL I de la Râmnic (1585-89)
NICHIFOR (1589-92)
MIHAIL II (1592-94)
EFTIMIE III (1594-1602)
LUCA de la Buzău (1602-29)
GRIGORIE (1629-36)
MITROPOLIŢII SEVERINULUI
ANTIM (1370-81)
ATANASIE (1381-1403)
DOMNII MOLDOVEI
DRAGOŞ VODĂ (1352-1355)

SAS (1355-1359)
BALC (1359)
BOGDAN I Întemeietorul (1359-1365)
LATCU (1365-1375)
PETRU MUŞAT (1375-1391)
ROMAN MUŞAT (1391-1394)
ŞTEFAN MUŞAT (1394-1399)
IUGA (1399-1401)
ALEXANDRU CEL BUN (1401-1432)
ILIAŞ şi ŞTEFAN II (1432-1447)
ROMAN II (1447-1448)
PETRU II (1448-1449)
ALEXĂNDREL (1449)
BOGDAN II (1449-1451)
PETRU ARON (1451-1452)
ALEXĂNDREL (1452-1454)
PETRU ARON (1454-1457)
ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)
BOGDAN III cel ORB (1504-1517)
ŞTEFĂNIŢĂ (1517-1527)
PETRU RAREŞ (1527-1538)
ŞTEFAN LACUSTA (1538-1540)
ALEXANDRU CORNEA (1540-1541)
PETRU RAREŞ (15411546)
ILIAŞ TURCITUL (1546-1551)
ŞTEFAN RAREŞ (1551-1552)
ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (1552-1561)
DESPOT VODĂ (1561-1563)
ŞTEFAN TOMŞA I (1563-1564)
ALEXANDRU LĂPUŞNEANU (1564-1568)
BOGDAN LĂPUŞNEANU (1568-1572)
ION VODĂ cel VITEAZ (1572-1574)
PETRU ŞCHIOPUL (1574-1579)
IANCU SASUL (1579-1582)
PETRU ŞCHIOPUL (1582-1591)
ARON TIRANUL (1591-1595)
ŞTEFAN RĂZVAN (1595)
IEREMIA MOVILĂ (1595-1600)
MIHAI VITEAZUL mai-sept.1600
IEREMIA MOVILĂ (1600-1606)
SIMION MOVILA (1606-1607)
CONSTANTIN MOVILĂ (1607-1611)
ŞTEFAN TOMŞA II (1611-1615)
ALEXANDRU MOVILĂ (1615-1616)
RADU MIHNEA (1616-1619)
GAŞPAR GRATIANI (1619-1620)
MIRON BARNOVSCHI (1626-1629)
MOISE MOVILĂ (1630-1631)
MIRON BARNOVSCHI (1633)
VASILE LUPU (1634-1653)
GHEORGHE ŞTEFAN (1653-1658)
GHEORGHE GHICA(1658-1659)
CONSTANTIN ŞERBAN (2-21 nov.1659)
ŞTEFĂNIŢĂ LUPU (1659-1661)
EUSTRATIE DABIJA (1661-1665)
GHEORGHE DUCA (1665-1666)
ŞTEFAN PETRICEICU (1672-1673)
DUMITRAŞCU CANTACUZ. (nov.1673)
DUMITRAŞCU CANTACUZ. (1674-1675)
ANTONIE RUSET (1675-1678)
DUM.CANTACUZINO (1684-1685)
CONSTANTIN CANTEMIR (1685-1693)
DIMITRIE CANTEMIR (1693)
CONSTANTIN DUCA (1693-1695)
ANTIOH CANTEMIR (1695-1700)
CONSTANTIN DUCA (1700-1703)
PRECUVÂNTARE
Prin volumul de faţă, intitulat astfel prin preluarea unui inspirat titlu al unei alte cărţi
scrisă spre a fi citită pe nerăsuflate, carte a eminentului om de cultură, Neagu Djuvara ,
încercăm o abordare a istoriei noastre bisericeşti din unghiuri oarecum mai puţin cunoscute.
Toată lumea este unanim de acord că istoria se face pe baza documentelor, dar tot
astfel trebuie să recunoaştem că istoria se reconstituie şi pe baza surselor orale, de ce să nu
spunem, pe baza unor tradiţii consemnate ele însele în timp şi, devenite astfel document. Până
mai ieri, aşa am fi fost tentaţi să considerăm, dacă, mai nou, nu ar fi apărut o serie de volume
privind istoria imaginarului, istoria mentalităţilor, istoria prin loviturile de stat, istoria
românilor prin cultura lor şi aşa mai departe. Perspectivele istorice ne pun la îndemână o
teribilă şi variată gamă de subiecte.
De ce să nu încercăm o istorie a românilor prin Biserica lor? Am da un răspuns acelora
care, până mai alaltăieri, – azi convertiţi subit la bine – încercau să producă o separaţie netă
între istoria Naţiei şi istoria Bisericii ei, ca şi cum Biserica n-ar fi fost implicată în
evenimentul istoric al Naţiei pe care o păstorea. S-a încercat pentru multă vreme, din fericire
fără sorţi de izbândă, eliminarea Bisericii din toate domeniile, dar mai ales din propria sa
Istorie. Istoria Românilor se scria fără nici o referire la istoria Bisericii lor. Este limpede azi
pentru oricine că, a vorbi despre istoria Naţiei noastre, fără referire la istoria evoluţiei
creştinismului ei întru Ortodoxie, devine un demers nefericit şi lamentabil. Nici un istoric
„întreg la minte” nu poate ignora azi puterea lui Dumnezeu în istorie, începând cu propria Sa
pogorâre la noi, fără însă a încerca să o determine, deşi suntem din ce în ce mai conştienţi că
întreaga cultură a lumii este una bazată pe tipare (nu clişee!) creştine. Dumnezeu nu încearcă
să determine istoria, dar se vrea facând parte din ea. Iar la a noastră Istorie, a Românilor,
Dumnezeu a luat parte. În general, la istorie...
Aşadar, vom încerca o Istorie a Românilor împreună cu Dumnezeul lor sau explicabilă
prin El.
INTRODUCERE
Se înţelege prin cele de mai sus că istoria pe care ne pregătim s-o înfăţişăm o vom
face-o şi din perspectivă teologică, oprindu-ne asupra temelor mari pe care propria nostră
existenţă istorică ni le pune la îndemână. Nu vom obosi cititorul cu definiţii ale Istoriei , dar
vom atrage atenţia tinerilor ce vor începe să citească asupra distincţiei ce trebuie făcută între
istoria ca fapt (sensul obiectiv) şi istoria ca înfăţişare a acestor fapte (sensul subiectiv) şi
asupra faptului că nu întotdeauna între cele două există concordanţă. Adică, studiul istoric –
istoria de faţă - este întotdeauna perfectibil, funcţie de informaţia care apare spre a se
reconstitui faptul istoric în sine, la a cărui analiză trebuie să se ţină cont de documente, scrise
sau nescrise, de naraţiunea martorilor, de mentalităţile din epocă (de pildă, Evul Mediu
românesc, considerăm a fi fost tributar eshatologicului). În ultimul ei sens, istoria devine o
disciplină de studiu, din care vom încerca să desprindem câte ceva.
Şi mai trebuie spus ceva. Istoria noastră proprie nu se poate vedea izolat de istoria
popoarelor ce ne-au fost şi ne sunt vecine, ba chiar şi de istoria celorlalte popoare europeene,
fie ele mai îndepărtate, ce ne-au influenţat în cultura noastră, în artă, în modul de a vedea
lucrurile, în genere. Este evident azi, pentru oricine se ocupă de mentalitatea poporului nostru,
de cultura sa, că românii sunt un popor aparte prin istoria lui. Remarca o făcea, cu ceva
decenii în urmă, marele istoric, Gheorghe Brătianu , pentru care formarea poporului român –
latin şi ortodox – constituia un miracol şi o enigmă, în formula aceasta .
Deschidem astfel un capitol în care vom încerca să schiţăm modul în care a evoluat
istoriografia românească de-a lungul secolelor, etapele pe care a trebuit să le traverseze
aceasta, de la primele tentative de istorie savantă, ştiinţifică, adică de pe la Dimitrie Cantemir
încoace.
Cu toate acestea, preocuparea pentru istorie nu a lipsit din cadrul general al
preocupărilor, cu mult înainte ca ea să înceapă să se producă în mod organizat sau ştiinţific.
Cronicile bizantine de dinaintea sau de după Căderea Bizanţului aveau să inspire pentru multă
vreme caracterul scrierilor istorice de la noi. Astfel, aveau să apără primele cronici în
Moldova, aşa zisele Letopiseţe, care nu sunt altceva decât atari descrieri istorice ce aveau să
facă începutul istoriografiei româneşti.
BISERICA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VII-XIII.
BIZANŢUL, VLAHII ŞI ŢARATELE BULGARE
Pr. Conf. Ioan MOLDOVEANU
Retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei, din 275, a deschis calea incursiunilor

populaţiilor barbare. Şirul acestora a fost deschis de goţi, populaţie de neam germanic, înfrânţi
la 376 de hunii stabiliţi ulterior în Câmpia Panonică. Goţii au migrat către apus, înspre Italia
(ostrogoţii), Galia şi Spania (vizigoţii). Hunii au distrus în 447 cetăţile bizantine de malul
Dunării, printre care şi puternicul centru creştin de la Sucidava. În legătură cu numele acestei
cetăţi stă o descoperire făcută pe la 1946-47 a unei basilici care conserva urme creştine în
chiar apropăierea altarului acesteia. Este vorba de o amforă pe care s-au putut citi două
inscripţii, evident creştine: „Maria a născut pe Hristos”, iar cealaltă conţinea numele preotului
„Lukonokos fiul lui Lykatios”, un al doilea preot cunoscut cu numele la nordul Dunării, după
acela al lui Montanus.
Hunilor le-au urmat gepizii germanici, care au zăbovit vreo două sute de ani în Banat
şi vestul Transilvaniei, înfrânţi şi ei la 567 de avari, unul dintre cel mai războinice neamuri, şi
longobarzi. Avarii au fost însoţiţi îndeobşte de slavi, un neam foarte numeros. În contextul
uneia dintre incursiunile întreprinse de bizantini împotriva avarilor şi slavilor, doi cronicari
bizantini Teophnes şi Theophilact Symocates menţionează un episod care pune în lumină
câteva aspecte privind limba vorbită de o parte din soldaţii armatei bizantino-romane, la 587.
Ni se relatează că traversând Munţii Haemus, bagajul unuia dintre militari a căzut de pe
măgăruşul care-l transporta. Probabil un soldat din urmă i-a strigat confratelui său: „torna,
torna, fratre!”. Este uşor de înţeles ce va fi însemnând îndemnul. Cu alte cuvinte, avem de-a
face cu soldaţi din zona Balcanilor pe care-i vedem vorbind o limbă latină spre românească.
Este, dacă se poate spune aşa, o primă mărturie privind folosirea limbii protoromâne în
secolul VI.
Avarii se vor prăbuşi între 797-805 sub loviturile francilor lui Carol cel mare şi ale
hanului bulgar Krum. Aşa vor rămâne slavii singurii actori pe scena istoriei europeene,
generatori ai uneia dintre teribilele culturi şi civilizaţii.
Invaziei slave, Imperiul bizantin nu i-a putut face faţă, aşa încât la 602 asistăm la unul
dintre evenimentele cu mare însemnătate în istoria europeeană, şi anume la trecerea masivă şi
la stabilirea slavilor cărora li se adăugaseră „volgarii” (neam locuitor al malurilor Volgăi), în
sudul Dunării. Trebuie că numărul celor care au trecut Dunărea trebuie să fi fost destul de
însemnat (cronicile menţionează un număr de 100.000 persoane), de vreme ce slavii au reuşit
îndeajuns de repede să disloce populaţia daco-romană din sudul Dunării, dar şi al Munţilor
Haemus, până la Tesalonic şi chiar mai jos. Astfel, populaţia romanică dislocată avea să
rămână împărţită, iniţial, în două mari grupe, dacoromâni şi macedoromâni sau aromâni, din
care, la rândul lor, s-au mai desprins istroromânii spre apus şi respectiv meglenoromânii. O
altă parte, credem că destul de însemnată, a fost slavizată, generând masa slavă populatoare a
Balcanilor. Această convieţuire a influenţat esenţial întreaga zonă, dar şi limba română, aşa
încât azi 1/6 din lexicul românesc este unul de origine slavă. Trebuie însă reţinut faptul că din
cuvintele de origine slavă ale limbii române nu se poate forma nici măcar o propoziţie, fără a
folosi şi cuvinte de tip latin, ceea ce denotă faptul că morfologia limbii noastre este una
latinească.
Aşadar secolul al VII-lea şi cel următor constituie perioada de formare a unor entităţi
distincte în Balcani, şi ne referim aici la cea românească, în special. Numele iniţial al
românilor a fost acela de vlahi, , cuvânt de origine slavă, preluat de aceştia de la germanicii
care denumeau popoarele de tip roman prin termenul valha .
La 864, slavii sud-dunăreni, adică bulgarii, aveau să se încreştineze direct de la
Bizanţ, însuşi conducătorul bulgar Boris botezându-se cu numele aceluia prin care au venit
misionarii, împăratul Mihail al III-lea. Tot în secolul al IX-lea, bulgarii vor căpăta şi un
alfabet prin cei doi fraţi slavo-greci din Tesalonic, (Constantin) Chiril (+869) şi Metodiu
(+885). Este vorba de alfabetul chirilic, slova în care se va scrie de aici înainte o întreagă
literatură ce va influenţa într-atâta însăşi cultura românească medievală. Datorită acestui
demers al celor doi, consideraţi azi sfinţi de ambele Biserici, greacă şi bulgară, ambele
revendicându-şi-i ca proprie moştenire, Bulgaria va deveni un focar al scrierii şi culturii
paleoslave . De aici cultura şi scrierea slavă s-au răspândit în tot arealul locuit de slavi, dar a
ajuns şi la noi.
Crearea statului bulgar a introdus teritoriul Dobrogei, teoretic aparţinând Bizanţului,
într-o stare de incertitudine. Faptul că Bizanţul n-a mai putut supraveghea graniţa dunăreană a
dus la înglobarea ei de către bulgari, între 681-971, deşi nu se poate vorbi de o ocupaţie
efectivă, întrucât ea n-a fost nici totală, nici continuuă. Odată cu începuturile invaziilor
barbare la sudul Dunării, spre Coanstantinopol, Dobrogea v-a fi lipsită de ordinea
administrativă de odinioară şi, pe linie de concluzie, şi de organizarea ierarhică înfloritoare de
care beneficiase până pe la 520. Sigur este că stabilirea bulgarilor la sudul Dunării în secolul
al VII-lea a introdus treptat Dobrogea în sfera de influenţă a slavilor, aşa încât vedem că pe la
943 inscripţiile se redactau în limba ocupanţilor. Aşa este inscripţia de la Mircea Vodă,
localitate din jud. Constanţa, în care se pomenea numele unui jupan Dimitrie, probabil un
conducător local .
De abia, în a doua jumătate a secolului X şi-a reîndreptat Bizanţul atenţia către
litoralul apusean al Mării Negre, atât de important, cel puţin din punct de vedere economic.
Aşadar, vom vedea pe împăratul Nichifor Fokas (963-969) chemând în ajutor pe cneazul
Kievului, Sviatoslav. Acesta a ocupat Dobrogea, iniţial, pentru bizantini, dar se vede că
bogăţia gurilor Dunării l-a făcut să reţină pentru sine teritoriul nou ocupat, ba să întreprindă
incursiuni în tot cuprinsul Balcanilor. Faptul a determinat, la 971, acţiunea în forţă a armatelor
imperiale, conduse acum de ambiţiosul împărat Ioan Tsimiskes (969-976). Campania s-a
soldat cu alungarea lui Sviatoslav, recuperarea Dobrogei şi tarnsformarea ei în ducat bizantin,
sub numele de „thema Paradunavion” sau „Paristrion” , themă condusă de un strateg cu sediul
la Durostorum (Dorostolon, Dristra, Silistra).
Durostorumul dobândise o importanţă însemnată mai ales după ce, în timpul ţarului
Petru (927-969), urmaş al marelui Simeon, Bizanţul, prin împăratul Roman Lekapen (919-
944) şi patriarhul său, recunoscuse autocefalia bisericii noului stat bulgar, acordând
întâistătătorului său drepturile pe care le avusese mai înainte Arhiepiscopia Justiniana Prima .
Sediul noii Patriarhii a fost, iniţial, se pare, chiar la Durostorum (Dristra sau Silistra) ,
mutându-se la Ohrida, după 984, din pricina faptului că la Durostorum era acum sediul
strategului biazntin. La Durostorum va rămâne doar o mitropolie supusă Bizanţului şi care
probabil avea în grija ei mai vechile cetăţi romano-bizantine de sub Dunăre, dar şi pe acelea
de la nordul ei, altădată sedii episcopale.
În 1018, Vasile II Bulgaroctonul (976-1025) cucerea restul ţaratului, adică partea sa
apuseană ce includea şi Macedonia de azi. Este data la care încetează prima existenţă a
ţaratului bulgar. Este desfiinţată şi Patriarhia de Ohrida, dar nu suprimată, aceasta având să
funcţioneze ca arhiepiscopie supusă direct Constantinopolului şi având în jurisdicţie – se
crede -, precum odinioară Arhiepiscopia Justinianei Prima, şi teritoriile vlahilor de la nordul
Dunării.
De la sfârşitul secolului XI începem să deţinem informaţii mult mai clare despre
Dobrogea, populaţia ei şi conducătorii locali de acolo, dar şi despre ultimele triburi
migratoare, pecenegii, uzii şi cumanii, cu toţii întreprinzând incursiuni în Imperiu. Cea care ne
lasă informaţia nu este alta, decât fiica împăratului Alexios Comnen, Ana Comnena, care ne
spunea în „Alexiada” că, pe la 1086, cumanii duseseră tratative cu şefii unui „neam scitic”,
Tatos, Sestlav şi Satzas (Sacea), primul stâpânind Dristra (Durostorumul), iar ceilalţi „Vicina
şi celelalte oraşe”. Cu alte cuvinte, de la această dată începem să deţinem informaţii concrete
despre existenţa unor formaţiuni politice în Dobrogea, următoarea ştire cu privire la aceasta
apărând prin secolul XIV.
Între timp, avea să se refacă Statul bulgar, către sfârşitul secolului XII, mai precis pe la
1185-1186, dată la care doi fraţi vlahi (sau, mai bine spus, unul vlah şi celălalt cuman) din
regiunea Târnovei, Petru şi Asan, reuşesc să iniţieze o mişcare de revoltă antibizantină, care
avea cauze de ordin material. Originea lor românească este confirmată de izvoare
contemporane: cronica lui Niceta Choniates Akominatos, cronica germană a lui Ansbertus,
cronici franceze sau documente papale. Regimul fiscal impus de Bizanţ devenise insuportabil,
aşa încât, vlahii şi bulgarii din sudul Dunării, ajutaţi şi de cei de la nord, reuşesc să înlăture
dominaţia bizantină şi să impună existenţa unui stat nou, cel al „asăneştilor”, cu capitala la
Târnovo. Urmaşul lor, Ioniţă Caloian (1197-1207), a reuşit să extindă hotarele noului stat şi să
obţină, în primă instanţă, la 1204, încoronarea de la papa Inocenţiu III şi recunoaşterea ca „rex
Bulgarorum et Blachorum”. În acest punct, nu se poate trece cu vederea faptul că papa avea
ştire despre romanitatea noilor conducători, ceea ce l-a făcut să încerce să-i atragă în sfera sa
de influenţă.
Cu timpul, caracterul vlah al noului imperiu s-a diluat, pentru ca puţin după începutul
secolului XIII, odată cu moartea lui Ioniţă Caloian, statul să devină eminamente bulgar.
Întemeirea statului Asăneştilor a creat o situaţie privilegiată din punct de vedere
ecleziastic pentru capitala Târnovo. Tocmai de aceea, fraţii Patru şi Asan au ridicat, în
apropierea locului care avea să devină capitală, o biserică. Odată recunoscut Ioniţă Caloian de
către papă, arhiepiscopul Vasile, primul păstor al bisericii ctitorite de cei doi fraţi, va deveni
primat al Bisericii bulgare, egal în rang cu patrirahul constantinopolitan. Condiţia acordării
bunăvoinţei papale era reconoaşterea suveranităţii papei. Situaţia nu a fost favorabilă însă
papei, căci Cruciada a IV-a de la 1204 a produs balansul politic către Constantinopol, mai ales
în urma faptului că Ioniţă luase în captivitate pe noul împărat instalat la Constantinopol,
Balduin de Flandra, care de altfel a şi murit în beciurile Târnovei. Tot atunci s-a produs
reorientarea noului stat şi a arhiepiscopiei lui către Bizanţul exilat acum. Tocmai de aceea,
recunoaşterea Patriarhatului bulgar de Târnovo se va face din exil de către ecumenicul
Gherman II, de la Lampsakos, în 1235.
Târnovo avea să devină unul dintre centrele de cultură cele mai însemnate din Balcani,
acolo luând fiinţă şcoli teologice pentru tinerii din Balcani, refectorii de caligrafiere şi copiere
manuscriptă. Unul din fondatorii de marcă ai acestui centru a fost sfântul Teodosie cel Mare,
mentor al patriarhului Eftimie la Târnovei cu care se va sfârşi această epocă. Eftimie era
ierarhul în jurul căruia se întemeiase un teribil curent cultural ce avea să anime toţi Balcanii
de până la căderea Bulgariei sub turci. Şi tot el era acela care întreţinuse corespondenţă cu o
altă mare figură ecleziastică de la noi, Nicodim de la Tismana, el însuşi un vlaho-slav.
Sub ţarul Ivan Alexandru (1331-1371), situaţia ţaratului revine la starea pe care o
avusese înainte de desfiinţarea sa din 1018 şi, extinzându-se, a fost împărţit în două: o parte
cu capitala la Târnovo, iar cealaltă cu capitala la Vidin. Ambele cad sub turci la 1393, primul
şi, la 1396, respectiv al doilea. Acesta a fost momentul în care ne-au parvenit nouă românilor
moaştele sfintei Filofteea, păstrate azi la Curtea de Argeş, pe când Argeşul era capitală a
Munteniei.
În tot acest timp, Dobrogea trebuie să fi fost condusă de şefi locali, până când va
ajunge în stăpânirea lui Basarab I Întemeietorul. Izvoarele mai menţioneză şi existenţa unui
mic stat desprins din cel bulgar, mărginit teritorial de Varna şi Caliacra, aşa zisa ţară a
Cavarnei, al cărui conducător, Balica, intervenea la 1346 în luptele interne din Bizanţ,
trimiţând un corp de oaste de 1000 de luptători, sub conducerea lui Dobrotici şi a fratelui
acestuia Teodor, să sprijine pe împărăteasa Ana de Savoya, mama lui Ioan V Paleologul,
împotriva lui Ioan VI Cantacuzino. Pe la 1348, pe acest Dobrotici îl întâlnim ca despot în ţara
Cavarnei, ca vasal Bizanţului. Dobrotici este menţionat de cronicile bizantine ca sprijinitor al
Imperiului în lupta cu bulgarii, dar apare şi în conflict cu împăratul Ioan V Paleologul, pe care
l-a şi arestat la Varna, pe când acesta se întorcea, pe la 1365-1366, din periplul său occidental
ce avusese ca scop închinarea Imperiului Romei papale. Singura „reuşită” a acestui împărat
fusese propria-i închinare şi îmbrăţişare a catolicismului. Din arestul de la Varna l-a putut
scăpa doar Amedeo de Savoya, văr al mamei sale, şi aceasta numai cu preţul autonomiei
politice a lui Dobrotici. Imediat după acest eveniment, Dobrotici va intra în stăpânirea
întregului teritoriu cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, dar şi a oraşelor de pe malul drept al
Dunării. Acestui Dobrotici trebuie să-i fi urmat fiul său, Ivanco, omorât de turci în luptele ce
aveau să marcheze de acum încolo viaţa Dobrogei (numită aşa după numele lui Dobrotici). În
acest context, Dobrogea va fi pierdută pentru aceşti conducători locali şi „recuperată”, nu
pentru mult timp de Mircea cel Bătrân (1386-1418), împreună cu Dristra. De aceea,
domnitorul muntean îşi adăuga, la 1389, titlului său şi pe acela de „stăpânitor al părţilor
Podunaviei” - observăm că memoria mai vechii numiri bizantine se păstra încă – sugerând
limpede care era teritoriul nou ataşat domniei. Dobrogea a fost din nou pierdută, în favoarea
turcilor, după lupta de la Rovine (1394) şi iarăşi recâştigată de Mircea la 1404, când se intitula
„domn de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea mare şi singur
stăpânitor al cetăţii Drîstorului”, dar nu pentru multă vreme, căci Dobrogea avea să fie
pierdută iremediabil până la 1878.
ROMÂNII LA SFÂRŞITUL
„MILENIULUI ÎNTUNECAT”
VIAŢA CREŞTINĂ ÎN SECOLELE XII-XIII
Înţelegem din cele expuse până acum că devenirea românilor în istorie, dar şi evoluţia
creştinismului lor este oarecum legat de al popoarelor care au trecut pe teritoriul actual al ţării,
dintre care, am văzut, cei mai importanţi par a fi slavii şi bulgarii, pentru secolele VI-VIII, şi
pecenegii (de und ne-a rămas numele comunei Peceneaga, jud. Buzău) ori cumanii (care au
dat numele localităţii Comana sau numele de Coman) pentru secolele IX-XIII. Primii sosiţi au
fost pecenegii, numiţi de bizantini paţinachii sau bisseni, împărţiţi în triburi precum uzii sau
berindeii. Pe la mijlocul secolului XI, pecenegii au fost alungaţi de cumani la sudul Dunării,
aceştia din urmă stabilindu-se la întorsura Carpaţilor, adică în sudul Moldovei şi estul
Munteniei. Au reuşit să domine zona până la 1241, dată la care doar invazia tătară i-a mai
putut face să părăsească aceste teritorii. După această dată îi putem găsi în Transilvania unde
ceruseră voie să se aşeze regelui ungar, iar de acolo aveau să revină în Muntenia ca şi
conducători pentru noul Principat. Însuşi Tocomerius sau fiul său, Basarab I, erau cumani, de
unde ne vine şi celebrul mit al lui Negru Vodă. Probabil că
CONTEXTUL ISTORIC AL PĂSTORIEI PRIMULUI MITROPOLIT AL

ŢĂRII ROMÂNEŞTI, IACHINT DE LA VICINA
În anii din urmă, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a avut fericita inspiraţie de a
propune canonizarea unor mari personalităţi ale istoriei noastre bisericeşti şi naţionale, şi
niciodată nemeritat. Au fost luate în discuţie cazurile unor personalităţi ce au marcat istoria
naţională şi s-au impus, ca atare, în conştiinţa naţională, dar şi cazuri ale unor mai puţin
cunoscute personalităţi, din punctul de vedere al receptării de către ceea ce numim îndeobşte
„conştiinţa naţională”. Cu toţii ştim că unul dintre criteriile care ajută Biserica să recepteze
astfel de cazuri şi mai apoi să propună canonizarea este tocmai această conştiinţă generală a
unei naţii. Dar asta nu înseamnă că sfinţenia depinde doar de aşa ceva. Sunt trăitori întru
Hristos de care „conştiinţa” unei naţii n-are cunoştinţă. Spunem aceasta întrucât, în genere,
pentru a se impune în conştiinţă-memorie, o personalitate se identifică prin anumite semne:
trăirea curată, corectitudinea mărturisirii sau, spunem noi, ortodoxia credinţei, eventuala
mărturisire în condiţii de oprimare (martiriul), toate acestea adăugându-se memoriei colective
a unei naţii sau a unei Bisericii naţionale. Sau se impune în conştiinţă datorită unor astfel de
semne.
Avem în faţă cazul unui ierarh, Iachint al Vicinei, devenit al Ungrovlahiei sau Ţării
Româneşti, în condiţii extrem de interesante. Nu s-a impus în conştiinţa naţională, nu avem
elemente cu care să putem contura un profil biografic şi, ca urmare, nu cunoaştem nimic din
trăirea sau ortodoxia credinţei sale, nu cunoaştem fapte ale păstoriei sale identificabile din
punctul de vedere al impunerii într-o oarecare conştiinţă. Şi atunci, să devină greu să gândim
la o canonizare a sa? Credem că elemente pentru conturarea unui profil se pot găsi indirect,
din aprecieri, fie ale contemporanilor, fie ale celor care au cercetat epoca în care a trăit
Iachint. De aceea, argumentaţia de faţă nu va semăna argumentărilor ce se fac în mod obişnuit
atunci când Biserica gândeşte să înveşnicească numele vreunei personalităţi, ci va fi oarecum
atipică, datorită lipsei informaţiilor directe. Vom deduce din documentele ce ne stau la
dispoziţie fapte în legătruă cu numele marelui ierarh, fapte ce-l pun în situaţia binemeritată a
neuitării pe care i-o datorăm.
Ce ştim despre Iachint?
Iachint este o figură prea puţin cunoscută în afara mediului istorico-teologic. Prea
puţini din afara acestui mediu cunosc câte ceva despre ierarhul începător al vieţii bisericeşti
instituţionale.
Când spunem aceasta nu ne referim la aceea că viaţa bisericească de-abia acum
începea. Cu Iachint se făcea începutul unei epoci noi în istoria vechii Bisericii româneşti.
Cunoaştem că urme ale unei vieţuiri creştine pe teritoriul ţării noastre datează din epoca
apostolică. Nu trebuie, cred, să reamintim că există o Biserică românească ce se confundă cu
începuturile creştinismului. Iar dacă ar trebui s-o facem, nu se poate trece uşor peste faptul că,
în secolele V-VI, Dobrogea beneficiase de o organizare bisericească autentică şi instituţională.
Multe din siturile arheologice creştine conservă până azi urmele unei vieţuiri creştine despre
care s-a tras concluzia că nu puteau fi excentrice unei organizări bisericeşti. Creştinismul nu s-
ar fi putut conserva fără o ierarhie secondată de un cler. Pentru secolul al XIII-lea, avem din
nou un set de informaţii preţioase cu privire la existenţa unei vieţi religioase instituţionale.
Este vorba despre celebra scrisoare a papei Grigore IX, din 14 noiembrie 1234, prin care ni se
confirmă existenţa unor „pseudo-episcopi” de rit grecesc, falşi episcopi, din perspectivă
papală, pentru că erau ortodocşi ce atrăgeau la „rătăcire” – aşa erau calificate tainele ortodoxe
– pe mulţi dintre catolicii din episcopia cumană a Milcoviei sau din alte părţi unde stăpânirea
ungară se manifesta şi prin privilegii de natură bisericească acordate cavalerilor ioaniţi (a se
vedea şi diploma regelui ungar Bela din 2 iunie 1247). Asta nu însemna decât că, în secolul
XIII, aveam o ierarhie ortodoxă capabilă să se contrapună propagandei catolice, deşi vorbim
despre o vreme în care de-abia începeau să se simtă diferenţele. Credem noi că disputele s-au
purtat mai mult în jurul chestiunii care vizează influenţele sau lupta pentru influenţă. De aici,
şi chestiunea confesiunii primilor domni români despre care vom mai aduce aminte, dar şi
chesiunea orientării acestora către Constantinopol. De ce a fost aşa, explică foarte bine
Nicolae Iorga1, şi vom reveni pe parcurs în scopul construcţiei noastre.
Unde rezidau aceşti pseudo episcopi? În nici un caz mai departe de curţile voievozilor
menţionaţi în diploma cu pricina. Ba mai mult, la Curtea de Argeş s-au identificat urmele unei
curţi domneşti din centrul căreia nu lipsea o biserică – şi nu era un simplu paraclis,
demonstrează cercetători avizaţi – biserică ale cărei începuturi se duc către prima parte a
secolului XIII (chiar foarte aproape de 1220-1235) şi în care trebuie să fi rezidat un ierarh 2.
Mai tîrziu, chiar în timpul lui Iachint, biserica aceasta, refăcută integral de domnii de atunci,
va căpăta menirea clară a unei biserici mitropolitane3, adică aceea a unei biserici-catedrală4.
Cine îi hirotonea pe aceştia? Foarte probabil mitropoliţii de la sudul Dunării, fie de la
Târnovo, fie de la Vidin, fie de la Silistra.
Am făcut acest mic excurs nu din nevoia unei mai bogate paginaţii, ci ca să putem
trage concluzia că Iachint nu venea să fie ierarh peste un pustiu, din punct de vedere
duhovnicesc. Existau antecedente, iar el, vom vedea, avea să fie doar transferat la Argeş, căci
Argeşul era de mult capitală duhovnicească a românilor, de acum uniţi sub un singur sceptru,
acela al lui Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364), fiul unificatorului, Basarab Întâiul sau
Întemeietorul.
1 Vezi Condiţiile de politcă generală în cari s-au întemeiat Bisericile Româneşti, în veacurile XIV-
XV, Bucureşti, 1913.
2 Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?
3 Vezi câteva interpretări asupra chestiunii la Daniel Barbu, Pictura murală în Ţările române
în sec. XIV, Bucureşti, 1986; de asemenea, Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş
şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara
Românească”, Bucureşti, 1993, p.p. 42-62; N. Constantinescu, Le residénce d’Arges des voïvodes roumains
de XIIIémé et XIVémé siècle, “RESEE”, I, 1970.
4 Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal.

Iachint avea să fie adus de domn, la 1359, din scaunul mitropoliei de Vicina asupra
identificării căreia nu insistăm, întrucât considerăm chestiunea nerezolvată, chiar dacă
argumentele pentru oricare dintre locaţii sunt dintre cele mai serioase5. Trebuie doar să mai
spunem că la Vicina exista o mitropolie din secolul XIII, ultimul mitropolit fiind acest Iachint
(1348-1359), după el activitatea ei încetând cu totul, mai ales din cauza foarte deselor
incursiuni tătare6.
În ce-l priveşte pe Iachint, singurele informaţii directe sunt conţinute în cinci
documente din arhiva Patriarhiei Constantinopolului, dar şi acolo sunt descrise situaţii în care
mitropolitul a fost pus şi la care a trebuit să răspundă şi nicidecum nu ne sunt puse la
îndemână informaţii care să ajute la construirea unui profil, după cum am mai precizat. Deşi
în lipsa acută a unor date concrete şi directe cu privire la persoana întâiului mitropolit român,
putem avea câteva deducţii care să pună persoana sa într-o lumină nouă şi astfel apărând să
fim convinşi de necesitatea canonizării sale. Pentru aceasta, însă, va fi necesar să vedem care
este contextul general în care a păstorit Iachint. De asemenea, vom încerca interpretarea
documentelor existente, ca să putem revela aspecte ale personalităţii mitropolitului, utile
demonstraţiei noastre.
În ce condiţii a ajuns Iachint mitropolit al Ungrovlahiei?
Se ştie că la 1330, Basarab I câştiga o situaţie mai bună pentru ţara sa, după ce tatăl
său Tocomerius (Tihomir) unificase cnezatele şi voievodatele a căror menţiune se făcea în
5 A se vedea studiile despre Vicina: Gh. Brătianu, Vicina II. Nouvelle recherches sur
l’histoire et le toponimie medievale du littoral roumain de la Mer Noire, în „RHSEE”, an XIX, 1, 1942.
Petre Diaconu, Despre localizarea Vicinei, în „Pontica”, 3, 1970.; idem, Păcuiul lui Soare-Vicina, în
„Byzantina”, tom 8, Tesalonic, 1976; Petre Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina ţi ţărmul de Apus al Mării
Negre în lumina unui portulan grec, în „SCIV”, VIII, 1957; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de
Vicina, „Byzantinisch Neugriechische Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu,
Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare.
Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi, 1977. Trebuie oricum ca Vicina să se fi aflat în
Dobrogea, dar prea puţin probabil la Păcuiul lui Soare, locaţie aflată la numai 18 km de Silistra, vechi sediu
mitropolitan.
6 Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei în
ţinuturile româneşti, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi,
1977. Vitalien Laurent, Le metropolite de Vicina Macaire et la prise de la ville par les tartares, „RHSEE”,
XXIII, Bucureşti, 1946; idem, Les fastes episcopaux de la Metropole de Vicina, „Byzantinisch Neugriechische
Jahrbucher”, 21, Athens, 1971-1976.
Diploma cavelerilor ioaniţi, desigur nu fără luptă. Suntem încredinţaţi că Thocomerius este
una şi aceeaşi persoană cu legendarul personaj Negru Vodă7.
Basarab a rămas una dintre cele mai însemnate figuri ale istoriei naţionale prin aceea
de a fi întemeitorul statalităţii româneşti, dar şi, mai mult, prin crearea cadrului politic necesar
dezvoltării naţiei, căci „statul este garanţia optimă a dezvoltării unui popor”8.
Dacă Basarab I a întemeiat Statul român, Nicolae Alexandru, fiul său, îi dă Biserica de
care are nevoie ca să se dezvolte spiritual.
Nicolae Alexandru Basarab se înscrie şi el în pleiada domnilor de excepţie pe care
românii i-au avut în secolul XIV. Dacă tatăl său căpătase o oarecare autonomie faţă de regatul
ungar, Nicolae Alexandru va dori s-o întărească prin înfiinţarea unei unităţi ecleziastice. Că
aceasta avea să depindă de Constantinopol, s-a datorat mai multor factori, combinaţi. Oricum,
gestul său rămâne unul de o profundă semnificaţie politică, înainte de a fi unul vecin cu
evlavia. Şi acestei semnificaţii i se asociază numele lui Iachint.
La numai câţiva ani de la preluarea puterii, deşi era asociat la domnie dinainte de
1345, Nicolae Alexandru se va adresa în mai multe rânduri9 Patriarhiei de Constantinopol
pentru a cere numirea lui Iachint la Argeş, unde deja se pare că mitropolitul fusese chemat
anterior şi răspunsese chemării10. Şi cert este că domnul nu l-a dorit decât pe Iachint pentru
7 Unii cred că Basarab ar fi cel care a căpătat acest supranume şi asta pentru că a învins pe tătarii negri
care locuiau în fosta Cumanie Neagră (vezi Nicolae Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche
preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric, în „Constituirea statelor feudale româneşti”,
Editura Academiei, Bucureşti, p. 163, cf. Neagu Djuvara, Tocomerius-Negru Vodă, Un voievod de origine
cumană la începuturile Ţării Româneşti, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 114-115. Alţii cred că s-a numit
aşa din simplu motiv că ar fi fost negricios la faţă – vezi ibidem, p. 117 et passim.
8 „Poporul care nu izbuteşte să întemeieze un stat sau care nu e în stare să şi-l păstreze îşi riscă însăşi
fiinţa sa etnică” ne mai spune Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ediţie îngrijită de Dinu Giurescu,
Edit. All, Bucureşti, 2000, p. 302.
9 Documentul ieşit din cancelaria Patriarhului Calist precizează faptul că domnul se adresase nu o dată,
ci în mod repetat, înspre a obţine, în mai 1359, numirea sau mai bine zis mutarea lui Iachint, din scaunul Vicinei
în cel al Argeşului: „ο ευγενέστατος μέγας Βοϊβοδας και αυθέντης πάσης Ουγγροβλαχίας....εζήτησεν ου μόνον
άπαξ, αλλά και πολλάκις διά γραμμάτων αυτού...” – vezi Hotărârea sinodală din mai 1359 prin care Sinodul
patriarhal aprobă mutarea lui Iachint, de la Vicina în scaunul de Argeş, în FHDR, IV, p. 198, în traducerea prof.
Teodor Teoteoi. Vom ataşa lucrării noastre documentele în cauză, în traducerea d-lui profesor Teoteoi, precum şi
câteva facsimile.
10 “...διό και πρό τινος ήδη καιρού προσκαλέσατο πλησιάζοντα αυτώ τον ιερώτατον μητροπολίτην
Βιτζίνης, υπέρτιμον, αγαπητόν κατά κύριον αδελφόν και συλλειτουργόν της ημών μετριότητος, κύρ Υάκινθον,
και εδέξατο ασμενέστατα την ευλογίαν αυτού και έδειξε προς αυτόν την προσήκουσαν υποταγήν και ευλάβειαν
και εζήτησε μετά πολλής παρακλήσεως, ίνα κατά μέν το παρόν μετατεθή όδε ο ιερόατατος μητροπολίτης
Βιτζίνης, απόδεκτος φανείς κατά πολύ τω τοιούτω μεγάλω βοϊβόδα εις την Εκκλησίαν πάσης Ουγγροβλαχίας...”
(fapt pentru care acum câtva timp ela şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe prea sfinţitul
mitropolit al Vicinei, având rang de hipertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al semreniei noastre,
kir Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi
evlavie şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea sfinţit mitropolit al Vicinei, care
pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la Biserica a toată Ungrovlahia...) – ibidem, p. 198-199.
scaunul ţării sale, iar în acelaşi timp dădea asigurări Patriarhului că va rămâne în continuare
sub oblăduirea Marii Biserici, ne spune documentul în continuare 11. Ce înseamnă aceasta? Ca
să înţelegem importanţa dorinţei domnului, ar trebui să facem o paralelă cu ceea ce avea să se
întâmple nu departe de această epocă. Să nu uităm, aşadar, că domnii obişnuiau să cheme spre
a fi secondaţi spiritual, ei şi casele lor (a se citi neamul) oameni cunoscuţi pentru viaţa lor
excepţională. Este cazul chemării, pentru început a sfântului Nicodim, ziditorul Tismanei.
Sau, dacă nu a fost chemat, a venit poate din pricina vreunei legături cu sângele românesc,
ceea ce-l făcea să se simtă bine la noi, şi a fost oricum bine primit în Ţara Românească, chiar
în timpul lui Iachint şi al domnului Vladislav (1364-377), deopotrivă de implicaţi în ceea ce
cunoaştem că a lăsat Nicodim aici. Ştim deja ce a însemnat Nicodim pentru începuturile
culturii noastre12. Aşijderea s-a întâmplat cu Sfântul Nifon II, fost Patriarh al
Constantinopolului, în două rânduri, adus de Radu cel Mare - iată un alt domn de anvergură –
spre a păstori Biserica din ţara sa. Nifon, se ştie n-a trecut efemer prin istoria noastră, căci de
la el supravieţuiesc până azi cele două episcopii de Râmnic, respectiv Buzău. Maxim
Brancovici, urmaş al lui Nifon, a fost canonizat de Biserica sârbă. Acestuia i-a urmat în scaun
Macarie, secondându-l atât de fericit pe Neagoe Basarab în acţiunile sale de ridicare a faimei
Bisericii româneşti, după ce, mai întâi, dădea românilor primele tipărituri, la numai 68 de ani
de la apariţia tiparului prin Gutenberg13.
Din păcate, repetăm, nu ştim nimic despre Iachint, dar urmărind „bunul obicei” ai
domnilor ulteriori, putem deduce că, şi-n cazul lui Iachint ar fi putut exista acelaşi
raţionament care făcea şi pe domnii de după Nicolae Alexandru să aducă aşa oameni. Drept
urmare, Iachint nu putea fi dorit de domn în această funcţiune decât pentru motive dintre cele
mai serioase. Şi apoi să nu uităm că era plină epocă isihastă.
1359 era anul în care trecea în veşnicie Sf. Grigore Palama. Aş îndrăzni să cred că nu
este deloc întâmplătoare aducerea lui Iachint pe scaunul mitropolitan al ţării, ci cred că este
foarte posibil ca el însuşi să se fi aflat în legătură cu isihaştii din vremea sa. Înşişi patriarhii
ce-i erau contemporani, Calist şi Filotei Kokinos, erau amândoi ucenici direcţi ai Sfântului
Grigorie14.
11 Ibidem.
12 Vezi pentru Nicodim numărul aniversar al revistei „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-12, 2006.
13 Liturghierul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512) sunt primele tipărituri la români, după ce
Nicodim ne lăsase celebrul său Tetraevanghel (1404-1405) în formă manuscriptă.
14 Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos.

De aceea, întărim aserţiunea că domnul Nicolae Alexandru nu putea chema decât un
om foarte cunoscut al vremii sale. Şi prin ce se putea face un călugăr cunoscut, dacă nu prin
sfinţenia vieţii sale, într-o vreme în care gândirea politică a domnilor era una eshatologică, în
imediată relaţie cu Dumnezeu? Duhul acesta reiese puţin mai târziu din „Învăţăturile
domnului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce l-a făcut pe academicianul
Gheorghe Mihăilă să spună că sub mantia de împărat a domnului se ascundea o rasă de
călugăr, asta reieşind din comparaţia pe care autorul menţionat o făcea între opera domnului
român şi contemporana „Il Principe” a lui Machiaveli, operă care avea să alimenteze gândirea
politică occidentală cu falsul reper: „scopul scuză mijloacele”15.
Acesta era spiritul epocii în care domnii chemau ierarhi din rândurile celor mai
vrednici monahi. Iachint trebuie, cu siguranţă, să fi fost unul dintre ei.
Trebuie spus că numirea lui Iachint se producea la numai cinci ani de la numirea de
către Patriarhie a unui mitropolit pentru întreaga Rusie, cu sediul la Kiev. Este vorba despre
Alexie pe care Biserica Rusă l-a canonizat deja, încă din secolul XVI.
De ce s-a adresat domnul Patriarhiei constantinopolitane şi nu Bisericii sârbe sau celei
bulgare?
Este exclus ca domnul să se fi adresat iniţial Bisericii Romane cum încearcă să
sugereze mai nou domnul Neagu Djuvara 16, reluând interpretări mai vechi făcute de
profesorul Daniel Barbu17.
Deşi pare că ne îndepărtăm de subiect, nu e lipsit de interes să insistăm puţin asupra
aserţiunii potrivit căreia primii noştri doi domni ar fi fost catolici, Nicolae Alexandru fiind
primul care va balansa spre Ortodoxie. Pe ce considerente se bazează aceste teorii, respinse de
majoritatea istoricilor, ce le consideră pure speculaţii, chiar dacă par construite într-un mod, la
prima vedere, infailibil? Vom înţelege din toate acestea că domnul a fost dintru început
ortodox, iar chemarea mitropolitului Iachint la Argeş şi orientarea voievodului spre
Constantinopol nu sunt rezultatul unei întoarceri de ultimă oră a acestuia, ci sunt, aşa cum am
15 Vezi Originalul slavon al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în „Învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Versiunea originală”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p.
LXXVI. Pentru a dovedi aplecarea eshatologică a domniei, Maria Magdalena Szekely şi profesorul Ştefan
Gorovei au scris, cu privire la Ştefan cel Mare, un studiu ale cărui concluzii se pot aplica în mai toate cazurile
domnilor din acele veacuri: „Semne şi minuni” pentru Ştefan Voievod. Note de mentalitate medievală, în
vol. „Ştefan cel Mare şi Sfînt, 1504-2004. Portret în istorie”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 67-85.
16 Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208.
17 Pictura murală; idem, Sur le double nom de prince de Valachie Nicolas Alexandre, în
„RRH”, XXV, oct.-dec., 1986 şi în „Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi
au Moyen Age”, Bucarest, 1998.
mai spus, rezultatul unei acţiuni politice reieşită din nevoia legitimării noului stat apărut pe
harta Europei. Şi de ce domnul s-a orientat către Constantinopol, vom vedea mai jos.
Aşadar, pentru a se argumenta presupusa catolicitate a domnului Nicolae Alexandru,
s-a pornit de la aceea că familia Basarabilor ar fi de origine cumană 18, fapt ce constituie ţinta
întregii demonstraţii a maestrului Neagu Djuvara. Se mai ştie cum pentru cumanii stabiliţi pe
teritoriul ţării noastre, regatul ungar, în alianţă cu Biserica Romei, au numit episcopi cu sediul
la Milcovia, al căror rost era atragerea acestor noi veniţi la confesiunea apuseană. Pe de altă
parte, cavalerii, fie teutoni, fie ioaniţi, pripăşiţi pe la noi, au fost folosiţi de către regatul ungar
cu rostul pe care îl aveau altădată foederati din Imperiul Bizantin. Ca urmare, aceştia aveau să
construiască cetăţi (vezi Câmpulung) pe versanţii Carpaţilor, cu rostul de a se constitui în
mărci de apărare, mai ales faţă de pericolul tătar. Pentru aceşti cavaleri se emitea celebra
Diplomă a regelui Bela IV (1235-1270).
Pe linie de concluzie, dacă Basarab era cuman, atunci era şi catolic. Dl. Daniel Barbu
consideră că primul voievod al Ţării Româneşti a fost convertit la catolicism înainte de 1
februarie 1327, deoarece Papa Ioan XXII i se adresa ca unui „princeps devotus catholicus”.
Iar într-o scrisoare din 17 octombrie 1345, papa Clement VI enumeră printre „nobiles viri”
care contribuiseră la răspândirea credinţei catolice pe Alexandru Bassarati19.
Nicolae Alexandru ar fi căpătat de la tatăl său confesiunea catolică, dar pentru a-şi
păstra independenţa, va trece la ortodoxie, numelui catolic Alexandru, adăugându-i-l, prin
botezul ortodox, pe acela de Nicolae.
18 Îmi însuşesc părerea d-lui Dan Ioan Mureşan de la Paris, ucenic al marelui învăţat Petre Ş.
Năsturel, părere potrivit căreia dl. Djuvara trece cu vederea sau ignoră cu bună ştiinţă că o trupă cumană a luptat
în 1330 la Posada în ... armata ungară şi că a fost zdrobită de Basarab. Ar fi făcut aceasta dacă ar fi fost cuman ?
Numele nu este poate cel mai bun argument. Recent, ungurii au insistat ca numele tatălui lui Iancu de
Hunedoara, Voicu, este un vechi nume maghiar. Sf. Ştefan se chema înainte de creştinare tocmai... Vajk. În
concluzie, spune dl. Mureşan, ei deduc că si Iancu de Hunedoara şi tatăl lui au fost... maghiari ! Evident că în
faţa documentelor unanime asupra originii lor române, acest argument - similar cu cel al Dlui Djuvara ! – nu are
şanse să reziste. Numele sunt mode sau se dau după moda vremii. În fine, dl. Djuvara declara că ar fi primul care
vorbeşte de cumani la noi, dar trebuie să amintim că ceva mai înainte, Victor Spinei atingea această problemă în
cărţile sale.
Trebuie să mulţumesc pe această cale d-lui Dan Ioan Mureşan cu care am putut schimba idei
pe tema aceasta, idei pe care, iată, i le citez aici şi care chiar mi-a propus ideea unui simpozion privind cei 650 de
ani de la întemeierea mitropoliei, care se vor împlini în 2009.
19 Pictura murală, p. 15.

Pe de altă parte, ne spune autorul partizan al catolicismului primilor domni, privit din
Bizanţ, în mai 1359, se numea doar Alexandru. După 1360, a purtat un dublu nume şi a
început construcţia bisericii domneşti de la Argeş. În altă parte, se contrazice, demonstrează
Pavel Chihaia, spunându-ne că a căpătat dublul nume abia în ultimul an de viaţă. La fel, dl.
Daniel Barbu se mai contrazice atunci când spune că Hariton de la Cutlumuş cunoscuse,
înainte de noiembrie 1362, pe voievod sub ambele sale nume20.
Un altul dintre argumentele pe care le avansează în sprijinul tezei sale, argument pe
care îl preia şi dl. Neagu Djuvara în paginile lucrării sale, este acela al picturii votive -
Deisisul - din tinda bisericii domneşti de la Argeş, scenă cu totul neobişnuită - în care în locul
Prodromului apare Sf. Nicolae. Explicaţia ar fi tocmai trecerea domnului la ortodoxie.
Autorul ne oferă şi un motiv care l-ar fi determinat la un astfel de gest: „voievodul
catolic, împiedicat de suzeranul său maghiar să stabilească relaţii directe cu Avignonul şi
pus în situaţia de a asista la dubla integrare – instituţionlă şi religioasă – a ţării sale în
sistemul politic angevin, îşi deschide accesul la o nouă sursă de legitimitate”21. Produsese, de
bună seamă, supărare şi faptul că, scrisoarea de la 1345 a papei Clement către Nicolae
Alexandru, pe atunci asociat la domnie tatălui său, fusese poprită de Ludovic de Anjou.
Acestor teze le răspunde Pavel Chihaia, cum deja am anunţat22.
Dacă Basarab ar fi fost însă catolic, cum se explică faptul de a fi pus temeliile unei
biserici ortodoxe, Sf. Nicolae Domnesc din Argeş şi că a fost înmormântat într-un locaş
ortodox din Câmpulung, după ce fusese şi aici ctitor? Aceeaşi situaţie o va avea şi fiul său
care după moartea părintelui făcea danii la Câmpulung ca voievod ortodox.
Apoi, în două documente, din 1352, regele Carol Robert menţionează pe „Basarab
schismaticul, ... fiul lui Thotomer, răzvrătit, trădător...”23. Revenind la scrisoarea patriarhului
din 1359, vedem cum i se recomnadă domnului „să păstrezi nestrămutat învăţăturile
mărturisite şi moştenite de la părinţi”, îndemn care ar fi fost fără sens dacă domnul ar fi fost
catolic24.
20 Vezi Pavel Chihaia, Despre biserica domnească de la Curtea de Argeş şi confesiunea primilor
voievozi ai Ţării Româneşti, în „Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara Românească”, Bucureşti,
1993, p. 34.
21 Pictura murală, p. 12.
22 Despre biserica domnească.
23 Ibidem, p. 33.
24 Ibidem.
Apoi, în ceea ce priveşte dublul nume al voievodului, evocarea Marelui Nicolae în
scrisoarea ctitoricească a lui Vladislav către Cutlumuş, dar şi acel Deisis, toate acestea nu pot
să vădească decât că Nicolae este numele său de botez, în timp ce Alexandru este numele
voievodal25. Iar Iorga ne spune că numele dublu era un obicei sârbesc26.
Cu privire la motivul de natură politică care l-ar fi animat pe domn să recurgă la gestul
reconvertirii sale, trebuie să recurgem din nou la documente. Aceeaşi scrisoare patriarhală din
1359 redă faptul – să nu uităm - că Nicolae Alexandru ceruse de mai multe ori numirea lui
Iachint pentru scaunul de la Argeş, dar mai spune şi că îl chemase de mai multă vreme acolo,
ceea ce ar putea duce la presupunerea că biserica domnească era deja sfinţită27.
Existenţa unei episcopii ortodoxe în Ţara românească înainte de întemeierea
mitropoliei naruieste argumentul principal al lui Daniel Barbu: anume că presupusa convertire
la ortodoxie a lui Nicolae Alexandru ar fi legată de întemeierea mitropoliei. Dimpotrivă,
această informaţie concordă perfect cu acelaşi Carol Robert de Anjou, informat mai bine
decât orice istoric contemporan, şi care vorbeşte clar de "schismaticul Basarab". Un domn
schismatic trebuia sa aibe un episcop "schismatic" în preajma lui. În fine, este clar ca
episcopia valahă este moştenitoarea directă a “pseudo-episcopiilor” de rit grecesc atestate de
documentul din 1234. O alta va fi fost tocmai Vicina, înainte de a fi ridicată la rang
mitropolitan28.
Iachint a asistat la năruirea deplină a centrului de la Vicina şi ar fi putut să plece pur şi
simplu acasă. Însă, tocmai în acest moment de maximă slabiciune, el a ştiut să intre în graţiile
lui Nicolae Alexandru şi să atragă Ţara Românească în jurisdicţia patriarhală 29. Şi bineînţeles
că domnul a dorit să i se înalţe chiar episcopul pe care-l avea alături, aşa cum s-a încercat şi în
Moldova. Aşa, „Nicolae Alexandru s-a înscris în istoria neamului său nu prin întemeierea, ci
25 Vezi aici idem, Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1976, p. 213-214.
26 Istoria românilor, III, p. 160.
27 Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36.
28 Concluzia aparţine aceluiaşi D. I. Mureşan dar se regăseşte şi la Lydia Cotovanu, în studiile menţionate
de mine la bibliografie.
29 Acelaşi autor consideră teza istoricului Neagu Djuvara drept un şir de speculaţii, făcute în
pofida documentelor cum nu se poate mai clare. Aceste documente spun “expressis verbis” că Ioan Basarab a
fost valah: o spune – am văzut mai sus - chiar regele Carol Robert de Anjou !
prin canonicizarea vlădiciei argeşene – spune Iorga – care numai prin hotărârea
Patriarhului şi a soborului său putea fi ridicată la rangul de mitropolie”30.
Aşadar, nu exista nici un motiv serios pentru ca domnul să se adreseze în acţiunea sa
Romei. De ce, însă, nu s-a adresat Bisericii Sârbe sau celei Bulgare, am promis că vom
răspunde.
În 1354 murise ţarul sârb Ştefan Duşan, „cea mai mare figură a Serbiei medievale”,
după aprecierea marelui Iorga fiica lui Nicolae Alexandru avea să ajungă ţarina sârbilor prin
căsătoria cu Uroş, fiul lui Duşan. Din nefericire, moştenirea acestui mare ţar avea să se
împrăştie din cauza slabei autorităţi a lui Uroş. Sub Ştefan Duşan, sârbii căpătaseră şi o
Patriarhie cu sediul la Ipek sau Peci, în 1347, Patriarhie a cărei creaţie o contestase Bizanţul
cu vehemenţă. Era de presupus că Ţara Românească ar fi putut intra sub înrâurirea acesteia,
date fiind şi legăturile existente acum între casele domnitoare. Nu a fost aşa din cauza
exercitării influenţei ungare. Sârbii nu au îndrăznit să-şi extindă înrâurirea asupra noastră din
simple motive politice: Duşan a avut grijă asupra relaţiei cu vecinul său de la Nord, care se
visa în fruntea unei cruciade de dezrobire a Balcanilor. De altfel, ungurii aveau să biruie pe
urmaşul lui Duşan, în 1356. Ca urmare, orice amestec sârbesc în treburile bisericeşti de peste
Dunăre ar fi reprezentat o provocare la adresa Ungariei, ce ţinea sub suzeranitate Ţara
Românească.
În ceea ce-i priveşte pe bulgari, spune tot N. Iorga, „ei nu erau în stare să încerce
dincolo de Dunăre, în forme ierarhice bisericeşti, o supremaţie politică” 31. Mihail Şişman al
Bulgarilor, căsătorit acum cu fiica lui Andronic Paleologul, a văzut în noul stat românesc ce
se constituise la nordul Dunării un potenţial aliat împotriva sârbilor a căror putere o dorea mai
mică. De aceea, s-a recurs la o alianţă foarte obişnuită pentru acele timpuri, căsătorind pe
nepotul său Alexandru cu fiica lui Basarab I-ul. Singurul ierarh care ar fi putut pretinde
organizarea Bisericii româneşti ar fi fost Patriarhul de Târnovo, pe atunci Teodosie, pe lângă
care ucenicise legendara figură a Bisericii bulgare, patriarhul Eftimie. Însă chiar şi aşa,
Biserica bulgară n-avea forţa unui protectorat, mai ales după ce ţarul Alexandru a renunţat la
mariajul cu fiica lui Basarab, sora deci a lui Nicolae Alexandru.
Singura în discuţie rămânea Patriarhia de Constantinopol, drept singura în măsură să
poată supraveghea o atare acţiune. Care era de fapt situaţia acesteia în contextul politic
30 Istoria Românilor, III, p. 161
31 Condiţiile de politică, p. 6.
general şi cum a fost posibilă numirea lui Iachint, ne explică admirabil Lydia Cotovanu de la
Paris, în trei dintre studiile sale de maximă competenţă32.
În prima jumătate a sec. XIV Imperiul Bizantin se afla sfărâmat de crize interne
generate de ameninţarea otomană, certurile cu ţările balcanice, dintre care Serbia se afla în în
plină ascensiune, mai ales după declararea patriarhatului ei în timpul lui Ştefan Duşan (1331-
1346, împărat de la 1346-1355), dar şi din cauza crizei economice, a certurilor pentru putere
şi a crizei isihaste. Această din urmă criză consta din aceea că umaniştii bizantini, orientaţi
către Occident şi spre unirea cu Biserica apuseană, aveau ca opoziţie partida isihastă33.
Clerul bizantin înţelesese că graniţele Imperiului nu mai coincideau cu cele ale
Bisericii. Patriarhia de Constantinopol, în ciuda tuturor felurilor de crize, rămânea instituţia cu
cea mai mare influenţă în Imperiu. În tot acest context, foarte vizionarii patriarhi Calist (1350-
53, 1355-63) şi Filotei Kokkinos (1353-54, 1364-76) aveau în vedere o vastă acţiune de
centralizare a lumii ortodoxe în lurul Marii Biserici şi de asemenea extensia frontierelor
„Bizanţului Bisericii”. Două au fost căile prin care se urmărea realizarea acestui deziderat:
instituţionalizarea prin supunere a Bisericilor naţionale direct autorităţii Patriarhului
Ecumenic şi omogenizarea canonică, liturgică şi culturală corespunzătoare noii ideologii
isihaste34.
Prezenţa occidentalilor în Levant, afirmată prin supremaţia comercială a veneţienilor
şi a genovezilor, dar şi aceea a Otomanilor în cea mai mare parte a teritoriilor bizantine din
Balcani, constituiau realităţi irevocabile pentru bizantini, faţă de care reabilitarea statului
bizantin de altă dată lua pentru înaltele autorităţi politice şi ecleziastice contururi utopice.
Pentru a-şi asigura supravieţuirea, Biserica avea de ales între două chestiuni: tiara sau
turbanul.
32 «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux

cas parallèles? Quelquès précisions autour de relations ecclésiastiques des Russes et des Roumains avec
Byzance crépusculaire (XIVémé s.), în „Închinare lui Petre Ş. Năsturel, la 80 de ani”, Brăila, 2003, p. 531-554;
idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée aux metropolites Anthime Kritopoulos de
Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVémé siècle) , I, în
„RRH”, XLII, 1-4, Bucarest, 2003, p. 19-60; Idem, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine appliquée
aux metropolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprien de Kiev, de Petit Russie et des Lituaniens
(deuxième moitié du XIVémé siècle), II, în „RRH”, tome XLIII, nr. 1-4, 2004, p. 11-56.
33 Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20.
34 Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.

Atât conservatorii, reprezentaţi de partida isihastă, cât şi aşa zisa partidă umanistă,
prooccidentală, au înţeles că în lupta de combatere a otomanilor era necesar ajutorul
occidentalilor. Dar implicarea acestora în lupta antiotomană impunea convertirea în masă a
bizantinilor, fapt inacceptabil pentru partida conservatoare35.
Efortul de a coopta prinţii balcanici la lupta antiotomană nu va da rezultate din cauza
luptelor pe care statele lor le aveau de dat sau a certurilor interne pentru putere.
În ce priveşte pe români, aceştia erau preocupaţi de a pune pe picioare tinerele lor
principate, profitând de atenţia grecilor în scopul legitimării puterii lor. Mai rămânea
organizarea rezistenţei ortodocşilor din interior pe bazele forţei tradiţiei ortodoxe.
La sfârşitul sec. XIV, Ortodoxia se întindea din Asia Mică până la Adriatica şi Marea
Baltică, bine administrată de Patriarhie prin reprezentanţii ei sufragani.
Patriarhia ecumenică, în încercarea ei de a deveni centrul lumii ortodoxe, se va orienta
spre întreţinerea unei relaţii speciale cu puterea seculară din Principate sau din Rusia, dar şi
spre întărirea instituţilor sale din interior36.
Din documente se poate constata acţiunea clerului grec de peste tot – să nu uităm că la
Constantinopol în frunte era partida isihastă-conservatoare – în scopul conservării integrităţii
Bisericii Ortodoxe şi întăririi Patriarhiei. Este de notat că patriarhii utilizau strategii diferite
pentru a pune în practică politica lor bisericească de centralizare, potrivit zonei în care
trebuiau aplicate. Aşa, în sec. XIV, numărul mitropoliilor va creşte consistent în regiunile
ocupate de otomani. De altfel, otomanii manifestau o toleranţă, bine cunoscută oficialităţilor
bizantine. Doar pe această cale ecleziastică Bizanţul mai putea să administreze regiunile
îndepărtate. Doar situaţia bisericilor sârbă şi bulgară diferea oarecum, fapt pentru care vor fi
tratate într-un mod particular. Şi aici ne referim la situaţia autodeclarării celor două Biserici
patriarhate, contrar voinţei Marii Biserici37.
Se ştie că Sinodul a excomunicat pe Ştefan Duşan, iar convorbirile de reconciliere au
început abia după dezastrul de la Mariţa, din 1371.
Mai mult, cucerirea otomană a permis grecilor recuperarea diocezelor cucerite altădată
de Duşan38.
35 Ibidem, p. 22.
36 Ibidem, p. 23.
37 Ibidem, p. 24.
38 Ibidem, p. 25.
În Bulgaria, în 1375, patriarhul Filotei va reuşi să impună un apropiat al său, pe
Eftimie de Târnovo. După 1393, patriarhatul bulgar desfiinţat va rămâne la rang de mitropolie
supusă patriarhiei ecumenice (nota 23, 24, 25)39.
O situaţie aparte a constituit-o relaţia cu Biserica rusă, precum şi cu Bisericile din cele
două Principate.
Caracterul centralizat al puterii seculare a ţărilor ortodoxe ridica probleme clerului
constantinopolitan, preocupat să asigure controlul şi adiminstrarea bisericilor pe care le dorea
incluse în sistemul centralizat al Patriarhiei. Termenii primatului constantinopolitan au fost
formulaţi iniţial de Fotie, pentru ca mai apoi să se instituţionalizeze prin Sintagma lui Matei
Vlastares, din 1335. După Sintagma acestuia, Patriarhul era singurul în măsură să asigure
actul de justiţie şi să reprezinte legea divină40.
Patriarhul se punea deasupra puterii temporale, iar împăratul primea ungerea direct de
la Dumnezeu, prin mâinile patriarhului. Aceste precizări ale raporturilor cu puterea erau
necesare în scopul conturării raporturilor cu celelalte noi unităţi ecleziastice. De aceea, clerul
constantinopolitan va avea în vedere să traducă Sintagma în slavonă, chiar în 1342.
Conţinutul Sintagmei nu va avea trecere la români şi la ruşi decât într-o manieră
condiţionată de interese reciproce, compromisuri şi lungi dispute între clerul
constantinopolitan şi autorităţile politice locale.
Ceea ce avea să dea câştig de cauză Patriarhiei era principiul Oikonomiei (principiu
politic bizantin care permite în caz de necesitate tarnsgresiunea unei legi sau canon, fără a-i
anula validitatea, în scopul câştigării unei situaţii considerate pierdute)41.
Aşa a fost cazul deciziei sinodale din 1354, prin care Filotei accepta alegerea unui
ierarh rus pentru Kiev, cu condiţia ca următorii ierarhi să fie trimişi de Constantinopol. Era
vorba despre Alexie, canonizat de Biserica rusă în sec. XVI !
Cinci ani ani târziu, o aceeaşi decizie se lua şi în cazul mitropoliei Ungrovlahiei.
Astfel, Patriarhia îşi întărea dreptul de a alege şi ordona mitropoliţi dintre oamenii săi de
încredere. Cu Moldova situaţia a fost puţin diferită, dar să nu uităm că după Iosif Muşat,
următorii ierarhi au fost greci42.
39 Ibidem, p. 26.
40 Ibidem, p. 28.
41 Ibidem, p. 29.
42 Ibidem, p. 30.
Aici, în Ţara Românească, trebuie să nuanţăm că nu este vorba, credem noi, despre o
efectivă creere a unei noi unităţi ecleziastice. În cazul lui Iachint, nu este vorba decât despre o
întărire, iar în ce priveşte mitropolia ea nu se consideră ca existând. Iorga are aici o aserţiune
ce ni se pare a fi foarte viabilă. El spune că jocul politic făcut de domn, în complicitate cu
Patriarhia a fost acela de a produce aparenţa doar a unei mutări de ierarh şi nu senzaţia creerii
unei mitropolii, ceea ce ar fi putut supăra pe Ludovic al Ungariei, posibil şef de cruciadă şi
ajutăror al Constantinopolului. Oricum, ridicarea Bisericii Valahe la rang mitropolitan şi
supunerea directă Patriarhiei de Constantinopol conscrau independenţa statului faţă de
Coroana ungară înainte de toate43. Aşadar, mitropolitul de Vicina, păstrându-şi rangul şi locul
în ierarhia constantinopolitană (scaunul Mitilenei şi mai apoi al Amasiei, în vreme ce Antim
Kritopoulos va deţine pe cel de Nicomidia) 44, avea să fie doar mutat la Argeş, pentru ceea ce
se numeşte „Biserica a toată Ţara Românească”45. Aceasta însemna că lui Iachint avea să i se
supună tot clerul, dar şi mănăstirile ţării. Însuşi actul sinodal de la 1359 poruncea ca „toţii
clericii din această ţară şi toţi ceilalţi câţi fac parte din cinul ecleziastic, fie ei monahi sau de
mir, să-i dea ascultare şi să i se supună”46. Aşadar, era de datoria nu doar a clericilor de mir
să fie sub ascultare, ci şi a monahilor, care, desigur, nu lipseau. Să ne amintim de un călugăr
Fudulu care făcea parte din comunitatea Sf. Grigorie Sinaitul, pe la 1347, în ţinutul Paroriei,
la Kalifarevo47, ceea ce ne ajută să tragem concluzia că monahii români aveau apetenţă spre
isihasm, în chiar acel secol. Nu mai vorbim despre dovezile indubitabile asupra existenţei
unui monahism cu asprime în Ţara Românească. Despre toate acestea Patriarhul trebuie că a
avut cunoştinţă.
Aici trebuie să facem o legătură care pune în lumină o latură despre care s-a vorbit
mai puţin. Mă refer la aceea că, în timpul lui Iachint, Ţara Românească avea să găzduiască o
altă mare personalitate, anume pe celbrul Nicodim de la Hilandar, înveşnicit în istoria noastră
drept Nicodim de la Tismana. Om cu vocaţie ctitorială, ziditor al unor mănăstiri înspre ţara
43 Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara

Românească şi Moldova, „AARMSI”, s. III, 2, 1974, p. 247.268; Daniel Barbu, Sur le double nom, p. 106, cf.
Lydia Cotovanu, «Alexis de Kiev et de toute la Russie», p. 542.
44 Jean Darrouzes, Le Registre synodal du Patriarchat byzantin au XIVémé siècle, Paris, 1971, p. 276.
45 Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162.
46 „ Όθεν οφείλουσιν οι τε εν αυτή κληρικοί και οι άλλοι ιερωμένοι, μοναχοί και λαϊκοί, υπείκειν και
υποτάττεσθαι τούτω, όσα και γνησίω αυτών ποιμένι και πατρί και διδασκάλω και δέχεσθαι προθύμος και
αποπληρούν” - FHDR, IV, p. 201.
47 Vezi D. Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în „Filocalia”, VIII, 1979, p. 557-
562.
natală, Vratna şi Manastiriţa, va fi implicat la noi în zidirea a două lăcaşuri de rezonanţă,
Vodiţa şi Tismana. El va da o nouă dimensiune monahismului românesc, dar, în mod sigur,
nu fără sprijinul mitropolitului Iachint. Nicodim trecuse la noi puţin după 1365, aşa încât l-a
putut prinde pe Iachint în ultimii săi şapte ani de viaţă. Nu este de conceput o reorganizare a
monahismului, de tipul celei despre care ne place să vorbim, fără sprijinul necondiţionat al
mitropolitului, care –să nu uităm – el însuşi pare a fi venit din anturajul unor isihaşti ca
Patriarhul Calist, ori Filotei. Personal, cred că isihasmul era deja o o practică atât de curentă în
rândurile monahilor de atunci, încât este imposibil ca Iachint, dacă însuşi n-a fost isihast, să
nu fi simpatizat cu isihasmul. Nicodim, cu siguranţă era un asfel de călugăr, mai cu seamă că
venise de la Athos, în vremea în care duhul izvorât din personalitate Sf. Grigorie Palama era
foarte prezent. Găsesc cu dreptate ca lui Iachint să-i fie adăugată şi această calitate de
corganizator al monahismului românesc sau de instituţionalizare a sa.
Cine va fi spovedit mulţimea stareţilor şi monahilor din mănăstirile care începeau să se
înmulţească, dacă nu mitropolitul? Cine va fi sfinţit toate aceste mănăstiri sau noi biserici care
sau construit?
Şi aici ar trebui menţionat încă un episod cpontemporan mitropolitului, chiar dacă nu
are imediată legătură cu el. La 1369, domnul Vladislav emitea celebra sa scrisoare
ctitoricească către mănăstirea Cultumuş de la Athos. Scrisoarea venea în urma insistenţelor lui
Hariton, stareţ al mănăstirii athonite, care, personal, venise de cam şapte ori în Ţara
Românească în scopul acesta, aşa cum descrie în testamentul său. Insistenţele aveau în vedere
solicitarea stareţului către voievod de a reface sau de a sprijinii refacerea Cutlumuşului. Se
ştie că domnul a pus condiţia ca pentru călugării români regimul de chinovie să fie schimbat
cu unul de idioritmie. Refuzat fiind de către Hariton, domnul a refuzat să-şi îndrepte sprijinul
către mănăstire, până ce Hariton nu şi-a dat acordul faţă de cererea domnului. Aşa avea să
devină Cutlumuşul „Lavră a Ţării Româneşti” sau „Lavră a Domniei mele” cum imperial se
exprimă Vladislav în documentele sale. Şi aici, trebuie spus că nu există o implicare directă a
mitropolitului, deşi, ipotetic, nu se poate exclude o prezenţă a sa în această acţiune. Este
practic imposibil de crezut ca mitropolitul să nu fi ştiut de această acţiune şi să nu se fi sfătuit
cu domnul pe această temă, aşa încât parte din decizie să nu i se fi datorat48.
Hariton avea să ajungă mitropolit după moartea lui Iachint (în 1372) ceea ce dovedeşte
aserţiunea noastră de mai înainte că domnii aveau grijă să cheme pe tronul duhovnicesc al
48 Am demonstrat în altă parte, că oferirea ajutorului către Locurile Sfinte era exclusiv privilegiul
domnilor. Este adevărat că pe acte poate exista semnătura mitropolitului, dar aceasta neînsemnând cumva că
decizia este a acestuia din urmă. Domnul ajuta întotdeauna Locurile Sfinte din dorinţa de a se legitima în faţa
Oikoumenei – vezi lucrarea mea Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Athos
(1653-1863), ediţia a III-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2007.
ţării oameni al căror nume avea rezonanţă. Astfel, trebuie să se fi întâmplat şi cu chemarea lui
Iachint.
Începuturile statalităţii româneşti nu pot pune decât într-o lumină favorabilă pe acest
străin (grec), care a secondat atât de bine pe domnul care-l chemase la această mare cinste.
O ultimă chestiune pe care ar trebui s-o luăm în discuţie este aceea a partiţiei
mitropoliei care are drept sursă o acţiune politică concertată a clasei politice de atunci, dar
care s-a sfârşit tot în favoarea Patriarhiei. La 1370, partea occidentală a ţării avea să fie pusă
sub oblăduirea unui alt mitropolit, Antim Kritopoulos.
Se pare că această nouă creaţie s-a datorat tendinţelor autonomiste ale boierimii din
vestul ţării. De altfel, din chiar actul de numire a lui Antim Kritopoulos desprindem
precizarea făcută de patriarh, potrivit căreia numirea se făcea la cererea boierilor din acea
regiune49.
Crearea mitropoliei de Severin a fost legată, însă, şi de evenimentele care s-au derulat
la sudul Dunării în 1369. E vorba despre conflictul ce opunea pe Ludovic cel Mare al
Ungariei lui Vladislav I al Ungrovlahiei, pentru regiunea Vidinului. Acest conflict se înscrie
într-un context mai larg al unei alianţe pe care Ungaria o făcuse cu Polonia, între 1350-1360,
în scopul stăvilirii expansiunii Hoardei de Aur în spaţiul sud-est european. Retragerea tătarilor
peste Nistru a oferit posibilitatea lui Ludovic cel Mare şi lui Cazimir al Poloniei (1333-1370)
să-şi întindă autoritatea către est, în scopul deschiderii unui drum către Marea Neagră. Aşa,
Polonia va ocupa Haliciul, Volnia şi Podolia şi-şi va manifesta suzeranitatea asupra Moldovei,
din 1387. De cealaltă parte, Ungaria va ocupa Vidinul, în 1365 50. Prinţul român va păstra
Banatul de Severin, cu confirmarea oficială a lui Ludovic, pe care deja îl avea din 1365.
Vladislav i-a smuls lui Ludovic şi mai vechile posesiuni din timpul bunicului său, Amlaşul şi
Făgăraşul.
Aşa înţelegem cum crearea mitropoliei Ungrovlahiei occidentale se prezenta şi ca o
ripostă a Marii Biserici la expansiunea catolică.
Legat de aceasta este documentul de numire a unui mitropolit pentru jumătatea
occidentală a ţării, numită a Severinului, sau dinspre Severin, document care merită citat
pentru atitudinea mitropolitului Iachint, cu prilejul acesta. Iniţial, totul pornise de la o acuză –
nu ştim exact ce i se reproşa – care a declanşat o anchetă condusă de dikeofiloaxul patriarhal,
Daniil Kritopoulos. Întrucât acesta din urmă se pare că era suspicionat de dorinţa d a-i lua
locul lui Iachint, a fost pus de Patriarh să semneze o declaraţie că nu va picinui niciun neajuns
49 FHDR, IV, p. 208-209.
50 Lydia Cotovanu, Deux cas, p. 33.

mitropolitului, după e acesta răspunsese Constantinopolului vizavi de acuzele ce i se aduceau.
Nu ne spune cu exactitate ce i se reproşa, dar spune că nu poate să ascundă suferinţa ce i-a
pricinuit-o bănuiala nesupunerii canonice, adăugată faptului că deja era destul de slăbit,
bolnav şi bătrân51.
Dar şi mai important în actul acesta este atitudinea sa în faţa acestei situaţii: el propune
patriarhului numirea lui Daniil ca mitropolit al Ungrovlahiei, arătându-şi disponibilitatea să
demisioneze. Este, credem noi, o atitudine demnă de un bărbat al Bisericii, o atitudine care
denotă şi bărbăţie şi smerenie, în acelaşi timp.
Patriarhul n-a dat curs anchetei, lămurindu-se probabil de netemeinicia acuzaţiilor, iar
Iachint a putut rămâne în scaun până la moarte, în schimb fiind numit Antim pentru jumătatea
vestică a ţării ce avea să conţină regiunile reluate de voievod regelui: Amlaşul şi Făgăraşul,
lucru ce avea să atragă după sine lipirea acelei calităţi de exarh al plaiurilor, neexcluzându-se
până azi faptul ca acesteia să i se circumscrie calitatea de supraveghetor al ortodocşilor din
Transilvania.
Concluzii:
Suntem puşi în faţa posibilităţii ca primul ierarh român să fie canonizat şi, am spus, nu
nemeritat. Avem în faţă un precedent: primul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii,
Alexie, avea să fie canonizat de către Biserica Rusă din secolul XVI.
La doar cinci ani după numirea acestuia, Ţara Românească avea să primească un
mitropolit, tot de la Patriarhia Constantinopolului, în condiţiile pe care le-am văzut. Acesta
trebuie să fi fost unul din anturajul patriarhilor isihaşti, care aveau în vedere păstrarea
influenţei ortodoxiei într-o lume în care propaganda catolică încerca să facă din Roma un
centru de influenţă pentru întreaga Europă, o Europă ce încerca să se redefinească, în timp ce
ameninţarea otomană se profila tot mai serios.
În aceste condiţii, domnul ortodox de atunci, Nicolae Alexandru Basarab, avea să
cheme la Argeş, locul în care aşezase şi curtea domnească, pe Iachint, mitropolit al Vicinei.
Considerăm că este un act politic de însemnătate majoră, la împlinirea căruia a participat
personal mitropolitul. Acesta este de fapt semnarea adevăratului act de independenţă al Ţării
Româneşti. Considerăm, de asemenea, că mitropolitul Iachint nu putea fi decât una din
personalităţile vremii, căci este imposibil ca un domn precum Nicoale Alexandru, atât de
51 Vezi FHDR, IV, p. 207.

vizionar, şi care va îndrăzni să se autointituleze „mare voievod şi domn”, αυθέντης, adică
„domn de sine stătător” a toată Ungrovlahia, să nu fi adus pentru Biserica sa un om cu
greutate, aşa cum vor face urmaşii săi, atunci când adus pe Nifon II sau pe un Macarie
ieromonahul, sau, mai târziu, pe un Luca de Cipru. Şi exemplele pot continua. Este cunoscut
că oamenii mari au rămas în istorie, ca atare, şi datorită oamenilor de valoare cu care au ştiut
să se înconjoare. Cu siguranţă, Iachint va fi fost unul dintre aceştia, aceasta dacă ţinem cont şi
de faptul că personal trebuie să fi sprijinit şi întărirea monahismului din Ţara Românească.
Considerăm acestea ca fiind suficiente argumente pentru ca Biserica noastră să-i
acorde cinstea ce i se cuvine şi pe care şi-a câştigat-o şi să-l aşeze la loc înalt, vrednic de
închinare.
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
La 14 nov. 1234 şi mai apoi la 2 iunie 1247, două documente afirmau existenţa
anumitor formaţiuni politice, cât şi a unor biserici, arhiepiscopi şi episcopi pentru actualul
teritoriu al Munteniei. Primul dintre ele era o scrisoare a papei Grigorie IX către principele de
coroană Bela, fiul şi coregentul lui Andrei II al Ungariei, din care reiese atitudinea Romei faţă
de situaţia confesională din teritoriile extracarpatice sau chiar de la întorsura Buzăului, căci
acolo se afla deja o episcopie catolică pentru cumanii mai nou veniţi. Indignarea papei venea
din aceea că pseudoepiscopii ortodocşi din zona amintită atrag foarte mulţi catolici la credinţa
lor (a valahilor). Următorul document ne descrie o situaţie geografico-politică a zonei de la
sudul Carpaţilor. Adică ne sunt redate întocmai formaţiunile politice ale vremii, cu precizarea
că acestea aveu în frunte conducători locali: Litovoi (stăpânea Valea Jiului, din Ţara
Haţegului până la Dunăre), Farcaş (probabil zona Vâlcei), Ioan (teriroriul fostului jud.
Roamanţi) şi Seneslau (cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din actualele judeţe Argeş,
Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi poate parte din Prahova). Aşadar, pentru această dată avem
atestată deja existenţa unor formaţiuni politice în Muntenia, ai căror conducători locali erau
dublaţi de episcopi ortodocşi.
Pentru 1324, în locul acestor formaţiuni exista un singur stat, un singur conducător –
BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52), fiul lui Tihomir.
Întemeierea Ţării Româneşti s-a datorat voievozilor de la Câmpulung sau Argeş, unui
Radu Negru (mit?!), probabil Tihomir sau Tocomerius, ori chiar un predecesor al acestuia,
voievozi care au început acţiunea de unire a cnezatelor şi voievodatelor.
În istoriografia românească s-a vorbit ani de-a rândul de o „descălecare”. În anii din
urmă, s-a punctat că nu este vorba de o descălecare, ci de o unire rezultată din lupta celui mai
puternic dintre voievozi, împotriva celorlalţi voievozi atestaţi în diploma de la 1247, emisă de
regele Bela IV al Ungariei către cavalerii ioaniţi, chemaţi să apere hotarele regatului. În ce
priveşte sensul cuvântul „descălecat”, învăţatul român Petre Năsturel ne spune că acesta avea
să capete în timp cuprinsul semantic cu referire la întemeierea unui nou teritoriu, unei ţări.
Deci, a descăleca înseamnă a întemeia . Din acest punct de vedere, Basarabii sunt
„descălecători”, dat fiind că tot mai mulţi istorici optează pentru ipoteza că neamul lor trebuie
să fi fost unul de origine cumană, de unde poate şi numele de „Negru Vodă”, şi anume din
pricina faptului că această stirpe era una asiatică, cu membri mai întunecaţi la faţă.
Desăvârşirea unităţii a făcut-o Basarab I, supranumit Întemeietorul, care la 1330
înlătură suzeranitatea maghiară, prin lupta cu Carol Robert de Anjou al Ungariei (dinastia
Angevinilor), la Posada (după unii, între Câmpulung şi Bran, după alţii: prin Loviştea) şi
câştigă independenţa pentru noua sa ţară – Ţara Românească.
În 1352 Basarab I se stingea, fiind înmormântat la biserica Negru Vodă (iată!) din
Câmpulung.
ORGANIZAREA BISERICEASCĂ
În paralel are loc şi unificarea bisericească precum se întâmplase în statele slave

vecine.
Ştim că la 1204, Ioniţă Asan fusese recunoscut „rege al bulgarilor şi vlahilor” (rex
bulgarorum et vlachorum), iar capul Bisericii fusese ridicat la treapta de arhiepiscop.
Tot aşa, pe la 1217, Ştefan Duşan, rege al Serbiei şi ţar, va ridica pe Sava, la 1219, la
treapta de arhiepiscop al Bisericii Sârbe.
Acelaşi lucru poate s-a petrecut şi la noi: ierarhul de la curtea lui Basarab avea să
devină mitropolit al nou înfiinţatei formaţiuni statale.
La 1359 este atestat deja ca ierarh muntean IACHINT, care în 1348 era deja mitropolit
de Vicina, iar din 1352 se mutase la Câmpulung sau Argeş. La aceeaşi dată, 1359, NICOLAE
ALEXANDRU BASARAB (1352-64) obţine recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei ceea ce
este de fapt recunoaşterea unei stări existente şi nu de creare a unei noi instituţii.
S-au păstrat două acte: primul este hotărârea Sinodului constantinopolitan prin care
Iachint era recunoscut mitropolit al Ungrovlahiei, iar al doilea, scrisoarea patriarhului Calist I
către Nicolae Alexandru Basarab.
Printre cauzele care l-au determinat pe domnitor să ceară recunoaşterea s-ar putea
enumera şi aceea că un ierarh legitima mai întotdeuna existenţa unei formaţiuni statale, iar
modelul nu era altul decât cel bizantin. Apoi domnul îl avea la îndemână pe ierarhul de Vicina
care depindea direct de Patriarhia Ecumenică. Fireşte era ca acesteia să i se adreseze.
REŞEDINŢELE MITROPOLIEI
Cei mai mulţi istorici socotesc că, după 1330, reşedinţa a fost la Câmpulung (în 1330,
Argeşul fusese pustiit de oştile lui Carol). Argeşul avea să apară ca reşedinţă abia sub
Vladislav I - Vlaicu Vodă, primul act emis la Argeş fiind din 1369.
La Argeş a slujit drept catedrală domnească biserica Sf. Nicolae ce se pare a fi fost
începută chiar de Basarab I, deşi alţii o consideră ctitoria lui VLADISLAV I (1364-77).
Concluzia finală reieşită în urma cercetărilor este aceea că în actuala sa formă ea a fost
începută de Nicolae Alexandru şi terminată de Vladislav Întâiul, deşi, într-adevăr acolo
existase încă înainte de 1300, adică sub Tocomerius, o biserică, înonjurată de case domneşti,
biserică înglobată ulterior noii construcţii.
La 1439 VLAD DRACUL (1436-42; 43-46), tatăl lui Vlad Ţepeş ridica o nouă
biserică cu scopul de a deveni mitropolitană (hram Adormirea Maicii Domnului) la 2 km de
Argeş, având de fapt o triplă semnificaţie: funerară, dinastică şi cruciată, ca centru al luptei
antiotomane.
Către sfârşitul secolului XV este posibil ca ierarhii să se fi mutat la Dealu, pentru ca
mai apoi, pentru foarte puţin s-o vedem la Gherghiţa (1482), la 1483 la Târgovişte, în 1494 şi
1508 la Bucureşti, iar din august 1517, biserica de la Târgovişte, începută de RADU CEL
MARE (1495-1508) şi terminată de NEAGOE BASARAB (1512-21), avea să fie
găzduitoarea mitropolitului până pe la 1668, când rolul de reşedinţă şi catedră a mitropolitului
ţării va fi preluat de actuala biserică a Sf. Constantin şi Elena de la Bucureşti, începută de
Constantin Şerban Basarab, pe la 1658, şi terminată de Radu Leon.
JURISDICŢIA NOII MITROPOLII

VLADISLAV I (1364-77) stăpânea în Transilvania cunoscutele feude Amlaşul şi
Făgăraşul, iar înspre Apus, Banatul de Severin. În timpul lui Mircea cel Bătrân stăpânirea sa
s-a extins până la „marea cea mare”.
În 1401, Patriarhia Ecumenică acorda mitropolitului Ungrovlahiei titulatura: „Prea
sfinţit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor”.
„Plaiurile” desemnau fie feudele stăpânite de domnii munteni, fie întreaga Transilvanie.
MITROPOLIA DUPĂ 1359
Domnii: NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64), VLADISLAV I (1364-

77), RADU I (1377-83), DAN I (1383-86), MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418).
Despre mitropolitul IACHINT (1359-1372) avem ştiri abia din 1369, când era amintit
într-o scrisoare ctitoricească a lui Vlaicu Vodă – Vladislav I către mănăstirea athonită de la
Cutlumuş. Este vorba de o cerere a protosului Hariton către domn prin care îi solicita acestuia
să se implice în reconstrucţia mănăstirii. Domnul accepta cu condiţia acceptării de către
Hariton a trecerii românilor de la Athos la regimul idioritmic.
A doua oară apărea la 1370, când Iachint fusese pârât la Patriahie de unii răuvoitori
drept „călcător şi dispreţuitor”. Drept urmare, Patriarhul Filotei (1364-76) a trimis imediat pe
DANIIL CRITOPULOS, dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, pentru a cerceta pricina pentru
care fusese sesizat. Acesta a constatat însă netemeinicia acuzaţiilor. Mitropolitul Iachint se
dezvinovăţeşte şi-i propune Patriarhului Ecumenic să sfinţească pe Daniil ca mitropolit.
Localizarea Vicinei
Mitropolia Vicinei luase fiinţă între 1204-1261, iar în ce priveşte ierarhii acesteia,
avem ştire de un TEODOR, la 1285 şi 1292, de LUCA, la 1302, MACARIE, la 1337-1338,
CHIRIL, la 1347 şi, în fine, IACHINT, la 1348.
Localizarea ei a ridicat probleme şi încă până azi doar bănuim unde vor fi funcţionat
ierarhii de a căror existenţă documnetele fac vorbire:
1. Măcin - N. Dobrescu
2. între Isaccea şi Tulcea – N. Iorga
3. în satul Niculiţel – Constantin Brătescu
4. în locul Mahmudiei pe braţul Sf. Gheroghe – G.I. Brătianu
5. Isaccea de azi – N. Grămadă, C.C. Giurescu, Gh. Moisescu
6. pe ostrovul dunărean din faţa Isaccei – P.Ş. Năsturel
7. pe ostrovul dunărean de la Păcuiul lui Soare – Petre Diaconu.
MITROPOLIA SEVERINULUI
Urmarea plângerii făcute la Patriarhie împotriva lui Iachint de anumiţi răuvoitori,

Patriarhul Ecumenic, Filotei Kokkinos, şi sinodul au hotărât să menţină pe Iachint în scaun,
dar au înfiinţat un scaun nou pentru Daniil Critopulos, dicheofilaxul pomenit mai sus, însă la
cererea mitropolitului, acesta din urmă argumentându-se prin aceea că este foarte în vârstă şi
grav bolnav – acesta era de altfel şi motivul pentru care nu se putuse deplasa la
Constantinopol spre a fi anchetat. În 1370, Daniil era pus să semneze că nu va aduce nici o
supărare acelui mitropolit al Ungrovlahiei. Noul arhiereu va fi tuns în monahism sub numele
ANTIM, iar hotărârea sinodală care precizaa că a fost numit „mitropolit al unei părţi din
Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi” data din octombrie 1370. Acest nou mitropolit avea să fie
şi locţiitor al scaunului de Melitene iar ceva mai târziu, locţiitor al scaunului Amasiei.
Motivele înfiinţării acestei noi unităţi ecleziastice nu erau doar acestea. Se pare că
însuşi domnul dorea o revigorare a activităţii bisericeşti, dar şi mai mult o dorea Patriarhul
Filotei, el însuşi un isihast renumit, ucenic al Sf. Grigore Palama şi biograf al acestuia. Or,
dorinţa Patriarhului era justificată, cu atât mai mult cu cât acţiunea prozelitistă romano-
catolică, pornită de Papa Urban V în Ţările Române şi părţile Vidinului lua amploare. Modul
imediat de a stopa această acţiune era tocami acela de a fonda această nouă unitate
bisericească pentru întocmai „cealaltă jumătate”, adică cea vestică. Pe de altă parte, Carol
Robert de Anjou se străduise pentru reînfiinţarea Episcopiei Milcoviei (1332), episcopie
fondată ceva mai înainte de această dată pentru cumanii de la întorsura Carpaţilor, convertiţi
la creştinismul de factură apuseană, în urma predicii diverselor ordine călugăreşti trimise de
papi cu acest scop (în urma cumanilor ne-au rămas câteva nume care ne aduc aminte de
trecerea lor pe aici: numele de persoană, Coman sau de localitate, Comana; există până azi o
mănăstire în sudul Bucureştiului cu acest nume). Există chiar şi suspiciunea formulată de un
istoric recent, Daniel Barbu, că Basarabii Întemeietori ar fi fost ei înşişi cumani catolici.
Dublul nume al celui de-al doilea Basarab, Nicolae-Alexandru, ar putea proveni chiar de la
trecerea acestuia la confesiunea ortodoxă, rebotezându-se ca Nicolae, de unde şi hramul
bisericii domneşti de la Curtea de Argeş, la a cărei fondare spuneam că şi-a adus contribuţia
domnul în cauză. Dar aceasta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să înţelegem că acesta este
momentul în care domnii români au ales cărei sfere de influenţă să se ralieze, precum
odinioară împăratul vlaho-bulgarilor sud-dunăreni, Ioniţă Caloian, la 1204, care avea să
prefere tutela constantinopolitană, aceleia romane, deşi fusese curtat de papii vremii. În cazul
de faţă, acela al Întemeietoului Ţării Româneşti, dar şi al succesorului său, care urmăreau
ieşirea din starea de vasalitate faţă de unguri, era firească o astfel de atitudine: nu puteai să
ieşi de sub suzeranitatea ungară şi să rămâi sub cea romană. Ar fi fost oarecum împotriva firii.
Ca să se pretejeze, au preferat ca prin cererea adresată patriarhului ecumenic să se pună, deşi
indirect, sub oblăduirea Bizanţului, fie el şi în decăderea în care se afla. Dar tocmai aici
considerăm că rezidă mica viclenie a domnilor români: se puneau sub oblăduirea unui Bizanţ
care nu mai putea face nimic, nici măcar să se apere pe sine, deci garanţia independenţei era
asigurată măcar din acesată perspectivă, pentru ca mai apoi cei care să preia destinele
popoarelor căzute sub turci să fie înşişi românii. Considerăm că toate acestea s-au petrecut nu
întâmplător, ci, iată, din strategie. Cu atât mai mult, Basarabii îşi merită numele de
Descălecători.
Apoi, la 1347, Ludovic cel Mare relua aceste demersuri, pentru ca la 1366 să încerce
să aplice măsuri extrem de represive faţă de ortodocşii din Transilvania.
La 1353, papa Inocenţiu VI numea pentru Milcovia pe dominicanul BERNARD ca
episcop, iar în 1364 Urban V numea pe ALBERT. De asemenea, Papa GRIGORIE XI
intenţiona înfiinţarea unei episcopii catolice la Argeş, cu sprijinul doamnei Clara, soţia
voievodului şi domnul chiar a îngăduit ridicare unei bisericii catolice vizavi de curte
domenască, ale cărei ruine se mai zăresc şi astăzi.
Încă unul dintre motivele înfiinţării noi jumătăţi de mitropolie era şi faptul că
populaţia ţării se înmulţise, iar între hotarele ei fuseseră înglobate şi ţinuturile Amlaş, Făgăraş
şi Banatul de Severin.
JURISDICŢIA ŞI REŞEDINŢA
În actul de numire, Antim era numit mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia. Mai
târziu, urmaşul lui Antim era numit în documente „mitropolit al Severinului” sau „dinspre
Severin”, iar eparhia sa se numea „a Ungrovlahiei dinspre Severin”, cuprinzând teritoriile din
dreapta Oltului, având reşedinţa la Severin, potrivit părerii majoritşţii istoricilor, deşi există
formulate şi unele îndoieli: Severinul se afla la graniţa a patru ţări – o poziţie dezavantajoasă
şi departe de reşedinţa domnească, fapt ce a avut drept urmare chiar ocuparea Severinului
între 1375-76 şi 1383-84 de către unguri.
Sau poate că reşedinţa să fi fost doar la început la Severin, deşi nu pentru multă vreme.
Oricum, prin numele de „Mitropolia Severinului” (apare în documente astfel de la Mircea cel
Mare) se înţelege „ţara Severinului, regiunea” şi nu neapărat locaţia în care poate va fi
funcţionat ea la început.
O altă ipoteză a fost aceea de a situa reşedinţa la Câmpulung, reşedinţa voievodală şi
mitropolitană a începuturilor de ţară.
În ce priveşte aşezarea acesteia la Râmnic, ar putea explica de ce pomelnicul episcopal
începe cu BASARAB I precum şi de ce a primit denumirea ulterior de Episcopia
RÂMNICULUI ŞI A NOULUI SEVERIN, dar şi de ce s-a aflat printre cele două noi unităţi
ecleziastice epicopale înfiinţate între 1503-1505 de mitropolitul muntean Nifon I, fost Patriarh
al Constantinopolei.
MITROPOLITUL HARITON (1372-1380), urmaş al lui Iachint.
În august 1372 a fost emis un act sinodal prin care se numea ca mitropolit al
Ungrovlahiei Hariton, fost egumen la mănăstirea Cutlumuş din Sf. Munte Athos. Să ne
amintim, hariton fusese acel egumen care solicitase înainte de 1369 domnului Vladislav I
(Vlaicu Vodă) ajutor pentru refacrea mănăstirii sale. După ce domnul a înzestrat-o bogat, dar
refăcând-o întru totul mai întâi, şi Hariton a fost numit Protos, adică conducător al
ansamblului monahal de la Muntele Athos. Se vede că n-a stat mult în această poziţie, căci
curând avea să fie chemat de domnul ţări, căci numai aşa se putea ajunge mitropolit, adică
doar prin voinţa domnului, tot aşa cum îl chemase pe Critopol pentru cealaltă jumătate.
Numirea lui Hariton, poate el însuşi un vlah din cei mulţi care mai trăiau şi trăiesc încă
în Balcani, a fost determinată de trecerea la cele veşnice a lui Iachint, la 1372, şi îngroparea sa
la Argeş.
Din actul de numire rezultă că a fost numit pentru acea jumătate pe care o deţinuse
Iachint, având să-şi păstreze în continuare prerogativele pe care le avusese predecesorul său.
Hariton fusese hirotonit la Constantinopol, după care a venit la Argeş.
Mai avem ştiri despre el în 1378, pe când se afla din nou la Athos pentru o cercetare.
În acelaşi an îşi făcea cel de-al III-lea testament din care reieşea că şi-a păstrat şi funcţia de
„protos” al mănăstirilor de la Athos.
La 1380 îl găsim participând la şedinţele sinodului Constantinopolitan, iar, pentru că
la 1381 Mitropolia Ungrovlahiei era reprezentată în sinod numai de Antim, s-ar putea
concluziona că Hariton e posibil să fi murit, iar Antim să fi trecut în locul său.
Cert este că între 1381 şi 1383 semnătura lui Antim apare în actele sinodale
constantinopolitane, iar la 1382 semna şi ca locţiitor al scaunului de Nicomidia.
Pe la 1388-89 se afla la Constantinopol şi a fost lovit de o boală grea, fapt în urma
căruia avea să îmbrace marea schimă monahală sub numele de Timotei. Însănătoşindu-se însă,
sinodul a hotărât să-şi reia locul.
La 1392, într-un hrisov domnesc, în fruntea divanului apărea, lângă Antim şi
mitropolitul ATANASIE de Severin. Tot astfel era consemnat la aceeaşi dată într-un alt act al
lui Mircea către Cozia. Este întâlnit în actele sinodale până prin 1402-3.
Şi se pare că tot el a întâmpinat moaştele muceniţei Filofteia, aşezate la Argeş.
A păstorit şi-n primii ani ai secolului XV, el fiind acel „mitropolit al Ungrovlahiei şi
exarh a toată Ungaria şi a Plaiurilor” căruia îi scria patriarhul Matei (1401).
Mitropolitul Atanasie de Severin (1381-1403) avea să fie urmaşul lui Antim.
Prima dată este amintit în noiembrie 1387 în actele Patriarhiei, iar în iulie 1389 semna
ca „celălalt al Ungrovlahiei”. Semna fie cu „smeritul mitropolit al Ungrovlahiei”, fie cu al
„Ungrovlahiei despre Severin”.
După Atanasie, vreme îndelungată, nu mai întâlnim nici un mitropolit la Severin,
pentru că după 1403 mitropolia Severinului avea să se desfiinţeze.
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI
ÎN SECOLUL XV
Secolul cel mai sărac în izvoare. Ierarhii apar rar în documente – nu mai făceau parte
din divan.
Reşedinţa domnească se mută de la ARGEŞ la TÂRGOVIŞTE.
Vitalien Laurent susţine că, după moartea lui Antim şi a lui Atanasie, scaunul
mitropolitan ar fi fost ocupat de mitropolitul de Mitilene (insula Lesbos) – unul din cei trimişi
în Moldova în 1395 să ridice anatema asupra clerului şi a poporului.
Ca urmare ar fi fost trecut în scaun în 1403 numindu-se TEODOR (!)
1412 – în 2 acte de donaţie apare EFTIMIE, mitropolit al Ungrovlahiei.
Peste o jumătate de veac este consemnat IOSIF ca martor în fruntea boierilor într-un
act de danie al lui RADU CEL FRUMOS (1462-75), în (28 octombrie 1464).
S-ar putea să fi fost egumen la Cozia (acest nume se întâlneşte acolo în 1451 şi 1457).
Ar fi primul mitropolit român cunoscut şi a păstorit până pe la 1477.
MACARIE I (1477-87) – atestat prima oară la 1482 într-un hrisov de la BASARAB

CEL TÂNĂR (1477-82). Mai avem şi alte documente ce-l atestă: 2 scrisori. Se pare că a fost
egumen la Cozia – pomenit (1475). La 1478, Cozia aavea alt egumen, pe Ilarion, ceea ce
înseamnă că Macarie a ajuns mitropolit.
ILARION (1487/88 – 1502) – fost egumen la Cozia. În 1488 de abia mai este pomenit
un egumen – Visarion. Ilarion ajunsese în scaun. Este pomenit prima oară în pisania schitului
Babele – 1493. A păstorit până prin 1502, când RADU CEL MARE (1495-1508) aduce pe
NIFON pentru reorganizarea Bisericii Ţării Româneşti.
ÎN SECOLUL XVI
NIFON (1503-5) este una dintre personalităţiledespre care istoria Bisericii vorbeşte cu
plăcere şi a cărui viaţă e consemnată de un contemporan al său, Gavriil Protul: „Viaţa şi traiul
sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului” .
S-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, prin anii 1435-40 şi a învăţat carte
grecească şi slavonească. A fost apoi călugărit cu numele Nifon, în locul numelui de botez,
Nicodim. A stat un timp în Albania, la despotul Gheorghe Skanderbeg, apoi s-a stabilit la
mănăstirea Dionisiu.
La 1483 a ajuns mitropolit la Tesalonic, iar, în 1486, Patriarh Ecumenic. A fost
îndepărtat din scaun în 1488 de sultanul Baiazid II (1481-1512) şi s-a retras în mănăstirea Sf.
Ioan Prodromul, zidind acolo un schit cu hramul Sf. Nicolae.
Avea să fie reales pe la 1496, dar numai pentru doi ani, pentru că la 1498 era din nou
exilat, de data aceasta la Adrianopole. Pare-se că faima i-a precedat, de vreme ce Radu cel
Mare (1495-1508) al Ţării Româneşti l-a chemat pe tronul mitropolitan al ţării sale. Este
posibil ca faima să şi-o fi dobândit poate chiar înainte de căpătarea funcţiilor ierarhice ce le-a
deţinut, fiind unul dintre atoniţii al cărui nume a ajuns probail pe buzele monahilor din spaţiul
românesc. De altfel, după retragerea sa din scaunul mitropolitan al valahilor, s-a retras la
mănăstirea Dionisiu de la Athos, către care şi Rdu cel Mare, dar şi urmaşul său, Neagoe
Basarab, aveau să îndrepte atâtea danii bogate. Pentru trupul său sfinţit, Neagoe Basarab a dat
poruncă să se făurească un chivot ce azi este una dintre piesele de cea mai mare valoar la
Muntele Athos.
Ajuns mitropilit în Ţara Românească, Nifon a convocat toţi egumenii la reşedinţa
domnească din Târgovişte. Tot atunci, pare-se a fi hirotonit şi doi episcopi, dându-le eparhii:
probabil a Râmfnicului în locul celei de Severin şi a Buzăului, dar pentru aceasta nu există
dovezi.
Rolul lui Nifon s-a exagerat în reorgnizarea Bisericii. Cel mai mare rol l-au avut
domnit orii: Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie.
1505 – pleacă din ţară în urma unora conflicte cu domnul şi se stabileşte la Vatoped.
La 11 august 1508 NEAGOE BASARAB (1512-21) îi aduce osemintele în ţară,
aşezându-le la mănăstirea Dealu, deasupra mormântului lui Radu cel Mare. Apoi le-a înapoiat
mănăstirii Dionisiu, iar pe locul mormântului, Neagoe a zidit biserica cu hramul Sf.Nifon.
Călugării de acolo au trimis apoi rămăşiţe din moaştele sfântului păstrându-se azi în
catedrala din Craiova. Canonizarea sa a avut loc în ziua sfinţirii mănăstirii Argeş (prima în
ţară).
MAXIM BRANCOVICI (1505-1508)

neam sârb, din familia despoţilor Brancovici.
1459 – Serbia cade sub turci şi el va pleca acu fratele său mai mare Ioan prin Ungaria.
S-a acălugărit la mănăstirea Kuzinic sub numele de Maxim.
Hirotonit preot de mitropolitul Sofiei.
- c. 1503 – vine în Ţara Românească şi se pare că printre cei doi episcopi aleşi de
Nifon se afla şi Maxim (la Râmnic).
1505 – mitropolit al Ungrovlahiei.
A contribuit la încheierea păcii între Radu cel Marae şi Bogdan III cel Orb.
1507-8 – se pare a fi trimis de domn într-o solie la Vladislav II al Ungariei şi la saşii
din Transilvania.
1508 – MIHNEA CEL RĂU (1508-9) îl trimite la acel rege să-l înştiinţeze de urcaraea
sa pe tronul Ţării Româneşti. De-atunci nu s-a mai întors în ţară.
A trăit la Cruşedol până la 18 ianuarie 1516 – când moare.
Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor.
Scaunul mitropolitan a rămas apoi vacant 4 ani.
Sub domnii: MIHNEA CEL RĂU (1508-9), MIRCEA (1509-10), VLAD CEL
TÂNĂR (1510-12).
MACARIE II (1512-21)
Gavriil Protul ne informează că domnul puse mitropolit pe Macarie.
Cei mai mulţi istorici susţin identitatea acestuia cu tipograful Macarie. Acest Macarie
era originar din Muntenegru, a învăţat meşteşugul la Veneţia, iar în 1493-96 a tipărit 6 cărţi
slavone la Cetinie: Octoihul în 2 părţi (1493-94), Psaltirea (1495), Molitvelnic (1496).
A ajuns la curtea lui Radu cel Mare; devine primul tipograf în Ţările Române.
c. 1512 – mitropolit.
Hirotonia întru arhiereu a fost probabil săvârşită de Maxim şi cei 2 episcopi. Poate că
a fost ales mitropolit din îndemnul lui Maxim şi al doamnei Despina Miliţa, soţia domnului
Neagoe.
Apre în singurul document (în care-i apare numele) – Gavriil Protul: cu prilejul
sfinţirii mănăstirii Argeş (15 august 1517) printre participanţi era şi „Macarie mitropolitul
ţării”.
17 august 1517 – scaunul mitropolitan se mută de la Argeş la Târgovişte.
Numele mitropolitului Macarie – amintit şi-n pisania cataedralei mitropolitane din
Târgovişte (hram Înălţarea) – ctitoria lui Neagoe Basarab.
Apare şi-n „Învăţăturile lui Nicolae Basarab către fiul său Teodosie” (capitolul III).
Întrucât a fost ocupat să orânduiască viaţa Bisericii Ţărilor Române nu a mai avut timp
să se ocupe de tipar.
Trebuia să se ocupe şi de ridicarea mănăstirii Curtea de Argeş.
În plus, poate că n-a avut oameni pricepuţi în acest meşteşug – n-a mai tipărit.
El tipărise în 1508, 10, 12 un Liturghier, Octoih şi Tetraevanghel.
15 septembrie 1521 – îşi încheie păstoria.
TEODOR (1521-23)
A fost ales în împrejurări politice dificile, în carae viaţa bisericească n-a putut
prospera – timpul lui RADU DE LA AFUMAŢI (1522-23; 24; 24-25 şi 1526; ucis 1529.
Este menţionat de-abia în timpul lui VLADISLAV III (1523-25).
ILARION II (1523-26 - de la Râmnic.
noiembrie 1523 – pomenit într-un hrisov de la RADU BĂDICA (1523-24).

Poate că a venit de la Râmnic, fiind înainte egumen la Glavacioc (pomenit în 1512, 13,
18).
MITROFAN (1526-34)
1533 – era pomenit în scaun ultima oară.
VARLAAM (1534-44)
Aprilie 1535 – un hrisov de la VLAD VINTILĂ (1532-35)
apare în hrisoave sub RADU PAISIE (1535-45).
- pomenit în pisania mitropoliei din Trgovişte, terminată de Radu Paisie, în pisanita
bolniţei de la Cozia (1542).
Către sfârşitul păstoririi sale s-a reluat activitatea tipografică la Târgovişte prin
DIMITRIE LIUBAVICI.
1544 – încheie păstoria.
ANANIA (1544-58) de la Buzău
Ales în 1544 – de la Buzău

ianuarie 1545 – amintit în prefaţa „Mjolitfelnicului” lui Dimitrie Liubavici.
Se pare că era rudă cu Neagoe Basarab – şi-a gătit piatra de mormânt la Argeş (poate
şi-a avut aici metania).
1545 – Radu Paisie mazilit de MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59).
Anania, ca om de încredere al lui Radu Paisie, a fost şi el prigonit.
Totuşi a rămas în scaun, dar nu e pomenit în nici un act intern. Sub el Dimitrie
Liubavici mai tipăreşte un „Apostol” slavon (1547).
Anania a hirotonit întru arhiereu pe pr. IOAN DIN PEŞTEANA pentru Transilvania în
1553.
Sub domnitorul PĂTRAŞCU CEL BUN (1554-1557), Anania e pomenit de mai multe
ori.
26 decembrie 1557 – Moare Pătraşcu cel Bun. Revine Mircea Ciobanul.
Mitropolitul Anania este nevoit să părăsească scaunul şi să plece în Transilvania,
rămânând acolo până în 1564.
2 iulie 1564 – fiind în Bucureşti, da mănăstirii Aurgeş un înscris.
Întreaga agoniseală a vieţii şi-a lăsat-o Mitropoliei Târgovişte.
Moare după 22 septembrie 1580 (până la 5 decembrie 1580).
Înainte de moarte îmbrăcase marea schimă – ANTONIE – îngropat la biserica
mitropolitană Târgovişte.
EFREM (1558-66)
Îşi reia tronul MIRCEAA CIOBANUL (1558-59).

Sânt masacraţi marii boieri şi cei 2 episcopi de Râmnic şi Buzău (Paisie şi Ieremia).
Este pus un nou mitropolit – Efrem.
17 septembrie 1559 – pomenit pentru prima oară într-un hrisov.

A păstorit şi sub PETRU CEL TÂNĂR (1559-68).
E pomenit şi-n prefaţa „Întrebării creştineşti” tipărită de Coresi (1560).
S-a retras înainte de 27 august 1566, dar a murit după 10 august 1582.
DANIIL (1566-68)
27 august 1566 – pomenit într-un hrisov.

Păstoreşte până prin 1568 când ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77) alege un nou
mitropolit:
EFTIMIE II (1568-76) - de la Râmnic (1559-68)
8 septembrie 1568 – apare pentru prima oară într-un hrisov.

vine de la Râmnic; ales mitropolit în iulie-august 1568.
Pomenit în 12 hrisoave ale lui Alexandru II
Pomenit în prefaţa „Sbornicului slavon” (Coresi, 1568-69), a „Octoihului slavon”
(1574-75).
F.I. Sub el se înfiinţează prima tiparniţă la Plumbuita de către ieromonahul
LAVRENTIE şi ucenicul său IOVAN , care au imprimat aici un „Tetraevanghel” şi o
„Psaltire”.
Eftimie – primul ierarh al Ţării Române al cărui chip se păstrează în biserica Olteni –
Vâlcea.
Moare pe la 1576.
SERAFIM (1576-85)
30 decembrie 1576 – hrisov – Eftimie răposat, iar Serafim în scaun.

Serafim – pomenit în hrisoave ale domnilor ALEXANDRU II, MIHNEA TURCITUL
(1577-83; 1585-91), PETRU CERCEL (1583-85).
Avea preocupări cărturăreşti:
pomenit în prefaţa „Psaltirii slavone” (1577)
„Evanghelia cu Învăţăt.” (1581) ar fi fost tălmăcită de Coresi după un manuscris
slavon al lui Serafim.
1588 – pisanie a mănăstirii Snagov – menţionează că a fost alungat din scaun de către
Mihnea Turcitul (1585.92)
moare la 1590 – îngropat la biserica mare a mănăstirii Snagov.
MIHAIL I AL RÂMNICULUI (1586-89) - de la Râmnic (1568-85)
vine de la Râmnic
pomenit în hrisoave de la Mihnea.
Retras 1589
Moare între 4 august 1591-7 martie 1592
NICHIFOR (1589-92)
12 ianuarie 1589 – atestat ca mitropolit
1590 – pomenit într-un hrisov de la Mihnea Turcitul (1585-91)
1592 – pomenit de ŞTEFAN SURDUL (1591-92).
1592 – silit să părăsească scaunul de către ALEXANDRU CEL RĂU (1592-93).
1617,1621 – ÎNTÂLNIT ÎN ACTE – PROIN MITROPOLIT.
Moare în bisericaa Izvorani.
MIHAIL II (1592-94)
pomenit numai în 2 acte de la MIHAI VITEAZUL (1593-1601) în 1594.
EFTIMIE III (1594-1602)

1594 – mitropolitul Eftimie, fost egumen la Cozia.
1595 – pomenit pentru prima oară, într-o solie la Alba Iulia pentru a semnak un tratat
de alianţă împotriva turcilor. În solie se mai aflau Lucaa al Buzăului şi Teofil al Râmnicului.
întâlnit în hrisoavele de după 1595, în acte diplomatice.
5 iunie 1598 – apare într-un tratat semnat de către trimişii împăratului Rudolf II al
Austriei, Mihai Viteazu şi el.
După căderea lui Mihai, tronul a fost dat lui SIMION MOVILĂ, apoi lui RADU
MIHNEA şi din nou SIMION MOVILĂ.
1602 – Simion Movilă pierde din nou tronul şi se retrage împreună cu mitropolitul în
Moldova.
1603 – exmitropolitul cerea protecţia regelui Poloniei.
Scaunul domnesc a fost ocupat de RADU ŞERBAN (1602-11).
Eftimie s-a reântors acum în ţară.
Nu se ştie când a murit şi unde a fost înmormântat.
LUCA AL CIPRULUI (1602-1629) - Buzău (1583-1602)
Grec din Cipru; nu ştim cum a ajuns în Ţările Române.

septembrie 1583(84) – pomenit într-un act ca episcop de Buzău.
om de încredere al lui Mihai Viteazul.
1595 – într-o misiune la Alba Iulia (cu Eftimie II şi Teofil Râmnic).
1596 – misiune în Rusia (primit de ţar şi de boris Gudunov).
Ca episcop ridică mănăstirea Izvorani (Buzău) – era în fiinţă în 1600, când eraa
menţionată în nişte danii.
A căzut în timpul unui cutremur, fiind refăcută în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
ridicat ca mitropolit de RADU ŞERBAN
pomenit în zeci de acte
s-a identificat cu totul cu năzuinţele poporului – a păstrat autonomia faţă de Patriarhia
Ecumenică.
Sepembrie 1615 – patriarhul TIMOTEI II (1512-21) şi sinodul scot din scaun pe Luca,
dar hotărârea nu s-a aaplicat.
1606 – hirotoneşte întru arhiereu pe TEOCTIST al Ardealului.
Opere: manuscrise greceşti: (a fost un bun caligraf)
„Evanghelie” (1588)
„Psaltire” începută de el şi terminată de un ucenic.
De la el ni se păstrează cel mai vechi antimis cunoscut la noi.
Moare la 1629 – înmormântat la mitropolia din Târgovişte.
GRIGORIE I (1629-36)
Grec de neam, fusese adus de ALEXANDRU ILIAŞ (1627-29) în epoca de deplină
pătrundere a influenţei greceşti, dar şi de opoziţie împotriva ei. Pe fondul acestui conflict avea
să ajungă donm Matei Basarab.
Grigorie fusese tuns în monahism în mănăstirea athonită a Iviriţilor, la care să nu
uităm fusese ascuns, dar şi trimis să înveţe carte domnul Radu Mihnea. A venit apoi în Ţara
Românească după 10 februarie 1613, când acelaşi Radu Mihnea închina mănăstirea Radu
Vodă din Bucureşti mănăstirii care altădată îl găzduise şi ai cărei călugări îl trimiseseră şi la
Veneţia pentru a se educa. Tocmai la această mănăstire a venit egumen Grigorie între 1614-
1629.
La 1629 avea să fie ales mitropolit în Muntenia. În această calitate s-a îngrijit de
refacerea bisericii mănăstirii Stelea din Bucureşti (azi dispărută), metoc al mănăstirii Radu
Vodă şi ruinată în timpul campaniei lui Sinan Paşa împotriva lui Mihai Viteazul, la 1595,
sfârşită ruşinos la Călugăreni.
La 1632, conform mai vechilor uzanţe, mitropolitul avea să fie trimis de LEON
VODĂ în Transilvania pentru a sfătui pe boierii munteni pribegiţi să se întoarcă. Apoi în
decembrie 1632 – Grigorie I şi Teofil de la Râmnic au mers la sultan într-o solie, cerând ca
domn pe MATEI BASARAB (1632-54).
În timpul lui s-a tipărit un „Molitvelnic slavon” (1635).
S-a retras în 1636 şi a murit în septembrie, fiind– se retrage.
Moare în septembrie 1636 şi a fost înmormântat la Stravopoleos.
ÎN SECOLUL XVII
După primele trei decenii ale secolului XVII (timp în care au păstorit doi ierarhi
greci), urmează o perioadă fecundă pentru Biserica românească. Această stare de înflorire o
cunoaşte Biserica Ortodoxă Română în timpul domniei lui MATEI BASARAB (1632-1654)
şi a urmaşilor lui: CONSTANTIN ŞERBAN BASARAB zis CÂRNUL (1654-58), MIHNEA
III RADU (1658-1659), GHEORGHE GHICA (1659-60), GRIGORE GHICA (1660-64) şi
RADU LEON (1664-1669).
De aici înainte scaunele nu mai sânt ocupate de vlădicii greci.
TEOFIL (1636-1648) - Râmnic (1618-36)

păstorise la Râmnic între 1618-1636
fusese probabil egumen la Bistriţa, căci documentele pomenesc un egumen cu acest
nume.
Ianuarie 1611 – a ascuns moaştele Sf.Grigorie Decapolitul în peştera de lângă

mănăstire, datorită invaziei lui Gabriel Bothory al Transilvaniei.
Tot aici a ascuns şi pe învăţatul mitropolit grec MATEI al Mirelor – egumenul
mănăstirii Dealu, fugit şi el din calea aceloraşi invadatori.
Vlădica Matei a scris „Slujba şi viaţa Sf.Grigorie Decapolitul”.
Ca episcop al Râmnicului, aa fost trimis în 1631 de domnitorul LEON TOMŞA (1629-
1632), în Transilvania, într-o misiune.
1632 – l-a însoţit pe Matei Basarab la Constantinopol când a fost recunoscut drept
domn de către turci (în 1633 februarie).
Teofil s-a bucurat de încrederea deosebită a lui Matei Basarab.
1640 – a fost trimis de domn într-o misiune diplomatică în Transilvania la Gheorghe
Rakoczy I.
Cu acest prilej a cercetat şi pe mitropolitul GHENADIE de la Alba Iulia, căruia, se
pare, i-a dăruit o tipografie.
Mitropolitul Teofil s-a impus puternic pe plan cultural.
Este unul din cei care se pune în slujba curentului românesc, susţinut de toţi clericii şi
monahii români.
Acum se reia aactivitatea tipografică în Ţările Române şi se vor tipări primele cărţi
româneşti în Muntenia.
1635 – Petru movilă care era mitropolit la Kiev (1633-46) trimite în Ţările Române o
tipografie, la rugămintea lui Mataei Basarab.
Această tipografie va fi aşezată la Câmpulung după 90 ani.
Se cunosc trei acărţi slavone apărute aici:
MOLITVELNIC (1635)
ANTOLOGHION (1643)
PSALTIRE (1650)
1642 – se tipăreşte în română „ÎNVĂŢĂTURĂ PESTE TOATE ZILELE”, tradusă din
greceşte.
1637 – se înfiinţează la Govora o nouă tiparniţă de sub teascurile căreia au ieşit mai
multe cărţi slavone, dar mai ales româneşti:
PSALTIREA (1637) – prima carte paginată filă cu filă loa noi
PSALTIREA cu CEASLOV (1638)
CEASLOV (1638)
PARACLISUL PRECISTEI (slavo-român, 1639)
1640 – apar în româneşte două cărţi foarte importante:
CEASLOVUL – prima carte românească de cult tipărită în Muntenia.
PRAVILA CEA MICĂ – terminaktă în 1641; se numea şi „Pravila de la Gşovora” şi
eraa tradusă din slavonă de MIHAIL MOXA (MOXALIE) de la Bistriţa.
În 1620, acesta prelucrase în română un „Cronograf”, o istorie a lumii, la îndemnul lui
Teofil.
A fost tipărită Pravila prin grija lui Meletie Macedoneanul, egumenul Govorei, având
o Prefaţă semnată de mitropolitul Teofil.
„Pravila” era o colecţie de legiuiri canonice şi civile, făcută după o traducere slavă a
unui Nomocanon de origine bizantină. Izvoarele, slave şi greceşti, n-au fost identificate.
Apariţia acestei cărţi era justificată de nevoia preoţilor de a da corect epitimiile în scaunul de
spovedanie.
„Pravila de la Govora” a apărut într-o ediţie pentru Ţara Română şi într-alta pentru
Transilvania.
Deosebirea dintre cele două ediţii consta în faqptul că Prefaţa era semnată, în a II-a de
mitropolitul „Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu arhiepisşcop şi mitropolit a toată Ţara
Ardealului”.
Cert este că în Transilvaniaa eaxista nevoia reală pentru o asemenea tipăritură care să
contrabalanseze acţiunea prozelitistă calvină.
Aceasta era prima colecţie oficială de legi, apărute în Ţările Române aprobată de
autorităţi.
1642 – apare tot la Govora „EVANGHELIA ÎNVĂŢĂTOARE” sau „CAZANIA” .
Cuprinde – cazaniile la duminicile anului, la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor,fiind
tradusă din rusă cu osteneala ieromonahului SILVESTRU.
este o carte de 600 pagini.
Din ”Pprefaţă” mai rezultă că Silvestru a mai fost ajutat de Udrişte Năsturel, cumnat al
lui Matei Basarab. De altfel el semna şi prefaţa.
Este posibil ca tipografia de la Gjovora să fi stat sub îndrumarea episcopului de
Râmnic IGNATIE SÂRBUL (1636-1653).
Majoritatea cărţilor de la Govora au văzut lumina zilei prin strădania egumenului
mănăstirii , MELETIE MACEDONEANUL.
Aici , meşter tipograf era ieromonahul ŞTEFAN de Ohrida.
1644 – „Cazania” a fost retipărită la Dealu.
1646 – jtot la Dealu se tipărreşte un „LITURGHIER SLAV”.1647 – s-a tipărit
„URMARAEA LUI HRISTOS” a lui Toma de Kempis, tradusă din latină în slavonă de
Udrişte Năsturel. Prefaţa, tot sub numele lui, era închinată mitropolitului VARLAAM al
Moldovei.
Tot Udrişte Năsturel a tradus din slavonă în româneşte romanul „VARLAAM şi
IOASAF”, păstrat în manuscris.
În timpul lui Teofil, logofătul Udrişte Năsturel a înfiinţat o şcoală slavonă pe lângă
mitropolie, la Târgovişte cu un program asemănător cu cel al Academiei movilene.
După 1646 – teologul Pantelimon Ligaridis devenit mitropolit de Gaza sub numele de
Paisie, împreună cu Ignatie Petritiş,cu sprijinul lui Matei Basarab şi al postelnicului
Constantin Cantacuzino au pus bazele unui colegiu umanist la Târgovişte – „schola graeca et
latina”. Aceasta a fost prima şcoală la nivel superior în Ţara Românească. Se predau limbi
clasice, logică, retorică şi gramatică. Între elevi s-a numărat şi DANIL ANDREAN
PANONEANUL – semnatarul Prefeţei „Pravilei celei mari” de la Târgovişte – 1652, ajuns şi
mitropolit al Ardealului.
Mitropolitul TEOFIL a întreţinut şi legături cu Transilvania.
1640 – cu prilejul misiunii diplomatice amintite a ceracetat pe mitropolitul Ghenadie.
1640 – a hirotonit la Târgovişte pe noul mitropolit al Transilvaniei, ILIE IOREST.
1643 – hirotoneşte pe urmaşul lui Iorest, SIMION ŞTEFAN.
Despre relaţia cu Moldova:
1644 – a primit la Târgovişte pe mitropolitul VARLAAM al Moldovei, în vederea
împăcării celor doi domni.
Cu acest prilej, Varlaam a găsit în biblioteca lui Udrişte Năsturel exemplarul din
„Catehismul Calvinesc” apărut la Alba 1640 sau 1642, căruia Varlaam i-a dat „Răspunsul” în
1645.
Relaţia cu Bisericile orientale:
1638 – Teofil primeşte vizita patriarhului MITROFAN CRITOPULOS al Alexandriei,
care a murit în Ţara Românească în 1639.
1639 – a luat parte împreună cu IGNATIE de Râmnic şi ŞTEFAN de Buzău, la
soborul duhovnicesc prin care Matei Basarab a vrut să oprească închinarea abisericilor
româneşti la locurile sfinte.
Moare la 1648.
ŞTEFAN (1648-53; 1655-68)
este urmaşul lui Teofil, fiind român de neam, din Râmeşti-Vâlcea, unde a ctitorit o
biserică.
Se pare că a fost acopist la mănăstirea Bistriţa, apoi s-ar fi călugărit la Tismana,
ajungând egumen.
Cultura sa aleasă şi viaţa sa curată, numai ele pot explica alegerea în scaunul
mitropolitan, sărindu-se peste episcopia de Râmnic şi de Buzău.
Ştefan a continuat şi desăvârşit acktivitaatea cultural tipografică, fiind sprijinitor al
acurentului românesc, în detrimentul celui slavon, al cărui exponent era Udrişte Năsturel.
Sub el tipografia a lucrat numai la Târgovişte.
1649 – se tipăreşte u n TRIOD–PENTICOSTAR.
1650 – diaconul MIHAI din Târgovişte a scos de sub tipar „CARTEA CE SE
CHIAMĂ POGRIBANIA PREOŢILOR MIRENI ŞI A DIACONILOR”, cu tipicul în
româneşte şi rugăciunile în slavonă.
1651 – se tipărea „MISTRIO” sau „SACRAMENT”, tălmăcită de mitropolit,
cuprinzând rânduiala slujbei primelor două taine: Botezul şi Mirungerea. Tipicul era în
română iar slujba în slavonă.
1652 – apare „PRAVILA CEA MARE” sau
„ÎNDREPTAREA LEGII” în 800 pagini.
Era nu numai un cod bisericesc, ci şi politic.
A fost tălmăcită din greceşte de „Danil Andreanul monahul din Ţara Panonşiei” (adică
Transilvania), ajutat de dascălii greci Pantelimon Ligaridis şi Ignatie Petritzis.
Cartea are două prefeţe, una e traduc., alta a mitrop.
Pravila are două părţi mari şi un apendice.
Partea I – 417 capitole (glave);
314 capitole sânt extrase din Nomocan. Lui Manuil Malaxos. Celelalte 103 capitole
cuprind „Pravila lui Vasile Lupu” (carte aromânească de învăţătură de la pravilele
împărăteşti) tipărită la Iaşi- 1646.
Partea II: se numeşte „Nomocanon”, cuprinzând aproape întreaga colecţie acanonică a
lui Alexie Aristen (secolul XII) şi comentariile lui, apoi canoane din Sf.Părinţi şi din Nichifor
Mărturisitorul.
Apendicele – 54 capitole – estek format din întrebările şi irăspunsurile lui Anastasie
Simaitul (secolul VI).
„Pravila de la Târgovişte” era destinaştă şi românilor transilvăneni.
1652 – mai tipăreşte „TÂRNOSANIA” tradusă din greacă şi slavă.
De la mitropolitul Ştefan ne-a mai rămas unş şmanuscris slavo-greco-român –
„SLUJEBNIC”.
Faptul că în timpul lui Matei Basarab apar cărţi în româneşte, slavonă şi bilingve ne
dovedeşte că între cele două curente era o luptă. Introducerea limbii naţionale în cult putea fi
considerată de unii erezie, mai ales că în Transilvania calvinii făceau propagandă în acest
sens.
Marele merit al mitropolitului Ştefan e acela de a fi deschis porţile pentru pătrunderea
limbii române în cult.
După 1652 au loc evenimente dramatice:
1653 – are loc răscoala seimenilor împotriva lui Matei Basarab.
În această situaţie mitşropolia a pactizat cu răsculaţii ceea ce aa dus la înlăturarea sa.
La cererea lui Basarab, Patriarhul ecumenic Ioachim a caterisit pe Ştefan, aprobând în
acelaşi timp numirea ca mitropolit a lui Ignatie de la Râmnic (1636-53).
fusese preot de mir la Nicopole.
Era unul din cei care l-au ajutat pe Matei Basarab să ia domnia Ţărioi Româneşti.
Drept recunoştinţă Maatei Basarab l-a adus pe Ignatie în Ţara Românească, iar în 1636
l-a ridicat în scaunul de la Râmnic.
Noiembrie 1653 – a întâmpinat pe patriarhul MACARIE al Antiohiei care umbla prin
Ţările Române însoţit de fiul său Pavel de Alep (între anii 1653-54 şi 1656-58).
22 mai 1654 – Matei Basarab moare, fiind ales Constantin Şerban Basarab (Cârnul)
(1654-58).
Noul domn l-a trimis într-o solie în Transilvania la Gheorghe Rakockzy, în mai 1655,
pentru a-i cere ajutor împotriva seimenilor şi dorobanţilor răsculaţi.
Ierarhul şi-a rezolvat cu succes misiunea.
1655 - Domnul a reabilitat pe ŞTEFAN, redându-i scaunul, fiind convins de
nevinovăţia lui.
Ignatie a depus „peretisis”, îndemnat de domn.
S-a retras în Oltenia, la Râmnic sau la Cozia.
1659 – Îl găsim la Târgovişte, domnitorul MIHNEA III RADU, trimiţându-l în

misiune la Gheorghe Rakockzy II, pentru un tratat de alianţă împotriva turcilor.
Ignatie a murit în decembrie 1662, fiind îngropat la Cozia.
În cei doi ani 1653-55, Ştefan a stat la Tismana, unde-şi avea metania.
Nu şi-a mai continuat activitatea culturală, dar s-a remarcat prin altele:
Septembrie 1656 – hirotonea pe SAVA BRANCOVICI.
24 octombrie 1656 – întâmpina pe patriarhul MACARIE al Ant.
1658 – împreună cu acesta a sfinţit biserica Sf.Împăraţi Constantin şi Elena din
Bucureşti începută de Constantin Şerban (1654-58) şi terminată de Radu Leon, actuala
catedrală patriarhală, începută de domnul Constantin Şerban şi terminată de RADU LEON
(1664-69).
1664 – S-a întrunit la Târgovişte un sobor, reânnoindu-se măsurile luate în timpul lui
Mihai Viteazul.
1668 – a început „Condica Sfântă” a Mitropoliei Ungrovlahiei în care aveau să fie
înscrişi toţi vlădicii hirotoniţi şi înscăunaţi.
1664-65 – ctitoreşte biserica de lemn din Grămeşti-Pietreni – Vâlcea.
Un portret reuşit al mitropolitului se află pe tâmpla schitului Crasna (Gorj).
25 aprilie 1668 – a murit, fiind înmormântat în catedrala mitropoliei din Târgovişte.
TEODOSIE (1668-72)
După moartea lui Matei Basarab (1654) au urmat mai multe domnii scurte şi
neânsemnate. Au avut loc lupte necontenite între Cantacuzini şi Băleni. Lucrurile s-au potolit
după aşezarea în scaun a lui ŞERBAN CANTACUZINO (1678-88).
După moartea mitropolitului Şatefan, TEODOSIE va fi ales la 20 mai 1668.
Teodosie era de la mănăstirea Argeş; cu prilejul alegerii, el a rostit pentru prima oară
Crezul în româneşte (vezi Condica Sfântă).
8 iunie 1668 – RADU LEON (1664-68) dispune mutarea scaunului mitropolitan de la
Târgovişte la Bucureşti, unde va rămâne până azi.
Biserica Sf.Împăraţi a fost declarată catedrală mitropolitană.
Până la declararea acesteia drept catedrală, vlădicii au folosit în acest scop alte
biserici: Radu Vodă, ctitorită de ALEXANDRU II (1568-77), biserica Stelea – ctitoria
spătarului Stelea din secolul XVI, refăcută de mitropolitul Grigorie I şi biserica Sf.Gheorghe
Vechi, ctotoria unui vornic Nedelcu (secolul XVI).
Despre originea lui Teodosie:
Lupaş şi istoricii transilvăneni susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştem lângă
Sibiu.
N.Şerbănescu: Teodosie s-ar fi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.
M.Păcurariu: S-ar afi născut în Râmnic.
1677-80 – a ridicat la Râmnic o biserică cu hramul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavriil –
schitul Cetăţuia.
Originea lui Teodosie:

Lupaş şi istoricii transilv. susţineau că Teodosie s-ar fi născut la Veştens lângă Sibiu.
N.Şerbănescu: Teodosie s-ar afi născut pe la 1620 într-un sat din Vâlcea sau Argeş.
M.Păcurariu : s-ar fi născut în Râmnic.
1677-80 – a ridicat la Râmnic o biseriacă cu hramkul Sf.Arhangheli Mihail şi Gavril –
schitul Cetăţuia.
În acelaşi oraş Teodosie a refăcut biserica cu hramul Sf.Gheorghe (în 1681).
Teodosie s-a călugărit la Cozia (apare aici la 12 ian. 1661)
7 apr. 1662 – apare ca egumen la Argeş.
N-a avut parte de o păstorie liniştită datorită frământărilor politice. Amestecul său în
aceste frământări i-au atras îndepărtarea.
3 dec.1668 – Teodosie şi nişte boieri au cerut domnitorului Radu Leon să-I alunge pe
agreci din ţară.
Urmare a acestei mişcări a fost mazilirea ad-lui şi înlocuirea cu ANTONIE din Popeşti
(1669-72).
Sub acest domn, Teodosie a luat parte, în fruntea divanului la judecarea vornicului
Stroe Leurdeanu, vinovat de asasinaraea lui C-tin.Cantacuzino.
1672 – Antonie a fost mazilit şi înlocuit din nou cu Grigorie Ghica (1672-73),omul
Bălenilor.
Acest lucru a adus o marşe prigoană împotriva Cantacuzinilor. Între prigoniţi se afla şi
Teodosie.
Iunie 1672 – Teodosie a fost surghiunit la mânăstirea Tismana pentru 7 ani. În locul
lui a venit DIONISIE (1672) de la mânăstirea Radu Vjodă din Bucureşti.
Fusese ecleziarh la mânăstirea MD din Câmpulung, în timp ce funcţiona aici o
tipografie (apare în PSALTIREA din 1650).
A fost apoi la Muntele Athos.
1670-71 – I s-a încredinţat egumenia mânăstirii Radu Vodă.
A păstorit foarte puţin căci a murit în decembrie 1672.
Varlaam (1672-1679) - Râmnic (1670-72)
A fost ales “cu sila” de către Grigore Ghica.
Fusese episcop la Râmnic (1670-72)
Era originar din satul Moşoaia (Piteşti)
A fost călugărit la Cozia, după cum însuşi spune în “Aşezământul său”.
1663 – a ajuns egumen
1665 – apare cu titlul de arhimandit.
1665 – pleacă în Rusia pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţeleş, unde a rămas, poate, până în
1668, vizitând Kievul, Moscova ş.a.
Reântors în ţară, a fost aşezat egumen la Glavacioc (Argeş).
1670 – a fost chemat să ia locuzl episcopului Serafim de Râmnic.
1672 – murind mitropolitul Dionisie, Varlaam a fost numit din oficiu mitropolit.
În cei şapte ania de păstorie a avut o serie de fapte de seamă.
1673- d-l. la îndemnul mitropolitului dă un hrisov prin care uşura viaţa preoţimii
sscutindu-i de unele dări.
1674; 1676 – două hrisoave ale lui GHEORGHE DUCA (1673-78) prin care scutea de
preoţi.
Varlaam s-a remarcat şi ca ctitor de lăcaşuri sfinte:
TRIVALEA – a fost înzestrat de el cu numeroase adanii.
1702 – îl închina Coziei.
1676 – ridică mânăstirea TURNU (Intrarea în Biserică) şi o închină Coziei.
1673 – încep lucrările de construcţie ale schitului FEDELEŞOIU.
Acest schit fusese început de d-l. Grigorie Ghica şi continuat de Varlaam, probabil la
1702
Biserica cuprinde piese de o deosebită valoare.
Schitul a fost înzestrat de mitrop. cu numeroase danii.
20 apr.1750 – Grigorie Ghica II l-a închinat mânăstirii Pantelimon din Bucureşti.
Varlaam a avut şi preocupări de ordin cultural:
înfiinţase o tipografie în Bucureşti, aducând dascăli şi tipografi.
1678 – tipăreşte o “CAZANIE”. Cartea a fost trandusă după ediţia ucraineană tipărită
la Lvov în 1665, numindu-se “Cheia Înţelesului”.
Activitatea sa s-a oprit aici, căci în 1678 scaunul domnesc a fost dat lui ŞERBAN
CANTACUZINO, care va readuce în scaunul mitropoliei pe TEODOSIE.
25 apr.1679 – are loc un sobor convocat de domn în care Varlaam depune cârja, căci
se va recunoaşte că Teodosie fusese înlăturat fără nici o vină.
La scurt timp, Varlaam a treacut munţii, în Transilvania însoţit de IOASAF de la
Argeş. Aici a vizitat pe mitropolitul Sava Bramcovici.
1682 – era la Iaşi, unde domnea Gheorghe Duca (1678-83) şi s-a reântors apoi în Ţara
Românescă.
După această dată a fost în Ţara Sfântă.
Reânştorcându-se s-a aşezat la ctitoria sa de la Trivale.
Cu puţin înainte de moarte şi-a scris “Aşezământul”rânduind ca mânăstirea Trivale să
fie închinată Coziei (1702)
+ 18 nov. 1702 la Cozia.
TEODOSIE (1679-1708) a doua oară.
Deşi n-a afost un om cu o cultură teologică deosebită, a aavut norocul să activeze sub
cei doi mari domni Şerban Cantacuzino şi C-tin.Brâncoveanu şi a avut ca sufragani
deaskemenea oamnei de cultură: episcopii MITROFAN şi DAMASCHIN de la Buzău,
ANTION IVIREANUL, tipograf, episcop şi apoi mitropolit.
Tot ăn acea vreme mai activau fraţii Greceanu, Ctin. Cantacuzino stolnicul.
Dintre tipăriturile care au ieşit la lumină în timpul lui Teodosie se numără:
LITURGHIER (1680) – avea tipicul în română , iar slujba în slavonă.
Tradiţia slavonă eraq încă foarte puternică. Reiese din Prefaţă că mitropolitul nu
îndrăznise să traducă Liturghia numai în româneşte. Din aceeaşi prefaţă putem desprinde date
şi evenimente ale vremii.
Prefaţa se pare, totuşi că aparţine lui C-tin.Cantacuzino Stolnicul , căci se întrevăd aici
aceleaşi idei ca şi în “Istoria Ţării Româneşti”, care-i aparţine.
O a II-a Praefaţă era semnată de Inochentie corectorul şi de Chiriac tipograful.
EVANGHELIE (1682) în româneşte.
Textul Evangheliei e diferit de acel al “Noului Testament” din 1648 şi de cel al
“Bibliei” din 1688.
El a fost reeditat în EVANGHELIA SLAVO-ROMÂNĂ (1693) la Bucureşti.
Trebuie reţinut că acum s-au tipărit pentru prima oară pericopele evanghelice ăn
ordinea citirii lor la slujbe. Până atunci se tipăreau “Tetraeavanghele” (ca în N.T.)
1683 – “APOSTOL” în româneşte.
Prefaţa a fost semnată de Şerban Cantacuzino.
Autorul împarte cărţile Sfintei Scripturi ca un specialist în ale teologiei: “legile”
(Panteteuhul şi Evanghelia), “istoriile” (cărţile istorice), “filosofia” (cărţile didactice), şi
“proorociile”.
Prin “Evanghelia” şi “Apostolul”, din 1682 şi 1683, s-a făcut din nou un pas înainte în
vederea introducerii limbii române în Biserică.
Dar cea mai importantă+ tipăritură a vremii a fost BIBLIA de la Bucureşti (16889.
Această lucrare încununează activitatea tipografică de până atunci.
Tipărirea a început în 5 nov.1687 şi s-a terminat în sept.1688
Are 499 pagişni
Are 2 prefeţe: una pe numele domnitorului Şerban Cantacuzişno, adresată clerului şi
credincioşilor, alta semnată de patriarhul DOSITEI al Ierusalimului, aceasta pentru a da o mai
mare autoritate lucrării.
Doritei era văzut ca un exponent al întregii Ortodoxii şi un protector al popoarelor
balcanice.
La traducerea acestei lucrări au contribuit mai mulţi învăţaţi: pe lângă Doritei,
Ghermano Nisis.
La baza ateaxtului N.T. a stat ediţia de la Alba Iulia 1648. Au fost reproduse integral şi
trie din capitolele de isogogie (introducere) la Evanghelia lui Marcu, Luca şi Ioan.
În ce priveşte textul N.T., la abază au stat textaele traduse de N.Milescu Spătarul
(1636-1708):
1661-64 – pe acând se găsea la Constantinopol ca reprezentant a lui Grigore Ghica, a
lucrat la traducerea Sfintei Scripturi
Traducerea lui N.Milescu a fost însă revizuită de mitropolitul Dosoftei al Moldovei, pe
acând era episcopla Roman.
Înainte de a afi dat la tipar, textul Bibliei a fost revăzut şi de unii cărturari munteni:
fraţii Greceanu, C-tin.Cantacuzino, aceştia ajutaţi de cărturarii greci amintiţi mai înainte.
E posibil ca aceşti ultimi revizuitori să fi avut în faţă şi traducerile româneşti mai
vechi: “Psaltirea” lui Conesi, “Palia de la Orăştie” (1581), “Psaltirea” şi “Paremih” lui
Doroftei.
“Bibliaa de la Bucureşti” era o expresie a unităţii românilor, prin faptul că la
traducerea participaseră cărturari din toate acele trei ţări române.
“Biblia” din 1688 cuprindea şi o lucrare intitulată: “A lui Iosif la Macavei carte”. Este
vorba de lucrarea: Despre raţiuneaa dominantă” a lui Iosif Flaviu, tradusă în româneşte de
N.Milescu şi revăzută tot de Dosoftei.
Este prima lucrare filososfică tradusă în română.
Alte tipărituri:
1691 – Mărgăritarele Sf.I.G.A.
- EVANGHELIA GRECO-ROMÂNĂ
– PSALTIRE
1703 – N.T. – tipărite de A.Ivireanul
În timpul lui Teodosie, pe când domnia trecuse lui Constantin Brâncoveanu, s-au
înfiinţat tipografii noi la Buzău (1691), prin strădaniile episcopului MITROFAN de Iaşi, la
Snagov (1696), la Râmnic (1705), datorită lui A.Ivireanul.
O latură însemnată a activităţii sale o constituie legăturile pe care le-a întreţinut cu

mitropolitul transilvan IOASAF (1682), SAVA din Velten (1684), VARLAAM (1685),
TEOFIL (1692) şi ATANASIE (1698) precum şi o mulţime de preoţi, mai ales braşoveni,
după actul unirii de la 1701.
+ 27 ian.1708 – înmormântat în spatele altarului a catedralei mitrop. Bucureşti.
INCEPUTURILE VIETII MONAHALE IN BOR

SF.NICODIM DE LA TISMANA
Viaţa monahală la noi a început înainte cu mult de venirea Sfântului Nicodim.

La Bulgari E de mult aviaţă mânăstiri - IOAN DE RILA (sec.X)
La sârbi, în a II-a jumătate a sec.XI, despotul ŞTEFAN NEMANIA(1186-96) ridică
mânăstirea Studeniţa.
SAVA – primul arhiepiscop şi regle ŞTEFAN II (1196-1227) întemeiază mânăstirea
Jicea.
În Rusia – mânăstirea Lavraa Peşterilor – Kiev înfiinţată de ANTONIE (sec.XI).
693 – prima ştire documentară despre Athos.
Monahismul românesc - călug.sciţi (sec.V-VI)
După anul 1000 s-a ridicat o mânăstire la Morisena (ortodoxă)
Au existat biserici şi mânăstiri în Transilvania şi Ungaria (1204)
Bjiseria de la Basarabi, peştera Sf.Nicodim Tismana, Chilia lui Daniil Sihastrul,
peşterile de la Ialomicioara, Bistriţa-Vâlcea, Prislop, biserica Sălaj – viaţă monahală timpurie.
Toponinia: Sihăstria, Călugăreni, Călugăru, Valea Călugărească, Chilia, Mânăstirea
ş.a.
Mişcarea isihastă a fost bine cunoscută la noi: Sihăstrie; avem foarte multe schituri cu
hramul Schimbarea la Faţă – esihasm.
1359 şi 1372 în actele de alegere a mitropoliţilolr se face amintire de locaşurile
mânăstirilor şi de o mare mulţime de călugări.
1369 – actul ctitoricesc a lui Vlaicu Vodă pomenea de viaţa chinovitică a românilor de
la Cuthamuş..
Sub mânăstirea Vodiţa - temeliile uneia mai vechi de prin sec.XIII.
Din sec.XIII – Biseria “lui Negru Vodă” de la Cetăţeni.
La Curtea de Argeş s-au descoperit ruinele unei biserici mai vechi pe locul bisericii
Sf.Nicolae Domnesc, ctitorită de Basarab I ( ).
Tot lui “Negru Vodă” îi mai sunt atribuite mânăstirile Arnota, Drăgăneşti , Bălteni,
Căscioare.
Nicodim a fost numai un priceput reorganizator al vieţii monahale.
Izvoare:
D.Sf.Nicodim: PAVEL DE ALEP, Slujba orebită a cuviosului Nicodim sfinţitul
(Râmnic 1767).
STEFAN de la Tismana , Viaţa preacuviosului părintelui nostru Nicodim sfinţitul
(1839).
S-ar fi născut la Prilep; înrudirea sa cu cneazul Lazăr al Serbiei nu are temei.
Se pare că eraq aromân (N.Iorga).
călugărit la Athos probabil la mânăstirea Hiolanalar.
De aici vine în Serbia şi ridică în ţinutul Cladovei o bisericuţă – Sf.Treime.
El ar fi ridicat şi mânăstirea Uratna şi Manastiriţa.
1369 – Vlaicu ocupă pentru câteva luni Vidinul.
El a venit la noi după ce Vidinul a fost ocupat de Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-
82). Acest loc a intrat sub influenţă catolică dar nu pentru mult timp. Tot atunci şi mitropolitul
DANIIL al Vidinului a venit în Ţara Românescă.
În aceste împrejurări se ridică mânăstirea Vodiţa (1370-72) ca centru de rezistenţă
ortodoxă. A fost zidită sub Vlaicu Vodă şi apoi pictată - hişov 1372.
(Înseamnă că venirea lui Nicodim la noi s-a întâmplat cel mai târziu în 1372).
Prin hrisovul 1372 Vlaicu Vodă îi făcea mânăstirii mai multe danii.
Se prevedea ca Vjodiţa să fie somovlastie – nimeni să nu se amestece în treburile ei.
FILOTEI - rezistenţă ortodoxă.
1375 – Nicodim pleacă în misiune la Constantinopol pentru a împăca Patriarhia
Ecumenică cu cea Sârbă, autocefală din 1346. Nicodim a primit aici rangul de arhimandrit.
TISMANA
Vodiţa a fost cuprinsă din 1376 în Banatul Seferinului ocupat de catolici maghiari.
Ca urmare se construieşte Tismana, care s-a bucurat de ajutoare materiale din partea
cneazului Lazăr.
1424 – hrisov care aminteşte data sfinţirii bisericii (1378) şi data morţii lui Nicodim
(+1406)
3 oct.1385 – prima menţiune despre Tismana într-un act de cancelarie.
Cel care a început ridicarea mânăstirii a fost RADU I (+1383), continuând sub fiul său
DAN I. Aceştia au înzestrat-o .
1387 – document care precizează că lucrările s-au încheiat sub Mircea.
Nicodim este amintit în mai multe hrisoave:
Pentru Cozia – 1389
Pentru Tismana – 1387, 91, 92, 99.
Într-un hrisov din 1387 se prevedea pentru Tismana princip. Samovlastiei.
1406 – cele două mânăstiri primeau sate din Serbia din partea cneazului ŞTEFAN
LAZAREAVICI.
Tismana devine cea mai însştărită mânăstire din Ţara Românească.
10 iul.1464 – Mânăstirea Vodiţa, amintită pentru ultima oară.
Conform tradiţiei, Sfântul Nicodim ar fi ridicat : mânăstirea Topolniţa, Coşuştea
Crivelnic, Vişina, Prislop; Pimele mânăstiri din Moldova ar fi ctitorite de ucenicii săi.
Actitivatea cărturărească:
Corespondenţa cu Eftimie al Târnovei (2 scrisori se cunosc)
1404-5 – caligrafiază un “Tetraevanghel” on slavă - primul manuscris cu dată sigură
de la noi.
“Această sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în anul al VI-
lea al prigonirii lui!… 6913 de la F.L.” (1404-5).
S-a crezut că a fost scris la Prislop sau Vodiţa.
23 nov.1406 – pomenit într-un hrisov de la Mircea .
+ 26 dec.1406 – înmormântat la Tismana canonizat.
În locul lui a fost ales egumen AGAFTON.
PRIMUL MANUSCRIS cu dată sigură, la noi, este “Tetraevanghelul” (1404-5)
MÂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCA

SEC.XIV-XV
COZIA – ctitorie voievodată din a II-a jumătate a secolului XIV neckropola lui
Mircea.
Prima neţiune documentară despre mânăstirea Cozia – 20 mai 1388 - “ Mircea a
ridicat “din temelie o mânăstire pe locul numit Călimăneşti de Olt”. Îi dăruia o serie de sate şi
îi făcea multe danii materiale.
Să se respecte principiul samovlastiei.
Toate aceste danii - Cozia , a II-a după Tismana. Egumenul de atunci era
AGAVRIIL. I-au urmat SOFRONIE (1406+18) şi IACOB (1421).
Vechimea : ar fi fost începută de RADU I şi continuată de DAN I.
Părerile acele mai raecente: prima aşezare mănăstirească este cu mult anterioară lui
RADU I.
Se presupune că fiind lăcaş la Cozia, ale cărei ruine se văd azi lângă mânăstire ,
datează din prima jumătate a secolului XIV.
Numele : COZ (turc) - nucă: regiunea era plină de nuci – NUCET – COZIA
1388 – apare într-un hrisov cu numele acesta.
Schimbarea numelui de NUCET în COZIA s-a făcut pentru că în judeţul Dâmboviţa
mai era un lăcaş numit tot Nucet. – Nucetul de Dâmboviţa era mult mai vechi şi această
mânăstire din Dâmboviţa era foarte bogată.
Sub dependenţa Coziei se afla mânăstirea COTMEANA (apare lângă Cozia în
hrisovul (20 mai 1388). Pomelnicul ei începe cu Vladislav Voivod, urmat de Radu, Dan,
Mircea şi alt Dan.
SNAGOV în mijlocul lacului Snagov.
1408 – hrisov de întărire a unor danii.
Nu se cunoaşte ctitorul; s-au găsit monede de la VLAICU VODĂ – este din timpul lui.
Poate că Mircea a ridicat o nouă biserică s-au a mărit-o pe cea veche.
STRUGALEA – ctitor ( )
BOLINTIN – hram Bunavestire
Ctitor – un logofăt al lui Mircea: FILOŞ devenit FILOTEI MONAHUL – autorul unor
priceasne de la slujbele utreniei, vecerniei.
VISINA (azi în ruine) – ctitor – DIONISIE ( ucenic al Sfântului Nicodim)
Datată: a II-a jumătate a secolului XIV
Situată la ieşireaa Jiului din defileul Bumbeşti-Livezeni
BRĂDET (jud.Argeş) – ctitorită de Mircea.
În biserică, Mircea e înfăţişat în tabloul ctitorilor, alături de soţia sa MARA ( ) (…
RA)
DEALU – are ca posibil ctitor pe MIRCEA.
1431- ALEXANDRU ALDEA (acea mânăstire nişte danii pentru “veşnica pomenire a
sfântului răposatului meu Mircea Voievod şi a domniei mele”.
GLAVACIOC – tot din timpul lui Mircea.
1507 – hrisov de la Radu cel Mare care ne arată că Mir4cea o înzestrase.
COSUŞTEA CRIVELNIC – sec.XIV
În documente abia la 1493
Conform tradiţiei, ctitor – Nicodim
CELE MAI VECHI BISERICI DE MIR
DROBETA TURNU SEVERIN
CURTEA DE ARGEŞ – biserica San Nicoară- o biserică sub Sf.Nicolae Domnesc
CÂMPULUNG – “Negru Vodă” – hram “Adormirea Maicii Domnului”; Aici au fost
înmormântaţi BASARAB I şi NICOLAE ALEXANDRU BASARAB - ridicată înainte de
1352.
În ultimii ani ai lui Basarab I s-a început construcţia Sf.Nic.Djomnesc – Curteaa de
Argeş.
SECOLUL XV
VODIŢA şi TISMANA s-au bucurat de numeroase privilegii şi-n timpul urmaşilor lui
Mircea. La înflorirea Tismanei au contribuit şi stareţii:
AGAFTON (1407-1428), GHERASIM )1444), MATEI (1479-90), IOANICHIE
(1491-1503).
COZIA – s-a bucurat de o stare materială excepţională. Se crede acă trei dintre
egumenii ei sunt IOSIF, MACARIE şi ILARION.
COTMEANA – existenţă mai modestă;
A devenit metae al Coziei.
SNAGOV – întâlnită în foarte multe hrisoave la Mircea de la DAN II (1428), VLAD
DRACUL (1441) , VLADISLAV II (1453).
Tradiţia : VLAD ŢEPEŞ înmormântat acolo ( )
Hrisoave: BASARAB C TÂNĂR (1482), VLAD CĂLUGĂRUL (1487) şi RADU cel
MARE (1500).
DEALU – socotită ctitorie a lui Radu cel Mare, căci el a zidit biserica existentă azi,
dar e mult mai veche datând din primele decenii ale sec.XV.
Radu cel Mare a început construcţia bisericii în 1500.
Sfinţirea – dec. 1501
Zugrăveala a fost făcută sub Neagoe Basarab
Radu cel Mare – înmormântat aici, în pronaus.
După unii, aici ar fi fost instalat şi atelierul tipografic al lui Macarie
GLAVACIOC (hram Bunavestire)
- hrisov
datează din timpul lui Mircea (v.hrisov 1507)
mânăstirea nu mai apare în documente până la Vlad Călugărul (1482-95)
Fiul său Radu cel Mare a isprăvit biserica.
GOVORA – (hram Adormirea Maicii Domnului) refăcută total de Radu cel Mare,
existând poate din timpul lui Mircea.
Documentar apare numai sub Vlad Călugărul
4 feb.1488
3 mai 1502 – act de confirmare a posesiunilor ei.
Avea o situaţie foarte bună.
Cu timpul unele au dispărut:
Mânăstirea de la BOLINTIN cu hramul Bunavesktire (dispărută la mijlocul sec.XV)
pomenită prima oară – 15 mart.1433.
ctitorie a lui FILOS (FILOTEI MONAHUL)
COMANA (hram Sfântul Nicolae) – ctitor Vlad Ţepeş
RÂNCĂCIOV (Muscel)
Iul.1498 – apare în document.
A fost refăcută în sec.XVII şi XIX
Azi e biserică de mir.
TÂNGANU – ctitor Radu cel Frumos (1462-75)
BABELE (dispărut) – ctitor Vlad Călugărul (1482-95)
TUTANA (argeş)- pomenită în 1497
SFÂNTUL NICOLAE din TÂRGŞOR – în 1447 (Ploieşti)
OSTROV (hram Naşterea Maicii Domnului)- datează din prima jumătate a secolului
XV.
în Călimăneşti.
Schitul IEZER (sat Cheia) – amintit 1501
VALEA – document 1506 – ridicată şi înnoită de monahia ”MAGDALINA”
CRICOV – 1486 - hrisov de întărirre a unor posesiuni
Ctitorită de “jupân DRĂGHICI” (sec.XV). Mai târziu s-a numit MĂRGINENI sau
DRĂGHICEŞTI.
NUCET (Dâmboviţa) - la sfârşitul secolului XV pârcălabul GHERGHINA şi soţia sa
NEAGA au ridicat aici un nou lăcaş.
BISTRIŢA – ctitoria boierilor CRAIOVEŞTI
Existenţa ei – atestată în 1491-92 – hrisov de la Vlad Călugărul.
1494 – hrisov în fruntea căruia se afla şi ILARION mitropolitul Ungrovlahiei (1487-
1502).
Înainte de a fi refăcută de Craioveşti, fusese distrusă la 1509 de MIHNEA cel RĂU.
Aici se află moaştele sfântului GRIGORIE DECAPOLITUL.
Biserica are bolniţă cu hramul Schimbarea la Faţă, hram foarte frecvent în aceaa
vreme, când irihasmul era în floare – poseda 180 moşii ( )
SECOLUL XVI
CURTEA DE ARGEŞ (1514-17) – ctitor NEAGOE BASARAB – sfinţită 15
aug.1517 de către patriarhul ec. TEOLIPT.
A devenit gropniţa familiei ctitorului )Neagoe, d-na. Despina, Radu de la Afumaţi şi
soţia sa Ruxandra, sora ei Stana şi alţi 3 copii ai lui Neagoe).
NEAGOE BASARAB a mai ctitorit.
biserica Mitrop. din Târgovişte (zugrăvită de Radu Paisie)
biserica Sf.Gheorghe Târgovişte
schitul Ostrov- Călimăneşti, pe locul unuia mai vechi (în 1520-21)
a zugrăvit bis. Mânăstirea DEALU şi GLAVACIOC
reface biserica mare de la SNAGOV şi TISMANA
VLAD ÎNECATUL (1530-32):
VIFORITA
RADU PAISIE (1535-45):
Schit. VALEA-ARGEŞ (1535), mânăstirea MISLEA (Ptr.) (1536-37)
Bolniţa mânăstirii COZIA (1542-43)
MIRCEA CIOBANUL (1545-54; 58-59)
CURTEA VECHE – Bucureşti ( Sf.Anton) – aici a fost îngropat
Reface IEZERUL
ZNAGOV
Sf.NICOLAE din Câmpulung (1565-66)
PĂTRAŞCU cel BUN (1554-57)

GOGLGOTA (Târgov)
CUV.PARASCHIVA (Râmnic)
PLUMBUITA – PETRU cel TÂNĂR (1559-68)
ALEXANDRU II MIRCEA (1568-77)
MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91)
SF.TROIŢĂ “din jos de Bucureşti” – ALEX MIRCEA şi RADU MIHNEA (1611-
16;20-23) – devine mânăstirea RADU VODĂ
PETRU CERCEL (1582-85):
Bis.ADORMIREA (Târgovişte)
BĂTUŞARI (Curtea de Argeş)
Mânăstirea MISLEA (o reface)
MIHNEA TURCITUL (1577-83; 85-91) REFACE:
TUTANA
GLAVACIOC
ANINOASA-CISLĂU - o ridică soţia lui – azi dispărută
MIHAI VITEAZUL (1593-1601)
Mânăstirea MIHAI VODĂ hram Sf.Nicolae)
Reface CLOCOCIOV (Slatina)
Ridică catedrala din Alba Iulia
RADU ŞERBAN (1602-11) reface:
COMANA (aici au fost aduse osemintele lui în 1640 de la Viena)
BOIERII CRAIOVEŞTI
1519 - ridică mânăstirea BISTRIŢA după ce fusese distrusă de Mihnea cel Rău
BRÂNCOVENI STREHAIA SF.DUMITRU – CRAIOVA

SADOVA Schit PĂPUŞA Schit JDRELEA
Clucerul MANEA PERŞANU:
Bis. Sf.VINERI (PARASCHIVA) (1517)
Bis. Sf.NICOLAE-ANDROMEŞTI (1527) Târgovişte
Mânăstirea SEACA –MUŞETEŞTI (1515-18) (Olt)
Alte mânăstiri:
VIEROS - Iordache Golescu
COBIA – Badea Stolnicul
BUCOVAŢUL VECHI (COŞUNA) în Craiova – refăcută 1572
STELEA ( Târgovişte)
Mânăstireas SF.IOAN – Bucureşti (distrusă) - Stelea Spătarul
MĂRCUŢA (Bucureşti) ( 1588-92)
BANU (Buzău)
PANAGHIA (Drobeta)
HOTĂRANI (Romanaţi , OH)
CREŢEŞTI , STRÂMBA, FLĂMÂNDA
Mânăstirea CERNICA - Cernica Ştirbei (1600)
Fraţii BUZEŞTI refac :
STĂNEŞTI şi CĂLUI
SURPATELE
Ridică biserica mânăstirea MAMUL
LUCA DIN CIPRU – mânăstirea IZVORANI (sfârşitul sec.XVI)
Epis.Râmnic EFTIMIE şi MIHAIL
Schitul OLTENI
Egum. AMFILOHIE – paraclisul ADORMIREA (Cozia)
MÂNĂSTIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

ÎN SEC.XVII
În sec.XVII s-a construit cel mai mult.
Între marii ctitori de lăcaşe se nudmără MironBarnovschi, Matei Basarab, Vasile
Lupu, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, mitropoliţii: Anastasie Crimca, Ştefan,
Teodosie, episcopii: Serafim, Ştefan de la Râmnic ş.a.
Ceea ce a produs însă nemulţumiri a fost faptul închinării de către unii domni a
lăcaşurilor acestora la locurile sfinte. Cu toate acestea în mânăstire s-a dezvoltat o viaţă
cultural-duhovnicească deosebită în acel secol.
CTITORIILE LUI MATEI BASARAB:

44 mânăstiri şi biserici (este domnitorul cu cele mai multe ctitorii în România)
ARNOTA (1633-36) – aici a fost îngropat cu soţia sa.
SADOVA (1637)
CĂLDĂRUŞANI 81637-38)
MĂXINENI (înainte de 1637)
PLĂTĂREŞTI (1646)
NEGOIEŞTI (1648-49)
BREBU
BĂRBĂTEŞTI (1645-46)
STREHAIA (1645)
A REZIDIT:
NEGRU VODĂ (Adormirea) – Câmpulung
PLUMBUITA, BRÂNCOVENI, DRĂGĂNEŞTI – Roşiorii de Vede
Bis. Mitropoliei Târgovişte
Bis. Lui Neagoe de la Argeş – turnul, clopotniţa , chiliile
Bis.Slobozia – în Slobozia
A MAI ZIDIT:
CATEDRALA EPISC.BUZĂU; RÂMNIC;
BIS. SĂRINDAR
BIS.SF.APOSTOLI - Bucureşti
BIS.SF.DUMITRU – Craiova (1651)
BIS.SF. ÎMPĂRAŢI
BIS. SF.NICOLAE – Androneşti
BIS. SF.APOSTOLI (Ploieşti) (1639) etc,
ÎN AFARĂ:
SOVEJA (1644-45) – Moldova
TURNU ROŞU (Sibiu)
SVIŞTOV şi VIDIN (Bulgaria )
SF.MIHAIL SINADON (Sf.M-te)
MÂNĂSTIRI RIDICATE DE RUDE, BOIERI:

Preda Brâncoveanu : mânăstirea DINTR UN LEMN (cea din zid)
Mânăstirea GURA MOTRULUI
Logofătul Danciu Pârâianu – mânăstirea POLOVRAGI (refăcută) (1647-48)
CTITORIILE LUI CONSTANTIN ŞERBAN BASARAB (1654-58)

SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA (Bucureşti) – 1656-58
D-na. BĂLAŞA (soţia lui):

Biseria SF.VINERI - Târgovişte
GHEORGHE GHICA (1659-60)

Bis. SF.TREIME – Cerneţi
ŞERBAN CANTACUZINO (1678-88)
Bis.DRĂGĂNEŞTI – Prahova
Mânăstirea COTROCENI – Bucureşti
A refăcut ctitoriile lui Neagoe Basarab
Soţia sa a ridicat:
Bis.DOAMNEI – Bucureşti )1683)
În timpul său mitropolitul ŞTEFAN a ridicat:
Bisericile: GRĂMEŞTI şi RÂMEŞT6I
Mitr. VARLAAM – TRIVALE şi TURNU (lângă Călimăneşti)
Mitr. TEODOSIE – CETĂŢUIA din Râmnic
SG.GHEORHGE (Râmnic)
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU 81688-1714)
Încă de când era boier a zidit:
POTLOGI – Dâmboviţa (1683)
MOGOŞOAIA (1688)
Apoi:
Mânăstirea HOREZU (1690) – cel mai vast ansamblu ade arhitectură medievală din
Ţara Românească.
Mânăstirea este lucrată cu o măiestrie deosebită şi are în jur o serie de schituri şi
paraclise.
Mânăstirea Horezu era destinată a fi gropniţă domnească, dar nu a mai putut să-şi
atingă scopul căci marele domn a murit asasinat pe meleaguri străine.
Rânduise atunci ca egumen pentru Horezu pe Ioan – care a păstorit 30 ani.
Mânăstirea BRÂNCOVENI – a reclădit o biserică
Aici era îngropat tot neamul său.
La Bucureşti ctitorise:
Bis.Sf.IOAN GRECESC (1703-4)
Bis.mânăstirea SF.SAVA
Bis.mânăstirea SF.GHEORGHE NOU – aici au fost aşezate osemintele actitorului în
1720.
O serie de mânăstiri au suferit refaceri în timpul său:
Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Dintr-un Lemn, Argeş, Dealu, Snagov, etc.
În Transilvania aa zidit:
Biserica din Făgăraş (1697-98)
Mânăstirea SÂMBĂTA de SUS (în Făgăraş) (înainte de 1701)
În afara ţării:
Biserica SF.NICOLAE din Galata (C-tinopol)
Mânăstirea SF.PAVEL (Athos)
Soţia sa Mariaa a zidit:
Biserica DINTR-O ZI - Bucureşti
Bolniţa de la Hurezi
Biseria mânăstirea VIFORITA – a raefăcut-o
Boierii lui Brâncoveanu au zidit sau refăcut:
Mânăstirea SINAIA – spătarul Mihai Cantacuzino
Mânăstirea COLŢEA – spătarul Mihai Cantacuzino
Biserica din Fundeni şi multe alte zeci de bisrici şi mânăstiri.
LITERATURA BISERICEASCA
SEC.XV-XVI
În mânăstirile noastre au luat naqştere opere originale prin asimilarea creaţiilor
teolog.originale, istorice şi literare bizantine.
La operele teolotg. se adaugă colecţii de canoane şi re..... erau traduceri ale acestoraa
din greacă.
Manuscrisele de la noi s-au păstrat în limba slavă veche, limba cancelariei la noi.
Erau la noi acum aproximativ 2000 manuscrise şi alte sute în străinătate.
Cele mai vechi manuscrise la noi sânt din (sec.X-XI).:
SAVINA KNIGA – Evangheliar cu 165 foi pe piele
CODEX SUPRALIENSIS– descoperit în mânăstirea Suprasl (Polonia)
(_ ) EVANGHELIAA GLAGOLITICĂ unde partea cirilică ar fi fost scrisă de un
român.
Manuscrise din secolul XIII:
TEGRAEVANGHELIAR (Putna)
APOSTOL (diac.Ştefan)
OCTOIHUL de la Caransebeş ş.a.
GAVRII URIC – 1414 – copiază „Cele 16 lucrări ale lui Gr. De Naz” cu comentariile
lui N.Heradeea
făcea parte adintr-o familie boierească (tatăl său s-a călugărit - PAISIE).
A activat la mânăstirea Neamţ între 1424-1429 - 17 manuscrise:
TETRAEVANGHEL (1429) – la cererea doamnei Marina soţia lui Alexandru cel Bun,
cu text slavon-grec.
TETRAEV. (1436) – pentru mânăstirea Neamţ
3 MINEIE
6 SBORNICE
MĂRGĂRITARELE Sf. IGA (1443)
CUVÂNT – ASCETICE ale lui VASILE cel MARE (1444) ş.a.
Copişti şi manuscrise din timpul lui Ştefan cel Mare

NICODIM de la PUTNA – MINEI (1467)
Tetraevanghelie (1473) pentru mânăstirea Humor – în acest tetraev. Se află portretul
lui Ştefan
CASIAN – Minei august, nov., octom.
Psaltire (1470)
PALADIE – Tetraev. (1488)
Liturghier (1492)
SPIRIDON – Tetraev. (1502)
PAISIE – Minei marktie (1504) pentru Dobrovăţ
IOANICHIE de la Neamţ – Minei
PAHOMIE de la Voroneţ – Tetraev. (1490)
IGNATIE din Coţmani –Minei – noiembrie (1504)
Diac. ISAIA – Minei – febr. (1492)
Logof.ION TĂUTU – Psaltire
ANASTASIE – Minei ian. (1466) în mânăstirea Moldoviţa
Un centru de acaligrafiere a fost şi la mânăstirea Bistriţa, unde s-a sckris pomelnicul
din 1407.
Au mai fost o serie de opere patristice, copiate la Neamţ. Aici s-a copiat romanul
„Varlaam şi Ioasaf”.
Manuscrise în Ţara Românească şi Transilvania
Sf.NICODIM – „Tetraevangh.” Copiat în 1404-5 în mânăstirea Vodiţa.
DRAGOMIR – Sintagma lui M.Vlastarae (1451)
În Transilvania au fost descoperite 150 manuascrise de la toate mânăstirile.
Lucrări teologice
NICODIM – autorul scrisorilor către Eftimie al Târnovei
FILOTEI – autorul „pipealelor” (ctitor la mânăstirea Bolintin)
SECOLUL XVI
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
cel dintâi moment propriu de teologie dogmatică, morală şi de spiritualitate creştină şi
prima colecţie de rugăciun i.
Lucrări istorice
LETOPISEŢUL DE LA PUTNA – 2 variante (din timpul lui Ştefăniţă Vodă (1517-27)
I – 1359-1526
II – 1359-1518
CRONIACA lui MACARIE – episc. de Roman (1531-48; 51-58)
ucenic la mitr. Teoctist II
2 variante:
I 1504-1542
II 1504-1551
stil panegiric
Macarie a fost însărcinat de Alexandru Lăpuşneanul cu traducerea „Sintagmei lui
M.Vlastares”
CRONICA lui EFTIMIE – ep. de Rădăuţi (1558-61)
continuă cronica anterioară, exprimând faptele de la 1541-54, când domnea
Lăpulmeanul.
AZARIE – a III-a cronică slavă care acontinuă versiunea II a cronicii lui Macarie, de
la 1551-1574.
ISAIA – prima colecţie de cronici moldoveneşti (la mânăstirea Slatina) înainte de
1561.
Cuprinde Letopiseţul Putna I, cronica I lui Macarie şi cronica lui Eftimie.
În Ţara Românească prima ckronică a fost „Viaţa şi traiul Sfinţiei sale părintelui
nostru Nifon, patriahul Ţarigradului” scrisă de GAVRIIL PROTUL.
Primele manuscrise româneşti
CODICELE VORONEŢEAN
PSALT. SCHEIANA
PSALT. VORONEŢEANĂ
PSALT. HURMUZAKI
ACTIVITATEA TIPOGRAFIŞCĂ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ – SEC.xvi

MACARIE, D.LIUBAVICI, LAVRENTIE
1440- I.Gutenberg introduce tiparul
1483 – tipărită cea dintâi acarte cu alfabet slav (Vemţia)
1491 – primele cărţi liturgice ortodoxe la Cracovia (Triod Penticostar, Octoih,
Ceaslov, Psaltire).
O tipografie cirilică a funcţionat la Cetirnil între 1493-95 sub conducerea lui
Gh.Cernoevici.
MACARIE – tipograful de aici
El tipăreşte la cetinie:
„Octoih” în 2 părţi (1493-94)
„Psaltirea” (1495)
„Molitvelnic” (1496)
1505-8 – Maxim Brancovici l-a recomandat lui Radu cel Mare.
În acţiunea sa de reorganizare a bisericilor, domnitorul a înfiinţat prima tipografie din
Ţaraq Românească pentru a edita cărţi pentru bisericile din ţară.
Macarie însuşi a lucrat literele de aici, ajutat de călugări români, întrucât literele de la
Cetinie nu se potrivesc acu cele de la noi (deci el nu şi-a adus literele).
Tipăreşte la noi:
„Liturghierul” (1508)
„Octoihul” (1510)
„Tetraevanghel” (1512)
LITURGHIERUL (1508)- PRIMA TIPĂRITURĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
A fost început în timpul domniei lui Radu cel Mare (1507) şi isprăvit sub Mihnea cel
Rău (1508-9), în 10 nov.1508
Cuprinde: povăţuireaa către preot a Sf.Vasile cel Mare
rânduiala Proscomidiei
Liturghiile Sf. IGA, Sf. Vasile şi Sf. Grigorie Dialogul
Litia, Uccernia, Otrenia ş.a.
-însemnătatea :
Primaa carte tipărită în ţările române
Reprezintă prototipul liturghierelor slave care vor apare de aici încolo.
OCTOIHUL (1510)
26 aug.1510 – în timpul lui Vlad cel Tânăr (1510-12)
un tip mixt : slujbele din toate zilele săptămânii pe gls. 1 şi pe gls. 2-8 numai duminici
şi sărbători.
Pentru imprimarea acestuia a avut alt manuscris decât cel de la Cetinie, pentru
„Octoihul” (1493-94)
A fost modelul „Octoihului slav” al lui Coresi (1557)
TETRAEVANGHEL (1512)
25 iun. 1512
cuprinde cele 4 Evanghelii în ordine canonică cu indicarea pe margine a pericopelor ce
trebuie citite.
Însemnătatea: prima tipăritură de acest gen pentru toţi credincioşii care foloseau slava
în cult.
Cel mai izbutit dintre tipăriturile macakriene.
Conţine nenumărate frontispici, înflorituri, suprapuneri de culori, care dau impresia de
manuscris.
1546 – reeditat la Sibiu de Filip Moldoveanul
Caracteristicile acestei cărţi:
limba slavă medio lenlgară – limba liturgică
frontispiciile
iniţialele ornate - o estetică remarcabilă
Prin măiestria execuţiei egalează orice tipăritură europeană.
Locul tipăririi acestei cărţi: Târgovişte sau Dealu (au mai existat păreri cum că n-ar fi
fost tipărite aici, dar acestea sânt infirmate.
Ornamentele, hârtia de provenienţă felurită ne arată că ne aflăm în faţa unor opere
locale . Deasemenea, aspectul tipografic mai puţin îngrijit se putea produce numai într-o
tipotrafie începătoare.
Prezenţa stemei Ţării Române - ( ) au fost tipărite la Târgovişte.
Activitaatea tipografică a lui Macarie a încetat după 1512, când se pare că a fost ales
mitropolit (1512-21). A fost preocupat de reorganizarea Bisericii Ţării Române şi nu a mai
tipărit şi nici nu şi-a format ucenici.
Abia peste 3 decenii este reluată activitatea tipografică în timpul domniei lui Radu
Paisie (1535-45) şi a mitropolitului Asania (1544-58) – prin DIMITRIE LIUBAVICI şi
călugărul MOISE.
D.LIUBAVICI tatăl său tipărise în Serbia un „Liturghier”, „Psaltire” şi „Molitvelnic”
(1519-23, apoi Dimitrie Liubavici – „Octoih” (1539).
În ŢARA ROMÂNĂ
MOLITVELNIC SLAVON – 1545
CONŢINE PRIMA PRAVILĂ DIN ŢĂRILE ROMÂNE – făcută de MOISE cu
literele lui D.Liubavici,”în cetatea ade scaun Târgovişte”.
Avea ca anexă o „Pravilă” - prima din Ţara Românească.
PRAXIU (Apostol) ajutat de Oprea şi Petru (martie 1547) – la Târgovişte în timpul

lui Mircea Ciobanul.
Pomenit în epilog mitrop. Anania
Ordinea pericopelor estse cea canonică
Tipar negru-roşu
Limba cărţilor lui D.L. este slava, red.medio-bulgară
Ambele împodobesc cu frontispicii, arabescuri având în mijloc stema Ţării Române
sau a Moldovei în cazl Apostolului făcut pentru Moldova.
A format în atelierul său primii ucenici de neam român: OPREA, PETRU (menţionaţi
în epilogul „Apostolului), CORESI.
OPREA – va prelua conducerea tipografiei şi va tipări un „Octoih” în 1557, la Braşov

împreună cu CORESI.
1557- CORAESI tipăreşte la Târgovişte un „Triod – Penticostar” slavon, ajutat de 10
ucenici . (În timpul celei de a II-a domnii a lui Mircea Ciobanul (are 11 xilogravuri).
Peste un sfert de veac mai întâlnim o tipografie în Ţara Românească – Plumbuita –
lângă Bucureşti, întemeiată pe timpul mitropolitului EFTIMIE II (1568-76).
Aici activ.ierom. LAVRENTIE şi ucenicul IOVAN.
1573 – aceştia lucraează matriţele
1582 – tipăresc un TETRAEVANGHEL slav şi o PSALTIRE.
Tetraevanghelul - 11 exemplare
Ei au lucrat fiind sprijiniţi de Alexandru II Mircea şi de mitropolitul Eftimie II.
ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ ÎN TRANSILVANIA SEC.XVI

FILIP MOLDOV., CORESI
FILIP MOLDOVEANUL
în prima parte aa dec.XVI la Sibiu – o tipografie cu litere latine şi slave – aceasta aa
fost prima tipografie din Transilvania, întemeiată la 1528.
Aici a funcţionat o secţie slavo-română sub conducerea lui Filip Pictor (Moler),
menţionată peste 50 ori între 1521-54, în actele magistraturii sibiene.
1555 - postul de „scriitor la cetate” este ocupat de fiul lui Filip, IOACHIM.
Opere:
PRIMA TIPĂRITURĂ ROMÂNEASCĂ
1544 – CATEHISM ROMÂNESC – la Sibiu (azi pierdut)
conţinea principalele regăciuni şi învăţături creştine: cele 10 porunci, crezul, Tatăl
nostru.
Se remarcă prin aceea că este prima tipăritură română.
1546 – TETRAEV.SLAVON – reeditarea celului lui Macarie
are stema Moldovei pe faţa filei (289) - legăturile tipografului cu ţara sa de origine
şi că această tipăritură ar fi reaclizat pentru moldoveni, ca şi „Apostolul” lui D.Liubavici.
prima tipăritură împodobită cu xilogravuri
la începutul Evangheliilor apar simbolurile celor 4 Evanghelii, ca şi cu sfârşitul cărţii.
1551-53 – TETRAEV. SLAVO-ROMÂN

prima tipăritură în română păstrată până azi.
Potrivit studiului filigramelor hârtiei - s-a tipărit între 1551-3.-
Textul nou este o traducere mai veche din slavă , făcută în Moldova de unde a fost
adusă.
Se pare că a fost cerută de Ştefan Rareş (1551-52)
F.Moldoveanul a fost un om de mare cultură, cunoscător a mai multor limbi, folosit de
magistr. Pentru corespondenţaa cu ţările străine şi inclusiv cele române.
A pus bazele primei tipografii româneşti, ce lucra în paralel cu cea slavă de la
Târgovişte.
CORESI
ORIGINEA Târgovişte
Învaţă tiparul în atelierul lui Liubavici
Amintit prima oară împreună cu Oprea, în epilogul „Octoihului slavon” de la Braşov
(1556-57). Tot aici sânt amintiţi principii Transilvaniei, domnii Ţării Române şi Moldovei. În
frontispiciu, cartea avea stema Ţării Române.
Tipăreşte a II-a saa carte la Târgovişte: + 10 icemoco: TRIOD PENTICOSTAR
(1557-8) – în limba slavonă , tipărit din porunca lui Pătraşcu cel Bun (1554-57).
Însemnătatea: - prima carte de acest sfel la noi
11 xilogravuri în lemn
frontispicii
1559 – se stabileşte la Braşov
Acum activitataea tipografiei din Târgovişte încetează pentru 90 ani.
În jurul bisericii Sf.Nicolae din Schei – a luat naştere un adevărat centru cultural
românesc sprijinit de preoţii de aici, fiind oameni de carte.
Aici Coresei avea o întreprindere tipografică proprie. Aici a făcut el literele cu care a
lucrat, însă a adus cu sine pe ucenicii de la Târgovişte.
Opera:
ÎNTREBARE CRAEŞTINEASCĂ 81559) – ROMÂNĂ
Are numai 11 foi din cele 14.
Nu se cunoaşte data şi autorul. Se pare că-i Coresi după caracterele folosite,
asemănătoare cu ale altor tipărituri ale lui.
Anul, majoritataea istoricilor - 1559, dar mai recent – 1560.
A fost tradusă din slavonă „cu ştirea episc. SAVEI al Ţărei Ungureşti”, fiind închinată
mitrop. Efrem (1558-66).
Ar fi o nouă ediţie a „Catehismului” Sibian (1544).
Textul expres sub forma a 28 întrebări şi răspunsuri privitoare la cele 10 porunci,
Simbolul credinţei, Tatăl nostru, Botez, Împărtăşanie.
Toate acestea sânt de factură protestantă pentru că se pare că editorul cărţii era
german.
2.TETRAVEVANGHEL (1560-61) – românesc
246 foi (a durat tipărirea 9 luni)
la baza ediţiei au stat vechile traduceri româneşti ale Sf.Scripturi.
în epilog: „S-a tipărit să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s
creştinii”.
Are 4 frontispicii la începutul Evangheliilor.
3. APOSTOL (1563) – în româneşte

4. TÎLCUL EVANGHELIILOR (1567)
în româneşte (250 foi)
amestec de învăţături protestante şi ortodoxe (conţine atacuri împotriva cult.icoanelor,
ierarhiei , postului şi totodată citate din Sf.Părinţi).
cuprinde 49 cuvântări la sărbători.
MOLITVELNICUL – anexa „Tâlcului Ev.”
În realitate este o carte de cântece şi slujbe calvine.
Numărul tainelor este redus la 3: Botez, Cununie, Împărtăş.
Locul tipăririi lor este Cluj. ( )
II. Tipărituri slavone:

SBORNIC (1568-9)
OCTOIH MARE (1574-75) - menţionaţi aici mitrop. EFTIMIE II (1568-76)
PSALTIREA (1577) – menţionată de mitropolitul SERAFIM (1576-85
1577 – Psaltire slavo-română
TRIOD (1578)
2 TETRAEV. (1579 şi 1583)
SBORNIC SLAVON (1580) (tipărit la Sebeş)
Concomitent mai tipăreşte în română.
PSALTIREA (1570) – format mare
200 file
după manuscrisul vechi
LITURGHIER (1570)
Cuprinde numai Liturghier , Sf. IGA
Aveaa la bază un prototip slavon în manuscris, diferit de cel al lui Macarie
Tradusă de preoţii de la biserica Sf.Nicolae Schei, căci acolo era o şcoală veche (din
sec.XII cf. Vasile Oltean Aut.Plămăd.
PRAVILA SF.PĂRINŢI (1570-80)
Cea mai veche pravilă română tipărită
Tradusă după o versiune slavă.
EVANGHELIAA CU ÎNVĂŢĂTURĂ sau CAZANIA (1581)
A fost tipărită după un manuscris dat de Serafim al Ungrovlahiei
Operă de colaborare transilvano-munteană
Scrisă cu binecuvântarea dată de cei 2 mitropoliţi ai Transilvaniei şi al Ţării
Româneşti (Ghenadie şi Serafim).
Tradusă după Cazania slavă a lui Ivan Feodorov
Avea rostul de a apăra şi întări Ortodoxia şia pe credincioşi.
Cea mai însemnată carte de doctrină ortodoxă tipărită la noi în secolul XV.
300 foi – text reprodus după „Tetraev” (1560-61)
traducătorii: popa IANE şi MIHAI din Şchei au tradus-o din sârbeşte.
Ucenicii lui Coresi
Diac. Călin - redit. TETRAEV SLAVON din 1562 (1565)
jupân LORINŢ + 4 ucenici - OCTOIH SLAVON (1567)
PSALTIRE SLAVONĂ (1577-80)
TETRAEV SLAV (1579) Alba Iulia
ŞERBAN + „MARIAN diac.” Fiul său – PALIA de la ORĂŞTIE (1582)
Cuprinde primele 2 cărţi ale Sf.S
Traduse în româneşte pentru a contracara propaganda calvină.
Există originalul după care s-a tradus
„sânt întoarse şi scoase din limbă jidovească pre greceşte, de la greci sârbeşte şi între
alte limbi (şi) den acelia scoase pre limbă romînească” (cea dintâi traducere a primelor acărţi
V.T.).
ŞERABAN a mai tipărit:
LITURGHIER SLAVON (1587)
PSALTIREA SLAVO-ROMÂNĂ (1588-93)
ÎNSEMNĂTATEA TIPĂRITURILOR
Opere de acolaborare transilvano-munteană
De roadele muncii sale s-au putut împărtăşii credincioşii români şi slavi de
pretutindeni.
Primul cărturar acare a luptat în mod conştient pentru introducerea limbii române în
biserică.
Prin opera sa s-a şfăcut simţită încă odată unitataea de limbă, credinţă, origine a
românilor.
Tălmăcitorii au avut conştiinţa romanităţii,ceea ce se vede în epilogurile cărţilor.
Este momentul introducerii limbii naţionale în cult.
Contribuie la crearea unei limbi româneşti unitare.
MACARIE
În Serbia În Ţara Românească
Octoih (în 2 părţi) Liturghier (1508)
Psaltire 1493-96 Octoih (1510)
Molitvelnic Tetraevanghel (1512)
D.LIUBAVICI LAVREMTIE şi IOVAN

1545 Molitvelnic (slav) Tetraevanghel (1582)
1547 Apostol Psaltire (1582)
FILIP MOLDOVEANUL
1544 Catehism românesc
1546 Tetraevanghel slavon
1551-3 Tetraevanghel slavo-român
CORESI
1557 Octoih slavon (cu Opraea)
1557-8 Triod Penticostar
1559-60 Întrebare acraeştinească
1560-61 Tetr4aevanghel românesc
1563 Apostol
1567 Tâlcul Ev. + Molitvelnic
Sbornic
1574-75 Octoih
1577 Psaltire slave
1578 Triod
1579 şi 83 Tetraev
1580 Sbornic
Psaltire şi Liturghier
1570-80 Praviloă Sf.Părinţi
1581 Cazania
UCENICI:
CĂLIN
CORINŢ
ŞERBAN
MARIAN
EPISCOPIA RÂMNICULUI (şi a Buzăului)

SEC. XVI
O renaştere a vieţii bisericeşti a aavut loc în primele decenii ale secolui XVI, dat. lui
Radu cel Mare şi Neagoe Basarab.
Patriarhul Nifon a convocat un sinod în care s-a hotărât înfiinţarea a 2 eparhii noi:
Râmnic şi Buzău.
(Sf.Izvor pentru susţinerea acestor ipoteze –( Gavriile Protul)..
Deasemeneaa nu se pomeneşte de o participarae a episc. de Buzău şi Râmnic la
sfiinţaraea mânăstirii Argeş.
Izvoarele dome.int. nu pomenesc nici un episcop de Buzău până în 1535 - aceasta ne
face să privim cu rezervă afirmaţia lui Gavriil Protul despre înfiinţareaa aceslor eparhii.
Se crede că aceste eparhii au fost întradevăr înfiinţate la 1503, dar pentru că Nifon a
stat foarte puţin la noi, nu a fost timpul necesar organizării lor canonice. Acest lucru s-a făcut
numai sub Neagoe Basarab şi urmaşi.
RÂMNICUL – eparhie creată pentru judeţele din dreapta Oltului, cu reşedinţa la

Râmnic.
Fosta mitropolie a Severinului şi-a avut se pare reşedinţa tot aici - aşa se explică
titulatura:
„Mitropolia Râmnicului şi a Noului Severin.
MAXIM BRANCOVICI – e considerat primul episcop de Râmnic care după 2 ani de
păstorie a fost făcut mitropolit (aşa reiese dintr-o versiune a „Vieţii” sale).
Totuşi această părere traebuie privită cu rezervă întrucât nu se pomeneşte pentru ce
eparhie a fost hirotonit.
Mai degrabă ILARION II al Ungrovlahiei, care este amintit în pomelnicul acestei
episcopii, va fi fost primul episcop.
El a devenit mitropolit 1523-26.
LEONTIE (1523-34) – primul episcop de Râmnic al cărui nume apare în acte;
Menţionat într-un hrisov al lui VLAD VINTILĂ (1532-35) – din acest hrisov rezultă
că episcop a fost în timpul lui Neagoe Basarab.
Leontie a creat o bază mataerială corespunzătoare acestei episcopii.
1 apr.1535 pomenit alt titular .
PAISIE (1534-58)
A doua menţiune 4 martie 1540, când apare sub titulatura de „arhiepiscop al
Râmnicului”.
Se pare că este unul dintre episcopii măcelăriţi de Mircea Ciobanul la 1558 (letopiseţul
Cantacuzinesc).
EFTIMIE II (1559-68) – întâlnit în unele acte şi pisanii ale vremii.
mitropolit (1568-76)
MIHAIL I (1568-85) – pomenit documentar de-abia la 9 ian. 1576 (Alexandru II
Mircea (1568-77).
Amintit în peste 10 hrisoave (până la 1585).
Împreună cu Eftimie a fost trecut printre ctitorii bisericii episcopale din Râmnic şi a
aschitului Olteni.
1585-6 - Mitropolit în locul lui Serafim până prin 1589 (+1591-2)
EFREM (1586-93) titlul: „preacinstitul părinte arhiepiscop ehir Efrem de la

Râmnic”.
A păstorit până prin 1593, căci la 26 martie 1594 Râmnicul avea un nou cârmuitor.
TEOFIL I (1593-1600 ) ( ) ridicat în scaun de Mihai Viteazul.
Probabil fost egument la schitul Olteni.
1595 – face parte din solia lui Mihai Viteazul la Sigismund Bathori, împreună cu
mitropolitul Eftimie III, episcopul Luca de Buzău şi alţii. Semnează tratatul de alianţă – 20
mai 1595.
S-ar putea ca Teofil s-o fi trimis în monahism pe Teodora, mama lui Mihai Viteazul,
devenită Teofana.
Poate s-a retras din scaun după uciderea marelui domn, căci la 8 nov.1601 exista un
alt episcop, EFREM (vezi act de danie către Cozia)
EPISCOPIA RÂMNICULUI
ÎN SECOLUL XVII
În secolul XVII, Râmnicul a fost păstorit de vlădici lumşinaţi şi pricepuţi. Ei s-au

îngrijit de staraea materială a bisericii, cât şi de starea ei aculturală.
EFREM (1600 ( ) – 1614)
După moartea lui Teofil I, scaunul a fost ocupat de acest EFREM.

este pomenit în multe acte de danie ale mamei lui Mihai Viteazul, maica Teofana )v. 8
nov.1601) hrisov prin care ea închina Coziei sateale Frăsinetul şi Studeniţa).
18 iunie 1613 – ultima menţiune despre Efrem.
DIONISIE (1614-1618)
Pomenit în actele din acea perioadă,
TEOFIL II (1618-1636 - mitropolit (1636-48)
1631 – trimis în solie de LEON TOMŞA în Ardeal să ia legătura cu boierii pribegi şi
cu Matei Aga.
1632 – mergea la Constantinopol împreună cu MATEI pentru a fi aconfirmat adomn.
1636 – ajunge mitropolit, iar în locul lui, la Râmnic, va fi numit IGNATIE SÂRBUL.
IGNATIE SÂRBUL (1636-53) - mitropolit (1653-55)
este acela pomenit în „Letopiseţul Cantacuzinesc” care a făcut leşgătura între Matei
Aga din Brâncoveni şi Abaza Paşa din Rusciuc. Pentru serviciile aduse, noul domn, MATEI
BASARAB, a adus pe Ignatie, care era apreot de mir la Nicopole, în Ţara Românească.
Rămânând văduv, a fost făcut episcop la Râmnic, în 1636.
30 ian. 1637 – pomenit în prefaţa „PSALTIRII” slavone de la Govora.

Este pomenit deasemenea în „CEASLOVUL SLAVON” (1638), „EVANGHELIA CU
ÎNVĂŢĂTURĂ” de la Govora şi Dealu,a ceea ce ne face să credem că tipografia de la
Govora era patronată de Ignatie.
1639 – ia parte la adunarea aobştească carae hotăra neînchinarea mânăstirilor la
locurile sfinte.
1644 – lua parte la soborul convocat de VARLAAM al Moldovei pentru a aproba
„Răspunsul la Catehismul Calvinesc”.
1653 – este ridicat în scaunul mitropolitan, în locul lui ŞTEFAN, care fusese înlăturat
de Matei Basarab. A stat în scaunul mitropolitan până în 1655, când a fost readus Ştefan.
Ignatie a depus cârja de bunăvoie şi s-a retras la Râmnic şi la Cozia.
Moare după 20 dec. 1662.
DIONISIE (1653-57)
fost egumen la Cozia.
1666 – era amintit în nişte actea ca „răposat”.
IGNATIE GRECUL (1657-68)

grec de neam (apelativul de „Grecul” îl întâlnim chiar din timpul vieţii sale; el se
iscălea greceşte).
S-a îngrijit de bunăstarea materială a eparhiei sale.
A murit în primele luni ale lui 1668.
SERAFIM (1668-70)
fost egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume, pe lângă Slatina.
1648 – a ajuns episcop al Buzăului, până la 1668.
1668 –mutat la Râmnic. (primul act din „Condica Sfântă” pomeneşte mutarea lui).
Serafim a ctitorit schitul Strihareţ (început în 1664).
4 aug.1668 – îşi închina ctitoria mitropoliei din Bucureşti cârmuită atunci de Teodosie.
1670 – s-a retras din scaun, îmbrăcând marea schima monahală (Silvestru) la schitul
său.
+ 1672(3) şi îngropat acolo.
VARLAAM de la Glavacioc (1670-72) - mitropolit (1672-79)

- mitropolit
ŞTEFAN (1673-93)
călugărit probabil la Sadova, pe acare a şi cârmuit-o ca egumen între 1655-73.
15 ian.1673 a fost ales la Râmnic datorită calităţilor sale de gospodar.
A păstorit 20 de ani.
1668 - fusese printre candidaţii propuşi pentru a deveni mitropoliţi.
1680 – a ridicat clopotniţa mare a episcopiei, cu banii săi (refăcută în 1742 de Climent
şi în 1882 de Iosif Bobulescu).
În incinta episcopiei a ridicat chilii de piatră.
Ştefan e ctitorul mânăstirii Sărăcineşti, împreună cu monahia Marta, sora cloucerului
Radu Păuşescu şi fiul ei Tănase.
A refăcut schitul Dobruşa – Vâlcea şi s-a îngrijit de toatae celelalte din eparhie.
Ştefan a obţinut şi un hrisov de la GHEORGHE DUCA (1673-78), la 9 apr.1676 prin
care se rânduia ca preoţii să plătească bir o dată pe an.
La sfârşitul vieţii Ştefan a îmbrăcat marea schimă monahală , sub numele de „Sava
arhieroschimonahul” retrăgându-se la Sărăcineşti.
Moare la 1693.
ILARION (1693-1705)
18 iunie 1693 – se făcea alegerea unui nou episcop (Ilarion).
A fost ca şi înaintaşul său un bun gospodar.
Fusese egumen la Bistriţa – Oltenia.
La îndşemnul său, ca episcop, s-a refăcut schitul Iezerul . O inscripţie de la acest schit
arată că e ctitorit de MIRCEA CIOBANUL şi d-na. CHIAJNA în 1553, fiind refăcut apoi de
Ilarion episcopul şi ajutat de Antonie monahul, care trăia într-o peşteră la schit de 28 ani.
Ilarion era preocupat şi de probleme cărturăreşti, căci un dascăl cu numele
ALEXANDRU a tradus un „TRIOD”, un „PENTICOSTAR” şi o „PSALTIRE ACU TÂLC”,
la îndemnul episcopului.
1705 – fiind învinuit că este schismatic, pentru că îngăduise catolicilor să zidească o
biserică în Râmnic, patriarhul POSITEI al Ierusalimului a convocat un sinod în care s-a
horărât scoaterea aepiscopului din scaun şi trecerea sa în rândul monahilor.
După părerea unor cercetători, Ilarion păstrându-şi rangul de episcop a ajuns stareţ la
Snagov (actele din 1707, 1712).
Nu se ştie când şi unde a murit.
EPISCOPIA BUZĂULUI
SECOLUL XVI
Se crede acă înfiinţarea aacestei eparhii a avut loc odată cu cealaltă, la 1503.
Episcopia Buzăului – o continuatoare firească a unor vechi stări de lucruri („pseudo-
episcopii” pomeniţi de parpa GRIGORIE XI activau undeva în schiturile din Munţii
Buzăului).
Într-un pomelnic al schitului Agafton este pomenit arhiepiscop DOSITIE – un posibil
episcop pe vremea lui Neagoe Basarab ( ) .
PAISIE ( ) ( 1543)
8 SEPT.1525 – pomenit într-un hrisov de la Radu de la Afumaţi (1521-23; 24; 24-25;
29 ucis) prin care episcopului i se făceau nişte danii.
15 nov.1530 – într-un act de întărire a unor moşii.
7 iul.1546 – act care aminteşte de episcopul Paisie, dar se pare că data este o greşală,
întrucât la 1543 este pomenit ca episcop ANANIA (7 sept.1543) (în slavonă, „1546”
înseamnă cu „1543” - este vorba de acest an din urmă).
ANANIA (1543-44)
7 SEPT.1543 – Radu Paisie (1535-45) emite acest hrisov din care reiese numele
noului episcop şi juristicţia episcopiei: „jud Buzău, Rm.Sărat, Brăila şi jud. Săcuimei”.
- mitropolit până la 1558
moare la 1580.
IEREMIA (1544-58)
10 apr.1550 – pomenit într-un act de întărire „prea acinstitului şi prea sfinţitului
părinte episcop ... Ieremia al Buzăului”...
Se craedea că a urmat lui Anania – 1544.
Se credea că a fost unul din cei 2 episcopi ucişi (el şi Paisie de la Râmnic) de Mircea
Ciobanul la 5 martie 1558.
ILARION (1558-68) ( )
A păstorit sub Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr (1559-68)
Îndepărtat probabil de Alexandru II (1568-77).
ATANASIE (1568-83)
A creat o puternică bază materială episcopiei.
Păstoreşte sub Alexandru II şi Mihnea Turcitul (1577-83)
Amintit în aproximativ 12 acte interne.
LUCA din CIPRU (1583-1602) - mitropolit (1602-29)

ca episcop pomenit prima oară într-un hrisov de la Petru Cercel din 10 sept.1583
(v.Manual)
staarea mataerială a episcopiei sporeşte foarte mult.
A fost un om foarte acult (v.capit. Mitrop.Ungrovlahiei).
1602 – Radu Şerban (1602-10 (11) l-a trecut în scaunul mitropolitan.
RÂMNIC
MAXIM
ILARION– 1523 - mitropolit (1523-26)
LEONTIE (1523-34)
PAISIE (1534-58)
EFTIMIE II (1559-68) – mitropolit (1568-76)
MIHAIL I (1568-85) – mitropolit (1585-89)
EFREM ( 1585-93)
TEOFIL I (1593-1600)
BUZĂU
DOSITIE
PAISIE ( - 1543)
ANANIA (1543-44) – mitropolit (1544-58)
IEREMIA (1544-58)
ILARION (1558-68)
ATANASIE (1568-83)
LUCA de Cipru (1583-1602) – mitropolit (1602-1629
EPISCOPIA BUZĂULUI
ÎN SECOLUL XVII
În secolul XVII a păstorit la Buzău o seamă de ierarhi, rămaşi în Istoria Bisericii

noastre ca oameni de carte şi pricepuţi chivernisitori ai bunurilor eparhiei.
După alegerea lui LUCA din Cipru în scaunul de mitropolit, locul său a fost ocupat de
CHIRIL la 1602.
După Luca din Cipru - CHIRIL (1602-17)
apare în actele vremii de la RADU ŞERBAN (1602-11)
a fost îndepărtat sau s-a aretras, pentru că între 1619-21 îl întâlnim egumen la Snagov.
EFREM TRUFĂŞEL (1617-1637)

Întâlnit în scaun la 7 ianuajrie 1618, când , printr-un hrisov, se recunoşteau drepturile
episcopale.
15 apr. 1625 – ALEXANDRU COCONUL (1623-27) – hotăra ca supuşii episcopiei
să nu deaa dajdie.
30 ian.1637 – ultima menţiune despre el: e pomenit în prefaţa „PSALTIRII”slavone de
la Govora.
ŞTEFAN (1637-48)
numele lui apare în mai multe tipărituri din timpul lui Matei Basarab:
„CEASLOVUL” slav de la Govora (1638); „EVANGHELIA CU ÎNVĂŢĂTURĂ” de la
Govora (1642) şi ceaa de la Dealu (1644), toate tipărite cu blagoslovenia” mitropolitul Teofil,
a episcopi. Ignatie de la Râmnic şi Ştefan de la Buzău.
1639 – ia parte la adunarea obştească în care se hotăra ca nici una din mânăstiri să nu
mai fie închinată.
1644 – participă alături de mitropolitul Teofil şi episcopul Ignatie la soborul convocat
de Varlaam al Moldovei
moare la 1648.
SERAFIM (1648-68) - Râmnic (1668-70)

fost egumen la schitul Deleni, lângă Slatina.
1648 – ridicat la treapta de episcop la Buzău
1649 – Matei Basarab a dispus construirea ala Buzău a unei noi catedrale pe locul
celei a lui Neagoe Basarab, carae se dărâmase.
Supravegherea lucrărilor va fi avut-o Serafim.
A mărit avereaa episcopiei prin câteva danii şi scutiri.
1652 – Matei Basarab îi întărea stăpânirea peste 400 sate.
1668 – a fost ales la Râmnic, unde a păstorit până în 1670.
1670 – dispune „paretisis” şi se retarage în schitul Strihareţ (Slatina), îmbşrăcând
marea schimă monahală sub numele Silvestru.
Moare la 1672-73.
GRIGORIE (1668-91)
4 apr.1668 – ales în scaunul vacant al Buzăului egumenul mânăstirii Brâncoveni,

Grigorie.
Fusese în tinereţe preot de mir în Câmpulung şi murindu-i soţia s-a retras în
mânăstirea din aqcel oraş, călugărindu-se.
Ca episcop a ctitorit schitul Goleşti (Sf.Trei Ierarhi) în apropiere de Câmpulung.
Moare la 1691.
Huşi (1682-86) -MITROFAN (1691-1702)

Originar din Moldova; călugărit la Bisericani.
Învăţase de tânăr meşteşugul tipografiei, lucrând sub îndrumarea mitropolitului
DOSOFTEI.
Numele lui e pomenit în „MOLITVELNICUL” de la Iaşi în 1681 şi „VIAŢA şi
PETRECEREA SFINŢILOR” (1682-86).
Mitrofan a pus bazele unei tipografii greceşti la mânăstirea Cetăţuia (Iaşi), 1682,
tipărind câteva lucrări.
1682 – ales episcop la Huşi (şi recomandat de Dosoftei)
1686 – când Dosoftei pleaacă în Polonia, el s-a refugiat în Ţara Românească, unde s-a
prins în slujba lui Şerban Cantacuzino şi apoi a lui Constantin Brâncoveanu.
În această calitate s-a îngrijit de tipărirea Bbibliei de la Bucureşti (1688)
1690 – a tipărit: „INTÎMPINARAE LA PRINCIPIILE CATOLICE ŞI LA
CHESTIUNILE LUI CHIRIL LUCARIS” a lui Meletie Sirigul şi „MANUAL IMPOTRIVAA
RĂTĂCIRII CLVINE” a lui Dositei al Ierusalimului în greceşte.
1690 – tipăreşte „MĂRGĂRITARELE” Sf.Ioan Gură de Aur – tradusă în română de
fraţii Greceanu.
La Buzău a izbutit să înfiinţeze o tipografie domnească cu sprijinul lui Constantin
Brâncoveanu. În timpul păstoririi sale au ieşit de la tipar peste 20 cărţi, multe în româneşte,
căci el era unul care sprijinea activitatea de introducere a limbii române în Biserică. A urmat
pilda mitropoliţilor Ştefan şi Teodosie, traducând tipicul, sinaxaraele, Apostolul Evanghelia în
română şi păstrând cântările şi rugăciunile în slavonă.
1691 – ca episcop începea şirul tipăriturilor cu „Pravoslavnica Mărturisire” a lui Petru
Movilă, tradus de Radu Greceanu.
1698 – se tipăresc 12 „MINELE” pentru prima oară la noi. Volumul pe septembrie
avea – după foaia de titlu – o scrisoare a mitropolitului Teodosie către Constantin
Brâncoveanu iar la sfârşit două „înştiinţări a lui Mitrofan: una în care cerea aiertare pentru
greşelile de tipar, alta în care arăta că traducerea fusese făcută de Radu Greceanu.
În anii următori s-au tipărit câteva cărţi de slujbă:
„EVHOLOGION” (1699 şi 1701);
„OCTOIH” (1700)
„PENTICOSTAR” (1701)
„PSALTIRE” (1701)
1702 – tipărirea în româneşte : „ÎNVĂŢĂTURĂ PREOŢILOR PE SCURT, DE
ŞAPTE TAINE ALE BISERICII, CU DREPTE DOVEDIRI DIN PRAVILA SF.PĂRINŢI”
1702 – Tipărea „SF.ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIE” cu tipicul şi câteva
rugăciuni în româneşte. Prefaţa era semnată de paharnicul Şerban Cantacuzino.
Altele din tipărituri au prefeţele semnate de episcop.
Toate cărţile de la Buzău erau închinate domnitorului prin lungi scrisori.
Mitrofan, prin opera sa, poate fi socotit un precursor al introducerii limbii române în
Biserică.
El are meritul de a fi lăsat şi mulţi ucenici: Antim Ivireanul, Ioan Băcăuanul, Chiriac
Moldoveanul, Pavel, Ursu, Nicolae, Andrei ş.a.
De la Mitrofan ne-au rămas şi două traducerii în manuscris: o colecţie de sentinţe
religioase – fibrofice, traduse în colaborare acu dascălul moldovean Atanasie şi lucrarea
intitulată „ALBINA” – culegere de învăţături bisericeşti şi religioase din unii Sfinţi Părinţi şi
scriitori bisericeşti.
Mitrofan aq ctitorit schitul Bonteşti (Vrancea), prin 1694-98), devenind mai târziu
metoc al episcopiei.
Mitrofan a fost unul din ierarhii cei mai de seamă de la Buzău, nefiind egalat decât de
Chesarie.
Moare la 1702, căci la 3 oct.1702 era ales la Buzău DAMASCHIN DASCĂLUL, ce a
continuat activitatea aculturală iar în 1708 a fost ales la Râmnic.
EPISCOPIA STREHAIEI
1672 – apare o nouă episcopie în Ţara Română, a Strehaiei cu reşedinţa la biserica de
acolo, zidită de Matei Basarab.
Noua eparhie a avut un singur titular: DANIIL identificat cu acel „DANIIL
ANDREAN monahul din Ţara Panoioniei”, care a tradus „Îndreptarea Legii” de la Târgovişte
(1652).
1659-1662 – junul din cei patru principi, care se luptau pentru putere în Transilvania, a
adus pe Daniil din Ţara Românească – în Transilvania pentru a-l pune mitropolit la Alba Iulia.
Păstoria sa a fost de scurtă durată, căci Sava a reuşit să-şi ocupe scaunul.
Este posibil aca acest Daniile să fie tot cel aşezat de Mihail Apaff, la 1662, ca episcop
ortodox în Ţara Făgăraşului. De aici a trecut în Moldova, aşezându-se la schitul Babele, cu
hramul Sf.Ioan Bogoslovul, metoh al bisericii Soveja.
12 ian. 1668 – un act de la ILIAS ALEXANDRU îl pomeneşte aca „fost mitropolit la
Bălgrad”.
Soveja era zidită de Matei Basarab.
Probabil GRIGORIE GHICA (1660-64; 1672-73) a creat pentru Daniil o nouă
episcopie la Strehaia, pentru că Daniil îi era un apropiat.
Acest lucru s-a întâmplat în vara 1672, când fusese scos din scaun şi Teodosie
mitropolitul, acăci la 24 dec.1672 Daniil participa la alegerea lui Varlaam al Râmnicului ca
mitropolit al Ţării Române, iar la 15 ian.1673 la alegerea egumenului Ştefan de Sadova ca
aepiscop al Râmnicului.
Episcopia efemeră a Strehaiei a fost defiinţată de Şerban Cantacuzino, prin 1679, când
i s-a redat scaunul mitropolitului Teodosie.
Pe Daniile l-a numit „năstavnic” al ctitoriei sale de la Cotroceni (pomenit între 29 nov.
1679-21 ian.1682).
1681 – a fost închinată la Sf.M-tea. Athos.
Daniil s-a retras în Moldova la schitul Babele, prin 1682.
1685 – venea din nou în Bucureşti la hirotonia mitropolitului Varlaam al Ardealului.
Moare la 1688 în schitul Babele.
ÎNTEMEIEREA MITROPOLIEI MOLDOVEI
1352 – 3 - DRAGOŞ din Maramureş, vine în fruntea teritoriile vest carpatice.

Îi urmează SAS, BALC.
1359 – BOGDAN întemeiază statul independent Moldova prin reunirea diferitelor
formaţii politice.
Urmează: LAŢCU (1365-75) care a înfiinţat o episcopie romano-catolică la Siret în
1370.
PETRU MUŞAT (1375-91) fixează scaunul la Suceava.
Viaţa bisericească:
Bogdan I ridică Sf.Nicolae din Rădăuţi cu prispă arhierească în altar (lângă Baia) –
exista o viaţă bisericească, era un arhiereu.
Latcu nu putea înfiinţa o biserică catolică fără să existe mai întâi un episcop ortodox,
conducător al unei puternice acomunităţi ortodoxe (soţia sa Ana şi fiica Anastasia – bune
ortodoxe).
Se presupune acă prima reşedinţă, a ierarhilor ortodocşi a fost Rădăuţi (la Sf.Nicolae).
Pomelnicul Mitropoliei Rădăuţilor înşiră pe toţi domnii şi ierarhii până la IOANICHIE
(primul atestata docum. – 1472), NICOLAE, ŞTEFAN, IOSIF, MELETIE, LAVRENTIE,
GRIGORE SAVA şi GHELASIE.
Primele încercări pentru recunoaşterea mitropoliei Moldovei le-a făcut Petru Muşat,
şcăci cele din jur obţinuseră această recunoaştere.
Petru Muşat roagă pe mitropolitul ANTONIE al Haliciului să-i hirotonească 2
episcopi, pe IOSIF şi pe MELETIE.
După aceastaa d-l moldovean s-a adresat patriarhiei ecumenice care refuză
recunoaşterea hirotoniei celor 2 (IOSIF ca mitropolit şi MELETIE ca episcop la Rădăuţi sau
Roman).
(Vitalien Laurent susţine întem.mitr.Mold. la 1381-86, în timpul domniei lui Petru
Muşat, în scopul împiedicării prozelitismului catolic, fără avizul d-nului, dar teza este
inacceptabilă pentru că d-l. Nu putea fi pasiv la o asemenea problemă. După 1988 s-a raealizat
această concluzie: într-adevăr, mitrop.Mold. era menţ. În sept. 1386). Documentele spun clar
acădomnitorul a fost acela care a numit pe mitropolit.
(Se presupune că Iosif e identic cu cel de-al III-lea din pomelnicul de mai sus).
Petru Muşat nu cere întemeierea unei mitropolii, acare de fapt fusese înfiinţată, ci
numai recunoaşterea aei; Patr. NIL (1380-88) a refuzat acest lucru din cauză că el credea că
Biseria Moldovei urmăreşte autocefalia prin acel ierarh român.
A hirotonit un mitropolit grec (1391) – TEODOSIE care n-a fost primit de credincioşi.
Al II-lea hirotonit (1392) – IEREMIA (tot grec) a fost şi el izgonit.
Patr.ecumenic ANTONIE (1389-90; 91-97) a anatimatizat clerul, poporul şi pe boieri.

Primăvara 1395
Încercări s-au făcut şi-n timpul lui Ştefan Muşat (1394-99), care trimite la
Constantinopol pe protop. PETRU cu daruri şi scrisori - întâmpină refuzul.
(Avem de la patriarh 4 scrisori).
Sept.1395 – O nouă încercare, dar adin partea Patriarhului. A fost trimis un nou
mitropolit TEODOR de Mitilene care a ridicat anatema aruncată asupra clerului şi poporului.
Dar stingerea neînţelegerilor s-a făcut după moartea lui ANTONIE şi după urcarea lui
MATEI pe scaunul patriarh (1397-1410).
Iulie 1401 – Alexandru cel Bun trimite o nouă solie la patr. Care de-acum va
întâmpina înţelegere.
Se cunosc „gramata patriarhală” (26 iul.1401) şi scrisoarea aadresată lui Alexandru cel
Bun tot cu această dată.
Au fost trimişi aici GRIGORIE ŢAMBLAC şi diac. MANUIL ARHOM pentru o
cercetare despre validitatea hirot. Acelor 2 ierarhi . S-au convins de adevăr.
IOSIF este recunoscut ca mitropolit deci în 1401.
Spre a consfiinţi şi mai mult caracterul de scaun domnesc şi mitropolitan al Sucevei,
domnul va aduce în ţară m oaştele Sf.IOAN CEL NOU (martir în Cetatea Albă) – (1402) -
aşezate în biseria MIRAUŢILOR, ctitorită de Petru Muşat între 1381-86.
Grigorie Ţamblac, care a rămas aici, a scris „Viaţa Sf.Ioan cel Nou” (slavă) – prima
operă originală din Moldova).
Mitr. – sfetnic domnesc (amintit în această calitatae la 2 iul.1398).
Iosif – pomenit pentru ultima oară într-un hrisov (16 sept.1408).
Iosif moare la 1415 ( ) după ce se va fi retras la biserica BOIŞTEA) (v.hrisovul lui
Ştefan II din 6 iun. 1446).
MITROPOLIŢII MOLDOVEI
SECOLUL XV
MACARIE (1416, 1428)

GRIGORIE (1436)
DAMIAN
IOACHIM (1447-49 , 55)
CALIST
Alexandru cel Bun a fost foarte tolerant şi cu celelalte culte:

30 iul.1401 – hotăra înfiinţarea unei episcopii armene la Suceava.
1405-13 – înfiinţa o nouă episcopie romano-catolică la Baia (primul titular – Ioan de
Riza).
În timpul lui au găsit adăpost în Moldova huşiţii încă din 1420.
1437 – huşiţii conduşi de preoţii lor TOMA şi VALENTIN s-au aşezat pe Târgul
Trotuş.
1416 – se face amintire de un nou titular în scaunul mitrop. al Moldovei MACARIE.
(În documente sunt multe lacune întrucât între 1408-55 actele int. Nu fac pomenire
de nici un mitrop.).
Un izvor: Silvestru Sivopulos, Istoria sin. Florentin din 1438-39, scria de un mitrop.
de Poleainina, ales în 1416 (poatea cu numele MACARIE).
Un Macarie este amintit şi pe un epitaf din 1428.
Se poate deduce că Macarie din 1428 este identic cu acel mitr. De Poleainina din
1416, nenumit însă. (Aceasă părere o are şi V.Laurent).
Deabia la 1436 , cu prilejul sin. Fierrava-Florenţa (1438-39) ni se dau ştiri privitoare la
existenţa unui trimitropolit GRIGORIE (2 acte: 10, 11 mart. 1436), ierar grec. Acesta însă nu
este atestat în Moldova.
1437 – Moldova avea ca mitropolit pe DAMIAN (amintit de Silvestru Siropulos).
Deci Patriarhia reuşise să-şi impună la Moldova oamenii ei de încredere şi aceasta din
cauza neînţelegerilor dintre cei 2 fraţi ILIAŞ şi ŞTEFAN care au împărţit ţara în două, iar
Ştefan a ridicat episcopia de Roman la treapta de mitropolie – Patriarhia profită şi numeşte un
grec (probabil la Suceava ), fără nici o împotrivire.
IOACHIM (grec) – 15 nov.1447 – mutat aici de la scaunul de Agatopole (Bulgaria).
Ar fi păstorit în Moldova până pe la 1449-55 după care ar fi plecat în Polonia.
Ni se păstrează de la ael e encidică în care îndemna pe toţi să primească pe cei fugiţi
din Constantinopol după 1453.
Se mai păstrează un „Canon la Prea cinstita Adormire a Maicii Domnului”.
Conform primului document ar fi păstorit până după 1453 când poate a fost dat jos din
cauza luptelor pentru domnie.
O lată ipoteză: nici n-a fost primit de moldoveni ca mitropolit, întrucât era unionist şi,
în plus, nu era român. Şi se mai ştie că ar afi mulţi mitropoliţi care semnau ca „mitropolit al
Moldovei” fără să fi ocupat scaunul (ex.Ieremia).
CALIST – apare cu titlul de mitropolit în acte şi pe piatra funerară, conducând
treburile mitropoliei de la Suceava.
(Era episcop de Roman).
Se pare că el a afost cel care a condus treburile în locul lui Ioachim.
TEOCTIST I (1453-77) – ales în timpul lui Alexăndrel (1452-54), fiind sfinţit de
patriarhul Nicodim al Serbiei (v.Letopiseţul de la Putna; Cronica sârbo-moldovenească;
Letopiseţul lui Grigore Ureche).
Ales la 1453, căci „Letopiseţul de la Putna” arată că la 1477 a murit şi a ţinut scaunul
25 ani.
Pomenit în mai multe documente:
Face parte din divan în timpul lui Aron Vodă (1454-57)
1456 – semnează un act în care se hotăra plătirea unui tribut turcilor.
În divanul lui Ştefan cel Mare.
1458 – hrisov pentru mânăstirea Neamţ.
Alte 30 hrisoave (1458, 65 (15 ian., 11 apr.).
3 sept.1470 – pomenit cu prilejul sfinţii mânăstirii Putna în „Letopiseţul de la Putna”
şi „Letopiseţul lui Grigore Ureche”.
Mjoare la 18 nov. 1477 – înmormântat în pridvorul mânăstirii Putna.
GHEORGHE (1477-1508)
Se bucura de mare preţuire din partea lui Ştefan, fiind un om de carte. Astfel s-a trecut
peste episc. de Roman şi Rădăuţi (dacă nu chiar el o fi fost la Roman după 1473, când
episcopul TARASIE e pomenit ultima oară).
Sub acest mitropolit, Ştefan a refăcut şi zidit cele mai multe din ctitoriile sale.
Apre în documente:
Pentru prima oară - hrisov (20 sept.1479)
12 mai 1480
15 martie 1490
în tratatul de alianţă cu Ioan Albart – (12 iul.1499)
ultimul act în care e pomenit: 17 nov.1502 (Ştefan hotăra ca preoţii din satele
mânăstirii Putna să asculte numai de egumen).
Se pare că tot el a slujit în fruntea soborului de la moartea lui Ştefan (decedat la 2/14
iul.1504), apoi a uns ca domn pe BOGDAN III (1504-17).
Înainte de moarte îmbracă marea schimă cu numele de DAVID (decedat la 1
apr.1508).
Prima confirmare a autocefaliei Bisericii Moldovei se află în „Prafila cea Mare” sau
„Îndreptarea legii” (1652) („întâistătătorul ei, v.....Ohrideanului nu se pleacă uice
...Ţarigrădeanului”), iar apoi în 1723.
SECOLUL XVI
TEOCTIST II (1508-28) - fost la Roman (1500-8).

Călugărit la Neamţ, a ajuns egumen aici timp de 17 ani.
De aici a fost ales la Roman (1500) în locul episcopului VASILE
A uns pe domnii ŞTEFĂNIŢĂ în 1517, PETRU RAREŞ în 1527.
A sfiinţit biserica Sf.Gheorghe (la Sf.Ioan cel Nou – Suceava) ridicată de Bogdan III
(1514) şi terminată de Ştefăniţă (la 1522).
Cărturar: copiază un „Tipic”, o „Psaltire”
Moare la 15 ian. 1528 – îngropat la mânăstirea Neamţ (îmbrăcare marea schimă –
TEODOR)
CALISTRAT (1528-30) – amintit într-un „Praxin” slavon copiat de EVLOGIE ăn
biserica Sălăjain.
A păstorit până la 1530.
TEOFAN I (1530-46) - fost la Rădăuţi (1522-30)
Călugărit poate la Voroneţ, de a cărei piatră s-a şi preocupat.
1530 – mitropolit
30 aug.1535 – sfinţea bisearica Sf.Dumitru Suceava ctitorită de Petru Rareş.
1543 – diaconul Mihail, la porunca sa, copia un „Praxin” slavon.
El a iniţiat pictarea mânăstirii Voroneţ, terminaştă de Gr.Roşca.
moare la 1546 (îngropat la Voroneţ).
GRIGORIE ROŞCA (1546-1551)

Văr cu Petru Rareş.
Călugărit la mânăstirea Voroneţ.
1523-46 – egumen la mânăstirea Probota.
Sub el s-au început lucrările de refacere ale mânăstirii Probota şi de pictare a ei. În
drepta uşii de intrare, sub pisanie a fost zugrăvit egumenul Gr.Roşca.
Probota aa devenit gropniţa familiei Petru Rareş.
1546 – mitropolit al Moldovei.
Acum se îngrijeşte mai mult de Voroneţ. Pictura iniţiată de Teofan o termină
Gr.Roşca.
1547 – ridică la Voroneţ un pridvor şi face pictura exterioară a Bisericii.
De-o parte şi de alta aa uşii de intrare se aqflă zugrăviţi Gr.Roşca şi Daniil Sihastru,
mentorul mitropolitului. De la Gr.Roşca ni se mai păstrează.
1550-1551 – diaconul MIHAI, cel care copiase un „Praxin” copiază acum un
„Tetraqevanghel”.
E posibil ca la Voroneţ să fi luat naştere o şcoală de cărturărie, căci altfel nu se poate
explica apariţia primelor manuscrise: „Codicele şi Psaltirea Voroneţeană”.
1551 – mitr. S-a retras, probabil din cauza vârstei sau din cauza neânţelegerii cu Iliaş
Vodă.
Acum a fost alungat din scaun MACARIE al Romanului.
Gr.Roşca moare la 5 februarie 1570, având 90 ani – îngropat la Voroneţ.
GHEORGHE de la BISTRIŢA (1551-52) – ales de ŞTEFAN RARES (1551-52)

călugărit la mânăstirea Bistriţa şi probabil între 1548-51 a fost episcop la Roman în
locul lui Macarie, cel alungat.
A fost înlăturat când Alexandru Lăpuşneanui a luat tronul şi a eliminat pe ktoţi din
partida Răsuşeştilor.
1555 – se găsea în Polonia cu alţi boieri, cerând turcilor înlăturarea lui Lăpuşneanu.
Când s-a reântors, s-a aşezat la Bistriţa.
El este pomenit de Azarie şi de Gr.Ureche în cronicile lor, ca fiind cel pe care l-a ars
de viu IOAN VODĂ cel VITEAZ pentru a-i lua averea.
GRIGORIE II de la NEAMŢ (1552-64) – fost egumen la Neamţ.
Amintit în documente:
14 oct.1552 – sfinţea mânăstirea Slatina.
1557 – un urodiacon ILARION copia din porunca lui un „Sbornic”
1562 – plătea copierea unei „Alexandrii” (slavonă)
în 1561 a primit împreună cu domnul de atunci, DESPOT VODĂ, pe patriarhul
IOASAF II (1555-65) la Suceava.
Păstoreşte şi sub ŞTEFAN TOMŞA (1563-4).
1564 – Alexandru Lăpuşneanu (a II-a domnie) – îl înlătură după care acesta se retrage
la Neanţ.
Nu se ştie când a murit; se pare că a fost îngropat la Neamţ.
TEOFAN II (1564-1572)
ales la 23 sept.1564; venea de la mânăstirea Râşca (începută de Petru Rareş) unde se
pare că a fost egumen conform unei însemnări pe un „Tetraevanghel” slavon.
ANASTASIE (1572-77) –fost la Roman (1558-72)

a fost egumen la Putna
amintit în 2 acte la Petru Şchiopul (1574-79; 82-91)
1577 – înlăturat sau retras.
8 apr.1585 – ultimul act în care apare ca „fost mitropolit”.
TEOFAN II - a II-a oară (1578-81) – reales de Petru Şchiopul.

În timpul lui IANCU SASUL (1579-82) ar fi complotat împotriva acestuia cu
ep.GH.MOVILĂ de la Rădăuţi - au fost siliţi să plece în Polonia.
NICANOR (1581-82) – va conduce ca locţiitor.
TEOFAN II – a III-a oară (1582-87) – reia scaunul când Petru Şchiopul reajunge
domn.
1587 – retras şi s-a aşezat la Dohiaiu (Athos).
El a fost cel ce a resfiinţit-o după o restaurare.
Moare la 1598 – îngropat în partea de nord a primului marthex a bisericii mari
(Dohiariu).
D-na. Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă a aşezat deasupra mormântului o piatră
funerară.
GHEORGHE III MOVILĂ (1588-91) - de la Rădăuţi (1578-88)

Ales de Petru Şchiopul.
Era frate cu viitorii domni Ieremia şi Simion.
Călugărit la Probota (ctitorie a bunicului său Petru Rareş- mama lui Gheorghe a fost
fiica lui Petru Rareş).
Egumen la Suceviţa.
1577-78) – episcop de Rădăuţi – calitate în care ridică biserica Învierea Domnului de
la Suceviţa (actuala), pictată de Ieremia Movilă (Gheorghe Movilă a fost zugrăvit pe peretele
NV al naosului)
1581-82 – refugiat în Polonia cu mitropolitul Teofan şi unii boieri.
1588 – mitropolit
Evenimente:
1588 – vizita patriarhului ecumenic IEREMIA II.
Vizita lui SOFRONIE de Ierusalim şi a patriarhului ecumenic TEOLIPT II.
1589 - mutarea moaştelor Sf.Ioan Nou la biserica Sf.Gheorghe (unde se află şi azi).
În timpul lui se acordă unele favoruri catolicilor datorită scopurilor politice
(menţinerea fratelui său în scaun, formarea unei alianţe aantiotomane).
1591 – Petru Şchiopul părăseşte Moldova şi odată cu el Gheorghe Movilă (şi Teodosie
Barbovschi).
Aug.1595 – Gheorghe Movilă se reântoarce căci Ieremia Movilă ajunsese domn; îşi va
relua scaunul vlădicesc.
NICONOR (a II-a oară) (1591-94) - de la Roman (1572-74; 80-82)

Fost egumen la Agapia în perioada zidirii ei de către Petre Şchiopul.
Episcop de Roman (1572-74; 80-82)
Locţiitor de mitropolit (1581-82); a fost înlăturat de la episcopie de Petru Şchiopul.
1591 ARON TIRANUL (1591-95) îl pune mitropolit
MITROFAN (1594-95) – fost la Roman (1591-92)

1594 – Nicanor ajunge din nou la Roman, iar Mitrofan mitropolit.
(De Nicanor ca episcop - 4 acte din 1594).
1594 – Mitrofan este trimis în solie la Rudolf II al Germeniei .
Aron Vodă la pus mitropolit întrucât era mai învăţat decât Nicanor.
Apr.1595 – Aron Tiranul pierde scaunul domnesc.
Mitrofan este şi el înlăturat.
MARDARIE al Rădăuţilor (1595) – fost de Rădăuţi (1591-95)
a fost trekcut mitropolit de către ŞTEFAN RĂZVAN.
Aug.1595 înlăturat de Ieremia Movilă.
GHEORGHE MOVILĂ – a II-a oară (1595- mai 1600)

Acum are loc înfiinţarea Episcopiei HUŞILOR şi alegerea primului ei titular,
episcopul IOAN (1598).
Biseria Sf.Apostol Petru şi Pavel a devenit catedrală episcopală.
Mai 1600 – Moldova a fost ocupată de Mihai Viteazul şi Ieremia Movilă, împreună cu
Gheorghe, cu episcopul AGAFTON de la Roman şi TEODOSIE BARBOVSCHI de la
Rădăuţi au plecat în Polonia.
DIONISIE RALLY (1600 mai-sept.) a fost pus în locul lui Gheorghe Movilă.
Era venit de la Târnova
Era din neamul Paleologilor
A fost însărcinat să convoace un Sinod în care să’ hotărască soarta celor fugiţi.
2 iul.1600 – hotărăşte depunerea celor plecaţi. Sunt aleşi 2 episcopi: FILOTEI la
Roman şi ANASTASIE CRIMCA la Rădăuţi.
Sept.1600 – Mihai pierde domnia şi se reântoarce Ieremia Movilă.
GHEORGHE MOVILĂ – a III-a oară (sept.1600 – 1605) revine împreună cu foştii

episcopi.
În 1602 era pomenit în pisania mânăstirii Secu, pe care probabil a sfinţit-o.
Înmormântat la Suceviţa (mort la 1605).
TEODOSIE BARBOVSCHI 81605-8) – fost la Rădăuţi (1598-1600 mai; sept.1600-
1605)
călugărit la Probota
era învăţat, fiind dascălul lui Ştefan, fiul lui Petru Şchiopul.
1591 – a mers în Tirol cu acest domn, în pribegie; după moartea lui a venit în Polonia
şi apoi în Moldova.
1598 – ales la Rădăuţi
mai-sept.1600 – fuge în Polonia cu Movileştii, în locul său fiind ales Anastasie
Crimca.
16 oct.1604 – pomenit ultima oară ca episcop.
15 apr.1605 – prima oară ca mitropolit.
Era un cărturar:
a corectat un „Triod” slavon copiat de călugărul PROHOR din porunca lui Ieremia
Movilă, precum şi o „Pravilă”.
Din porunca lui s-a copiat unş manuscris slavon cuprinzând „Slujba Sf.Paşti” – dăruit
Suceviţei.
Moare la 23 feb. 1608 – îngropat la Suceviţa.
BISERICA MOLDOVEI IN
SECOLUL XVII
Aug.1593 – tronul Moldovei ocupat de Ieremia Movilă care domneşte până la 30 iunie
1606 (+) cu întrerupere de la 1600, când în Moldova intra Mihai Viteazul.
După moartea lui au urmat:
SIMION MOVILĂ (1606-1607) şi CONSTANTIN MOVILĂ (1607-11)
ALEXANDRU MOVILĂ (1615-16)
RADU MIHNEA ( 1616-1619)
GAŞPAR GRAŢIANI (1619-20)
MIRON BARNOVSCHI (1626-29)
MIRON BARNOVSCHI (1633)
Moise movilă (1633-34)
În ciudaa faptului că au fost atâtea schimbări de domnie, scaunul mitropolitan n-a fost
prea afectat de o asemenea politică, fiind ocupat pe aproape toată această perioadă de un
singur mitropolit ANASTASIE CRIMCA (1608-29) urmându-i lui TEODOSIE
BARBOVSCHI (1605-1608).
ANASTASIE CRIMCA era fiul lui IOAN CRIMCOVICI din Suceava şi al

CRISTINEI (moare la 1594) – numită de inscripţia de pe mormântul din biserica Pătrăuţi,
„cneaghină”. La botez primise numele de Ilie. Petru Şchiopul i-a dăruit la 1587 un loc pe râul
Suceava ca să întemeieze un sat. Pe la 1589-90, cere domnitorului să-i schimbe dania,
dăruindu-i satul Dragomireşti, lângă Suceava.
1599 – era preoţit, după ce se călugărise, probabil, la Putna ( )
- la intrarea lui Mihai Viteazul, episcopii AGAFTON de Roman şi TEODOSIE de
Rădăuţi s-au refugiat împreună cu mitropolitul GHEORGHE MOVILĂ în Polonia.
Atunci au fost aleşi:
FILOTEI la Roman
ANASTASIE CRIMCA la Rădăuţi, iar ca mitropolit DIONISIE RALLY
PALEOLOGUL (1600)
SEPT.1600 – Mihai Viteazul pierde Moldova, iar IEREMIA MOVILĂ se reântoarce
odată cu cei trei ierarhi care plecaseră.
Anastasie a afăcut loc lui Teodosie Barbovschi, retrăgându-se la moşia sa –
Dragomireşti – unde a ridicat o bisericuţă mică, cu hramul Sf.Ioan Teologul şi Sf.Ilie (Pisania
este din 27 iulie 1602.
Între 1602-1605 , ajutat de logofătul Lupu Stroici a ridicat biserica mare de laa
Dragomirna – hram Pogorârea Sf.Duh.
Primăvara 1606 – ales episcop la Roman, undşe păstoreşte până în 1608.
1608-1629 – devine mitropolit.
1617 – s-a iscat o neânţelegere între el şi domnul RADU MIHNEA - înlăturarea sa
din scaunul mitropolitan.
Neânţelegerea consta în aceea că mitropolitul se opusese închinării m-rilor la locurile
sfinte.
Între 1617-1619 a fost ales TEOFAN III.
De la TEOFAN NE-A RĂMAS O „Pravilă” scrisă la mânăstirea Bistriţa.
1619 – ANASTASIE a fost readus în scaun, iar Teofan III a plecat cu Radu Mihnea
carae a ajuns domn al Ţării Române. Teofan a întâlnit în acte la mânăstirea Bistriţa de Oltenia
ca „fost mitropolit al Sucevei”
ACTIVITATAEA LUI ANASTASIE
Îndrumător al vieţii bisericeşti:
20 sept.1626 – convoacă un Sobor cu supiapanii săi de la Roman, Rădăuţi, Huşi pentru
a lua măsuri de îndrumare a vieţii bisericeşti.
Prin „Aşezământul” său se rânduia ca monahii să nu mai deţină averi, egumenii să fie
aleşi de sobor pe un an, dar mai important, să nu fie închinate mânăstirile la Locurile Sfinte.
Organizator de asistenţă socială.
1612 – conduce delegaţia trimisă de ŞTEFAN TOMŞA II să încheie paqce cu Polonia.
1616 – primeşte aceeaşi misiune de la RADU MIHNEA.
Anastasie va ridica o bolniţă la Dragomirna.
1619 – înfiinţează un spital la Suceava – primul spital din ţara noastră, atestat
documentar, într-un oraş.
Acest fapt e pomenit de documente:
16 mai 1619
13 apr.1620
Bolniţa şi spitalul au fost ridicate pe cheltuiala mitropoliei.
Ctitor de lăcaşuri sfinte:
– ridică acea biserică pe mşoşia sa, iar în
1602-5 – ridică mânăstirea Dragomirna; - meşterul se numea DIMA
Se presupune că biserica a fost ridicată după indicaţiile sale.
(Dragomirna a inspirat construcţiile de mai târziu: mânăstirea Solca, Bârnova, Trei
Ierarhi, Golia).
1627 – ridică ziduri puternice în jurul mânăstirii.
D-l. MIRON BARNOVSCHI dăruieşte mânăstirii câteva sate (Acest domnitor se află
pictat pe unul din celebrele manuscrise cu miniaturi din 1627).
„Testamentul” mitropolitului se află pe paginile unui „APOSTOL” – reiese grija sa
pentru mânăstire.
1626-29 – înalţă o eclesianiţă pe lângă biserica „Sf.Gheorghe” din Suceava.
1 iun.1622 – dăruieşte mânăstirii Secu o bucată de vie.Miniaturist:
are peste 25 manuscrise cu miniaturi (doar 9 manuscrise în ţară)
acestea cuprind peste 250 miniaturi, frontispic ii, iniţiale ornate ş.a.
ucenici: DUMITRAŞCU BELINSCHI (3 dintre manuscrisele de la Dragomirna)
monahul TEOFIL DE LA VORONEŢ
ŞTEFAN din Tg.Sucevei
Diac. VASILE
Monah PAHOMIE etc.
ANASTASIE CRIMCA este ultimul reprezentant al culturii slavone în România.

ANASTASIE moare la 19 ianuarie 1629) – este îngropat în pronausul mânăstirii
Dragomirna.
După moartea lui Anastasie Crimca scaunul a fost ocupat de mitropolitul

ANASTASIE (1629-32), fost egumen la Bistriţa, apoi episcop la Rădăuţi (1613-16) şi episcop
de Roman (1616-29)
După ANASTASIE, a fost ales în scaun mitropolitul VARLAAM (1632-1653).
Sub el s-a înfiinţat cea dintâi tipografie din Moldova, în care au apărut primele cărţi
cu cuprins teologic în româneşte.
Varlaam se trăgea din şfamilia de răzăşi MOŢOC, numindu-se la botez Vasile.
A învăţat carte grecească la „schitul lui Zosin”, întemeiat la 1654.
Pe locul acaestui schit, NESTOR URECHE şi soţia sa MITROFANA au ridicat la
1602 mânăstirea SECU; aici exista o şcoală sub conducerea călugărului DOSITEI.
Varlaam s-a călugărit la Secu, ajungând egumen al mânăstirii Secu, dezvoltându-şi
frumoase preocupări cărturăreşti.
A tradus „Scara” lui Ioan Scârarul la 1618.
Dec.1628 – face parte din delegaţia condusă de Anastasie Crimca, tkrimisă de Miron
Barnovschi la Kiev şi Moscova.
În drum spre Moscova s-a oprit la Kiev, unde a predat exemplarul unui „Octoih” slav
lui P.Movilă pentru a-l tipări (a apărut la Livov în 1630). A reămas mai mult la Moscova.
Când s-a întors, mitropolitul Anastasie Crimca murise, iar scaunul domnesc era ocupat de
ALEXANDRU COCONUL (1629 – apr.1630), înlocuit îndată cu MOISE MOVILĂ
(apr.1630-1631).
s-a aretras la Secu, de undşe, în 1632, va fi ales direct mitkropolit.
23 sept.1632 – hirotonit arhiereu.
ACTIVITATEA SA:
La îndemnul lui VASILE LUPU (1634-1653), Varlaam s-a îngrijit de înfiinţarea unei
tipografii la Iaşi.
1637 – cere ajutor ţarului Moscovei, dar nu s-arată nimic.
1640 – Petru Movilă trimite la Iaşi primele matriţe şi meşteri tipotrafi de la Kiev
(SOFRONIE POCIAŢKI).
Dec.,1642 – iese de sub tipar o „Scrisoare de mulţumire” a deleşgaţilor greci la
Sinodul de la Iaşi (1642) către Vasile Lupu, precum şi o hotărâre de anatematizare a
„Mânăstirii” de credinţă pusă sub numele lui CHIRIL LUCARIS (decedat la 1638)
1642 – apare un „CATIHZISIS”slav.
Cazania DIN 1643 – Prima carte românească tipărită în Moldova (Iaşi).
Se numea: „Carte de învăţătură la duminicile de peste an şi la praznice împărăteşti şi
la sfinţi mari”.
Are 506 file
Cartea are o „Prefaţă” – Cuvânt introducjtiv al lui Vasile Lupu adraesat la toată
seminţia românească.
Apoi un „Cuvânt către cetitoriu” scris de Varlaam, arătând motivele care l-au făcut s-o
tipărească.
„Cazania” are două părţi:
I : 54 Cazanii la Duminici ( 13 Triod, 9 Penticostar, 32 Octoih)
II: 21 cazanii la sărbători împărăteşti şi sfinţi.
Cazania parae aa fi o traducere a uneia tipărite la Kiev sau Lvov.
S-a stabilit că izvorul principal al Cazaniei este „Cartea intitulată Comoara” a lui
Damaschin Sinodul (sec.XVI).
În „Cazanie” sânt traduse şi prelucrate 20 cuvântări ale lui Damaschin.
„Cazania” este opera mai multor tălmăcitori.
Vvarlaam a adunat numai tălmăcirile vechi făcute de unii cărturari moldoveni şi
ardeleni. El are meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii traduse sau prelucrate
din greceşte sau slavoneaşte, le-a stilizat şi tipărit.
„Cazania” prezintă cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima
jumătate a secolului XVII.
A cunoscut o largă răspândire în 1643, chiar şi-n Transilvania. Se cunosc numeroase
copii făcute în manuscris în Transilvania.
SAPTE TAINE –1644 – a doua cartea a lui Varlaam apărută la Iaşi.
340 pagini
la tălmăcire a lucrat logofătul EUSTRATIE
este o explicarae aa Tainelor sub formă catehetică: întrebări şi răspunsuri.
Cartea aeste menită să apere Ortodeoxia la atacurile protestanţilor care nu recunoşteau
cele 7 Taine.
S-ar fi folosit opera „Cele 7 Taine” a arhiepiscopului Gavriil Severu din Philadephia
(decedat la 1616), care apăruse într-o versiune slavă la Kiev.
RĂSPUNS LA CATEHISMUL CALVINESC – 1645
În 1640-42 se tipărise la Alba Iulia cu aprobaraea autorităţilor un „Cataehism”
calvinesc în româneşte.
Un exemplar a aajuns şi-n biblioteca învăţatului Udrişte Năsturel, frataeale d-nei.
Elvira, soţia lui Matei Basarab.
Varlaam a citit exeamplarul la Târgovişte, găsindu-l „plin de otravă şi moarte
sufletească”. Varlaam a convocat un sobor al ierarhilor din Ţara Română şi Moldova pentru a
lua atitudine. Soborul a avut loc poate la 1644-45, la Iaşi. S-a aprobat aici un „RĂSPUNS”al
lui Varlaam, fiind astfel tipărit la 1645: „CARTEA CARAE SE CHIAŞMĂ RĂSPUNSUL
IMPOTRIVA CATIHISMUŞULUI CALVINESC”.
Textul lucrării dezvolta atât doctrina calvină, cât şi cea ortodoxă susţinută numai de
citatae din Sf.S.
Problemele de carea se ocupa „Răspunsul”:
1.D. Sf.S.
D. Credinţă şi faptele bune
D. Predestinaţie
D.împăcaraea cu Dumnezeu şi răscumpăraraeaa omenirii prin patimile şi moartea lui
Hristos;
D.Biserică şi Taine
D. Închinaraea la sfinţi şi icoane
La rândul lor, calvinii au răspuns la 1656 când au tipărit „Scutul Catihismuşului”.

PARACLIS AL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU – 1645
CARTE ROMÂNEASCĂ DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA PRAVILELE IMPĂRĂTEŞTI ŞI
LA ALTE JUDEŢE, IAŞI , 1646
Aceasta din urmă este cunoscută sub numele „PRAVILA LUI VASILE LUPU”
Era tradusă din greceşte de acelaşi logofăt Eustratie.
Partea întâi este o traducere din greceşte a unei legiuni agrare, iar partea II-a este o
prelucrare după o alta a penalistului italian PROSPER FARINACIUS (1544-1618).
Amândouă au laa bază codul de legi al împăratului Iustinian.
LEASTVIŢA sau SCARA
Tradusă în timpul călugăriei la Secu.

Varlaam a tradus după o versiune neogreacă a unui episcop umanist Maxim (sec.XVI)
Varlaam a păstorit în timpul luminatului domn umanist Vasile Lupu.
Acest domn a ridicat biserica SF.TREI IERARHI la 1639, fiind sfinţită de Varlaam la
6 mai.
1641-42 – este făcută pictura de nişte zugravi ruşi.
Biserica devine catedrală mitropolitană, iar patriarhul PARTENIE de Constantinopol
dăruieşte domnitorului Vasile Lupu moaştele Sf.Paraschiva, pentru că acesta plătise toate
datoriile Patriarhiei Ecumenice.
1640 – domnitorul pune bazele – la îndemnul mitropolitului aşezământ şcolara la Iaşi.
Este vorba de „Academia de la Trei Ierarhi”, prima instituţie cu învăţământ superior în
Moldova după modelul celei înfiinţate de Petru Movilă la Kiev. Doar la început a funcţionat
la Trei Ierarhi, pentru ca după un timp, domnul să cumpere o casă în apropiere pentru această
Academie.
Cel care a trimis profesori pentru Academie a fost tot Petru Movilă. Aici se preadau
cele „şapte arte liberale”, gramaktica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia,
muzica şi teologia, filosofia şi dreptul.
Se învăţau limbi clasice.
1646 – Grupul de profesori poloni este înlăturat, fiind înlocuit cu unul grecesc.
Şcoala a dăinuit până la începutul sec.XIX.
Păstoria lui Varlaam s-a remarcat prin grija faţă de preoţime . El a obţinut de la
domnitori unele scutiri şi drepturi pentru clerul său. S-au dat astfel hrisoave: 24 febr. 1649.
5 ,ao 1652.
1642 – are loc Sinodul de la Iaşi care a aprobat „Mărturisirea Ortodoxă” a
mitropolitului Petru Movilă.
1645 – vişne la Iaşi mitropolitul Petru Movilă, fiind primit de Varlaam.
Varlaam a hirotonit şi câţiva ierarhi străini.
23 martie 1645 - a hirotonit întru arhiereu pe ierom. PAISIE egumenul mânăstirii
Galata , ales patriarh al Ierusalimului.
Tot Varlaam ar fi hirotonit câţiva episcopi la Muncacs şi Maramureş.
1639 – Patriarhul CHIRIL CONTARIS a fost asasinat de turci. Printre candidaţi la
scaunul şPatriarhiei de Constantinopol s-a numărat atunci şi Varlaam (ceilalţi erau mitropoliţi
de Adrianopol şi de Niceea).
Aprilie 1653 – Vasile Lupu pierde sckaunul domnesc, retrăgându-se la Hotin.Odată cu
el a plecat şi Varlaam, el retrăgându-se la mânăstirea Secu. Aici a trăit încă 4 ani şi şi-a
redactat testamentul prin care- şi lăsa toată averea mânăstirii.
1657 – moare, fiind îngropat lângă zidul bisericii Secu (dreapta).
URMASII LUI VARLAAM

Noul domn , GHEORGHE ŞTEFAN (1653-58)a ridicat în scaunul mitropolitan pe
GHEDEON de la Huşi (1653-59), GHEDEON a fost trimis de domn într-o misiune la
Moscova.
7 mai 1656 – se încheie un tratat de alianţă cu ţarul ALEXEI MIHAILOVICI (1645-
76).
SAVA (1659-1664) – fusese episcop la toate acele trei eparhii.
Este întâlnit în mai multe documente:
19 apr.1660 şi altele din timpul lui EUSTRATIE DABIJA VODĂ (1661-65).
SAVA moare la 5 ian.1664 fiind îngropat lângă biserica mare de la Secu.

GHEDEON (1664-71) a doua oară – pomenit prima oară la 12 ian.1664, apoi în acte:
4 şi 5 aug. 1570; 4 iul.1671
GHEDEON moare la 1671 – îngropat la Secu.
DOSOFTEI (1671-86) mitropolit

Huşi (1660-71) la Roman
1658 – 60 la Huşi
născut la 1624 la Suceava, numindu-se la botez Dimitrie Barilă.
A învăţat la Iaşi, la Academia domnească, apoi la Lvov, la Şcoala Frăţiei Ortodoxe;
aici a învăţat limbile clasice, apoi slava, polona, plus disciplinele umaniste.
S-a călugărit la Probota, ctitoria şi gropniţa lui Petru Rareş.
1658 – ajunge episcop la Huşi, datorită calităţilor sale cărturăreşti.

1660 – episcop la Roman.
1671 – a fost ales mitropolit al Moldovei. A păstorit în vremuri grele pentru ţară.
1674 – s-a rekfugiat în Polonia cu d-l ŞTEFAN PETRICEICU. Noul domn –
DUMITRAŞCU CANTACUZINO (1674-75) a pus în scaun pe TEODOSIE de la Roman
(fost la Rădăuţi).
1675 – DOSOFTEI – reaşezat la scaun
29 martie 1677 – hrisovul lui ANTONIE RUSET (1675-78) rânduia ca mitropolia să
se stabilească definitiv la Iaşi, pe lângă Sf.Nicolae Domnesc.
În cei 25 ani de păstorire a fost cel mai mult preoacupat de problemele cărturăreşti:
traduceri, prelucrări ş.a.
ION NECULCE scria despre el (Letopiseţ): „Acest Doroftei nu este om prost (simplu)
de felul lui. Neam de mazil, prea învăţat, multe limbi ştia..... deplin călugăr şi cucernic şi
blând ca un miel. În ţara noastră pe această vreme nu este om ca acela”.
1648-49: traduce în română: „Istoriile” lui Herodot.
În timp ce era episcop la Roman a revizuit traducerea „Vechiului Testament”făcută de
spătarul N.Milescu, între 1661-64, tipărită apoi în „Biblia” de la 1688.
1673: tipăreşte „PSALTIREA ÎN VERSURI” la mânăstirea ucraineană Uniev, pentru
că vechea tiparniţă a lui Vasile Lupu şi Varlaam, se distrusese.
Totodată tipărise şi „ACATISTUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU”tradus din
slavon ă.
Acesteaa două sânt, de obicei, legate împreună . În Cuvântul către cetitoriu” Doroftei
dă diverse îndrumări de uminentică....
Despre „Psaltire” spunea că a fost lucrată în cinci ani.
Este o încercare de versificare aa celor 150 Psalmi, rezultând o loucrare de 8634
versuri (peste 500 pagini).
Doroftei este primul care a versificat „Psaltiri” în cadrul Bisericii Ortodoxe, într-o
limbă naţională.
S-au făcut tot felula de presupuneri în ce priveşte influenţarea lui Doroftei de alte
opere aversificate peste hotare (v. „Psaltirei” lui Jan Kiochanovosh).
Dar majoritatea marilor istorici exclud orice influenţă.
La sfârşitul „Psaltirii” se află încă 18 versuri ce aparţin lui MIRON COSTIN care le
alcătuise în limba polonă şi fuseseră traduse de Dosoftei în română.
După alte 12 versuri ale lui Dosoftei urma, pe ultima filă a cărţii, imn ul „Pe tine te
lăudăm”.
Dosofdtei a dăruit culturii româneşti o loucrare de mare valoare literară artistică, cu
toate că limba literară eraa de-abia în curs de formare.
1679 – iese la iveală „DUMNEZEIASCAA LITURGHIE” în vechea tiparniţă a lui
Vasile Lupu, pe care izbutise s-o refacă.
Era prima traducere făcută de un ierarh a Sfintei Liturghii.
A fost primul ierarh moldovean care a iniţiat acţiunea de pătrundere a limbii române în
Biserică, fiind mai apoi urmat de ucenicul său MITROFAN de la Buzău.
1680: tipăreşte „PSALTIREA DE-NŢĂLĂS” în text bilingv, slavo-român. Se pare că
aici, mitropolitul Dosoftei a mai avut colaboratori: poate pe MITROFAN.
1679: se adresa ţarului şi patriarhului rus pentru a-l ajuta în vederea obţinerii unei
tipografii.
O va instala la Iaşi, biseria Sf.Nicolae Domnesc.
1681: tipărise „MOLITVELNIC DE-NTĂLĂS” în română.
În acest Molitvelnic se află un „Poem cronologic despre domnii Moldovei” (136
versuri) – de la Dragoş Vodă până la Gheroghe Duca.
Meşter tipograf era Mitrofan, ajutat de Ursu şi Nicolae.
1683: o nouă ediţie a „LITURGHIEI” completată cu multe rugăciuni, plus „Parimiile”
de peste an.
1682-86: tipăreşte „VIAŢA ŞI PETRECEREA SFINŢILOR2 (4 volume).
Este alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi slavone. Are două
prefeţe: una către domnitor, alta către acititori. Dosoftei a folosit pentru lucrările sale ediţia
„Vieţii sfinţilor” a lui Simion Metafrastul (secolul X), precum şi alte „Vieţi...” bizantine. A
mai folosit şi traduceri slave, care acirculau în manuscris.
Meşteri tipografi: Mitrofan, devenit episcop de Huşi şi ucenicii săi : Pavel, Ursu,
Andrei.
1683: o oaste polonă invadează Moldova şi ia ca ostatec pe d-l Gheorghe Duca,
reaşezând pe Ştefan Petriceicu.
1684: noul domn trimite pe Dosoftei la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru Alexievici (1682-
1696), pentru a le cere sprijin împotriva tătarilor.
Dar ajutorul lor n-a mai sosit pentru că în martie 1684 au intrat turcii în Moldova,
punând domn pe DUŞMŞITRAŞCU CANTACUZINO (1684-85), înlocuit peste un an cu
CONSTANTIN CANTEMIR (1685-93).
1686: Jan Sobieski (1674-96) intră în Moldova pentru a lupta împotriva turcilor. Dar,
neobţinând ajutorul d-lui. Moldovean, a fost nevoit să se retragă.
La retragere a luat şi pe mitropolitul Dosoftei.
Dosoftei a rămas în Polonia, fără a se mai putea reântoarce vreodată.
În Polonia a mai raealizat o versiune a „Poemului despre domnii Moldovei”,
continuând lista până la Constantin Cantemir. A fost scrisă în ianuarie 1690.
În toate lucrările sale era preocupat de originea românilor şi de problema continuităţii.
Combate pe SIMION DASCĂLUL, care afirmă că românii sunt urmaşii răufăcătorilor
romani.
Tot în Polonia, Dosoftei a făcut şi câteva traduceri din neogreacă în română. Acestei
traduceri s-au păstrat într-un manuscris copiat în 1732 la Focşani de GAVRIIL DIACUL,
manuscris ce cuprindea tălmăcirea „Cronografului” lui MATEI CIGALAS.
În timpul petrecerii sale în Polonia Dosoftei s-a mai angajat şi în disputele teologice
ale vremii, în Biserica Ortodoxă Rusă. Această Biserică trecea atunci prin mari frământări
datorate reformei lui Nicon.
Deasemenea, existau frământări între Biseria Ortodoxă Rusă a Moscovei şi Biserica
Ucrainei care suferise influenţe polono-catolice. În disputele dintre aceste două Biserici a fost
solicitat şi mitropolitul Dosoftei.
La cererea patriarhilora celor două Biserici, Dosoftei traducea mai multe lucrări
dogmatico-polemice din diverşi Sf.Părinţi şi scriitori bisericeşti.
Traduce:
12 scrisori din Sf.Ignatie Teofanul al Antiohiei
constituţiile Apostolilor
„Istoria bisericească” a lui Gherman al Constantinopolului (sec.VIII)
„Dialog împotriva ereziilor şi despre credinţa noastră” a lui Simeon al Tesalonicului.
1693: - Culegere ade cuvântări din mai mulţi Sf.Părinţi (după textul neogrec al
colecţiei de cuvântări patristice tipărită la Veneţia).
Toate acestea sunt traduse în slavo-rusă.
Dosoftei a început să traducă şi „Expunerea credinţei ortodoxe a lui Ioan Damaschin,
traducând numai patru capitole din cartea I.
13 dec.1693- Dosoftei moare.
El rămâne primul poet naţional, primul traducător din literatura dramatică universală,
primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, având un preţios aport la
dezvoltaraea limbii literare române.
URMAŞII LUI DOSOFTEI

TEODOSIE (de la Roman) (1674-75) – a fost cel care a luat locul lui Dosoftei în
urma refugierii în Polonia a lui ŞTEFAN PETRICEICU.
Fusese episcop la Rădăuţi şi apoi Roman.
1 sept.1675 – dăruia un „Liturghier” mânăstirii Bogdana.
Când Dosoftei ar fi reaşezat în scaun, TEODOSIE a fost închis un timp la mânăstirea
Sf.Sava din Iaşi.
S-a retras apoi în sudul Moldovei, unde-l întâlnim în diferite acte alături de episcopii
SERAFIM de Rădăuţi (1667-69; 71-85) şi de episcopul SAVA al Romanului (1685-89).
Acest mitropolit a ctitorit şi câteva schituri: Brazi, Crucea, Zăbrăuţi.
A trăit până după 15 aug.1694.
CALISTRU VARTIC (1686-1689)
A condus mitropolia ca locţiitor, după Dosoftei. Fusese preot de mir la Văratic,
călugărit apoi la Neamţ, a ajuns episcop la Huşi pe la 1676, iar către 1682 a a fost silit să se
retragă. A trăit la abiserica Tălpani din Iaşi.
SAVA de la Roman (1689-1701(2)
În timpul lui au apărut în tipografia domnească de la Iaşi câteva cărţi teologice şi
„Tâlcuirea Sf.Liturghii” tradusă din greacă în română de IEREMIA CACAVELA (1697).
Ajutat de d-na. Anastasia, soţia lui Gheorghe Duca Vodă, a terminat biserica Stretenia din
Iaşi. În jurul bisericii Stretenia a zidit o reşedinţă pentru mitropolit.
1 martie 1698 – a participat la o adunare convocată de ANTIOH CANTEMIR (1695-
1701) pentru a desfiinţa văcăritul.
1701(2): s-a retras din scaun; s-a aşezat probabil la Putna, unde a murit la 14
octombrie 1717.
MISAIL (1702-8)
venea de la Roman: fusese călugărit la Secu
este amintit în multe ale vremii;
1703 – Mihail Racoviţă (1703-1705) – hrisov pentru scutirea preoţilor de dări.
1704 – vizita lui Dosoftei al Ierusalimului (s-a stabilit acum ca danie trebuiau să
plătească m-rile închinate Ierusalimului).
1 aug.1708 – se retrage, urmându-i în scaun GHEDEOM de la Rădăuţi.
MITROPOLITUL PETRU MOVILĂ
SI SINODUL DE LA IAŞI
PETRU MOVILĂ se trăgea din familia Movileştilor. S-a născut la Suceava la 21 dec.
1596, ca afiu a lui Simion Movilă. (Simion Movilă era fratele lui Ieremia şi a lui Gheorghe,
mitropolitul).
A început să înveţe în casa părintească, apoi în şcoala Frăţiei ortodoxe din Lvov.
1627 – a fost călugărit.
6 sept.1627 – a fost ales arhimandit, egumen al mânăstirii Lavra Pecerska.
Păstoria lui ca egumen a căzut în timpuri grele, într-o situaţie politică grea:
În 1569, Polonia se unea cu Lituania. Întinsele teritorii de la Marea Baltică la Marea
Neagră au fost alipite Poloniei. Acestei teritorii erau locuite de ucrainieni şi ruşi albi. Polonia
voia ca în aceste teritorii să întărească catolicismul. Totuşi ortodoxia era puternică: (1539) –
se înfiinţase episcopia ortodoxă la Lvov, iar în marile oraşe s-au întemeiat „frăţii ortodoxe”
pentru apărarea ortodoxiei.
Pe de altă parte şi propaganda iezuită era foarte puternică, fiind încurajată de
Sigismund al III al Poloniei.
O bună parte din preoţii şi ierarhii de aici au fost siliţi să accepte unirea cu Roma –
Brest-Litovsk la 1596.
Bisericile ortodoxe au început să fie dărâmate sau vândute celor din alte confesiuni.
Credincioşii au fost siliţi şi ei să îmbrăţişeze uniaţia.... S-au înfiinţat multe colegii iezuite.
Dar cea mai mare parte a credincioşilor a rămas statornică în vechea credinţă.
În aceste împrejurări Petru Movilă ajungea egumen la Lavra Pecerska, care rămăsese
în stăpânirea ortodocşilor. Aici fusese înfiinţată şi o tipografie din care au ieşit nenumărate
cărţi de slujbă şi de apărarae a Ortodoxiei. Înaintaşul lui Petru Movilă înfiinţase şi o şacoală în
biserică punând bazele unei „frăţii” ortodoxe la Kiev.
Petru Movilă – personalitate excepţională – a izbutit să ridice biserica la un prestigiu
deosebit.
1631 – puneş bazele unui colegiu la Lavră, mutat apoi la mânăstirea Bratska din care
s-a dezvoltat vestita Academie de la Kiev – la 1633.
1632 – a avut loc alegerea noului rege polonez.
Petru Movilă a fost unul din cei care au reuşit să impună pe Vladislav IV (1632-1648).
În acest fel au fost câştigate: libertatea de cult a Ortodoxiei, recunoaşterea legală a
mitropoliei de Kiev, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii şi spitale,
restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev etc.
2 martie 1631 – a fost ales în scaunul de mitropolit al Kievului.
La alegerea sa au tras în cumpănă mai multe lucruri: originea sa domnească, relaţiile
sale, pregătirea pe care o avea.
Alegerea sa a afost întărită de rege la 12 martie 1633 şi recunoscută de patriarhul
ecumenic Chiril Lucaris.
28 apr.1633 – a fos hirotonit întru arhiereu în catedrala Adormirea Maicii Domnului
din Lvov.
Noul mitropolit s-a remarcat pe toate tărâmurile. Pe cel gospodăresc este de remarcat
refacerea şi înfrumuseţarea unor biserici şi mânăstiri din Kiev. A fost înnoită biserica
principală a mânăstirii Pecersca.
El a contribuit la întărirea disciplinei bisericeşti, luând măsuri în acest sens. A numit
protopopi şi a instituit vicari.
În ce priveşte activitatea culturală:
a purtat de grijă Academiei Kievene, cu limba de predare latină. Academia kieveană
este cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodocşi. După modelul ei s-a
organizat Academia domnească de la Trei Ierarhi, în 1640, alta la mânăstirea Sf.Andrei din
Moscova.
Prin aceste şcoli se urmărea formarea unui cler cult.
Activitataea tipografică:
Pe lângă tipografia din Lavra Pecerske, a pus sub supravegherea sa directă şi
tipografiile din Lvov şi Vilna
Se cunosc aproximativ 50 tipărituri scoase de el (cărţi de slujbă, evlavie, apărare a
ortodoxiei).
Cea mai însemnată carte deslujbă a fost „EVHOLOGHIONUL” (sau Trebnicul), cu
peste 1500 pagini, tipărit în 1646. El îndreaptă o serie de greşeli din cărţile de cult ale vremii,
ce erau infertate de inovaţii catolice. În felul acesta era un precursor al cunoscutei reforme a
patr. Nicon al Moscovei (1652-1666).
Cărţi de învăţătură:
„Capitolele parenetice ale diaconului Agapet” (1628)
„Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei” (1628)
„Omiliile Sf.Macarie Egipteanul” (1632)
„Patericul Sfinţilor care au strălucit la Pecerska (1634)
„Cazania” tradusă din greacă şi tipărită la Kiev (1637)
Principala lucrare de polemică împotrivaa catolicilor a fost „LITHOS”(Piatra aruncată
din praştia aadevărului), Kiev, 1644. Era un răspuns la învinuirile aduse Bisericii Ortodoxe de
reenegatul Casian Sakovici. Lucrarea, apărută în limba polonă, combătea „filieque” şi
„primatul papal”.
Expunerea avea caracter irenic şi obiectiv.
La alcătuirea ei au contribuit, cu siguranţă, mai mulţi teologi ai vremii, căci lucrarea
are un volum prea mare de informaţii ca să poată fi alcătuită de unul singur.
MĂRTURISIREA ORTODOXĂ
Cu mult înainte apăruse o mărturisire de credinţă calvinizantă, pusă pe numele
patriarhului Chiril Lucaris şi apărută la Geneva.
Întrucât acest patriarh nu a dezminţit calitatea de autor ce i se atribuia, un sinod de la
Constantinopol în 1638, condus de Chiril Contaris, a condamnat opera şi persoana lui Chiril
Lucaris.
Acestea au fost motivele ce au îndemnat pe Petru Movilă să întocmească o mărturisire
de credinţă ortodoxă.
Sept.1640 – Un sinod la Kiev s-a întrunit în scopul cercetării unei astfel de lucrări pe
care o alcătuise mitropolitul.
„Mărturisirea” era împărţită după cele 3 virtuţi teologice, cuprinzând 261 întrebări şi
răspunsuri.
Partea întâi tâlcuia simbolul credinţei, partea a II-a vorbea despre nădejde tâlcuind
Tatăl Nostru şi Fericirile, iar partea aa III-a cuprindea învăţătura despre dragostea faţă de
Dumnezeu şi aproapele.
Doi teologi – Ignatie Oxenovici şi Isaia Trofimovici – cercetând pe rând articolele
mărturisirii nu au fost de acord cu două puncte ale ei: Purgatoriu şi Epicleza.
S-a stabilit să se convoace un nou sinod pentru a cerceta mai bine Mărturisirea
ortodoxă.
Acesta a avut loc la Iaşi în 1642.
Patriarhul ecumenic PARTENIE I (1639-44) a încuviinţat şi şi-a trimis doi delegaţi:
Porfirie, fost mitropolit la Miceea şi Meletie Sirigos, cel mai învăţat teolog al sec. XVII.
Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegaţi: Isaia Trofimovici, Ignatie Oxenovici şi
Iosif Cononovici.
Din Moldova au participat: mitropolitul Varlaam, episcopii Evloghie al Romanului,
Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor, precum şi Sofronie Pociaţki, conducătorul
Academiei domneşti.
Sinodul a fost prezidat de Vasile Lupu.
15 sept.1642 – deschiderea a fost ţinut în trapeze.
Închiderea de la Trei Ierarhi.
Discuţiile s-au purtat în latină şi slavă.
Meletie Sirigul a stăruit să se ia în discuţie hotărârea de anatematizare în 18 puncte a
„Mărturisirii” lui C.Lucaris. Nu s-a acceptat, întrucât se considera că acea operă nu este opera
lui Chiril.
S-au studiat toate acele 261 întrebări şi răspunsuri. Neacceptate au fost aceleaşi două:
Purgatoriul şi Învăţăturile de Epicleză.
După ce s-au corectat „Mărturisirea” a fost acceptată.
30 oct.1642 – Mărturisirea aa fost îndreptată şi tradusă în greacă, apoi trimisă
sinodului patriarhiei din Constantinopol.
20 dec.1642 – Delegaţii greci tipăreau laa Iaşi o scrisoare de mulţumire în greceşte,
adresată d-nului moldovean. Mai tipăreau şi hotărârea de anatematizare a „Mărturisirii”
pseudo-lucarien.
Martie 1643 – Partenie I a aprobat într-un sinod la Constantinopol ca această lucrare
să devină „Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului”,
hotărâre care a fost semnată ulterior şi de ceilalţi trei patriarhi răsăriteni.
După „Simbolul Credinţei” şi „Dogmatica” Sf.Ioan Damaschin, aceaqsta devenea a
III-a mărturisire de credinţă normativă pentru întreaga Ortodoxie.
1667 – A fost tipărită pentru prima oară la Amsterdam ca o prefaţă a lui Nectarie al
Ierusalimului.P.M. n-a reuşit să tipărească decât o formă scurtă a mărturisirii: „SCURTĂ
ADUNARE DESPRE ARTICOLELE DE CREDINŢĂ ale B.O.” în limba polonă, în
tipografia Lavoei, în 1645.
După 1667, a fost tipărită în mai multe ediţii şi-n diferite limbi.
1691 – Mărturisirea e tipărită de Mitrofan (1691-1708) de la Buzău în tipografia
înfiinţată aici în acelaşi an.
În română s-a tipărit pentru prima oară la Buzău în 1691, prin osteneala logofătului
Radu Greceanu ajutat de fratele său Şerban şi de Constantin Cantacuzino.
Până acum există 18 ediţii româneşti.
Petru Movilă e considerat de Bulgakof „părintele teologiei moderne”.
Legăturile cu Ţările Române

1631 – Pe când era egumen la Lavra, unul din fraţii săi a ajuns domn în Moldova –
MOISE. Cu acest prilej, arhim. Petru i-a închinat o carte „TRIODUL ALES”, o operă
asemănătoare cu „Învăţăturile lui Neagoe Basarab...”, în care dădea diferite sfaturi despre cum
trebuie să se poarte un domn (în prefaţă).
1642 – un asemenea „Triod ales (sau înflorat)” a mai editat mitropolitul Petru Modivă
la Lvov, fiind dedicat lui MATEI BASARAB.
PETRU MOVILĂ a susţinut activitatea culturală şi tipografică din Ţările Române şi
Moldova.
Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung (1635), Govora (1637) şi Târgovişte
(1646) sau a lui Vasile Lupu de la Iaşi (1642) au fost dăruite de Petru Movilă. Tot el a trimis
meşteri tipografi.
1645 – Petru Movilă vizitează Moldova cu ocazia căsătoriei fiicei lui Vasile Lupu,
Maria, cu nobilul polon calvin Ianusz Radziwill. Cu acest prilej mitropolitul Petru Movilă a
rostit şi un cuvânt duhovnicesc.
Petru Movilă a murit la 22 dec.1646, fiind îngropat în Biserica cea mare a mânăstirii
Lavra Pecerska.
La scurt timp după moartea sa, a început războiul de eliberare a Ucrainei împotriva
Poloniei, iar la 1654 s-a proclamat unirea Ucrainei cu Rusia iar uniţii revin la ortodoxie.
MÂNĂSTIRILE DIN MOLDOVA

SEC.XIV-XV-XVI-XVII
BOGDĂNEŞTI – schit lângă Baia, ridicat de BOGDAN I (.. )

în apropiere s-a ridicat RÂŞCA
NEAMŢ – întemeiată de SOFRONIE, PIMEN, SILVAN 8 poate ucenici ai

Sf.Nicodim).
7 ian.1407 – hrisov în care sunt pomenite Bistriţa şi Neamţ apărând că mânăstirea
Neamţ exista în timpul lui PETRU MUŞAT (1375-91). Se pare că acesta a fost înmormântat
aici (oricum la Sf.Nicolae Domnesc din Rădăuţi nu se află mormântul său).
Biserica de azi (Înălţarea Domnului) a fost făcută de Ştefan cel Mare. Alexandru cel
Bun a făcut multe danii bisericii. La fel fii lui , Iliaş şi Ştefan, apoi ŞTEFAN II, PETRU II,
ARON.
SF.NICOLAE din POIANĂ (PROBOTA)
menţionată prima oară: 2 iulie 1398 (Ştefan I îi dăruia 2 sate).
Mitropolitul DOSOFTEI afirma că a fost ridicată de sihaştri încă de la începutul ţării.
Ctitori:
Iniţial a fost o biserică veche de lemn.
Ştefan I construieşte pe locul ei una de piatră )1394-99).
Această nouă biserică a fost restaurată de Ştefan cel Mare, dar mai târziu s-a ruinat.
PETRU RAREŞ îndemnat de GRIGORE ROŞCA construieşte un nou lăcaş aici
(existent şi azi), terminat în 1530 (hram Înălţarea).
În vechea biserică a înmormântat Ştefan cel Mare pe mama sa Oltea (decedată la
1465), soţia sa Evdochia ( decedată la 1467).
În biserica nouă au fost îngropaţi Petru Rareş, soţia sa Elena, fiul lor Ştefan şi alţii.
Avea o stare economică înfloritoare (danii de la toţi domnii).
MOLDOVIŢA – atestată din oct. 1402 , când Alexandru cel Bun îi făcea mai multe
danii. La fel în 1410.
Rezultă deci că în 1402 mânăstirea exista deja, fiind ridicată de alt domn, refăcută de
Alexandru cel Bun.
Actuala mânăstire - ctitoria lui Petru Rareş.
BISTRIŢA – ctitorită de Alexandru cel Bun în locul uneia mai vechi (terminată în
1407).
1407 – a fost împreunată cu cea de la Neamţ sub conducereaa egumenului
DOMETIAN.
Danii: iul.1415, 1428, 1431 – una din cele mai bogate .
Aici au fost îngropaţi: Alexandru cel Bun (decedat la 1432), soţia sa Ana (decedată la
1418) şi alţii.
Restaurată de Ştefan cel Mare (de la el – turnul clopotniţă), Petru Rareş, Alexandru
Lăpuşneanu.
HUMOR – atestată documentar 13 apr.1415 ca ctitorie a vornicului OANĂ.

Danii: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare.
1528-30 – distrusă de cutremur – TOADER BUBUIOG construieşte o nouă biserică,
existentă azi.
VÂŞNEVĂŢ (CHIPRIENI) - CIPRIAN – primul eguşmen cunoscut - atestată docum.

10 febr. 1429.
BOHOTIN (dispărută) – pusă în 1411 sub ascultaarea Bistriţei.
HORODNIC – (hram Înălţarea Sfintei Cruci)
IŢCANI (a lui IAŢCO) hram Adormirea Maicii Domnului.

1453 – danii de la Alexăndrel Vodă
PUTNA – spre răsărit de actuala mânăstire este o chilie.
(Daniil Sihastru ..), unde, poate, aq fost o bisericuţă.
TAZLĂU – 1399 – pomenită ca dispărută.

Au mai existat:
mânăstirea lui CIUNCA STAN (1445)
mânăstirea BOIŞTEA – amintită la 1446 când era dăruită Neamţului
mânăstirea postelnicului IGNAT din SOCI
Pe locul mânăstirii VORONEŢ a fost alta mai veche
Mânăstirea PÂNGARAŢI şi BISERICANI – ctitor Alexandru cel Bun (..)
BISERICI:
VOLOVĂŢ – ctitor DRAGOŞ VODĂ
Mutată de Ştefan cel Mare la Putna după tradiţie (dar nu poate fi adevărat pentru că
lemnul n-ar fi rezistat până azi).
SF.NICOLAE RĂDĂUŢI – ctitor BOGDAN I – în sec.XIV.

(se păstrează în forma iniţială)
1559 – pridvor adăugat de ALEXANDRU LĂPUŞNEANU
Înmormântaţi aici: Bogdan I, Laţcu, Roman I, Ştefan I, Bogdan (fratele lui Alexandru
cel Bun), alt Bogdan (fiu al lui Alexandru), Stana (mama lui Ştefăniţă Vodă), Ioanichie
(primul episcop atestat documentar la Rădăuţi).
SF.TREIME SIRET – ctitor SAS (1354-58) (..)

păstrată în forma iniţială.
MIRĂUŢI (Suceava)
Exista în 1402, când au fost depuse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou.
nu se cunoaşte data şi ctitorii – ipoteze: Petru Muşat despre care ştim că a fost primul
care şi-a avut reşedinţa la Suceava; de la el datează şi primul act emis la Suceava.
SF.VINERI – ROMAN (dispărută)

1408 – danie de la Alexandru cel Bun (1488 – confirmareaa de la Ştefan)
1415 – datează pictura
Înmormântaţi aici: d-na. Anastasia (soţia lui Roman I şi mama lui Alexandru cel Bun).
SECOLUL XV – CTITORII ALE LUI ŞTEFAN CEL MARE

MOLDOVIŢA (hram Bunavestire)- ctitorită de Alexandru cel Bun.
A fost una din cele mai bogate (atestată deja în 1402).
PROBOTA – danii: 1459, 1472, 1466 – una din cele mai înzestrate.
Era şi gropotniţa mamei lui Ştefan cel Mare (moartă la 1465).
HUMOR (hram Adormirea Maicii Domnului) – ctitor OANĂ vornicul
Veniturile şi privilegiile confirmate de Ştefan la 1475.
Horodnic 1475 – Ştefan îi confirmă privilegiile şi opune sub ascultarea Putnei.
IŢCANI (hram Adormirea Maicii Djomnului - „a lui Iaţco din ţarina Sucevei”.
1453 – primeşte dreptul de la Alexăndrel Vodă să întemeieze un sat la hotarul cu
Polonia, drept confirmat şi de Ştefan.
NEAMŢ – ctitor Petru Muşat.
puternică bază materială.
Danii de la Ştefan: 1458, 1470, 1482.
Aici s-a susţinut o intensă activitate cultural artistică.
Ştefan cel Mare a ridicat aici biserica eaxistentă şi azi.
Aa fost terminată la 1497 şi sfiinţită după biruinţa de la Codrii Cosminului.
BISTRIŢA
1428 – Alexandru cel Bun i-a închinat 50 biserici.
Ştefan i-a confirmat toate privilegiile (1462, 1466.
1497-98 – Ştefan ridică aici o clopotniţă cu paraclis care există şi azi (cu hram Sf.Ioan
cel Nou).
Tradiţia: aici a fost înmormântat fiul mai mare a lui Ştefan, Alexandru (mort la 1496).
DOBROVĂŢ- aici au fost două biserici: una cu hramul Schimbarea la Faşă, alta
Pogorârea Duhului Sfânt
1499- danii de la Ştefan (prima)
1503 – a II-a a fost cumpărată de Ştefan de la urmaşii lui Ivan Damianovici.
PUTNA (hram Adormirea Maicii Domnului)

începută la 1466, construcţia a durat 4 ani, fiind dusă la sfârşit de un arhitect grec
TEODOR ajutat de meşteri ardeleni.
Sfinţirea: 3 sept.1470 (după victoria asupra tătarilor de la Lipinţi) de către mitropolitul
TEOCTIST, episcopul TARASIE al Romanului şi 64 preoţi.
Hrisoave – puternică bază materială
2 febr.1503 – ultimul act emis în timpul vieţii lui Ştefan prin care i se întăreau
bisericilor toate daniile de până atunci.
Alte danii: ŞTEFĂNIŢĂ (1517-27) LA 1520. Este gropotniţa lui Ştefan, Maria de
Maugop (moartă la 1477), Bogdan (mort la 1479), Petru (morta la 1480), Maria Voichiţa
(moartă la 1511), Ştefăniţă (mort la 1527), d-na .Maria, prima soţie a lui Petru Rareş (moartă
la 1529); mitropolitul Teoctist (mort la 18 nov.1477)
Sub îndrumarea egumenilor IOASAF, PAISIE, SPIRIDON, biserica aaa devenit un
important centru cultural.
VORONEŢ – ctitor ŞTEFAN.
Înainte aici a fost o biserică de lemn unde ar fi trăit Daniil Sihastru, care, se pare, e
înmormântat aici (v.lespedea funerară).
22 ian.1472 – prima atestare documentară în care e pomenit un egumen MISAIL.
Ştefan a ridicat aici în locul bisericii de lemn pe cea de piatră cu hramul Sf.Gheorghe.
S-a construit între 26 mai – 14 sept.1488.
Mitropolitul TEOFAN I şi GRIGORE ROŞCA s-au îngrijit de pictarea ei (Pictura
actuală este de la Petru Rareş).
TAZLĂU (în părţile Buhuşului) (hram Naşterea Maicii Domnului)

1481 – Ştefan îi face danii.
1519 – Ştefăniţă îi confirmă privilegiile + îi dăruie 2 biserici: Muha şi Ratacău.
Ştefan cel Mare a ridicat aici o nouă biserică (4 iunie 1496 – 8 nov.1497).
Azi este biserică de mir.
Imunităţile de care se bucurau bisericile:

Fiscale – locuitorii eraqu obligaţi să plătească bisericii dările stabilite de domn.
Judiciare – conducere proprie (samovlastie)
Comerciale – poate face comerţ scutit de vămi.
De jurisdicţie – a egumenilor asupra apreoţilor din satele mânăstireşti.
Mânăstiri de călugăriţe:
HORODNIC şi IŢCANI.
BISERICI:
BĂDEUŢI (1487) – hram Sf.Mucenic Procopie.
Înălţată după victoria de la Rm.Sărat împotriva lui BASARAB cel TÂNĂR (1481).
Distrusă în primul război mondial.
PĂTRĂUŢI (1487) lângă Suceava – hram Înălţarea Sfintei Cruci.
SF.ILIE din Suceava (1488)
Biserica domnească din Vaslui (1490) – cu hram Sf.Ioan Botezătorul – ridicată în
amintirea victoriei asupra lui SOLIMAN PAŞA (10 ian.1475)
1820 – rezidită de MARIA ACANTACUZINO
SF.NICOLAE DOMNESC din Iaşi (1491-92)
Refăcută de ANTONIE RUSET (1675-78) şi apoi reconstruită de LECOMTE DE
NOUY.
Aici se făceaa ungerea domnilor moldoveni
SF.GHEORGHE din HÎRLĂU (1492)

BORZEŞTI – hram Adormirea Maicii Djomnului (1493-94)
SF.NICOLAE – Dorohoi (1495)
SF.APOSTOLI PETRU şi PAVEL – Huşi (1495)
1756 – refăcută
aA fost catedrala episcopiei Huşi între 1598-1949
SF.ARHANGHEL MIHAIL – Războieni (1496) – în amintirea înfrângerii de aici de la
1476.
SF.NICOLAE – Popăuţi (1496)
Se păstrează turnul clopotniţă de la Ştefan.
În secolul XVIII devine mânăstire până la secularizarea adin 1863.
SF.IOAN BOTEZĂTORUL – Piatra Neamţ (1497-98)
VOLOVĂŢ - hram Înălţarea Sfintei Cruci (1500-2) pe locul unei mai vechi de la
Dragoş Vodă.
REUSENI 815049 – hram Tăierea capului Sf.Ioan Botezătorul
Ultima biserică a lui Ştefan
Terminată de BOGDAN III
Mai existau o serie de biserici pe care trad. Le atribuie lui Ştefan la: Roman, Iaşi,
Suceava, în cet. Chilia, la Cetatea Albă şi peste Prut.
A înzestrat mai multe biserici de la Athos: Rografu.
Urmaşii lui Ştefan au mai ridicat:
ADORMIREA MAICII DOMNULUI (1490-91) – Bacău – fiul său Alexandru
SF.NICOLAE – Bălineşti – Ion Tăutu
ARBORE (1502) – Luca Arbore
SECOLUL XVI
REUSENI (1504) – terminaştă de BOGDAN III (1504-17)
Catedrala mitropolitană SF.GHEORGHE (Suceava) (1514-22)
Terminată de ŞTEFĂNIŢĂ
Sfinţită de TEOCTIST II (1508-1522)
1589 – au fost aduse aici moaştele Sf.Ioan cel Nou (Gh.Movilă) (1588-91)
Ctitoriile lui PETRU RAREŞ:
Din timpul lui se păstrează picturile exterioare la Probota, Humor, Moldoviţa,
Bălineşti, Arbore, Voroneţ.
PROBOTA – în apropierea veachii bisericii Sf.Nicolae din Poiana Sjiretului.
Aici au fost înşmormântaţi – Oltea (mama lui Ştefan) (în biserica construită de
Ştefan); Evdochia (moartă la 1467) – prima soţie a lui Ştefan.
A III-a biserică este cea ridicată de Rareş, existentă şi azi, în 1530.
A devenit necropolă domnească, în locul Putnei.
MOLDOVIŢA (1532)
atestată la 1402, dar ceaaa veache
pictura – 1537
sfinţită la 1532 de Teofan I (1530-46)
RÂŞCA (1542) – ridicată la îndemnul episcopului MACARIE II al Romanului,
terminată de ILIAŞ RAREŞ (1550).
AGAPIA – se pare că prima biserică aici a fost zidită de Rareş şi doamna Elena.
ADORMIREA din BAIA (1532)
SF.DUMITRU (1534-35) – Suceava (îngropat fiul său Bogdan)
SF.DUMITRU (1540) – Hârlău
Catedrala episcopală ROMAN (1542-50) – hram Cuvioasa Paraschiva – la îndemnul
lui Teofan I.
D-na. Elena a ctitorit:
Biserica DOAMNEI
Biserica SF.GHEORGHE Botoşani
Biserica ÎNVIERII – Suceava (1551-2)
Bisericile PARHAUŢI (Suceava) – NicolaeHâra
Alexandru Lăpuşneanul
Biserica HUMOR – ctitor vornicul OANĂ
pomenită în 1415
eraa printre mânăstirile mari, cu tradiţii culturale (aici a fost egumen viitorul episcop
de Rădăuţi EFTIMIE cronicar)
SLATINA
a lui ALEXANDRU LĂPUŞNEANU
sfiinţită la 1552 de mitropolitul GRIGORIE II de la Neamţ
Aici aa activat călugărul ISAIA, viitor episcop Rădăuţi. A fost „jefuită” de DESPOT
VODĂ (1561-3) şi de IOAN VODĂ CEL VITEAZ.
A devenit necropola lui Lăpuşneanu.
PÂNGĂRAŢI (lângă Piatra Neamţ).
Aici ar fi existat o aşeazare de sihaştri veniţi de la Bistriţa, întemeiată de SIMION din
timpul lui Ştefan.
1560 – Lăpuşneanu ridică aici o biserică de piatră.
VÂNĂTORI – (lângă Piatra Neamţ)
hram Schimbarea la Faţă
ctitor Alexandru Lăpuşneanu
1600 – distrusă
IEREMIA MOVILĂ o reface şi dăruie danii.
SF.NICOLAE „din ţarina Iaşilor” – ctitor Alexandru Lăpuşneanu
Tot Alexandru Lăpuşneanu reface total BISTRIŢA (1554).
Adaugă un pridvor la SF.NICOLAE din Rădăuţi (1559).
Soţia sa, d-na.RUXANDRA ridică biserica PRECESTAMARE din Rjoman (1568-9)
AGAPIA din DEAL – PETRU ŞCHIOPUL (1574-79; 82-91) – ridică aici o nouă
biserică în 1587, care azi nu mai există.
GALATA din Iaşi – ctitor PETRU ŞCHIOPU (1582-83)
HLINCEA – ridicată de MARIA, fiica lui Petru Şchiopu la sfârşitul sec.XVI.
ARONEANU – ridicată de ARON TIRANUL (1591-95).
SUCEVIŢA – ctitor familia MOVILEŞTILOR
Zidirea a început înainte de 1583 (1578 – biserica Învierii – ridicată de Gheorghe
Movilă).
1601– datează pictura exterioară şi interioară, făcută de IEREMIA MOVILĂ.
SECU – în a doua jumătate a sec.XVI, ZOSIN vistiernicul ajutat de Lăpuşneanu a
ridicat un schit de lemn pe Valea Secului.
– NESTOR URECHE şi soţia MITROFANA ridică o nouă biserică exsistentă şi azi.
A devenit un important centru de viaţă călugărească şi cărturărească. De aici s-a
ridicat mitropolitul VARLAAM ş.a.
Biserici:
GOLIA (Iaşi) - Ioan Golia
BALICA - din sec.XVIII - FRUMOASA , ctitorită de MELENTIE BALICĂ
MÂNĂSTIRILE DIN MOLDOVA IN

SEC. XVII
Mânăstirea DRAGOMIRNA – Pogorârea Sfântului Duh

ctitorită de Anastasie Crimca, în 1608-9, cu ajutorul logofătului Lupu Stoici.
MIRON BARNOVSCHI (1626-29) i-a ridicat zidurile înconjurătoare.
Mânăstirea SOLCA
Biserica ALBĂ – Sf.Voievozi (Roman) - ambele ctitorite de ŞTEFAN II TOMŞA
între 1611-15 şi 1621-23).
MIRON BARNOVSCHI a zidit:
Biserica BARNOVSCHI – Iaşi
Mânăstirea BÂRNOVA – Iaşi
Mânăstirea BUHALNIŢA – Neamţ
Biserica SF.IOAN BOTEZĂTORUL – începută doar.
În primele 3 decenii au mai fost ctitorite:
Mânăstirea NICORIŢĂ – Iaşi – a lui Nicoară Hatmanu7l
Biserica BĂRBOI – Iaşi – ridicată de Ursu Bărboi vornicul în 1613
Bis. RĂDEANA – jud.Bacău – ridicată de logofătul Dumitraşcu Ştefan – în 1628.
Schit ZAGAVEI lângă Hârlău – ctitorită de preotul Zagavei
Bis. PRECISTA (Adormirea) din Galaţi etc.
Ctitoriile lui VASILE LUPU
Mânăstirea SF.TREI IERARHI – Iaşi
-Zidirea a început în 1635, durând până la 1639, fiind sfinţită de Varlaam la 6
mai.
13 iun. 1641 – ar fi aşezate aici moaştele Sf.Paraschiva.
aici a fost instalată prima tiparniţă din Moldova în care s-au tipărit lucrările lui
Varlaam.
Tot aici s-au ţinut lucrările sinodului de la 1642.
164o – aici se deschideau cursurile Academiei domneşti.
Biserica aa devenit gropniţă domnească: Vasile Lupu (decedat la 1661), d-na
TUDOSCA (prima sa soţie), IOAN şi ŞTEFĂNIŢĂ (deced. La l9 sept. 1661), fiii săi;
DIMITRIE CANTEMIR (depus în 1935), ALEXANDRU IOAN CUZA (depus în 1947).
Mânăstirea GOLIA – Iaşi – a fost refăcută de Vasile Lupu la 1652.
era ctitoria logofătului Ioan Golia.
Mânăstirea HLINCEA – IAŞI - refăcută
era ctitoria lui Zottu Tzigara şi a soţiei sale Maria.
Biserica Mânăstirea SF.NICOLAE ăn cetatea Neamţ – închinată mânăstirii Secu.
Azi distrusă.
Bisericile:
SF.DUMITRU – Galaţi
SF.ATAMASIE şi CHIRIL din Copou – Iaşi
SCÂNTEIA – Iaşi
SERBEŞTI – Neamţ
Biserica DOMNEASCĂ – Tg.Neamţ
SF.IOAN BOTEZĂTORUL – Suceava (1642)
SF.DUMITRU – Orhei
SF.NICOLAE – Chilia-Nouă (1647-48)
A refăcut:
Bis.DOMNEASCĂ – Bârlad – ctitoria lui Ştefan cel Marea
A terminat:
Biserica SF.IOAN BOTEZĂTORUL – Iaşi – ctitoria lui Miron Barnovschi.
În Ţările Române, Vasile Lupu va zidi, în contextul actului de împăcare cu MATEI
BASARAB Biserica STELEA – Târgovişte (de fapt o rezideşte căci fusese ctitorită de Stelea
Spătarul la 1582.
A zidit apoi:
SF.PARASCHIVA în Lvov (1644)
SF.LAVRĂ în Peloponez – refăcută de el.
Fratele lui Vasile Lupu, paharnicul GHEORGHE COCI a ctitirit :
Mânăstirea ZOGRAFU lângă Vaslui
Bis. Din BOLIENI – Roman
Schitul HANGU – refăcut
Un alt frate – GAVRIILE hatmanul ridică o biserică de piatră la AGAPIA (1644-47).
Domnul GHEORGHE ŞTEFAN (1653-58) ridică:
Mânăstirea CAŞIN lângă Târgu Ocna.
SF.NICOLAE DOMNESC – Iaşi – refăcută de Antonie Ruset la 1678 (declarată
catedrală mitropolitană).
Mânăstirea CETĂŢUIA – Iaşi (1669-72) – ridicată de GHEORGHE DUCA (1668-72;
78-83)
Biserica STRETENIA – hram Întâmpinarea Domnului.
zidită la 1680-81 de GHEORGHE DUCA şi devenită catedrală mitropolitană.
AGAPIA din Deal – 1680 – zidită de doamna ANASTASIA soţia lui GHEORGHE
DUCA
Mânăstirea MIRA – Vrancea – ridicată de CONSTANTIN CANTEMIR (1685-93).
Foarte mulţi dregători, preoţi, călugări au ridicat mânăstiri sau biserici, fie au refăcut
unele în acest secol XVII.
EPISCOPIA ROMANULUI
SECOLUL XV
Prima atestare documentară a episcopiei a afost în 1445.
Melchisedec Ştefănescu considera că a fost înfiinţată înaintea lui Alexandru cel Bun,
iar aceasta a fost numai o organizarea a ei. Alţii consideră ca întemeietăro al episcopiei pe
Alexandru cel Bun.
Oraşul ROMAN – precede întemeirea statului.
Construirea cetăţii actuale se datorează însă lui ROMAN MUŞAT (1391-94). Aici a
ridicat viserica Sf.Vineri, unde a fost înmormântată d-na. Anastasia, soţia sa.
16 sept.1408 – Alexandru cel Bun o înzestrează cu nişte sate.
Acest document ar putea fi din perioada întemeierii episcopiei, căci un document de la
Ştefan cel Mare (4 aprilie 1488) spune că dania din 1408 s-a făcut pentru „Sf.biserică a
Mitropoliei din târgul Romanului”.
Interpolaţia lui MISAIL CĂLUGĂRUL la „Letopiseţul” lui Grigore Ureche
precizează că a fost făcut un al doilea episcop după mitropolit, la Roman.
Întrucât în timpul lui Alexandru cel Bun au fost condiţiile cele mai favorabile pentru o
organizare bisericească, în mod sigur acum s-au întemeiat şi cele 2 episcopii.
Se crede că întemeierea episcopiei Roman a fost în jur de 1408.
Primii ierarhi, până la 1445, nu ne sânt cunoscuţi. S-ar putea ca primii să fi fost IOAN
şi SAMUIL , întâlniţi în pomelnicul mânăstirii Bistriţa, început în 1407.
În timpul luptei între cei doi fraţi ILIAŞ şi ŞTEFAN, episcopia Romanului a fost
ridicată la rang de mitropolie de către Ştefan II.
30 iulie 1437 – un raport al unui medic menţiona pe atunci doi arhiepiscopi.
Mai ştim că la Feorara Florenţa, Moldova a avut doi reprezentanţi: Damian al Sucevei
şi protopopul Constantin, locţiitor al scaunului „Moldovlahiei de Jos”.
Această situaţie – până în 1442, când Ştefan a arămas singur domnitor.
Cu toate acestea episcopia Roman e întâlnită în acte în continuare cu titlul de
Mitropo9lie.
CALIST (1445-51) – primul atestat documentar într-un hrisov (30 sept.1445) prin care
Ştefan II dăruia „prea sfinţitului mitropolit Calist al Romanului, un tătar, anuma Paşca de la
Neamţ...”
31 iulie 1451 – hrisov dat de Bjogdan II (1449-51)
erau dăruiţi mânăstirii Neamţ doi tătari : Paşco şi Petrică – Paşco s-ar putea să fie acel
Ppaşca de la 1445 – Calist, ori nu mai era în viaţă, ori că dăruise mânăstirii pe acel tătar,
înainte de moarte.
La mânăstirea Neamţ s-a descoperit o piatră de mormânt cu numele episcopului
CALIST – cea mai plauzibilă părere este că ar fi acest Calist episcop-mitropolit la Roman.
Se presupune că ar fi fost egumen la Neamţ.
12 apr.1458 – nouă ştire despre Episcopia Roman.
Hrisov privitor la episcopie
TARASIE – avem ştire despre el de-abia la 1464 , aceasta neânsemnând , însă, că şi-a
început păstoria acum. N-ar fi exclus să fie urmaşul imediat al lui Calist.
Pomenit în peste 10 documente interne ale lui Ştefan cel Mare.
„Letopiseţul de la Putna” şi cel al lui „Grigore Ureche” amintesc de episcopul Tarasie
ca fiind parte din soborul care a Sfiinţit mânăstirea Putna (3 sept.1470).
pomenit ultima oară în 14 oct.1473.
VASILE – pomenit prima oară la 1484 într-o scrisoare de răspuns către Gherasie al
Moscovei.
Eraa vorba de o problaemă dogmatică; cu prilejul sfinţirii bisericii Uspeniaa din
Moscova, soborul înconjurase biserica împotrivaa cursului soarelui, pentru care cneazul s-a
supărat. Atunci VASILE al Romanului este întrebat în această problemă pe care o şi
lămureşte - mitropoliţii vecini aveau cunoştinţă despre învăţătura sa.
Amintit în multe documente: 1488, 1499
12 iulie 1499 – figurează alături de IOANICHIE de Rădăuţi, de mitropolitul
GHEORGHE I şi alţi boieri în tratatul încheiat cu Ioan Albert.
- moare la 31 aug.1499 (acum ştim atestat documentar – ultima dată).
Episcopia Rkjomanului avea o oarecare prioritate înainteaa celorlalte (de la Roman era
de obicei promovat mitropolitul).
Episcopul de Roman aveaa anumite privilegii faţă de ceilalţi
ROMAN – SEC.XVI
TEOCTIST II de la mânăstirea Neamţ unde a fost egumen (1483-1500)

1500-8 – ales episcop de Roman
1508-28 – mitropolit
moare la 15 ian.1528 , înmormântat la Neamţ (marea schimă – TEODOR)
MACARIE I – fost egumen la Neamţ (întîlnit în această calitate în două hrisoare
(1503,1508).
– episcop de Roman - 1518
DOROTEI (1518-31- egumen la Neamţ
MACARIE II (1531-58) – ucenicul lui Teoctist, fost episcop de Roman.
Se călugărise la Neamţ ( ..)
A fost un mare cărturar:
1523 – copiază o „Psaltire” pentru „părintele său” mitropolitul Teoctist.
În acest an, arhimandritul SILVAN de la Putna, din porunca lui Teoctist copia
„Tipicul Sf.Sava” pentru mânăstirea Neamţ, unde era egumen un MACARIE.
1527 – la Neamţ era un nou egumen GHERMAN
Se presupune că Macarie trecuse la Bistriţa menţionat într-un act la 16 ian. 1528.
Se crede că este vorba despre acest Macarie ajuns episcop.
Din „Cronica „ sa aflăm că la 23 apr. 1531 a fost aşezat în „scaunul Episcopiei Ţării
de Jos”, păstorind până în 1558.
1548 – Iliaş Rareş l-a îndepărtat din scaun
1551 – revine ca aepiscop, când a venit domn Ştefan Rareş. În această perioadă a fost
episcop GHEORGHE de la Bistriţa.
La îndemnul lui Macarie, Petru Rareş a ridicat două lăcaşuri de închinare: catedrala
episcopală din Roman cu hramul Cuvioasa Paraschiva şi mânăstirea Râşca )biserica
episcopală a afost începută la 1542, terminată la 1550 sub Iliaş).
La ctitorirea mânăstirii Râşca, Macarie şi-a adus aportul său material.
A rămas în istoria culturii române prin „Cronica slavă” care-i poartă numele. Această
cronică continuă „Letopiseţul moldovenesc” scris la curtea lui Ştefan cel Mare.
Există două variante:
I – expune faptele până la 1542
II – până la 1551, fiind continuată de călugărul AZARIE.
1556 Alexandru Lăpuşneanu îi încredinţează traducerea în slavonă, aşezarea pe
articole a „Sintagmei sau Monocanonului lui Matei Vlastare”.
Moare la 1 ian. 1558 – îngropat la Râşca.
ANASTASIE (1558-72) - mitropolit (1572-77)
Călugărit la Putna, unde îl întâlnim ca egumen (1556)
Pomenit ca episcop de Azarie şi Grigore Ureche
1572 - mitropolit
NICANOR (1572-1575) – DE LA Agapia
înlăturat de Petru Şchiopul
EUSTATIE (1575-80) – fost egumen la Putna.

Ca episcop este pomenit prima oară la l8 aprilie 1576 şi apoi în acte interne de la Petru
Şchiopul.
1580 – înlăturat de Iancu Sasul; s-a retras la Putna trăind în schimnicie cu numele de
EREMIA.
NICANOR (1580-82) a II-a oară şi locţiitor de mitropolit (1581-82)
cârmuireşte acum nu numai episcopia, ci şi mitropolia în locul lui Teofan II fugit în
Polonia.
AGAFTON (1582(3) – 91)
întâlnit în foarte multe acte de danie.
Într-un pomelnic al mânăstirii Secu (nov.1582-aug.1583 (..)
1591 – retras sau înlăturat.
MITROFAN (1591-94) - mitropolit (1594-95)
NICANOR (1594-aug.95) – a III-a oară mitropolit (1591-94)
Aug.1595 – scaunul domnesc este ocupat de Ieremia Movilă care repune pe vechii
ierarhi: Gheorghe Movilă la Suceava, iar Agafton la Roman.
Nicanor moare la 1607.
AGAFTON (1595-1600-1606) a II-a oară.
mai 1600 – vine Mihai Viteazul şi vlădicii se refugiază în Polonia.
- 2 iulie 1600 – sinodul sub conducerea mitropolitului DIONISIE RALLY alege la
Roman pe FILOTEI fost arhimandrit la Galata.
Sept.1600 – Mihai Viteazul înlăturat.
Revine Agafton care stă până la 1606
Moare la 1606.
EPISCOPIILE ROMANULUI, RĂDĂUŢILOR ŞI HUŞILOR ÎN SEC.XVII
În acest secol s-au remarcat puţini ierarhi, datorită vremurilor grele ce au făcut ca ei să
fie des schimbaţi.
Noua episcopie a Huşilor a schimbat configuraţia teritorială a celorlalte mitropolii.
Cuprindea ţinuturile Iaşi, Neamţ, Hârlău şi Cârligătura. Romanul cuprindea Rjoman, Vaslui,
Trotuş, Bacău, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui.
Rădăuţi: ţinutul Rădăuţilor, partea de Nord a Sucevei, Dorohoi, Teţina, Hotin.
Huşi: Fălciu (până către Dunăre, iar în stânga Prutului codrul Tigheciului până către
Hotarul Bugeacului), Lăpuşna, Orhei, Soroca.
EPISCOPIA ROMANULUI
ANASTASIE CRIMCA (1606-1608)
Urmează lui AGAFTON (1600-1606)
În 1608 Anastasie devine mitropolit
MITROFAN de la Secu (1608-1613)
întâlnit documentar la 15 iunie 1608 şi 9 sept.1612
1613 – se retrage sau este îndepărtat, dar mai târziu ajunge episcop la Huşi şi din nou
la Roman.
PAVEL (1613-1616 – Huşi (1619-20; 1622-26)
S-a retras din Scaun şi s-a aşezat la Neamţ.
Mai târziu ajunge episcop la Huşi.
ANASTASIE (1616-1629 – Rădăuţi (1613-1616=
fost egumen la Bistriţa şi apoi episcop la Rădăuţi.
Întâlnit în peste 20 acte ale vremii
1629 – mitropolit în locul lui A.CRIMCA
DIONISIE (1629-1633) Rădăuţi – (1627-29)
1633 – s-a retras, sub domnia lui Moise Movilă (1633-34) la mânăstirea Dragomirna,
unde se pare că a fost îngropat.
BENEDICT (1633-34)
1631 – Se afla în satul Budişor în zona Bisktriţei.
1832 – se afla la Suceviţa.
23 ian.1634 – dintr-o plângere către MOISE MOVILĂ rezultă că ocupase locul lui
DIONISIE.
MITROFAN (1634-39) – Roman (1608-13), Huşi (1616-19), Huşi (1620-22).
El mai păstorise la Rkoman în 1608-1613 şi apoi în trei rânduri la Huşi.
11 iul.1634 – atestat documentar prima oară
1639 – s-a retras la Secu (moare la 1641).
DOSOFTEI (1639-1641)
Fost egumen la mânăstirea Tazlău
Moare în februarie 1641
EVLOGHIE (1641-44 (..) – Rădăuţi (1623-27; 1630-39)

Întâlnit în acte din 6 martie 1641 – 18 apr.1644.
13 iun.1641 – întâmpină moaştele Sf.Cuv.Paraschiva împreună cu ANASTASIE al
Rădăuţilor.
Participă la sinodul de la Iaşi (1642).
Moare în scaun la scurt timp după această dată.
ANASTASIE (1644-1657 – Rădăuţi (1639-44)
Avea metania la Moldoviţa;
Este întâlnit în puţine documente;
În timpul său Romanul a fost vizitat de două ori de Patriarhul MACARIE al Antiohiei,
însoţit de fiul său diaconul PAVEL de Alep (în nov.1653) şi oct.1656.
S-a retras din scaun, fiind îngropat la Moldoviţa.
SAVA (1658-59 (60) – Hjuşi (1653-56); Rădăuţi (1656-58) – mitropolit (1659-64)

10 mai 1658 – atestat documentar
atestat la 6 martie 1660 – mitropolit (până la 1664).
DOSOFTEI (1660-1671) , Huşi (1658-60; mitropolit (1671-83)
Ca episcop de Roman a lucrat „PSALTIREA ÎN VERSURI” tipărită la Uniev. – 1673,
precum şi o parte din „VIEŢILE SFINŢILOR.”
TEODOSIE (1671-74) , Rădăuţi (1669-71), mitropolit (1674-75)
DUMITRAŞCU CANTACUZINO îl ridică în scaunul mitropolitan la 1674, în locul
lui Dosoftei, plecat în Polonia cu ŞTEFAN PETRICEICU.
IOAN (1674-1685), Huşi (1667-74)
Cu metania la Secu.
Împreună cu vornicul MOŢOC din Odobeşti pune temelia mânăstirii Mera (în
Vrancea), isprăvită de CONSTANTIN CANTEMIR.
1685 – moare, fiind îngropat la Secu.
SAVA (1685-89) – mitropolit (1689-1701)

MISAIL (1689-1702) –mitropolit (1702-8), Rădăuţi (1685-89)
1 martie 1698 – a participat la adunarea convocată de ANTIOH CANTEMIR (1695-
1700) , când se hotăra desfiinţarea văcăritului.
LAVRENTIE (1702-1706) – Rădăuţi ( 16.... – 1702)
metania la mânăstirea Bogdana; aa fost diaconul şi ucenicul mitropolitului
TEODOSIE.
În timpul său s-a întocmit un aşezământ al breslei mişeilor (săracii erau scutiţi de
dări).
21 ian. 1704 – aprobă un arotfel de aşezământ.
Dec.1706 – se va fi retras din scaun căci la 1707 , ianuarie, păstorea PAHOMIE de la
Neamţ.
EPISCOPIA RĂDĂUŢILOR
SEC.XV
Ipoteze despre înfiinţare:

Dimitrie Dan: primul sediul al mitropoliei Moldovei ar fi fost Rădăuţi şi după ce s-a
mutat la Suceava, Rădăuţiul a rămas episcopie.
Nicolae Iorga: episcopia întemeiată de Ştefan cel Mare.
M.Dobrescu: Alexandru cel Bun a acordat egumentului de la biserica episcopală
anumite prerogative, iar Ştefan a desăvârşit această situaţie, ridicând pe acel egumen la
episcopat.
Al.Goanţă: adevăratul ctitor al episcopie – Alexandru cel Bun.
Se pare că cea mai reală este a lui D.Dan;
Într-un pomelnic al Episcopiei Rădăuţi, copiat în 1780, sunt trecuţi următorii ierarhi:
NICOLAE, ŞTEFAN, IOSIF, MELETIE, LAVRENTIE, GRIGORE, SAVA, GHELASIE.
Presupunem că Nicolae şi Ştefan au păstorit în timpul lui Bogdan I. Iosif este viitorul
mitropolit. Atunci Rădăuţiul ar fi rămas o simplă episcopie (scaunul mitropolitan aa fost
mutat în cetatea de scaun).
Jurisdicţia ei eraa foarte restrânsă faţă de Roman – cuprindea numai 50 parohii (hrisov
1490);
Până în 1472 vlădicii de aici nu-s întâlniţi în divan precum mitropoliţii şi episcopii de
Roman.
Episcopul de Rădăuţi era considerat mai mult un arhiereu vicar al mitropolitului.
Menţiuni documentare în timpul lui Alexandru cel Bun:
6 iulie 1413 – dăruia un sat soţiei sale poruncind ca după moartea sa să rămână
Episcopiei Rădăuţi.
26 aug.1503 – se întărea aactul anterior.
15 martie 1490 – se stabilea jurisdicţia episcopiei (50 parohii).
Se presupune că-n prima parte a secolului XV au păstorit episcopii: LAVRENTIE,
GRIGORIE, SAVA, GHELASIE.
IOANICHIE – primul episcop atestat documentar (25 aprilie 1472) într-un hrisov dat
mânăstirii Putna.
Apare şi-n anii următori în acte (cel din 1490 - în acest hrisov se mai preciza că toate
bisericile ce se vor mai ridica să asculte de Episcopia Rădăuţi.
30 aug.1479, 23 aug.1481 – numai episcopii sau vornicii aveau drept de judecată
asupra oamenilor din Rădăuţi.
Ioanichie – amintit des în aqcte:
în pisania pusă de Ştefan pe mormântul lui Laţcu Vodă, în 1480.
Tratat de alianţă cu Ioan Albert - 12 iulie 1499.
Ultima oară pe un „Minei – noembrie”, copiat de preotul IGNATIE din Cotmani (1
iun.1504).
Moare la 1504 – înmormântat la bisericas Sf.Nicolae – Rădăuţi.
RĂDĂUŢI SEC.XVI
PAHOMIE (1504-1522) – urmaşul lui Ioanichie
Atestat prima oară la 18 nov.1504 într-o inscripţie pe o icoană a Sf.Nicolae.
Pomenit într-un act de danie la 18 febr.1515.
După 30 iunie 1522 îşi încheie păstoria.
TEOFAN I (1522-30) – MITROPOLIT (1530-46)

Amintit ca episcop de Rădăuţi în 16 ianuarie 1528.
1532 – a sfinţit biserica de la Moldoviţa, refăcută de Petru Rareş.
1535 – sfinţea abiserica Sf.Dumitru- Suceava (ca mitropolit)
TEODOSIE (1530-50) - metania la Neamţ
1549 – zideşte o eclesiarniţă la mânăstirea Neamţ ( conform unei inscripţii cu data 7
iunie 1549.
MITROFAN (1550-2) – amintit de Macarie în „Cronica”

Alexandru Lăpuşneanu îl înlătură ca fiind credincios partidei Răreşeştilor în 1552-
20 martie 1554 – menţionat într-un act „răposatul chir Mitrofan”
moare la 1553 (..) – piatra de mormânt se găseşte în pridvorul Probotei.
GHEORGHE (1552-58) – poate fost egumen la Putna, amintit la 11 apr.1546 sau

fostul episcop de Vad.
1552 – ales la Rădăuţi.
O însemnare pe un Litroghier slavon copiat în 1558 – în acel an au venit Macarie al
Romanului şi Gheorghe al Rădăuţilor. - au fost aleşi Anastasie la Roman şi Eftimie la
Rădăuţi.
EFTIMIE (1558-61)
17 dec.1556 – egumen la Humor
8 apr.1558 – un egumen la Voroneţ Eftimie ( ..)
se crede că episcopul Eftimie este cel pomenit la Humor căci în 1562 era acolo unul cu
numele de IOASAF.
Amintit într-un act de daniea către Vatoped la 20 aug.1560.
Grigore Ureche îl aminteşte citind molitvele de domnul.
El este acela care a scris o „Cronică” ce-i poartă numele (I.Bogdan).
Iorga: cronicarul Ieftimie ar fi fost de la Neamţ, deşi nu este întâlnit în documente un
egumen cu acest nume.
P.P.Panaitescu: identifica pe Eftimie ca egumen al bisericii Caziana.

Această „Cronică” expune faptele din a II-a domnie a lui Petru Rareş, apoi a fiilor săi
şi a lui Alexandru Lăpuşneanu , dar numai până în 1554 – este un penegiric cu laude
exagerate la adresa lui Alexandru Lăpuşneanu.
Când în 1561 scaunul domnesc a fost ocupat de Despot Vodă, activitateaa culturală s-a
întrerupt. Nu se ştie când a murit şi unde a fost îngropat Eftimie, însă piatra sa de mormânt
este la Humor (nu indică anul morţii).
DIMITRIE – urmaşul lui Eftimie
1561-64 – ucis în Transilvania
trecut într-un pomelnic al episc. copiat în 1780.
ISAIA (1564-77) - şi-a avut metania la Agapia.
alcătuise în timpul lui Eftimie – prima colecţie de cronici moldoveneşti cunoscută
(ănainte de 1561).
De la Agapia a fost dus la Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, pentaru a face
din această biserică un centru cultural slavon.
1564 – ales episcop.
A fost folosit, datorită ştiinţei sale, în multe solii diplomatice; a fost trimis la Moscova
de către Ioan Vodă pentru a-i anunţa aacestuia domnia.
1574 – Ioan Vodă ucis de turci la Roşcani.
Isaia a păstorit şi sub Petru Şchiopul fiind amintit în două acte ale acestuia
(1576,1577).
1577 – părăseşte scaunul
s-a retras la Agapia unde a trăit până după 7 iulie 1581 (amintit ultima oară într-o
inscripţie)
GHEORGHE MOVILĂ (1577-78) – mitropolit

ca episcop a ridicat mânăstirea Suceviţa cu biserica actuală
Ieremia Movilă a pictat-o
GHEDEON de la Râşca (1588-91)

Pomenit prima oară la 20 dec.1588
1591 – retras la Râşca
moare la 1596 – înmormântat la Râşca.
MARDARIE (1591-95) – mitropolit (1595 apr.-aug)
întâlnit în mai multe acte de la 1594
1595 – Ştefan Răzvan îl face mitropolit
AMFILOHIE (1595-98)
călugărit la Putna
1598 – retras sau mort
TEODOSIE BARBOVSCHI (1598-1605) – mitropolit (1605-8)
de la Probota
mai – sept.1600 – pleacă cu Movileştii în Polonia, iar scaunul îi este ocupat de
ANASTASIE CRIMCA
revine şi păstoreşte până în 1605.
1605-8 - mitropolit.
Oct.1604 – menţionat ultima oară ca episcop
Apr.1605 – menţionat prima oară ca mitropolit.
Moare la 23 februarie 1608 – înmormântat la Suceviţa.
SEC.XVII
După ridicarea lui TEODOSIE BARBOVSCHI în scaunul mitropolitan, la Rădăuţi
primul episcop a afost
IOAN (1605-1608) – Huşi (1598-1605)
Cu metania la Râşca
EFREM (1608-1613 ) – prima oară Huşi (1605-1608)
Cu metania la mânăstirea Moldoviţa
Numele lui apare în diverse hrisoave: 9 ianuarie 1609; în actele lui ŞTEFAN TOMŞA
II (1611-15)
ATANASIE (1613-16) – Rjoman (1616-29)

Fost egumen la Bistriţa
Înlăturat de ŞTEFAN II TOMŞA
EFREM (1616-23) – a doua oară

1623 – s-a retras la Moldoviţa şi a murit la 1626
A avut preocupări cărturărreşti, artistice:
1610-12 – ridică o „clisiarniţă” las mânăstirea Moldoviţa. A fost unul dintre
îndrumătorii şcolii de manuscrise care luase naştere la acea mânăstire. Se cunosc 4
manuscrise de la Efrem: TETRAEVANGHEL (1613), PSALTIRE (1614), ANGHELIS sau
OCTOIH (1624) şi un LITURGHIER (1626) copiat de un ierom. EPIFANIE.
EVLOGHIE (1623-27) prima oară
Cu anetania la Solca
A fost înlăturat de MIRON BARNOVSCHI la 1627.
DIONISIE (1627-29) – Roman (1629-33)
1629 – ajunge la Roman, când Anast.Crimca aa murit.
Acum scaunul de Rădăuţi rămâne vacant un an , între 1629-30, în timpul lui
ALEXANDRU COCONUL .
EVLOGHIE (1630-39) – a doua oară - Rjoman (1641-44)

Reaşezat în scaun de MOISE MOVILĂ (1630-31)
1639 – retras la Solca
1641 – Vasile Lupu îl pune episcop la Roman
ANASTASIE (1639-44 - Roman (1644-57)

a luat parte la alucrările sinodului de la Iaşi, 1642
la porunca lui s-a lucrat un pomelnic în formă de triptic, pe care l-a dăruit mânăstirii
Moldoviţa.
1644 – mutat la Roman, căci EVLOGHIE murise.
ŞTEFAN (1644-46)
este trecut într-un Pomelnic al episc.Rădăuţi copiat în 1780.
TEOFAN (1646-51) – de la Putna

pomenit într-un TETRAEVANGHEL de către copistul IVANCO la 8 iunie 1646.
IOREST (1651-56=
5 apr.1656 – apare într-un hrisov prin care GHEORGHE ŞTEFAN făcea bisericii
Sf.Nicolae dinn Şchei o danie de 8000 de aspri.
SAVA (1656-58 - Huşi (1653-56 - Roman (1658-59)
1659 – a fost ales mitropolit
Huşi (1657-1658) TEOFAN (1658-67)
1667 – s-a retras sau a fost înlăturat de ALEXANDRU ILIAŞ (1666-68), aşezându-se
la mânăstirea Putna.
Moare la 1670 – îngropat la Putna
Huşi (1660-1667 SERAFIM (1667-69) – prima oară
1669 – s-a scris din porunca sa un CEASLOV dăruit mânăstirii Agapia.
TEODOSIE (1669-71) – Roman (1671-74)

1671 – Dosoftei al Romanului a fost mutat în scaunul mitropolitan şi atunci s-au
produs schimbări şi-n scaunele episcopale, iar la Rădăuţi revine: SERAFIM (1671-85) – a
doua oară
1685 – se pare că nu s-a aşezat la mânăstirea Secu, ci la mânăstirea Mera.
A murit în jur de 1688..
MISAIL (1685-89) – Roman (1689-1702)

LAVRENTIE ( 1689-1702) – Roman (1702-6)
de la Bogdana
Lavrentie era fiul duhovnicesc al mitropolitului TEODOSIE (1674-75) căruia acesta i-
a lăsat averea sa.
EPISCOPIA HUŞILOR
Înfiinţarea episcopiei Huşilor a avut loc în 1598, în timpul lui IEREMIA MOVILĂ
(1595-1600) când mitropolit era GHEORGHE MOVILĂ.
De-abia la 15 dec.1598 este menţionat şi episcopul Huşilor, într-un hrisov domnesc.
Până la acea dată nu erau menţionaţi în acte decât trei ierarhi.
Data înfiinţării se situează între 6 mai şi 15 dec.1598.
Biserica cu hramul Sf.Apostol Petru şi Pavel din Huşi – ctitorie a lui Ştefan cel Mare,
a devenit catedrală episcopală.
Primul episcop va fi IOAN (1598-1605) cu metania la Râşca. A fost singurul dintre

ierarhi care la venirea lui Mihai Viteazul nu şi-a părăsit scaunul. S-a străduit să dea eparhiei o
organizare.
1605 – va fi mutat la Rădăuţi.
Roman (1600) - FILOTEI (1605-7)
1597 – era arhimandrit la Galata.
A murit după 1607, aug.29.
EFREM (1607-8) – Rădăuţi (1608-13)

de la Moldoviţa
IOSIF (1608-11)
după 1611 scaunul de Huşi a intrat într-o vacanţă de 5 ani.
- se pare că a fost înlăturat de Ştefan II Tomşa, la 1611
Roman (1608-1613) - MITROFAN (1616-19) – prima oară
apare în multe acte ale vremii.
Roman (1613-16) PAVEL (1619-20) – prima oară
ridicat în scaun de Gaşpar Graţiani (1619-20)
MITROFAN (1620-22) - a doua oară
reaşezat de noul domn ALEXANDRU ILIAŞ (1620-21)
PAVEL (1622-26) - a doua oară
reaşezat de ŞTEFAN TOMŞA II (1621-23) şi şi-a păstrat scaunul şi sub RADU
MIHNEA (1623-26)
1626 – s-a aşezat la mânăstirea Neamţ ; a fost îngropat aici (în pridvor).
Din nou MITROFAN (1626-34) - Roman (1634-39)
este întâlnit în mai multe acte ale lui MIRON BARNOVSCHI
GHEORGHE (1634-45)
1629 – era un egumen la Secu, probabil acest episcop sub el , Vasile Lupu a acordat
mai multe scutiri episcopiei. Gheorghe a participat şi la sinodul de la Iaşi – 1642.
1645 – probabil s-a retras.
GHEDEON (1645-53) – mitropolit (1653-59)

tot de la mânăstirea Secu.
1653 – d-l. GHEORGHE ŞTEFAN l-a ridicat în scaunul mitropolitan
SAVA (1653-56) - Rădăuţi (1656-58)
- Roman (1658-59)
TEOFAN (1656-1658) – Rădăuţi (1658-67)
DOSOFTEI (1658-60) - Roman (1660-71)
1671 – devine mitropolit, remarcându-se printr-o activitate cărturărească despre care
am mai vorbit.
SERAFIM (1660-67) - Rădăuţi (1667-69)

s-a remarcat printr-o activitate gospodărească
i –au dat multe acte de danie (Eustratie Dabija şi Alexandru Iliaş).
IOAN (1667-74)
venea de la Secu
a fost egumen al mânăstirii de la Cetatea Neamţului, ridicată de Vasile Lupu.
1666 – egumen la Secu
1674 – Dosoftei şi Ştefan Petriceicu plecau în Polonia iar ierarhii din episcopii au fost
schimbaţi.
Astfel la Huşi va veni TEODOSIE (1674) , iar la Roman IOAN de la Huşi.
SOFRONIE (1674-76)
CALISTRU VARTIC (1676-82)
1682 – a fost silit să se retragă
1686-89 (..) a devenit locţiitor de mitropolit, căci Dosoftei plecase în Polonia.
În aceeaşi perioadă a fost şi locţiitor al propriei sale eparhii de Huşi
MITROFAN (1682-86)
de la mânăstirea Bisericani
este vorbaa de ucenicul tipograf allui Dosoftei căruia i-a tipărit : „Psaltirea slavo-
română (1680), „Molitvelnicul de-nţeles” (1681), „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” (1682-86).
La rugămintea lui DOSOFTEI al Ierusalimului, Mitrofan a făcut o tipografie la
Cetăţuia lângă Iaşi, tipărind: „Despre primatul papii” a lui Mectarie al Ierusalimuluil.
1682, „Dialog contra ereziilor” a lui Simeon al Tesalonicului (1683) şi „Slujba
Sf.Serghie şi Vach” (1685)
1686 – când Dosoftei a plecat, Mitrofan a fost şi el înlăturat
A trecut în Ţara Românească şi s-a pus în slujba lui Şerban Cantacuzino, care l-a
numit conducător al tipografiei domneşti din Bucureşti.
1691 – a ajuns episcop al Buzăului, înfiinţând aici pentru prima oară o tipografie.
1686-89 – episcopia a fost condusă de CALISTRU VARTIC care ţinea şi locul
mitropolitului.
VARLAAM (1689-1708)
1689 – a fost ales Varlaam care nu s-a preocupat mai deloc de interesele episcopiei.
Totuşi a ridicat schitul de la Brădiceşti cu hramul Bunavestire.
A murit la 1712.
În general s-a remarcat o instabilitate a acestei eparhii în sec.XVII, datorită deselor
schimbări de domni.
TRANSILVANIA
VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA IN SEC.XIV-XV
ŞI ÎNCEPUTUL SEC.XVI
INFORMAŢII PRIVIND SECOLELE ANTERIOARE
Sec.IX – În câmpia Panonică vin ungurii

896 - - încreştinarea ungurilor
Două izvoare atestă prezenţa (în sec.IX) românilor în spaţiul carpatic: „Cronica rusă
de la Kiev” (sau a lui Nestor) relatează că după ce au trecut nişte munţi înalţi (Carpaţii),
ungurii au „început să se lupte cu valahii şi cu salvii care trăiau acolo”.
„Gesta Hungaroum” a magistrului anonim al regelui (Bela II (1131-1141), care şi-a
scris opera prin 1150: Anonymos, cum a fost numit acesta, arată că la venirea ungurilor, în
Câmpia Panonică trăiau slavi, bulgari şi români.
În această ”Cronică” se găseşte informaţia existenţei unor voivodete:
MENUMORUT - voievodatul de Crişana cu sediul la Bihorea.
GLAD – Banat, între Mureş şi Dunăre. Acesta încercă o rezistenţă împotriva ungurilor
cu o oaste formată din români, bulgari, pecenegi dar rezistenţa a fost înfrântă.
GELU – Ţara Transilvaniei – voievodat locuit de români şi slavi; peste ei a fost trimis
TUHUTUM de către ARPAD.
Gelu încearcă o rezistenţă la Porţile Mehadiei, apoi la râul Almaş, apoi a căutat să se
salveze în cetaataea de pe Someş, probabil la Dăbâca.
Dar în Transilvania au existat şi alte formaţiuni care nu sunt amintite de Anonymus. O
dovedeşte esxistenţa unor cetăţi la Ţeligrad lângă Alba Iulia şi la Bălgrad.
Au existat şi aşa numitele ţări: a Făgăraşului, Bârsei, Haţegului,etc.
Ofensiva de ocupare a Transilvaniei a durat aproape două veacuri (sec.IX-XI). Gyula,
urmaşul lui Gelu a fost înfrânt de Ştefan cel Sfânt în 1002-1003, prin trădarea lui
Chanarhinus.
Ungurii, după stabilirea şîn Câmpia Panoniei, intrând în contact cu moravii, sârbii,
românii, au primit o educaţie religioasă ortodoxă - Întâi au fost încreştinaţi ortodox.
- TERMATZUS şi BULTZOS sânt trimişi la Constantinopol într-o misiune şi aiaci se
încreştinează.Apoi a venit aici principele GYULA, care prin botez s-a numit ŞTEFAN.
În acel timp a luat fiinţă o mitropolie maghiară dependentă de Bizanţ. (La 1028 apare
un mitropolit Ioan al Turciei). Fiul acestui Gyula-Ştefan avea să fie ŞTEFAN I cel SFÂNT
(997-1038) al Ungariei (Wajk). Sub el Ungaria s-a catolicizat , creând două episcopii: Colocsa
şi Estergem şi alte opt apoi + cinci abaţii (toate latine).
Dăbâca – fundaţiile mai multor biserici, cea mai veache fiind din sec.IX.
La locul Bolgâgă (1,5 km de Dăbâca) – trei biserici, prima fiind mai veche de sec.XI.
Oradea – la 1091 cumonii distrug Bihorea, iar sediul episcopiei catolice este mutat la
Oradeaa căci aici îşi va fi avut sediul un episcop ortodox, care acum a trebuit să se mute.
În acest timp trebuie să fie existat episcopii ortodoxe în Transilvania: Dăbâca – s-au
descoperit fundaţiile mai multor biserici, cea mai veche din sec.IX.
Un altul va fi stat la Bihorea alături de Menumorut care în tratativele duse cu urmaşii
lui Arpad invoca în sprijinul său, suveranitatea împăr. Bizan tin.
La Bihorea, ungurii au stabilit „centrul” comitatului Bihor, la 1111 – dovedeşte că
această localitatae a era de primă importanţă. Tot aici a fost creată şi o episcopie latină sub
Ştefan cel Sfânt.
Un alt episcop aa stat poate la Alba Iulia.
Sub actuala catedrală romanică din sec. XIII s-a descoperit o rotondă cu absidă
semicirculară din sec.IX-X şi sub aceasta urmele unei bazilici mult mai vechi.
Ungurii au încercat în sec.XII să înlocuiască toate aceste episcopii ortodoxe cu unele
catolice.
În locul episcopiei ortodoxe de la Alba, a fost adusă cea catolică, întemeiată iniţial la
Tăşnad şi mutată apoi la Cluj. Mutarea la Alba trebuie să fi avut loc pe la 1092.
Deci, în locul unor vechi episcopii ortodoxe au luat naştere unele acatolice. (Această
substituire a bisericii ortodoxe cu unele catolice a mai avut loc la Prejmer, Cluj, Meseş,
Sâniob, Cârţa etc.).
„Viaţa Sancjkti Gerardi”, aminteşte că un şconducător localnic, Ohtum botezat
ortodox în 1002 la Vidin, a ridicat la Marisena (Cenad), o biserică în cinstea Sf.Ion
Botezătorul (ortodoxă)
1028-30 – Ştefan cel Sfânt a aatacat pe Ohtum şi l-a înfrânt datorită trădării
sfetnicului său Chanadinus ) Cenadul).
Chanadinus a ridicat o biserică Sf.Gheorghe în Oroszlanos (Maidan, YU). Ştefan cel
Sfânt a chemat pe acălugărul catolic Gerard şi l-a numit episcop de Cianadina. Acesta, cu 12
călugări , a ocupat biserica Sf.Ioan, iar ortodocşii au fost mutaţi la biserica Sf.Gheorghe.
La Cenad s-au descoperit urmele a trei biserici: una în stil gotic, a doua – romanie şi a
atreia din sec.IV în stil romanic cu baptistein.
În Transilvania nu existau mânăstiri la Oroszlanos, Hodoş (Hodust – sec.X-XI),
Meseşeni (lângă Moigrad) ş.a. – existas viaţă monahală ortodoxă.
1205 – Inocenţiu III sckria episcopului de Caloceaa că pe moşiile cneazului Bâlea
aeaxistă un episcopat de rit grec ) – paote o episcopie în zona Bihorului).
VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR din TRANSILVANIA

SEC. XIV-XV
După ocuparaea Transilvaniei de către regatul feudal maghiar, a început o amplă

acţiune de organizare a Bisericii romano-catolice şi de prigonire a Bisericii Ortodoxe.
Sec.XI – Se înfiinţează două episcopii latine: una la Biharea, mutată în 1092 La
Oradea, alta la Tăşnad, mutată la Cluj şi în 1092 la Alba Iulia.
1191 – S-a înfiinţat o prepozitură la Sibiu, supusă arhiepiscopiei de Estugom.
1232 – Papa Grigorie IX )1227-1241) a trimis în Ungaria pe episcopul Iacob Prenestin
ca să îndemne pe rege să nimicească pe schismatici.
1234 – Obţine de la Bela IV un jurământ prin care se obliga să nimicească pe „falşii
creştini” din ţara sa şi să-i aducă sub ascultarea Bisericii romane.
În acelaşi an informa într-o bulă pe Bela de existenţa acelor „pseudoepiscopi
schismatici” care atrăgeau chiar şi ppe unii episcopi catolici aşezaţi pe teritoriul Episcopiei
cumarilor (scrisoarea din 14 nov.1234).
Măsuri aspre s-au luat în timpul lui Ladislav IV Cumanul (1272-90).
1279 – un sinod al prelaţilor catolici întrunit la Buda precizaa că schirmaticilor să nu
le fie îngăduit să ridice capele, iar credincioşilor să nu li se îngăduie să participe la un astfel
de cult.
Măsurile însă n-au avut nici o receptivitate.
1299 – Papa Bonifaciu VIII (1294-1303) recomanda arhiepiscopului de Estergom să
folosească inchiziţia împotriva schismaticilor.
Deosebit de activ în prigonirea ortodoxiei s-a aarătat acardinalul Gentili, legat
apostolic pentru Ungaria şi Cumania.
Măsuri energice în acest sens a luat Ludovic de Anjou (1342-1382).
1366 – Poruncea nobililor din Cervin şi Caraş să prindă pe toţi preoţi slavi sau
schismatici.
1428 – Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat măsuri împotriva ortodoacşilor
din Caransebeş, Mehadia, Haţeg. Se prevedea că nimeni nu are voie să deţină vreo proprietate
decât dacă este catolic.
În paralel , s-au dus acţiuni de exterminare a huşiţilor la 1433, 1436.
1436 – a fost trimis împotriva lor inchizitorul Iacob de Marchia, care cutreierând
Transilvania a luat măsuri energice de înlăturare a aortodocşilor şi husiţilor.
Din sec.XV, ierarhia catolică începe să pretindă dijma de la români, abuz care
adeterminat răscoala de la 1437. De abia în a doua jumătate a secolului, Matei Corvin a oprit
aceste abuzuri (legea V din 1481).
Acţiunea prozelitistă catolică pierde din intensitate după 1526, când turcii înving la
Mohačs.
1556 – este suprimată episcopia de Alba şi alte aşezăminte catolice din Transilvania.
În ciuda tuturor represiunilor Biserica Ortodoxă a continuat să existe, căci întâlnim o
seamă de biserici şi mânăstiri româneşti de piatră.
În actele vremii sânt întâlniţi numeroşi preoţi şi protopopi români, mai ales în Ţara
Haţegului.
1313-14 – datează o inscripţie în care aparae numele preotului NANEŞ – cel mai
vechi nume de preot cunoscut în Transilvania.
2 iun.1360 – cu prilejul unui scaun de judecată sânt amintiţi pe lângă nişte cneji şi
ţărani şi protopopul PETRU din Ostrov şi preoţii ZAMPA din Cioprotiva, DALC din Densuş,
DRAGOMIR din Tuştea, BALC din Peşteana;
1364 – menţionat preotul MIROSLAV din Giuleşti (Maramureş)
1411 – se judeca un proces de proprietate între protopopul DOBROTĂ din Râu Bărbat
şi BARB , fiul lui Leel.
1435 – românii din Ţara Haţegului s-au răsculat împotriva castilanilor cetăţii Deva,
având în frunte şi pe preotul cneaz VÂLCUL din Ruşor.
1456 – O scrisoare a unui minorit relata că românii îşi păstrează credinţaa datorită
predicilor unui protopop PETRU din părţile Hunedoarei.
Din moment ce existau preoţi şi protopopi însemna că este şi o organizare bisericească
superioară ce îi sfinţea pe ei şi bisericile lor.
În 1978 s-a făcut o descoperire la mânăstirea Râmeţ: o inscripţie care consemnează
numele meşterului zugrav MIHUL de la Crişul Alb şi numele arhiepiscopului GHELASIE,
precum şi anul 1376. Acesta este primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în
teritoriile intracarpatice.
Mânăstirea Sf.Mihail din Peri
este o mânăstire în Maramureş cu hramul Sf.Arh.Mihail ctitorită de cnejii DRAGOŞ
şi DRAG din Bedeu (Dragoş avea să fie viitorul conducător al Moldovei).
Urmaşii lui Dragoş, Baliţă şi Drag au refăcut ctitoria, înzestrând-o cu sate şi
proprietăţi.
1391 – Drag a plecat la Constantinopol unde a obţinut ca mânăstirea ctitorită de ei să
fie considerată „stavropighie” (prin tonosul patr.Antonie IV - 1391).
Călugărul PAHOMIE a fost investit acu titlul de erarh patriarhal, având unele atribuţii
rezervate episcopilor, excepţie făceau numai hirotoniile care erau săvârşite de „arhierei
locali” proveniţi în actul de la 1391.
Se pune întrebarea : cine erau acei „arhierei locali . La prima vedere s-ar putea spune
că e vorba de mitrop. de Halici sau unul din cei patru sufragani ai săi. Dar mânăstirea din Peri
era mult mai apropiată de Transilvania. Se ştie de altfel că la Dăbâca a existat o episcopie,
căci acolo s-au descoperit urmele unei biserici sec.IX-XI.
1205 – Într-o scrisoare a lui Inocenţiu III se amintea de o episcopie ortodoxă pe
moşiile cneazului Bâlea poate în părţile Hunedoarei.
1376 – Se amintea în inscripţia aceeea de arhiep.Ghelarie . Iată deci că aveam să
exsiste arhierei locali în acea vreme şi în parte îi şi ştim.
1456-58 – Era egumen al mânăstirii SIMION SĂLĂJANUL.
Numele arată că mânăstirea gravita spre Transilvania şi nu spre Halici.
În ultimul deceniu din sec.XV, episc. rutean IOAN de la Mimcacs încerca să limiteze
cât mai mult drepturile de exarb ale egumenului Ilarie din Peri, care s-a plâns regelui
Vladislav II.
14 mai 1494 - Vladislav II îi dă un hrisov prin care îi reconfirma drepturile din 1391,
cu condiţia ca „arhiepiscopului din Transilvaniaa , celui de acum şi celor viitor să-i dea
supunerea şi ascultarea cuvenită ca unor superiori ai săi”.
Abia în a doua jumătate a sec.XV sânt atestaţi documentar şi alţi ierarhi ortodocşi.
1456 – este pomenit IOAN din Caffa Crimeii, ajutat probabil de Iancu de Hu7nedoara
să devină mitropolit al românilor transilvăneni.
În acest an îi găsise o casă în Hunedoara şi făcea vizite canonice în satele româneşti
din sudul Transilvaniei.
În acest timp se afla pe aici şi inchizitorul IOAN CAPISTRAN ce fusese chemat de
Iancu de Hunedoara şi de arhiepiscopul catolic maghiar în Ungaria, din 1453, să predice o
cruciadă antiotomană. Venind aici a fost neplăcut impresionat de mulţimeaa românilor
„schismatici”.
Trecând prin multe sate româneşti , îndemna pe nobilii catolici să ardă bisericile
româneşti şi să alunge pe preoţii ortodocşi. Dar dispoziţiile i-au rămas fără rezultat căci
„românii se puteau converti foarte greu”.
Ian.1456 – Ioan de Caffa aa fost arestat de Capistran şi trimis la Timişoara la Iancu de
Hunedoara. Aici a afost închis, iar mai apoi dus la Pesta.
După moartea lui Iancu în august 1456 şi a lui Capistran în octombrie , LADISLAV
HUNIADE fiul lui Iancu a permis credincioşilor ortodocşi să-şi refacă biserica arsă de
Capistran în Hunedoara.
Se crede că numirea lui Ioan de Caffa a fost făcută cu încuviinţarea lui Iancu. Dacă a
fost arestat tot din porunca lui Iancu, aceasta s-a întâmplat pentru că el avea nevoie de
sprijinul lui Capistran, căci în 1454 începuse deja campania antiotomană în Sabia, terminată
cu înfrângerea lui Mahomed II la Belgrad.
1479- Apare un nou ierar ortodox: IOANICHIE sub forma „Iowannychik
mektropolitanus Nandoralbeusis” – într-o diplomă a regelui Matei Corvin prin care la
rugămintea acelui ierarh regele ascutea pe preoţii ortodocşi din Maramureş de orice dări.
Unii istorici (A.Bunea, Z.Pâclişanu) susţineau că e vorbaa de un mitropolit Ioanichie
din Belgradul Serbiei (Nandor Alba), cu jurisdicţie şi asupra românilor maramujreşeni.
Alţii (N.Popea, T.V.Păcăţiam, V.Mangra), urmând pe Petru Maior, susţin că dintr-o
greşală de cancelarie s-a scris Nandor Albensis în loc de Alba Iuliemis. Dar teza este
inacceptabilă căci la acea oră nu exista mitropolie ortodoxă la Alba.
Din nou, aţi istorici (Ştefan Meteş, Ştefan Lupşa) socotesc pe Ioanichie de neam sârb
refugiat din Serbia din cauza expansiunii turce. Dar şi această teză este îndoielnică. Este
posibil ca ierarhul să se fi numit Ioanichie Mandorensis, adică din Nandru (localitate în
apropierea Hunedoarei).
15 iulie 1481 – Matei Corvinul scutea pe toţi preoţii ortodocşi de dijma catolică, după
ce în 1480 ameninţase pe papa chiar cu trecerea Ungariei la ortodoxie.
MITROPOLIA AORTODOXĂ DE FELEAC.

Înainte de 1488 se stabilise la Feleac un „episcop grec”MARCU care cumpărase o
casă şi alte bunuri imobile de la preotul VASILE , şcăruia i-a înfiat fiul, pe DANCIU pe care
l-a hirotonit diacon şi preot, iar în cele din urmă la hirotonit arhiereu sub numele de
DANIILE, care i-a urmat în scaun.
(Ştefan Lupşa formulase ipotezaa că această Mitropolie de Feleac era cea mutată de la
Severin prin 1470 şi care apoi a fost multată la Alba Iulia în 1550, dar teoria nu poate fi
verificată).
În realitate la Feleac n-a fost o episcopie oarecare ci aa fost sediul mitropoliei pentru
vre-o şapte decenii, reprezentând o etapă bine determinată în istoria Transilvaniei. Faptul nu
trebuie să surprindă (mutarea mitropoliei dintr-un loc în altul) căci şi voievozii stăteau de
regulă pe domeniile lor feudale, neavând propriu-zis o reşedinţă (Argeş-Târgovişte –
Bucureşti).
Aşa cum Ioan de Casffa se aşezase în Hunekdoara unde stătea Iancu, aşa şi Matei
Corvin a cerut mitropolitului ortodox să se aşeze la Cluj.
Feleacul este atestat documentar din 28 ian.1367 când Ludovic cel Mare al Ungariei
(1342-82) scotea Feleacul de sub puterea voievodului Transilvaniei.
DANIIL – primul ierarh ortodox cunoscut la Feleac. Numele îi apare într-un
Tetraevanghel slavon”, împreună cu data 1488, octombrie 25. Era un Tetrraevanghel pe care
Daniile îl dăruia catedralei de la Feleac.
1497- Acest „Tetraevanghel” a fost ferecat la dorinţa unui dregător al lui Ştefan cel
Mare.
Poate pe Daniil îl avea în vedere hotărârea lui Vladislav II, din 1494, prin care
egumenul ILARIE din mânăstirea Peri era supus „arhiepiscopului din Transilvania”
MARCU – urmaşul lui Daniil; este pomenit într-un act din 25 dec.1550.
Se presupune că Marcu era un olah sud-dunărean trimis în Transilvania probabil de
Radu cel Mare din Ţara Românească şi de fostul patriarh ecumenic Nifon II ce era pe atunci
mitropolit al Ungrovlahiei, având titlul de exarh al Plaiurilor”.
Probabil a păstorit până prin 1516, când o inscripţie slavă din biserica Feleacului
pomenea un alt mitropolit, probabil ŞTEFAN (deşi nu este decât iniţiala numelui Şt.). S-ar
putea ca ipotetic Ştefan să fie numele de călugăr al unui alt ierarh de la Feleac – DANCIU.
26 ian.1534 – un act prin care câţiva români din Feleac depuneau mărturie că preotul
IOAN era fiul şi urmaşul lui Danciu.
1538- un act în care era pomenit din nou Danciu şi care amintea un nou arhiepiscop:
PETRU rudă cu Danciu.
Şi-a încheiat păstoria înainte de 25 dec.1550, când în actele Cancelariei clujene nu mai
era amintit.
Cu el se încheie şirul mitropoliţilor transilvăneni de la Feleac.
Din cele expuse avem cinci mărturii istorice sigure care atestă că la Feleac s-a stabilit
sediul Mitropoliei pentru aproape şapte decenii:
Însşemnarea de pe Tetraevanghel de la 1488 scris din porunca arhiepiscopului Daniil;
Inscripţia de pe ferecătura acestui „Tetraevanghel”, care era al Mitropoliei din Feleac;
Semnătura mitropolitului Daniil în scrisoarea către braşoveni adresată între 1488-
1500, lui Urs Petru, judele Braşovului;
actul 14 mai 1494 care amintea ape „arhiepiscopul de Transilvania;
Inscripţia din 1516 aflată în biserica din Feleac ) ŞT.)
Hirotonia poate că se făcea în Ţara aRomânească căci mitropolia ungrovlahiei s.n. şi
„exanh. Al Plaiurilor şi Ungariei”.
MÂNĂSTIRILE ŞI BISERICILE ROMÂNAŞTI DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI

MARAMUREŞ
ÎN SEC.XIII-XV
S-au descoperit la Dăbâca urmele mai multor biserici din sec.X-XI.

Prima mânăstire cunoscută din izvoare este cea de la MORISENA (Cenad) cu hramul
Sf.Ioan Bjotzătorul, ridicată de voievodul Ahtum în jurul lui 1002.
În urma ocupării mânăstirii de către acălugării latini- după 1028 – ortodocşii au fost
aşezaţi în mânăstirea cu hramul Sf.Gheorghe din Maidan.
În seac.XIII-XV s-au ridicat tot mai multe biserici şi mânăstiri.
Cel mai vechi monument de artă bisericească este biserica din DENSUŞ, în Ţara
Haţegului.
Este construit din pietre romane, provenite din ruinele Sarmisegetusei învecinate. A
fost pictată de meşterul zugrav Ştefan, în 1443 (consemnat într-o inscripţie). Nu se cunosc
ctitorii.
Biserica din piatră din STREI SÂNGIORGIU. Sub stratul de tencuială s-a adescoperit
o inscripţie slavonă din anii 1313-14 din care rezultă că biserica s-a ridicat „spre ajutorul şi
iertaraea păcatelor” cneazului Bâlea şi ale preotului NANEŞ. Este consemnat şi numele
zugravului TEOFIL. Este cea mai veache pisanie din întreaga artă medievală românească.
Sub pisania şi pictura din 1313 s-a mai descoperit un strat vechi de zugrăveală, socotit
cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut până azi în întreaga ţară.
Biserica aactuală este cea mai veche clădire românească păstrată integral. În 1408 a
fost refăcută de acneazul Cândreş şi soţia sa Nistora.
Biserica din STREI este o ctitorie cnezială din sec.XIII . A fost împodobită cu picturi
pe interior şi exterior.
Aproape de oraşul Haţeg seaflă biserica din satul SÂNTĂ MĂRIE ORLEA. Este o
biserică de dimensiuni mari, de tip occidental, ctitorită în ultimul sfert din sec.XIII de cnejii
Cândea. În interior se păstrează un valoros aqnsamblu de picturi murale. Biserica aa ajuns mai
târziu în stăpânirea catolicilor, apoi aa calvinilor.
Alte biserici sânt: CETATEA COLŢULUI la poalele Retezatului , din seac.XIV;
biserica din OSTROV lângă Deusuş, sec.XIV; biserica din SÂNPETRU, lângă Haţeg,
NUCŞOARA, PEŞTEANA sânt tot din sec.XIV.
Biserica din PRISLOP cu hramul Sf.Ioan Botezătorul la 15 km de Haţeg, la hotarul
satului Silivaşul de Sus, a fost ridicată la sfârşitul sec.XIV de ucenici ai lui Sf.Nicodim. A fost
refăcută de Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Ţării Române, în 1564. Ea este îngropată aici,
murind la 1580.
Tot din sec.XV este biserica din CINCIŞ, distrusă în anii din urmă.
30 nov.1458 - - Matei Corvinul acorda românilor din Hunedoaraa dreptul să-şi ridice o
biserică de zid în oraş. Astfel s-a ridicat biserica SF.NICOLAE (restaurată în 1634). Înainteaa
ei poate acă a aexistat o altă biserică în care va fi slujit Ioan de Caffa.
Biserica din GURA ASADA, din sec.XIII, se numără printre cele mai expresive
realizări ale arhitecturii româneşti din Transilvania.
Biserica din LESNIC – 1400 – are un ansamblu de picturi murale originale.
Tot din sec.XV: Biserica din ROŞCANI, BÂRSĂU, lângă Ţebea – CRISCIOR şi
RIBIŢA; ZLATNA, etzc.
În Deva exista o biserică cu hramul SF.NICOLAE ridicată către sfârşitul sec.XIV,
având stema regelui Ludovic I cel Marea al Ungariei, luată mai târziu de calvini.
La sfârşitul sec.XIX s-a descoperit pictura ei ortodoxă sub stratul de var, iar în 1896 aa
fost dărâmaştă.
Biseriaca din RÂMEŢ – sub straturile mai târziu de pictură (sec.XVIII-XIX) apar
fragmente de picturi mai vechi din sec.XIV. Aici s-a descoperit inscripţia cu numele
arhiepiscopului GHELASIE, anul 1376 şi numele meşterelui MIHUL de la Crişul Alb.
Biseriaca de la GEOAGIU de SUS este tot din sec.XV. Aici şi-au avut
reşedinţa în a doua jumătate a secolului XVI mitropoliţii Hristofoi, Sava şi Gheorghe.
O biserică importantă este cea de la Braşov – SF.NICOLAE din SCHEI. Primul lăcaş
de închinare se presupune că era din lemn ridicat pe la sfârşitul secolului XIV. A doua
construcţie era din piatră pe la mijlocul secolului următor. A treia biserică,cea actuală,
datează din secolul XVI. În secolele următoare biserica a suferit transformări.
În Cluj avem biserica de la BĂIŢA lângă Gherla şi MICA lângă Dej.
Mitropolitul Daniil de la Feleac zidise în acest sat biserica cu hramul Cuvioasa
PARASCHIVA, înainte de 1488 .O altă biserică, din secolul XVI, era cea cu hramul
Adormirea Maicii Domnului.
În ultimii ani ai secolului XV a fost ridicată catedrala de la Vad, cu ajotorul lui Ştefan
cel Mare. Deasemenea au fost ridicate şi bisericile din CICEU, MIHĂILEŞTI şi CETATEA
de BALTĂ.
Tot ortodoxe au fost bisericile reformate de azi: SÂNTANA de MUREŞ şi
FÂNTÂNELE (judeţul Mureş), cu picturi din secolele XIV-XV.
Câteva biserici din sudul Transilvaniei sânt socotite ctitorii ale unor domni munteni:
RĂŞINARI, RÂŞNOV, ZĂRNEŞTI, CUT (Alba).
BISERICI şi MÂNĂSTIRI din BANAT
Biserica HODOŞ – pomenită pentru prima oară într-un act din 1177, de la regele Bela
III, sub numele de Hodust, apoi în 1233, 1293, 1523, iar în 1651 aici îşi avea reşedinţa
mitropolitul cetăţii Lipova – SOFRONIE.
Nu departe de Hodoş – Bodrog (se numeşte aşa din secolul XVI pe locul uneia mai
vechi.
Biserica PARTOŞ (Timiş) – la 2 km de frontiera cu Iugloslavia
Datează din secolul XV
În secolul XVII s-a retras aici, trăind până la moarte Sf.Ierarh IOSIF al Timişoarei
(mort la 1656)-
Biserica SĂRACA sau ŞEMLAC – din secolul XV; a fost arsă de turci, după ocuparea
Banatului.
1730 – restaurată;
1778 – desfiinţată de habsburgi.
Biserica din LIPOVA – atestată documentar din secolul XIV.
Mai există o serie de biserici din acea perioadă.
Biserici şi MÂNĂSTIRI din BIHOR şi MARAMUREŞ
Biserica din HĂLMAGIU (secolul XIV – atribuită vvd. MOGA.

SÂNICOLAUL de Beiuş – s-au descoperit fundaţii din secolul XI- XII. Tot aici se
păstrează turnul – clopotniţă al unei Biserici romane din secolul XIII.
Biserica VOIVOZI – s-au descoperit ruinele unei biserici din secolul XIII-XIV.
Picturi murale din secolul XV s-au descoperit la biserica din TĂRCĂITA, REMETEA
şi TILEAGD, acum calvine (secolul XIII-XIV).
Biserica din CUHEA (azi BOGDAN VODĂ) – locul de reşedinţă al voivodului
Bogdan, era din secolul XIV.
Biserica SF.MIHAIL din PERI, ctitoria Dragoşizilor, azi în ruine, care a fost închinată
de fraţii Balc şi Drag patriarhiei ecumenice devenind stavropighie.
Mai sunt atestate documentar: Biserica IEUD (1364), biserica ALBĂ (1373),
SĂRĂSĂU (1456).
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA

ÎN SECOLELE XVI-XVII
GENERALITĂŢI. INTRODUCERE.
Sec. XI – Înfiinţarea la Biharea şi Tăşnad a două episcopii latine.

1092 – Episcopia de la Biharea se mută la Oradea, cea de la Tăşnad la Cluj şi apoi la
Alba (în urma atacului cumanilor).
1526 – turcii înving pe habsburgi la Mohacs.
1556 – suprimarea episcopiei romano-catolice de la Alba Iulia.
În tot acest timp Biserica Ortodoxă şi-a desfăşurat activitatea în ciuda vicisitudinilor.
Se întâlneşte în Transilvania o serie mare de biserici şi mânăstiri ortodoxe şi deasemenea
nume de preoţi şi protopopi, lucru din care rezultă că exista o organizare bisericească.
1313-1314 – numele preotului NANEŞ descoperit într-o instripţie din biserica
Streisângeorgiu (Hunedoara) (cel mai vechi nume de preot cunoscut în Transilvania).
2 iunie 1360 – Cu prilejul unui scaun de judecată sunt amintiţi: protopopul Petru din
Ostrov, preotul ZAMPA din Clopotiva, DANC din Densuş, DRAGOMIR din Tuştea şi
BALC din Peşteana.
1364 – MIROSLAV din Giuleşti (Maramureş).
1456 – Românii îşi păstrau cu sfinţenie credinţa datorită predicilor unui protopop cu
numele PETRU din părţile Hunedoarei.
Existau deci biserici ortodoxe conduse de preoţi. Se pune întrebarea: Cine le sfinţea;
Cine hirotonea;
O descoperire din 1978 la Mânăstirea Râmeţ indică numele meşterului zugrav MIHUL
de la Crişul Alb numele arhiepiscopului GHELASIE, precum şi anul 1377.
Documentar sunt atestaţi ierarhi abia din a doua jumătate a secolului XV: Ioan de
Caffa (1456), Ioanichie (1479), asupra căruia există o controversă cu uniţii (v.p. 178 IBR).
MITROPOLIA DE LA FELEAC
Înainte exista opinia că în 1488 se stabilise la Feleac un „episcop grec” cu numele

MARCU care a cumpărat o casă şi alte bunuri de la preotul VASILE căruia i-a înfiat fiul, pe
DANCIU, pe care apoi la hirotonit, apoi l-a călugărit, l-a hirotonit arhiereu, lăsându-l în scaun
cu numele DANIIL
La Feleac s-a stabilit sediul unei episcopii pentru aproximativ şapte decenii.
28 ianuarie 1367 – atestat documentar Feleacul; acum Ludovic cel Mare al Ungariei
scotea Feleacul de sub puterea voivodului Transilvaniei.
Primul ierarh cunoscut la Feleac : DANIIL pomenit într-o însemnare pe un
„Tetraevanghel slavon” – anul 1488.
Se crede că urmaşul său a fost MARCU pomenit într-un act din 25 dec. 1550. S-a
presupus că acesta era un „Valah” sud-dunărean trimis probabil ca mitropolit în Transilvania
de către domnitorul Radu cel Mare şi de Nifon II, patriarh ecumenic.
1516 – Era pomenit într-o inscripţie slavă din biserica din Feleac numele episcopului
ŞTEFAN (ЩТ) . Ştefan ar afi putut fi numele de călugăr al lui Danciu, fiul lui Vasile de la
care Marcu cumpărase nişte bunuri.
1538 – Păstorea în scaunul mitropolitan PETRU, rudă cu înaintaşul său.
Acesta şi-a încheiat păstoria înainte de 25 decembrie 1550 când actul de atunci din
cancelaria Clujului nu-l mai amintea.
El încheie şirul mitropoliţilor cu reşedinţa în Feleac
Avem cinci mărturii sigure care pledează pentru faptul că la Feleac s-a stabilit sediul
mitropoliei pentru şapte decenii:
1. însemnarea de pe Tetraevangheliu din 1488;
2. inscripţia de pe ferecătura aceluiaş Tetraevanghel care era al „mitropoliei din
Feleac”;
3. semnătura „mitropolitului” Daniil în scrisoarea către braşoveni, demnitate care
apare şi pe sigiliu;
4. informaţia oferită de actul din 14 mai 1494 care amintea pe „arhiepiscopul din
Transilvania”;
5. inscripţia din 1516 aflată în biserica din Feleac care amintea un „mitropolit” al
cărui nume este greu de descifrat.
Hirotonia mitropoliţilor din Transilvania se crede că se făcea în Ţara Româneaască,
pentru că încă din 1401 Antim Critopol era numit „exarh al plaiurilor şi a toată Ungaria.
MITROPOLIA TRANSILVANIEI
IN SECOLUL XVI
Aşa cum am văzut Transilvaniaa avea încă din secolul XIV o ierarhie bine delimitată,
cunoscând un prim ierarh din documentele arheologice pe GHELASIE, la 1377, apoi IOAN
DE CAFFA (1456), IOANICHIE (1479), urmaţi de mitropoliţii de Feleac: DANIIL,
MARCU, DANCIU, PETRU.
SITUAŢIA POLITICĂ ŞI CONFESIONALĂ
29 aug.1526 - Victoria turcă de la Mohacs duce la ocuparea oraşului Buda, la 8

septembrie.
Nov.1526 – Rege al Ungariei devine IOAN ZAPOLYA.
Dec.1526 – Îi urmează FERDINAND DE HABSBURG.
Între aceşti doi începe un lung conflict. Zapolya, ajutat de Petru Rareş şi de turci se
încoronează la 1529 din nou, la Buda, ca rege.
1538 – Are loc o înţelegere între cei doi: Transilvania rămânea lui Zapolya, urmând ca
după moartea sa, Transilvania şi părţile Ungariei pe care le stăpânise el să revină
habsburgilor.
1540 – Zapolya moare; sultanul recunoaşte în Transilvania pe fiul acestuia IOAN
SIGISMUND, în felul acesta reizbucnind războiul.
29 aug.1541 – Turcii transformă Ungaria Sudică şi centrală în paşalâc pentru aproape
150 de ani.
Transilvania, Banatul şi Partiumul (comitatele Sătmar, Crasna, Solnocul de Mijloc,
Bihorul, Zarandul şi uneori Maramureşul) s-au constituit într-un principat autonom cu capitala
la Alba Iulia, sub suzeranitate turcă.
În fruntea Transilvaniei era un principe ales de dietă şi confirmat de sultan.
1552 – Banatul şi o parte din Crişana au fost transformate în paşalâc cu centrul la
Timişoara.
Până la 1551, în Transilvania conducerea efectivă a avut-o episcopul GHEORGHE
MARTINUZZI, numit de sultan guvernator, care cârmuia în numele principelui Ioan
Sigismund.
Între 1551-1556 – Transilvania a fost ocupată de habsburgi, pentru ca la 1556 să fie
ocupată iar de turci. Dieta de la Sebeş readuce pe Ioan Sigismund care moare la 1571.
Şi în viaţa religioasă s-au produs frământări datorate şi mişcărilor de Reformă (secolul
XVI). Doctrina luterană începe să găsească teren prielnic printre saşii din Transilvania, care
aveau legături mai dese cu Germania.
Cel mai de seamă exponent al luteranismului a fost IOAN HONTERUS (1498-1549)
În acelaş timp printre maghiari se propagă calvinismul prin GAŞPAR HELTAI (un sas
calvinizat).
1564 – Calvinismul este recunoscut ca religie oficială de stat prin Dieta de la Aiud.
1568 – Este recunoscut şi unitarianismul, pe când Ortodoxia avea să rămână în
continuare religie „tolerată”.
Cele trei noi confesiuni protestante au dus la slăbirea poziţiilor catolicismului şi
datorită vacanţei scaunului episcopal de Alba Iulia, pentru 11 ani. De abia între 1551-1556, pe
timpul lui Ferdinand de Habsburg, în scaunul episcopal vine Paul Bornemisa, dar nu pentru
mult timp, întrucât prin Dieta de la Sebeş (1556) Episcopia catolică de Alba Iulia este
desfiinţată. Peste câţiva ani începe secularizarea averilor Bisericiii catolice.
Dar recunoaşterea celor trei confesiuni a avut şi un aspect pozitiv: în acest fel a fost
favorizată dezvoltaarea învăţământului laic şi a scrierilor în limba naţională şi în plus a dus la
întărirea rezistenţei în urma luptei pentru redobândirea identităţii naţionale.
MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SEC.XVI
După moartea mitropolitului PETRU de la Feleac (mort înainte de 1550) scaunul a

rămas vacant.
15 iunie 1553 – Castelanul IOAN FANCHI din Hunedoara scria sibienilor că a trimis
în Ţara Românească pe preotul IOAN din PEŞTEANA spre a fi hirotonit arhiereu întrucât
voievodul „i-a dăruit Episcopia românilor „ de aici.
Actul hirotoniei a fost săvârşit de mitropolitul ANANIA (1544-1558).
Noul arhiereu probabil că s-a stabilit la mânăstirea Prislop.
Urmaşul lui Ioan a fost HRISTOFOR I despre care s-a afirmat în istoriogrrafia veche
că ar fi fost episcop la o episcopie întemeiată în prima jumătate a secolului XVI, la Geoagiu
de Sus, lângă Râmeţ. În realitate, el a fost numit de Isabella Zapolya la 13 mai 1557.
Din actul de numire rezultă clar că este vorba despre o „episcopie din vechime” care
nu putea fi alta decât Mitropolia transilvană. Şi, pentru că a fost vorba de Geoagiu, se pare că
acest episcop a fost înainte egumen al mânăstirii Geoagiu.
1560 – Este deja atestat alt episcop – SAVA, originar sau călugărit în Ţara
Românească.
Numele Sava este pomenit şi în prefaţa „Întrebării creştineşti” a lui Coresi (tipărită la
1560), fiind închinată mitropolitului EFREM al Ţării Româneşti.
1561 – Sava este înlocuit cu un ierarh numit GHEORGHE.
10 aprilie 1562 – Ioan Sigismund reaşează pe Sava.
Dintr-un act (scrisoare a domnului Alexandru II Mircea al Ţării Româneşti (1568-
1577) către Ştefan Bothory al Transilvaniei, datând din 16 mai 1572, reiese că vlădica Sava
avusese reşedinţa la Lancrăm unde principele îi oferise spre vânzare o casă.
1570 – Sava îşi încheie păstoria, întrucât în acest an casa din Lancrăm este dată
episcopului calvin PAVEL TORDAŞI.
5 oct.1571 – Principele catolic Ştefan Bathory încredinţează postoria ieromonahului
EFTIMIE, care se pare că a ajuns episcop la Vad.
Eftimie era un călugăr moldovean, care a fugit din Moldova, fiind prigonit de
Alexandru Lăpuşneanu. El a fost hirotonit de Macarie de Ipek, frate al vizirului Mehmet
Socolli.
3 aug. 1572 – Principele transilvan dă libertate de propovăduire preoţilor ortodocşi.
Din actul de la această dată rezultă că jurisdicţia lui se întindea peste întreaga Transilvanie, în
Bihor şi Maramureş.
29 oct. 1573 – Eftimie se afla la Braşov, probabil pentru a discuta cu Coresi probleme
imprimării de noi cărţi în limba română.
Se pare că şi-a avut reşedinţa la Alba Iulia, dar păstoria lui a fost scurtă întrucât, la 6
iunie 1574, Eftimie s-a retras din scaun.
I-a urmat HRISTOFOR despre care se crede a fi fost hirotonit la Târgovişte de către
mitropolitul Eftimie (1568-1576). Hristofor a murit probabil înainte de 16 mai 1579 când a
ieşit de sub tipar „Evanghelia slavonă” de la Alba Iulia, căci nu era pomenit în epilogul ei aşa
cum se obişnuia.
21 oct.1579 – Dieta Transilvaniei recunoaşte preoţilor ortodocşi dreptul de a-şi alege
singuri ierarhii, drept respectat aici până în 1697 şi apoi din nou din 1810 până azi.
Următorul mitropolit ales a fost GHENADIE, hirotonit la Târgovişte de mitropolitul
Serafim (1576-1585). Prin conlucrarea celor doi s-a tipărit „Evanghelia cu învăţătură” de către
Coresi. Tot cu sprijinul lui Ghenadie, Coresi a tipărit un „Sbornic slavon” (1580).
Despre Ghenadie se ştie sigur că şi-a avut reşedinţa la Alba Iulia potrivit unui act din
16 ianuarie 1581.
Ghenadie moare la 1585, fiind ales în locul lui IOAN, egumenul mânăstirii Prislop (la
Prislop este îngropată Zamfira, fiica lui Moise Vodă al Ţării Româneşti , la 1580. Refacerea
totală a mânăstirii i s-a datorat ei, la 1564).
Păstoria lui Ioan se încheie în jurul lui 1605.
MIHAI VITEAZUL ŞI BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA

1595 – Mihai Viteazul trimite o solie în Transilvania în frunte cu mitropolitul Eftimie
şi episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului.
Prin tratatul de la 20 mai 1595 se preciza că toate bisericile româneşti din Transilvania
vor fi sub jurisdicţia mitropolitului Ungrovlahiei. Reapărea în felul acesta calitatea
mitropoliţilor munteni de „exarhi ai plaiurilor”.
Dec.1596 – Mihai Viteazul obţine îngăduinţă de la Sigismund Bathory să rideice o
biserică în Alba Iulia, care a servit apoi drept catedrală şi reşedinţă mitropolitană.
Trebuie menţionat că Mihai Viteazul a mai ctitorit şi alte biserici în Transilvania dintre
care cunoaştem una la Lujerdiu.
Cu ajutorul acestui domnitor a ajuns episcop la Muncacs egumenul SERGHIE de la
Tismana, în 1597.
20-27 iulie 1600 – Dieta la dorinţa domnului Mihai, scuteşte pe preoţii români de dări.
Acestea ar fi aspectele cele mai importante ale activităţii pe tărâm bisericesc ale
marelui domnitor.
CALVINISMUL ŞI ROMÂNII ORTODOCŞI DIN TRANSILVANIA

1566 – Avem menţiunea despre primul superintendent calvin pentru români,
GHEORGHE din Sângeorz, probabil un preot român trecut în rândul nobilimii.
30 nov.1566 – Dieta întrunită la Sibiu hotărăşte stârpirea „ereziei” ortodoxe şi
alungarea slujitorilor acesteia din ţară. Însă preoţii şi credincioşii în frunte cu Sava din
Lancrăm au opus rezistenţă.
2 oct.1567 – Principele ameninţa pe români cu expulzarea. Dar aşa ceva era imposibil
întrucât Ortodoxia română era majoritară.
Gheorghe din Sângeorz moare în 1568, urmându-i PAVEL TORDAŞI.
Noul supeintendent convoacă un sinod la Aiud – 6 oct.1569 – luând măsuri pentru
reformarea cultului ortodox:
Înlăturarea Sfintei Tradiţii;
Înlăturarea cultului morţilor;
Admiterea căsătoriei a II-a la preoţi;
Calvinizarea credincioşilor.
Mitropolitul Sava este înlăturat din scaun la 4 noiembrie 1570, iar principele dăruieşte
casa acestuia, din Lancrăm, superintendentului.
Situaţia Bisericii Române de aici s-a îmbunătăţit abia după moartea principelui Ioan
Sigismund Zapolya (1571), când la conducerea Transilvaniei vine familia catolică Bathory.
21 apr.1577 – Moare Pavel Tordaşi, fiind ales în locul lui Mihail Tordaşi.
În timpul acestuia au fost convertiţi la calvinism 26 credincioşi din satul Turdaş.
Probabil cu sprijinul acestuia s-a înfiinţat tipografia de la Orăştie, unde la 1582 se
tipăreşte „Palia”.
Cu Mihail Tordaşi se încheie şirul acestor „episcopi” româno-calvini, în locul acestora
fiind pus un episcop catolic, în persoana lui Dimitrie Napragyi.
EPISCOPIA VADULUI
1489 – Ştefan cel Mare a primit din partea lui Matei Corvin cetatea Ciceiului de pe
Someşul Mare şi Cetatea de Baltă de pe Târnava Mică (lângă Blaj).
1529 – I s-au recunoscut lui Petru Rareş drepturile de stăpânire asupra aacestor cetăţi,
dăruindu-i-se şi alte două oraşe: Bistriţa şi Rodna.
Se pare că în satul Vad, situat pe malul stâng al Someşului, foarte aproape de Ciceu,
exista o mânăstire ortodoxă încă de prin seacolul XIV. Mulţi cercetători consideră pe Ştefan
drept ctitor al unei biserici de la Vad.
Se crede că tot Ştefan împreună cu mitropolitul său GHORGHE (1477-1508) au aşezat
la Vad şi un episcop ortodox. Ştiri despre primii episcopi de aici nu avem.
1523 – Preoţii MATEI, ŞANDRU şi PETRU au cerut magistratului Bistriţei
permisiunea de a ridica o mânăstire în locul alteia mai vechi. Li s-a îngăduit s-o facă între
satele Hordou şi Telciu.
14 februarie 1533 – Într-un act privitor la această mânăstire era pomenit episcopul
Layr Iowan. Se pare că Laryr” este de frapt Ioan, dacă ar fi să ne luăm după faptul că
mitropolitul Ioanichie din 1479 apare într-un act latin cu numele Iowannychik, iar într-o
inscripţie de la biserica Strei Sfântul Ioan apare scris Iovan.
Nu poate fi vorba de Ilarion aşa cum sunt de părere unii cercetători (Augustin Bunea),
căci Ilarion din Peri apare în unele acte din 1494 şi 1498 ca Hilarius.
De aceea socotim pe IOAN ca prim episcop de Vad cunoscut cu numele.
1529 – Este amintit episcopul ANASTASIE, moldovean, om de încredere a lui Petru
Rareş.
1531 – Vlădica Anastasie dăruia bisericii episcopale din Vad o icoană cu ferecătură.
1538 – anul în care este amintit ca uneltind împotriva lui Rareş, refugiat atunci la
Ciceu, pentru a-l da pe mâna lui Ştefan Lăcustă (1538-1540).
Anastasie s-a retras în Moldova, se pare, la Putna, făcând acestei mânăstiri două danii.
20 iulie 1546 – Este ales ca episcop TARASIE.
5 IANUARIE 1550 – Iliaş Vodă trimite ca episcop pe GHEORGHE probabil fost
egumen la Putna (pomenit într-un hrisov la 11 aprilie 1546).
În timpul stăpânirii lui Ferdinand de Habsburg (1551-1556), legăturile episcopiei
Vadului cu Moldova sunt tăiate, lucru care-l face pe actualul episcop să plece în Moldova,
devenind probabil episcop de Rădăuţi.
1556 – Revine Ioan Sjigismund Zapolya, fiind sprijinit de domnii ţărilor române. În
urma acestui fapt la Vad este numit ca episcop MARCU (9 aprilie 1557).
După retragerea din scaunul mitropolitan a lui Eftimie, în locul său a fost numit
Hristofor (6 iunie 1574), iar Vadul a intrat sub ascultarea episcopului SPIRIDON – prima
oară.
Abia în ultimii ani ai secolului XVI mai întâlfnim un alt episcop: IOAN CERNEA.
23 sept.1605 – Principele Ştefan Bocskay a pus din nou pe SPIRIDON dându-i şi
dreptul de „superintendent” suprem peste toate bisericile româneşti din Transilvania şi peste
„părţile ungureşti”.
21 februarie 1615 – Principele Gabriel Bethlen a numit ca episcop pe TEOFIL din
mânăstirea Prislop.
Urmaşul său pare a fi fost AUGUSTIN şi după aceea DOSOFTEI, care între 1624-
1627 a ajuns episcop la Alba Iulia.
11 iunie 1623 –Principele întărea numirea lui EFTIMIE ca episcop de Vad.
Cu acesta se încheie şirul episcopilor de Vad.
4 decembrie 1628 –Mitropolitul GHENADIE II se intitula „arhiepiscop al Bălgradului
şi al Vadului şi al Oradiei şi a Sătmarului şi a toată ţara Ardealului şi celelalte”.
De aici înainte nu mai avem ştiri despre episcopia Vadului, dar cunoaştem totuşi
încercări de reocupare a acestui scaun.
De pildă la 1631 un episcop cu numele Benedict trimitea pe diacul său Teodor la
mânăstirea Suceviţa cu nişte daruri şi cu rugămintea de a fi hirotonit pentru Vad.
Mai există o menţiune despre un oarecare Sava episcop al Maramureşului cu sediul la
Vad (Sic) a cărui jurisdicţie se întindea peste comitatele: Solnocul dinlăuntru, Solnocul de
mijloc, Sătmar, Chioar şi Maramureş.
Acestui Sava, principele i-a fixat un program – calvinizant în şapte puncte, fiind pus
sub ascultarea superintendentului calvin. Numirea lui a fost determinată de trecerea
episcopului PETRU PARTENIE al Muncacsului la Unirea cu Biserica Romei.
După neînţelegeri cu principele, Sava a trecut pe la 1651 în Moldova.
Din cele expuse se desprinde că episcopia Vadului a fost întemeiată de Ştefan cel
Mare şi considerată mult timp ca o eparhie moldovenească. Ulterior, episcopilor de aici li s-a
acordat jurisdicţie şi peste alte comitate din nordul Transilvaniei.
Ca şi mitropoliţii de la Alba Iulia episcopii de Vad au avut de înfruntat propaganda
calvină, care nu putea să ducă decât la dezbinarea naţională.
MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI
AL XVII-LEA.
Urmaşul lui Ioan de la Prislop a fost mitropolitul TEOCTIST, care este pomenit pentru
prima oară în martie 1606 în „Cronica” protopopului Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din
Scheii Braşovului şi mai târziu în „Istoria” acelei biserici scrisă de Radu Tempea II (1690-
1742). Ştiri despre acest mitropolit ne mai dă cronicarul sas Andreaqs Hegyes în însemnările
sale în care notează că la 26 august 1615 „vlădica din Bălgrad” a mers la Braşov pentru a
soluţiona nişte neânţelegeri între preoţii Constantin şi Stan de la biserica mai sus menţionată.
O altă ştire ne-o oferă o piatră de mormânt cu o inscripţie slavonă descoperită în zidul
bisericii Alba Iulia – Maieri, biserică construită în jur de 1715. În textul inscripţiei se arată că
piatra a fost pusă de un preot Gheorghe în timpul episcopului Teoctist şi se menţionează data
ade 26 decembrie 1622, lucru din care rezuzltă că mitropolitul Teoctist a păstorit până după
această dată.
Urmaşul său a fost mitropolitul DOSOFTEI, originar din Moldova sau din
Transilvania, fiind călugărit în Moldova . Dintr-o însemnare pe o Evanghelie slavonă
(manuscris) cu data de 21 aprilie 1622 reiese că acest Djosoftei a fost un timp „exarh al
mânăstirilor” din Moldova, apoi episcop de Vad şi Maramureş şi n-ar fi exclus să fi fost chiar
vicarul lui Teoctist. Se pare că a ocupat scaunul vlădicesc în 1623-24.
Avem o menţiune despre el la data de 1 ianuarie 1625, când trimite un preot în
Moldova la domnitorul Radu Mihnea şi la mitropolitul Anastasie Crimca, ducând o scrisoare
a principelui Gabriel Bethlen (1613-1629). Deasemenea, mai este menţionat prin prisma altor
legături cu Moldova.
10 noiembrie 1627 – Adresează o scrisoare egumenului Nil de la Bisericani.
4 iulie 1627 – Convoacă un „sinod” la Alba Iulia în care s-au luat mai multe măsuri
privitoare la viaţa morală a preoţilor şi a credincioşilor. Printre altele stabileşte un număr mai
mare de sărbători, urmărind prin aceasta reducerea timpului de lucru pentru iobagii
transilvăneni. Totodată fixează amenzi pentru preoţii care nu se comportau potrivit cu slujirea
pe care trebuiau să o îndeplinească şi pentru cei care nu respectau tipicul şi rânduielile
ortodoxe.
La scurt timp după acest sinod Dosoftei a fost înlăturat, deoarece sinodul convocat de
el nu a convenit principelui (calvin) şi mai ales nu au convenit hotărârile prin care se urmărea
întărirea ortodoxiei.
Potrivit relatărilor cronicarului Gheorghe Brancovici, Dosoftei ar fi fost chiar
întemniţat.
Urmaşul său a fost nobilul preot GHEORGHE de Brad (cel pomenit în inscripţia de la
Alba Iulia – Maieri).
Se presupune că a fost hirotonit la Târgovişte de către mitropolitul Luca din Cipru.
Este atestat documentar ca mitropolit la 17 octombrie 1627.
4 decembrie 1628 – Da o carte de întărire în slujbă protopopului Ianăş din Hunedoara,
act în care se intitula pe sine: „Preasfinţitul arhiepiscop chir Ghenadie al scaunului
Bălgradului şi Vadului şi Orăzii şi Sătmarului şi al întregii ţări a Ardealului şi celelalte”.
Nu se cunoaşte nici o abatere a lui de la credinţa ortodoxă. Ba mai mult a întreţinut în
permanenţă legături cu domnii şi ierarhii Moldovei.
Gabriel Bethlen a scris patriarhului ecumenic Ciril Lucaris (mort la 1638) cerându-i
încuviinţarea pentru trecerea românilor ortodocşi la calvinism.
Se cunoaşte răspunsul patriarhului la scrisorile principelui şi din acest răspuns se
cunosc şi argumentele în sprijinul încetării sale de a-i trece pe români la calvinism: anume că
s-ar putea împărtăşi de lumina cărţii şi că trecerea lor la calvinism ar fi salutată cu satisfacţie
de regele Suediei şi de alţi principi potestanţi.
Patriarhul constantinopolitan combate cu multă demnitate toate aceste argumente. El
spune: „Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări (Moldova şi Ţara Românească) nu vor îngădui
aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele cel puţin cu îndemnuri
tainice”. Este un lucru din care rezultă că şi străinii erau conştienţi de unitatea de credinţă, de
limbă şi de origine a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Cu aceasta s-a încheiat şi încercările acestui principe de a atrage pe români la
calvinism, însă ele au fost continuate de următorul principe Gheorghe Rakoczy I (1630-1648).
9 aprilie 1638 – Întăreşte un decret dat de Betheln, la rugămintea lui Ghenadie, prin
care preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de fisc. Din acest decret
mitropolitul român era pus sub ascultarea intendentului calvin.
1640 – Teofil al Ungrovlahiei a fost trimis de Matei Basarab în fruntea unei solii la
Alba Iulia pentru a duce tratative cu principele. În acest timp Ghenadie a rugat pe mitropolitul
muntean să scoată o ediţie pentru Transilvania „a Pravilei de la Govora”.
Ghenadie a izbutit să pună bazele unei tiparniţe la Alba Iulia.
A reuşit să obţină un ajutor preţios şi din partea mitropolitului Teofil.
În această tipografie a apărut reproducerea lucrării diaconului Coresi: „Evaghelia cu
învăţătură” (1641).
1640 – Se tipăreşte în satul Prisasc cunoscutul „Catehism calvinesc”, care avea să
primească un celebru „Răspuns” din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei.
Ghenadie n-a avut nici o ştire despre tipărirea cataehismului, care era împărţit după
cele trei virtuţi teologice, explicând Simbolul, cele 10 Porunci şi Tatăl nostru.
3 septembrie 1640 – Moare mitropolitul Ghenadie.
Acestuia îi urmează ILIE IOREST, ales dintre mulţi candidaţi:
Meletie Macedoneanul de la Govora şi protopopul din Haţeg.
Septembrie 1640 – Este data de la care datează o corespondenţă din care reiese că
superintendentul a fixat viitorului mitropolit o listă cu 24 de condiţii, ce urmau să fie
respectate. Acceptarea lor ar fi dus la o completă calvinizarea a Bisericii Române.
8 oct.1640 – O scrisoare a superintendentului relatează că a fost numit ca mitropolit un

moldovean în ciuda recomandărilor făcute de el. Acesta era Ilie Iorest de la mânăstirea Putna.
Numele său apare menţionat pe o „Psaltire” (manuscris) la data de 3 noiembrie 1642.
Deasemenea, mai apare într-o „Cronică” a lui Simeon Motafrast începută sub îndrumarea
mitropolitului Anastasie Crimca şi continuată sub a „ieromonahului Iorest, egumen”.
Numirea lui ca mitropolit s-ar fi făcut la stăruinţele lui Vasile Lupu care se afla în
raporturi prieteneşti cu Racoczy. A fost hirotonit la Târgovişte de către Teofil al Ungrovlahiei
(anul 1640).
Şi asupra sa au fost exercitate presiuni în vederea răspândirii învăţăturii calvine,
condiţiile fixate (cele amintite mai sus) erau: înfiinţarea unei şcoli româneşti, latineşti şi
greceşti; înfiinţarea unei tipografii; săvârşirea slujbelor în româneşte; traducerea în româneşte
şi tipărirea rugăciunilor calvine; tipărirea cântărilor calvine; tipărirea Catehismului calvinesc.
Dar mitropolitul a rămas statornic în credinţa aortodoxă mai cu seamă că la 1642, la Iaşi,
avusese loc sinodul care aprobase „Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă. În momentul
în care relaţiile dintre domnul moldovean şi principe se înrăutăţesc şi situaţia mitropolitului
decade. Ca urmare Gheorghe Racoczy convoacă un sinod obştesc al tuturor protopopilor
români de rit grecesc şi sârbesc în vederea judecării mitropolitului. Vlădica Iorest este
înlăturat şi aruncat în temniţă. Toate bunurile sale au fost confiscate. Va fi eliberat deabia în
noiembrie 1643 pe baza garanţiei a 24 de chezaşi . S-a retras apoi în Moldova, la Putna.
Iunie 1645 – Pleacă în Rusia pentru a strânge bani în vederea răscumpărării chezaşilor.
Asupra sa avea o scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei, dată de ierarhii moldoveni:
mitropolitul Varlaam , episcopii Anastasie al Romanului, Ştefan al Rădăuţilor şi Ghedeon al
Huşilor. Cu sigiliile egumenilor de la Putna, Moldoviţa, Slatina şi Bistriţa. Fostul Vlădică a
primit de la ţarul Rusiei foarte multe daruri, fapt pentru care el a dăruit părticele din moaştele
Sfântului Dimitrie.
Moartea sa s-a petrecut la 12 martie 1678, la mânăstirea Putna, unde dealtfel se şi
găseşte o însemnare pe un „Minei” slavon (manuscris) care atestă faptul morţii sale.
El a fost canonizat împreună cu Sava Brancovici de către sinodul Bisericii Române la
21 octombrie 1955.
Urmaşul său a fost mitropolitul SIMION ŞTEFAN ales de soborul protopopilor.
Alegerea sa a avut loc în martie 1643 odată cu alegerea i-au fost impuse şi lui 15 puncte care
vizau următoarele îndatoriri: să predice în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură; să
înlăture Sfânta Tradiţie; să instruiască tineretul după Catehismul calvinesc; la Sfânta
Impărtăşanie să folosească vin şi pâine nesfinţite; să înlăture ritualul botezului şi al
înmormântării; să nu se mai admită divorţurile şi multe altele. Tot prin acest decret în 15
puncte se stipula ca „episcopul ortodox unguresc” să fie consultat în orice lucru privitor la
religie. Cu alte cuvinte mitropolitul trebuie să fie un slujitor al superintendentului calvin.
Important însă este că nici una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită, aceasta
datorându-se nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului, cât şi credincioşilor ortodocşi.
1585 – Toată Ţara Făgăraşului fusese scoasă de sub oblăduirea duhovnicească a
mitropolitului şi supusă preotului calvin maghiar din Făgăraş. Peste 11 ani, preoţii români de
aici au intrat din nou sub ascultaarea mitropolitului. În anii următori, prin diploma de
confirmare a mitropolitului Simion Ştefan, drepturile sale în această slujire au fost limitate.
1647 – Bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului erau scoase de sub ascultarea
mitropolitului şi puse sub ascultarea protopopului Ştefan din Berivoi, care era dependent de
principe în mod direct.
1659 – Principele Acaţiu Barcsai pune Ţara Făgăraşului sub ascultarea noului
mitropolit Sava Brancovici.
Dar conducerea acestor principi calvini a avut un aspect pozitiv prin aceea că se va
introduce limba română.
1648 – Apare un nou „Catehism” calvinesc în româneşte cu litere latine şi ortografie
maghiară. Acesta, la rândul lui generează un răspuns tot în romîneşte.
1656 – La Alba Iulia se tipăreşte o broşură numită „Scutul catichizmuşului....” care se
ocupa cu Sfânta Scriptură, combătând tradiţia, icoanele , tainele şi apărând învăţătura calvină.
NOUL TESTAMENT DE LA ALBA IULIA (1648)
În ciuda condiţiilor vitrege vlădica Ştefan nu s-a înstrăinat de credincioşii săi, căutând
în permanenţă să ţină trează conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele acestora. Ca
dovadă sunt cele două tipărituri: „Noul Testament”(1648) şi „Psaltirea” (1651).
Noul Testament a fost tradus pentru prima oară în româneşte la 1648, lucru care se
încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui.
Ediţia are două prefaţe. Prima prefaţă – „Predoslovie” – este semnată de Simion
Ştefan „arhiepiscop şi mitropolitul scaunului Bălgradului şi a Vadului şi Maramureşului şi a
toată Ţara Ardealului”. Se aduceau mulţumiri principelului Racoczy pentru ajutorul dat la
tipărire deşi adevărul este că s-a tipărit cu banii încasaţi de la preoţii români. Autorul acestei
prime Predoslovii se pare că este unul dintre fruntaşii calvini de atunci. Nu este exclus să fi
fost redactată în ungureşte şi apoi tradusă în româneşte, iar mitropolitul să o fi semnat numai
pentru a i se conferi tipăriturii o mai mare autoritate.
A doua prefaţă prezintă un interes deosebit. Se spune că, acest Testament „l-au început
a izvodi ermonah Selivestru...” care se pare că era originar adin Ţara Românească. Se
presupune că acesta a tipărit la Govora „Sinaxarul” din „Psaltirea slavonă cu Ceaslov” (1638-
1641).
Acest Silvestru era un călugăr cu aleasă pregătire cărturărească, dobândită probabil
într-una din mânăstirile ţării sau poate la Academia lui Petru Movilă de la Kiev.
În continuare, reiese şi contribuţia altor cărturari români la revizuirea şi îndreptarea
traducerii lui Silvestru. Se preciza că nu s-a folosit un singur „izvor”, ci toate câte am putut
afla”.
Se pune întrebarea, cine au fost continuatorii lui Silvestru
La întrebare se poate răspunde că ostenitorii la revizuirea şi completarea traducerii au
fost preoţii români, cărturari ardeleni. Ca dovadă stă frecvenţa ardelenismelor în textul tradus.
Nu excludem posibilitatea ca alături să fi fost şi cărturari din Ţara Românească.
O altă problemă pusă în a doua prefaţă este aceea a îmbogăţirii limbii literare
româneşti. Traducătorii preocupaţi de redarea exactă a textului, constată că în limba română
nu există termeni corespunzători pentru toate noţiunile. Soluţia găsită a fost aceea de a lăsa
netradusea cuvintele fără corespondent în limba noastră, îmbrăcându-le într-o haină fonetică
şi morfologică românească. Ca urmare, au intrat în limba noastră o sserie de neologisme
provenind din greacă: sinagogă, filozofi, iotă, areopag, etc.
Cea mai însemnată problemă se referă la necesitataea unei limbi literare unitare, pe
care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de unitatea etnică a românilor, autorul
Predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii, indiferent că aceştia aveau „graiuri”
distincte datorate provincialismelor (a nu se înţelege că aveau limbi diferite).
Autorul celei de a doua Predosloviii nu este cunoscut pentru că aceasta nu este
semnată. Oricum, stilul Predosloviei ne arată că nu este acelaş autor ca al primei Predoslovii.
Se crede că, autorul este chiar mitropolitul Simion Ştefan, sau dacă nu el, un cărturar român
ortodox din anturajul său. Oricum, chiar dacă nu este el autorul trebuie admis că s-a scris sub
îndrumarea sa. Faptul că mitropolitul n-a semnat prefaţa poate fi interpretat şi ca o abilitate a
acestuia, voindu-se astfel evitarea neplăcerilor cu principele şi superintendentul.
Textul propriuzis al Noului Testament este împărţit în „Capete”, iar acestea în
„stihuri”, fiecare capitol avându-şi rezumatul său. Fiecare pagină are un spaţiu în care se fac
trimiteri la alte capitole sau versete. Există apoi, şi scurte comentarii la unele versete.
O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648
este aceea a celor 23 de predoslovii, căci aproape toate cărţile (în afară de Filimon, Epistolele
II şi III Ioan, Apocalipsa) au câte o scurtă „predoslovie”. Aproximativ 55 de pagini le
constituie aceste introduceri (din cele 672)
De notat că în aceste „predoslovii” se face amintire şi de unii sfinţi Părinţi şi scriitori
bisericeşti, fapt ce ne dovedeşte că autorii nu au fost calvini, ci români ortodoxi.
Noul Testament cuprinde astfel zeci de pagini care pot fi considerate ca primul
„manual de introducere şi de exegeză biblică” din teologia românească. Trei dintre
„predoslovii” (Marcu, Luca şi Ioan) au fost reproduse în Biblia de la Bucureşti (1688) şi de
Noul Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărit de Antim Ivireanul.
Psaltirea de la Alba Iulia (25 daecembrie 1651)
Ca şi tipărirea anterioară, Psaltirea avea două „predoslovii” nesemnate, una adresată
principelui Gheorghe Racoczy II, alta „Către cititori”. Fondul şi forma de expunere a primei
prefeţe sunt asemănătoare cu ale primei prefeţe a Noului Testament, ceea ce ne face să
afirmăm că sunt scrise de acelaşi autor calvin, întâi în ungureşte şi apoi în româneşte. A doua
prefaţă, lămurea că Psaltirea s-a tradus din evreeşte şi din greceşte. Se pare că, au fost utilizate
la traducere şi „Psaltirea Scheiană”, cât şi „Psaltirea” lui Coresi (1570).
Mitropolitul Simion Ştefan a murit în iulie (..) 1656, pentru că la 22 mai 1656 este
atestat pentru ultima oară.
Cei 13 ani de păstorie ai mitropolitului Simion Ştefan au fost ani de necontenite
zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei stră+moşeşti în faţa teribilei propagande
neortodoxea.
Dar, vlădica Ştefan a ştiut să treacă peste toate aceste obstacole rămânând în istoria
culturii româneşti prin marea sa operă – „Noul Testament” de la 1648, situându-se astfel lângă
marii săi contemporani: Ştefan al Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei şi Petru Movilă al
Kievului.
MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL

XVII-LEA
După moartea lui Simion Ştefan, în scaunul mitropolitan a fost ales protopopul văduv
SIMION BRANCOVICI din Ineu. Amănunte despre viaţa sa aflăm la cronicarul Gheorghe
Brancovici, care îi era frate.
Mitropolitul se trăgea dintr-o familie sârbeaască din Herţegovina. Unul din unchii săi
Longhin Brancovici fusese arhiereu pentru credincioşii din părţile Lipovei Ineului, hirotonit
fiind de către Ciril Lucaris. Tatăl său, Ioan fusese în tinereţe ostaş.
Simion Brancovici pe numele de călugărie Sava s-a născut în 1620 învăţând carte în
casa părintească, apoi la mânăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici s-a
reântors acasă, căsătorindu-se.
Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, credincioşii de
acolo l-au sfătuit să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu. Ca urmare, a plecat în Ţara
Românească la unchiul său care a insistat pe lângă Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească
preot. După aceaasta s-a reântors la Ineu. A fost preot până în 1656.
În 1656 soborul de preoţi şi mireni ortodocşi de la Alba Iulia l-a ales mitropolit al
Ardealului. A fost hirotonit în Ţara Românească după ce a fost călugărit cu numele de SAVA.
28 dec.1656 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe
Racoczy II, acordându-i-se o jurisdicţie cum n-a avut nici unul dintre înaintaşi: Transilvania,
Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului. În plus, nu se afla
sub dependenţa superintendentului calvin şi nici nu i s-a impus cele 15 puncte calvine ca şi
înaintaşului său. Acest lucru îl explică personalitatea sa, cât şi legăturile pe care principele le
avea cu domnitorii celorlalte două ţări române.
Păstoria sa, îndelungată, a fost totuşi tulburată de acţiunea prozelitistă calvină dusă
printre românii ortodocşi.
Cunoscut este, că văduva principelui Gheorghe Racoczy I făcuse noi încercări pentru
atragerea românilor la calvinism.
2 aprilie 1657 – Rânduieşte nişte „vizitatori” care să cerceteze toate parohiile
româneşti din Ţara Făgăraşului , să se intereseze de activitatea preoţilor de aici. Cheltuielile
acestor inspectori le suportau preoţii români.
3 aprilie 1657 –Principesa semnează un decret de înfiinţare a unei şcoli calvine
româneşti în Făgăraş, decretul fiind însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizaraea
şcolii. Din lectura acestora reiese clar că nu se urmărea decât calvinizarea viitorilor preoţi şi
învăţători din Ţara Făgăraşului şi prin ei a tuturor credincioşilor români.
Cu toate scopurile de calvinizare şi maghiarizare trebuie să recunoaştem că şcoala s-a
numărat printre cele dintâi şcoli sistematice româneşti, dând până la 1700 mai multe generaţii
de cărturari români.
Pe plan politic:
1657- Gheorghe Racoczy II porneşte o expediţie în Polonia, expediţie terminată cu
înfrângerea sa.
Tot atunci Poarta otomană foloseşte schimbaraea principelui.
2 noiembrie 1657 – Este ales Francisc Redey, dar nu este recunoscut de Poartă.
Este reales Gheorghe Racoczy II în urma apelului făcut către armata austriacă, lucru
ce a provocat o teribilă expediţie de jaf a turcilor în Transilvania. Turcii au impus acum ca
principe pe Acaţiu Bercsai (august 1658 – 31 decembrie 1660), fost ban al Lugojului şi
Caransebeşului.
O altă Dietă întrunită la Târgu Mureş şi-a declarat fidelitatea faţă de Racoczy. Ca
atare, existau acum doi principi, Transilvania devenind teatrul unor lupte generate de ambiţiile
personale.
Mai 1660 – Racoczy este înfrânt pe Someşul Mic şi rănit grav va muri luna următoare.
Ianuarie 1661 – Este ales principe în locul lui Barcsai , Ioan Kemeni, fostul comandat
al trupelor lui Racoczy care continuă politica antiotomană.
1661 – Turcii intră din nou în Transilvania, impunându-l ca principe pe Mihail Apaffi.
În asemenea împrejurări şi păstoria mitropolitului Sava nu a fost lipsită de agitaţie. De
pildă, în cursul expediţiei turceşti de la 1658 au fost arse, distruse o serie de biserici şi chiar
catedrale din Alba Iulia.
Acaţiu Barcsai, voind să-şi consolideze poziţia prin câştigaraea preoţimii ortodoxe, dă
în ianuarie 1659 o diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i în plus jurisdicţie şi asupra
Ţării Făgăraşului.
15 martie 1659 – Barcsai, scuteşte pe preoţii români de îndatoririle fiscale.
20 martie 1659 – Un decret deosebit acordă aceleaşi scutiri preoţilor din Ţara
Făgăraşului, accentuând obligaţia pe care aceştia o aveau de a-l asculta pe Sava.
În ciuda acestor privilegii, Sava înclina spre politica antiotomană a lui Racoczy.
Iulie 1659 – Sava nu mai era în scaunul mitropolitan căci Barcsai intrase în Alba Iulia.
Locul său fusese luat de GHENADIE III
Prin decretul de confirmare a lui Ghenadie (15 februarie 1660) noul mitropolit era
obligat să respecte nişte condiţii asemănătoare celor impuse lui Simion Ştefan. De acum
fiecare principe îşi avea mitropolitul său: Racoczy pe Sava, iar Acaţiu pe Ghenadie (la Sibiu).
1660 – Sava este trimis de Racoczy într-o misiune la cazacii din Ucraina şi de acolo la
Moscova, dar datorită morţii principelui nu a mai ajuns.
21 septaembrie 1660 – Este menţionat într-un act întărind o singhelie protopopului
Ianăş din Hunedoara.
Cele trei pomelnice cunoscute ale mitropoliei Transilvaniei pomenesc şi pe un vlădică
DANIIL, identificat de istorici cu traducătorul Pavilei Mari de la Târgovişte (1652)
(DANIILE PANONEANUL sau ANDREEAN).
D esigur, păstoria lui a fost efemeră, date fiind condiţiile în care principii şi
mitropoliţii se schimbau de la o zi la alta; rezista aacel cu personalitatea cea mai puternică şi
aceasta era Sava.
20 aprilie 1662 – Daniil era numit de Mihail Apaffi, ca „episcop” peste bisericile
româneşti din Ţara Făgăraşului.
Octombrie 1672 – Daniil ajunge episcop la Strehaia, neştiindu-se cât a păstorit la
Făgăraş. Moare în 1688 (epis. Întem. În 1672; a fost unicul ei titular.
14 septembrie 1661 – Mihail Apaffi este ales principe, iar aceaasta însemna pentru
Sava o nouă luptă pentru menţinerea scaunului vlădicesc.
12 martie 1662 – Dintr-o scrisoare a protopopilor români reese rugămintea acestora
către principe de a-l ţine în scaun pe Sava.
23 aprilie 1662 – Sava primeşte diploma de confirmare; Ţara Făgăraşului estea scoasă
de sub jurisdicţia sa.
1 seaptembrie 1663 – Apaffi întăreşte decretul lui Barcsai din 15 martie 1659. Sava
Brancovici a mai avut drept grijă refacerea catedralei mitropolitane.
Nu peste mult timp Sava ajunge la neînţelegeri cu principii calvini.
1667 – Principele porunceşti unor protopopi filocalvini să ceară socoteală
mitropolitului de toate veniturile înmcasate şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi
reînfiinţarea tipografiei.
Deşi, într-o situaţie grea vlădica Sava obţinuse dreptul de a face o călătorie în Rusia,
pleacă din Alba Iulia în 1668, cu o scrisoare de raecomandarea cu data de 18 ianuarie 1668.
Era însoţit de fratele său Gheorghe, arhidiaconul Ioan, diaconul Stoica, doi nepoţi şi 6
slujitori. Ajuns în Polonia, primeşte o scrisoare din partea aregelui Ioan Cazimir către ţarul
Rusiei.
31 mai 1668 – Este primit de ţăar, dându-i acestuia o icoană, nişte cruci şi multe altea
daruri, fapt pentru acare şi el va primi daruri în obiecte şi bani.
August 1668 – Părăseşte Moscova.
Sfârşitul anului 1668 soseşte la Alba Iulia. Ajuns la Alba Iulia este din nou supus unor
asupriri din partea principelui.
Cea mai grea îndatorire era aceea de a fi pus sub ascultaraea superintendentului calvin.
Deasemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, să
publice cărţi noi.
Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Române, prin ele nu se urmărea
decât calvinizarea ei treptată.
1670 – Savaa a făcut un drum în Ţara Românească, unde Antonie Vjodă (1669-1672)
i-a întărit o danie anuală de 6000 aspri (act 25 aprilie 1670).
1672 – Mitropolitul Sava sfinţeşte mânăstirea Moisei din Maramureş.
1675 – Se afla la Braşov pentru soluţionarea unor neînţelegeri între preoţii Bisericii
Sf.Nicolae.
14 iunie 1674 – Apaffi porunceşte din nou, ca toată ierarhia, clerul şi credincioşii, să
fie puşi sub ascultarea noului superintendent.
Mitropolitul era îndatorat să ceară sfatul întotdeauna acestuia, dar acu abilitaatea sa,
mitropolitul a traecut şi peste aceste noi umilinţe.
1675 – Sava convoacă un sinod la Alba Iulia la care au fost chemaţi juraţii scaunului
şi protopopii. S-au luat o serie de hotărâri care se împart în patru grupe:
Măsuri privitoare la slujbele bisericeşti;
Măsuri pentru disciplinaareaa apreoţilor;
Măsuri pentru înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor.
Măsuri impuse credincioşilor: să înveţe Tatăl Nostru, Crezul, Cele 10 porunci, să
ceraceteze biserica, să se împărtăşească, să-şi trimită copii la cataehizare.
1675 – Fratel său Gheorghe Brancovici este numit capuchehaie (ambasador) la Poarta
otomană din partea lui Mihail Apaffi. De acest fapt va profita şi Sava.
30 decembrie 1675 – Principele dă o diplomă prin care repune abisericile şi
credincioşii sub jurisdicţia lui Sava.
12 august 1677 – Printr-un decret preoţii luterani erau opriţi de a mai lua dijmă de la
acei români.
23 octombrie 1678 şi 4 octombrie 1679 – Un nou decret recunoaşte toate drepturile
arhiereşti ale lui Sava.
1679 – 1680 – Se întocmeşte „Zaconicul” – un statut de organizare al Bisericii
Ortodoxe din Transilvania.
Îmsî această situaţie nu va dura mult, căci din nou relaţiile între mitropolit şi principe
se strică datorită unui complot în care se afla şi Gheorghe Brancovici. Acest lucru i-a agravat
şi mai mult situaţia lui Sava.
2 iunie 1680 – S-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia, pronunţându-se
sentinţa de destituire a mitropolitului învinuit de ducerea unei vieţi imorale şi de neglijaraea
mitropoliei şi a tipografiei. Tot în aceaastă zi Apaffi va cere imediata sigilare a bunurilor
avute de cei doi fraţi.
După judecată, vlădica Sava a fost închis îndurând acolo mai multe torturi.
S-au făcut multe încercări pentkru eliberarea lui. Fratele său Gheorghe a plecat în Ţara
Românească pentru a cere sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin
Brâncoveanu, trimisul său la Poartă a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi
în care se prevedea că în cazul înlăturării lui să se dea libertate credinţei ortodoxe în
Transilvania, iar Sava să fie eliberat şi să fie reintegrat în vechea slujbă.
Desigur, Apaffi nu a rămas străin de toate aceste uneltiri. Cu toate acestea însă l-a
eliberat pe Sava pentru a înlesni în felul acesta o apropiere de Şerban Cantacuzino.
Bătrân şi bolnav, Sava s-a stins în aprilie 1683. Sava Brancovici a păstorit astfel
aproape un sfert de veac în împrejurări din cele mai grele.
Ţinându-se seama de viaţa lui curată Sfântul Sinod al B.O.R. în şedinţa din 28
februarie 1950 a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor. Canonizarea
sa a avut loc în mod solemn pe 21 octombrie 1955 la Alba Iulia.
Urmaşii lui Sava Brancovici
Înainte de 24 iunie 1680 soborul protopopilor alege ca mitropolit pe IOSIF BUDAI
din satul Pişchinţi. Eraa călugărit în Moldova şi a fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către
Teodosie al Ungrovlahiei (23 august 1680).
23 decembrie 1680 – A avut loc confirmarea lui, când i s-au impus 19 îndatoriri
calvine.
Din activitaatea sa acunoaştem că a făcut unele vizite canonice în părşile Bistriţei în
ianuarie- februarie 1681.
Următorul mitropolit a fost IOASAF, grec de neam, impus de Şerban Cantacuzino,
întrucât era sigur acă acesta nu va accepta nici o abatere de la credinţă, ceeaa ce s-a şi
întâmplat.
Martie 1682 – Apaffi îl numeşte.
2 aprilie 1682 – Este hirotonit de către mitropolitul Teodosie.
Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului a produs
nemulţumiri în rândul preoţilor la care se adăuga şi nemulţumirea superintendentului calvin,
întrucât Ioasaf respingea orice încercare de acalvinizare a bisericii ortodoxe.
Odată înscăunat la Alba Iulia, Ioasaf a încercat să pună ordine în biserică, înlăturând
nouă protopopi pentru felurite abateri sau pentru filocalvinism.
În urma acestor lucruri mişcarea împotriva sa s-a accentuat.
12-13 iulie 1682 – Este convocat un sobor de judecată la Alba Iulia.
Sunt audiaţi 16 martori, răspunzând la opt întrebări. Ca urmare mitropolitului i s-au
adus mai multe învinuiri.
Cu toate acestea el şi-a continuat activitatea pentru că majoritatea preoţilor erau de
partea sa.
20 mai 1683 – Se întruneşte un sobor las Sighişoara la caare participă 223 preoţi,
punându-se din nou problema mitropolitului Ioasaf. Majoritatea acaestora îl cereau ca
mitropolit, dar nu a mai fost pentru mult timp mitropolit întrucât la sfârşitul anului 1683 trece
la cele veşnice.
Urmaşul său este SAVA III din Veştem, ales de cătresoborul protopopilor din 24
ianuarie 1684. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către Teodosie.
1685 – Se stinge din viaţă.
Îi urmează mitropolitul VARLAAM, cu toate că Şerban Cantacuzino îi recomandase
lui Mihail Apaffi ca mitropolit pe preotul Ieremia. Dar soborul preoţilor a ales pe Varlaam.
Acestaa va fi hirotonit la 1685, decembrie.
Varlaam s-a remarcat prin câteva fapte de seamă.
Este ştiut că la 1687 Transilvania a fost ocupată de trupele austriece, iar la 9-10 mai
1688 dieta proclamă anexaraeaa Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, rămânând în această
stare până la 1918.
Varlaam sprijină în aceste condiţii tipărirea unor cărţi în limba română, osteneala
editării lor revenind protopopului Ioan Zoba din Vinţ, un preot român filocalvin.
1683 – Tjipăreşte la Sebeş cartea intitulată „Sicriul de aur”, conţinând 15 predici
funebre.
1685 – Ioan Zoba împreună cu protopopul Gheorghe din Daia, au pus sub tipar un
„Ceaslovăţ”.
1689 – Se tipăreşte la Alba Iulia un „Molitvelnic” tradus din slavoneşte de Ioan din
Vinţ.
Varlaam s-a preocupat şi de soarta preoţilor săi, făcând vizite canonice. Astfel în 1689
este întâlnit în nordul Transilvaniei.
1692 – Varlaam moare.
Îi urmekază mitropolitul TEOFIL.
Noul întâistătător era un preot văduv numit Toma. A fost hirotonit la 18 septembrie
1692 la Bucureşti tot de către Teodosie.
18 decembrie 1692 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea guvernatorului cu
obligaţia respeactării celor 19 puncte.
1693 – Face vizite canonice în epaqrhie.
Din 12 iulie 1697 – Datează testamentul său, prin care lăsa mitropoliei toate bunuri8le.
A murit la scurt timp după această dată.
Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. S-a supus chiar, că
sub acest mitropolit s-a şi întocmit actul de unire, însă informaţia este eronaştă.
Iulie-septembrie 1697 – Moartea îl surprinde , scăpându-l de uneltirile iezuite.
Din cele expuse se desprinde concluzia că B.O.R. din Transilvania a avut de luptat în
secolul XVII cu acţiunea prozelitistă calvină, dar aceasta s-a izbit de puternicul scut al
credinţei strămoşeşti, reprezentată de mitropoliţii enunţaţi mai sus care pentru viaţa lor curată
au fost chiar acanonizaţi (Ilie Iorest şi Sava Brancovici).
VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN BANAT, ARAD ŞI BIHOR PÂNĂ

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XVII.
BANAT
Avem ştiri sărace şi confuze.
Poatea că episcopul URSUS al „avariţienilor” participant la lucrările Sinodului VII
Ecumenic (787) a păstorit peste credincioşii din Banat, stăpânit atunci de avari, avându-şi
poate reşedinţa la Morisena.
În prima jumătate a secolului X exista în Banat un voievodat condus de GLAD, iar în
primele decenii din secolul XI de AHTUM.
1002 – Ahtum, după ce s-a botezat la Vidin, a zidit la Morisenaq bisericas ortodoxă
Sf.Ioan Botezătorul.
1028 – În urma trădării lui Chonadinus sfetnicul său, în Sf.Ioan au fost aduşi călugări
latini în frunte cu episcopul GERARD, iar călugării greci au fost mutaţi la Sf.Gheorghe din
Maidan.
Deşi Banatul a fost ocupat de maghiari, au continuat să existe aşa zisele districte
româneşti în locul cnezatelor şi voievodatelor.
După dezastrul din Câmpia Mierlei de la 1389 o mare masă de sârbi au emigrat fie în
Ungaria , fie în Banat. Aici au intrat în contact cu românii ortodocşi.
Timp de câteva secole nu avem ştiri sigure despre existenţa unor ierarhi ortodocşi în
Banat. În schimb avem ştiri despre existenţa uşnor kbiserici şi mânăstiri în Banat, ctitoriţi de
cneji, preoţi şi credincioşi. Ştiri despre existenţa unor ierarhi avem după 1552, când Banatul
vestic e transformat în paşalâc, cu sediul la Timişoara.
Către Sfârşitul secolului XVII s-a început eliberarea treptată a acestor teritorii, care
însă au fost ocupate apoi de habsburgi până în 1918.
1557 – Se înfiinţează Patriarhia de Ipek cu sprijinul vizirului Mohamed Socolli, fratele
patriarhului Macarie de la Ipek. Noua patriarhie şi-a extins jurisdicţia şi asupra Banaktului,
având o episcopie la Timişoara.
Sânt cunoscuţi ca ierarhi la Timişoara: NEOFIT (1608-1613), mitropolitul IOSIF zis
cel Sfânt (1650-53), MIHAIL (1686), VASILE (1688) şi alt VASILE (1692).
Dar cel mai însemnat a fost IOSIF – probabil un vlah sud-dunărean, trăitor la Athos.
S-a retras apoi la Partoş, lângă Timişoara, între 1653-56).
A fost canonizat în 1956.
Pe de altă parte mai întlnim şi episcopi la Vârşeţ care păstoreau pe românii din aceste
locuri: PARTENIE, TEODOR (1594), SIMION (sf.secolului XVI), ANTONIE (1622-23),
TEODOSIE (pe la 1662) care va rămâne în Rusia, iar în 1666 va fi numit aici mitropolit.
Răsăritul Banatului au ajuns în stăpânirea principilor Transilvăneni între 1541-68 şi
1688-99. Asupra acestor locuri îşi întindeau jurisdicţia şi mitropoliţii Transilvaniei.
1562 – Ioan Sjigismund Zapolya acorda jurisdicţie asupra Caransebeşului
mitropolitului SAVA din Lancrăm.
1656 – Gheorghe Rakoczy II extindea jurisdicţia lui SAVA BRANCOVICI şi asupra
Severinului.
Banaktul a fost confruntat şi cu prozelitismul calvin susţinut de principii de la Alba
Iulia.
Credincioşii români din Croaţia.
Din cauza expansiunii turce, numeroşi credincioşi valahi din Peninsula Balcanică s-au
refugiat spre nord, stabilindu-se în Croaţia. Au format un ţinut „Valahia mică” în care şi-au
constituit propria organizaţie politică şi bisericească, în frunte cu un voievod şi un episcop –
Maxim Petrovici. Mânăstirile de Croaţia în care vieţuiau călugări valahi au fost ajutate de
Vasile Lupu şi alţi domni.
1663 – SAVA I al Moldovei hirotonea un episcop al vlahilor din Croaţia – Gavriil
Miakici. Mai târziu aceştia aau fost trecuţi la uniatism forţat.
Viaţa bisericească a românilor din Arad.
Este atestată de ruinele unor kbiserici ortodoxe din seacolul XV sau mai vechi , la
Lipova, Şiria, Hălmakgiu, Dezna etc.
Ştiri despre vlădici nu avem decât în secolul XVI.
Probabil până atunci preoţii din părţile Aradului şi Zarandului erau hirotoniţi de
mitropoliţi transilvăneni sau vlădicii slavi din sud. De abia după 1557, când s-a înfiinţat
patriarhatul de Ipek, s-au putut aşeza vlădici nu numai în Banat, ci şi în teritoriile din draeapta
Mureşului.
Reşedinţa lor era fie la Ienopole (Ineu), fie la Lipova, fie la mânăstirea Hodoş.
Cjonform unei tradiţii, turcii ar fi ucis un episcop în Lipova , prin 1551-52.
1553 – un episcop Daniil încerca să-şi cumpere casă în Lipova.
În a doua jumătate a secolului XVI s-a aşezat la Ienopole Gheorghe Brancovici. A fost
îngropat în biserica ortodoxă din Şiria. Avram, fiul lui Gheorghe a avut un fiu, Moise care
murindu-i soţia s-a călugărit ajungând episcop al Ieenopolei sub numele MATEI. Fiul său,
Solomon, şi el s-a călugărit, ajungând episcop la Ineu. A păstorit mai bine de două decenii.
1628 – A fost hirotonit un nou vlădică al Ineului Longhin Brancovici, nepot al lui
Sava. Fratele său Ioan va fi tatăl viitorului mitropolit al Ardealului Sava Brancovici.
Şi-a părăsit scaunul retrăgându-se la Cjomana în Ţara Românească, ctitoriaw lui Radu
Şerban.
Moare la 1656.
Urmaşul său a fost SOFRONIE cu reşedinţa la Hodoş.
1664 – Este amintit ŞTEFAN din Lipova.
Ultimul episcop al Ienopolei a fost ISAIA DIACOVICI, care, în 1706, a mutat scaunul
episcopal la Arad.
Viaţa bisericească a românilor din Bihor.
Ştefan cel Sfânt (997-1038) înfiinţase o episcopie latină la Bihorea, probabil în locul
uneia ortodoxe pe care cea latină venea s-o desfiinţeze.
Organizarea Bisericii catolice de aici a adus multe neajunsuri românilor, căci aceştia
au devenit iobagi pe fostele lor moşii. Pentru a-şi păstra proprietăţile parte din cneji şi
voievozi români de Bihor s-au catolicizat, apoi survenind şi maghiarizarea lor.
În ciuda acestor condiţii, aici a pulsat totuşi o intensă viaţă ortodoxă.
Se cunosc nume de preoţi şi protopopi români încă din prima jumătate a secolului
XIV.
De obicei Bihorul cădea sub incidenţa duhovnicească a Albei Iulia.
1556 – Episcopia latină de Oradea a fost desfiinţată.
După acest fapt ia amploare propaganda calvină.
În acest context mulţi preoţi s-au calvinizat şi apoi maghiarizat.
După 1660 prozelitismul încetează, odată cu trecerea acestei zone sub stăpânirea
otomană.
1695 – este amintit ca episcop al Oradiei Efrem Banianin unit cu Roma după 1700 şi
apoi Petru Hristofor.
PERIOADA DE LA 1700
BISERICA DIN ŢARA ROMÎNEASCĂ SUB FANARIOTI

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII
Instaurarea regimului fanariot: 1711 – Moldova şi 1715 – Ţara Românească.

Primul domn fanariot (în Moldova) a fost NICOLAE MAVROCORDAT care în 1715
a trecut în Ţara Românească.
În Ţara Românească au fost 40 de domnii, iar în Moldova 36.
În ce priveşte scaunele mitropolitane, cel al Ţării Româneşti a fost ocupat de 12 ierarhi
(6 români, 6 greci), la Râmnic 2 greci, la Buzău, din 11 episcopi 5 au fost greci. În Moldova
nu au prea fost acceptaţi ierarhi greci şi, în plus, ierarhii nu mai erau schimbaţi de domni, ci
rămâneau în scaun până la moarte.
Este perioada în care, mai ales în Ţările Romîne, vin mulţi călugări greci, unii foşti
titulari ai unor scaune desfiinţate. Aceştia trăiau pe lângă ierarhi sau ca egumeni în biserici
urmărind scaunele arhiereşti.
ANTIM IVIREANUL (1708-1716)

Născut la 1650 în Iviria (Georgia sau Gruzia).
Se pare că a căzut de tânăr rob la turci şi a trăit prin preajma Patriarhiei ecumenice.
A venit în Ţara Românească prin 1689-90 adus de Constantin Brâncoveanu, care avea
nevoie de un asemenea om. Acolo învăţase foarte bine araba, turca, greaca iar aici a învăţat
temeinic româneşte.
Tot aici a învăţat meşteşugul tiparului, în tipografia domnească din Bucureşti condusă
de fostul episcop Mitrofan de Huşi. După ce Mitrofan a ajuns episcop la Buzău, Antim a
preluat conducerea tipografiei.
1691 – Scoate „INVĂŢĂTURILE LUI VASILE MACEDONEANUL CĂTRE FIUL
SĂU LEON” traduse în greaca modernă de Hrisant Notara.
1693 – „EVANGHELIAR SLAVO-ROMÂN” (gravuri, frontispicii, postfaţa
mitropolitului.
1694 – activitatea tipografică s-a întrerupt pentru un timp.
Antim a fost trimis cu utilajele la mânăstirea Snagov unde a scos câteva cărţi (în
număr de 15): şapte greceşti, cinci româneşti, una slavonă, una slavo-română , una greco-
arabă.
Cea mai masivă este „ANTOLOGHIONUL” (1697) cu peste 2000 pagini, apoi
MĂRTURISIREA ORTODOXĂ (1698) şi LITURGHIERUL GRECO-ARAB (1701), tipărită
la rugămintea patriarhului de Antiohia către Constantin Brâncoveanu .
Cărţi româneşti la Snagov: EVANGHELIA (1697), ACATISTUL NĂSCĂTOAREI
DE DUMNEZEU (1698), ÎNVĂŢĂTURI CREŞTINEŞTI (1700), FLOAREA DARURILOR
(1701).
1701 – încetează pentru totdeauna aactivitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la
Bucureşti.
1701-1705 – a imprimat 15 cărţi, din care 2 româneşti, 11 greceşti ş.a. Cele româneşti:
NOUL TESTAMENT şi ACATISTUL MAICII DOMNULUI la care s-a adăugat un
CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1703).
Dintre cele greceşti: ÎNVĂŢĂTURA DOGMATICĂ A PREA SFINTEI BISERICII
RĂSĂRITENE ŞI UNIVERSALE (1703), PARALELE GRECEŞTI şi ROMÂNE (1704).
1705 – a fost ales episcop al Râmnicului, unde prima grijă a fost să înfiinţeze o
tipografie.
A tipărit aici 9 cărţi: trei româneşti, 3 greceşti, 3 slavo-româneşti. Dintre cele greceşti
cea mai importantă este „TOMUL BUCURIEI” (Τόμος αγάπης) (1705), o lucrare polemică
împotriva catolicilor.
În momentul când se afla la Râmnic Antim realizează că exista pericolul pătrunderii
limbii greceşti în cultură (!?), în locul celei slave a cărei eliminare a durat un veac şi jumătate.
De aceea Antim va tipări la Râmnic un şir de cărţi de slujbă în româneşte care au
constituit începutul triumfului limbii româneşti.
Pentru început a continuat vechea tradiţie din timpul mitropolitului Ştefan, adică
imprimarea de cărţi bilingve cu tipicul, lecturile biblice şi sinaxa în româneşte, iar cântările în
slavonă: ANTOLOGHION (1705), OCTOIH MIC (1705), SLUJBA ADORMIRII
NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU (1706). Paralel au apărut şi cărţi integral româneşti: un
„MOLITVELNIC” în două volume, conţinând un LITURGHIER (prima ediţie a
Liturghierului în Ţara Românească) şi un MOLITVELNIC propriu-zis.
1705 – tipăreşte ÎNVĂŢĂTURI PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINŢEI
1708 – ajunge mitropolit în locul lui Teodosie.
Ca mitropolit, Antim şi-a continuat activitatea de tipograf, dar s-a preocupat şi de
altele.
El a mutat îndată tipografia de la Râmnic la Târgovişte tipărindu-se aici 18 cărţi, din
care 11 româneşti: ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA CELE MAI TREBUINCIOASE ŞI
MAI DE FOLOS PENTRU ÎNVĂŢĂTURA PREOŢILOR (1710), PSALTIRE (1710),
OCTIOH (1712), DUMNEZEIEŞTILE ŞI SFINTELE LITURGHII (1713), CATAVASIER
(1714 şi 15), CEASLOV (1715).
Dintre cele greceşti: CARTE DE PESTE TOT ANUL CUPRINZÂND FĂRĂ LIPSĂ
TOT SERVICIUL BISERICESC (1709) – o carte masivă (peste 1600 pagini), PANOPLIA
DOGMATICĂ (1710).
1715 – a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti tipărind o lucrare în limba
greacă: SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE CĂTRE DOMNITORUL ŞTEFAN
CANTACUZINO.
1716 – tipăreşte la mâ năstirea Antim „ISTORIA SFÂNTĂ, ADICĂ IUDAICĂ”
scrisă de Alexandru Mavrocordat.
Este ultima tipăritură a lui Antim.
Astfel în timpul său s-au tipărit 63 cărţi (21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic,
18 la Târgovişte. Din ele 22 erau în româneşte.
Alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească. De
activitatea sa tipografică se leagă şi strădaniile depuse de el pentru introducerea completă a
limbii române în slujbele bisericeşti.
Opera personală a lui Antim Ivireanul: ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT DESPRE TAINA
POCĂINŢEI (Râmnic, 1705) (25 foi în care explica taina mărturisirii şi dădea duhovnicului
îndrumările necesare pentru scaunul mărturisire), ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA
ACELE MAI TREBUINCIOASE ŞI MAI DE FOLOS PENTRU INVĂŢĂTURILE
PREOŢILOR (Târgovişte, 1710), MIC CATEHISM în trei părţi, 14 capitole necesare
preoţilor pentru catihizarea credincioşilor, CAPETE DE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA
BISERICEASCĂ PENTRU CA SĂ PĂZEASCĂ FIŞTECARE......(Târgovişte, 1714) în care
fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoţi.
1715 – Antim a strâns într-un volum câteva din sentinţele vechilor dascăli înţelepţi şi
unele maxime pe care le-a oferit domnitorului ŞTEFAN CANTACUZINO (1714-1715) –
SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE (Bucureşti).
Aceste lucrări sunt toate tipărite, dar au rămas de la el şi unele în manuscris.
Cel mai însemnat manuscris este CHIPURILE VECHIULUI ŞI NOULUI
TESTAMENT (1709, Târgovişte). Manuscrisul original se păstrează în Biblioteca Naţională
din Kiev, iar la noi se află două copii: una făcută de popa Flor dascăl de slavonie la
Sf.Gheorghe Vechi (prima jumătate a secolului XVIII). Cele 22 foi nenumerotate cuprind
„versuri la Stema ţării”, o dedicaţie către Constantin Brâncoveanu.
Lucrarea mai are 503 portrete în medalion, 3 schiţe, 8 desene din V.T. şi N.T.
Portretele sunt ale unor personaje din V.T. şi N.T. , filosofi din antichitate.
Potrivit părerii specialiştilor, ideea iconografiei, indicaţiile asupra locului pe care
trebuiau să-l ocupe medalioanele aparţin lui Antim, dar realizarea aefectivă aparţine unui
preot Nicola. Dar alte păreri sunt că Antim ar fi realizatorul acestora mai cu seamă că Anton
Maria del Chiaro spunea despre el că era înzestrat cu daruri foarte rare.
Dar cea mai valoroasă operă rămasă în manuscris este „DIDAHIILE”. Se cunosc 28
predici rostite de Antim, plus 7 cuvântări ocazionale. În predicile sale se remarcă cultura sa
deosebită însuşită din Sf.cel mai de seamă cuvântător bisericesc român din toate timpurile.
Trebuie menţionată şi ctitoria sa din Bucureşti, mânăstirea cu hramul Tuturor Sfinţilor,
ridicată între 1713-1715 după înseşi planurile marelui mitropolit
Totodată a lăsat şi un interesant testament prin care rânduia cum să fie administrate
bunurile mânăstirii. Astfel, mânăstirea trebuia să fie nesupusă cuiva, se acorda un loc deosebit
săracilor, preoţii de aici fiind datori să-i hrănească. Apoi se rânduia un preot pentru a învăţa
carte pe copii. Nu era uitată nici tipografia.
Purtarea de grijă a lui Antim s-a întins şi asupra credincioşilor de neam arab din
Patriarhia Antiohiei dându-le acestora prima tipografie cu caractere arabe făcute de el. A mai
ajutat şi alte Biserici surori în acest fel.
Un sprijin deosebit l-a acordat credincioşilor din Transilvania şi Banat, trimiţându-le
sute de cărţi. Pe de altă parte el a hirotonit pentru aceste părţi câţiva preoţi, căci credincioşii
fuseseră lipsiţi, după 1701 de un conducător spiritual.
După ce a ajuns la cârma ţării Nicolae Mavrocordat au început zile grele pentru
mitropolit.
Mitropolitul se opusese dintru început acestui domn adus de turci. Pentru aceasta, cât
şi pentru faptul de a fi „colaborat” cu ruşii, aceştia în permanent conflict cu turcii, Antim a
fost arestat, iar domnul a cerut patriarhului ecumenic să-l caterisească ceea ce s-a şi întâmplat.
În cele din urmă a trebuit să fie dus în exil, însă soldaţii care îl escortau primiseră în
secret ordinul executării sale, aşa încât, pe drum, a fost omorât, iar trupul aruncat în râul
Mariţa din Bulgaria. Acest fapt trebuie să se fi întâmplat după 22 sept.1716.
În 1992 el a fost canonizat şi cinstit ca sfânt mărturisitor al credinţei.
MITROFAN de Tassos (1716-1719)

Grec de neam şi titular de Nissa, fusese călugărit la Athos în biserica Dionisiu de unde
a venit la mănăstirea Cotroceni ca egumen, apoi a plecat iar la Athos şi s-a reîntors în Ţările
Române în timpul lui Brâncoveanu, devenind unul din oamenii de încredere ai acestuia. A
fost unul din cei care au contribuit la căderea lui Antim Ivireanul.
1714 – tipăreşte un „LITURGHIER” la Veneţia
1716 – este mutat din scaunul de Nissa în cel al Ţării Româneşti la cererea
domnitorului Nicolae Mavrocordat.
S-a dovedit totuşi sincer şi corect:
S-a opus încercării patriarhilor SAMUIL al Alexandriei şi IEREMIA III al
Constantinopolului de a schimba biserica Cernica din stavropighie a Patriarhiei Ecumenice în
metoc al bisericii Zlătari care era închinată din 1707 Patriarhiei Alexandriei.
1717 – a sechestrat averea bisericii Tuturor Sfinţilor întrucât găsise unele datorii de
mitropolitul Antim neachitate.
MITROFAN n-a tipărit nimic, dar a deschis o „şcoală de grecie” la 1719 care-l avea
dascăl pe GHEORGHE de Trapezunt.
1719 – s-a retras şi la 29 august 1720 era deja pomenit ca răposat.
DANIIL (1719-1731) (de la Buzău, 1716-19).
Era român de neam şi fusese căsătorit, având un fiu şi o fiică. Rămânând văduv, s-a
călugărit la biserica Aninoasa, ctitoria clucerului Tudoran Vlădescu, şi în scurt timp a ajuns
egumen.
19 aug.1719 – ales mitropolit, deşi în mod normal ar fi fost pus DAMASCHIN de la
Râmnic, dacă Oltenia n-ar fi fost atunci ocupată de austrieci.
DANIIL a fost un bun administrator, ocupându-se de o serie de biserici. La Bucureşti
a reânnoit paraclisul Mitropoliei, ctitoria mitropolitului TEODOSIE.
A refăcut din temelie biserica „cu sfinţi” sau „cu sibile” din Bucureşti (1728), ctitirie
de la sfârşitul secolului XVII. A ctitorit biserica Vergului (1724).
A scos de sub sechestru tipografia de la mânăstirea Antim şi a tipărit o serie de cărţi:
OCTOIH (1720), EVHOLOGHION (1722), EVANGHELIE (1723), CATAVASIER (1724),
SLUJBA MARELUI CANON AL SF.ANDREI CRITEANUL (1726), CEASLOV (1731),
ETC.
Moare la 11 decembrie 1731 – îngropat la mitropolia din Bucureşti.
ŞTEFAN (1732-1738) (de la Buzău, 1719-32)

Român de neam, el a continuat tipărirea de cărţi: PSALTIRE (1755),
ANTOLOGHION şi OCTOIH (1736).
Moare la 23 septembrie 1738 – înmormântat la mitropolie.
NEOFIT CRETANUL (1738-53)

Grec din insula Creta şi a venit în Ţara Românească ca dascăl al copiilor lui
CONSTANTIN MAVROCORDAT. Acest domnitor a insistat pe lângă patriarhul ecumenic şi
sinodul său ca NEOFIT să fie numit mitropolit al Mirelor Lichiei – hirotonit la 27 ianuarie
1737. Un an mai târziu a fost mutat în scaunul Ţării Româneşti.
A luat parte la acţiunea de desfiinţare a „rumâniei” – 15 martie 1746 (atunci a dezrobit
pe toţi rumânii de pe moşiile mitropoliei).
1753 – ia parte la mişcarea împotriva lui MATEI GHICA, după ce în 1741 participase
la elaborarea Constituţiei lui Constantin Mavrocordat.
A acordat o mare atenţiei şcolilor.
1746 – a întemeiat o şcoală în mediul rural la Pătroaia, unde să înveţe carte gratuit
copiii ţăranilor.
În ce priveşte tiparul:
1741 – tipărreşte la „şcoala Văcăreştilor” INVĂŢĂTURAA BISERICEASCĂ a
mitropolitului Antim, apoi cartea ÎNTREBĂRI BOGOSLOVEŞTI tradusă după Sf. Atanasie
cel Mare, un LITURGHIER şi un MOLITVELNIC.
Apoi în tipografia Mitropoliei s-au tipărit cărţi de slujbă în româneşte:
CATAVASIER, EVANGHELIE TRIOD, APOSTOL, PENTICOSTAR, LITURGHIER.
În plus a mai tipărit în româneşte: CAZANIILE lui Ilie Miniat (1742),
MĂRGĂRITARELE Sf. Ioan Gură de Aur (1746).
A avut un rol însemnat la înfiinţaraea şi înzestrarea bibliotecii mitropoliei.
A mai rămas în istorie prin 2 vizite pastorale în eparhiile mitropoliei 2 iunie 1746 şi 22
iunie 1747, pretutindeni predicând , săvârşind botezuri, dând învăţături etc.
În aceste călătorii a copiat pisanii şi inscripţii de pe biserici punând bazele primului
„corpus” de inscripţii la noi.
FILARET MIHALITZIS (1753-60) (Buzău, 1748-53), grec din Insula Zante,

călugărit la muntele Sinai şi egumen al bisericii Sf.Ecaterina Bucureşti
La Bucureşti a tipărit: PSALTIRE (1756), OCTOIH (1756), CEASLOV MIC (1759).
GRIGORIE II (1760-1770; 1771-87), de neam român, venea de la mitropolia Mirelor

(numit la 7 aprilie 1748) pentru a fi duhovnic al domnului CONSTANTIN
MAVKROCORDAT, după ce învăţase carte la Sf. Sava – Bucureşti, fusese egumen la Colţea
şi apoi eclesiarh al mitropoliei.
28 iulie 1760 – este „strămutat” în scaunul Ungrovlahiei
1768 – a izbucnit războiul ruso-turc în timpul căruia Ţările Române şi Moldova aau
ajuns sub ocupaţie rusă.
În acest timp pleacă la Petesburg 2 delegaţii pentru a prezenta ţarinei ECATERINA II
(1762-96) nişte doleanţe. Delegaţia munteană era alcătuită din mitropolitul GRIGORIE ,
arhimandritul GHESARIE viitorul episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit, arhimandritul
FILARET, urmaş la Râmnic al lui Ghesarie, vistiernicul Mihail Cantacuzino, logofătul
Nicolae Brâncoveanu.
Delegaţia moldoveană: episcopul INOCHENTIE al Huşilor, egumenul Benedict de la
Moldoviţa, arhimandritul VARTOLOMEU MĂZĂREANU ş.a.
În timpul în care acele două delegaţii erau în Rusia (1770), turcii au reuşit să pună un
nou domn în Ţara Românească: pe MANOLE GIANI RUSET (mai 1770 – octombrie 1771)
în locul lui GRIGORIE III GHICA ce se afla în Rusia.
Atunci, noul domn înlocuieşte pe mitropolit cu GRIGORIE SOCOTEANU (26 iulie
1770 – octombrie 1771).
Octombrie 1771 – ruşii ocupă din nou Bucureştiul şi repun vechiul domn şi vechiul
mitropolit.
13 iulie 1774 - generalul rus Saltâkov i-a dăruit moaştele Sf. Dimitrie Bsasarabov pe
acare mitropolitul le-a aşezat în catedrala mitropolitană, iar la 10 octombrie 1776 – patriarhul
ecumenic SOFRONIE II (1774-80) la cererea domnului Alexandru Ipsilante (1774-1782), va
acorda mitropolitului Grigorie şi urmaşilor titlul de „locţiitor al scaunului din Cezareea
Capadociei”. În felul acesta mitropolitul Ungkrovlahiei va ocupa pentru o vreme locul I în
ierarhia Patriarhiei Ecumenice (adică prima după Patriarhia Ecumenică). Acest titlu venea ca
o recompensă la marele ajutor pe care Biseria Ţării Româneşti îl dăduse Ortodoxiei
Răsăritene.
Martie 1781 – mitropolitul primeşte vizita Patriarhului AVRAMIE II al Ierusalimului
(1775-1787)
Sub raport cultural, mitropolitul Grigorie, ajutat de domnitorul ALEXANDRU
IPSILANTE, a înfiinţat şcoli, spitale, tipografii. Acum apare „CONDICA DE LEGI” a lui
Ipsilante în care se prevăd anumite reforme administrative.
10 ianuarie 1776 – hrisov prin care şcoala adomnească de la Sf. Sava ase organiza în 4
cicluri. Conducerea şcolii era încredinţată unei Eforii condusă de mitropolit şi cei doi episcopi
sufragani. Totodată se mai înfiinţau două şcoli la Craiova şi Buzău. Apoi s-au ocupat de
şcoala slavonească de la Sf.Gheorghe Vechi.
În privinţa tiparului: EVANGHELIA (1760, 1775), ANTOLOGHION şi CEASLOV
(1767), MOLITVELNIC (1767), PENTICOSTAR, TRIOD, OCTOIH, CEASLOV,
PSALTIRE şi multe altele, în total 30 tipărituri.
Dintre cărţile de învăţătură: VOROAVĂ DE ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI în
traducerea aarhimandritului GHESARIE de la Râmnic (1765), OMILIILE SF.MACARIE
EGIPTEANUL (1775), CAZANIA.
S-au retipărit multe din lucrările lui Antim Ivireanul. Majoritatea lucrărilor s-au
tipărit pe cheltuiala mitropolitului.
Deasemenea a avut un rol însemnat la traducerea şi tipărirea „MINEIELOR” de la
Râmnic între anii 1776-1780, de către ucenicii săi CHESARIE (1773-1780) şi FILARET
(1780-1792).
Un alt ucenic al mitropolitului a fost ieromonahul GRIGORIE, arhimandrit şi egumen
la Dealu, iar din 1783 mitrop. titular de Sidis.
Acesta a tipărit o serie de cărţi de slujbă. În 1784 a „diortosit”, APOSTOLUL,
semnându-i şi prefaţa. Un alt ucenic a fost ieromonahul MACARIE care traduce „Omiliile
Sf.Macarie Egipteanul”, diortoseşte Octoihul la 1774 ş.a.
Tot printre ucenici este şi episcopul COSMA al Buzăului carae i-a urmat de altfel în
scaun.
De remarcat mai este că sub păstoria lui Grigorie II au mai apărut şi cărţi în greceşte:
1767 – „MĂRTUR.ORT.” a lui Petru Movilă, 1768 – Învăţăt.creşt. a credinţei noastre
ortodoxe, 1769 – Învăţăt.ortod. a Patr.Meletie Pigos ş.a.
Mitropolitul Grigorie a ctitorit 2 biserici în Bucureşti: Oborul Vechi (1768), Sf.
Nicolae din Ţigănie, demolată în secolul trecut.
Moare la 18 septembrie 1787 – înmormântat în curtea mitropoliei.
COSMA (1787-1792) (de la Buzău, 1763-87), român, fiul preotului Nica şi al

preotesei Stanca. A fost crescut şi educat de Grigorie II care, poate, l-a călugărit în biserica
Colţea.
Când, în 1748, Grigorie a ajuns din eclesiarh mitropolit al Mirelor, Cosma va fi
devenit el eclesiarh. În curând va ajunge şi protosinghel al mitropoliei.
1763 – ales episcop la Buzău pentru 24 ani timp în care s-a ocupat de câteva tipărituri,
a sporit averea aepiscopiei, s-a ocupat de cele dou ă şcoli de acolo ş.a.
1787 – devine mitropolit.
1787 – izbucneşte din nou războiul ruso-turc în care se va amesteca şi Imperiul
habsburgic.
Noiembrie 1789 – austriecii ocupă Ţara Românească
Iulie 1791 – pacea de la Siştov între turci şi austrieci readuce liniştea în ţară.
1792 – apare „OCTOIHUL MARE” - singura tipărită în timpul mitropolitului Cosma.
Tot atunci, mitropolitul s-a retras de teama ciumei la biserica Giuleşti aproape de
Bucureşti, dar tot atunci a murit – 3 septembrie 1792 şi a fost înmormântat la Mitropolie.
FILARET (1792-93) (Râmnic, 1780-92)

6 sept.1792 – ales de domnul MIHAI SUTU (1791-93) şi de boierii divanului şi
înscăunat de mitropolitul GRIGORE de Stavropoleos.
S-a spus că a fost grec de neam (istoricul Ghenadie Enăceanu ş.a.). Se presupune că a
învăţat carte la Sf.Sava şi cunoştea foarte bine cultura greacă. Nu se ştie la ce biserică şi-a
avut metania, poate la Căldăruşani.
1770 - a făcut parte din delegaţia munteană la Petesburg. Dacă ar fi fost grec nu putea
să meargă.
1774 – a apărut OCTOIHUL de la Bucureşti, 1775 – OMILIILE SF.MACARIE
EGIPTEANUL.
Pe atunci era, se spune în prefeţe, arhimandritul sfintei Mitropolii a Bucureştiului.
27 noiembrie 1776 – devine mitropolit al Mirelor, calitate în care a semnat prefaţa
„SLUJBEI CUVIOSULUI DIMITRIE BASARABOV” (1779).
1780 - episcop la Râmnic în locul lui CHESARIE şi a tipărit peste 25 cărţi.
1792 - este chemat să păstorească la Bucureşti. Tipăreşte aici numai un
„CATAVASIER”.
În acest timp a ridicat o cişmea pe unul din dealurile Bucureştiului care îi va purta
numele ulterior (dealul Filaret).
Septembrie 1793 – demisionează din cauza unor neânţelegeri cu domnul
ALEXANDRU MORUZI (1793-1796).
Octombrie 1793 – el însuşi va face înscăunarea noului mitropolit DOSITEI FILITTI şi
apoi s-a retras la Căldăruşani.
Moare la 1794 la Râmnic.
DOSITEI FILITTI (1793-1810) (Buzău, 1787-1793) se trăgea dintr-o familie

preoţească, tatăl grec, iar mama albaneză sau vlahă – din Epir. S-a călugărit la biserica
Mântuitorului din locul natal de unde a trecut la biserica Prorocul Ilie din Ziţa. A studiat la
Ziţa, centru de cultură grecească.
Venind în Ţara Românească s-a aşezat la biserica Sf. Ioan cel Mare din Bucureşti
închinată bisericii Sf. Ilie din Ziţa.
Datorită pregătirii sale s-a impus în faţa românilor. În timpul păstoririi lui Grigorie II a
fost logofăt al cancelariei mitropolitane. Ca urmare a activităţii sale culturale a fost ridicat la
treapta de episcop. La Buzău – 11 oct.1787.
18 oct.1793 – S-a hotărât înfiinţarea Episcopiei de Argeş cu jurisdicţie în judeţul
Argeş şi Olt.
În primul rând Dositei s-a ocupat de îmbunătăţirea situaţiei preoţimii de mir, hotărând
înjumătăţirea „ploconului cârjei”.
A obţinut un hrisov de la Alexandru Moruzi cu restricţii privitoare la hirotonii, din
cauză că se făceau foarte multe abuzuri. Se prevedea ca viitorul preot să aibe adeverinţă de la
satul lui, cum că este necesar în sat.
A luat măsuri de disciplinare a clerului şi pentru instruirea lui.
A căutat să pună stavilă abuzurilor grecilor în mânăstirile româneşti.
1794 – fiind foamete în Ţara Românească a semnat refuzul de a trimite „Zahareaua” la
Poartă.
1795 – adresa o pastorală către cei săraci pe care, din cauzaa foametei, îi dezlega de a
ţine posturile cu excepţia primei şi ultimei săptămâni a Patimilor, a miercurilor şi vinerilor din
an.
Apoi, a refăcut clădirile de la biserica Domniţa Bălaşa în care fuse4se mutată şcoala de
la Sf.Sava, în 1791.
S-a îngrijit de pregătirea clerului, hotărând ca cei ce voiesc să primească taina
hirotoniei să înveţe jumătate de an la Mitropolie.
1797 – hotăra ca mânăstirea Antim să fie „şcoală de învăţătură pentru cei ce vor fi ca
să intre în templul preoţiei...”
1847 – aceaastă şcoală va fi desfiinţată.
A tipărit:
MOLITVELNIC (1794),PSALTIRE (1796, 1806), LITURGHIER, TRIOD, şi cărţi de
învăţătură.
1801-1802 – când turcii făceau incursiuni în Oltenia, mitroplitul a fugit în două
rânduri la Braşov, de unde a adresat mai multe memorii ţarului Rusiei şi împăratului Austriei
cerându-le sprijinul.
18 februarie 1808 – s-a instituit o căimăcăruie care să conducă treburile ţării din care
făceau parte şi ierarhii. Aceasta pentru că la 1806 – armatele ţariste ocupaseră ţările române.
În acea perioadă ţarul printr-un ucaz a numit un exarh al Moldovei şi Vlahiei la 27
martie 1808 în persoana lui GAVRIILE BĂNULESCU BODONI (1808-1812)
Acesta aavea să ţină locul lui VENIAMIN COSTACHE retras la 1808.
Exarhul Gavriil era român din Bisktriţa Transilvaniei , născut la 1746.
Studii în Transilvania, Kiev, Athos, Hjios, Patmo Smirna, Constantinopol. A fost
profesor la Iaşi şi la Poltava.
1791 – pe când Moldova era sub ocupaţie a fost hirotonit arhiereu de un arhiepiscop
rus, devenind episkcop vicar de Cetataea Albă şi Tjighina.
1792 – Sinodul rus l-a numit mitropolit al Moldovei, dar la scurt timp turcii l-au
ridicat şi l-au dus la C.P. de unde a scăpat foarte greu.
A devenit pe rând mitropolit al Poltavei (1793-99) şi al Kievului (1799).
1803 – S-a pensionat.
16 mai 1812 – Pacea de la Bucureşti între turci şi ruşi.
Acum Gavriil s-a retras în Rusia, fiind numit mitropolit al Basarabiei cu reşedinţa la
Chişinău.
Moare la 30 mai 1821 şi e înmormântat la biserica Căpriana.
În ce-l priveşte pe Dositei, acesta a aajuns la neînţelegeri cu noul exarh şi cu
autorităţile militare ruse.
1810 – Dositei a fost înlăturat şi înlocuit cu IGNATIE mitropolit al Artei în Epir,
ceeaa ce constituia un amestec făţiş al ruşilor în treburile bisericeşti ale românilor.
8 martie 1810 – Dositei pleakcă spre biserica Dobrovăţ în Moldova.
1812 – s-a stabilit la Braşov unde a murit în decembrie 1826, având peste 90 ani. Este
îngropat în curtea bisericii „greceşti”.
Prin testament el lăsase o bună parte a averii sale unor aşezăminte bisericeşti din ţară
şi din Grecia.
IGNATIE de Arta (1810-1812)

Originar din Mytilene, ins. Lesbos, a studiat pe lângă Patr.CP, iar în 1794 este ales
mitropolit al Artei.
1805 – nevoit să-şi părăsească eparhia din cauza unui conducător turc tiranic,
refugiindu-se în insulele Mării Ionice ce se aflau sub ocupaţie ţaristă. De aici a plecat la
Petersburg şi la 1810 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei.
A fost un sprijinitor al şcolii greceşti de la Sf.Sava pe care a înzestrat-o cu bibliotecă.
A sprijinit pe cărturarii greci din Bucureşti şi din alte părţi. Sub el s-a întocmit o catagrafie a
parohiilor din mitrop.Ţării Române.
1811 – s-a pus problema înfiinţării unui Seminar la biserica Snagov, dar Ignatie a dat-
o unui arhiereu grec.
1811 – o mare parte din preoţi şi boieri au cerut înlocuirea lui, deoarece era total străin
de ţara noastră. Memoriul a rămas fără urmări.
16 mai 1812 – Pacea de la Bucureşti - turcii reiau controlul şi Ignatie e obligat să plece
(la Viena). Aici a stat trei ani cu marele luptător pentru independenţa Greciei, IOAN
CAPODISTRA (1776-1831), primul preşedinte al Republicii Greceşti (1827).
1815 – Ignatie se găsea la Pisa unde murea la 31 august 1828.
1962 – rămăşiţele îi sunt duse la Mytilene şi este considerat un foarte mare ierarh în
Biserica Greciei.
NECTARIE (1812-1819) de la Râmnic (1792-1812)

grec din Moreea, econom şi arhimandrit la Ejpiskcopia Râmnicului
se spune că pentru alegerea ca mitropolit ar fi dat domnului Caragea o sumă enormă
(75oooo lei).
O primă măsură a fost mărirea „ploconului cârjei”. În plus lua de la preoţi alte taxe se
pare pentru a-şi îmbogăţi rudele.
N-a tipărit decât un „Molitvelnic” (1819).
În timpul său – 1817 – ION CARAGEA a dat un hrisov pentru înfiinţaraea unei noi
tipografii în Ţara Românească pe lângă cişmeaua lui Mav roghene, prima tipografie cu
caracter laic, întemeiată de dr.Constantin Caracaş.
1819 – obligat să se retragă.
1821 – pleacă la Braşov
Moare la 1825 – înmormântat la Sf.Nicolae – Şchei.
DIONISIE LUPU (1819-1821)

- înlăturarea grecilor din ierarhie începe cu doi ani înainte de revoluţia din 1821; ca
urmare,după paretisisul lui Neatarie, va fi ales în scaun românul Dionisie Lupu.
n. 1769 (c) în Blăjani (Buzău). Nu se ştie unde a învăţat şi nici unde s-a călugărit.
1795 – era egumen la biserica Dealu.
1801 – episcop titular de Sevastia.
A fost înlăturat abuziv din egumenia bisericii Dealu dar mai târziu a fost numit
egumen pe viaţă la Tismana.
1819 – Partida naţională a boierilor l-a propus d-lui. ALEXANDRU ŞUŢU (1818-
1821) PENTRU A DEVENI MITROPOLIT.
Cuvântul festiv de la înscăunarae a fost alcătuit de Gheorghe Lazăr.
A început păstoria sa prin acte de reformă ce urmăreau romanizarea clerului şi
înlăturareaa abuzurilor „tradiţionale”.
Dionisie a praezentat d-lui. o „anafora” cu propunerea ca pe viitor episcopii şi
mitropoliţii să nu se mai împrumute pe seama eparhiilor. Apoi a înlăturat abuzurile ce se
făceau cu prilejul hirotoniilor. S-a ocupat de disciplina preoţilor, de îndreptarea vieţii
monahale.
A prezentat un deosebit interes pentru problemele culturale, sprijinind pe Gheorghe
Lazăr şi şcoala sa de la Sf.Sava, încercând înlăturarea dascălilor greci. A deschis o şcoală de
muzică bisericească în limba română, punând în fruntea ei pe ieromonahul Macarie, ajutat de
Anton Pann.
Un merit mare al mitropolitului a fost acelaa de a fi primul care a trimis tineri la studii
în Apus: Constantin Moroiu, Simion Marcovici, Eufrosin Poteca ş.a.
Dionisie a cerut apoi domnului să i se reîncredinţeze monopolul asupra tiparului la
care grecul Nectarie renunţase. Apoi cerea să i se dea voie să tipărească o gazetă „politicească
şi fiologhicească” în română şi greacă.
Oricum în cursul păstoririi sale au apărut mai multe lucrări: APOSTOL,
PENTICOSTAR, PSALTIRE, VIAŢA SF.VASILE CEL NOU, CUVÂNT PENTRU
PREOŢIE AL SF.GR. DE NAZIANZ.
Activitatea sa a fost întreruptă la 1821. În acest an, când trupele lui Tudor
Vladimirescu au venit în Bucureşti, el a mediat între Tudor Vladimirescu şi boieri. Apoi când
se auzea că vin turcii, mitropolitul aa vrut să fugă din ţară, dar a fost oprit de Tudor
Vladimirescu şi închis în casele lui Dinicu Gjolescu. De aici mitropolitul a adresat Porţii un
memoriu prin care arăta că mişcarea lui Tudor Vladimirescu era îndreptată numai împotriva
fanarioţilor.
La intrarea turcilor în ţară, Tudor Vladimirescu a eliberat pe mitropolit şi pe episcopul
Gherasim de la Buzău trimiţându-i la Târgovişte. De acolo au fugit la Braşov.
30 iunie 1822 – este numit primul domn pământean GRIGORIE IV GHICA. Acesta l-
a achemat pe mitropolitul Dionisie care i-a şrăspuns că nu poate veni din pricina bolii sale şi
a creditorilor.
4 ian.1823 – este ales GRIGORIE de la Căldăruşani, numit de istorie DASCĂLUL.
1827 – S-a reîntors şi Dionisie, dându-i-se egumenia mânăstirii Dealu. Moare la 5
februarie 1831 – îngropat în interiorul bisericiii Sf.Mitropolii.
MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL (1823-34)

1821 – MITROPOLITUL Dionisie Lupu cu episcopii Gherasim Rătescu şi Ilarion
Gheorghiadis al Argeşului s-au refugiat la Braşov.
1822 – Înalta Poartă a numit ca prim domn pământean pe GRIGORIE GHICA, care a
rechemat pe ierarhi. Dan Dionisie nu s-a mai întors.
Domnitorul a convocat Divanul pentru alegerea unui nou titular.
1823 – a fost propus arhimandritul Grigorie de la episcopia Argeş , ieromonahul
Teocht. Şi ierod. Grigorie, amândoi din mânăstirea Căldăruşani. Domnul s-a oprit asupra
ieradiac. Grigorie, recomandat de Ioan Cxâmpineanu.
Cel nou ales a fost imediat hirotonit preot şi apoi hirotonit arhimandrit şi în ziua
următoare arhiereu.
Născut la 1765 la Bucureşti. Se numea Gheorghe – a urmat Sf.Sava (12 ani).
1790 – a părăsit şcoala cu Gheromtie şi Dorotei , trimişi aici de Paisie şi s-au îndreptat
spre mânăstirea Neamţ. Aici Gheorghe a fost tuns în monahism de Paisie, numindu-se
Grigorie.
Tânărul Grigorie, împreuşnă cu Gherastie au început tălmăcireaa de acărţi.
1799 – au scos la tiparniţa Mitropolitiei Bucureşti „Carte folositoarae de suflet”.
1801 – au tipărit a II-a tălmăcire: „Chiriacodromion la Evangheli” – tradusă şi tipărită
cu cheltuiqala lui Dositei Filitti.
1802 – Gherantie şi Grigorie erau din nou la Neamţ unde au continuat tălmăcireaa la
îndemnul lui Veniamin Costachi.
„Octoihul” de la Buda (1811) tipărit cu cheltuiala lui Iosif al Argeşului era tot
traducerea celor doi.
1808-12 – Şi-au întrerupt activitaatea datorită războiului ruso-turc.
1812 – Gherontie şi Gjrigorie, împreuşnă cu Calinic de la Secu au plecat la Athos. La
întoarcere au fost atacaţi de tâlhari , Gherontie pierzându-şi viaţa. Grigorie şi-a continuat
activitatea, tipărind la Neamţ în tipografia înfiinţată de Veniamin: „Checragarion” al Feric
Augustin (1814), „Apologia Sf.Dimitrie al Rostovului” (1816; 1819). Toate aveau prefeţe
semnate de Grigorie.
Tot la Neamţ el a mai tipărit o traducere proprie a teologului grec Atanasie din Paros,
„Arătare aa adumnezeieştilor dogme” (1816), traducere făcută la îndemnul lui Iosif al
Argeşului care semna prefaţa. Grigorie a alcătuit şi „Viaţa cuviosului părintelui nostru
stareţului Paisie” (1817).
După acestea, Grigorie a părăsit pentru totdeauna Neamţul aşezându-se la mânăstirea
Antim din Bucureşti. De aici s-a raetras la Căldăruşani, trăind în rugăciune şi tălmăcind în
continuare.
Ca mitropolit şi-a continuat activitatea ade traducător, tipărind o serie de căărţi din
operele Sf.Părinţi: „Cuvinte ale Sf.Vasile cel Mare şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu”
(1826) ş.a.
1828 – Petru Sapunov cu ajutorul mitropolitului a tipărit la Bucureşti prima traducere
„Tetraevanghelia” în Bulgaria.
Când Grigorie ajunsese mitropolit ţara cât şi biserica ei erau într-o situaţie foarte grea.
În 1828-29 izbucneşte iar un război ruso-turc cu urmări nefaste pentru Ţara Românească.
Una din primele sale griji, în acele condiţii, a fost aceea ade a ocupa scaunele vacante:
GRIGORIE RÎMNICEANU la Argeş, NEOFIT la Râmnic şi GHESARIE la Buzău.
1824 – Pentru că mulţi preoţi erau hirotoniţi peste Dunăre a adraesat o scrisoare
patriarhului ecumanic, cerându-i să oprească hirotoniile necanonice.
Patriarhul Antim i-a pus imekdiat în vedere mitropolitului de Vidin să înceteze
hirotoniile de preoţi pentru Ţara Românească.
Mitropolitul Grigorie a purtat o grijă deosebită preoţilor. Mitropolitul a desfiinţat
anumite dări pe care trebuiau preoţii să le dea.
Grigorie a acordat şi şcolilor o atenţie deosebită. Printr-o scrisoare cerea episcopului
Chesarie de la Buzău să înfiinţeze 2 şcoli româneşti, una la buzău, una la Focşani. S-a
interesat îndeaproape de Şcoala de la Sf.Sava.
1824 – A trimis la studii în Apus pe Petrache Poenaru.
Mitropolitul a stăruit la fiecare eparhie să-şi deschidă câte un seminar, dar acest lucru
s-a întâmplat numai în 1836, după moartea sa.
Mitropolitul a reuşit să sporească veniturile Mitropoliei după ce achitase datoriile
imense. El a încercat să pună ordine şi în viaţa mânăstirilor închinate la locurile sfinte. Astfel,
în 1823, Mitropolitul şi boierii au cerut domnului printr-o anafora ca aegumenii numiţi, de
aici înainte să fie români şi să se întocmească inventare cu averile mânăstirilor, ceea ce s-a şi
întâmplat. În anii următori s-a oprit în parte trimiterea de bani laa Locurile Sfinte până ce se
vor plăti toate datoriile. Dar îndată după ce s-au luat aceste măsuri, călugării greci au început
o luptă aprigă pentru redobândirea privilegiilor pierdute. Convenţia ruso-turcă de la Akerman
(1826) şi războiul ruso-turc (1828-29) i-a repus pe greci în „drepturile” de dinainte,a căci
Poarta dăduse un firman în acest sens. La îndemnul mitropolitului s-a întocmit o „anafora”
către domn prin care se arătau toate drepturile ţării asupra mânăstirilor închinate. Protestele
însă, n-au avut nici un rezultat.
1829 – Se încheiase pacea de la Adrianopol, iar până în 1834 Principatele au stat sub
ocupaţie rusă.
Prin acest tratat se înapoiaseră Ţării Româneşti raialele Brăila, Turnu şi Gjiurgiu,
desfiinţându-se acum mitropolia Proilaviei.
În curând Grigorie a ajuns în conflict cu noua stăpânire din pricina hotărârilor louate
în problema mânăstirilor închinate, dar mai ales pentru faptul că nu a acceptat instituirea de
noi dări.
24 ianuarie 1829 – Mjitropolitul era anunţat că este desfiinţat de către ţarul Rusiei şi
trimis în surghiun la Chişinău, urmând ca treburile mitropoliei să fie conduse de Neofit. A
rămas în exil 2 ani şi 10 luni, timp în care a purtat o bogatăcoraespondenţă cu Neofit. A
continuat traducerea de cărţi.
1831 – pleacă de la Chişinău.
1832 – ajunge la Buzău unde este nevoit să rămână mai bine de un an. I s-a cerut acum
şi demisia, dar a refuzat. La Buzău n-a pierdut timpul, ci a înfiinţat o tipografie, unde s-au
imprimat câteva din traducerile din exil.
În aprilie 1833 părăseşte Buzăul, îndreptându-se spre Căldăruşani, lăsând la tipar 2
lucrări.
Aici i s-a trimis un exemplar adin „Regulamentul organic” pe care mitropolitul l-a
ajutat.
August 1833 – este rechemat în scaun.
Revenit, a întocmit oa comisie cu care au întocmit 2 proiecte: unul pentru organizaarea
mânăstirilor neânchinate şi al doilea pentru seminarii, prevăzând înfiinţareaa a 4 seminarii.
1834 – încep lucrările de refacere a catedralei terminate în 1839.
Cu puţin înainte de moarte a pus la tipar, la Căldăruşani, „Vieţile sfinţilor” în 12
volume, după prima ediţie de la Neamţ (1807-1815).
Moare la 22 iunie 1834.
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ŞI EPISCOPOIILE SUFRAGANE DUPĂ

MOARTEA LUI GRIGORIE DASCĂLUL.
Scaunul mitropolitan a rămas vacant 6 ani (1834-40) , treburile fiind conduse de o

locoturentă formată din cei 3 episcopi: Neofit, Cherasie şi Ilarion.
29 iunie 1840 – NEOFIT al Râmnicului devine mitropolit (1840-49).
Născut la 1787 – grec de neam, după tată. Un frate al mitropolitului era
ALEXANDRU GAEANOGLU LESVIODAX, autor al binecunoscutei „Istorii bisericeşti
pescurt” (1845).
A învăţat la Sf.Savaa căci cunoştea agreacă şi franceză.
1824 – arhimandrit (fusese călugărit înainte de 1818).
18 aprilie 1824 – episcop la Râmnic.
1829-33 În timpul exilului lui Grigorie va conduce mitjropolia ca locţiitor.
1834-40 – Când a condus mitropolia cu ceilalţi doi.
S-au deschis cursurile seminarului din Bucureşti (1836), primul profesor fi9ind
ardeleanul NICOLAE BĂLĂŞESCU. Ca monah NIFON (viitor mitropolit).
1839 – Se termină lucrările de refacere a catedralei.
1840 – Sfatul administrativ a prezentaqt lui ALEXANDRU GHICA un proiect de
arendarea moşiilor Mitropoliei pe 3 ani, începând din 1842.
Proiectul a fost admis de Adunarea oşt.
Venitul era împărţit în 7 părţi. Din toate acestea (pe procente) aveau să se întreţină
mitjropolitul şi mitropolia, şcolile, metoacele etc.
8 martie 1847 – Adunaraea obştească a avotat ca arendarea să se facă pe 5 ani, iar
aveniturile să se verse într-o casă obştească.
Nici un prisos de ven ituri nu mai putea fia cheltuit fără aprobarea domnului.
GHEORGHE BIBESCU (1842-48) a încercat să soluţioneze şi problemaq mânăstirilor
închinate.
A acordat un termen de 9 ani pentru renovarea lor cu obligaţia ca Locurile Sfinte să
verse anual o sumă în contul caselor de binefacere.
Patriarhul ecumenic a contestat Bisericii româneşti orice drept de amestec în problema
mânăstirilor închinate.
1845 – Domnitorul a adesfiinţat Epitropia Sf.Mormânt.
În acelaşi an Neofit arăta domnitorului că în mod normal egumenii erau numiţi de
domn la recomandaraea Locurilor Sfinte.
Nu s-a soluţionat însă nimic favorabil căci Locurile Sfinte aveau ca sprijin Rusia
ţaristă.
Această activitate culturală a lui Neofit, pe prim plan a stat formaraea clerului.
Pentru cele 4 seminarii din ţară, mitropolitul a trimis tineri peste hotare pentru a se
pregăti să devină cadre didactice.
În timpul lui, activitatea tipografică a fost mai redusă.
Activitataea sa politică a fost echivocă flirtând cu ruşii.
În timpul Revoluţiei (1848), A DEPUS JURĂMÂNTUL PE Constituţie (15 iunie);
după care a doua zi a acceptat să intre ca preşedinte în noul guvern provizoriu.
Când s-a zvonit că vor veni trupe străine pentru a înăbuşi revoluţia, guvernul
provizoriu s-a raefugiat la Târgovişte; dar Neofit a rămas anunţând că „rebelii” au fugit şi că
a numit o locotenenţă domnească. În ziua următoaraea populaţia s-a răsculat şi a alungat
locotenenţa, iar mitropolitul a fost nevoit să retracteze şi să jure din nou pe Cjonsştituţie.
1849 – A cerut Patriarhului Ecumenic să-i primească demisia şi apoi şi-a prezentat-o şi
domnului BARBU ŞTIRBEI (1849-56) c are i-a şi primit-o.
Moare în iaşnuarie 1850 la locuinţa sa de la bisericaa Icoanei.
În locul său, domnitorul a rânduit pe NIFON SEVASTIAS (1850-75) care până atunci
a condus eparhia Râmnic.
14 septembrie 1850 – Administraţia Obştească a ales titulari pentru toate cele 4 scaune
vacante.
NIFON a devenit mitropolit.
era adin familie macedo-română (născut la 1789).
Călugărit la Cernica.
Diacon şi preot la Brisop , apoi econom laa Râmnic (1827), egumen la Cozia (1839),
vicar al Mitropoliei (1841), arhiereu titular de Sevastia (1843), episcop provizor la Râmnic
(1848)..
1851 – redeschide seminariile, închise din 1848
1852 – înfiinţează o tipografie bisericească.
A refăcut cu cheltuiala sa câteva lăcaşuri.
BISERICA IN TIMPUL LUI CUZA

1859-1866
În fruntea mitropoliei se afla NIFON (1850-75), iar la eparhii se aflau CALINIC la

Râmnic (1850-68), FILOTEI la Buzău (1850-59), CLIMENT la Argeş (1850-62).
În Moldova mitropolit era SOFRONIE MICLESCU (1851-60), NECTARIE la Roman
(1856-64) şi CALINIC MICLESCU la Huşi (1861-64).
O primă măsură a guvernului Cuza, a fost numirea arhimandritului DIONISIE
ROMANO ca locţiitor al episcopului de Buzău, în locul lui Filotei (mort la 19 iulie 1860).
1859 – averile mânăstirilor chinoviale: Neamţ, Seacu, Agapia, Văratec, Vorona au fost
trecute în administraţia Ministerului Cultelor. Totodată s-au întocmit bugete pentru fiecare
mânăstire.
1860 – S-au desfiinţat mânăstirile Doljeşti şi Zagavia şi 31 schituri din Moldova.
Bisericile au devenit biserici de mir, iar în clădirile din jur s-au înfiinţat şcoli săteşti sau
aşezăminte de asistenţă socială.
19 octombrie 1860 – S-a dat o lege prin carae se instituia un impozit de 10% asupra
venitului net a proprietăţilor nşemişcătoarae ale Bisericii (inclusiv mânăstirile închinate).
31 martie 1862 – Legea s-a extins şi în Ţara Românească şi s-a horărât ca veniturile
mânăstirilor să nu mai intre la „Casa Centrală”, ci direct la Ministerul de Finanţe, adică în
vistierie.
În urma acestor schimbări, Sofronie al Moldovei a protestat, dar a fost imediat
înlăturat. 23 octombrie 1860 şi a fost mustrat public de domnitor pentru nesupunere faţă de
hotărârile guvernului.
7 noiembrie 1860 – Sofronie a fost supendat şi surghiunit la mânăstirea Slatina.
Ca locţiitor a fost numit întâi MELETIE RACOVIŢA SAROEON, înlocuit apoi cu
CHESARIE RĂSMEKRIŢĂ SINADON care a cârmuit Mitropolia până la 1863.
1861 – Suspendaareaa mitropolitului Sofronie a dus la căderea guvernului
Kogălniceanu. La o zi după aceasta şi Sofronie a depus paretisis, apoi a murit la 1861.
1859 – Şcolile catehetice din Moldova aau devenit şcoli primare. Totodată s-au
oprit hirotoniile preoţilor nepregătiţi. Seminariile au rămas singurele şcoli de pregătire ale
preoţilor. În acelaş an la seminarul din Socola s-au pus bazele Facultăţii de Teologie care la
1860, când s-a înfiinţat Universitatea a intrat în cadrul ei.
1860 – În Ţara Românească s-a hotărât ca seminariile să treacă sub administraţia
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
5 dec.1864 – Legea asupra instrucţiunii reglementaa problema seminariilor.
Martie 1863 – Slujbele în bisericile ortodoxe din România obligatoriu a se face nuami
în limba română (foarte multe din mânăstirile închinate slujeau în greacă).
Au fost exceptatae numai 3 biserici lăsate pentru credincioşii de neam grec.
Secularizarea averilor mănăstireşti:
Se ştie că majoritatea mănăstirilor închinate fuseseră într-atât jefuite închât ajunseseră
în ruină. Toate veniturile lor erau trimise la Locurile Sfinte, fiind şi un mijloc de îmbogăţire a
egumenilor greci.
1823 – Se propusese în timpul lui GRIGORIE IV GHICA înlăturarea aegumenilor
greci din fruntea mănăstirilor, dar n-a durat.
Prin Regulamentul organic se prevedea ca mănăstirile închinate să verse o parte din
venituri în vistieria ţării.
1843 – Prin tratatul ruso-turc de la Buyusedere urma ca mănăstirile închinate să dea
ţării noastre o subvenţie de 2 milioane lei pentru aşezămintele de binefacere.
Întrucât Rusia a insistat la aplicareaa tratatului, domnitorul Moldovei putuse să
îngrădească astfel abuzurile grecilor.
1850 – Domnii celor 2 Principate: BARBU ŞTIRBEI al Ţării Româneşti (1849-56) şi
GRIGORE ALEXANDRU GHICA (1849-56) au obţinut aprobarea aRusiei şi a Turciei ca
arendarea moşiilor mănăstirilor să se facă prin licitaţie publică. Măsura aa fost însă tot în
folosul grecilor, căci veniturile s-au dublat, iar călugării greci, prin banii oferiţi marilor
demnitari de la C.P. raeuşeau să se sustragă obligaţiilor.
Într-un raport din 1858, făcut de reprezentanţii celor 7 puteri europene, se arăta că în
mănăstirile închinate nici nu mai exista aproape viaţă monahală+, iar veniturile lor erau
întrebuinţate de călugării greci, acarae se sustrăgeau sistematic de la obligaţia de a reface
bisericile, mănăstirile, şcolile.
La începutul domniei lui Cuza mănăstirile închinate din şMoldova datorau statului
1.466.250 piaştri, iar cele din Ţara Românească 19.500.000 .
Atunci Cuza a început să ia o serie de măsuri: au fost îndepărtaţi egumenii greci, s-a
interzis avocaţilor greci ai mănăstirilor să mai plkedeze singuri în faţa tribunalelor româneşti
ci numai însoţiţi de avocaţi români, S-a interzis intrarea sau plecaarea din ţară a călugărilor
străini fără aprobarea Ministerului Cultelor.
31 mai 1863 – s-a desfiinţat Epitropia Sf. Mormânt, reînfiinţată înainte de domnia lui
Cuza.
18 iunie 1863 – S-a dat un ordin de inventariere a obiectelor de preţ şi a documentelor
mânăstirilor închinate, urmând ca documentele să fie depuse la mânăstirile Văcăreşti şi Golia
(Iaşi).
Comisiile însărcinate cu acest lucru a terminat în timp relativ scurt, împiedicând astfel
înstrăinaraea lor.
Pe de altă parte se ducea şi o bogată activitate diplomatică şi problema secularizării.
August 1863 – COSTACHE NEGRI, reprezentantul ţării la C.P. a înaintat Porţii o
notă prin care se propunea rezolvaraea problemei oferind Locurilor Sfinte 80 milioane piaştri.
În afară de aceştia guvernul mai oferea 10 milioane pentru înfiinţarea unei şcoli şi a
unui spital în C.P.
Reprezentanţii Locurilor Sfinte au refuzat oferta.
Poarta a hotărât convocarea unei conferinţe a celor 7 Puteri.
13 decembrie 1863 – Camera deputaţilor aa votat Legea Secularizării prezentată de
Consiliul de Miniştri.
Prin această lege se stipula că toate averile mănăstirilor din România sunt şi rămân
averi ale Statului.
Se observa nu este vorba numai de secularizarea aaverilor mănăstirilor închinate, ci ale
tuturor, tocmai pentru ca grecii şi marile Puteri să nu o interpreteze ca pe o măsură
discrimanatorie.
Împotriva secularizării au luat atitudine mai multe Puteri europene, protest6ând.
Numai Franţa a fost singura caare ne-a sprijinit. Neputând împiedica seacularizaraea,
reprezentanţii puterilor ostile au determinat întrunirea unei Conferinţe la Constantinopol care
să stabilească despăgubirile.
Călugării greci au încercat să zădărnicească lucrările conferinţei, refuzând să prezinte
actele de proprietate.
La început grecii au refuzat despăgubirea oferită şi atunci reprezentanţii Puterilor n-au
mai intervenit în favoarea lor. La urmă grecii au cerut o despăgubire de 200 milioane, dar
guvernul român n-a mai plătit nimic.
În felul acesta au intrat în patrimoniul statului un sfert din teritoriul ţării.
Un efect al acestei legi a fost împroprietărirea ţăraniloor clăcaşi.
31 martie 1864 – Legea comunală.
Fiecare comună e datoare a se îngriji de cultul, biserica de care aparţine.
Se prevedea salarizarea preoţilor de către primării acolo unde preoţii nu aveau venituri
îndestulătoare.
Art. 92 din Legea comunală – actele de stare civilă care până acum erau în saracina
slujitorilor Bisericii au fost trecute în seama primăriilor.
14 august 1864 – Legea rurală (reforma agrară) prin care s-au împroprietărit ţăranii
clăcaşi şi s-a dat bisericilor un lot de pământ.
1864 – La începutul anului guvernul a vrut să introducă calendarul gregorian, dar
populaţia s-a opus considerând că ar fi un prim pas spre introducerea catolicismului.
18 martie 1864 – Toate cultele au fost obligate să-şi facă cimitire în afara oraşului.
4 decembrie 1864 – Codul civil
Divorţurile au fost luate din competenţa tribunalelor bisericeşti şi date celor civile.
30 noiembrie 1864 – Legea călugăriei
Puteau deveni monahi numai cei care au absolvit „învăţăturile monahale superioare”.
De acum se puteau călugări bărbaţii la cel puţin 60 ani şi femeile la 50 ani.
3 decembrie 1864 – Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale
centrale. Se urmărea înfăptuirea unirii bisericeşti din România .
Primul articol prevedea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de
orice autoritate străină”.
Era prima legiferare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Sinodul nou format era
prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei.
11 iunie 1865 (ordonanţă domnească) – mitropolitul primeşte titlul de „Primat”.
„Decretul organic” a fost completat cu două noi regulamente: „Regulamentul pentru
alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Ortodoxe Române” şi „Regulamentul
interior al Sinodului general”.
S-a afirmat că această lege a fost întocmită de marele cărturar AUGUST TREBONIU
LAURIAN sub influenţa marelui Şaguna. Dar adevărul este că Şaguna a întocmit şi introdus
Statutul organic abia în 1868.
În plus, Ministerul ceruse în prealabil părerea episcopului titular Dionisie Romano şi a
tuturor centrelor eparhiale în vederea reorganizării Bisericii Ortodoxe Române.
Problema s-a discutat în consilii clericale la nivel de eparhie, toate preconizând
unificarea bisericească şi autocefalia. De asemenea s-a propus în unanimitate o conducere
centrală unică (Sinodul) cu caracter mixt. Deci, iată că această organizare este anterioară
gândirii lui Şaguna.
1 decembrie 1865 – 5 ianuarie 1866 – Sinodul general a avut 3 sesiuni, toate sub
preşedenţia mitropolitului primat Nifon. În şedinţa a III-a , arhiereul NEOFIT SCRIBAN a
depus un protest prin care contesta sinodului dreptul de a fiinţa legal, socotindu-l necanonic.
Sinodul a hotărât excluderea lui Neofit. Dar înaintea încheierii sinodului au mai protestat
FILARET SCRIBAN şi IOSIF BOBULESCU care şi ei au fost excluşi.
1 iulie 1867 – Sinodul s-a întrunit iar sub preşidenţia lui ATANASIE al Romanului.
Arhiereul IOANICHIE EVANTIAS a declarat că nu mai participă la lucrări, socotind sinodul
anticanonic. S-a mai discutat în sinod problema înfiinţării unor facultăţi de teologie.
1 iulie 1869 – era fixată a III-a sesiune, dar nu s-au mai prezentat decât 4 membri.
1871 – s-a făcut o nouă încercare de convocare, dar cei 2 mitropoliţi s-au opus.
Lupta pentru canonicitate.
20 ianuarie şi 5 februarie 1865 – Legea pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor în
România.
Ierarhii României se numesc de domn, după o prezentare a Ministerului cultelor.
Ierarhii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta de cel puţin 40 ani, iar
episcopii cel puţin 35. Ierarhii vor fi judecaţi pentru delicte bisericeşti de către Sinod, iar
pentru alte delicte de către un Tribunal civil.
17 mai 1864 – S-a înfiinţat eparhia Dunării de Jos sufragană mitropoliei Moldovei.
Pe timpul noii legi de numire aa episcopilor ministrul Cultelor a propus Consiliului de
miniştri pe noii chirarhi pentru scaunele vacante şi au fost întăriţi cei care erau, cu unele
excepţii: Calinic Miclescu la Moldova, Atanasie Stoenescu la Roman, Dionisie Romano la
Buzău, Ghenadie Ţepoşu la Argeş, Meldisedec Ştefănescu la Dunărea de Jos. La Huşi a fost
numit, o lună mai târziu Iosif Gheorghian.
Îndată după aceasta a început o puternică acţiune împotriva legilor bisericeşti ale lui
Cuza. În fruntea ei se găseau fraţii Scriban, Iosif Bobulescu şi Ioanichie Evantias. Dintre
mireni era Scarlat Rosetti.
Ei susţineau că prin numirea prin decret a episcopilor se călcau canoanele Bisericii
Ortodoxe. În realitate nu era aşa căci în trecut şi domnii numeau pe cine voiau.
Patriarhul ecumenic SOFRONIE III (1863-66) nemşulţumit de legea secularizării a
convocat marele Sinod (15 aprilie 1865), care a condamnat legile bisericeşti ale lui Cuza,
considerându-le necanonice.
A fost trimis în ţară arhimandritul Eustatie Cleobul cu 3 scrisori către domn şi cei 2
mitropoliţi, dar, misiuneaa sa a eşuat.
Sofronie III a convocat din nou Sinodul, condamând din nou legiuirile lui Cuza. Apoi
Patriarhia ecumenică a comunicat hotărârea ei şi celorlalte Patriarhii autocefale, cerându-le
părerea. Majoritatea l-au sfătuit pe Patriarh la o poziţie moderată.
11 februarie 1866 – Cuza este înlăturat şi legăturile cu Patriarhia se mai atenuează.
1867 – S-a alcătuit un proiect de Lege organică a Bisericii Ortodoxe Române.
1872 – Acest proiect devine Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române prin care se
legifera alegerea de ierarhi şi constituirea Sfântului Sinod.
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE 1865-1918
Legea organică din 1872

1869 – proiectul a fost trimis spre avizare şi Patriarhiei Ecumenice.
1870 – Patriarhul Ecum. GRIGORIE VI (1867-71) a stăruit ca legea să prevadă ca
după alegerea mitropolitului Ungrovlahiei să se ceară tomosul de recunoaştere de la CP, iar
Sfântul Mir să se ia de acolo.
14 decembrie 1872 – Legea organică a intrat în vigoare.
Capitolul I prevedea alegerea ierarhilor să se facă de către colegiu electoral format din
ierarhii ţării, deputaţi şi senatori. Preşedinţia acestui colegiu o aveau mitropolitul primat.
Scăderea legii era că în competenţa colegiului intrau şi oameni politici al căror număr
era mai mare ca cel al ierarhilor. Clerul de mir şi cel monahal nu avea reprezentanţi. Şi atunci
alegerea ierarhilor stătea sub influenţa intereselor politice. În ce priveşte Sinodul acesta aavea
să fie format din arhiereii în funcţie şi 8 arhierei titulari, dar fără scaun, fiecare pe numele
unui oraş din fiecare eparhie. Ori aceştia nu erau canonici. Erau numiţi de guvern şi întăriţi de
şeful statului. Era împotriva uzului Bisericii noastre. Cei de acum erau hirotoniţi pe seama
unor oraşe care n-au avut niciodată scaun episcopal:” Ploieştianul”, „Craioveanul”,
„Băcăuanul” ş.a. Mai târziu aceştia au îndeplinit funcţii de vicari, ca şi azi. Preşedinte era
Primatul sau, în lipsa lui, mitropolitul Moldovei.
Pe baza acestei legi, în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente privind
disciplina, administraţia, alegerile clerului, monahismul , etc.
1872 – Mitropolitul Nifon a pus bazele unui seminar la Bucureşti, ce avea să-i poarte
numele. A funcţionat până în 1949.
Nifon moare la 1875 – înmormântat la Cernica.
I-a urmat CALINIC MICLESCU (1875-86), nepot al lui Sofronie al Moldovei. Fost
egumen la Slatina (1851), Arhiereu titular la Hariupoleos (1855), Deputat în Divanul ad-hoc
al Moldovei şi apoi locţiitor de episcop la Huşi (1858-61), între 1863-65 locţiitor de
mitropolit la Moldov, iar din 1865 mitropolit ala Moldovei.
9 mai 1877 – independenţa de stat a României.
Acum s-a reînceput lupta pentru autocefalie, care în fapt exista, dar trebuia
recunoscută oficial. Ea era prevăzută în „Constituţiae” din 30 iunie 1866, iar în Legea
organică, de asemenea, Biserica Ortodoxă Română era numită autocefală.
Patriarhul IOACHIM III (1878-84) a mai făcut nişte obiecţii cu privire la Legea
organică şi mai ales la ” autocefalie”, spunând că nu o recunoaşte.
Calinic Miclescu a dovedit cu temeiuri canonice că Patriarhia nu are nici un drept de
amestec în treburile Bisericii noastre.
9 martie 1882 – luându-se în discuţie în cameră modificarea Legii organice s-a
exprimat dorinţa ca Primatul să fie numit Patriarh şi să se mai creeze o mitropolie, a Olteniei,
la Craiova.
25 martie 1882 – s-a sfinţit pentru prima oară la noi Sf. Mir în catedrala mitropolitană.
Aflând de toate acestea, Patriarhul a trimis o serie de mustrări Bisericii Ortodoxe Române.
Atunci, membrii Sinodului au însărcinat pe învăţatul episcop Melchisedec Ştefan să
întocmească un raport prin care să spulbere toate învinuirile aduse de Patriarhie (23
noiembrie 1882).
Abia sub IOACHIM IV (1884-86) a început o corespondenţă cu Patriarhia ecumenică ,
privind această problemă a recunoaşterii.
Februarie 1885 – s-a ţinut la Bucureşti, la Mitropolie, o adunare secretă a ierarhilor
asistaţi de Ministerul Cultelor (D.A. Sturdza), formulându-se o nouă scrisoare, întocmită de
Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea recunoaşterii
autocefaliei.
20 aprilie 1885 – a fost trimisă la CP scrisoaraea primatului Calinic Miclescu prin care
se cerea recunoaşterea autocefaliei.
Patriarhia ecumenică a convocat Sinodul patriarhal, aprobând.
Odată cu scrisoarea prin care încuviinţa cererea Bisericii Ortodoxe Române a atrimis
şi Tomosul de autocefalie semnat de patriarh şi 10 mitropoliţi (aprilie 1885 – fără zi).
1 mai 1885 – în Sinod a fost citit în traducere Tomusul şi apoi primatul a trimis o
scrisoare de mulţumire Patriarhiei ecumenice.
1881 – s-a înfiinţat Facultatea de Teologie Bucureşti.
1882 – s-a inaugurat Tipografia Cărţilor Bisericeşti care îşi continuă activitatea până
azi.
Moare la 14 august 1886 – înmormântat la mănăstirea Neamţ alături de Sofronie
Miclescu.
IOSIF GHEORGHIAN (1886-1893), fiu de preot din Botoşani

Studii la Academia Mihăileană, călugărit la Mogoşeni, diacon al lui Sofronie
Miclescu, diacon la capela română din Paris, egumen la Todireni, Episcop la Huşi (1865-79)
şi Dunărea de Jos (1879-86).
În timpul său, ministrul conservator Take Ionescu, (1858-1922) a prezentat în
Parlament „legea clerului mirean şi a seminariilor”. Mitropolitul Iosif a refuzat să o treacă
prin Sinod, socotind-o anticanonică. Se pare că din această cauză s-a şi retras (1893). În ce
consta Legea ?
Din pricina multelor neajunsuri pe care le sufereau preoţii s-au făcute multe intervenţii
pentru îmbunătăţirea stării lor materiale. Problema a fost discutată atât în Senat cât şi în
Sinod, dar nu s-a găsit nici o soluţie până în 1893, când Take Ionescu a adus proiectul de lege
în Senat. Legea a întâmpinat opoziţie din partea Partidului liberal şi a cercurilor romano-
catolice cu regele în frunte. În 1879, Papa ridicase vicariatul apostolic de la Bucureşti la rang
de episcopie, iar în 1887 devine Arhiepiscopie.
„Legea clerului mirean” avea să se ocupe de salarizarea clerului, întreţinerea
bisericilor, fixarea parohiilor, numirea şi pregătirea clerului de mir, controlul administrativ şi
disciplinar în Biserică. Se aprevedea salarizarea preoţilor din bugetul Statului sau al
comunelor; preoţii aveau să primească salariu în funcţie de studii. Se fixau prin lege şi
„taxele de epitralul”. În acest fel preotul devenea un funcţionar. S-a fixat acum şi numărul
parohiilor, speacificându-se că numai licenţiaţii vor putea ocupa un post la oraş. Aceeaşi lege
prevedea înfiinţarea de Consistorii eparhiale pentru judecareaa abaterilor clerului. S-a
reorganizat prin această lege şi învăţământul.
Au rămas în funcţie Seminarul Central Bucureşti, şi Seminarul „Veniamin” din Iaşi
precum şi „Nifon” din Bucureşti, precum şi alte 3 seminarii inferioarae la Roman, Râmnic şi
Curtea de Argeş.
Legea nu şi-a atins scopul în multe dintre puncte. În ce priveşte salarizarea, preoţii
supranumerari nu puteau trăi cu salariul, iar credincioşii nu-i mai ajutau.
În acest scop s-au constituit asociaţii de ajutoare a clerului român şi s-au înaintat mai
multe memorii în acest sens.
1902 – a luat fiinţă Casa Bisericii care aveaa menirea să controleze averile bisericeşti,
să administreze toate fondurile destinate pentru întreţinerea cultelor, să se acorde fonduri
pentru întreţinerea bisericilor, mănăstirilor etc. Şi chiar să ajute preoţii săraci. Însă, în mod
real, Casa Bisericii n-a putut fi de nici un folos, încât dispare la 1921.
1904 - s-a adus o adăugire „Legii clerului”: se măreau preoţilor cu vechime salariile cu
20%.
Cu toate măsurile luate, viaţa preoţilor nu s-a îmbunătăţit totuşi cu nimic, încât unii
dintre ei au fost nevoiţi să se alăture răsculaţilor la 1907.
GHENADIE PETRESCU (1893/1896), de la Argeş (1876-1893)

1875 – hirotonit arhiereu cu titlul „Piteşteanul”.
A ajutat la tipărirea colecţiei „DOCUMENTE PRIVITOARE LA ISTORIA
MODERNĂ A ROMÂNIEI”.
A fost ales mitropolit cu ajutorul conseravatorilor, dar a avut mult de sufaerit când au
venit la putere liberalii (anticlericali) şi apoi nu era agreat nici de rege.
1896 – mai mulţi membri ai Sinodului, instigaţi de politicieni, i-au adus felurite
învinuiri care au dus la depunerea sa adin treaptă. A fost dus la mănăstirea Căldăruşani.
S-a instituit o locotenenţă formată din IOSIF MANIESCU al Moldovei, GHERASIM
TIMUŞ al Argeaşului şi PARTENIE CLINCENI al Dunării de Jos.
O grijă a lor a fost repararea nedreptăţii făcută lui Ghenadie. În Sinod a fost anulată
sentinţa împotriva lui, dar în aceeaşi zi el a demisionat .
Moare la 1918 la Căldăruşani unde este îngropat.
IOSIF GHEORGHIAN (1896-1909), a II-a oară

Nu s-au înregistrat realizări de seamă, în afara afaptului de a fi tradus şi tipărit câteva
cărţi: din franceză: „Expunerea doctrinei Bisericii creştine ortodoxe” (1901), „Papalitatea
aschismatică” (1906) ale lui Vladimir Guette. Din literatura patristică, „Istoria bisericii şi
Viaţa lui Constantin cel Mare” a lui Eusebiu de Cezareea (1896), „Istoria bisericii” a lui
Sozomeu (1897), „Istoria bisericii” a lui Socrate (1899).
Ales membru de onoare al Academiei Române.
Moare la 24 ianuarie 1909 – îngropat la biserica Sf.Gheorghe (Cernica).
ATHANASIE MIRONESCU (1909-1911)

Seminar Socola, facultatea la Cernăuţi, profesor de morală la Facultate – Bucureşti
(1887), Arhiereu („Craioveanul”) (1895), episcop la Râmnic şi Noul Severin (1898-1909).
Era cel mai cult ierarh din vremea sa, întocmind o serie de lucrări teologice:
„Sf.Atanasie al Alexandriei „ (1900).
Împreună cu Gherasim Timuş a tradus în română „Istoria bisericii universale” a lui
Eusebiu Popovici )2 volume: 1900-1901).
20 martie 1909 – s-a votat Legeaa Comistoriului Superior Bisericesc
Aşa cum era concepută Legea din 1872, Sinodul rămânea oarecum izolat dea restul
clearului care nu avea nici un reprezentant acolo. De aceea s-au auzit des glasuri care acereau
modificarea legii în sens mai democratic.
Atunci, Spiru Haret, ministru al Cultelor a înaintat spre dezbatere acest proiect de
Lege.
Prin noua Lege se crea o instituţie separată de Sinod, cu rol aconsultativ – Consistoriul
Superior Bisericesc.
În el intrau toţi membrii Sf.Sinod, un preot – profesor de la Bucureşti, unul de la un
seminar, ales de acătre profesorii de la toate seminariile, 2 stareţi şi 17 preoţi din toate
eparhiile. Avea menirea de a afi un adevărat Parlament bisericesc.
18 decembrie 1911 – Legea a suferit modificări în sensulo că această nouă instituţie să
se facă ecou şi al credincioşilor.
În ciuda intenţiilor bune, Consistoriul nu a reuşit să dobândească autoritatea
preconizată, ba a avut şi urmări negative asupra vieţii bisericii.
A dat naştere la abinecunoscuta „Criză” bisericească al cărei exponent a fost
GHERASIM SAFIRIN al Romanului.
Acesta a mers atât de departe încât în şedinţa din 12 octombrie 1909 a aruncat
anatema asupra întregului Sinod.
Acum a început un adevărat scandal de presă, fololsindu-se cele mai urâte mijloace
pentru înjosiraea Bisericii Ortodoxe Române şi a ierarhilor ei. Şi catolicii nu erau străini de
aceasta. Ba chiar ajunseseră să scrie că rezolvarea crizei stă în unirea cu Roma şi chiar s-a
propus primatului Athanaksie M acest fapt.
Susţinut de câţiva agenţi ai catolicismului precum şi de preoţii caterisiţi Gherasim
Safirin şi-a îndreptat atacurile asupra mitropoliei ajungându-se la un proces sinodal.
Sf.Sinod l-a găsit nekvinovat pe mitropolitul primat iar Gherasim a fost depus din
scaun.
28 iunie 1911 – cu toatae acestea Athanasie demisionează şi se retrage la Cernica.
Moare în octombrie 1931 – îngropat la kcimitirul mănăstirii Cernica.
CONON ARĂMESCU-DONICI (1912-1919)
seminarul Socola, Facultataea de Ştiinţe şi Litere Iaşi, Teologie la Cernăuţi unde
devine şi doctor
1897 – arhiereu („Băcăuanul”)
1902-1912 – la Huşi
1914 – pe când era mitropolit se tipăreşte ediţia sinodală a „Bibliei”.
În timpul războiului rămâne în Bucureşti, alături de păstoriţii săi.
Moare la 1922 – îngropat la Cernica
1919- a fost ales MIRON CRISTEA
ÎNFIINŢAREA AEPISCOPIEI ARGEŞULUI

18 octombrie 1793
S-a înfiinţat la propunerea lui Dositei Filitti, găsindu-se cu cale că pentaru o mai bună
administrare a mitropoliei ar fi bineş să se mai înfiinţeze o episcopie căreia să i se arondeze
judeţele Argeş şi Olt.
Primul episcop avea să fie aici românul cărturar IOSIF SEVASTIAS (1793-1820)
Motivele înfiinţării:
iniţial, în anafrana mitropoliei erau invocatea ca motive depărtarea prea mare a
judeţelor Argeş şi Olt.
Adeavăratele motive: Dositei voia să lase la aBuzău ,în locul său, pe nepotul său,
Constandie Filitti. Dar partida boiekrilor îl doraea pe Iosif la Buzău. De aceea Dşositei va
propune înfiinţaraea unui nou scaun (la Argeş) pe carae l-a dat lui Iosif, iar pe Constandie l-a
pus la Buzău.
17 noiembrie 1793 – Patriarhul ecumenit NEOFIT dă aprobarea stră+mutării lui Iosif
din scaunul Sevastiei în al Argeşului.
13 deacembrie 1793 – s-a făcut alegerea canonică a lui Iosif, semnând mărturisirea de
credinţă în „Condica Sfântă”.
23 februarie 1794 – ALEAXANDRU MORUZI dă un hrisov oficial de înfiinţare a
noii eparhii. În acest hrisov se dădea o întâietate de onoare episcopului Iosif între ceilalţi
episcopi.
IOSIF
Născut în satul Malaia – Vâlcea.
Părinţii lui s-au călugărit la bătrâneţe (Arsenie şi Marta).
De mic , el a intrat în schitul Turnu, ctitoria mitropolitului Varlaam, apo s-a dus la
Cozia, să înveţe carte şi l-a avut dascăl pe Rafail, chiortositorul cărţilor tipărite la Râmnic în
seacolul XVIII.
Episcopul Chesarie al Râmnicului l-a luat pe lângă sine şi l-a hirotonit diacon. Apoi
Filaret l-a hirotonit ieromonah. I-a înceredinţat egumenia mânăstirii Sf.Dumitru – Craiova,
metoc al Episcopiei Râmnicului.
1783 – tipărea pentru prima oară în română SINOPSIS sau „Vjiaţa Sf.Atanasie cel
Mare”.
Apoi au mai fost tipărite şi alte cărţi la îndemnul său.
Activitatea sa l-a impus în ochii episcopului Filaraet care l-a propus pentru ridicarea în
treapta episcopatului. Patriarhia ecumenică şi-a dat consimţământul pentru a afi ales în
scaunul Sevastiei. Şi apoi a ajuns episcop de Argeş.
S-a remarcat la Argeş, în primul rând prin acctivitatea cultural-tipografică. Neavând
însă o tipografie la Argeş a tipărit în alte acentre.
A purtat corespondenţă cu negustorul Hagi Pop din Sibiu, care trimisese material
tipografic în multe rânduri la Râmnic.
1795 – Hagi Pop scria lui Iosif, propunându-i să retipărească Mineiele de la Râmnic.
Ca rezultat, Mineiele (cele 12) au fost retipărite în 1804-5, după ediţia din 1776-1780,
la Buda prin purtarea de grijă a medicului IOAN PIUARIU MOLNAR, fiul preotului cu
acelaş nuşme, zis Tunsu din Sadu. S-au tipărit 2 rânduri, unele pentru Transilvania, unele
pentru Ţările Române.
Următoaraea ediţie a Mineielor a fost dată la Neamţ (1830-32) şi apoi Sibiu (1853-
56).
1806 – Iosif tipăreşte la Sibiu „Slujba Sf.Nifon”.
Iosif dorea să tipărească la Sibiu şi „TÂLCUL EVANGHELIEI”a lui Teo9filaet al
Bulgariei tradus de Gherontie şi Grigorie din Moldova.
Întrucât cartea aavea „multea cuvinte împotriva latinilor” nu s-a putut tipări în Ardeal,
ci numai la Iaşi, mai târziu, în 1805.
1811 – „OCTOIH” tipărit la Pesta cu ajutorul dr.Ioan Pinariu Molnar.
În prefaţă se arăta că traducerea Octoihului mic a făcut-o episcopul DAMASCHIN al
Râmnicului, iar traducerea slujbelor din zilele de rând un arhimandrit GHENADIE. Teaxtul
era îndreptat de nişte acălugări de la Neamţ, desigur GRIGORIE şi GHERONTIE.
1816 – s-a tradus şi tipărit la Neamţ o lucrare de peste 500 pagini având un titlu foarte
lung: „ARĂTARE SAU ADUNARE PE SCURT A DUMNEZEEŞTILOR DOGME ALE
ACREDINŢEI....A LUI Atanasie din Paros... şi Întrebările cu răspunsurile teologhiceşti ale
lui At.cel Mare.... şi Cuvânt despre purcederea Sf.Duh... a ieromonahului Macarie Macri.
Din „Prefaţă” rezultă că traducereaa au făcut-o cei 2 călugări Gherontie şi Grigorie.
1818 – s-a tipărit la Neamţ cu ajut6orul episcopului Iosif „NOUL TESTAMENT”.
1819 – APOLOGIA – o nouă ediţie apărută la Neamţ, tradusă de Gherontie.
1820 – ŞASE CUVINTE PENTRU PREOŢIE ale lui IGA tradusă de Graigorie şi
tipărită la Bucureşti.
1820 – PENTICOSTAR.
Acelaşi interes a manifestat episcopul Iosif şi faţă de şcoli.
1797 – a înfiinţat o şcoală pentru pregătirea candidaţilor la preoţie la amănăstirea
Antim.
1812 – a încercat, împreună cu episcopul CONSTANDIE al B2 să deschidă o şcoală
de muzică psaltică la Mitropolie, urmând să aibă dascăl pe ieromonahul Macarie. Dar planul
lor nu s-a putut realiza. Dar Iosif mai avea a3 şcoli: una pe lângă Episcopie, la Argeş, una ala
Piteşti şi una la Slatina.
La începutul seacolului XIX el a restaurat şi biserica ctitiroită de Neagoe Basaraab,
ridicând în jur şi ceva case noi, cât şi un paraclis cu hramul Sf.Nifon.
În plus, episcopul Iosif s-a ocupat şi de zidirea aaltor biseraici: Corkbii de Piatră
(Argeş), Galeş, Sălişte (Argeş);
1807 – a actitorit o biserică în satul natal – Malaia (judeţul Vâlcea) cu hramul
Sf.Nicolae şi Sf.Paraschiva.
1811 – ceaa mai importantă ctitorie a sa: Valea Danului, hram Sf.Nicolae.
La îndemnul său s-au mai ridicat biserici: biserica Stânişoara, reafăcută de nişte
ciobani din Sibiu.
1808 – face catagrafia abisericilor, mănăstirilor, preoţilor şi călugărilor din Eparhie.
1809 – exarhul Gavriil Bănulescu a numit pe Iosif „efor” al mănăstirilor din Ţara
Românească.
După plecarea lui IGNATIE de Arta, Iosif a cârmuit Mitropolia până la alegerea lui
NECTARIE.
1818 – i s-a dat lui Iosif, pentru meritele sale, mănăstirea Cozia cu toate mektoacele
sale.
Moare la 27 octombrie 1820 , înmormântat laa mănăstirea Toţi Sfinţii mektoc al
Episcopiei Argeş.
ILARION GHEORGHIADIS (1820-21)

ales de Divan în şciuda opoziţiei ierarhilor ţării.
Născut la Bucureşti, învaţă carte la şcoala D-na.Bălaşa.
Călugărit şi hirotonit cu ksprijinul lui Dositei Filitti
Ajunge stareţ la Dealu, apoi la Sf.Ioan cel Mare din Bucureşti.
A fost unul din sfetnicii lui Tudor Vladimirescu
Mai 1821 – când turcii se apropiau de Bucureşti, Ilarion a fugit la Braşov.
GRIGORIE RÂMNICEANU (1823-28) din părţile Vâlcii (născut 1763). De tânăr –

ierodiacon la Râmnic, când era episcop Filaret al cărui ucenic se consideră
deprinde foarte bine greaca şi meşteşugul caligrafiei. A ostenit aca adiortositor al unor
acărţi tipărite la Râmnic sub Filaret.
1792 – când Filaret a ajuns mitşropolit l-a luat pe Grigorie la Bucureşti şi l-a făcut
arhimandrit.
Sub Sositei Filitti diortoseşte „Pravoslavnica învăţătură” (1794) şi „Triodul” (17989),
amândouă cu prefeţele lui.
A tradus şi cărţi din greceşte.
Grigorie s-a ocupat şi de pregătireaa candidaţilor la hirotonie, încât a şi fost chemat ca
„dascăl al cuvântării de Dumnezeu” la Sf.Sava.
După alegerea la Argeş s-a străduit, deşi bătrân, să împlinească multe din nevoile
eparhiei”.
1824 – întocmeşte o statistică a eparhiei.
1826 – a dat la tipar „Logica” Sf.Ioan Damaschin. Prin această lucrare a demonstrat că
şi în limba noastră pot fi exprimate noţiunile de filosofie.
Mjoare la 1828.
ILARION (1828-45)
1827 – S-a reîntors la Bucureşti cerând să fie reaşezat în scaun, ceea ace s-a întâmplat
la 1828.
Dar el a stat mai mult în Bucureşti, treburile episcopiei fiind conduse de
protosinghelul VASILE, locţiitorul său, apoi de arhimandritul SAMUIL TĂRTĂŞESCU.
De la episcopul Ilarion ne-au rămas câteva cuvântări rostite în diverse ocazii,
dovedindu-l un cuvântător talentat.
1836 – s-au deschis cursurile seminarului de la Argeş.
1834 –40 – a participat alături de ceilalţi 2 episcopi la conducerea traaeburilor
Mitropoliei.
Moare la 1845, înmormântat la mănăstirea Antim.
SAMUIL TĂRTĂŞESCU – SINADON

(1845-49)
A rectitorit biserica Vieroş
A învăţat carte şi a slujit mai mult de 20 ani la Episcopia Buzău.
1837 – devine arhiereu titular
1845 – face o catagrafie a eparhiei.
CLIMENT (1850-62)
originar din Pantelimon – Bucureşti
fost diacon de mir
EPISCOPIA ARGEŞULUI a II-a jumătatae a secolului XIV – începutul seacolului

XX
NEOFIT SCRIBAN (1862-65)
originar din Suceava

studii la Şc.Vasiliană, Academia Mihăileană Iaşi şi Colegiul Sf.Sava Bucureşti.
A fost pe rând profesor la şcolile naţionale din Fălticeni şi de la Neamţ, rector al
Seminarului Sjocolaa (1860-62), arhiereu de Edesa.
A fost unul din promotorii8 mişcării de unire.
A dat lalumină mai multe lucrări istorice, manuale, lucrări teologice, didactice,etc.
Până la 1865 a păstorit ca locţiitor, dar a fost numit apoi prin decret domnesc.
Numirea prin decret l-a nemulţumit şi s-a pus în fruntea luptei pentru „canonicitate” dându-şi
şi demisia.
În locul său a fost numit GHENADIE ŢEPOSU (1865-68)
ORIGINAR ADIN PĂRŢILE Buzăului, călugărit la schitul Nifon preot la capela
română la Lipsca.
Reântors în ţară, devine egumen la Sf.Gheorghe Nou.
1864 – locţiitor de episcop la Buzău
10 mai 1865 – numit episcop la Buzău, prin decret. După câteva zile, la Argeaş.
1868 – este suspendat şi se retrage la Bucureşti ca arhiereu – locotenent al eparhiei
Buzău.
1873 – devine membru în comitetul de redacţie „BOR”
1875 – participă împreună cu Melchisedeac Ştefănescu la Congresul „vechilora
catolici” la Bonn.
În locul său a fost readus NEOFIT SCRIBAN ca locţiitor de episcop. A păstorit până
în 1873 f, căci a fost ales un nou episcop.
Neofit s-a retras în satul natal, în Suceava.
Moare la 1884, îngropat în biserica ctitirită împreună cu fratele său Filaret.
IOSIF NANIESCU (1873-75)

devine mitropolit
GHERASIM PETRESCU PITEŞTEANUL (1876-93)

s-a ocupat foarte mult cu refacerea şi ridicaraea de biserici. A făcut numeroase avizite
canonice. A ajutat mai multe societăţi filantropice.
1893 – devişne mitropolit primat.
GHERASIM TIMUŞ (1893-1911)

cursurile seminarului Socola, Facultaatea Litere Iaşi şi Bucureşti , Facultataea
Teologie Cernăuţi unde a luat şi doctoratul.
Profesor de V.T. şi deacan la Facultataea Teologică Bucureşti
1886 – arhiereu locotenent
A scris mai multe lucrări teologice de mare valoare, studii în „BOR”, traduceri din
franceză.
Împreună cu Athanasie Mironescu a tradus din germană „Istoria bisericii universală” a
lui Eusebiu Popovici.
A editat „Tetraevanghelul” diac. Coresi (1560-61)
Ca episcop s-a îngrijit de restaurarea mănăstirii Turnu şi Stânişoara pe Valeaa Oltului.
Moare la 1911, înmormântat la mănăstirea Turnu.
Legat de Facultaatea de Teologie, i-a lăsat 10000 lei spre a fi ajutaţi studenţi în
vederea speacializării.
CALIST I9ALOMIŢEANUL (1912-17)

preot la biserica Deleaa Nouă
profesor de religie la unele licee
preşedinte al Societăţii clerului român „Ajutorul”
EVGHENIE HUMULESCU PITEŞTEANUL (1917-18)

mare cunoscător aal muzicii psaltice.
TEOFIL MIHĂILESCU PLOIEŞTEANUL (1917-18)
EPISCOPIA BUZĂULUI ÎN SECOLUL XVIII ŞI ÎNCEPUTUL LUI XIX

în cursul epocii fanariote au păstorit la Buzău 11 episcopi, din care 5 au fost greci, toţi
în as II-a jumătate a seacolului XVIII.
IOASAF (1708-1716)
ales în locul lui DAMASCHIN DASCĂLUL care fusese mutat la Râmnic.
Era proegumen al mănăstirii Argeş
Se parea că aa ctitorit schitul Scăueni (Vâlcea)
DANIIL (1716-19) - mitropolit 1719-31

Fost egumen la Aninoasa.
ŞTEFAN (1719-32) - mitropolit 1732-38
MISAIL (1732-39)
mitropolitul NEOFIT CRETANUL îi dăduse îngăduinţa ca la slujbe să poarte saros
ca şi mitropolitul.
17 octombrie 1739 – a păstorit ţara, fiind luat de oştile ruseşti care se retrăgeau de la
noi.
Moare la 1740 la Kiev.
METODIE /1741-48)
Scaunul a afost cârmuit pentru o vreme de arhimandritul SOFRONIE, egumen la
Argeş.
METODIE are maraele merit de a fi repus în funcţie tipografia episcopiei care nu mai
lucra din 1704.
A tipărit: ACATISTUL CĂTRE PREA SFÂNTA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
CEASLOV
APOSTOL toate în 1743
CATAVASIER
MOLITVELNIC (1747)
A acordat atenţie celor două şcoli din incinta episcopiei, una grecească, una
slavoneaască.
1746 – a înfiinţat o şcoală grecească la Fjocşani.
Ctitor de lăcaşuri sfinte:
Biserică nouă la Cislău
Alta la mănăstirea Menedic (ctitorită de Vintilă Vodă)
20 ianuarie 1742 – obţine un hrisov de la MIHAI RACOVIŢĂ (1741-1744) prin care
se recunşoşteau Ejpiscopiei toate metocurile închinatae anterior.
Moare la 23 martie 1748
FILARET MIHALITZIS (1748-53) - mitropolit (1753-60)

Egumen la Sf.Ecaterina – Bucureşti (era grec)
Devine mitropolit la 1753 în locul lui NEOFIT CRETANUL
ANTIM (1753-56)
De la mănăstireaa Mărgineni – Prahova (închinată Muntelui Sinai)
Grec de neam
31 august 1756 – s-a întrunit la Bucureşti un sinod prezidat de mitropolitul Filaret
împreună cu alţi 6 arhierei greci şi cu GRIGORIE SOCOTEANU de la Râmnic, luând în
dezbatere cazul lui Antim ce se făcuse vinovat de nişte abataeri.
Antim , singur, a depus „paretisis”, neputând dovedi contrariul.
S-a retras la mănăstirea Sf.Ecaterina din Sinai de unde se plângea patriarhului
Aleaxandriei, MIHAI PSALTUL, unui vizir şi capuchehaiei d-lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT.
RAFAIL (1756-63)
Septembrie 1763 – participă ca „proin Buzău” la alegerea urmaşului său la Buzău.
COSMA POPESCU (1763-1787) - mitropolit (1787-92)

era protosinghel al Mitropoliei
ceilalţi candidaţi: PARTENIE de la Tismana, carae a fost numit episcop la Râmnic şi
arhimandritul NICHIFOR de la Argeş, identificat cu NICOLAE POP din Balomir, vicar al lui
Inochentie Micu.
A reluat activitatea tipografică:
„PSALTIRE „(1767)
„LITURGHIER” şi „CATAVASIER”(1768)
s-a îngrijit îndeaproape de cele 2 şcoli de la episcopie – una greacă, una slavo-română
– care a devenit mai apoi românească.
Sub el s-au efectuat lucrări de restaurare în incinta Episcopiei. Cu ajutorul d-lui
ALEXANDRU IPSILANTI, ep. Cosma a zidit un nou paraclis, a refăcut casele arhiereşti şi
chiliile şi a ridicat altele noi.
A terminat lucrările la schitul Cislău
A ctitorit şi bisericuţa din Flămânzeşti – Argeş
DOSITEI FILITTI (1787-93) - mitropolit 1793-1810

egumenul grec al bisericii Sf.Ioan cel Mare din Bucureşti
a fost ales împotriva voinţei d-lui. NICOLAE MAVROGHENI (1786-1790)
a păstorit în împrejurări grele, pricinuite de războiul ruso-austro-turc (1787-91)
1791 – era în Divan. Atunci Divanul a adresat delegaţiilor rusă şi austriacă, aflate la
Şiştov un memoriu prin care se cerea autonomia şi neutralitataea ţării, desfiinţarea raialelor
turce.
În timpul lui s-a alcătuit o Cjondică de documente a Episcopiei.
1793 – ales mitropolit.
COSTANDIE FILITTI (1793-1819)

nepot de soră a lui Dositei
Costandie a fost protosinghel la mitropolie.
Născut la Ziţa în Grecia, ca al III-lea fiu al lui Constantin Cremidi. Toţi cei opt copii
au luat numele de familie al mitropolitului, frate a soţiei lui Craemidi.
A învăţat la biserica Sf.Ilie din Ziţa unde s-a şi călugărit.
A fost apoi adus în Ţara Românească de unchiul său pe când era egumen al bisericii
Sf.Ioan cel Mare.
Ca episcop s-a aarătat un bun gospodar:
A terminat reparaţiile la Cateadrală şi reşedinţaq episcopală; a terminat biseraica din
Săseni, a refăcut schitul Găvanele.
A zidit în Bucureşti biserica Sf.Dumitru, mektoc al Episcopiei.
Prima biserică de lemn a fost ridicată în 1650 de BADEAA BĂLĂCEANU, în locul
căreia STROE RÂMNICEANU a ridicat o nouă biserică de piatră pe la mijlocul seacolului
XVIII. Încă de pe la 1700 biserica era închinaştă Episcopiei Buzău.
1819 – refăcută de episcopul Constandie.
Ca om de cultură:
1814 – IOAN CARAGEA (1812-1818) l-a numit în fruntea Eforiei şcolilor, alcătuită
în scopul reorganizării şcolii domneşti greceşti.
S-a îngrijit şi de şcoala greaacă de la Episcopie care era sub directa sa îndrumare.
Doc. 1817 – o „anakfora” cereaa să se rânduiască învăţători români în toate aoraşele şi
satele din cuprinsul ţării.
Episcopul a contribuit şi la înfiinţarea unui teatru în limba greacă.
A tipărit:
PSALTIRE şi LITURGHIER (1817) la Râmnic, pentru că la Buzău tipografia nu mai
funcţiona de aproape jumătate de secol.
Activitatea socială:
Iniţiator al înfiinţării spitalului Filantropia împreună cu doctorii CONSTANTIN
CARACAŞ, CONSTANTIN DARVARI şi fratele său SILVESTRU FILITTI.
A purtat de grijă spitalului Gârlaşi din Buzău fondat la 1792 de Maria Minculescu.
Fiind grec de neam, a luat parte la lupta de eliberare a neamului jsău de sub jugul
otoman, făcând parte din comitetul revoluţionar elenic de la Bucureşti. Şi tot de aceea aa
manifestat o atitudine filo-rusă.
1794 – semna refuzul ţării de a trimite zaharele la CP.
1806 – alături de mitropolitul Dositei, a scăpat Bucureştiul de un foc pe care-l
pregăteau turcii.
1819 – d-l. ALEXANDRU ŞUTU (1818-1821) a pus câţiva vlădici să semneze o
plângere împotriva lui Constandie şi poruncea marelui logotăt Alexandru Ipsilanti să facă
inventarul Episcopiei.
În aqceastă situaţie, Constandie şi-a înaintat demisia la 27 iulie 1819 şi s-a refugiat la
Mehadia, unde a şi construit o bisericuţă. Însă, consulul Rusiei a intervenit pentru el şi i s-a
îngăduit să se întoarcă la Bucureşti, dar n-a mai putut să-şi ocupe scaunul de Buzău, pentru că
a doua zi după demisia sa, a şi fost ales în locul său arhimandritul GHERASIM RĂTESCU.
După retragere, ex-episc. a stat un timp la Chişinău, apoi la Braşov şi s-a stabilit în
cele din urmă la Bucureşti . Moare la 8 seaptembrie 1827 - îngropat în biserica Sf.Dumitru.
GHERASIM RĂTESCU (1819-1825=

1821 – A FOST NEKVOIT SĂ SE REFUGIEZE LA Braşov, împreună cu
mitropolitul Dionisie Lupu.
În scurta sa păstorire s-a îngrijit de catedrala episcopală şi clădirile împrejmuitoare, cât
şi de schitul Răteşti.
S-a retras mai apoi la mănăstireaa Căldăruşani şi a refuzat să-şi mai reia scaunul.
31 martie 1825 – a înaintat paretisis.
Moare în ianuarie 1844.
CHEASARIE (1825-46)
născut în 1784.
A avut 2 fraţi: Gherasim ajuns arhimandrit la Buzău şi Ana călugărită la bătrâneţe la
Răteşti.
Încă de mic, tânărul Constantin (numele de laic) a fost încredinţat episcopului Iosif al
Argeşului carae l-a dat la şcoala greacă de la Domniţa Bălaşa condusă de maraele Lambru
Fotiadis.
Tuns în monahism şi ajunge arhidiacon al lui Iosif.
1820 – iconom al mănăstirii Antim, metocul episcopiei de Argeş
1823 – iconom laa Mitropolie
1825 – episcop
1828 – Un fapt de seamă petrecut sub el aa fost alipireaa teritoriilor aparţinătoarae
fostei mitropolii a Povilaviei la Episcopia Buzăului.
Se poate remarca intensa aactivitatae tipografică a episcopului Chesarie.
Se ştie că în 1768 activitataea tipografică la Buzău încetase.
Se reluase numai la 1832 datorită mitropolitului Grigorie.
1832- ceruse mitropolitului Neofit cele necesare tiparului atunci când venise din exil.
Dar ca să poată înze4stra bisericile cu cărţi Chesarie a mai cumpărat o tipografie de la
Buda.
1834-46 – s-au tipărit aici mai bine de 60 cărţi: de slujbă, de învăţătură.
7 ianuarie 1839 – apare la Buzăuz primul ziar bisericesc: „Vestitorul bisericesc”.
Era redactat de ieromonahul DIONISIE ROMANO, profaaesor la Buzău şi Gavriil
Munteanu, inspectorul seminarului de acolo.
Potrivit „Regulamentului organic” s-a deschis la Buzău un seminar cu 4 ani de studiu.
La deschidere a participat ca delegat din partea episcopului învăţatul arhimandrit EUFROSIN
POTECA.
Chesarie s-a îngrijit şi de recrutaraea unor acadre didactice corespunzătoare.
A mai înfiinţat şi o şcoală de cântăreţi, având ca dascăl pe renumitul GHELASIE
BASARABEANUL, apoi o şcoală de iconari sub conducerea lui Nicolae Teodorescu. Printre
ucenicii acestuia aa fost şi nepotul său de soră, GHEORGHE TATARĂSCU – pe care
Chesarie l-a trimis în Italia să înveţe pictura.
1833 - a luat fiinţă aici şi o şcoală desculptură.
Pe de altă parte a adepus eforturi pentru restauraraeaa şi ridicarea de biserici.
A ridicat o nouă reşedinţă episcopală din zid.
Deasemenea a ridicat pentru seminar o nouă clădire funcţională şi azi.
Aa ridicat biserica ade la mănăstirea Cjiolanu, schitul Cjoziei , schitul Cislău, biserica
mănăstirii Suzana ş.a.
Aproape toate au fost zugrăvite de N.Teodorescu.
Moare la 30 noiembrie 1846.
FILOTEI (1850-60)
după moartea lui Chesariea, scaunul a rămas vacant 4 ani.

Filotei era originar din Transilvaniaa (născut la 1805)
Călugărit la Sinaia
A sprijinit tipărirea de cărţi chiar înainte de a ajunge episcop.
1852 – a raepus în funcţie tipografia din Buzău, tipărind cam 15 cărţi.
Ceaa mai însemnată:”BIBLIA” de la Buzău (5 volume).
1854-56) – Aveaa la bază teaaxtul Bibliei de la Blaj
1795
1851 – a hotărât deschiderea de şcoli pe lângă fiecarae biserică, urmând caa preotul să
fie şi învăţător.
Pentru că în 1848 seminarul se închisese, a deschis la biserica Berca o „şcoală de
candidaţi”.
Episcopul Filotei a aacordat ajutoare pentru refacerea unor locaşuri de închinare.
1859 – îmbolnăvindu-se grav aa fost dus la mănăstirea Ciolanu.
Moare la 1860.
EPISCOPIA BUZĂULUI
DIONISIE ROMANO (1859-73)

născut la 1806 – Săliştea Sibiului
călugărit la Neamţ; pleacă la Bucureşti şi a lucrat la tipografia particulară de la
Cişmeana Mavrogheni.
Martie 1832 – profesor la Buzău
Cu ajutorul episcopului Chesarie, a ridicat aici 2 clădiri pentru şcoală.
S-a dovedit un pedagog luminat folosind în educaţie metode noi, cu deschidere.
A tipărit câteva manuale didactice.
1838-43 – a condus şi şcolile săteşti din tot judeţul.
Paralel cu slujba de învăţător, a fost un timp şi director al tipografiei eparhiale.
Împreună cu Gavriil Munteanu, profesor la Seminar a scos prima foaie bisericească:
„Vestitorul bisericesc” (1839-40).
1843-48 - profesor şi director al Seminarului din Bucureşti
1848 – participă la Revoluţie, fapt pentru care a afost închis la Văcăreşti şi apoi exilat
în Transilvania.
1851 – egumen la Sadova, mănăstirea lui Matei Basarab, deschizând aici şi o şcoală
pentru copii şi călugări
1850-53 – a tipărit la Bucureşti o nouă foaie bisericească „Eho ecleziastic”. Această
foaie aveaa şi un supliment: „Bibliotecă religios-morală” în care el a tipărit în broşuri mai
multe lucrări: „Geniul creştinismului de Chateanbriand, „Confesiunile” Feric.August.
1853-54 – În timpul ocupaţiei ruseşti a trebuit să plece la mănăstirea Neamţ, unde a
fost numit locţiitor de staraeţ,k apoi stareţ pe viaţă.Aici şi-a afăcut un plan îndrăzneţ de
înfiinţare a mai multor şcoli, toate cu 4 ani de studii.
În incinta bisericii a înfiinţat un seminar cu 3 profesori.
S-a îngrijit de refacerea tipografiei mănăstirii, a raeorganizat spitalul de aici, a
construit chilii noi şi un arabondaric.
Îndată ce ALAEXANDRU GHICA susţinătorul lui Dionisie, a pierdut scaunul,
mitropolitul Sofronie l-a înlăturat. La rugămintea noului stareţ, Gherasim, s-a dispus şi
desfiinţarea seminarului.
1859 – Djionisie – locţiitor de episcop la Buzău
1862 – hirotonit abia, la Iaşi
1864 – trece la Huşi
1865 – numit episcop la Buzău
În cursul păsto9ririi s-a interesat de bunul mers al seminarului. Aa introdus studiul
unei limbi străine şi studiul muzicii vocale.
1860 – a reorganizat tipografia aeparhială , tipărind chiar câteva acărţi de slujbă.
1873 – fiind învechijtă, tipografia şi-a încetat definitiv activitataea.
1859 – episcopul Dionisie a înfiinţat şcoli monahale la schiturile Nifon, Răteşti şi
Coteşti.
A restaurat paraclisul Episcopiei, a ridicat o şcoală la schitul Nifon, au fost acaptatae
izvoarele de ape minerale de aici.
Din banii săi a înfiinţat primul parac public în Buzău. A dat bani pentru multe
mănăstiri, pentru ridicarea cataedraleia ortodoxe din Sjibiu.
Episcopul Dionisie nu şi-a arătata calităţile de patriot numai prin acaestea, ci şi prin
sprijinireaa reformelor lui Cuza.
A făcut şi o însemnată donaţie Bibliotecii Academiei Române.
A donat toate cărţile din biblioteca maraelui bibliofil Constantin Cornescu
Olteniceanu, cumpărată de el. Erau 80 de titluri de cărţi (sec.XVI-XVII), care au reprezentat
primul fond de carte al BAR.
1868 – Societatea academică l-a ales pe Dionisie ca membru onorar.
După moaretea sa, întreaga sa bibliotecă a intrat în patrimoniul BAR: peste 150
manuscrise de maximă importanţă şi aproximativ 7000 cărţi.
Moare la 1873.
INOCHENTIE CHIŢULESCU (1873-93)

fiu de preot din Bucureşti
seminarul din Bucureşti, colegiul Sf.Sava
trimis la Pesta, împreună cu Atanasie Stoenescu
reîntors, a fost numit profesor la şcoala pentru preoţi din mănăstirea Glavacioc, apoi la
Seminarul din Bucureşti.
1861-68 – egumen la Dealu.
Păstoria lui nu s-a remarcat prin fapte prea de seamă, dar a ajutat cu bani mai multe
acţiuni filantropice: cumpărarea de cărţi pentru copiii săraci, burse pentru studenţi teologi,
înzestrarea fetelor de la azilul D-na Elena Bucureşti, a dat bani pentru spitale ş.a. Moare la
1793.
A urmat VALERIAN ŞTEFĂNESCU (1893-94) fratele lui Melchisedec Ştefan, iar
apoi a fost ales DIONISIE CLIMESCU (1894-1921).
EPISCOPIA RÂMNICULUI
ÎN SEC.XVIII ŞI ÎNCEPUTUL SEC.XIX
În timpul regimului fanariot au păstorit aici ierarhi, ultimii 2 fiind greci.

DAMASCHIN (1708-1725), urmaş al lui Antim Ivireanul.
În urma războiului turco-austriac, Oltenia a fost încorporată Imperiului habsburgic
(1718-39). În 1739, în urma unui război turco-austriac Oltenia a fost realipită Ţării
Româneşti.
Februarie 1717 – el însuşi în fruntea unei delegaţii merge la Viena pentru a înainta un
memoriu în 10 puncte prin care cereaa respectarea drepturilor Bisericii Ortodoxe Române.
Aici, CAROL VI 81711-1740) a dat un decret în acest sens – 1717.
22 febr.1719 – Carol dă un alt decret în care se reglementau probleme referitoare la
administrarea Olteniei şi respectarea drepturilor religioase.
Dar Episc.Râmnicului era scoasă de sub Belgrad. Se oprea închinarea de biserici la
Locurile Sfinte. Mănăstirile erau supuse direct guvernului austriac ce avea să întărească
alegerea de egumeni.
Noiembrie 1719 - episcopii şi egumenii IOAN de la Hurezi, ŞTEFAN de la Bistriţa,
ŞTEFAN de la ARNOTA şi PAHOMIE de la Govora au înaintat Curţii un memoriu în 11
puncte prin care cereau aca Episcopia să fie ridicată la rang de Mitropolie care să atârne direct
de Constantinopol, se cerea pentru episcop dreptul de îndrumare şi control al bisericilor.
Punctul 10: înfiinţarea unei şcoli româneşti la Vâlcea şi o şcoală latinească la Craiova!
Pe de altă parte, Damaschin şi-a făcut o preocupare adin traducerea cărţilor liturgice în
româneşte, adar n-a putut să tipărească prea mult.
Abia la sfârşitul vieţii sale a izbutit să tipărească un „CEASLOV” (1724), o altă
lucrare era „ÎNVĂŢĂTURĂ PENTRU ŞAPTE TAINE”, cartea fiind interzisă în
Transilvania.
1725 – „PSALTIRE”.
Deşi el n-a putut să tipărească prea mult, a mai tipărit :
„MOLITVELNIC „ (1730)” - „TRIOD(1731)”
„LITURGHIER (1733)” - „CATAVASIER (1734)”
„MINEIELE” , PRELUCRATE ŞI TIPĂRITE DE Chesarie mai târziu în (1776-1780).
Tot el a mai tradus în româneşte „TÂLCUIREA EVANGHELIILOR” a lui
TEOFILACT al OHRIDEI.
Moare la 5 decembrie 1725, având să rămână în IBR cel mai hotărât susţinător al
introducerii limbii române în Biserică.
IPOPSIFIUL ŞTEFAN (1726-27)

confirmat de Carol VI la 15 octombkrie 1726
aşezat în scaun: martie 1727 la Craiova.
Însă mitropolitul Moise Petrovici de la Bg. Acare-l şi propusese i-a amânat mereu
hirotoniaq, fiind prins de alte treburi, încât ŞTEFAN a adormit 20 aug.1727 stând în jilţul din
biserică.
INOCHENTIE (1727-1735)
de la Brâncoveni
- confirmat la 11 mai 1728
hirotonit la Belgrad şi instalat la Râmnic de către episcopul Timişoarei.
27 aprilie 1729 - s-aa dat un decret prin care se cerea o situaţiea acât mai amănunţită a
mănăstirilor din Oltenia.
Se prevedea ca averile mănăstirilor închinate să fie preluate de fisc, iar preoţii şi
diaconii erau scutiţi de ploconul care se daa episcopului.
În schimb erau îndatoraţi la impozite către fisc.
Decretul a stârnit indignarea episcopului şi aq clerului, încât INOCHENTIE a înmânat
curţii un memoriu, semnat de el şi alţi 14 egumeni.
1733 – a făcut un drum la Viena pentru a înfăţişa aceste plângeri.
1731 – a trimis o circulară clerului continuând o serie de îndemnuri privitoare la
misiunea preoţească.
Pe de altă parte, s-a îngrijit şi de tipărirea unor cărţi: „MOLITVELNIC”(1730),
„CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1731” şi alte cărţi bisericeşti.
El a purtat de grijă şi credincioşilor din Braşov şi Ţara Bârsei care refuzaseră să
recunoască pe episcopii uniţi din Transilvania.
20 ianuarie 1728 – credincioşii de acolo fuseseră trecuţi de către austrieci sub
ablăduirea episcopiei de Râmnic.
Moare la 1 februarie 1735.
CLIMENT (1735-48)
confirmat la 1 octombrie 1735
călugărit la Hurezi, egumen la Polovragi şi Bistriţa.
1736 – începe războiul ruso-turc, iar în 1737 austriecii adeclară şi ei război Turaaciei.
Turcia câştigă şi austriecii sânt nevoiţi să părăsească Oltenia.
Şi Climent a fost nevoit să se refugieze în Munţii Lotru sfătuit de CONSTANTIN
MAVROCORDAT, Climent a făcut act de supunere turcilor pentru a scăpa ţara de jaf. A şi
mijlocit pe lângă un paşă în acest sens.
18 septembrie 1739 – pacea de la Belgrad – Oltenia a revenit Ţării Româneşti.
Prima grijă a episcopului după reântoarecerea la Râmnic a fost raefacerea catedralei şi
a întregii reşedinţe arse de turci atunci. În plus a mai ridicat şi o bolniţă (1745).
Din banii săi a mai ridicat câteva schituri: Pietrarii de Jos, Pătrunsa, Colnic şi biserici:
Bodeşti, Bărbăteşti, Goranu.
1746 – ia parte la acţiunea de desfiinţare a rumâniei.
a tipărit foarte multe acărţi din cele traduse de Damaschin: ANTOLOGHIOM ,
OCTOIH, EVANGHELIAR PENTICOSTAR.
A retipărit „CAZANIA lui Varlaam” (1748).
A mai tipărit câteva cărţi scrise de el:
CAPETE ADE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA BISERICEAASCĂ (1743)
Cuprindea 12 porunci adraesate preoţilor, privind îndeplinirea slujbei lor.
ÎNVĂŢĂTURI BISERICEŞTI PESCURT PENTRU ŞAPTE TAINE (1746)
În toată aceaastă activitate a fost ajutat de ieromonahul LAVRENTIE de la Hurezi,
diostositor, autor de prefeţe, chiar tălmăcitor şi de tipografii DIMITRIE PANDOVICI şi fraţii
MIHAI şi CONSTANTIN ATANASIEVICI.
8 mai 1748 – s-a retras din scaun din cauza vârstei.
Moare la 31 ianuarie 1753.
GRIGORIE SOCOTEANU (1748-1764)
egumen la Cozia
se numea Radu ca laic şi eraa dintr-o familie aboierească.
A fost căsătorit cu Ilinca Medelnicereasa, având şi 4 copii. Ei s-au despărţit de bună
voie şi au intrat în monahism.
Grigorie a ajuns eclesiarh la Episcopie, apoi egumen şi arhimandrit.
A ridicat paraclisul Episcopiei păstrat până azi, cu fresce exterioare unde se păstrează
chipul său. A ridicat împreună cu alţi ctitori bisericile Bunavestire şi Toţi Sfinţii.
A ajutat şi s-a îngrijit de schitul de la Sărăcineşti şi a făcut înnoiri la Govora
a acâştigat pe seaama episcopiei casele băneşti din Craiova.
În ce priveşte tiparul, a continuat tradiţia înaintaşilor săi:
LITURGHIER, OCTOIH, PSALTIRE, ANTOLOGHION ş.a.
A tipărit o BUCOAVNĂ (1749) şi 2 cărţi teologice: ceva adespre Preoţie şi o lucrare
polemică a episc. NIL al Tesalonicului.
1755 – la stăruinţa mitropolitului sârb de la Carlovitz , Pavel Nenadovici, Grigorie a
tipărit o GRAMATICĂ SLAVONĂ, iar la insistenţa episcopului Sinebie Jivanovici de la
Arad a tipărit în 1761 PRAVILA de RUGĂCIUNI A SF.LUMINĂTORILOR SÂRBI.
Printrea colaşboratorii săi se numără ieromonahul LAVRENTIE de la Hurez, preoţii
MIHAI, CONSTANTIN şi GHEORGHE, fii preotului ATANASIE Popovici.
A acordat ajutor duhovnicesc credincioşilor din Ardeal, hirotonindu-le preoţi. A
adăpostit la Râmnic pe unii din călugării ardeleni refugiaţi de acolo. Printre ei se afla ierom.
Nicodim căruia i-a dat şi o scrisoare de recomandare, în 1757, la plecareaa aceastuia în Rusia.
După numirea episcopului DIONISIE NOVACOVICI în Ardeal, menţineaa
corespondenţă cu acesta.
Mai 1764 – s-a raetras din scaun şi s-a retras la Craiova. De aici, noul domn GIANNI
RUSET (1770-1771) l-a pus în scaunul mitropolitan, în locul llui GRIGORIE II.
Octombrie 1771 – trupele ruse au ocupat Bucureştiul, iar mitropolitul şi domnul s-au
retras în Oltenia.
Moare la 28 decembrie 1777, fiind îngropat în catedralaa episcopiei Râmnicului.
PARTENIE (1764-1771)
originar din Mihăieşti – Vâlcea
eclesiarh la Episcopie şi apoi egumen la Tismana
s-a dovedit un bun gospodar şi a continuat activitatea tipografică, tipărind mai multe
acărţi de cultură.
CHESARIE (1771-1780), eclesiarhul mitropoliei Bucureşti.
Născut probabil în Bucureşti, la o dată necunoscută, având ca tată pe zaraful
Anghelachi Halepliu. Este posibil ca străbunii să-i fi fost originari din Alepul Siriei. A învăţat
la şcoala domnească Bucureşti. A ajuns probabil de tânăr protosinghel şi eclesiarh al
mitropoliei Bucureşti, fiind unul dintre colaboratorii lui Grigorie II în acţiunea de tipărire a
cărţilor româneşti.
1765 – a tradus lucrarea lui Simeon al Tesalonicului: VOROAVĂ DE ÎNTREBĂRI şi
RĂSPUNSURI, tipărită la Bucureşti.
1769 – a diortosit cartea lui Meletie Pigas: „ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ”, tipărită
în greacă la Bucureşti.
1770 – era în delegaţia condusă de mitropolitul GRIGORE, care mergea la Petersburg,
la ţarina Ecaterina.
La scurt timp după reântoarcerea lor (1771), episcopul Partenie murind, episcopia
Râmnicului i-a fost încredinţată lui Chesarie.
Alegerea sa s-a făcut abia în 1773 din cauzaa războiului ruso-turc (1768-1774).
Activitatea culturală:
a înfiinţat 2 şcoli: una la metocul Episcopiei din Bucureşti, şi una la metocul
Obedeanu din Craiova, a refăcut vechea tipografie râmniceană, aducând mataerialele
necesarae de la Sibiu, prin mijlocirea negustorului Hagi Pop Constantin. A tipărit aici:
OCTOIH (1776), TRIOD (1777), CEASLOV (1779), PSALTIRE (1779).
Opera sa de căpătâi: MINEIELE pe octombrie-martie (1776-1779).
În ce priveşte traducerea, s-ar datora chiar episcopilor Chesarie şi Filaret. Gabriel
Ţepelea a stabilit că este de fapt vorba de mai mulţi traducători, folosindu-se o serie de
traduceri mai vechi. O primă traducere, fragmentară, după Mineiele greceşti, a făcut-o
DOSOFTEI al Moldovei, căci „VIAŢA ŞI PETRECEREA SFINŢILOR” (1682-86) nu
cuprindea altceva decât textele vieţilor de sfinţi din Minei. S-ar mai fi folosit traducerile de la
MINEILE SLAVO-ROMÂNE de la Buzău (1698) ale lui RADU GRECEANU şi ale altora
pe care nu-i ştim.
1737 – apăruse la Râmnic un ANTOLOGHION (în română), care era un Minei
prescurtat, cuprinzând tipicul vieţilor sfinţilor, cântările şi slujbele din Mineie, dar numai
pentru zilele de sărbătoare (reeditate la Râmnic 1745, 1766 şi Iaşi – 1755). În această lucrare
cântările erau în limba română, pe când în cele de la Buzău în slavonă. Traducerea acestora se
datora episcopului Damaschin, dar rămăseseră în manuscris.
Înseamnă că în MINEIELE de la Râmnic au apărut pentru prima oară în română
numai cântările din zilele de rând.
În prefaţă se spune că însuşi mitropolitul Grigore a participat la traducerea Mineielor
pe octombrie, noiembrie şi decembrie. O însemnare la sfârşitul celui pe octombrie, îl prezintă
pe monahul RAFAIL de la Hurezi drept „aşezător la cuvintele limbii româneşti”. Note
asemănătoare îl mai arată drept colaborator pe ierod. ANATOLIE de la Episcopie, iar
începând de la Mineiele pe februarie mai apare ca tălmăcitor de limbă greacă „IORDAN biv
vel gramaticul capadocianul”.
La ultimul Minei pe septembrie, tălmăcitor era noul episcop FILARET, împreună cu
ierod. Anatolie director al tipografiei era ieromonahul IOACHIM de la Mitropolie. După
cuvintele ierod. Anatolie reiese că a existat un grup de traducători. În afara mitropolitului
Grigorie, a episcopilor Chesarie şi Filaret, greul tălmăcirii şi revizuirii traducerii anterioare a
fost dus de acel IORDAN Capadocianul, precum şi de călugării Anatolie şi Rafail, care
folosiseră traducerile anterioare pomenite mai sus.
Prin aceasta, cei doi episcopi, Chesarie şi Filaret, au marele mekrit de a fi organizat
aceaastă primă ediţie integralăa care a stat la baza tipăririi, mai apoi a MINEIELOR de la
Buda (1804-1805) retipărite de Iosif al Argeşului cu concursul lui Ioan Pinariu – Molnar.
Apariţia acestor Mineie a făcut ca slujba să se desfăşoare în toate abisericile
româneşti, integral în româneşte (abia adupă 1863)!
Foarte importante, în aceste Mineie, sânt şi prefeţele semnate de Chesarie. În acestaea
el lămureşte însemnătatea lunii respective, înfăţişează date istorice, religioase, mitologice,
datini religioase.
În unele prefeţe face incursiuni în istoria poporului român, aducând dovezi asupra
continuităţii noastre în Dacia.
În prefaţa Mineielor pe noiembrie împărţea istoria Ţării Româneşti în 3 părţi:
Epoca războaielor daco-romane
epoca zidirii mănăstirilor acare începe de la Radu Negru Vodă
epoca culturii sau a tălmăcirii de cărţi începând cu Matei Basarab.
În mineiul pe ianuarie (cea mai lungă prefaţă) foloseşte 2 istorici antici (Dio Casius şi
Meletie Geograful) pentru a demonstra latinitatea şi continuitatea poporului român.
Toate aceste idei au pătruns în scurt timp în toate ţinuturile româneşti, fiind dezvoltate
de reprezentaţii Şcolii Ardelene.
Mineile de la Râmnic reprezintă o sinteză a eforturilor de creare a unei limbi biseric
eşti unitare, pe baza limbii populaare.
Limba este foarte frumoasă folosindu-se acuvinte de largă circulaţie. Pe de altă parte
au apărut neologisme, cuvinte preluate direct din limba greacă sau latină.
În acest fel Mineiele reprezintă un monument al limbii româneşti, o lucrare ace avea să
ajute la formarea unei conştiinţe naţionale româneşti.
Moare la 9 ianuarie 1780 – îngropat în biserica Sf.40 Mucenici, metoc al Episcopiei
Râmnicului din Bucureşti.
FILARET (1780-1792) (devine mitropolit între 1792-93)

Când a ajuns la Rîmnic era deja mitropolit al Mirelor. A fost mutat la scaun de episcop
de către domnitorul ALEXANDRU IPSILANTI cu încuviinţaraea patriarhului ecumenic
SOFRONIE. Ca ierarh al episcopiei Râmnicului a aavut o activitaate considerabilă sprijinind
dezvoltaraea culturală, dovedindu-se un vrednic urmaş al lui Chesarie.
În anul înscăunării, chiar, a reuşit să tipărească celelalte 6 Mineie. El a scris şi prefaţa
la aceste 6 Mineie.
În cursul păstoririi sale el a mai tipărit şi alte cărţi bisericeşti. Prin osteneala sa s-au
tipărit şi câteva acărţi de învăţătură şi unele traduceri din Sf.Părinţi: 1781 şi 1792 –
CAZANIA (pe baza textului lui Varlaam şi a ediţiilor următoarae), 1783 – „Pilde Filozofeşti”,
1783 – traduceri din Sf.Atanasie cel Mare acu titlul SINOPSIS, tălmăcită după o versiune
slavonă de acătre IOSIF, protosing. Episc. viitorul episcop de Argeş, 1787 – GRAMATICA
lui Ienăchiţă Văcărescu vistiernic şi dicheofilax al Patriarhiei Ecumenice. În prefaţă, autorul
înfăţişază şi câteva momente din istoria poporului român. Toată această lucrare reprezintă o
manifestare importantă a începuturilor lingvisticii româneşti.
În numai 9 ani, Filaret a tipărit peste 25 cărţi, toate cu cheltuiala asa.
1788 – activitatea tipografică a încetat din cauza războiului ruso-turc 1788-91 şi a fost
reluată în 1792 când s-a pus sub tipar o nouă ediţie a Cazaniei şi una a Ceaslovului.
Între colaboratorii lui Filaret trebuie pomeniţi ieromonahul GRIGORIE
RÂMNICEANU, diortositorul celor mai multe tipărituri, protosinghelul IOSIF
1792 – Filaret a fost ales mitropolit, dar după un an a fost nevoit să se retragă.
Moare la 1794 la mănăstirea Căldăruşani.
NECTARIE (1793-1812)
grec din Morcea
arhimandrit al Episcopiei
a tipărit câteva cărţi:
1809 – PANIHIDĂ (autor:DIONISIE COZIANU, ecleziarhul Mitropoliei).
1811 – OCTOIH - prin osârdia lui Iosif al Argeşului.
1806 – CHIRIACODROMION în bulgară –prima carte tipărită la noi în această limbă.
1812 – ajunge mitropolit, oferind o mare sumă de bani domnului IOAN CARAGEA
(1812-1818).
În schimbul acestei sume a izbutit să asigure la Râmnic alegerea nepotului său:
GALACTION (1813-1824)
FOST EGUMEN LA Govora
A tipărit câteva cărţi
1819- ajungând la conducerea mitropoliei Dionisie Lupu a încercat să-l înlăture pe
Galaction, dar el a reuşit să-şi păstreze scaunul prin mită.
1821 s-a refugiat la Sibiu şi după potolirea mişcării s-a reântors la Râmnic.
18 aprilie 1824 – demisionează
NEOFIT (1824-40)
1829-33 – aq acârmuit Mitropolia ca locţiitor
1825 – tipografia şi-a încetat activitatea
1837 – şi-a deschis cursurile seminarul, având ca direcktor pe RADU TEMPEA AVI
1840 – mitropolit.
Abia în 1848 a fost trimis aici NIFON SEVASTIAS pentru administrarea treburilor
eparhiei.
1849 – este desemnat ca locţiitor al Mitropoliei continuând să păstoraească la Râmnic.
1850 – ales un nou titular CALINIC de la Cernica.
CALINIC dela Cernica (1850-62)

1807 – a intrat în această mănăstire poate sub influenţa marilor Paisie şi Vasile.
hirotonit diacon de mitropolitul bulgar Sofronie de la Vraţa.
1813 – hirotonit preot de arhiereul Dionisie Lupu Sevastias.
Îndrumat de duhovnicul său Pimeu, a început o viaţă de grele nevoinţe duhovniceşti.
1812 – fusese trimis î’mpreună cu acest Pimeu la mănăstirea Neamţ să strângă
ajutoare pentru refacerea bisericii Sf.Nicolae.
1816 – pleaşcă la Athos pentru un an
1818 – ales stareţ
1820 – arhimandrit.
S-a preocupat foarte mult de îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti în Cernica.
1824 – erau acolo 130 călugări; 1838 – 300 călugări; 1850 – peste 350.
Foarte mulţi dintre ierarhii ulteriori ai ţării îşi avuseseră metania aici.
Calinic era permanent căutat de credincioşi şi era renumit pentru faptele sale
minunate.
1821 – a hrănit la mănăstire un mare număr de bucureşteni refugiaţi de frica turcilor.
Pentru copiii din satul Cernicaa a făcut o aşcoală.
Încă din primii ani s-a preocupat de pictarea bisericii Sf.Nicolae.
1832-36 – a zidit biserica Sf.Gheroghe din ostrov cu banii primiţi de la arhiereul
Ioanichie Stratonichias. A terminat-o în 1842.
El a mai ridicat aqcolo şi o bolniţă pentru îngrijirea bolnavilor.
1846 – începe zidirea bisericii cu hramul Sf.Treime de la Paasărea.
1827 – a zidit din nişte bani donaţi biserica Adormirea Maicii Djomnului în Câmpina.
În timpul său averea mănăstirii a sporit mult prin cumpărarea unor moşii şi prăvălii în
Bucureşti şi prin ridicarea unor mori pe Dâmboviţa.
1838 – obţine un hrisov prin care mănăstirea era scoasă de sub închinaraea către
mitropolie.
1850 – BARBU ŞTIRBEI (1849-56) – al cărui strămoşi Cernica Ştirbei ctitorire
biserică, i-a propus lui Calinic să accepte episcopia la Râmnic.
14 septembrie 1850 – ales.
Întrucât episcopia Râmnicului se afla într-o stare jalnică s-a preocupat în pr5imul rând
de refacerea ei.
A numit protopopi şi a hirotonit mai mulţi preoţi.
1851 – redeschide cursurile seminarului, întâi la mănăstirea Bucovăţ, apoi la Craiova.
1853 – a refăcut din ruine biserica schitului Romanaţi.
1854 - s-a mutat la Râmnic, căci până acum stătuse la Craiova şi a aadus aici şi
seminarul.
1856 – a terminat ridicarea noii catedrale pictate de Gheorghe Tătărescu.
1859-64 – a ridicat cu banii săi schitul Frăsinei rânduind reguli aspre de vieţuire.
În timpul secularizării Calinic a rugat pe Cuza să excepteze acest schit de la lege, lucru
pe care domnul i la îndeplinit.
1860 – pune bazele unei tipografii la Râmnic unde a tipărit mai multe cărţi.
1867 – a donat-o oraşului Râmnic, cu tot ce avea aea.
A fost un bun patriot, luptând pentru unire.
A făcut parte din Divanul ad-hoc, din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe
Cuza.
Bjiograful său – Anastasie Baldovin.
1866 – şi-a scris testamentul, în carae spunea că duopă moarte nu lasă nici bani de
îngropare, căci împărţise tot săracilor.
Bătrân şi bolnav, s-a retras la mănăstirea Cernica, încredinţând conducerea aeparhiei
lui Grigorie. Dar guvernul i-a refuzat parefisisul şi a rămas în vrednicia de episcop până la
moarte.
Moare la 11 aprilie 1868 – îngropat în tinda bisericii Sf.Gheorghe
28 februarie 1950 – Sf.Sinod a hotărât canonizarea lui.
ATANASIE STOENESCU (1873-80)
După moartea lui Calinic administraţia eparhiei a fost încredinţată lui INOCHENTIE
CHIŢULESCU (1868) , hirotonit arhiereu abia în 1872.
1873 – este ales ATANAKSIE de la RJOMAN (1865-73)
originar din Bucureşti
învăţase la seminarul Râmnic
studii la Pesta
1857 – deputat în Divanul ad-hoc
Moare în februarie 1880 – îngropat la Cernica
IOSIF BOBULESCU (1880-86)

originar din părţile Sucevei
seminarul la Socola
preot de mir Botoşani
profesor la Sjocola
1862 – arhiereu titu7lar Sevastia şi vicar la Iaşi
1886 – se retrage din scaunul Râmnic
GHENADIE ENĂCEANU (1886-1898)

Născut la 1835 (moldovean)
seminarul la Socola
şcoala teologică la Halki şi Academia Kiev
profesor la Seminarul Central Bucureşti (din 1867)
primul director al Seminarului Nifon (deschis în 1872)
1874 – membru în comitetul de redacţie al revistei „BOR”
1882 – diraector al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti
1881 – profesor la Facultateaa de Teologie Bucureşti
1885 – arhiereu cu titlul „Craioveanul”
1886 – episcop la Râmnic.
A rămas în IBOR ca un om de o mare cultură şi mare profesor, întocmind o serie de
manuale: „Istoria Filosofiei”, „Patristica” ş.a.
Dar acel mai mult s-a ocupat de Istoria Bisericii Oratodoxe Române: „Creştinismul în
Dacia şi creştinarea românilor” )1878) care, după lucrarea lui Petru Maior, este prima
cercetare completă, făcută ştiinţific.
Combate teza lui Evghenie Golubinski, potrivit căreia noi am fost creştinaţi de bulgari.
„Istoria mănăstirii Sinaia” (1881), un studiu despre Petru Movilă (1882). A editat
„Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei”(1880) (începută la 1668 de Ştefan).
Ca episcop , a făcut numeroase vizite canonice în eparhie, strângând o serie de
impresii, date istorice, inscripţii, redactându-le în 2 volume.
1897 – pleaqcă în Italia spre a-şi îngriji sănătatea.
Moare la 1898 la Neapole. Este adus în ţară şi îngropat în bolniţa episcopiei Râmnic.
ATANASIE MIRONESCU (1897-1909)

devine mitropolit primat.
GHENADIE GEORGESCU (1909-1912)
SOFRONIE VULPESCU CRAIOVEANUL (1912-17)
1917 – autorităţile germane i-au stabillit domiciliul forţat la Cheia, apoi la schitul
Peşteraa Ialomicioara şi în urmă la Căldăruşani.
1918 – pus în libertate, a plecat la Iaşi şi şi-aa dat demisia. S-a reântors apoi la
Bucureşti.
Moare la 1923.
Şi-a lăsat biblioteca Seminarului Nifon.
În timpul exilului său, germanii au pus pe
MELETIE DOBRESCU GĂLĂŢEANU

1918 – S-A FĂCUT ALEGEREA DE EPISCOP LA Iaşi unde se aflau autorităţile
româneşti: ANTIM PETRESCU (1918-19) - jfost preot de mir la Craiova.
A urmat ALEXIE ŞERBAN CRAIOVEANUL (1919-20)
Şi VARTOLOMEU STĂNESCU BĂCĂUANUL (1920-21)
BISERICA MOLDOVEI IN SEC. XVIII ŞI ÎNCEPUTUL LUI XIX
În ce priveşte Biserica Moldovei, se remarcă un fapt îmbucurător: n-a putut pătrunde

ealementul grecesc. Din cei 9 mitropoliţi caare au păstorit aici numai unul a fost grec, iar la
episcopiile sufragare, un episcop grec.
11 ianuarie 1752 – s-a convocat un „sobor” format din ierarhii ţării, din marii
egumeni, boieri şi s-a hotărât cu mare blestem să nu fie aleşi nicicând ierarhi străini.
Astfel Biserica Moldovei şi-a menţinut o oarecare autocefalie faţă de Patriarhia
Ecumenică. Mitropolitul îl înştiinţa numai pe Patriarh de numirea sa, dar nu-i cereaa gramata
ade întărire, ci îl promenea la slujbe şi îi cerea Sf.Mir.
GHEDEON (1798-1725) de la Rădăuţi (1702-1708)

Avusese metania la Agapia, iar 1708 – a urmat în scaunul mitropoliei lui MISAIL.
1711 – a ieşit în întâmpinareaa ţarului Petru cel Mare, la Prut, împreună cu Dimitrie
Cantemir.
1714-15 – a primit la Iaşi vizita Patriarhului Hrisant Notaraa al Ierusalimului (1707-
31).
1715 – vizita lui SAMUIL CAPASULIS al Alexandriei (1710-23)
S-a reluat acum şi activitatea tipografică: 1714 – SINOPSIS, 1715 – LITURGHIER,
cu rugăciuni în slavă şi tipic în română, ARĂTAREA CREDINŢEI ORTODOXE a lui Ioan
Damaschin (greacă).
Moare în 1725.
GHEORGHE (1725-29), Roman (1717-25)
Metania în mănăstirea Neamţ, a izbutit să reînvie activitatea, tipografică, sub
refăcându-se vechea tiparniţă a Mitropoliei în care au apărut: ANTOLOGHION, OCTOIH
(1726). Moare la 1729.
ANTONIE (1729-40) Rădăuţi (1728-29) originar din Cernăuţi, călugărit la Putna.
1730 – a aridicat o biserică de lemn şi chilii la mănăstirea Horecea de lângă Cernăuţi.
1731 – apare la aIaşi o PSALTIRE SLAVONĂ
1732 ÎNVĂŢĂTURI PREOŢEŞTI DESPRE 7 TAINE
1734 – CONSTANTIN MAVROCORDAT (în prima sa domnie în Moldova – 1733-
35) a scutit Mitropolia de toate dările şi i-a acordat şi o subvenţie anuală.
1735-39 – războiul ruso-turc.
16 septembrie 1739 – s-a încheiat o convenţie între comandantul armaktei ruse şi
reprezentanţii Moldovei, prin care se recunoştea independenţa ţării.
18 septembrie 1739 – Pacea de la Belgrad între Rusia, Turca şi Austria – trupele
ruseşti au fost nevoite să se retragtă din Mjoldova, iar mitropolitul Antonie , din cauza
atitudinii sale filoruse a fost nevoit să plece în Rusia. Acolo a ajuns mitropolit de Cernigov şi
apoi la Bielgorod.
Moare la 1748 sau 1749.
NICHIFOR (1740-50)
GRIGORE II GHICA (1735-41) a impus apoi alegerea mitropolitului titular de Sidis,

Nichifor, originar din Moreea, fost dascăl al domnitorului.
Călugărit la Neamţ (era grec). A sprijinit activitatea tipografică şi cunoscutele reforme
ale lui CONSTANTIN MAVROCORDAT
În timpul său au funcţionat 3 tipografii: una la Mitropolie, una aparticulară în Iaşi şi
alta la Episcopia din Rădăuţi, înfiinţată în 1744.
1743-1752 – a funcţionat la Iaşi o tipografie a agrecului DUCA SOTIRIOVICI din
Tasos.
Aici s-au tipărit mai ales cărţi de slujbă în română: Psaltire, Liturghier, Triod, Octoih
şi multe altele.
Tot aici s-au tipărit şi cărţi în limba arată datorită strădaniilor Patriarhului
SILVESTRU al Antiohiei (1724-1766). Acesta a stat mult timp în ţările române (1729-30) şi
1744-49), punând bazele unei tipografii laa mănăstirea Sf.Sava din Iaşi.
În timpul său, CONSTANTIN MAVROCORDAT a întreprins nişte reforme fiscale şi
administrative afoarte importante: desfiinţarea rumâniei în Ţările Române – 5 august 1746 şi a
veciniei în Moldova – 6 aprilie 1749.
Reformele sale au urmărit şi ridicaraea nivelului material şi cultural al clerului, încât
prin aşa numitul „AŞEZĂMÂNT” sau „CONSTITUŢIE” (1741) din Moldova, marii boieri,
mănăstirile şi preoţii de mir erau scutiţi de dări şi îndatoraţi să înveţe carte.
Apoi, ierarhii ţării au primit dispoziţie să nu mai hirotonească nici un cleric dacă ar fi
fost neştiutor de carte.
7 iunie 1749 – în acord cu aceste dispoziţii, Nichifor a hotărât ca toţi cei ce vor vrea să
intre în cler să înveţe carte în şcolile de pe lângă bisericile din Iaşi.
S-au luat măsuri şi pentru ridicarea vieţii monahale: îndepărtaraea călugărilor imorali
din mănăstiri, îndatorirea lor de a aadministra acum se cuvine averile mănăstirilor.
25 decembrie 1747 – domnitorul Grig.II Ghica împreună cu Divanul au hotărât ca pe
lângă Şcoala de la Mitropolie să se înfiinţeze şiu alte şcoli, slavoneşti şi româneşti la cele 3
Episcopii. Profesorii aveau să fie plătiţi dintr-o dare speacială a preoţilor, pentru că aceştiaa
erau scutiţi prin acea „Constituţie” de orice alte dări.
1749 – s-au înfiinţat şcoli la biserica Sf.Nicolae, Sf.Vineri şi Sf.Sava din Iaşi.
Din păcate, toate aceste măsuri progresiste nu au putut fi cu totul puse în aplicare
datorită condiţiilor grele din acele timpuri.
13 noiembrie 1750 – a depus paretisis fiind bătrân şi bolnav şi nemaiputând păstori
cum se cuvine.
Rădăuţi (1745-1750) - IACOB PUTNEANUL (1750-60)

originar din Rădăuţi, născut la 20 ianuarie 1719 (data probabil greşită poentru că în
1762 când îşi făcea diata spunea că era la vârsta bătrâneţilor).
A fost călugărit de tânăr la Putna şi apoi preoţit; 1744 – devine egumen; 1745 –
episcop la Rădăuţi. Aici a înfiinţat o şcoală şi a tipărit un LITURGHIER.
1750 – mitropolit.
Activitatea culturală: acţiune susţinută de tipărire de cărţi româneşti
A tipărit: SINOPSIS (1751) – o adunare a acelor 7 Taine a Sf.Laude şi a unor canoane
din pravilă ce trebuiau la Taina Spovedaniei; 1751 – ADUNARE DE RUGĂCIUNI, 1752 –
TÂRNOSANIE (tradusă din greacă cu osteneala mitropolitului)
1752 – a mutat tipografia de la Rădăuţi la Iaşi unde tipăreşte la 1753 un
PENTICOSTAR. Diortositor fusese ieromonah COSMA VLAHUL. 1754 –
EVHOLOGHION.
A mai tipărit: APOSTOL, PSALTIRE, LITURGHIER – toate în româneşte.
De asemenea a tipărit şi cărţi de învăţătură pentru preoţi: ALFAVITA
SUFLETEASCĂ (1755) şi SINOPSIS, ADICĂ ADUNARE DE MULTE ÎNVĂŢĂTURI
(1757).
Mitropolitul a fost preocupat şi de educarea copiilor prin şcoală.
A înfiinţat o şcoală pe lângă Episcopia din Rădăuţi şi a tipărit cărţi pentru copii:
BUCVAR (1755).
Abecedarul acaesta a ajuns până în Transilvania fiind reeditat şi la Viena (1771).
Mitripolitul Iacob a insistat ca oamenii să-şi dea copii la şcoală.
Cărţile acaesteaa au fost traduse probabil de monahul EVLOGHIE, „dascăl slovenesc”
ce atradusese „VIEŢILE SFINŢILOR” la îndemnul mitropolitului.
Tot din porunca lui s-a tipărit un pomelnic al mitropoliţilor Moldovei.
S-a remarcat şi prin ctitorirea mai multor lăcaşuri sfinte:
- restaurează Putna distrusă de cutremurul din 1739. Refăcând biserica, i-a şadăugat
pridvorul carae există şi azi, apoi zidul înconjurător cu turnurile, inclusiv cel de deasupra
intrării şi chiliile.
În această perioadă, mitropolitul a hotărât în sobor de arhierei şi egumeni ca Putna să
nu fie închinată şi s-a hotărât ca de acum egumenul Putnei să fie ridicat la arang de
arhimandkrit.
1 ianuarie 1752 – mitropolitul Iacob a convocat un sobor la carae participau vlădicii,
egumenii mănăstirilor neînchinate pentru a hotărâ, cu mare blestem, ca scaunul Moldovei să
nu mai poată fi ocupat decât de vlădici români.
1758 – tătarii au jefuit şi ars o foarte mare parte din ţinuturile moldovene.
În faţa acestor nenorociri, mitropolitul a înaintat o plângere conducătorilor tătari,
cerându-le să înceteze distrugerea ţării.
Februaraie 1759 – în fruntea câtorva mii de ţărani şi orăşeni săraqci a cerut alungaraea
grecilor jefuitori.
Mitropolitul a ajuns la neânţelegeri cu domnitorul TEODOR CALIMACHI (1758-61)
din pricina reintroducerii văcăritului. Această dare fusese desfiinţată de către un sobor de
vlădici şi dregătzori întrunit la Iaşi (1698) sub domnul ANTIOH CANTEMIR, aruncându-se
blestem asupra oricăruia care ar mai introduce-o.
1 martie 1757 – mitropolitul Iacob, din nou, cu mare solemnitate, printr-o liturghie
săvârşită în catedrala din Iaşi a desfiinţat din nou acea dare, cu blestem.
Aceasta era o mare lovitură pentru domnii fanarioţi, încât noul domn SCARLAT
GHICA (numit în martie 1757) a stăruit pe lângă mitşropolit să dezlege blestemul.
August 1758 – a fost numit domn IOAN TEODOR CALIMACHE. Pentru a-şi plăti
datoriile a insistat pe lângă mitropolit să dezlege b lestemul pentru a putea reintroduce
văcăritul.
Întrucât mitropolitul a refuzat, aceştia au făcut presiuni asupra lui pentru a-l face să
renunţe la scaun.
1760 – mitropolitul demisionează, retrăgându-se la Putna.
Aici, mitropolitul şi-a continuat strădaniile cărturăreşti şi gospodăreşti. A continuat
refacerea abisericilor.
În colaborare cu arhimandritul VARTOLOMEU MĂZĂREANU a înfiinţat – 1774 – o
şcoală duhovnicească cu un program de învăţământ asemănător celui de la Academia lui Petru
Movilă din Kiev.
1762 – îşi făcea testamentul prin care lăsa toate bunurile sale mănăstirii Putna.
Moare la 15 mai 1778. Cu 5 zile înainte de moarte îmbrăcase marea schimă sub
numele de EFTIMIE.
A fost îngropat în pridvorul mănăstirii, alături de părinţii săi, călugăriţi la bătrâneţe.
GAVRIIL CALIMACHI (1760-86) este pus în scaun de fratele său, domnul TEODOR
CALIMACHI (1758-61). Gavriil se trăgea dintr-o familie veche de răzeşi – Călmaş. A învăţat
carte şi s-a călugărit la Putna. Fratele său, după o şedere îndelungată la CP şi-a schimbat
numele în Calimachi şi a ajuns mare dragoman al Porţii. În această calitate a aajutat pe
afratele său să ajungă diacon la Patriarhia Ecumenică şi apoi mitropolit la Tesalonic (1745).
Noul mitropolit, Gavriil, nu a dezlegat în continuare blestemul aruncat de Iacob şi a
căzut în dizgraţia afratelui jsău. Toată această opoziţie l-a făcut pe domn să renunţe la darea
văcăritului, dar a introdus o alta nouă – „ajutorniţă”.
1768-74 – războiul ruso-turc. În acest context, mitropolitul a avut o atitudine filo-rusă.
El a cerut dărâmarea cetăţilor turce Bender şi Brăila, principalele baze de atac ale
tătarilor din Bugeac. A întreţinut o intensă corespondenţă cu împărăteasa Ecaterina II.
1769 – trimite o delegaţie la Petersburg, având în frunte pe episcopul INOCHENTIE
al Huşilor.
Activitatea culturală:
1765 –67 – Domnul GRIGORE III GHICA (1764-67) a reorganizat Academia greacă
din Iaşi, iar mitropolitul a fost pus în fruntea epitropilor ei.
El a căutat să îmbunătăţească sistemul de învăţământ din Moldova, dar n-a neglijat
nici activitaatea tipografică, tipărind o serie de cărţi bisericeşti şi cărţi pentru luminarea
preoţilor: 1768 – ÎNDREPTAREA PĂCĂTOŞILOR (tradusă din greacă), 1771 –
ALCĂTUIRE ÎNAURITĂ (tradusă din greacă, lucrare polemică), 1777 – CATIHISIS sau
PRAVOSLAVNICĂ MĂRTURISIRE, 1784 – PRĂVILIOARĂ cu cele 7 Taine pentru preoţi,
1781 – PASTORALĂ ÎMPOTRIVA LUXULUI, 1765 – ÎNDREPTARAEA PĂCĂTOSULUI
CU DUHUL BLÂNDEŢELOR (tipărită la Iaşi în slavonă şi română). Tipărită cu
binecuvântarea mitropolitului sârb Pavel Nevadoviciul Carloviţului, fiind „aşezată” în cele 2
limbi de episcopul Timişoarei, VINCHENTIE. Se pare că sub mitropolitul GAVRIIL s-a
tipărit la Iaşi şi o GRAMATICĂ ROMÂNĂ (1770).
Colaboratori: GRIGORIE STAN BRAŞOVEANUL, protopopul MIHAIL
STRILBIŢCHI care se intitula „exarh” al mitropoliei Moldovei. Acesta se trăgea dintr-o
veche familie de gravori polonezi. În 1785 , acesta a înfiinţat o tipografie proprie, în care a
tipărit în româneşte diverse lucrări: un CALENDAR pe 112 ani (1785).
Sub îndrumarea mitropolitului Gavriil s-a ridicat noua catedrală mitropolitană din Iaşi
cu hramul Sf.Gheorghe începută încă din 1761. Azi, în interiorul bisericii se mai păstrează din
acel timp numai catapeteasma.
1775 – Bucovina a ajuns sub stăpânire austriacă, episcopia Rădăuţilor devenind
sufragană mitropoliei de Carlovitz.
Mitropolitul Gavriil a fost un sprijinitor al stareţului PAISIE.
1763 – când Paisie a venit de la Athos cu cei 64 de ucenici ai săi, i s-aa dat mănăstirea
Dragomirna, iar în 1775 când Bucovina fusese ocupată, Paisie şi ucenicii săi au primit
binecuvântarea mitropolitului de a se aşeza în mănăstirea Secu, pentru ca în 1779 să i se
încredinţeze egumenia amănăstirii Neamţ.
GAVRIIL moare la 20 februarie 1786, fiind îngropat în ctitoria sa, biserica
mitropolitană Sf.Gheorghe din Iaşi.
Roman (1769-86) LEON GHEUCĂ (1786-88)

Bunurile rămase de la mitropolitul Gavriil au fost luate de ALEXANDRU II
MAVROCORDAT (1785-86).
În acelaş timp, patriarhul ecumenic PROCOPIE (1785-89), ajutat de sultan, a adorit să
impună în scaunul mitropoliei din Moldova pe grecul IACOB , egumenul mănăstirii
Barnovski din Iaşi, închinaştă Sf.Mormânt.
Martie 1786 – Împotriva acestei înceracări, reprezentanţii Moldovei au trimis un
protest la Poartă, amintind de hotărârea luată în 1752.
În cele din urmă, moldovenii au izbutit să aleagă în scaun pe românul LEON
GHEUCĂ de la Roman, iar la stăruinţele Patriarhului şi ale domnului, grecul Iacob a ajuns
totuşi episcop la Roman.
Leon fusese călugăr la Putna şi protosinghel al Mitropoliei până când a fost ales
episcop la Roman (1769).
1786 – a avut loc o răscoală a 10000 de ieniceri aflasţi în Moldova. Aceştia începuseră
să prade satele de aici. Leon a pus să se tragă clopotele achemând poporul la luptă.
Ultima ştire adespre mitropolit o avem din preajmaa Crăciunului 1788, murind de
altfel în ultimele zile ale acaestui an. Îngropat în catedrala Sf.Gheorghe (mitropolia veche).
După moartea sa treburile mitropoliei au fost conduse de cei 2 sufragani: ANTONIE al
Romşaşnului şi IACOB STAMATI al Huşilor. În prefaţa unui MOLITFELNIC SLAVON
(1789) aceştia sânt numiţi „vicarii mitropoliei moldoveneşti”.
Curând după aceasta aa fost rânduit ca ocârmuită al mitrop. AMBROZIE
SEREBRENICOV )1788-92).
1790 – Ambrozie, vizitând mănăstirea Neamţ, a acordat staraeţului Paisie rangul de
arhimandrit.
26 decembrie 1791 – Ambrozie a hirotonit pe arhimandritul
GAVRIIL BĂNULESCU-BODONI ca episcop vicar de Cetatea Albă şi Tighina.

Dar cum el a trebuit să se retragă cu trupele ruseşti din Moldova l-a lăsat la Iaşi pe
Gavriil ca mitropolit.
Njoul domn, ALEXANDRU MORUZI (martie – decembrie 1792) a trimis pe
mitropolitul Gavriil la CP pentru că turcii vroiau să-l pedepsească pentru a fi fost pus în
scaun, într-o ţară supusă lor, cu ajutorul ruşilor. De aici a reuşit să scape prin intervenţia
consulului rus.
Huşi (1782-92) IACOB STAMATI (1792-1803)

a fost ales în urma unei gramate a aPatriarhiei Ecumenice către cei 2 vicari moldoveni,
Antonie şi Iacob, prin care aceştia erau îndemnaţi să se aleagă un nou mitrop9olit.
Astfel a fost ales episcop IACOB STAMATI şi înscăunat la 21 iunie 1792.
Se pare că era originar din Transilvania, din ţinuturile Bistriţei. O însemnare pe o
cruce de piatră de la Schitul Pacrov îl arată ca nepot al episcopului Pahomie al Romanului.
Născut la 1749.
A avut mai mulţi nepoţi: Toma Stamati care a copiat mai multe că+rţi din dispoziţia
lui Iacob şi fiul lui, Cxostache Stamati – poet (1786-1869).
S-a aşezat de tânăr în mănăstirea Neamţ şi a făcut ucenicie pe lângă un călugăr
IOASAF. A fost călugărit cu numele de Iacob (ca laic, Ioan) la 15 ani. După 8 ani a ajuns
econom la Mitropolie.
Apreciat de mitropolitul Gavriil, a fost ridicat episcop la Huşi (1782) unde în cei 10
ani de păstorie a ridicat o reşedinţă nouă şi a refăcut clădirile din incintă.
Ca mitropolit, a ridicat o nouă reşedinţă mitropolitană care a slujit în acest scop până
în 1902 când a afost refăcută radical. Aici a făcut şi un paraclis cu hramul Tuturor Sfişnţilor.
Apoi a făcut reparaţii la cele 2 biserici din incinta mitropoliei: Stretenia (Întâmpinarea
aDomşnului), existentă din 1682 şi Sf.Gheorghe, ctitorită de Gavriil Calim.
Într-una din prăvăliile făcute de el lângă Mitropolie a deschis o farmacie.
El este şi ctitorul Bisericii Banu din Iaşi numită şi „biserica calicilor”. A ridicat-o la
a1800 pe locul uneia mai vechi din lemn. Între cei care au ajutat mult la ridicarea bisericii au
fost nepotul său Toma Stamativ şi logofătul Luca Banul.
Mitropolitul hotăra prin testament aca biserica să nu fie niciodată închinată, iar în era
să slujească mereu 4 preoţi.
Pe de altă parte mitropolitul a acordat ajutor bănesc multor schituri şi pe preoţii săraci
i-a scutit de dări (ploconul cârjei).
El a sprijinit foarte mult şi activitatea cultural tipografică.
S-a îngrijit îndeaproape de şcolile româneşti din Moldova şi încă din primii ani de
mitropolie a pornit la refacerea tipografiei mitropoliei din Iaşi încât la 1794 a scos romanul
moralizator al scriitorului spaniol Gracian Balthasar, „CRITIL şi ANDRONIUS” (tradus din
greacă).
În anii următori a scos: LITURGTHIER, PSALTIRE, CEASLOV, MOLTVELNIC
ş.a.
Cu ajutorul său s-au mai tipărit 3 cărţi ale episcopului AMFILOHIE de la Hotin:
GRAMATICA TEOLOGHICEASCĂ, DE OBŞTE GHEOGRAFIE şi ELEMENTE
ARITMETICE.
Meşteri tipografi: ierodiaconul GHERASIM (majoritatea lucrăriloor), PAVAEL
PETROV (din 1795), ieromonahul MACARIE (din 1802).
Personalitate centrală în domeniul tiparului în acel timp rămâne meşterul gravor
MIHAI STRILBIŢCHI.
La un moment dat acesta s-a certat cu mitropolitul, care nu se arătase niciodată
favorabil, politicii ruseşti, şi după 1794 îl găsim tipărind câteva cărţi dincolo de Nistru, la
Dubăsari:
1792 – BUCVAR ROM.
1794 – BUCVAR SLAVON şi CEASLOV ROM.
La Movilău a tipărit:
1796 – ISTORIA LUI ALEAXANDRU CEL MARE
1800 – BUCVAR ROMÂNESC
28 aprilie 1800 – Mitropolitul Iacob ca preşedinte al Epitropiei şcolilor a prezentat
domnşului CONSTANTIN IPSILANTI (1799-1801) un raport asupra învăţământului din
Moldova. Aici se arăta staarea învăţământului şi se făceau diferite reco9mandări didactico-
pedagogice şi practice în legătură cu procesul de învăţîmânt.
Tot de aici aflăm că şcoala domnească se întreţinea din cei 4 lei pe care-i plătea anual
fiecare preot şi diacon. Se mai prevedea ca limba de predare să fie greaca sau franceza. Erau
prevăzute ca obiecte de învăţământ mai multe discipline umaniste şi realiste.
Cei săraci urmau să aibă întreţinerea gratuită, având în vedere silinţa la învăţătură.
Durata studiilor erau de şase ani, iar eaxamenele din 6 în 6 luni.
Moare la 11-12 martie 1803.
La moartea sa mitropolitul lăsase datorie de 300 pungi întrucât devenise o tactică
îndatorarea mitropoliei şi a episcopiilor ca fanarioţii veniţi să nu mai aibe ce jefui.
VENIAMIN COSTACHI (1803-1842)

Născut la 20 decembrie 1768 în ţinutul Fălciului, dintr-o familie de boieri moldoveni,
(tatăl Grig.Costache). Mama sa, Maria, născută Cantacuzino, era din vechea familie a
Cantacuzinilor. A primit numele Vasile. Ceilalţi fraţi: Matei, ajuns mare postelnic,
Constantin, călugărit cu numele de Chesarie, Elena, călugărită Ecaterina, fostă stareţă a
mănăstirii Socola, apoi la Agapia şi Şerban, mai târziu sfetnic al mitropolitului.
A început învăţătura cu un dascăl grec, apoi a fost dat la şcoala greacă de la Trei
Ierarhi. Tatăl său l-a dus la Huşi, dându-l în grija aepiscopului Iacob Stamati care l-a şi tuns în
monahism sub numele Veniamin (1783). Abia împlinise 15 ani.
1786 – hirotonit ierodiacon.
1788 – Leon Gheucă l-a chemat la Mitropolie fiind hirotonit preot şi rânduit mare
eclesiarh.
1789 – egumen la mănăstirea Sf.Spiiridon – Iaşi.
1792 – episcop la Huşi în locul lui Iacob Stamati, ajuns mitropolit.
A fost delegat de mitropolit să cerceteze mănăstirea Neamţ şi Secu şi apoi trimis la
înmormântarea lui Paisie (1794), al cărui ucenic în ale isihasmului fusese.
1 iunie 1796 – episcop la Roman.
18 martie 1803 – mitropolit pentru aproape 40 ani.
1808-1812 – războiul ruso-turc, iar Veniamin devine acum locţiitor de domn sub
supravegherea unui general rus. La scurt timp a ajuns la neânţelegeri cu noua stăpânire,
retrăgându-se la Neamţ şi demisionând la 20 februarie 1808. La Neamţ a înfiinţat o tipografie,
începând aici o perioadă rodnică de activitaate aculturală.
În această perioadă, ruşii au aşezat un exarh, pe GAVRIIL BĂNULESCU-BODONI
(1808-12).
16 mai 1812- tratatul de la Bucureşti: ruşii s-au retras, iar noul domn, SCARLAT
CALIMACHI l-a rechemat pe Veniamin în scaunul mitropolitan.
1821-23 – Veniamin s-a retras iar, cu prilejul Eteriei.
În urma fugii în Rusia a ultimului domn fanariot MIHAIL ŞUŢU, Veniamin a ajuns
pentru a II-a oară locţiitor de domn.
În această perioadă eteriştii ucideau pe turci, iar turcii din răzbunare, omorau populaţia
civilă.
Veniamin a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru apăraraea poporului, dar în cele din
urmă a fost nevoit să se retragă în stânga Prutului la Colincăuţi, de unde a condus mişcarea
românească din Moldova. Acolo a tradus cartea teologului grec Evghenie Vulgaris, „Funia
întreită”.
Februarie 1823 – se reîntoarce şi reocupă scaunul sub primul domn pământean ION
SANDU STURDZA (1822-28).
În timpul retragerii sale fusese numit laa Iaşi episcopul de Huşi, MELETIE
BRANDABURUL.
În toată perioada păstoririi sale s-a arătat drept ctitor şi îndrumător al şcolilor
naţionale.
24 mai 1803 – obţine un hrisov prin care se prevedea: înfiinţaraea unei şcoli româneşti
pe lângă cea greceaască de la mănăstireaa Mavromolu – Galaţi, înfiinţarea unei şcoli elineşti
şi româneşti la Focşani şi Bârlad, sporirea bugetului pentru şcoli.
S-a instituit atunci o „epitropie a învăţăturilor publice”, adică un minister al
învăţământului, al cărei preşedinte era mitropolitul. Mai departe, mitropolitul a prezentat
domnului o „anafora” prin care cerea înfiinţarea unui seminar pentru pregătirea viitorilor
preoţi.
1803 – pe baza acaesteia, domnul dău un hrisosv prin care rânduia mutarea călugărilor
şi a călugăriţelor de la Sjocola la alte mănăstiri, iar printr-un alt hrisov rânduia ca la
mănăstireea Socola să ia fiinţă o şcoală pentru viitorii preoţi, iar veniturile mănăstirii Socola
să fie date acestei şcoli.
Pentru maicile mutate la Agapia se înfiinţa acum o şcoală „de carte grecească şi
elenească”. Hrisovul mai prevedea ca fiicele de boieri, negustori ş.a. să meargă pentru
învăţătură la aceste mănăstiri (Agapia şi Văratec)
1834-35 – ia fiinţă Academia Mihăileană în cadrul căreia seminarul a fost considerat
ca o facultate, fiind condus de un rector.
Primii rectori: Damaschin Bojincă, arhimandritul Vladimir Suhopan şi arhimandritul
Filaret Scriban.
1805 – a înfiinţat o şcoală de cântări bisericeşti la Iaşi, aducându-l aici pe Petru
Lampadarie, protopsalt al bisericii mari din CP.
Şi tot Veniamin aş oferit bani pentru deschiderea unei şcoli particulare de cântăreţi pe
lângă biserica Sf. Ioan cel Nou Suceava.
Un gând mare al mitropolitului aa fost să românizeze învăţământul din Moldova.
În acest scop s-a îngrijit de pregătirea unor tineri profesori, trimiţându-i la studii peste
hotare. Primii trimişi au fost fii protopopului LAZĂR LEON ASACHI. GHEORGHE
ASACHI a studiat matematicile şi pictura la Viena, arheologia, pictura, sculptura şi clasicii
romani şi italieni la Roma. Întors acasă a afost însărcinat să predea un curs la Academia
domnească de inginerie în limba română între anii 1814-18. S-au pus astfel bazele
învăţământului politehnic la noi.
1824 – Veniamin a deschis la Trei Ierarhi o şcoală începătoare în româneşte, folosind
ca învăţător un absolvent al seminarului de la Socola.
1 ianuarie 1828 – mitropolitul împreună cu Gheorghe Asachi au prezentat domnului
un plan de organizarae a învăţământului din Moldova: o şcoală normală cu 2 ani, un gimnaziu
cu 4 ani cu materiile: latină, religie, logică, retorică, istorie, geografie, matematică etc. Se
propunea şi înfiinţarea unei biblioteci naţionale. Domnul aprobat şi şcolile s-au deschis în
acelaş an. Aceasta era cunoscută sub numele de „şcoala vasiliană„ după numele primului
organizator al unei şcoli la Trei Ierarhi – Vasile Lupu (1639).
S-a înfiinţat şi un internat pentru copiii săraci.
Epitropia şcolii a mai intrat şi în posesia unor terenuri şi altor bunuri.
1832 – în urma „Regulamentului organic” s-au deschis şi 6 şcoli tinutale la Roman,
Huşi, Botoşani, Bârlad, Galaţi, Focşani şi mai târziu şi în alte oraşe.
1834 – s-au deschis cursurile la Academia Mihăileană, iar în 1835 – a fost inaugurată.
Cuprindea o facultatae filozofică (2 ani), una juridică (3 ani), cursuri de inginerie, agronomie,
arte frumoase, filologie.
Profesori: Eftimie Murgu, Gheorghe Săulescu, Damaschin Bojâncă, Petru Câmpeanu,
Teodor Stamati, Ion Ionescu de la Brad, Teodor Cjodrescu ş.a.
1860 – din această Academie s-a dezvoltat Universitatea.
În acest timp, Gheorghe Asachi s-a opus încercărilor boierimii de a înlocui româna, ca
limbă de predare, cu franceza.
Permanent au fost trimişi tineri în străinătate pentru a se pregăti să devină cadre
didactice.
1841 – au izbutit să deschidă prima şcoală de arte şi meşteşuguri.
La îndemnul lor, unii boieri au înfiinţat şcoli săteşti pe moşiile lor.
27 decembrie 1816 – cu binecuvântarea sa aa avut loc prima reprezentaţie teatrală
cultă, la Iaşi.
1829 – apare prima gazetă românească, în Moldova, „Albina românească” a lui
Gheorghe Asachi.
Totodată, mitropolitul s-a preocupat şi de tipărireaa de carte pentru şcolile nou
înfiinţate. A acordat o deosebită atenţie traducerilor din Sfinţii Părinţi: „Tâlcuirea celor 7
Taine” (1807).
„Chiriaacochomion la Apostolii duminicilor de peste an” (1810-11)
„Istoria Sculpturii V.T.” (1824), „Istoria Scripturii cea Nouă” (1821), „Istoria
bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei” (5 volume, 1841-43), „Pidalionul” (Neamţ,
1844) – colecţie de canoane tradusă după ediţia de la Lipsca din 1800 (a lui Nicodim
Aghioritul şi Agapie).
Traduceri rămase în manuscris: ”Tâlcuirea Psaltirii” a lui Eftimie Tzigaben (1850-62),
„Istoria bisericească” a lui Teodoret al Cyrului, „Omiliile Sf.In.G.A. lam F.A. şi la Epist.
Sf.Ap.Pavel” (traducere începută la Neamţ şi terminată la Iaşi).
Alte peste o sută de cărţi s-au tipărit cu binecuvântaraea sa, la porunca sau la îndemnul
său şi, bineânţeles, multe cu cheltuiala sa. Se adaugă laa acestea şi o ediţie aa N.T. (1818).
Dintre cărţile laice: „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir (1825), „Hronograful” lui
Dimitrie al Rosltovului (1837).
S-au mai tipărit cărţi de cult în româneşte: „Tipicul Sf.Sava”, tipărit pentru prima oară
în română de mitropolitul la Iaşi (1816), „Liturghierul” (Iaşi, 1818 şi 1834), „Evanghelia”
(1821), „12 Mineie” (Neamţ, 1830-32) primele în Moldova.
Pe de altă parte, trebuie să ne reţină atenţia prefeţele lui la diferitele cărţi, punând aici
mare accent pe învăţământ. Tot aici propunerea – şi a şi făcut-o - înlocuirea cuvintelor slave
sau greceşti din cult cu cuvinte româneşti de natură latină.
Dar foarte multe cuvinte le-a lăsat în limba greacă neputând fi traduse.
Activitatea social –pastorală:
În timp ce păstorea la Roman l-a ajutat pe egumenul Vartolomeu Putneanul cu 80
pungi cu bani pentru spitalul şi farmacia de pe lângă biserica Precista din Roman. Întreaga sa
avere a dat-o spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.
A arătat o atenţie deosebită şi preoţilor din Moldova. S-a ridicat împotriva înfiinţării
unei episcopii catolice la Iaşi.
1833 – debutează lucrările de construcţie ale unei noi catedrale, pe locul bisericii
Stretenia, ctitoria d-nei. Anastasia – soţia lui Gheorghe Duca de la sfârşitul secolului XVII. În
1842 lucrările s-au întrerupt, odată cu retragerea mitropolitului şi s-au reluat abia în timpul lui
Iosif Naniescu (1880-87). A fost sfinţită la 1887.
În timpul evenimentelor din 1821, când s-a retras, a clădit la Agapia paraclisul
„Naşterea Maicii Domnului”.
A avut o contribuţie importantă la alcătuirea „Regulamentului organic” , introducând
articole pentru favorizarea învăţământului românesc.
18 ianuarie 1842 – a demisionat şi s-a raetras la mănăstirea Slatina, continuând opera
de traducere în limba română.
8 ianuarie 1844 – şi-a scris testamentul prin care lăsa tot ce avea Mitropoliei, iar
mănăstirii Agapia 1000 galbeni împărăteşti.
Moare la 18 decembrie 1846 – îngropat la m-rea Slatina.
1886 – rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate în catedrala mitropolitană.
URMAŞII SĂI
1829 – tratatul ruso-turc la Adrianopol prin care ruşii au cerut turcilor să recunoască
cele 2 Regulamente administrative pentru Moldova şi Ţara Românească.
1828-34 – Principatele rămân sub ocupaţie rusă.
1829 – Generalul Kiseleff a fost numit preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Ţării
Române şi Moldovei.
În timpul lui s-au lucrat cele 2 Regulamente, aproape identice, ce aveau să devină
prima Constituţie.
În Ţara Românească Regulamentul a fost aplicat din 1/13 iulie 1831, iar în Moldova
din 1/13 ianuarie 1832.
Potrivit regulamentelor organizarea în stat pe baza principiului separării puterilor.
Puterea aexecutivă era a d-lui ales de Adunarea obştească extraordinară. Era ajutat de
Sfatul administrativ extraordinar, format din 6 miniştri.
Puterea legislativă o avea o Adunare obştească cu 42 deputaţi în Ţara Română, 35 în
Moldova, având pe mitropolit ca preşedinte.
Regulamenteale au avut un rol însemnat în pregătirea unirii, prin organizarea identică
pe care o aclădeau celor 2 ţări.
În ambele ţări, prin Regulament s-a instituit un fel de Minister al Cultelor.
Deasemenea, Regulamentele prevedeau ca vlădicii să fie aleşi numai dintre pământeni.
Alegerea lor o făcea Adunarea obştească a ţării. Mitropolitul se alegea adintre episcopii în
funcţie , având să primească întărire de la C.P.
Regulamentul prevedea ca hirotoniile să se facă numai pe baza unei anaforale a
logofătului bisericii (ministrul cultelor) către domn, iar preoţii să fie absolvenţi de siminar.
Abataerile duhovniceşti erau judecate ade o dicasterie sau un consistoriu.
O atribuţie ace revenea preoţilor acum eraa ţinerea actelor de stare civilă (până la
1864).
Se mai prevedea înfiinţarea ade seminarii teologice, în Muntenia, pe lângă fiecarae
eparhie, în Moldova menţinerea celui de la Socola.
În ce priveşte situaţia materială a clerului, aceştia aerau scutiţi de orice dări sau
obligaţii. În plus, preoţii primeau o sumă anuală de la Stat, plus ofraandele credincioşilor.
Bisericilor trebuia să li se dea o întindere de pământ.
Reglementările aduceau schimbări menite să înlăture abuzurile din trecut: toate
averile nemişcătoare ale eparhiilor şi mănăstirilor erau arendate pe 3 ani înaiintea Adunării
obşteşti şi se prevedea aca mănăstirile de acum să verse o sumă reglementată prin lege în
visteria statului.
S-a hotărât ca pe viitor să nu se mai facă împrumuturi pe seama eparhiilor şi a
mănăstirilor fără ştirea domnului şi a Adunării.
Deci, Regulamentele au avut menirea să pună în ordine neorânduielile şi abuzurile din
Principate.
În Moldova, MIHAIL STURZA (1834-49) a încercat să treacă administraţia tuturor
averilor bisericeşti sub controlul unei autorităţi laice. După retragerea lui Veniamin, a ţinut
scaunul vacant 2 ani, însărcinând totuşi cu treburile eparhiei pe arhiereul FILARET
BELDIMAN APAMIAS.
1844 – a fost ales MELETIE ABRANDABURUL . Fusese călugărit de Iacob Stamati.
1803 – ajunge episcop la Huşi.
Odată cu alegereaa sa s-a hotărât crearea unui Departament al avearilor bisericeşti. S-a
mai hotărât ca egumenii să fie numiţi pe viaţă. La hirotonie să fie primiţi numai absolvenţii de
seminar.
Sub Meletie, însă, nivelul candidaţilor a acrescut pentru că s-au redus anii de studiu de
la Seminar. Apoi el hirotonea preoţi fără nici o pregătire.
1848 – Meletie s-a aflat totuşi lângă patrioţii care au semnat memoriul către domnitor,
prin care erau înfierate abuzurile , corupţia şi neorânduielile de tot felul.
Moare la 20 iunie 1848.
Domnitorul a numit succesiv pe MELETIE STAVROPOLEOS, BURDUJANUL
(hirotonit necanonic la 1821 pentru Episcopia Huşilor) şi apoi pe MARDARIE APAMIAS
(1849-51)
SOFRONIE MICLESCU de la Huşi (1851-1860)

Călugărit la Secu, trece la Neamţ ca ieromonah.
1826 – ales la Huşi.
1851 – în timpul său s-a adecretat „Legiuirea pentru organizarea învăţăturilor
bisericeşti în Moldova”.
Se organizau 3 tipuri de şcoli: şcoli bisericeşti tinuşale (2 ani), secţia primă a
seminarului pentru clerul mai de jos (4 ani); Secţia a II-a pentru clerul mai înalt (4 ani).
30 martie 1856 – tratatul de pace – Paris: Rusia e obligată să retrocedeze Moldovei
judeţele de dincolo de Prut, instaurându-se aici o administraţie românească, iar în 1864,
pentru aceste ţinuturi s-a înfiinţat Episcopia Dunării de Jos.
Deşi la Huşi Sofronie s-a arătat un ierarh destoinic, ca mitropolit nu a afost tocmai
potrivit, continuând să hirotonească preoţi fără pregătire. Pe harnicul cărturar, arhimandritul
DIONISIE ROMANO, l-a împiedicat să înfiinţeze noi şcoli la Neamţ, înlăturându-l chiar din
egumenia mănăstirii.
În schimb a sprijinit Unireaa Principatelor.
După ce la 1860 a fost înlăturat, scaunul a fost ocupat succesiv de 3 titulari: MELETIE
RACOVIŢĂ SARDEON (1860), CHESARIE RĂZMERIŢĂ SINADON (1860-63),
CALINIC MICLESCU HARIUPOLEOS (1863-75).
1865 – CALINIC a fost numit prin decret, nepot al lui Sofronie.
El a fost preocupat de întărirea disciplinei clerului de mir şi monahal.
1866 – amestecat într-o mişcare antiunionistă şi suspendat 2 luni.
31 mai 1875 – devine primat al României până la 1886.
IOSIF NANIESCU (1875-1902), fiu de preot din Soroca

1835- călugărit şi hirotonit de Chesarie al Buzăului, a urmat cursurile seminarului de
la Buzău şi Colegiul Sf. Sava. Egumen la Şerbăneşti – Morunglav (Vâlcea), Găiseni (judeţul
Dâmboviţa), dependent de mănăstirea Sf.Pantelimon.
1863 – egumen al bisericii Sărindar Bucureşti.
A funcţionat ca profesor de religie la mai multe şcoli şi direactor al Seminarului din
Bucureşti.
1872 – arhiereu titular pentru Mira Lichiei
1873 – la Argeş.
Ca întâistătător al Moldovei termină ridicarea actualei catedrale din Iaşi, începută de
Veniamin Costachi. Pe 23 aprilie 1887 se face sfinţirea.
Sub el s-a început restaurarea bisericii Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc Iaşi. S-
au ridicat clădiri noi în incinta mitropoliei.
Mitropolitul Iosif a aadus apoi seminarul de la Socola la Iaşi. Pentru aceasta a
cumpărat palatul fostului domn MIHAIL STURZA, transformându-l în şcoală.
Sub îndrumarea sa a aapărut aici „Revista Teologică” (25 martie 1883-87), redactată
de Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu, mai târziu profesori la Facultataea de
Teologie Bucureşti.
Mitropolitul însuşi a scris câteva lucrări, contribuind şi la editarea unor lucrări mai
vechi: „Viaţa Sf. Nifon”, a lui Gavriil Protul.
Pentru apărarea acredinţei orktodoxe s-au pus bazele unei „Asociaţii Ortodoxe
Române” (1885).
Iosif a fost primul ierarh care a îngăduit femeilor să cânte în cor la rugămintea
maraelui compozitor Gavriil Musicescu (1847-1903).
Cel mai apropiat ucenic al mitropolitului Iosif a fost Nicolae Munteanu, student pe
atunci, viitorul patriarh Nicodim.
Mitropolitul a fost un sprijinitor al reformelor lui Cuza, iar la Războiul de
independenţă a făcut apel la toţi stareţii să trimită călugări sau călugăriţe ca sanitari pe front.
El şi-a donat biblioteca Academiei Române.
Moare la 26 ianuarie 1902 – îngropat în incinta Mitropoliei.
PARTENIE CLINCENI (1902-1909)

licenţiat la Atena
superior la acapela română de la Lipsca şi apoi la Paris.
1886 – arhiereu titular cu titlul de „Băcău8anul” şi episcop al Dunării de Jos.
1902 – trecut la Iaşi unde a refăcut reşedinţa mitşropolitană.
1909 – a fost silit să se retragă din cauza multelor nemulţumiri.
PIMEN GEORGESCU (1909-34)

originar din Prahova
doctor în teologie – Cernăuţi
predicator la Mitropolie, profesor de Apologetică şi Dogmatică la Facultateaa de
Teologie din Bucureşti şi diraector al Institutului Teologic.
1895 – hirotonit arhiereu titular – „Piteşteanul” şi ales episcop la Dunărea ade Jos.
Nu a avut o activitate prea notabilă.
EPISCOPIILE ROMANULUI, RĂDĂUŢILOR ŞI HUŞILOR ÎN SECOLUL XVIII
numai români
EP.ROMANULUI
după retragerea episcopului LAVRENTIE (decembrie 1706) scaunul a fost ocupat de
un călugăr venit din obştea mănăstirii Neamţ – ieromonahul PAHOMIE (1706-1713)
originar din părţile Bistkriţei, fiu de preot
călugărit prin 1697, apoi ales eclesiarh şi apoi egumen al mănăstirii.
La 2 ani, după alegerea ca egumen, a plecat în Rusia, atras de faimaa Sf.Dimitrie al
Rostovului. L-a cunoscut şi însoţit pe Sf.Dimitrie. Aici a strâns o serie de cărţi slave şi ruseşti,
de slujbă sau învăţătură creştină pe care le-a lăsat mănăstirii Neamţ sau Episcopiei
Romanului.
La întoarcere s-a aşezat în Muntele Chiriacului, aproape de mănăstirea Neamţ.
Câţiva boieri moldoveni care s-au bătut pe acolo l-au cunoscut şi l-au recomandat lui
ANTIOH CANTEMIR (1705-1707) pentru episcopie.
Ca aepiscop a adat dovadă de alese însuşiri cărturăreşti şi gospodăreşti.
S-a ocupat de mănăstirea Neamţului, refăcând biserica şi chiliile.
- daevine domn NICOLAE MAVROCORDAT şi este uns de Pahomie, pentru că
mitropolitul Ghedeon fugise de frica turcilor.
1713 – Pahomie depune cârja şi s-a retras în sihăstria sa din Muntaele Chiriacul, unde
pusese deja temelia unui schit cu hramul Acoperământul Maicii Djomnului (9 octombrie).
1716 – câţiva aboieri au început să uneltească împotriva adomnului MIHAI
RACOVIŢĂ (1715-26), fiind sprijiniţi de autorităţile habsburgice.
A fost chiar trimisă în Moldova o oaste austriacă, dar adomnitorul, ajutat de tătari îi
înfrânge.
Din pricina tătarilor care au ajuns până în Transilvania, Pahomie a fost nevoit să
pribegească şi a aajuns în Polonia.
Mai 1717 – revine la schitul său, dar pentru că era bănuit de complot s-a văzut din nou
nevoit să plece, de data aceasta în Rusia.
A murit la Lavra Pecerska – 1724 , unde a şi fost îngropat.
În testamentul său rânduia ca la Pocrov să se ducă o viaţă duhovniceaască cu port,
rugăciune şi muncă şi să nu fie nimeni călugărit decât după 3 ani de noviciat.
Huşi SALA (1713-18)

a primit vizaa Patriarhului HRISANT NOTARA al Ierusalimului (1715).
1716-17 – Moldova a afost pustiită de tătari şi austrieci.
Vrând să scape o parte din odoarele Episcopiei de jaf, a poruncit ca ele să fie duse la
mănăstirea Pângăraţi, dar acaraele carae le duceau s-au răsturnat în apa Bistriţei, pierzându-se
astfael documente de mare valoarae.
1717 – atestat pentru ultima oară.
Au urmat:
GHEORGHE (1718-1725) - mitropolit
ATANAQSIE (1725-31) şi (1733-34)
DANIIL (1731-33)
GHEDEON de la Huşi (1734-43)
Acesta a ctitorit schitul Sihăstria în apropiere de Secu. Fiind arsă de turci în timpul
Eteriei s-a ridicat aici o biserică de zid la 1824.
TEOFIL de la Huşi (1743-47) - înmormântat la Neamţ
IOANICHIE (1747-69) –
a purtat o grijă să găsească „dascăli învăţaţi la slovenie ori la românie”... care să poată
preda copiilor în şcoli.
Împreună cu fratele său, ieromonahul Nicolae a ctitorit schitul Vavidenia în apropiere
de Neamţ.
1756 – ridică biserica Precista Mare din Rjoman pe locul vechii biserici a doamnei
Ruxandra – soţia lui Alexandru Lăpuşneanul (din 1569).
Însuşi domnul de atunci, CONSTANTIN RACOVIŢĂ a asistat la liturghia de Sfinţire
şi fiind impresionat de frumuseţea bisericii i-a dăruit multe moşii şi l-a încredinţat pe
Ioanichie să ridice o altă biserică de piatră, la Fjocşani cu hramul Sf.Prooroc Samuil, drept
mulţumire că Dumnezeu îl ajutase să recapete domnia.
Ioanichie a mai ctitirit o biserică de lemn în satul Vulpăşeşti.
Ca ierarh a făcut parte din divanul ţării participând şi el la hotărâri mari: dezrobirea
vecinilor (6 aprilie 1749), românizarea scaunelor vlădiceşti, desfiinţareaa văcăritului şi
vădrăritului.
Ca recunoaştere a bogatei sale activităţi, în 1756, Iacob Putneanul, în înţelegere acu
domnul CONSTANTIN RACOVIŢĂ a hotărât să acorde lui Ioanichie dreptul de a sluji în
capitala ţării, pe care nu-l aveau episcopii sufragani.
Moare în ianuarie 1769 – îngropat la biserica mare de la Neamţ.
LEON GHEUCĂ (1769-86)

- pleacă la Peterssburg cele 2 delegaţii româneşti pentru a expune ţarinei doleanţele
celor 2 ţări.
Fiindcă delegaţia moldoveană era condusă de Inochentie aal Huşilor, lui Leon, i s-a
încredinţat şi cârmuirea acelei eparhii.
La Roman, Leon a înnoit catapeteasma bisericii episcopale, a început clopotniţa.
A fost bun prieten cu cărturarul sârb Dionisie Obradovici, care a petreacut un timp la
Roman. Acesta a avut în grijă, în Germania de cei 2 bursieri ai episcopului ALEXANDRU
GHEUCĂ, nepotul său şi diaconul GHERASIM, viitor episcop de Huşi şi apoi Roman.
Leon a fost şi un om foarte cultivat, traducând nişte cărţi, iar la îndşemnul său un
logofăt Toma a tradus din greceşte romanul lui Eliodor „ETIOPICA”.
1786 – LEON devine mitropolit – 1788
IACOB GRECUL (1786)

aqles împotriva voinţei poporului şi împotriva vechilor hotărâri din 1752.
LEON a refuzat să ia parte la hirotonia sa.
Grecul Iacob , deşi numai pentru câteva luni în scaunul Romanului, a fost o adevărată
nenorocire pentru Biserică, jefuind parohiile şi Episcopia.
Din fericire a murit după 7 luni de păstorire.
După moartea sa, mitropolitul Leon a dispus să se facă o cercetare asupra datoriilor
lăsate de Iacob.
Toţi slujbaşii greci au fost destituiţi.
S-a constatat că Iacob făcuse datorii de 90000 lei, sumă de neplătit în vremeaa aceea şi
din care achitase numai 20000. Venitul anual al episcopiei era aatunci 7500 lei.
Starea în care ajunssese eparhia a făcut ca 9 luni să nu mai aibe episcop, întrucât nici
un călugăr nu mai voia o eparhie cu aşa datorii.
1787 – a fost ales ANTONIE (1787-96)
Originar din Rădăuţi, călugărit la Putna.
În timpul păstoririi sale, egumenul GHERASIM PUTNEANUL de la Precista Mare
din Roman a refăcut biserica, punând bazele şi unei bolniţe .
Moare în 1796.
Huşi (1792-96) VENIAMIN COSTACHI (1796-1803)

-a transformat bolniţa făcută de Gherasim Putneanul în spital, având o clădire proprie
şi o farmacie. A afost ajutat şi de Gherasim şi Vartolomeu.
EPISCOPIA ROMANULUI IN PRIMELE 6 DECENII ALE SECOLULUI XIX
După ridicaarea lui Veniamin Costachi în scaunul mitropolitan a fost ales aici
GHERASIM CLIPA BARBOVSKI (1803-1826).
Eraa din neamul Barbovski din care făcuse parte şi mitropolitul TEODOSIE (1605-8)
călugărit la Putna
d...... la Slatina
trimis de Leon Gheucă la studii în Germania. Un frate al său mai mic, Sjofronie,
fussese trimis la studii la C.P.
1796 – Gherasim devine episcop la Huşi, după Veniamin.
1803 – la Roman
1821-22 – s-a retras în Bucovina, încredinţând conducerea treburilor eparhiei unui
ieromonah MELETIE.
Când au intrat turcii în Moldova, Gherasim a fost înlăturat din scaun, iar Meletie
trimis la Târnovo.
1822 – odată cu inaugurarea domniilor pământene Gherasim s-a reântors în scaun .
Moare în 1826.
1826 - MELETIE LEFTERR de la Huşi
1844 – a fost ales mitropolit, iar episcop la Roman devine VENIAMIN ROSET de la
Doljeşti.
fuse4se ierodiacon şi arhimandrit sub Veniamin.
Înfiinţase cu banii săi o şcoală la Doljeşti.
1845 – când Romanul a afost nimicit de un incendiu a venit în ajutorul locuitorilor,
dând o mare sumă şi intervenind pe lângă cei înstăriţi să ajute.
1846 – se deschid la Roman şi în alte oraşe din eparhie „şcoli catehetice”.
1868 – semnează şi el memoriul împotriva adomnitorului fapt pentru care a fost
surghiunit la mănăstirea Soveja. A numit în locul său pe CHESARIE RĂZMERIŢĂ
SINADON
1849 – Surza pierde scaunul şi Veniamin se reântoarce.
Moare la 1851.
După moartea sa aau urmat zile grele pentru biserică, întrucât Ministerul Cultelor în
înţelegere cu domnul a prelungit vacanţa scaunului episcopal numindu-se numai locotenenţi.
Primul a afost IUSTIN CRIVĂŢ de Edessa.
1852 – domnitorul dărâmă reşedinţa episcopală
1856 – moare IUSTIN Şşi este pus NECTARIE SOTIRIUPOLEOS, fost egumen al
mănăstirii Lipova.
1852 – Ministerul cultelor a înfiinţat un seminar la Roman.
1857 – Nectarie şi maarele logofăt Alecu Balş au fost singurii care au votat împotriva
unirii Principatelor.
Moare la 1864 la Neamţ.
ATANASIE STOENESCU TROADAS (1865-68)
1864 – locţiitor
1865 – decretat episcop
1868 – îşi idă demisia, iar mai târziu a fost ales episcop la Râmnic
ISAIA VICOL DIOCLEAS (1868-78)

numit locţiitor
învăţase la Socola
1862 – hirotonit arhiereu titular
1873 – devine eparhiot
Sub el se ridică actuala reşedinţă
CALIST BĂCĂUANUL (1878-1879)

ucenic al mitropolitului Nifon
fost egumen la Cotmeana, Cozia, Snagov
vicar al Mitropoliei Ţărilor Române; restauratorul bisericii Deba Nouă – Calist.
MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU (1878-92)

originar dintr-o familie preoţească din Gârcina (Neamţ)
născut la 15 februarie 1823
studii la Socola
1843 – călugărit la Socola şi numit profesor
1851 – termina studiile la Kiev.
A mai funcţionat 5 ani la Socola ca profesor, apoi ca profesor şi rector al Seminarului
Huşi.
În timpul celor 15 ani de activitatae aici a aalcătuit şi tipărit numeroase manuale
pentru seminarii, majoritatea prelucrate după cele ruseşti: Manuale de Liturgică, tipic,
dogmatică, Catehismul ortodox, Manual de UT şi NT, Patrologie, Draept canonic, etc.
1861 – în urma retragerii lui Calinic Miclescu din postul de locţiitor laa Huşi, guvernul
a însărcinat pe Melchisedec cu cârmuirea provizorie aa acaestaeai eparhii.
1862 – hirotonit arhiereu la Iaşi – „Tripoleos”, cârmuind eparhia Huşilor 4 ani.
17 noiembrie 1864 – prin decretul de înfiinţare a Episcopiei Dunării de Jos a afost
numit locotenent de episcop
10 mai 1865 – episcop eaparhiot
1879 – ales la Roman.
La Huşi s-a îngrijit de refacerea cataedralei reşedinţei şi clădirilor din jur.
La Ismail a făcut totul de la început, o reşedinţă, un seminar.
Laa Rjoman a terminat casa episşcopală, a arestaurat catedrala. A transformat grădina
Episcopală într-un adevărat parc.
Prin stăruinţele sale, statul a ridicat o clădire nouă pentru seminarul din Roman.
În ce priveşte raportul cu clerul şi credincioşii: a izbutit să impună o disciplină
a determinat oamni cu stare să contribuie la refacerea unor biserici, a rfăcut vizite
canonice în eparhie.
A încurajat tinerii dornici de învăţătură, dăruindu-le cărţi sau trimiţându-i la studii.
Gavriil Musicescu a fost trimis la Petersburg de către Meldisedec pe când se afla la
Ismail.
Se pare că el a fost acela care a sfătuit pe mitropolitul Nifon să întemeieze seminarul
ce avea să-i poarte numele.
S-a arătat un susţinător convins al Unirii.
1856 – ţine o predică celebră, la Huşi, cu titlul „Jertfă pentru Unirea Principatelor”
29 august 1857 – ales deputat în Divan de către preoţimea din Huşi.
A propus declararaeaa autocefaliei BOR şi înfiinţarea unei autorităţi sinodale
acentrale.
După realizaraea Unirii, a sprijinit reformele lui Cuza, care apreciindu-l în chip
deosebit l-a numit Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (30 aprilie 1860).
Dar, din cauza atacurilor boierimii la adresa sa, şi-a înaintat demisia, o lună mai
târziu.
din 1859 – lucrează în comisia de inventariere a averilor mănăstireşti, ajutând
împlinirea secularizării.
În timpul lui Cuza a activat ca amembru în Consiliul Superior de instrucţie, lucrând la
întocmirea unei noi programe a seminariilor şi a Facultăţii de Teologie Iaşi.
1865 – a refuzat îndemnurile lui Filaret Scriban de a lupta pentru canonicitate.
1868 – împreună cu Ioan Cancacuzino a îndeplinit o misiune politică la Petersburg cu
scopul încheierii unui tratat de bună vecinătate cu Rusia.
În timpul războiului de Independenţă a poruncit ca preoţii să strângă ofrande pentru
ostaşii români.
Cu aleasaa sa pregătire, a afost sufletul multor discuţii în Sinod şi autor a mai multor
regulamente şi hotărâri adoptate de Sinod.
A fost autorul răspunsului dat de Sinod la scrisoarea Patriarhiei Ecumenice (1882).
1875 – Sfântul Sinod l-a delegat (împreună cu Ghenadie Ţeposu) la conferinţa
vaechilora catolici – Bonn (12-16 august).
Activitatea sa aculturală a dus la aalegerea sa ca membru titular al Societăţii
Academice Române (1879) – Academia Română), încă de la 1870.
A redactat o serie de lucrări istorice de mare importanţă, constituind azi o bogată sursă
de documentarae:
„Cronica Huşilor” (1869)
„Cronica Romanului (1874-75)
„Lipovenismul, adică schismaticii sau nascolnicii şi ereticii ruşi...” (1871)
„Papismul şi staraaea actuală a BOR” (1883)
„Catalogul manuscriselor slave din mănăstirea Neamţ” (1883)
„Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 de mănăstiri şi biserici antice din
Moldova”(1885)
„Viaţa şi scrierile lui Grigore Ţamblac”
„Schiţe biografice din viaţa mitropolitului Filaraet II al Ungrovlahiei”
Au rămas în manuscris:
„Cronica Mitropoliei Moldovei”
„Material inedit pentru Istoria Bisericii Române”
A tradus din germană, slavă şi greacă mai multeş cărţi (cărţi de predici, de slujbă, de
zidire).
De la Meldisedec ne-a rămas şi o bogată corespondenţă cu iluştri oameni ai vremii,
constituind o valoroasă sursă de informare pentru istoria noastră.
Foarte important este şi testamentul său prin care rânduia să fie trimişi tineri la studii,
să se înfiinţeze la Episcopie o grădiniţă pentru copii, o şcoală de cântăreţi pentru copiii orfani
care să fie ţinuţi gratis.
A lăsat Academiei o imensă bibliotecă şi o colecţie numismatică.
Cu toate aceste realizări, ani în şir a fost atacat în Presă (se pare de către catolici)
deoareace sesizase pericolul propagandei catolice, apoi chiar de către oamnii politici ai vremii
pe care nu voia să-i sprijine şi chiar de unii colegi sinodali mai puţin luminaţi.
Toate acestea au împiekdicat alegerea sa ca mitropolit primat atât în 1875, dar mai ales
în 1886, după moartea lui Calinic Miclescu.
Moare la 16 mai 1892 – îngropat la Roman, în grădina fundaţiei saqle.
I-au urmat:
Locţiitori:
IOANICHIE FLOR BĂBĂUANUL
INOCHENTIE MOISIV PLOIEŞTEANUL
IERONIM IONESCU PLOIEŞTEANUL
Eparhiot – IOANICHIE FLOR (1897-99)

CONON ARĂMESCU BĂCĂUANUL – viitor episcop de Huşi şi apoi primat
17 februarie 1900 – ales GHERASIM DAFIRIN CRAIOVEANUL
studii la Atena
- director şi profesor la Siminarul Râmnic
1909 – s-a ridicat împotriva Legii consistoriului şi împotriv a mitropolitului primat
Athanasie Mironescu, fapt pentru care Sfântul Sinod l-a înlăturat din scaun în 1911.
Moare în 1922 la Frăsinei.
CALIST IALOMIŢEAANUL
1912 – ales la Argeş
1912 - TEODOSIE ATANASIU PLOIEŞTEANUL

învăţase la Socola, apoi la Atena
fusese egumen la Sf.Spiridon – Iaşi
vicar la Bucureşti sub Athanasie Mironescu
A tradus „Comentariile Sf.In.G.A. la epistolele pauline” (9 volume – Bucureşti 1901-
23)
1923 – se retrage la Neamţ
Moare la 1927.
CALISTRU (1708-28)
a urmat lui Ghedeon
ANTONIE (1728-29)
MISAIL (1729-35)
VARLAAM de la Huşi (1735-45)

a pus bazele unei tiparniţe la Rădăuţi şi a dat la lumină câteva cărţi de slujbă:
„CATAVASIER” (1744)
„CEASLOV” (1745)
„ANTOLOGHION” (1745)
IACOB PUTNEANUL (1745-50)

a tipărit „LITURGHIERUL SLAVON-ROMÂN” (1745)
a înfiinţat o şcoală la Episcopie.
DOSOFTEI HERESCU (1750-89)

venea de la Putna şi a avut o păstorie, deşi agitată, totuşi foarte rodnică.
Este întâlnit ca membru al divanului cu ocazia hotărârii de a nu se mai primi ierarhi
străini (1752), cu ocazia desfiinţării vădrăritului şi văcăritului (1756 şi 1757)
Ctitoreşte:
1773 – Vadul Vlădicii, lângă Rădăuţi
1774 – Sf.Treime din Cernăuţi
1777 – biserica din Vicovul de Jos
A făcut mai multe danii mănăstirii sale de metanie.
10 aprilie 1774 – Pacea de la Kuciuk – Kainargi în urma războiului ruso-turc (1768-
74).
Austria a cerut Porţii partea de nord a Moldovei, drept recompensă+ pentru ajutorul
dat în cursul războiului. Poarta a cedat acum acest teritoriu cunoscut cu numele de Bucovina.
Domnul GRIGORIE III GHICA (1774-1777 ) a protestat, dar a fost ucis din ordinul
Sultanului.
1781 – s-a făcut un schimb de parohii între mitropolitul GAVRIIL CALIMACHI şi
DOSOFTEI, în sensul că Suceavaa şi parohiile din jur, care aparţineau Mitropoliei, au fost
cedată Episcopiei Rădăuţi, iar Mitropolia primea în schimb ţinutul Dorohoi, neocupat de
austrieci.
12 decembrie 1781 – printr-o hotărâre a împăratului IOSIF II (1780-90), reşedinţa
episcopiei a fost mutată la Cernăuţi.
Astfel a încetat jurisdicţia Mitropoliei Moldovei asupra Episcopiei Bucovinei, aceasta
fiind acum subordonată Mitropoliei sârbe de la Carlovitz.
Din 1786 – titularii ei făceau parte din Sinodul mitropolitan de la Carlovitz.
13 septembrie 1783 – episcopul a reuşit să aducă în mănăstirea Sf.Gheroghe din
Suceava moaştele Sf.Ioan cel Nou, duse în Polonia cu aproape un veac în urmă.
Moare la 22 ianuarie 1789.
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ din BUCOVINA SUB AUSTRIECI (1775-

1918
1787- Bucovina aeste unită cu Galiţia

1849 – datorită luptei românilor, Bucovina este scoasă din această dependenţă
administrativă şi devine „ducat” subordonat direct Vienei.
12 decembrie 1781 – reşedinţa episcopală este mutată la Cernăuţi
1782 – este instalat DOSOFTEI HERESCU
1783 – Îîn baza unui decret al lui IOSIF II Episcopia Bucovinei a fost subordonată
Mitropoliei sârbe din Carlovitz.
1786 – s-a pus în aplicare noul regulament de organizare a Bisericii Ortodoxe di8n
Bucuvina. Eparhia a fost împărţită în 6 protopopiate şi 2 vicariate, iar numărul preoţilor a fost
redus. Episcopul se numea direact de către împărat, ajutat în exeraacitaarea atribuţiilor de un
vicar şi un consistoriu format din 4 asesori, 2 preoţi şi 2 mireni.
Prin acelaşi regulament eraa redus şi numărul mănăstirilor. Au rămas în fiinţă numai
Putna, Suceviţa şi Dragomirna din cele 20 existente.
1783 – s-au adus din Polonia la Suceava moaştele Sf.Ioan cel Nou.
Pentru mănăstirile rămase s-a fixat un număr de cel mult 25 vieţuitori. De aceea foarte
mulţi călugări au trecut în Moldova. Aşa s-a întâmplat cu stareţul Paisie carae s-a aşezat la
Secu cu 350 călugări.
Cei rămaşi au adresat autorităţilor nenumărate memorii.
În faţa mănăstirii Sf.Iulie din Suceaava, ctitorie a lui Ştefan cel Mare s-a înfiinţat o
şcoală teologică sub conducerea arhimandritului sârb DANIIL VLAHOVICI, numit peste
avoia episcopiei Dosoftei.
În fiecare parohie se prevedea înfiinţarea unei şcoli rurale sub îndrumarea preotului,
iar la protopopiate şcoli urbane.
Averile Episcopiei şi ale mănăstirilor s-au constituit în aşa zisul „fond religionar”,
administrat de stat, care trebuia să serveaască la întreţinerea bisericilor, şcolilor, salarizarea
clerului.
Deşi măsurile luate erau bune parent, totuşi fînglobarea aceaasta a aavut urmări
neplăcute pentru biserica Bucovinei.
1783 – mitropolitul sârb Moise Putnic a trimis ca vicar lui Dosoftei pe Ghedeon
Nichitici, care însă a fost repede numit la Sibiu. În locul său a fost trimis un alt vicar, care,
foarte imoral fiind , a dispărut. Dosoftei a protestat şi împăratul Iosif II a anulat numirile de
vicar.
Pe de altă parte, această înglobare a dus la pătrunderea elementului unit aici.
Faţă de acest lucru, Djosoftei a ameninţat cu răzvrătirea dacă vor mai fi lăsaţi ruteni să
se stabileaască acolo.
S-a opus apoi la secularizareaa averilor episcopiei şi a încercat ca noul Fond religionar
să se folosească numai în interesul Bisericii Ortodoxe din Bucovina.
Moare la 22 ianuarie 1789 – prin el dispărea un reprezentant de nădejde al
românismului de aici.
A fost numit, la cererea mitropolitului sârb, DANIIL VLAHOVICI, stabilit în
Bucovina ca adirector al Şcolii de la Sf.Ilie.
Acesta s-a aarătat un devotat slujitor al intereselor imperiale. A favorizat pătrunderea
elementelor rutean şi a limbii slavone în cultul bisericilor bucovinene.
1815 – Şcolile primare româneşti au fost declarate şcoli catolice (foarte umilitor) şi
puse sub controlul consistoriului din Lvov.
1793 – se suprimase obligativitatea învăţământului primar. Urmare a fost că
majoritatea şcolilor s-au desfiinţat, iar în cele rămase s-a înlocuit româna cu germana sau
poloneza.
Şcoala clericală de4 la Sf.Ilie era în continuă decădere.
1817 – se închide.
1791 – are loc totuşi un fapt de seamă: s-a îngăduit episcopului să contşroleze
administrarea afondului bisericesc.
Daniil moare la 20 august 1822 (la Vatra Dornei).
1823 – Francisc I (1792-1830) numit ca episcop pe arhimandritul ISAIA
ABĂLOŞESCU, hirotonit la Carlovitz.
fiu de preot din Putna (născut la 1766)
absolvent al Şcolii de la Putna
egumen al mănăstirii Putna, vicar al Episcopiei.
După numire, a început demersurilepentru deschiderea şcolii clericale.
1827 – se deschid cursurile unui Institut teologic la Cernăuţi, iar puţin mai târziu un
seminar clerical.
În Institut se primeau numai absolvenţi de liceu. Profesorii se recrutau dintre preoţii
care-şi desăvârşeau studiile la Viena.
În plus Isaia a cerut să se reânfiinţeze şcolile primare româneşti.
Moare la 14 septembrie 1834 – îngropat în paraclisul ctitorit de el la mănăstirea Putna.
Impăratul Ferdinand, V (1830-1848) a numit pe EVGHENIE HACMAN originar din
Văslăuţi. Studiase la Cernăuţi şi făcuse facultataea la Viena. Acolo aa ajuns profesor de limba
română a arhiducelui Ferdinand, viitorul împărat, care l-a şi numit episcop. Hirotonit la
Carlovitz.
Într-un fel eparhiaa aa ajuns din nou într-o stare tristă.
1843 – Curteaa a aaprobat un nou statut de organizare a Bisericii. Eparhia s-a împărţit
în 12 protopopiate, iar numărul parohiilor a crescut.
S-a prevăzut instituirea unor preoţi tineri „cooperatori” ajutători ai preoţilor parohi
bătrâni.
1838 – s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti.
Evghenie a cerut reînfiinţarea şcolilor româneşti din eparhie, cu învăţători români
ortodocşi.
S-a aprobat în parte. Episcopul şi consistoriul au primit dreptul de conducere a
şcolilor.
1869 – învăţământul primar din Bucovina a fost trecut în seama statului.
1848 – se înfiinţase o şcoală pedagogică românească la Cernăuţi, transformată la 1869
în şcoală germană.
1860 – se înfiinţase la Suceava un liceu ortodox, dar în limba germană.
1841 – s-a început editaraea de calendare româneşti, editate până în 1848 de preotul
PORFIRIE DIMITROVICI şi apoi de preotul SAMUIL MORARIU, viitorul mitropolit
SILVESTRU.
1844 – s-a pus temelia cataedralei din Cernăuţi
1864 – sfinţită.
Pe lângă aceste realizări s-au înregistrat şi aspecte negative:
conducerea despotică a episcopiei, totul cu ştirea autorităţilor austriece.
Limba agearmană câştigaa teren
Episcopul a luptat cu înverşunare împotriva alfabaetului latin.
A oprit pe preoţi să meargă ola teatrul românesc
I-a sprijinit mult pe rutenii uniţi
În ciuda acestor lucruri , s-a format o puternică mişcarae românească.
1848 – chiar are loc o adunare prin care se cerea ca episcopul să fie ales din rândul
clerului român şi nu numit de împărat.
Se cerea înfiinţarea unei Mitropolii pentru toţi românii ortodocşi din Imperiu.
Episcopul Evghenie s-a văzut nevoit să accepte şi a dispus ca pe viitor materiile de
studiu în Institutul Teologic să fie predate în română.
1848-49 – S-a pus problemaa reorganizării eparhiilor ortodoxe din Imperiu.
Chiar episcopul a prezentat curţii un memoriu în carae preconiza înfiinţareas unei
Mitropolii ortodoxe autonome pentru toţi românii din Imperiu.
Cereau ca Episcopia Bucovinei să se despartă de Mitropolia de Carlovitz pentru a fi
pusă sub jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe ce avea să se înfiinţeze la Sibiu.
Dar doleanţele românilor au rămas fără ecou, mai cu seamă că între 1851-1860 s-a
inaugurat sistemul absolutist de guvernare. Şi apoi episcopul Evghenie se împotrivea
autonomiei bisericeşti.
1873 – Evghenie a reuşit să-şi ridice eparhia la rangul de mitropolie.
După crearea statului dualist austro-ungar (1867) Serbia şi Transilvania au rămas în
cadrul statului maghiar, iar Bucovina ţinea ade Viena.
Crearea noii mitropolii a fost combătută cu înverşunare de românii bucovineni.
Moare la 31 martie 1873.
La înmormântarea sa profesorii de teologie au refuzat să ţină cuvântări funebre.
Noiembrie 1873 – TEOFIL BENDELA
om cu pregătire la Cernăuţi şi Viena
vicar al eparhiei
autor de lucrări în româneşte
hirotonit la Sibiu (1874).
După instalaraae a plecat la Viena, unde a convocat pe sufragonii săi din Dalmaţin
(căci aceasta fusese alipită Mitropoliei Bucovinei spre a-i dezbina pe sârbi) în sinod
mitropolitan.
Deşi n-a păstorit decât un an, Teofil a izbutit să obţină mărirea salariului preoţilor.
A dispus să se introducă scrierea cu litere latine.
Moarae la 21 iulie 1875 – îngropat la Cernăuţi.
Scaunul a fost apoi vacant 2 ani, fiind locţiitor TEOCTIST BLAJEVICI
29 august 1875 – s-a înfiinţat Universitatea germană.
În locul Institutului teologic s-a creat o Facultate cu 2 limbi de predare: germană şi
română
1877 – TEOCTIST este numit arhiepiscop şi mitropolit. Hirotonit în biserica greacă
din Viena.
Născut la 1807, fiu de preot
Fusese şi el preot paroh, profesor de religie, duhovnic la Institutul teologic şi vicar al
eparhiei
Moare la 1879.
A fost ridicat în scaun SILVESTRU MORARIU ANDRIEVICI
originar din Mitocu Progomirnei (născut la 1818)
1877 – vicar
1843-62 – preot de mir
A militat mereu pentru autonomia Bisericii Bucovinene, pentru păstrareaa
caracterului românesc.
Ca deputat în parlamentul Vienez, a apărat foarte bine interesele.
A publicat numeroase lucrări în româneşte, mai ales manuale pentru învăţământul
primar.
Ca mitropolit a militat pentru apărarea drepturilor româneşti în Bucovina.
1882 – a convocat Congresul bisericesc în caarea s-a avotat Statutul Congresului,
acceptat de Împărat abia după 10 ani (1891)
Sub mitropolitul Silvestru, rutenii au cerut noi drepturi pentru Biserica lor, dar
mitropolitul s-a opus acestora.
1881- la îndemnul său s-a înfiinţat wsocietatea muzicală „Armonia”.
1884 – s-a întemeiat o Societate literară a studenţilor teologi numită „Academia
ortodoxă”.
1883 – a pus bazele „Tipografiei arhiepiscopale”
1882 – apare revista „Candela”
În timpul său au activat la Facultataeaa de Teologie mari profesori: Isidor Onciul,
Alexie Comoroşan, Eusebiu Popovici, Teodor Tornavschi ş.a.
Moare la 3 aprilie 1895.
Scaunul va fi încredinţat vicarului ARCADIE CIUPERCOVICI.
Originar dintr-o familie preoţească din Câmpulung. A studiat la Cernăuţi, a fost
egumen la Putna şi vicar al Mitropoliei.
Sub el s-a raevenit la o veche starea de lucjruri, când autorităţile contşrolau aproape
tot. Sub el, clerul rutean a obţinut drepturi în Biserica românească.
Rutenii au formulat noi pretenţii, cerând drepturi egale cu românii: locuri la facultate,
catedre, slujbe în limba ruteană la catedrală etc.
Arcadie moare la a5 mai 1902.
Ultimul ierarh sub stăpânire austriacă a fost
VLADIMIR REPTA (1902-1924)
născut la 1842 – studii la Cernăuţi, Viena, Bonn, Munchen, Zurich.
Profesor de NT la Facultaate,a decan, şi apoi rector al Universităţii
1896 – devine vicar
1899 – hirotonit ca aepiscop de Rădăuţi
S-a îngrijit mulot de staraea apreoţimii, a restaurat biserici şi mănăstiri.

Facultatea de Teologie a luat avânt şi au ieşit de acolo în continuare, profesori mari.
Sub el a continuat lupta între ruteni şi români.
1913 – guvernul a numit ca vicar, peste voia mitropolitului, un vicar rutean.
Dar în curând a izbucnit primul război, finalizat cu distrugerea Imperiului habsburgic
şi Unirea cea mare.
1924 – Vladimir s-a retras.
EPISCOPIA HUŞILOR
SAVA (1708-13) - Roman (1713-18)

i-a urmat lui VARLAAM (1689-1708)
venea de la schitul Pângăraţi
noul ierarh a găsit episcopia într-o stare jalnică datorită nepăsării înaintaşului său.
Domnitorul Mihai Racoviţă i-aa acordat pentru început un ajutor care l-a continuat
apoi şi Dimitrie Cantemir. Însă tot ce începuse să raefacă Sava a fost din nou distrus în timpul
războiului ruso-turc )1711).
Un mare ajutor i-a venit prin anularea taestamentului lui Varlaam care spoliase
Episcopia ca să lase totul ctitoriei sale de la Brădiceşti.
1713 – Sava a fost trecut în scaunul episcopal de la Roman.
Au urmat:
IOREST (1713-27) - egumen la Secu
GHEDEON (1727-34) - Roman (1734-43)
VARLAAM (1734-35) - Rădăuţi (1735-45)
venea din mănăstirea Neamţ.
TEOFIL (1735-43) - Roman (1743-47)

fost egumen la mănăstirea Neamţ
are loc un nou război ruso-turc (1739) carae a aafectat episcopia
IEROTEI (1743-52)
de la Putna
1752 – şi-a prezentat paretisisul din cauza bătrâneţii.
Caa fost episcop aa participat la adunarea convocată de Iacob Putneanul – 1 ianuarie
1752 – când s-a hotărât ca în scaunele episcopale să nu mai fie niciodată aleşi ierarhi de alt
neam.
INOCHENTIE (1752-82)
de la Putna
remarcat de Iacob Putneanul, a făcut, de tânăr, dichiu la Episcopia de Rădăuţi.
Probabil, tot la recomandarea sa a fost ales episcop la Huşi.
În cei 30 ani s-a adovedit un gospodar priceput, un patriot şi om de cultură.
A rezidit din temelie catedralaa episcopală de la aHuşi ctitorită de Ştefan cel Mare .
Lucrările au fost făcute cu susţineraea domnului MATEI GHICA (1753-56).
Inochentie la îndemnat pe CONSTANTIN RACOVIŢĂ CEHAN (1756-57) să
înfiinţeze spitalul Sf.Spiridon din Iaşi.
S-a ocupat îndeaproape de averea Episcopiei, căutând să o sporească pentru că era
asingurul mijloc de întreţinere. Pe abaza averii ekpiscopiei a reuşit el să refacă reşedinţa şi
catedrala , jefuite în 1767.
1756 – a luat parte la divan, alături de ceilalţi vlădici, pentru a hotărâ desfiinţareaa
dării vădrăritului.
1769-70 – a condus o delegaţie moldoveană în Rusia la curtea ţarinei Ecaterina II
(1762-96) pentru a prezenta adoleanţele ţării.
Din delegaţie mai făceau parte: VARTOLOMEU MĂZĂREANU de la Solca şi
Benedict Teodorovici de la Moldoviţa.
În timpul şederii la Petersburg, Inochentie a îndemnat pe arhimandritul Vartolomeu să
traducă „Liturghiaa arhierească”.
– Inochentie s-a reântors în ţară, iar cei 2 egumeni au mai rămas un timp pentru a
primi de la împărăteasă veştminte, cărţi şi obiecte liturgice.
Moare la 10 octombrie 1782 – înmormântat în catedrala aepiscopală.]
IACOB STAMATI (1782-92) - mitropolit – 1792

după moartea lui Inochentie, episcopia a fost jefuită de domnul de atunci
ALEXANDRU MAVROCORDAT DELI-BEI (1782-85), încât noul ierarh a poruncit să se
întocmească un pomelnic al episcopilor de Huşi şi al domnilor ţării în care a înfierat fapta
acestui domn.
După înscăunare, Iacob a ridicat o nouă reşedinţă episcopală.
Într-un timp relativ scurt a reuşit să refacă starea materială a episcopiei.
1785- a trimis o scrisoare pastorală către preoţii din eparhie plină de îndemnuri privind
săvârşirea slujbei lor, purtaraea lor ş.a.
VENIAMIN COSTACHI (1792-96)
egumen al mănăstirii Sf.Spiridon din Iaşi

s-a îngrijit de înzestraarea episcopiei cu obiecte de cult.
Fusese însărcinat de mitropolit să slujească la înmormântarea stareţului PAISIE de la
Neamţ (mort la 1794)
1796 – episcop la Roman
GHERASIM (1796-1803)
fiu de preot din părţile Rădăuţilor.
Fusese trimis de Leon Gheucă pe când sse afla la Roman la studii în Germania.
Reântors, a ajuns diacon şi dichin la Mitropolie.
Ca episcop s-a preocupat foarte mult de ridicarea aepiscopiei.
1803 – îi urmează lui Veniamin în scaunul de la Roman.
EPISCOPIA HUŞILOR
După alegerea lui Gherasim Clipa la Roman, la Huşi vine MELETIE LEFTER (1803-
26).
1812 – Rusia ţaristă a ocupat teritoriile din stânga Prutului;
eparhia Huşiului a rămas numai cu ţinutul Făleiului.
Din această cauză ţinutul Vaslui a fost luat de la Roman şi alipit Huşiului.
1826 – ales în locul lui Gherasim Clipa la Roman, iar în locul său a fost ales
SOFRONIE MICLESCU de la Neamţ.
1846 – se înfiinţează la Huşi o nouă şcoală catehetică.
1851 – devine mitjropolit, în locul său fiind ales egumenul mănăstirii Slatina
MELETIE ISTRATE, fost diacon al mitropoliei Veniamin.
1852 – s-au deschis cursuri8le seminarului de la Huşi.
a mai înfiinţat o şcoală de muzică bisericească.
1856-57 – episcopul Meletie a fost atras în partidaa antiunionistă de către frataele lui,
Nicolae fapt ce l-a îndepărat de clerul şi poporul său. Acest lucru i-a aadus o adâncă supărare,
care i-a grăbit sfârşitul .
Moare la 1857.
După moartea sa aau fost numiţi ca locotenenţi:
GHENADIE ŞENDRAEA TRIPOLEOS,
CALINIC MICLESCU, MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU
DIONISIE ROMANO.
19 IUNIE 1865 – DUPĂ CE Dionisie trecuse la Buzău a fost ales IOSIF
GHEORGHIAN (1865-79).
1879- la Dunărea de Jos
1886 – devine mitropolit primat.
A urmat: CALINIC DIMA (1879-86) şi apoi SILVESTRU BĂLĂNESCU (1886-
1900)
originar din Neamţ
studii: Socola, Kiev
1873 – profesor, şi în 1876 director al Seminarului Central Bucureşti.
A mai avut 3 funcţii: preşedinte al Comitetului de redacţie al revistei „BOR”, profesor
şi decan al Facultăţii de Teologie Bucureşti (1881), arhiereu locotenent cu titlul „Piteşteanul”
(1879).
Ca episcop la Huşi a înfiinţat 2 şcoli de cântăreţi: Huşi şi Bârlad.
A fost unul dintre ierarhii cărturari ai secolului trecut. A tradus foarte mult din ruseşte.
Dreptul, Dkjogmatica aau fost tradusse după autori ruşi. A publicat o serie de studii şi
în BOR .
Moare la 1900.
Şi-a lăsat acasele Facultăţii de teologie.
8 februarie 1902 – CONON ARĂMESCU DONICI
1912 – devine primat.
1912 – ale3s tânărul arhiereu NICODIM MUNTEANU care mai târziu avea să devină
mitropolitul Moldovei (1935) şi patriarh (1939).
1923 – s-a retras de la Huşi la mănăstirea Neamţ.
MĂNĂSTIRILE DIN ŢARA AROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL

XVIII
S-au ridicat multe aşezăminte, dar puţine ctitorite de domni. Se fac noi închinări de
mănăstiri.
În Ţara Românească:
Văcăreşti – zidită de NICOLAE MAVROCORDAT – între 1716-22. Paraclisul zidit
de fiul său CONSTANTIN, în 1736.
Sf.Spiridon Vechi – ridicată în a IV-a domnie a lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT (1744-48) închinând-o patriarhiei de Antiohia în 1747.
Sf.Pantelimon – ridicată de GRIG.III GHICA (1747-52)
Avea şi un spital pentru boli cronice.
Acestui aşezământ i-au fost închinate 13 mănăstiri şi schituri, cu toate moşiile lor.
Stavropoleos – 1724 – ctitorită de arhimandritul grec IOANICHIE, devenit mitropolit
de Stavropoleos. Ajunsese una din cele mai bogate mănăstiri ale ţării, azi biserică.
Multe aşezăminte au fost ctitorite de mari dregătzori: schitul Comana (Vâlcea),
Sf.Dumitru (Rm.Vâlcea), Mănăstirea Şperbăneşti (Vâlcea), mănăstirea Obedeanu (Craiova),
etc.
Cele mai multea şezări monahale au fost ctitorite de episcopi, egumeni, călugări:
1745 – episcopul CLIMENT al Râmnicului a refăcut integral catedrala de acolo, la
carea adăugat o bolniţă.
A mai ridicat schiturile: Pietronii de Jos, Colnic, Pătrunsa.
Ciodovina – egumenul NICODIM de la Tismana
Frăsinet – călugării ILARION şi ŞTEFAQN
Poiana Mărului – ridicat de stareţul Vasile (lângă Râmnicul Sărat) ajutat de
Mavrocordaţi.
Mănăstirea Suzanaa (Prahova) – SUZANA ARŞIC originaşră din Săcele.
Mănăstirea Berislăveşti – Argeş – începută la 1753-54 şi isprăvită la 1762 de
egumenul NICODIM, identificat cu Nicolae Pop din Balomir.
Mănăstiri ctitorite de negustori:

Zamfira – 1743 – Zamfira, soţia Starostelui negustorilor din Bucureşti, Manuil
Apostol.
Cheia (1770) – reclădit (1839)
Schitul Preedeal (1774 şi 78) – un ieromonah Ioanichie
Cotmeana – refăcută – 1778-79 de egumenul SOFRONIE de la Cozia.
Cernica – 1781 refăcută de stareţul GHEORGHE
1802 – avariată
1809 –15 – arhimandritul Timotei ridică biserica Sf.Nicolae
1790 – parad. Sf.Gheorghe (Cernica) ridicat de un Dan Braşoveanu, iar Sf.Gheorghe
din Ostrov de către staraeţul Calinic – 1831-32 – cu ajutorul arhiereului Ioanichie
Stratonichios.
Mănăstirea Ciorogârla (1808) – vistiernicul CONSTANTIN SAMURCAŞ
Ţigăneşti (1812) – marele ban Radu Florescu, arhimandritul Dositei de laa
Căldăruşani şi logofătul Gheorghe Florescu.
Pasărea (1813) – egumenul Timotei de la Cernica.
1846-47 – refăcută în urma unui cutremur de arhimandritul Calinic de la Cernica.
Ghighiu (1814)
În Dobrogea:
Mănăstirea Cocoş (1833) – călşugărul Visarion, originar din părţile Făgăraşului, venit
de la Muntele Athos.
Peste 2 decenii s-a ridicat biserica de zid existentă cu banii unui cioban ardelean
călugărit aici.
Biserici de mir:
Sf.Spiridon Nou Bucureşti – începută de SCARLAT GHICA (1758-61 şi 1765-66)
terminată de fiul său ALEXANDRU (1766-68)
Schitul Măgureanu – începută de logofătul Constantin Văcărescu, terminată de
ginerele său vistiernicul Mihai Cantacuzino.
Sf. 40 Mucenici pe podul Mogoşoaiei – ctitorit de Mihai Cantacuzino pe locul unde
este acum Ateneul (metoc al episcopiei Râmnicului)
Botezul Bomnului -1744 – Domniţa Bălaşa şi soţul ei Manolache Lambrino
Înălţaraea Djomnului (1750-51) – domniţa Bălaşa.
1835 – S-a înfiinţat lângă ea Spitalul Brâncovenesc
Creţulescu (1722) – logofăt Iordache Cretzulescu
Vergului – mitropolitul Daniil
MOLDOVA
Mănăstirea Precista (Focşani) – a lui Nicolae Mavrocordat
Mănăstirea Frumoasa (Iaşi) – hatmanul Melentie Balică. (sfârşitul secolului XVI,
refăcută de Gr.II Ghica.
Sf.Spiridon (Iaşi) (1752-63) – Ştefan Bosie
1757 – Constantin Racoviţă aa dat un hrisov pentru întemeierea unui spital.
Vărateac – prima aşezare monahală aici ar fi luat fiinţă prin strădania maicii
Olimpiada de la schitul Topoliţa,. O altă maică Nazavia ar fi ridicat o a II-a biserică, din lemn.
1808 – actualaa biserică ctitorită de stareţa Olimpiada şi duhovnicul Iosif.
Sachituri:
Schitul Pocrov – episcopul Pahonie al Rjomanului, în apropierea Neamţului
Agafton – Botoşani (1729)
Vorona – Botoşani, Grorovei – Dorohoi
Sihăstriaa (1740-42), lângă Secu
1825 stareţul Domektian ridică biserica actuală Sihla (1813).
Vovidenia a(1749-51) – episcopul Ioanşichie al Romanului (lângă Neamţ)
Tarcău (Neamţ) (1828-33)
Numărul schiturilor şi al mănăstirilor a fost oricum foarte mare. Numai în eparhia

Roman existau atunci 26 mănăstiri şi 74 schituri. Mult mai multe vor fi fost în cea aa Iaşilor.
VIAŢA MONAHALĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ŞI MOLDOVA ÎN SECOLUL XVIII

În secolul XVIII deşi ţările române se aflau sub stăpânire fanariotă totuşi se observă o
înviorare a vieţii duhovniceşti, petrecută sub influenţa vieţii ascetice din anumite mănăstiri
ruseşti care trăiau după rânduiala Sf.Dimitrie al Rostovului.
Unul dintre ucenicii săi a fost episcopul PAHOMIE al Romanului.
Un alt mare ascet a fost stareţul VASILE de la Poiana Mărului. El trăise şi cârmuise
mănăstirea Dalhăuţi (Vrancea) şi apoi a ridicat schitul de la Poiana Mărului.
Pe lângă aleasaa viaţă duhovnicească, Vasile cunoştea foarte bine şi scrierile patristice,
scriind el însuşi câteva lucrări teologic-ascetice.
Moare la 1767.
În aceaa vreme a trăit şi marele PAISIE supranumit VELICICOVSKI.
Născut la 1722 în Poltava (Ucraina) în ziua pomenirii marelui mitropolit Petru
Movilă+ (21 decembrie), primind la botez numele acestuia. Era fiu de preot de la cateadrala
Uspenia din Poltava.
După cercetări mai noi se susţine că se trăgea dintr-o familie de moldoveni stabiliţi de
mai mult timp acolo, înrudiţi cu strămoşii după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
Rămas orfan de mic, a fost crescut de mama sa şi fratele său, Ioan, preot la biserica
unde slujise tatăl lor. A învăţat la şcoala parohială de aici, iar după moarteaa fratelui său a fost
înscris la Academia .....ieveană. A urmat numai primele 4 clase, iar apoi s-a retras pentru a se
dedica monahismului.
1740 – a intrat la mănăstirea Liubeţki pe Nipru, iar după 3 luni a intrat în mănăstirea
Medvedovski unde a fost tuns ca rasofor, primind numele de Platon.
Viaţa bisericească însă , în Ucraina ocupată de catolici, era afoarte grea. De multe ori
mănăstirile ortodoxe erau închise. Abătându-se prigoana şi asupra mănăstirii sale s-a întors la
Kiev, intrând în cunoscuta Lavră a Peşterilor.
1842 – a venit în Moldova, stabilindu-se pe rând la Dălhăuţi, Trăisteni (Râmnicul
Sărat), Cârnul (Buzău) – unde a avut prilejul să cunoască pe Vasile de la Poiana Mărului.
În aceste 3 schituri, influenţa avieţii athonite eraa foarte puternică.
Toate acestea au determinat pe Platon să se îndrepte către Athos (1746).
În acest timp mănăstirile de acolo erau robite de turci şi li se luau biruri foarte mari.
Viaţa duhovnicească în aceste acondiţii era foarte redusă. Negăsind nici un duhovnic
pe lângă care să stea, s-a aşezat într-o chilie de lângă mănăstirea Pantocrator.
1750 – a venit la Athos stareţul Vasile care l-a acălugărit pe Platon, dându-i-se
numele Paisie.
Ajungând la o înaltă treată de desăvârşire, au început să se adune ucenici în jurul său:
moldoveanul Visarion, fraţii Partenie şi Chesarie.
Înmulţindu-se ucenicii, aceştia au insistat pe lângă Paisie să primească hirotonia în
preot.
1758 – hirotonit de un episcop Grigorie.
Apoi s-a mutat în chilia Sf.Prooroc Ilie şi împreună cu ucenicii a zidit o biserică şi
chilii. Aici el a început să revizuiască vechile traduceri slave ale Sf.Părinţi după originalul
grec.
1763 – revine în ţările române şi s-a aşezat laq schitul Vărzăreşti (Râmnicul Sărat).
De aici a mers spre Iaşi, fiind primit de Gavriile Calimachi, care le-a oferit mănăstirea
Dragomirna.
1763 – reface viaţa monahală laq Dragomirna.
A introdus aici un regulament în 28 puncte cu felurite rânduieli privitoare la viaţa
acălugărilor, viaţa de obşte, ascultaraea, smerenia, şsărăcia, muncă, spovedania adeaasă.
A continuat munca de traducere aa marilor asceţi Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul,
Petru Damaschin, Teodor Studitul etc.
A întocmit o lucrarae desprae „Rugăciunea minţii”. Zilnic ţinea cuvântări în slavonă şi
română, iar slujbaa atot aşa.
1775 – Bucovina este ocupată de austrieci, iar Paisie împreună cu 200 de ucenici, din
350, s-a aşezat la Secu, fiind chemaţi deegumenul Eftimie. Aici au fost ridicate noi chilii şi s-a
continuat felul de viaţă de la Dragomirna pentru 4 ani.
1779 – la dorinţa domnitorului CONSTANTIN MORUZI (1777-82) lui Paisie: s-a
încredinţat egumenia mănăstirii Neamţ.
Duhovnicul Ilarion a fost încredinţat cu egumenia mănăstirii Secu.
La Neamţ, a întărit rânduielile athonite.
Numărul vieţuitorilor a ajuns la 700, nu numai români! Marele Paisie a continuat aici
munca sa de traducere în română şi slavă.
S-au păstrat cam 300 manuscrise , dintre acare 40 au fost scrise achiar de el.
Tot aici a format o adevărată şcoală de traducători din greacă. Unii dintre tinerii
ucenici au fost trimişi la Academia Sf.Sava din Bucureşti pentru a învăţa abine această limbă.
Mitropolitul GAVRIIL PETROV al Petersburgului9 şi Novgorodului aa cerut lui
Paisie traducerea în slavo-rusă a „Filoceliei”, pe care a tipărit-o la 1793.
1790 – în timpul ocupaţiei ţariste din Moldova, arhiepiscopul AMBROZIE, locţiitor al
mitropolitului Moldovei, a ridicat pe Paisie la treaptaa de arhimandrit.
Presimţându-şi sfârşitul, a început să-şi scrie autobiografia; neterminată însă. Moarae
la 15 noiembrie 1794 - îngropat la biseriaca mare a mănăstirii Neamţ.
La înmormântarea sa a fost trimis să participe şi ekpiscopul Veniamin Cşjostachi, dar
a ajuns mai târziu cu 2 zile. A participat însă la alegerea noului stareţ: Sjofronie.
Rânduielile impuse aici de Paisie au avut o influenţă benefică şi asupra altor mănăstiri,
ridicându-se viaţa duhovnicească.
Această influenţă s-a răspândit în mare măsură în Rusia.
Printre ucenicii săi s-au numărat: Visarion (mort la 1766), Ilario9n de laq Secu,
Sjofronie, Fherontie şi Dorotei, trimişi la Sf.Sava din Bucureşti, Onoriu, îngrijitorul spitalelor
de la Dragomirna şi Neamţ, Iachint de la Pocrov , mai târziu aegumen la Vorona, Platon, cel
care a scris „Viaţa lui Paisie”, ierodiaconul Ştefan caraea a tradus din slavo-rusă „Vieţile
Sfinţilor” în 12 volume, ierodiaconul Grigorie, mai târziu mitropolit al Ţârilor Române.
Cel mai de seamă ucenaic al lui Paisie a fost stareţul GHEORGHE, transilvănean,
trecut de tânăr în Ţara Românească, după care a plecat la Athos.
Acolo a ajuns ucenic al lui Paisie, urmându-l apoi la mănăstirea Dragomirna , Secu şi
Neamţ.
1781 – pleacă spre Athos dar în Bucureşti, prezentându-se la mitropolitul Grigorie II i
s-a încredinţat egumenia mănăstirii Cernica, acare 30 ani fusese părăsită.
Cu ajutoare primite de la NICOLAE MAVROGHENI (1786-90) a început refacerea
mănăstirii, izbutind s-o ridice şi ca o viaţă duhovnicească superioară.
1794 – devineegumen la Căldăruşani, punând început vieţii de obşte şi aici.
Încă din 1785 întocmise o diată carea reprezenta o icoană a vieţii duhovniceşti trăite
de călugării români la sfârşitul secolului XVIII.
Moarae la 3 decembrie 1806.
Printre uceniicii săi s-a numărat marele acărturar ieromonahul MACARIE, care a stat
cu Paisie la Athos, la Dragomirna, tălmăcitor al multor cărţi din greaceşte.
Un altul era DOROTEI,urmaşul lui la egumenia mănăstirii Căldăruşani;
Călugărul PROTASIE – alt ucenic care a alcătuit Viaţa Stareţului Gheorghe
Dintre călugării cu viaţă îmbunătăţită de la cele 2 mănăstiri: Calinic de la Cernica
(1818-50) mai târziu episcop la Râmnic (1850-68), arhimandritul Nicolae Greceanu de la
Căldăruşani, Grigorie, viitor mitropolit ş.a.
Între ucenici se număra şi un fost rabin, botezat şi călugărit de el sub numele NEOFIT
care a şi scris unele lucrări moralizatoare.
MITROPOLIA PROILAVIEI şi EPISCOPIA HOTINULUI

Mitropolia Proilaviei a primit numele de la oraşul Brăila.
Înfiinţare:
1417 – turcii au ocupat Gjiurgiu şi Turnu şi le-au transformat în raiale.
În Moldova, Chilia şi Cetatea Albă au fost ocupate la 1484.
1538 – după mar4ea ofensivă a lui SOLIMAN II MAGNIFICUL împotriva lui Petru
Rareş, a fost anexat Bugeagul, împreună cu cetataea Tighina (Bender) şi transformat în raia.
1539 – RADU PAISIE (1535-45), domnul Ţârilor Române, a trebuit să-şi părăsească
scaunul şi să fugă peste Dunăre din pricina unui pretendent.
S-a întors cu ajutor turcesc şi şi-aa reluat tronul.
În schimbul ajutorului, turcii au cerut Brăila şi ţinutul înconjurător.
1542 – Brăila devine raia.
Deci aceste teritorii au intrat sub jurisdicţie otomană, iar din punct de vedere
bisericesc ies de sub jurisdicţia mitropoliei româneşti şi intşră sub cea a Patriarhiei Ecumenice
fiind conduse de ierarhi greci.
Noua Mitropolie a Proibviei este menţionaştă pe o listă de la sfârşitul secolului XV,
dar nu se află în lista patr. Nil din secolul XIV, ceea ace l-a făcut pe Demostene Russo să
spună că a afost întemeiată înainte de 1500.
Reşedinţa – catedrala Sf.Arhangheli din Brăila.
Hotarele eparhiei au mai suferit schimbări în istorie, datorită deselor războaie ruso-
turce.
În mod obişnuit cuprindea raiana Brăilei, teritoriile raialelor Giurgiu şi Turnu, luate de
la Mitropolia Ungrovlahiei precum şi regiunile din Nordul Mării Negre cu Ismail, Chilia,
Cetatea Albă.
Pe la mijlocul seacolului XVII au intrat în componenţa ei şi teritorii din nordul
Dobrogei luate de la Mitropolitul Doistrei.
Mitropoliţi:
1580 – era menţionat GAVRIIL, dar păstoria lui aici e îndoielnică.
1590 – în actul de aprobare a înfiinţării Patriarhiei Ruse între acei peste 100 de
semnatari era şi NECTARIE „fost al Proilavului”.
1621 – în actul de alegere ca patriarh al lui CHIRIL LUCARIS semna, şi un
GRIGORIE al Proilavului (nesigur).
1643 – într-un act al patriarhului PARTENIE I (1639-44) este menţionat MELETIE.
Era un act prin care biserica Adormirea Maicii Domnului din Ismail era închinată
Sf.Mormânt iar mitropolitul Meletie nu avea voie să intervină în treburile acelei biserici.
1699 – CALINIC II patriarh ecumenic – reânnoia calitataaea de stavropighie a acelei
biserici.
1644 – mitropolitul MELETIE al Proilaviei a făcut o acălătorie la Moscova pentaru a
cere aajutor pentru eparhia sa. Avea aasupra sa scrisori de recomandare din partea patriarhului
Partenie, a lui Matei Basarab şi a „fraţilor” din mănăstirea Sf.Nicolae din Brăila.1649 –
Meletie purta discuţii la Târgovişte cu Arsenie Suhanov, călugăr rus de la Moscova.
1655 – a fost caterisit, fiindcă şi-a făgăduit semnătura în faţa unui tribunal turcesc.
În locul său a fost ales GHERASIM.
1658 – Gherasim este ales la Târnova.
1668 – Patriarhul ecumenic METODIE III (1668-71) a dat mitropolia în grija fostului
patriarh ecumenic, PARTENIE IV (a păstorit de 5 ori între 1657-85).
Partenie a rămas în această mitropolie până la 1671.
1671 şi 1672 – se întâlneşte în actele Sinodului Patriarhiei de la CP ca mitropolit al
Proilaviei LAVRENTIE.
1680 – pomenit NECTARIE, ales în locul unuia care fugise în insula Craeta.
Într-o listă, înainte de 1700 este pomenit CALINIC şi un alt mitropolit GRIGORIE
semna şi el această listă.
Un ierarh cu o păstorire foarte lungă la Brăila este IOANICHIE, întâlnit pentru prima
oară la 1715 şi se pare că a rămas în scaun până pe la 1743.
Septembrie 1743 – era hirotonit CALINIC.
născut la 1713 în oraşul Zagora (Tesalia)
a studiat la CP! Şi a afost hirotonit preot şi a devenit protosinghel la 1741.
1743-48 – a acârmuit mitropolia Proilaviei, după care a demisionat.
1757 – devine Patriarh ecumenic sub numele CALINIC IV. La ascurt timp este exilat
în insula Lemnos, apoi la Muntele Sinai.
Moare la 1791.
A fost un bun cărturar. A luat parte la disputaa care a tulburat biserica din CP
privitoare la rebotezare.
FILOTEI care se pare a fost cataerisit prin 1751
Filotei obţinuse un firman din partea sultanului prin care raiana Hotinului era anexată
la eparhia sa. Boierii şi vlădicii Moldovei au stăruit pe lângă domnitor să ceară sultanului un
nou firman prin care Hotinul să rămână în continuare alipit Moldovei, ceea ce s-a şi obţinut.
În urma acestui lucru, Filotei a aruncat anatemă asupra acestora. Acest lucru ar fi dus la
„caterisireaa” sa. Dar de fapt, se pare că n-a afost o caterisire, ci o depunere.
1751 – DANIIL a fowst mitropolit de Sidis.
Se cunosc 6 biserici zidite cu binecuvântarea sa. El însuşi a zidit una în târgul Căuşani.
10 octombrie 1768 – a afost închinată Mitropolia Proilaviei şi biserica Sf.40
Muncenici din Iaşi.
Se pare acă Daniil era român de neam.
1768-74 – războiul ruso-turc.
În această perioadă ambele Principate se aflau sub ocupaţie şi administraţie rusă.
10 ianuarie 1771 – GAVRIIL CALIMACHE, mitropolitul Moldovei, hotărăşte
trecerea teritoriilor aparţinătoare Mitropoliei Proilaviei laa eparhiile ţării: Hotinul la Rădăuţi,
iar teritoriile din stângaa Prutului la Huşi.
Acest lucru l-a rânduit GRIGORIE al Ungrovlahiei încât parohiile din raiana Brăilei să
fie date eparhiei Buzăului.
10 aprilie 1774 – Pacea de la Kaciuk – Kainayl: ruşii au fost nevoiţi să părăsească
ţările române, iar turcii au ocupat vechile raiale.
Astfel, Mitropolia Proilaviei şi-a continuat existenţa.
1773 – Daniil moare şi este ales IOACHIM caare păstoreşte până pe la 1780.
1781 – CHIRIL
1786 – era şi el invitat, pe lângă ceilalţi ierarhi moldoveni, de către Patriarhul
ecumenic să+ procedeze la înscăunarea lui Leon Gheucă la Iaşi.
1787-1791 – un nou război ruso-turc aruncă iar Moldova sub ocupaţie rusă în timp ce
Ţara Românească se afla sub ocupaţie austriacă (1789-91).
1788 – moare Leon Gheucă şi este adus ca exarh, arhiepiscopul AMBROZIE
SEREBRENICOV al Ecaterinoslavului, având ca avicar pe arhimandritul GAVRIIL
BĂNULESCU-BODONI.
1791 – în sudul Basarabiaei s-a format o eparhie nouă, a cetăţii Albe şi a Nistrului sub
conducerea episcopului vicar Gavriil Bănulescu.
Decembrie 1798 (..!) - pacea de la Iaşi - de ajunge din nou în situaţia anterioară.
1793 – a afost numit pentru mitropolia Proilaviei PARTENIE care se pare că era un
membru marcant al Sinodului Patriarhal încât în septembrie 1806 apare şi ca locţiitor al
patriarhiei ecumenice.
1810 – ajunge mitropolit la Drama în Grecia.
În locul său e ales CALINIC.
1813 – un alt CALINIC care a păstorit până la 1821.
1806-1812 – un nou război ruso-turc care a dus la ocuparea ţărilor române de către
ruşi.
Martie 1808 – printr-un ucaz al ţarului, GAVRIIL BĂNULESCU a fost numit exarh
al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei.
1813 – Mitropoliaa Prolaviei s-a contopit cu cea a Dristrei.
1821 – Calinic al Proilaviei a făcut schimb cu ANTIM al Didiinotihului, în Grecia.
ANTIM a păstorit până pe la 1828.
1822 – a primit la areşedinţa sa adin Silistra primii domni pământeni: IONIŢĂ
SANDU STURZA al Moldovei şi pe GRIGORE GHICA al Ţării Româneşti.
1828 - al IV-leaa război ruso-turc.
Trupele ţariste ocupă Iaşii şi Bşucureştii şi asediază Brăila pe care dealtfel a şi distrus-
o.
Antim s-a aretras în Rusia.
Aici, Mitropolia Proilaviei disparae pentru totdeauna din isjtorie.
Septembrie 1829 – pacea de la Adrianopol prin care toate acetăţile din stânga Dunării
au fost restituite Ţărilor Române.
EPISCOPIA HOTINULUI
1711 – în urma luptei ruso-turce de la Stănileşti turcii au ocupat Hotinul.
– turcii au ocupat şi ţinuturile înconjurătoare.
1715 - au ocupat o porţiune dincolo de Prut în ţinutul Cernăuţilor.
Din aceste teritorii s-a constituit raiana Hotinului.
Conflictul dintre Filotei al Proilaviei şi moldoveni asupra Hotinului a dus la
înfiinţaarea aacestei noi episkcopii. Nu se ştie cine a hotărât înfiinţarea acestei noi eparhii şi
nici timpul înfiinţării ei. Se presupune numai că acest lucru s-a întâmplat înainte de august
1758.
Lipsa unor episcopi laa Hotin până la 1767 se explică prin aceeaa că se găsea greu
cineva caare să cârmuiască ţinuturi expuse tuturor răutăţilor.
1766 – DANIIL al Proilaviei trimitea o scrisoare către un ieromonah NEOFIT, preot la
biserica Sf.Gheorghe Nou – Bucureşti, chemându-l să preia noua episcopie. Dar Neofit, grec
din Moreea, a preferat să plece ca preot al companiei greceşti din Sibiu.
Până la urmă scaunul a fost încredinţat unui călugăr român foarte învăţat:
AMFILONIE – 1767.
A căpătat darul arhieriei prin punerea mâinilor arhiereilor ANANIA al Sevastei,
PARTENIE al Dristrei şi DANIIL al Proilaviei.
Este posibil să fi studiat la Academia din Kiev. Cunoştea 5 limbi străine.
1768 – războiul ruso-turc.
1769 – oştile ruse intşră în Iaşi şi ambele ţări sânt ocupate de ruşi.
1770 – şi pentru că fusese cucerit şi Hotinul, hirotoniile pentru aceaastă eparhie a
început să le facă DOSITEI al Rjădăuţilor.
Teritoriul fostei eparhii intşră sub jurisdicţia episcopului DOSITEI până la 1775, când
Bucovina este ocupată de austrieci şi Hoztinul ajunge sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei.
Amfilohie moare la 1800 (..!)
MITROPOLIA DISTREI
1417 – în urma expediţiei turce împotriva lui Mircea acel Bătrân, Dobrogea a fost
cucerită de turci.
În cursul celor 460 ani de stăpânire turcă s-au creat câteva eparhii ortodoxe sub
jurisdicţia Patriarhiei ecumenice.
Primul mitropolit cunoscut aici a fost CALIST care a participat la lucrările Sinodului
Fesvara – Florenţa (1438-39).
1564 – PARTENIE semna o sentinţă de înlăturare a patriarhului ecumenic Ioasaf.
1581 – era amintit la Silistra un „episcop de rit grec” fără să i se dea numele.
1615 – avem ştire de un mitropolit IOACHIM. Într-un act de închinare a mănăstirii
Stăneşti patriarhul de Alexandria.
1638 şi 39 – e pomenit ANTONIE.
1653 – MACARIE trimis să instaleze pe IGNATIE SÂRBUL ca mitropolit al
Ungrovlahiei.
În timpul său GRIGORIE GHICA (1660-64; 1672-73) a ridicat o nouă catedrală la
Dristra.
1679 – un nou mitropolit METODIE – era de faţă la adunarea convocată de Şerban
Cantacuzino pentru a se hotărâ reaşezarea mitropolitului Teodosie.
1680 – urmează PARTENIE
1706 – apare în acte ATANASIE
1710 – ACESTA TIPĂREŞTE LA Târgovişte lucraraea „Panoplia dogmatică” a lui
Eftimie Zigaben.
Urmaşul său a fost marele cărturar IOAN-IEROTEI COMNEN
născut la 1657 în Heracleea Traciei. A studiat la marea şcoală a Patriarhiei din CP,
apoi la Universitatea Padova. A venit în Ţara Rjomânească şi a afost mekdicul lui Constantin
Brâncoveanul şi profesor la Academia de la Sf.Sava.
1701 – a tipărit la Snagov , în greceşte, „PROSCHINITARUL SF. MUNTE ATHOS”
Au mai rămas de la el şi câteva lucrări în manuscris: „Viaţa împăratului Ioan
Cantacuzino”, traducerea „Tâlcuirii Evangheliilor” a lui Teofilact al Ohridei.
1711 – ajunge mitropolit al Dristrei cu numele IEROTEI.
Se cunoaşte de la el o bogată coraespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul
HRISANT NOTARA al Ierusalimului şi cu primul domn fanariot NICOLAE
MAVROCORDAT.
Moare la 1719.
Au mai urmat: SERAFIM (1720/21-24), CALINIC (pomenit la 1732),
VARTOLOMEU (pomenit la 1748 şi 1757), CHIRIL (1764), PARTENIE (între 1768 şi
1779).
În ultimele decenii ale secolului XVIII au păstorit:
CHIRIL (1780), CALINIC (1784, 1787).
1812 – se afla la Bucureşti fostul mitropolit de Dristra CHIRIL.
1813 - Mitropolia Silistrei s-a contopit cu cea a Proilaviei noul mitropolit CALINIC,
avându-şi reşedinţa la Brăila.
1821 – face schimb cu ANTIM de la Didimotih
1836 – ales aca mitropolit de Silistra GRIGORE
1840 – IERONIM şi apoi un alt GRIGORIE
MITROPOLIA DE LA TULCEA
După desfiinţarea mitropoliei Proilaviei s-a constituit cea a Tulceai pentru teritoriul
din nordul Dobrogei.
Primul titular cunoscut a afost PANARET.
1839 – sfinţeaa biserica din Nalbant
Urmaşul său a fost DIONISIE
1877-78 – acesta a încredinţat eparhia unui alt episcop NICHIFOR din Creta.
1860 – începe lupta pentru separarea Bisericii bulgare de Patriarhia Ecumenică.
11 martie 1870 – printr-un firman al sultanului ABDUL AZIZ s-a aprobat crearea unui
nou exarhat bulgar, scos de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Noul exarhat n-a fost
recunoscut şi între cele 2 biserici s-a produs o schisma care a durat până la 1945.
1874 – Sinodul Patriarhiei a aprobat înfiinţarea unei episcopii româneşti la Măcin.
1878 – Cjongresul de la Berlin a făcut ca România să primească înapoi judeţele Tulcea
şi Constanţa, caare au fost înglobate eparhiei de la Dunărea de Jos, înfiinţată la 1864, cu
sediul la Galaţi.
În secolul XVIII, mai ales XIX, numeroşi ciobani din părţile Sibiului şi Braşovului au
treacut cu turmele lor în Dobrogea, punând bazele unor noi aşezări şi întărind elementul
românesc aici.
Era necesar acest lucru, căci mare parte din Dobrogea în timpul celor 460 ani de
ocupaţie fusese mahomedenizată.
Mitropoliţii greci de la Dristra şi Tulcea s-au întreţinut încasând o taxă anuală numită
jitră sau vlădicia.
Pe la mijlocul secolului XVIII încep să apară în Dobrogea nişte şcoli româneşti, în
localităţile mari.
Înainte de 1878 aqu lucrat pentru propăşirea învăţământului românesc cărturarul
NIFON BĂLĂŞESCU, originar din Sibiu, care a înfiinţat peste 20 de şcoli şi preotul
DIMITRIE CHIRESCU tatăl marelui compozitor I.D.Chirescu.
La începutul secolului XIX s-au întemeiat şi 2 mănăstiri: TAIŢA şi COCOŞ.
Taiţa la poalele Măcinului a fost întemeiată de călugări moldoveni.
1833 – Cocoşul este întemeiat de 3 călugări: VISARION, ISAIA şi GHERONTIE.
În prima jumătate a secolului XIX s-a întemeiat şi mănăstirea Celic-Dere , iar la 1846
schitul Saon.j
EPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Martie 1856 – Tratatul de pace (Paris) în urma războiului Crimeii: Rusia trebuia să
retrocedeze României 3 judeţe, dincolo de Prut: Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Ca urmare, s-au impus măsuri noi pe plan bisericesc.
Februarie 1857 – Sofronie Miclescu a încredinţat pe FILARET SCRIBAN, reactor al
Seminarului Socola şi pe TEOCTIST SCRIBAN să preia cele 94 biserici existente peste Prut.
Filaret s-a reântors nu peste mult timp la seminarul pe care-l condusese.
17 noiembrie 1864 – se întiinţează printr-un decret Episcopia Dunării de Jos cu
reşedinţa la Ismail, având în jurisdicţie judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui (luate de la
episcopia Huşilor) şi Brăila (luată de la episcopia Buzău).
Noua eparhie era sufragană Moldovei. A fost numit ca „locotenent” Melchisedec
Ştaefan, care este titularizat la 10 mai 1865 prin decret.
1878 – în urma păcii de la Berlin din urma războiului ruso-turc, cele 3 judeţe s-au
realizat Rusiei. De aceea scaunul episcopal şi seminarul s-au mutat la Galaţi.
1879 – Meldisedec a murit la Roman, iar în locul său vine IOSIF GHEORGHIAN de
la Huşi.
Prin acelaşi tratat au fost atribuite României judeţele Tulcea şi Constanţa luate de la
turci. Acestea au fost alipite noii episcopii.
Iosif Gherorghian a avut mult de lucru în aceste 2 judeţe lipsite foarte mult timp de o
cârmuire bisericească consecventă.
8 iunie 1878 – Iosif a încredinţat vicariatul lui IERONIM ŞTEFĂNESCU, fratele lui
Meldisedec. MCercetând Dobrogea, vicarul a constatat existenţa a 117 biserici, cu 152 preoţi
total nepregătiţi. Erau 3 mănăstiri: Cjocoş şi 2 mănăstiri cu numele Celic.
Arhimandritul Ieronim a propus acordarea unor ajutoare dea la stat, aducerea preoţilor
la protopopiat pentru a învăţa rânduielile bisericeşti.
În anii ce au urmat situaţia s-a îmbunătăţit. Mănăstirile Celic şi Dere s-au contopit
într-o mănăstire pentru călugăriţe. Călugării au fost mutaţi la schitul Saon (1881), aproape de
Isaccea.
S-au mai construit biserici, s-au înzestrat cele existente cu obiecte de cult.
1886 – Iosif Gheorghian devine primat şi în locul său este ales PARTENIE
CLINCENI (1886-1902) care la 1902 este ales mitropolit la Moldova.
Sub Partenie s-a ridicat un mare palat episcopal, cu cancelarii, cu paraclis.
Sub urmaşul său PIMEN GEORGESCU PITEŞTEANUL (1902-1909) s-a ridicat
actualaa catedrală.
1893 – prin Legeaa clerului mireaan, Seminarul a fost desfiinţat.
1908 – este reânfiinţat sub numele „Sf.Andrei”.
1909 – Pimen devine mitropolit la Iaşi.
Ultimul întâistătător al Dunării de Jos a fost NIFON NICULESCU (1909-1921), mare
protopslalt.....!
fost preot la Biserica Albă – Bucureşti
mult timp arhiereu locotenent şi vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei.
1921 – se retrage.
Moare la 1923.
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA IN A AII-A JUMĂTATE A

SESCOLULUI XVIII (1761-1810)
În răstimpul de după ruşinosul act al unirii cu Roma românii au luptat în fel şi chip
pentru clarificaraea situaţiei lor, trimiţând o serie de memorii, nu numai la Curteaa din Viena,
ci şi la mitropolitul sârb PAVEL NENADOVICI (1749-68) pentru a le hirotoni un episcop
ortodox.
17 şi 19 iulie 1758 – în şedinţele Consiliului de miniştri cancelarul W.A.KAUNITZ şi
ministrul pentru problemele sârbeşti IOSIF BARTENSTEIN au propus încetarea perseacţiilor
religioase, acordarea unei toleranţe şi numirea unui ekpiscop. Se propuneaa chiar înfiinţarea
unei Mitropolii.
Pe de altă parte, Pavel Nenadovici intenţiona trimiterea unui episcop în Transilvania,
pe PARTENIE PAVLOVICI, om foarte învăţat, paroh al comunităţii sârbe din Viena şi mai
apoi arhiereu-vicar al Carlovitzului. Dar acesta nu era dorit de Curte.
După părerea consilierilorîmpărătesei, cel mai indicat era episcopul Bşudei
DIONISIE NOVACOVICI (1761-67) dispus să facă orice fel de concesii.
Era originar din Dalmaţia, studiase la Kiev, apoi devenise profesor la Novisad.
Hirotonit în 1749.
După ce a primit instrucţiuni de la Viena, s-a aîndreptat spre Sibiu, sosind la Paştele
anului 1761.
În ziua ade Paşti, mulţume de români s-au adunat să primească răspuns de la generalul
Bukow la nişte memorii pe acare le înaintaseră. Dionisie i-a îndemnat să se întoarcă acasă şi
să aştepte răspunsul în linişte.
În lunile următoare l-a însoţit pe Bukow în călătoriile sale. La Braşov şi Albaa a
îndemnat pe acredincioşi să lasse bisericile uniţilor.
13 iulie 1761 – a fost emis decraetul i8mperial pentru numirea lui Dionisie.
Instalarea i-a făcut-o Bukow în biserica Sf.Nicolae din Şcheii Braşovului.
Înainte de instalare acredincioşii l-au pus să jure că va păzi „credinţa cea
pravoslavnică după legea grecească cea neuitată”...
1762 – printr-un decret imperial se acorda românilor o toleranţă condiţionată. Noului
episcop i se impuneau 11 restricţii ce vizau propagaraea unirii. Se preciza că preoţimea
ortodoxă este numai tolerată.
Dionisie s-a stabilit la Sibiu, dar nu avea unde să slujească pentru că nu existau
biserici ortodoxe până la sfârşitul secolului, iar grecii de aici care aveau biserică au refuzat să-
i recunoască autoritatea .
1764 – a cerut îngăduinţa guvernului de a acumpăra un loc de casă pentru reşedinţă la
Vad, Sebeş sau Orăştie. Dar a rămas fără răspuns.
A învăţat româneşte şi a scris chiar unele lucrări de combataeare a uniaţiei: Despre
deosebirile dintre BO şi BRC; Despre purcederea Sfântului Duh.
1766 – a făcut o statistică a craedincioşilor şi clerului.
18 decembrie 1767 – a demisionat văzându-se în imposibilitatea de a-şi apăraa turma.
El însuşi apoi a propus cine să-i fie succesor.
1767 – părăseşte Transilvania, stabilindu-se la Sântandrei, lângă Buda.
Episcopul unit ATANASIE REDNIC propunea să nu mai fie numit nici un episcop, ci
să-i fie supuşi lui credincioşii ortodocşi. Propunea numirea protopopului IOAN POPOVICI
din Honcld (Hunedoara) ca prim-protopop. Cerea să nu se restituie nici o biserică
ortodocşilor.
În schimb comandantul militar al Transilvaniei propunea ca nou episcop pe IOAN
GEORGIEVICI al Caransebeşului, propunere acceptată de împărăteasă la 7 octombrie 1768.
1769 – a fost ales mitropolit în urma morţii lui Pavel Nenadovici.
În această nouă demnitate, Gheorghievici s-a preocupat de alegerea unui episcop
pentru românii ortodocşi.
1769 – ales SOFRONIE CHIRILOVICI (1769-73), fostul vicar al lui Dionisie , la
Buda.
Împărăteasa a anulat alegerea lui Sofronie sub motiv că Congresul bisericesc sârbesc
nu avea dreptul să aleagă pentru români, dar l-a numit ea printr-un rescript.
Mnjoului episcop i-au fost impuse aceleaşi condiţii ca şi înaintaşului său: să nu facă
vizite canonice, să nu primească preoţi hirotoniţi peste munţi ş.a.
1770 – noi măsuri pentru întărirea uniaţiei: înfiinţarea unei tipografii „ilirice” la Viena
carae să imprime cărţi de slujbă pentru ortodocşii din Imperiu. Se împiedica astrfel aducereaa
de acărţi de slujbă din Ţările Române şi Moldova.
– Sofronie a fost instalat la Sibiu. Neavând aici biserică, a reuşit să-i supună pe greci
care aqveau biserica pe locul actualei catedrale
A avut de îndurat multe neajunsuri din partea episcopilor uniţi, Atanasie Rednic şi
Grigorie Maior (1773-82).
1772– aa fost luată cu forţa biserica aortodoxă din Roşia Montană şi dată uniţilor, iar
preotul paroh arestat.
1773 – necunoscând limba şi izbindu-se de astfel de greutăţi Sofronie a demisionat
recomandându-l în locul său pe DIMITRIE EUSTATIEVICI, om cult cu studii la Kiev.
Sofronie a plecat din Ardeal în 1774 fiind numit de Curte titular al scaunului de la
Buda.
În urma plecării sale, eparhia a fost încredinţată lui IOAN POPOVICI din Hondol.
A urmat o lungă vacanţă, timp în carea episcopul unit GRIGORE MAIOR a trecut
nestingherit câteva parohii la unire. A poruncit chiar arestaarea mai multor preoţi şi protopopi
ortodocşi.
O îmbunătăţire a situaţiei B.O. din Transilvania a venit după urcaarea pe tron a lui
IOSIF II 81780-90) , adept al iluminismului în spiritul căruia a şi făcut o serie de reforme:
secularizarea unor averi mănăstireşti, desfiinţareaa iobăgiei.
1781 – Împăratul a pus problema numirii de episcop pentru românii ortodocşi , dar
episcopul RC de la Alba Iulia a spus că nu-i nevoie.
Grigore Maior a înaintat şi el un memoriu prin care cereaa desfiinţarea mănăstirilor
ortodoxe carae mai existau, lăsarea credincioşilor ortodocşi fără episcop şi fără biserici.
Totuşi, Iosif II, la recomandarea aepiscopului de la Carlovitz a numit ca episcop pe
GHEDEON NICHITICI (1783-88). Tot acum, episcopia ortodoxă românească a fost pusă
sub ascultarea mitropoliei sârbe de la Carlovitz. Tot atunci s-a dat aceeaşi dispoziţie şi pentru
episcopia Bucovinei.
1786 – ambeale episcopii au fost puse sub jurisdicţia Carlovitzului şi din punct de
vedere administrativ.
Ghedeon Nichitici cunoştea afoarte bine realităţile din Transilvania pentru că fusese
diaconul lui Dionisie şi apoi protopop la Abrud.
1783 – vicar al episcopiei DOSOFTEI HERESCU al Bucovinei.
1784 – instalat la Sibiu
La scurt timp guvernul l-a trimis pentru a nekgocia încetarea arăscoalei lui Horea.
Cu toate că a fost sârb, Ghedeon a fost unul din cei mai activi episcopi ortodocşi din
Transilvania.
La scurt timp după instalare a făcut o conscripţie.
1786 – a făcut o nouă arondare a eparhiei, împărţind-o în 31 protopopiate.
1787-88 – a făcut vizite canonice în eparhie pentru a punea în rânduială parohiile şi
pentru a da sfaturi şi îndrumări preoţilor.
A fost preocupat şi de problema pregătirii viitorilor preoţi, căci majoritatea anu ştiau
să scrie.
1786 – s-a deschis la Sibiu un curs pedagogic pentru pregătirea aviitorilor învăţători
sub conducerea lui DIMITRIE EUSTATIEVICI, primul director al „Şcoalelor neunite din
Transilvania”. Dar Eustatievici pregătea aici şi viitori preoţi.
După el, direcţiunea şcolilor a preluat-o protopopul braşovean RADU TEMPEA V. În
timp ce pleca să inspecteze şcolile primare din eparhie era suplinit de fratele său NICOLAE .
1786 – Ghedeon participă la Sinodul ierarhilor ortodocşi din Imperiu.
Moare la 1788; îngropat la biserica Cuvioasa Paraschiva din Răşinari.
Agonisealaa a lăsat-o pentru construirea unei biserici în Sibiu şi pentru înfiinţarea unui
fond de ajutorare a preoţilor săraci.
Conducerea eparhiei a fost iar încredinţată protopopului Ioan din Hondol până la 10
iunie 1789, când împăratul a numit pe GHERASIM ADAMOVICI, egumen al mănăstirii
Bezdin (Arad), instalat la Sibiu (1789-96).
A căutat şi el să câştige pentru români anumite drepturi.
1790 – participă la Congresul naţional – biserica de la Timişoaraa rugând să se
intervină la Curte pentru acordarea de drepturi românilor.
1791 – s-a redactat „SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM” cu colaborarea multor
cărturari români de ambele confesiuni: Ioan Pinariu Molnar, Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior ş.a. S-au reluat acum vechile postulate ale lui Inochentie Micu pe primul plan
fiind recunoaşterea românilor ca naţiune în Transilvania. Memoriul a fost respins. S-a admis
doar liberul exeraciţiu al cultului ortodox.
Septembrie 1791 – s-a întrunit la Sibiul sinodul protopopilor pentru a dpune
jurământul de credinţă către Leopold IIN(1790-1792).
Sinodul a încredinţat pe episcopul Gherasim să prezinte un protest împăratului, faţă de
neacceptarea memoriului.
Astfel, Gherasim pleacă la Viena, împreună cu episcopul unit IOAN BOB pentru a-şi
exprima protestul nerecunoaşterii naţiunii române.
Cel mai de seamă memoriu cu acelaşi titlu de Supllex a fost înaintat la 30 martie 1792
semnat de ambii episcopi. Cuprindea aceleaşi postulate, dar mai concis şi combătea în 17
puncte părerile Dietei transilvane şi calomniile la adresa poporului român. Pentru Biserica
Ortodoxă se cerea ca preoţii să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi cei din celelalte
confesiuni.
Cei doi episcopi au fost certaţi pentru că îndrăzniseră să prezinte doleanţele naţiunii
lor, fiind îndrumaţi să se întoarcă la reşedinţele lor. Ei au insistat însă să se împlinească măcar
unul din puncte pentru a putea linişti poporul. Abia acum Clurtea aaa făcut ceva promisiuni.
Sub FRANCISC (1792-1830) s-a inaugurat o politică de reprimare a oricărei mişcări
naţionale.
Acum Guvernatorul Transilvaniei a propus mutaraea lui Gherasim la unaa din
eparhiile sârbe din Ungaria.
Din banii lăsaţi de Ghedeon Nichitici şi cu sprijinul său s-a zidit biserica din cartierul
Maieri (Sibiu) unde de altfel a şi fost el îngropat . Moare la 1796.
Sub Ghedeon şi Gherasim au apărut câtevaa cărţi de slujbă în tipografia ailică din
Viena, mutată la 1795 la Buda.
După moartea lui Gherasim, Curtea nu a mai numit nici un episcop, scaunul rămânând
vacant 14 ani. În acest timp conducereaa treburilor eparhiei o aveaa consistoriul format dintr-
un vicar, 6 asesori aleşi dintre protopopi şi un secretar.
Primul vicar a fost Ioan Popovici din Hondol.
Candidaţii la preoţie erau îndrumaţi la episcopul PAVEL AVACUMOVICI al
Aradului (1786-1815).
În timpul vacanţei episcopale la Sibiu s-au zidit nişte biserici:
1788-89 – Stana a lui Hagi Petru Luca a zidit aşa zisa „biserică din groapă” refăcută
mai apoi de negustorul sibian Hagi Pop Constantin, care a deschis şi o şcoală în care a
funcţionat dascălul Simion Jinariu. Aceasta a funcţionat câţivaa ani după care
pregătireacandidaţilor la preoţie a fost încredinţată lui GHEORGHE LAZĂR, care studiase
teologia la Viena.
Cărţile trebuitoare acultului se tipăreau acum la Buda şi Sibiu.
1804-1805 – apare noua ediţie a mineielor , după cele de la Râmnic, îngrijită de Ioan
Pinariu Molnar.
19 septembrie 1810 – la Turda s-a şfăcut alegerea preotului VASILE MOGA din
Sebeş, ca episcop al românilor ortodocşi până la 1844.
BISERICA ORTODOXĂ TRANSILVANĂ

ÎN SECOLUL XIX
1796-1810 – s-au înaintat Curţii numeroase memorii pentru numirea unui episcop.
25 mai 1796 – vicarii şi protopopii cereau numirea unui episcop român. Memoriile s-
au repetat deci şi au avut ca iniţiatori nume ca: IOAN POPOVICI, NICOLAE HUŢOVICI,
ISAIA BALOŞESCU, NICOLAE PANOVICI.
25 mai 1809 – s-aa admis numirea unui episcop român.
Septaembrie-octombrie 1810 – s-a întrunit la Turda Sinodul electoral format din
protopopi şi au propus 3 candidaţi: protopopul NICOLAE HUŢOVICI, preotul VASILE
MOGA din Sebeş şi arhimandritul NESTORIOANOVICI din Făgăraş.
Guvernul transilvan a întărit pe Vasile Moga şi împăratul l-a numit – 21 decembrie
1810.
născut la 1774 – era aoriginar dintr-o familie de preot.
A ănvăţat carte la gimnaziul evanghelic luteran din Sebeş, la liceul rom-catolic din
Alba şi apoi laa cel din Cluj.
1798 – hirotonit preot celib. La Arad de către episcopul Pavel Avacumovici.
1811 – călugărit la mănăstirea Cruşedal şi apoi hirotonit arhiereu la 23 aprilie.
I s-a fixat reşedinţa la Cluj, dar la scurt timp a cerut să-şi fixeze reşedinţa la Sibiu
La Sibiu a închiriat o casă.
În acest fel, după 110 ani de întrerupere , şi-a început activitataeaa noua episcopie
ortodoxă.
Vasile Moga a păstorit 34 ani, însă în condiţii foarte grele.
Prin decretul de numire i se impuneau nişte condiţii umilitoare, în 19 puncte. În acest
fel era obligat să nu se împotrivească răspândirii uniaţiei şi să nu tolereze clerici din şŢara
Românească sau Moldova. Clerul ortodox rămânea tolerat. Nu li sae dădea nici o bucată de
pământ spre a se întreţine. În general i s-au pus toate piedicile acu putinţă, spre a nu putea
progresa.
Şi totuşi s-au înregistrat câteva realizări:
a reuşit să facă o raeşedinţă cu banii strânşi de la preoţi.
1786 – Dimitrie Eustatievici, directorul Şcolilor române din Transilvania, deschisese
la Sibiu un curs de pregătire a viitorilor învăţători ai acelei şcoli. Cursul a fost continuat de
succesorul său Radu Tempea V.
1806 – consistoriul din Sibiu a trimis la Universitatea adin Viena pe Gheorghe Lazăr
(1779-1823) care, după terminarea studiilor, trebuia să se întoarcă să pregătească tinerii
candidaţi la preoţie. Dar când s-a întors Lazăr a plecat la Braşov pentru a găsi o slujbă bine
retribuită.
Dar Moga a reuşit până la urmă să-l aducă la Sibiu unde a predat Dogmatica, Morala,
Cântările bisericeşti şi Tipicul.
În acest timp au existat între el şiepiscop permanente neânţelegeri.
1815 – pleacă din nou la Braşov
1816 – pleacă în Ţările Române.
Episcopul V.Moga a adus în locul lui pe nepotul său MOISE FULEA şi apoi un alt
nepot IOAN MOGA, amândoi cu studii teologice la Viena.
Ei au fost singurii profesori până în 1848.
Ei au fost singurii profesori până în 1848.
Episcopul a mai trimis câţiva tineri la studii în Vien: IOAN POPASU, SAVA
POPOVICI BARCIANU.
El a arătat multă grijă pentru şcolile româneşti primare cerând preoţilor să susţină
înfiinţarea de şcoli.
Deşi mode, şcolile ortodoxe au început să constituie o primejdie pentru stat.
1838 – guvernul a luat episcopiei dreptul de superinspecţie asupra acestor şcoli şi
odată cu aceasta a încetat şi directoratul lui Moise Fulea.
În timpul lui V.Moga au apărut câteva cărţi de slujbă şi învăţătură.
Din punct de vedere pastoral, a lucrat pentaru îmbunătăţireaa vieţii duhovniceşti a
preoţilor şi păstoriţilor săi.
A dat diverse dispoziţii cu privire la săvârşirea slujbelor, la purtarea clerului.
Se pare că era foarte aspru cu preoţii care se făceau vinovaţi de anumite abateri.
L-a suspendat chiar pe fratele său Zaharia Moga acăci făcuse o cununie fără forme
legale.
În acel timp, uniţii duceau o acţiune intensă de corupere a ortodocşilor. Dar prin grija
episcopului Moga, acţiunile lor n-au avut succes.
Moga a încercat în multe rânduri obţinerea de drepturi pe seaama naţiunii sale şi a

clerului ortodox.
1812 – a mers la Viena pentru aceaasta.
1816 şi după – a trimis o serie de petiţii la Viena pentru a cere acoradarea de porţii
canonice preoţilor săi şi scutirea de dijme.
1833 – Moga propunea lui Ioan Lemeni să înainteze împreună un memoriu Dietei.
Memoriul însă a fost întocmit şi dus la Viena. Prin acest memoriu care urma
Supplexului din 1791 se reînnoiau cererile vechi: recunoaşterea egalităţii, recunoaşterea aca a
IV-a naţiune.
Însă acţiunea s-a terminat cu un eşec.
1837 – Moga porneşte adin nou la acţiune, adresând o circulară protopopilor prin care
cerea asă-i prezinte plângerile lor acu privire la porţile canonice, luarea dascălilor în armaştă
ş.a.
El a înaintat memoriul, profitând de disensiunile dintre catolici şi protestanţi în Dietă.
El cerea pentru români accesul la funcţiile publice, încetarea obligaţiei de a ţine
sărbătorile luterane, preoţii români să fie scutiţi de zeciuială, să li se acorde ajutoare. Erau
invocate aca argumente: numărul mare al românilor, faptul că românii constituiau cea mai
mare parte a armatei, argumentele istorice ş.a.
Dar nici acum n-a avut efect.
1842 – şi-a înnoit cererile în faţa Dietei întrunite la Cluj, iar toamna împreună cu
Lemeni a făcut un nou memoriu.
Se constată că acum marea luptă se ducea cu saşii luterani, care reprezentau Dieta.
Memoriul a produs indignare şi saşii au ţinut adunări de protest peste tot.
Un sas – CAROL SCHULLER – a alcătuit o broşură în 150 pagini în care acombătea
continuitatea aromânilor aici.
Putem spune că aceste memorii reluau lupta marelui Inochentie Micu şi se vede cum,
atunci când era vorba de interesele românităţii, neînţelegerile confesionale erau date deoparte.
V.Moga s-a ridicat şi-n apărarea românilor din satul natal Sebaeş, înceracând la 1817
să ridice o biserică. Dar a fost permanent împiedicat.
1840 – dă în judecată primăria Sebeş, dar procesul a durat ani şi nu s-a ajuns la nimic.
Moare la 17 octo9mbrie 1845 – îngropat în „bisericaa din groapă” Sibiu.
ANDREI ŞAGUNA (1848-73)

Născut la Mişcolţ în familia negustorului macedo-român NAUM ŞAGUNA.
Copilul Anastasiu a fost botezat în biserica acomunităţii româno-greceşti de acolo.
Încă de mic a avut de înfruntat intenţia tatălui său de a-i trece la catolicism, pentru că sărăcise
şi arhiepiscopul îi promisese un ajutor.
A studiat la gimnaziul din Mişcolţ şi apoi la gimnaziul superior al călugărilor piarişti
din Pesta.
1826-29 – a studiat filosofia la Universitatea Pesta.
A tipărit şi s-a format într-un mediu cultural, înconjurat afiind de mari personalităţi:
S.Micu, Petru Maior, Ion Teodorovici ş.a.
1829-30 – s-a îndreptat spre Vârset pentaru a face studii de teologie ortodoxă.
Îndată după terminarea studiilor a rămas ca profesor la seminarul de aici.
1833 – a fost tuns în monahism (Andrei) şi hirotonit preot.
1838 – protosinghel
1842 – arhimandrit şi egumen la mănăstireaa Hopovo.
În aceşti ani a prelucrat „Gramaticaa valahică” după „Gramatica daco-romană” a lui
Ioan Alexi.
1846 – numit vicar al eparhiei Sibiului.
Ca vicar a ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an.
2 decembrie 1847 – sinodul electoral, întrunit la Turda, a ales pe vicarul Şaguna cu 27
voturi, pe lângă ceilalţi 2: Ioan Iuoga (33 voturi) şi Moise Fulea (31).
Clurtea aa recunoscut însă pe Şaguna căruia, însă, nu i s-au mai impus cele 19 condiţii
umilitoare. Hirotonit în catedrala de la Carlovitz (1848). La instalare, a ţinut o cuvântare
Simion Bărnuţiu.
Prima lucrare pe care a intenţionat s-o săvârşească a fost organizaraea bisericii.
1849-51 – a publicat 3 broşuri prin carea acăuta să convingă cercurile conducătoare de
existenţa unei mitropolii în Transilvania până la 1701 şi de nevoia raeânfiinţării ei.
12 martie 1850 – a deschis la Sibiu lucrările primului Sinod la care au luat parte 24
preoţi şi 20 mireni, între care şi Avram Iancu.
A fost adraesat un memoriu Curţii din Viena prin care se cerea restaurarea vechii
Mitropolii a Transilvaniei, aiar prin alte memorii, Şaguna cerea ruperea ade Miatropolia
Carlovitz şi reânfiinţaraea unei mitropolii proprii. S-a lovit de rezistenţa tuturor.
1859 – cade regimul absolutist şi îi ia locul unul liberal. Şaguna reia seria memoriilor.
Octombrie 1860 – convoacă un al II-lea Sinod al eparhiei sale, întocmind noi memorii.
Şaguna intenţiona achiar să se înfiinţeze o Mitropolie pentru toţi românii din Imperiu.
Martie 1864 – s-a ţinut un nou Sinod la Sibiu care a luat în dezbatere un proiect ade
regulament de organizare a eparhiei, în 174 paragrafe.
În acelaşi an, Mitropolia Carlovitzului şi-a dat acordul pentru despărţirea Bisericii
româneşti de cea sârbă.
12 decembrie 1864 – printr-un autograf imperial se încuviinţa reânfiinţarea vechii
Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei şi numirea lui Şaguna în fruntea ei.
Pentru a se asigura de deplina areuşită, Şaguna a lucrat pentru recunoaşterea printr-un
articol de lege în Dietă, ceea ce a şi reuşit la 1868.
Septaembrie-octombkrie 1868 – a convocat un sinod cu reprezentare din fiecarea
eparhie, câte 10 preoţi şi 20 mireni (total, 90 deputaţi) în carae s-au dezbătut probleme privind
organizaraea.
O comisie a Congraesului a analizat un proieact de organizarae care s-a aprobat cu
numele Statutul de organizare al BOR din Transilvania (28 mai 1869).
Prin Sinodalitatae Biseraica era acum apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic.
Conducerea treburilor Mitropoliei era încredinţată Congresului, convocat o dată la 3 ani.
Problaemele dogmatice erau rezolvate de sinodul ierarhilor ortodocşi din Transilvania.
Aceaastă lege sta laa baza noului Statut de organizare a întregii BOR din 1925.
În felul acesta, Şagunaa a făcut din Biserică şi un lăcaş de apărare naţională.
Şaguna a dat Bisericii Transilvane un nou statut, o organizare superioară, democratică,
necunoscută de alte Biserici Ortodocse surori.
În paralel, A.Şaguna a adus o activitate susţinută de ridicare aculturală a preoţimii şi a
întretului propor.
De acum, învăţătorii aveau să fie absolvenţi ai Institutului Pedagogic din Sibiu, preoţii
absolvenţi de Facultatae.
1850 – a hotărât ca praeoţii să funcţioneze şi ca direcktori şcolari, protopopii ca
inspectori.
1852 – Şaguna obligaa fieacare parohie să-şi ridice un edificiu şcolar.
A găsit răgazul să scrie şi câtevaa studii pedagogice. S-a ocupat şi de editaraea de
manuale (peste 25). În ce priveşte numărul şcolilor putem spune că spre sfârşitul păstoririi
sale existau acam 800 şcoli poporale româneşti.
1870 – rânduia ca fiecarae parohie să ţină cursuri serale pentru neştiutorii de carte.
În plus, proiectase înfiinţarea a 6 gimnazii superioarae (licee), a 4 inferioare şi 6 şcoli
tehnice.
Din păcate, a traebuit să se mulţumeaqscă numai cu unul la Braşov (1850), unul
inerior la Brad (1868) şi o şcoală comercială tot la Braşov (1869) care a devenit Liceul din
Braşov , care azi îi poartă numele.
S-a îngrijit şi de soarta elevilor săraci, dându-le posibilitataea ade a-şi continua studiile
prin acordaraea unor burse.
1850 – în Sinodul de atunci s-a hotărât întemeierea unui Institut teologic-pedagogic,
urmând ca absolvenţii să funcţioneze ca învăţători înainte de hirotonie.
1852 – cursurile de teologie s-au ridicat la 2 ani iar în 1861 la 3 ani.
1861 – 3 ani de studii
1852 – s-a îngrijit de găsirea unei clădiri corespunzătoarea pentru Institut, organizând
o colectă în eparhie.
Din banii colectaţi s-a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană, folosită ca internat
până la 1858.
Din banii săi a cumpărat apoi o casă unde a mutat Institutul teologic-pedagogic (pe
locul celui actual).
An de an trimitea pe cel mai bun absolvent de teologie la una din Universităţile
apusene. Amintim pe GRIGORE PANTAZI, cel mai apropiat ucenic al lui Şaguna,
NICOLAE POPEA, mai târziu vicar, apoi episcop al Caransebeşului, membru al Academiei
Române, IOAN POPESCU, ZAHARIA BOIU, cunoscut predicator, NICOLAE CRISTEA,
mult timp diraeactor al Telegrafului Român, ILARION PUŞCARIU DANIIL POPOVICI –
BARCIANU , DIMITRIE CUNŢAN.
Pentru studenţii teologi şi preoţi, Şaguna a redactat o serie de manuale, foarte multe
lucrări de drept bisericesc: „Istoria Bjisericii Ortodoxe răsăsitene universale” (2 volume,
1860), „Teologia Dogmatică” (1854), „Teologia Morală” (1855), „Mărt.Ortodoxă a lui Petru
Movilă” (1855), „Teologia Pastorală+” (1857). O realizare de excepţie a mitropolitului a fost
tipărirea a”Bibliei” cu ilustraţii (1856-58), iar în 1867 a „N.T.”. Biblia tipărită de el avea la
bază traduceri mai vechi (NT de la 1648, Biblia 1688, ediţiile de la Blaj: 1795, Petersburg
1819, Buzău 1854-56)
1858 – I.H.Rădulescu a început să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu
comentarii, fără binecuvântarea Bisericii, în carae căuta să înlocuiască cuvintele de origine
greacă sau slavă cu cuvinte de origine latină, chiar italieneşti. Împotriva acestui fapt s-a ridicat
cu vehemenţă Şaguna.
1853 – înfiinţarea ziarului „Telegraful Român”, care apare neîntrerupt până azi. Ziarul
a fost redactat de Aaron Florian, apoi de Dr. Pavel Vasici, cunoscut naturalist, Ioan Bădilă, un
timp profesor la Institut, Visarion Roman, Ioan Raţiu, Zaharia Bjoiu, Nicolae Cristea. Tot
Şaguna aa iniţiat apariţia altor publicaţii periodice la Sibiu: „Calendarul Arhiepicopiei
Sibiului”, „Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal”.
Pentru nevoile preoţilor a reeditat aproape toate cărţile de cult.
1860 – el înainta guvernatorului Transilvaniei un memoriu semnat de 171
personalităţi, cerând aprobarea apentru convocaraea unei adunări consultative.
Adunarea consultativă a fost ţinută în clădirea Institutului teologic (9 martie 1861) sub
conducerea lui Şaguna, discutându-se şi aprobându-se statutul a ceeaa ce se v a numi
„Asociaţia transilvană pentru cultura şi literatura română” (ASTRA).
23 octombrie 1861 – Şaguna convoacă la Sibiu pe toţi intelectualii ce voiau să facă
parte din Asociaţie, el fiind acum ales preşedinte, Timotei Cipariu vicepreşedinte şi G.Bariţiu
– seacretar, pentru 3 ani. Ca preşedinte a participat la 3 şedinţe: Sibiu (1861), Braşov (1862) şi
Alba Iulia (1866).
Activitatea gospodărească:
1857 – a pus bazele unui fond pentru zidirea unei cataedrale în Sibiu.
Catedrala n-a putut fi ridicată decât numai în timpul mitropolitului IOAN MEŢIANU
(în 1902-1906). În tot cuprinsul parohiei s-au ridicat foarte multe biserici parohiale.
1848 – conduce împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare Naţională
din Câmpia Libertăţii de la Blaj.
Adunarea aa ales pe Şaguna în fruntea unei delegaţii de 30 membri, care să prezinte
curţii vieneze doleanţele poporului român.
25 februarie 1849 – a prezentat împăratului un memoriu prin care acerea unirea tuturor
românilor din Imperiu, într-o singură naţiune cu o administraţie naţională şi autonomă.
1849-59 – perioada „decadei absolutiste”, când Şaguna nu a putut face nimic.
Abia după 1860 (an în care a fost ales şi membru al Senatului Imperial din Viena) a
putut aveaa o activitate susţinută aşa cum am văzut.
1860 – a înaintat împăratului un memoriu prin care acerea numirea unui român în
funcţia de cancelar al Transilvaniei şi recunoaşterea limbii române ca a III-a oficială.
1861 – a condus împreună cu mitropolitul ALEXANDRU STERCA ŞULUŢIU (unit,
lucrările unei conferinţe naţional-politice a românilor, la Sibiu şi tot în acelaşi an au louat
parte la o conferinţă comună a românilor , saşilor, maghiarilor pentru a se sfătui asupra
problemelor politice în Transilvania.
1863 – a prezidat împreună cu Şuluţiu lucrările congresului naţional al românilor
(Sibiu). A fost delegat un grup de 10 persoane pentru a merge la Viena să prezinte doleanţele
românilor. S-au ales numai cu promisiuni.
1863-1865 – în Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu, s-a izbutit obţinerea prin lege a
egalei îndreptăţiri a naţiunii române cu celelalte naţiuni.
1867 – s-a creat Statul dualist austro-ungar.
Prin dualism, Ungaria devenea de3 fapt independentă, dar împăratul Austriei era şi
rege al Ungariei.
În acest context, marile personalităţi române au adoptat cunoscutul „pasivism”,
refuzând să mai ia aparte la viaţa politică a noului stat.
În schimb, mitropolitul Şaguna s-a pus în fruntea „activismului”, militând în
continuare pentru drepturi ale românilor.
Şaguna aa întreţinut o bogată acorespondenţă cu ierarhii români vecini: Nifon al
Ungrovlahiei, Sofronie Miclescu al Moldovei, Calinic cel Sfânt, Filotei şi Dionisie , Romano
de la Buzău, Neofit şi Filaret Scriban.
A primit o serie de ajutoare de la ei, de la domni sau de la diferiţi egumeni, mai ales în
timpul şi după Revoluţia 1848, când Ardealul a avut mult de pătimit: au fost ucişi preoţi, arse
biserici (40) şi altele jefuite (300).
Fiind apreaciat de fruntaşii vieţii culturale de peste Carpaţi, Şaguna a fost ales
membru de onoare al Academiei Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii
„Transilvania” din Bucureşti şi membru de onoare al Societăţii pentru literatura şi cultura
română din Bucovina.
Moare la 16 ianuarie 1873 – îngropat la Răşinari.
BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA

DUPĂ MOARTEA LUI ANDREI ŞAGUNA
PROCOPIE IVAŞCOVICI (1873-74)

După moartea lui Şaguna, cei mai indicaţi oamni ar fi fost colaboratorii săi: Ioan
Popasu, episcop de Caransebeş sau Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei.
Totuşi, partida adversă condusă de Vincenţiu Babeş, om politic şi protopop Ioan
Metianu din Zărneşti a aaranjat să fie ales episcop de Arad, Procopie Ivaşcovici.
Era fiu de preot din Deliblata (Timiş) cu studii la Vârşet, călugărit într-o mănăstire
sârbească, fost profesor la teologia din Vârşet, stareţ al mănăstirii Cruşedol.
1852 – episcop al Aradului
1874 – Congresul naţional bisericesc sârb l-a ales patriarh al Bisericii Ortodoxe sârbe.
Alegerea lui ca mitropolit a provocat oarecari temeri în Transilvania. Mulţi se temeau
că urmăreşte repunerea Bisericii româneşti sub jurisdicţia Patriarhiei sârbe. Din fericire însă
nu a stat mult la noi ci a preferat Biserica aaltui neam.
Din păcate, acolo a asuferit mult din partea autorităţilor de la Budapesta.
1880 – a afost silit să-şi dea demisia
Moare la 1881.
1874 – după retragerea lui Procopie, Congraesul naţional bisericesc a propus pe Ioan
Popasu de la Caransebeş, dar n-a fost confirmat de împărat.
21 noiembrie 1874 – este ales şi confirmat împotriva voinţei multora.
MIRON ROMANUL (1874-1898)
Născut la 1828
teologia la Arad
secraetar al Episcopiei – Arad, profesor la Institutul de acolo.
O vreme a fost preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi deputat în Parlamentul
din Budapesta (1869).
1870 – episcop la Arad
În general, păstorirea sa a aprodus nemulţumiri.
1881 – a redactat programul „partidei constituţionale române” ce a servit ca îndreptar
Partidului Moderat Român, înfiinţat în 1884 sub conducerea sa sub presiunile cercurilor
guvernamentale din Budapesta.
Cu toate acestea, mitropolitul MIRON a luptat pentru apăraraea aautonomiei Bisericii
şi a şcolilor confesionale româneşti.
- condusese la Viena o delegaţie, prezentând împăratului un protest împotriva unui
proiect care preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale româneşti.,
1882 – a protestat în Parlament împotriva unor proiecte ce aveau să priveze şcolile de
subvenţiile venite din România.
10 aprilie 1896 – dă o pastorală cu ocazia „miteniului aşezării ungurilor în Câmpia
Panonică, în care arăta că românii nu pot participa la o asemenea sărbătoare.
- a combătut în Parlament legea de maghiarizare a numelor de localităţi.
Sub raport cultural, trimite o serie de tineri la studii în străinătate cu burse.

În timpul său s-au ridicat o nouă clădire pentru Internatul Institutului (1896) şi alta
pentru tipografia şi birourile Consiliului arhiepiscopesc.
Numărul şcolilor primare a crescut, încât în 1899, din 934 parohii, 774 întreţineau
şcoli.
– s-a introdus salarizareaa preoţimii române de către stat, dar se prevedea numai
salarizarea a acelora carae nu aveau sentimente ostile faţă de statul maghiar.
Au protestat Ioan Meţianu, episcopul Aradului şi N.Popea al Caransebeşului.
Moarae la 4 octombrie 1898- îngkropat în „biserica din groapă” din Sibiu.
IOAN MEŢIANU (1898-1916)

originar din Braşov (născut la 1828)
teologia la Sibiu
preot la Râşnov, Zărneşti
1874 – vicar la Oradea
1875 – episcop la Arad
Ca mitropolit a înceracat să rezolve câteva adin marile probleme nerezolvate de
înaintaşul său. Astfel, într-o primă şedinţă a sinodului a pus problema ridicării unei noi
cataeadrale.
La insistenţele sale s-a hotărât ca ea să se zidească în faţa reşedinţei, pe locul bisericii
„greceşti” cu hramul „Schimbaraea ala Faţă”.
Planul catedralei era după cel al „Sf.Sofia” adăugându-i-se în faţă 2 turle masive.
5 august 1902 –Se pune piatra fundamentală.
Cheltuielile au fost suportate din fondul creat de Şaguna special în acest scop, încă din
1857.
Pictura iconostasului şi a Cupolei a făcut-o Octavian Smigelschi, iar restul s-a făcut
peste o jumătate de veac.
30 aprilie 1906 – a fost sfinţită.
1913-14 – se ridică actuala clădire a Institutului Teologic din Sibiu.
De asemenea Arhiepiscopia a mai achiziţionat o serie de imobile în Sibiu, crescând
astfel fondurile bisericeşti.
Sub el, prestigiul Facultăţii a crescut mult datorită unor profesori ca Vasile Stan,
Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Pavel Roşca, Romulus Cândea, Timotei
Popovici.
1907 – Nicolae Bălan, viitorul mitropolit, a pus bazele „Revistaei Teologice” (până la
1947) , azi reactualizată.
Cursurile secţiunii pedagogice a institutului au fost ridicate la 4 ani de zile.
În timpul său, şcolile confesionale române au suferit mult din partaea guvernului de la
Budapesta.
1907 – intra în vigoare o lege prin care parohiile erau obligate să plătească
învăţătorilor din aceste şcoli acelaş salariu pe care-l aveau cei de la stat, lucru irealizabil din
partea unei parohii. Aceasta a dus iremediabil la desfiinţareaa a sute de şcoli româneşti în
toată Transilvania.
Moare la 21 ianuarie 1916 – înmormântat la „biserica din groapă”.
VASILE MANGRA (1916-18)
în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, guvernul avea

nevoie de un om pe care să se bazeze şi atunci au intervenit făţiş în alegerea noului mitropolit.
Astfel a fost ales arhimandrit V.Mangra, preşedintele consistoriului din Oradea.
La scurt timp după alegere, trupele române au trecut Carpaţii şi o seamă de instituţii s-
au refugiat în interiorul fostei monarhii. Institutul teologic şi Consiliul arhiepiscopal s-au
refugiat la Oradea (septembrie 1916-iunie 1917).
Hirotonia noului mitropolit s-a făcut deci la Oradea.
V.Mangra era originar din Bihor (născut în 1850).
teologia la Arad
a redactat mai multe foi: „Speranţa”, scoasă de Societatea de lectură a teologilor din
Arad (1869), „Lumina” (1874-75), „Biserica şi Şcoala” (din 1877).
1875-1893 – profesor la Facultatea adin Arad.
1900-16 – vicar şi preşedinte al Consist. Din Oradea.
A fost autorul mai multor lucrări de istoriea bisericească fapt pentru care a fost ales
membru al Academiei Române:
„Cercetări literare –istorice”.(1896)
„Mitrop. Sava Brancovici” (1906)
„Ierarhia şi Mitropolia Bisericii române din Transilvania şi Ungaria” (1908)
A fost un om cu o atitudine politică contradictori:
1892 – face parte din delegaţia română carea a prezentat Memorandumul la Viena.
1894 – a organizat marea adunare populară , care a protestat împotriva hotărârii
Guvernului maghiar de a desfiinţa Pat.Naţ.Român.
1895 – s-a numărat printre organizatorii Congresului naţionalităţilor de la Budapesta.
Din pricina numeroaselor sale acţiuni cu caracter românesc, guvernul a dispus
înlăturarea sa de la catedră (1893) şi a refuzat să-l confirme ca aepiscop la Arad (1902).
În ultima parte a vieţii sale, V.Mangraa a alunecat pe o poziţie diametral opusă ,
devenind unul din oamnii de încredere ai guvernului care a şi intervenit apoi pentru alegerea
sa ca episcop.
A păstorit numai 2 ani, fiind privit cu mari rezerve de români.
Moare la 1918 la Budapesta unde a şi fost îngropat.
1918-20 – a funcţionat ca locţiitor de mitropolit IOAN PAPP de la Arad.

Conducerea efectivă a Arhiepiscopiei a avut-o însă ILARION PUŞCARIU (1842-
1922)
NICOLAE BĂLAN (1920-55)

IOSTIN MOISESCU (1956-57)
NICOLAE COLAN (1957-67)
NICOLAE MLADIN (1967 - ...)
EPISCOPIILE DIN ARAD şi BANAT ÎN SECOLUL AL XIX-LEA şi ÎNCEPUTUL

CELUI DE-AL XX-LEA
În secolul XVIII, românii din părţile Aradului ajunsseseră sub oblăduirea
duhovnicească a unor episcopi sârbi care au mutat scaunul de la Ineu la Arad. Aceşti episcopi
au căutat întotdeauna să-i ajute pe românii de aici şi să-i cuprindă în aşa numitele „privilegii
ilirice”, date de împăratul Leopold I la 21 august 1690 sârbilor emigranţi din Ungaria.
Astfel, vlă+dicii sârbi au izbutit să împiedice orice încercare de pătrundere a uniaţiei
în părţile Aradului precum şi în Bihor.
Cu toate acestaea românii tot n-au scăpat de suferinţe, căci mai în toate slujbele la
episcopie erau aduşi sârbi, mănăstirile fuseseră luate de ei iar acandidaţii români la hirotonie
nu putea obţine o parohie fără să plătească sume foarte mari. În plus, numele lor erau
sârbizate adăugându-.li-se câte un „ovici”.
În cataedrala de la Arad şi în parohiile mixte (români şi sârbi) a început să se slujească
în slavoneşte.
În acest contaext a început lupta românilor pentru românizareaa scaunelor aeparhiale.
1807 – mai mulţi fruntaşi ai românilor bănăţeni cereau împăratului ca postul vacant de
direactor al „şcolilor naţionale” din Banat să fie numit un român.
1812 – Francisc I (1712-1830) a admis deschidereaa la Arad a unui Institut pedagogic
cu limba de predare în română.
Primii profesori de aici: Constantin Diaconovici Loga, Dim.Ţichindeal, Dr.Iosif
Iorgovici.
Eji au aflat un sprijin şi la episcopul unit de la Oradea Samuil Vulcan, care a întocmit
un proiect de memoriu către împărat. Aşa aa luat naştere petiţia „Supplex Libellus
Valachorum diocesis Aradiensis...” (1814).
Aici se cerea numirea unui episcop român, după moartea lui Avacumovici, pentru că
populaţia românească întrecea cu mult pe cea sârbească.
În urma acestei petiţii împăratul a cerut informaţii organelor de resort, cerând să+ i se
facă propuneri pentru scaunul episcopal.
S-a cerut şi părerea lui Vasile Moga de la Sibiu carae recomandaa pe protopopul
Hunedoarei, Nicolae Huţovici, Gh.Lazăr, pe Moise Fulea, directorul şcolilor româneşti din
Transilvania şi pe Ioan Moga urmaşul lui Lazăr la catedră.
Mitropolitul Carlovitzului, ŞTEFAN STRATIMIROVICI, aflând de petiţia românilor
a încercat să o contreze.
Episcopul Pavel Avacumovici moare la 1815.
Românii şi-au continuat lupta cu şi mai multă forţă. Pe atunci s-a aridicat din mijlocul
cărturarilor arădeni tânărul MOISE NICOARĂ (1784-1861), om cu o deosebită pregătire,
cunoscător a mai multor limbi.
În acel conteaxt, preoţii români au hotărât strângerea de semnături la un memoriu prin
care să ceară numirea de episcop român.
La Viena au ajuns Moise Nicoară şi preotul Ioan Popovici din Zarand. În plus, însuşi
Samuil Vulcan ajutase pe cei 2 să ajungă la Viena şi chiar îl propusese pe Nicoară pentru
scaunul de Arad sau pe egumenul Nestor Ioanovici, apoi pe arhimandritul bucovinean Isaia
Baloşescu, pe protopopul Radu Tempe V şi pe alţii.
În cele din urmă împăratul a hotărât ca scaunul episcopal vacant să fie completat prin
alegere, făcută însă de sinodul ierarhilor sârbi. Împăratul poruncise să fie propuşi numai
români şi totuşi mitropolitul sârb a înlăturat pe toţi cei propuşi şi s-a ajuns la alegerea
asârbului SINESIE RADIDOIEVICI, egumenul mănăstirii Mesici.
17 iulie 1816 – Moise Nicoară a înaintat împăratului un lung memoriu, în care înfăţişa
toate abuzurile ierarhiei sârbe faţă de români, cerând instituirea unei comisii de cercetare a
lor.
Împăratul a ordonat o anchetă, dar aceaasta s-a desfăşurat cu mare încetineală.
1817 – Nicoară pleacă iar la Viena pentru a încerca să determine grăbirea cercetărilor,
însă nu a reuşit nimic.
1818 – umilit, înfrânt, bolnav şi plin de datorii e silit să se întoarcă acasă.
Între timp mitropolitul sârb îşi aranjase lucrurile după voie.
1818 – a obţinut de la împărat numirea la Arad a lui IOSIF PUTNIC ca administrator
al eparhiei, slujbă pe care a deţinut-o până în 1829.
Îndată, Moise Nicoară a înaintat un protest prefeactului judeţului Arad, dar acţiunea s-
a soldat cu măsuri împotriva contestatorului, însoţite de o campanie de compromitere a lui,
încât chiar şi cei care îl susţinuseră altădată l-au părăsit. Nicoară a fost declarat nebun şi închis
la Arad şi Bichiş după ce mai apucase să trimită un protest împăratului prin care-l învinuia de
toate cele petrecute.
1820 – românii s-au trezit din nou la realitate şi au cerut înlocuirea lui Putnic, carea
comisese şi el nenumărate abuzuri.
1821 – lucrările comisiei de anchetă se încheie abia aacum (duraseră 5 ani) şi într-
adevăr se dezvăluie nenumăratele abuzuri ale sârbilor , fără a se lua însă nici o măsură. Tot
atunci a fost eliberat şi Nicoară.
1822 – se deschid la Arad cursurile unei şcoli teologice cu 2 ani, iar din 1824 cu 3 ani.
1824 –Nicoară e închis a II-a oară din ordinul episcopului.
De dataa aceasta, bătrânul său tată (Petru) şi preotul Teodor Şerban din Şiclău au
plecat la Viena pentru a se plânge împăratului. Aici s-a dispus eliberaraea sa.
1825 – Nicoară a părăsit locurile natale, îndreptându-se spre Bucureşti unde a şi murit.
1829 – luptele duse de el şi-au văzut încununarea, atunci când sinodul de la Carlovitz
a ales pentru scaunul episcopal pe românul NESTOR IOANOVICI
originar din Făgăraş
în tinereţe a fost negustor şi stidiile le-a afăcut mai târziu la seminarul luteran de la
Bratislava, apoi la seminarul de la Carlovitz.
După moartea lui Gherasim Adamovici, câţiva dintre credincioşii transilvăneni l-au
cerut pe el de episcop.
1802 – preotul braşovean Gheroghe Naines îl recomanda mitropolitului Ştefan
Stratimirovici.
În rândul protopopilor ardeleni de la Turda (1810) a fost şi el propus pentru scaunul
de Sibiu, dar a fost preferat V.Moga.
1829 – a fost hirotonit la Carlovitz, începându-şi activitataea la Arad.
În timpul păstoriei sale de 1 an şi jumătate a luat măsuri energice de disciplinare a
clerului.
Moare la 9 februarie 1930 – fiind îngropat la vecheaa catedrală de la Arad.
În 1861, osemintele sale au fost mutate la mănăstirea Sf.Spiridon – Stâlpnicul din
Arad.
Până în 1835 a urmat o vacanţă, timp în care eparhiaa a fost cârmuită de Iosif Putnic al
Timişoarei (mort în 1830) şi Maxim Mamilovici al Vârşeţului (din 1833 la Timişoara).
Scaunul a rămas vacant atâta atimp pentru a se desfăşura acţiunea uniată aa
episcopului Samuil Vulcan.
Prin mijloace coercitive au fost trecute la uniaţie 19 satae.
În această situaţie, mitropolitul Ştefan a cerut completarea scaunului.
1835 – a fost propus GHERASIM RAŢ – original din Bihor, studiase la Oradea şi
Timişoara şi teologia la Viena. A fost preot de mir, profesor la noul Institut teologic din Arad.
Rămas văduv , s-a călugărit în mănăstirea Racovaţ.
Îndată după numirea sa, a trebuit să facă faţă acţiunilor prezelitiste unite. O dată cu
satele traecute la uniaţie şi el şi mitropolitul sârb au înaintat memorii către împărat. Acestaa a
dispus efectuarea unei anchete.
Ancheta a confirmat spusele românilor, dar celor trecuţi la unire nu li s-a dat voie să
revină în sânul Bisericii strămoşeşti.
În cursul păstoririi a căutat să impună clerului o disciplină severă.
S-a preocupat mult şi de starea Institutului teologic, numind dascăli noi, bine pregătiţi.
În consistoriul eparhial a izbutit să aducă oameni de nădejde. În catedrală a înlăturat
pentru totdeauna folosirea limbii slavone.
1848-49 – reşedinţa şi catedrala au fost distruse.
După înfrângerea revoluţiei maghiaare, el a lucrat în colaborarea cu Şaguna, viitor
mitropolit al Ardealului. În înţelegere cu el, a trimis o delegaţie la Viena alcătuită din
Vincenţiu Babeş, Grigore Popovici şi Teodor Şerbu, care aveau să ceară despărţireaa ierarhică
a Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă.
1850 – a izbutit să deschidă la Arad lucrările unui sinod eparhial.
Sinodul a sintetizat doleanţele românilor în câteva puncte, având să fie înfăţişate
sinodului de la Carlovitz şi împăratului.
Moare la 15 august 1850.
PATRICHIE POPESCU (1850-53)

profesor la Institutul teologic Arad, secretar al Consistoriului din Carlovitz, profesor
de teologie şi acolo.
1848-49 – administrator al eparhiei Vârşeţului Iosif Raiacici, patriarhul sârb l-a
împiedicat să ajungă episcop.
1852 - PROCOPIE IVAŞCOVICI
1864 – prin strădaniile lui Şaguna sse capătă acum independenţa bisericească.
EPISCOPIILE TIMIŞOAREI ŞI VÂRŞETULUI
STEFAN AVACUMOVICI (1801-22)

a urmat o vacanţă de 6 ani
IOSIF PUTNIC (1828-30)
ŞTEFAN STANCOVICI (1831-33)
MAXIM MANUILOVICI (1833-38) fost la Vârşet şi administrator la Arad.
PANTELIMON JIVCOVICI (1839-48 şi 1849-51)
SAMUIL MAŞIREVICI (1852-64 , viitor patriarh de Carlovitz.
La Vârşeţ au stat aepiscopii:

PETRU IOANOVICI (1806-18)
SIMESIE RADIVOIEVICI (1818-29)
MAXIM MANUILOVICI (1829-33)
IOSIF RAIACICI (1834-42), apoi mitropolit de Carlovitz şi din 1848 patriarh
ŞTEFAN POPOVICI (1843-48)
SAMUIL MAŞIREVICI (1849-52)
EMILIAM CHENGHELAŢ (1852-85) sub care s-a înfiinţat Episcopia românească a

Caransebeşului la 1865.
Alte încercări de românizare a scaunelor arhiereşti din Banat s-au făcut şi în anii 1848-
49.
4 mai 1848 – Adunarea ade la Lugoj a cerut deplina autonomie bisericească prin
separarea de Biserica sârbă.
15 iunie 1848 – a II-a Adunare la Lugoj insista aasupra acestui lucru, asupra înlăturării
ierarhiei sârbe, românizarea învăţământului, a slujbelor. Au fost aleşi 2 vicari pentru scaunele
bănăţene: protopopul Dimitrie Petrovici la Timişoara şi protopopul Ignatie Vuia la
Caransebeş.
1849 – Revoluţia din Imperiu este înăbuşită, iar ierarhia sârbă din Banat sse
restabileşte.
Ignatie Vuia a fugit iar Dimitrie Petrovici a fost condamnat la 12 ani de temniţă, din
care a afăcut numai 3 ani. Peste 70 preoţi au fost închişi atunci din dispoziţia episcopului
Timişoaraei, Pantelimon Jivcovici , care înainte fusese alungat.
Oricum lupta românilor nu s-a oprit aici.
De acum lupta lor a fost continuată de marele Andrei Şaguna şi s-a încheiat la 1864-65
când s-a reânfiinţat vechea aepiscopie română a Caransebeşului, care împreună cu episcopia
Aradului au devenit sufragane mitropoliei Ardealului.
8 iulie 1865 – printr-o diplomă imperială se fixa teritoriul Episcopiei Aradului care
avea să includă şi judeţele Timiş şi Toronotal, care până atunci aparţinuseră episcopiei de
Timişoara. În schimb parohiile sârbeşti din dreapta Mureşului treceau la episcopia sârbă.
Tot la acea dată s-a înfiinţat episcopia Caransebeşului carae includea toate parohiile
româneşti ce ţinuseră de episcopia sârbă a Timişoarei şi Vârşeţului.
Apoi Mitropolia Ardealului a mai reânglobat mănăstirea Hodoş-Bodeag, deşi Şaguna
ceruse sârbilor şi Bezdin , Sângeorge şi Mesici, căci erau româneşti. Pentru acestea,
Mitropolia s-a judecat mult timp cu sârbii, ajungându-se până la „Tabla regească” din
Budapesta (forul suprem de judecată).
După moartea lui Şaguna, Consiliile naţionale bisericeşti au mai propus înfiinţarea
unor noi episcopii la Timişoara, Oradea şi Cluj, lucru ce s-a raealizat numai după 1918.
EPISCOPIA ARADULUI
Din 1852 – scasunul era cârmuit de Procopie Ivaşcovici.

În timpul său s-a zidit la Arad actuala catedrală (sfinţită la 1864).
1873 – Procopie devine mitropolit
1874 – ales patriarh la sârbi.
În locul său vine la Arad pentru câteva luni MIRON ROMANUL, ales imediat după
plecarea lui Procopie mitropolit.
I-a urmat la Arad IOAN MEŢIANU, om gospodar. Prin grija lui s-a refăcut clădirea
Institutului teologic, iar mai târziu a ridicat aici o alta mai mare (1886). Sub el s-au înfiinţat
peste 100 şcoli confesionale.
1879 – cumpără pentru episcopie o tipografie pe banii săi.
1877-1948 – a fost scoasă foaia oficială a Episcopiei: „Biserica şi Şcoala”.
1899 – IOSIF GOLOIŞ îi va lua locul.
fost profesor la Arad, vicar din 1892. A publicat „datinitatea limbii române”.
Moare la 1902.
Sinodul alege pe VASILE MANGRA, dar împăratul îi refuză recunoaşterea.
1903 – este ales protosingher IOAN PAPP, deşi mitropolitul Ioan Meţianu îl voia pe
arhimandritul Augustin Hamsea, stareţul de la Hodoş-Bodrag.
Sub el s-a raefăcut şi pictat catedrala episcopală. A arătat mare grijă pentru şcolile
confesionale. S-a îngrijit de acumpărarea unor terenuri şi case pentru episcopie.
1 decembrie 1918 – a fost ales copreşedinte al MAN de la Alba Iulia.
Moare la 21 ianuarie 1925 – înmormântat în biserica aridicată de el în satul natal.
EPISCOPIA CARANSEBEŞULUI
Primul cârmuitor a fost IOAN POPASU.
După terminarea studiilor la Sibiu, Cluj, Viena a funcţionat ca secretar aal lui V.Moga.
1837 – preot şi protopop la Braşov.
1848 – a participat activ la lucrările aduşnării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.
A fost unul din cei mai devotaţi acolaboratori ai lui Şaguna.
1865 – a fost propus de Şaguna pentru eparhiaa Caransebeş.
S-a remarcat ca bun organizator şi gospodar.
1874 – s-a craeat un Institut teologic-pedagogic după modelul celui din Sibiu şi a
trimis tineri la studii în afară pentru a craea acadre noi.
A cumpărat casă pentru reşedinţă, o tipografie acu librărie.
Moare la 1889 – înmormântat în biserica Sf.Ion Bjotezătorul.
NICOLAE POPEA (1889-1908
din generaţia lui Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, Axente Sover.

Remarcat de Şaguna a fost chemat la Sibiu, încredinţându-i-se o catedră şi postul de
secretar eparhial.
1856 – la îndemnul lui Şaguna s-a călugărit.
1870 – a afost numit vicar asrhiepiscopesc.
În noua slujire de episcop (din 1889) a continuat munca înaintaşului său.
A scris câteva lucrări de istorie foarte apreciate:
„Vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei” (1870)
„Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şatguna” (1879)
studii şi articole în „Telegraful Român”
1899 – Academia l-a ales ca membru activ.
Era al II-leşa, după Melchisedec Ştefan.
Popea a rămas permanent al liniei „nativismului” inaugurat de Şaguna.
Moare la 1908.
De acum eparhia va trece prin şmomente agrele acâtva timp, căci împăratulo a refuzat
să recunoască pe cei propuşi, în mai multe rânduri.
În cele din urmă a fost ales MIRON CRISTEA care a avut de înfruntat greutăţile
războiului.
Este primul patriarh al României.
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA
ÎN PRIMELE 3 DECENII ALE SECOLULUI xviii
1703 – izbucneşte binecunoscuta răscoală antihabsburgică a lui FRANCISC

RAKOCZY II - a curaţilor.
Ea a reunit sub steagurile ei oamni din toate stările sociale. Luptele au durat mai mulţi
ani.
1704 – Francisc Rakoczy este proclamat principe al Transilvaniei în Dietaa de la Alba
Iulia.
1711 – Alexandru Karoly , conducătorul nobilimii şi locţiitorul lui Francisc Rakoczy
s-a împăcat cu habsburgii şi aqstfel răscoala a fost înfrântă.
În acest fel ATANASIE ANGHEL şi-a început păstoria în vremuri foarte grele. Din
Ţările Române nu mai primea nici un ajutor, ci dimpotrivă scrisori de mustrare ale lui
DOSITEI al Ierusalimului şi Teodosie al Ţării Române.
La toate acestea se adăuga un rău şi mai mare: teologul iezuit, instituit la 19 martie
1701, care urmează să controleze acktivitatea noului episcop.
Primul „teolog” a fost iezuitul CAROL NEURATER.
El primise din parteaa cardinalului Kollonich împuterniciri deosebite: să participe la
sinoadele anuale ale protopopilor, să însoţească pe episcop în vizitele acanonice, să-l
cenzureze etc. Aproape că episcopul devenea el vicar al acesteui teolog.
1703 – Neurater moare şi locul său a fost ocupat de autorul moral al unirii PAUL
BARANY, iar peste acâţiva ani de IOAN PRENFHALER.
Ei s-au îngrijit de tipărirea unor acatehisme catolice în româneşte.
1707 – în timpul luptelor dintre cro...... şi habsburgi Francisc Rakoczy a aşezat la Alba
Iulia ca episcop pe IOV ŢIRCA, pentru că Atanasie fugise cu imperialii la Sibiu. Se pare acă
fusese hirotonit prin Moldova. Păstoria sa a durat puţin timp, fiind silit să părăsească
Transilvania, ajungând pentru scurt timp episcop în Maramureş.
1711 – Atanasie a făcut o încercare de înlăturare a uniaţiei. Împrejurările se arătau mai
favorabile pentru că murise împăratul Leopold, iar IOSIF I (1705-1711) se arăta mult mai
tolerant.
Iniţiatorii ai acestei mişcări de refacere a unităţii bisericeşti erau protopopul VASILE
şi fratele şsău protopopul PETRU din Daia.
Iulie 1711 – un sinod al protopopilor chiar a înlăturat uniaţia. Abia după jumătate de
an teologul GAVRIEL HEVENESI a izbutit să impună acestora revenirea la uniaţie.
19 august 1713 – Atanasie moare chinuit de remuşcări.
Odată cu vestaea morţii lui Atanasie au început să se îndrepte îndemnuri către
protopopi de a lepăda uniaţia.
Conducerea traeburilor episcopiei şi-a asumat-o teologul iezuit FRANCISC
SZUNYOG.
9 noiembrie 1713 – s-a întrunit la Alba sinodul protopopilor pentru a alege episcop.
După lungi dezbateri au propus împăratului pe secraetarul lui Atanasie, pe WENCESLAW
FRANTZ, laic din Bjoemia.
Dar lucjrurile s-au poticnit pentru că între timp a apărut alt candidat în persoana
românului renegat IOAN GIURGIU PATACHI, originar din satul Strâmbu (Cluj), cu studii în
Occident şi devenit preot romano-catolic.
Demersurile şi intrigile lui Patachi au oprit într-adevăr alegerea lui Wenceslaw, dar
nici el nu a fost ales. Curtea din Viena a adispus însă convocarea unui nou sinod la Alba
acarea să-l aibe în vedere şi pe Patachi.
24 noikembkrie 1714 – are loc la Alba un sinod electoral în care cei 40 protopopi au
declarat menţinerea avotului anterior fără a-l include pe Patachi pe care nu-l doreau episcop
întrucât se temeau ca acesta ar vrea să schimbe rânduielile Bisericii Ortodoxe.
Totuş în acest sinod a primit un vot al protopopului IONAŞCU MONEA din Veneţia
(Făgăraş) care era şi secretar al sinodului.
Intrigile nu s-au oprit aici pentru că Patachi avea susţinători puternici care aveau să
tragă sforile pentru el.
Astfel, contele SIGISMUND KORNI8S, guvernator al Transilvasniei a propus
convocarea unui nou sinod electoral la Sibiu.
10 decembrie 1714 – s-a întrunit la Alba, 4 protopopi care au întocmit 2 rapoarte pe c
are le-au înaintat arahiepiscopului dr. Estergom şi vicecancelarului, în care declarau
menţinerea voturilor antaerioare şi că nu se vor întruni la Sibiu, decât pe baza unui decret
imperial.
Cel de al patrulea sinod avea să se întrunească la Sibiu în 9 ianuarie 1715, dar n-a
participat la el decât protopopul Ionaşcu Moneaa cu votul său. Cu toate acestea sinodul a fost
declarat legal aconstituit.
În felul acesta apropunerea a fost înaintată împăratului carae a dat cuvenita întărire la
23 decembrie 1715.
- la Alaba Iulia s-a dărâmat catedrala lui Mihai Viteazul, căutându-se ştergereaa
oricăror urme materiale a legăturilor românilor din Transilvania cu fraţii lor de peste munţi.
1715 – fusese restabilit şi scaunul romano-catolic de la Alba, desfiinţat în 1556.
Octombrie 1716 – guvernul a hotărât ca noua reşedinţă unită să se afle la Făgăraş.
Curtea din Viena a cerut şi papei CLEMENT XI (1700-21) să confirme alegerea
noului episcop.
Papa abia acum află că în Transilvania eaxistau „uniţii” cu Roma.
Din decretul Congregaţie „De propaganda afide” care se arătase favorabilă înfiinţării
unei episcopii unite, raeieşea limpede că episcopia era socotită o fundaţie nouă şi nicidecum
o continuare a mitropoliei ortodoxe, iar Patachi era îndrumat să revină la ritul ortodox şi să
intre în ordinul Sf.Vasile căci altfel nu putea afi numit episcop ai unor acredincioşi de alt rit.
Confirmarea lui a mai durat totuşi 5 ani, până în 1721, timp în care s-a putat o lungă
corespondenţă între Viena şi Roma pe tema acestei episcopii.
15 iulie 1721 – papa INOCENŢIU XIII (1721-24) a dat 2 bule: prima se decraeta
înfiinţarea „Episcopiei unite din Făgăraş, ridicând bisericas română din Făgăraş la rangul ade
catedrală, iar prin a aII-a papa îl confiramaa pe Patachi episcop.
Totuşi Paţachi a trebuit să mai aştepte 2 ani căci nu avea o biserică a lui deşi biserica
din Făgăraş fusese ridicată la rang de catedrală. Dar această biserică era ortodoxă.
Totuşi Patachi a fost instalat în această biserică, Sf.Liturghie fiind slujită de preotul
ortodox Toma pe care episcopul a încercat să-l atragă la uniaţie dar fără rezultat. Ca urmare,
l-a oprit de a mai sluji cele sfinte şi i-a luat şi cheile bisericii.
În asemenea condiţii credincioşii ortodocşi s-au adresat comandantului din Sibiu şi

chiar împăratului pentru că Patachi confiscase şi tot ce se afla în biserică. O sesizare a trimis
şi doamna Marica, văduva lui Constantin Brâncoveanu.
Camera aulică constatând abuzurile i-a ordonat să restituie tot ce luase, inclusiv
biserica. Bineînţeles că Patachi nu s-a supus, dar nici n-a fost vreodată sancţionat.
Patachi s-a aarătat foarte sârguitor în propovăduirea uniaţiei şi a luat măsuri împotriva
preoţilor hirotoniţi în ţările vecine.
A interzis apariţia abroşurii apărută la Râmnic (1724) „ÎNVĂŢĂTURĂ DE ACELE 7
TAINE”.
Chiar isktoricul unit PETRU MAIOR (1756-1821) scria că Patachi dorea să
catolicizeze legea stkrămoşască a românilor, dar n-a reuşit pentru că a murit în 1727.
Atunci, Curtea din Viena a numit un locţiitor: ADAM FITTER care a luat măsuri
pentru întărirea uniaţiei.
Toate aceste figuri au umplut de amărăciune pe românii ortodocşi şi pe cei uniţi care
se temeau că se doreşte cu adevărat schimbarea legii lor strămoşeşti.
EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

După moartea lui Patachi, sinodul electoral a apropus pe IOAN MICU, numit apoi de
împărat şi confirmat de papă.
născut la 1692 la Sadu, lângă Sibiu. Învăţase carte la şcolile iezuite de la Sibiu şi Cluj
şi apoi fusese trimis la seminarul catolic Trnavia din Slovacia.
1729 – a intrat în biserica unită ruteană Sf.Nicolae din Muncacs şi este hirotonit preot.
1730 – devine călugăr şi apoi este hirotonit ca arhiereu. Împăratul l-a făcut baron şi
membru al Dietei Transilvaniei (1732).
După aceea a plecat la Viena pentru rânduirea treburilor eparhiei sale şi pentru
dobândirea de drepturi pe seama clerului şi poporului său.
A înaintat împăratului 8 memorii.
Întors de la Viena, a fost instalat în scaunul de la Făgăraş – septembrie 1732.
1733 – a întreprins conscripţia sau recensământul românilor transilvăneni (acţiune de
mare răsunet) voind să arate că românii populau întreaga Transilvanie.
Pe de altă parte a căutat să consolideze unirea şi să-şi impună autoritatea aasupra
tuturor românilor .
El socotea uniaţia numai ca un mijloc de obţinere a drepturilor, fapt pentru care
recensământul său cuprinde date inexacte: 2742 preoţi uniţi şi numai 458 ortodocşi.
1734 - a mers din nou la Viena acu memorii noi în carae arătaa starea de înapoiere în
care erau ţinuţi românii şi condiţiile grele în care trăiau. Nu aveau nici un fel de drepturi, în
schimb aveau numai obligaţii. Clerul român suferea aceleaşi nedreptăţi şi nicidecum nu se
bucura de drepturile pe care le aveau preoţii celorlalte confesiuni.
În plus, cerea ca naţiunea română să fie recunoscută ca naţiune cu drepturi egale cu
celelalte 3 . Cerea ca această naţiune să fie reprezentată în viaţa publică;
Blajul – noua reşedinţă – să fie declarat oraş .
Cerea limitarea zilelor de robotă pentru iobagii români, dreptul copiilor români de a
merge la învăţătură.
În sprijinul revendicărilor sale, Inochentie invoca faptul că poporul român depăşea
numeric celelalte naţiuni. El invoca originea romană a poporului român, vechimea şi existenţa
saa neântreruptă pe aceste meleaguri.
Memoriile sale au fost trimise de Viena aguvernului Transilvaniei spre avizare.
Guvernul a înaintat şi el plângerile Dietei căreia însuşi episcopul îi mai înaintase nişte
memorii.
1736 – pretenţiile „nemaiauzite” ale episcopului sânt respinse.
1737 – Inochentie a prezentat Dietei un nou memoriu în numele său şi alo naţiunii
române.
La redeschiderea Dietei, Inochentie propunea împărţirea parohiilor în 3 categorii după
numărul credincioşilor. La fiecare paqrohie să se dea câte un lot de pământ şi fiecare familie
să dea preotului o parte din producţia ei.
Cerea ca preoţimea să nu mai fie supusă decât episcopului.
1737 – Inochentie şi-a mutat reşedinţa de la Făgăraş la Blaj.
A reuşit să pună temelia noii catedrale Sf.Treime care avea să fie şi mănăstire unde să
vieţuiască călugări vasilieni. Din veniturile aqcestaeia aaveau să fie întreţinuţi 20 elevei în
seminarul mănăstirii şi 3 bursieri la „De Propaganda Fide”.
Primul student trimis de el la Roma a fost Petru Pavel Aron şi apoi Gheronte Cotorea,
Grigorie Maior, Silvestru Calimani.
S-a gândit şi la refacerea vechii jtipografii de la Albaa Iulia, dar nu a reuşit. A reuşit
însă să înfiinţeze o bibliotecă cu 350 cărţi şi manuscrise.
1739 – a convocat soborul proto9popi8lor la Blaj spre aa arătaa toatae demersurile
făcute în folosul poporului.
Au hotărât să nu se mai dea nimic din veniturile episcopiei teologului iezuit.
1742 – într-un sinod a cerut să nu mai fie îngăduite trecerile de la ritul ortodox la cel
latin pentru a se împiedica catolicizarea românilor.
1740 – pe tronul Imperiului se va urca MARIA TEREZA (1740-80).
Inochentie pleacă din nou la Viena pentru a cere drepturi şi recunoaştereaq românilor
ca naţiune.
Dintre memoriile de acum unul se numea „Supplex Libellus...”. În el înfăţişa starea
tristă în care se găsea poporul român şi clerul lui în ciuda draepturilor făgăduite prin cele 2
diplome leopoldine.
Apoi cerea revendicări pentru cler şi popor şi mai cerea recunoaşterea naţiunii române.
Au avut loc lungi discuţii între episcop şi Cancelaqria aulică transilvană asupra acestor
revendicări.
1743 – Conferinţa ministerială a refuzat recunoaşterea poporului român ca naţiune.
Singurul lucru obţinut a fost un rescript imperial prin care se dădeau câteva drepturi
preoţilor şi beneficiau de nişte îmbunătăţiri materiale.
Pe de altă parte i s-a interzis episcopului să mai vină la Viena fără aprobare.
Aflând cu indignare că cea mai importantă doleanţă n-a fost respectată, a adresat o
nouă plângere împărătesei, cerându-i să elibereze clerul de jugul despotic al celor 3 naţiuni.
1744 – în timpul lucrărilor dietei a adat o ultimă luptă pentru drepturile românilor.
După aprige discuţii s-a hotărât să nu fie primiţi în rândul celor 3 naţiuni decât numai
nobilii români, dar şi aceia în sânul naţiunii pe teritoriul căreia locuia.
În toiul ace4stor frământări a primit ordinul Mariei Tereza de a se prezenta la Viena.
Înainte de a pleca aaa convocat soborul mare al Episcopiei. Sinodul a luat în dezbatere starea
poporului român şi s-au ridicat iar împotriva teologului iezuit.
Ajuns la Viena împreună cu P.P.Aron şi cu secretarul sinodului, protopopul PETRU
din Daia, a făcut un nou memoriu, ameninţând chiar acu părăsirea unirii.
Aici însă s-a văzut pus în faţa unei comisii de judecată, fiind acuzat de 82 de învinuiri.
A arăspuns la 31 de acuzaţii după care a refuzat să se mai prezinte sub motiv că nu
poate fi anchetat de un for laic.
A părăsit Viena şi s-a îndreptat spre Roma, unde se gândea că va fi sprijinit în lupta sa
de papa Benedict XIV (1740-58).
Mai 1745 – era agata să se reântoarcă la Viena, dar Curtea i-a comunicat că i se
interzice plecaarea. A înaintat memorii peste tot şi începe o acţăiune susţinută pentru
îndepărtarea teologului.
1746 – Inochentie a excomunicat pe teologul iezuit IOSIF BALOG, dar arhiepiscopul
de Estergom numeşte un altul.
A încercat apoi în repetate rânduri să revină acasă făcând memorii către Curtea din
Viena dar i s-a interzis.
Toate demersurile sale erau însă blocate de vicarul pe care-l lăsase el, P.P.Aron.
1747 – excomunică pe Aron şi numeşte vicar ape NICOLAE POP din Balomir, validat
şi de un sinod întrunit la Blaj.
În acest an, un sinod întrunit la Alba aa protestat împotriva numirii de către Papa a lui
Aron.
1748 – se convoacă la Sibiu un sinod din ordinul împărătesei şi sub presiune, Nicolae
Pop este silit să se retragă.
În urma acestui sinod, lupta au continuat-o cei pe care Inochentie îi trimisese la studii,
la Roma, cerând ceeaa ce ceruse el în nenumărate rânduri.
1747 – împărăteasa aa interzis să i se mai trimită lui Inochentie, la Roma, ajutoare, din
veniturile domeniului de la Blaj.
A început o viaţă plină de suferinţe şi lipsuri interzicându-i-seş orice legături cu ţara.
Însă nu a fost uitat căci la 1764 la o nouă alegere de episcop i s-au acordat 72 voturi.
Moare la 23 septembrie 1768 după 24 ani de eaxil. Îngropat în biserica Madonna del
Pascolo din Roma.
I
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, BIHOR ŞI MARAMUREŞ
ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII ŞI PRIMA AA LUI XIX
Urmaşii lui Inochentie Micu au fost numiţi de către împărat, în calitataea sa de patron
al Bisericii unite dintre 3 candidaţi.
1777 – s-a înfiinţat o nouă episcopie unită cu sediul la Oradea.
4 noiembrie 1751 – sinodul electoral a propus Curţii 3 candidaţi: Petru Pavel Aron,
Gr.Maior şi Silvestru Caliani.
A fost ales P.P.Aron, originar dintr-o familie română din Bistra, fost vicar al lui
Inochentie Micu.
- ca vicar a făcut un recensământ cu exagerări evidente.
Îndată după numire, a fost chemat la Viena, unde i s-a cerut să accepte mai multe
condiţii. Cea mai grea aera ţinerea în continuare a taeologului iezuit. I se cerea ca atunci când
va lua o decizie să ceară încuviinţarea teologului şi a episcopului romano-catolic de la Alba.
P.P.Aron a arefuzat să le semneze şi atunci Curtea a raenunţat la ele cu excepţia
păstrării teologului.
P.P.Aron însă a protestat şi aici şi a trimis o plângere papei, dar nu a primit un răspuns
pozitiv.
În cele din urmă a semnat, în primăvara anului următor.
1754 – a fost hirotonit de episcopul rutean MANUIL OLSZOVSKI şi apoi instalat la
Blaj.
În zilele următoare a întrunit sinodul protopopilor şi a aşezat ca vicar pe Gherontie
Cotorea.
În tot timpul păstoririi sale a fost în relaţii încordatea cu teologul iezuit.
Sub el s-au deschis primele 3 şcoli în Blaj:
1754 – şcoala elementară condusă de CONSTANTIN DIMITRIEVICI.
şcoala latinească din carae s-a dezvoltat liceul, condusă de Gr.Maior.
şcoala de praeoţie sau seminarul condusă de Silvestru Caliani şi Al.Rednic.
Numărul elevilor a ajuns repede la 300, între care şi ortodocşi.
Pe lângă biserica Sf.Treime din Blaj , P.P.Aron a mai înfiinţat biserica Buna Vestire
(în curtea reşedinţei sale).
1760 – deschide un nou seminar în această biserică. Conducerea lui a dat-o lui
At.Rednic.
Între clericii acestui seminar s-aa aflat şi Samuil Micu.
Dar raegimşul aspru de viaţă din seminar a făcut ca elevii să se retragă.
1765 – guvernul a interzis fiilor de iobagi să mai frecventeze cele 2 seminarii.
P.P.Aron s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii laq Blaj. Primul tipograf care a lucrat
aici a afost Dimitrie Pandovici, care lucrase în Ţările Române, urmat de Ioan Râmniceanul şi
apoi un Vlaicu.
S-au tipărit mai multe cărţi de slujbă cu conţinut ortodox. Se reproduceau dealtfel
aediţiile cărţilor de cult tipărite în Ţările Române şi Moldova.
Aron a tipărit şi cărţi cu alt conţinut şi cărţi de propovăduire a uniaţiei.
Tot de la el ne-aa rămas o traducere a Bibliei după Vulgata.
În timpul păstoririi sale au avut loc marile mişcări de mase care au culminat cu
răscoala condusă de Sofronie de la Cioara – 1759-61.
Moare la 1764, îngropat la Blaj.
După moarteaa sa, sinodul a propus 3 candidaţi. A fost ales ATANASIE REDNIC
(1764-72). Originar din Gjiuleştii Maramureşului, cu studii de teologie la Viena, apoi profesor
la Blaj, vicar al lui P.P.Aron. Hjirotonit la Muncaci.
Odată instalat, ap pornit la prigonirea contracandidaţilor săi, Gheronte Cotorea afiind
surghiunit la mănăstirea Strâmba, Silvestru Caliani la mănăstirea Măgina şi Gr.Maior laa
Murcaci.
Ca episcop a fost un aspru prigonitor al ortodocşilor, alungând preoţi, răpind odoare
bisericeşti...
încât mulţi au fost siliţi să fugă.
Moare la 1772.
I-a urmat GRIGORIE MAIOR care făcuse studii la „De propaganda fide” şi a fost
hirotonit preot la Roma.
1771 – numit cenzo9r5 al cărţii româneşti şi slave care se tipărea la Viena.
– hirotonit arhiereu la Viena, în capela Curţii de un episcop croat.
Îndată după hirotonie a luat parte la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiu, unde s-a
stabilit ca „Crezul” să fie rostit fără „Filioque”.
Între Liturghierele recomandate erau şi cele de laBucureşti (1747), Iaşi (1759), Blaj
(1756).
Un fapt îmbucurător a fost desfiinţarea ordinului iezuit – (21 iulie 1773).
Astfel episcopii de la Blaj au scăpat de contşrolul teologului iezuit.
Sub.Gr.Maior au fost contopite cele 2 seminarii de la Blaj (1781).
Înfiinţându-se la Viena un seminar apentaru uniţi, Gr.Maior a obţinut 9 locuri pentru
tinerii din eparhia sa şi 6 pentru cei de la Oradea.
A fost la fel de zelos ca şi înaintaşul său, trecând cu forţa la unire numeroase sate.
1781 – Edictul de toleranţă al lui Iosif II - numeroase sate din Ţara Haţegului şi a
Făgăraşului revin la Ortodoxie.
În cele din urmă a ajuns în conflict cu nobilii maghiari protestanţi şi cu guvernul ceeaa
ce a făcut Curtea să-i ceară demisia (1783).
S-a retras şi s-a aaşaezat în mănăstirea Alba Iulia Maieri.
Moare la 1785.
Sub toţi aceşti episcopi a continuat activitatea tipografică, tipărind foarte multe cărţi de
cult cu rânduiala ortodoxă.
S-a mai tipărit: „Vieţile Sfinţilor Pahomie, Dorotei şi Teodor Studitul” (1768),
„Bucoavnă” (1777).
După retragerea lui Gr.Maior, împăratul a numit pe celo cu voturi mai puţine: IOAN
BOB (1782).
Instalat (1784). A trăit între anii 1739-1830 şi a păstorit până la moarte, adeci 1784-
1830.
Este pomenit mai ales în legătură cu neînţelegerile pe care le-a aavut cu cei trei corifei
ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gh.Şincai, Petru Maior.
Ioan Bob a fost şi el implicat în alcătuirea memoriului din martie 1791 – SUPPLEX
LIBELLUS VALACHORUM.
Când memoriul a fost trimis în Dietă spre cercetare, I.Bob care era singurul român
acolo, având datoria să susţină doleanţele naţiunii sale, a aavut o atitudine condamnabilă.:
declarând că Suplexul s-a făcut cu consimţământul său, cerând ca românii să se bucure de
drepturile pe care le au celelalte naţikuni , dar fără să ceară ca aei să constituie a IV-a naţiune.
El a plecat la Viena cu memoriul mai mult presat de sinodul protopopilor
Sub el s-au introdus acele mai multe înnoiri caqtolicizante în Biserica unită.
A început să conducă treburile eparhiei după bunul plac, să nu mai îngăduie divorţul, a
încurajat celibatul preoţilor.
A organizat un capitlu, un fel de consiliul eparhial din 7 canonici care să-l ajute în
conducere.
A redus rolulo bisericii Sf.Treime.
Petru Maior osândeşte inovaţile liturgice ale lui I.Bob.
Întregul cler era nemulţumit de păstoria lui şi au înaintat o serie de plângeri la
autorităţi, în care i se aduceau învinuiri foarte grave. Toate „înnoirile” au fost condamnate de
Samuil Micu în volumul IV: „Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor”, de Gh.Şincai în
„Hronica românilor” şi Petru Maior în „”Procanonul” (1783) şi „Protopapadichia” (1795)
(amândouă în manuscris azi) cât şi în „Istoria Bisericii românilor” (Buda, 1813).
Toţi 3 au militat pentaru păstrarea rânduielilor în Biserica Ortodoxă respingând orice
schimbare.
În timpul lui I.Bob, Biserica ortodoxă a pierdut zeci de parohii, luate cu forţa.
După moartea lui Bjob, un alt episcop a fost ales abiaa după aproapoe 2 ani, 1832.
IOAN LEMENI, fost profesor la Blaj, protopop la Cluj şi apoi vicar.
1831 – cursurile gimnaziului s-au ridicat de la 5 la 7 ani, iar şacoala se numeaa acum
„lyceum”, iar cursurile de teologie 3-4 ani.
Profesori: Simion Bârnuţiou, Tâmotei Cipariu, Aron Pumnul.
Ori din punct de vedere politic, Lemeni a întreprins acâteva acţiuni împreună cu
colegul său Vasile Moga de la Sibiu pentru obţinerea de drepturi pe seama naţiunii române.
1834 – au înaintat împreună un memoriu către Curte, prin care reânnoiau cererile
formulate în 1791-92.
Ultimii ani ai păstoriei lui Lemeni au fost tulburaţi de neânţelegerile cu profesorii
seminarului şi gimnaziului din Blaj. Mai ales Simion Bărnuţiu era nemulţumit de purtaraea
nevrednică a arectorului Vasile Raţiu.
De altfel, substratul eraa altul: Sjimion Bărnuţiu, ca şi Petru Maior odinioară se
ridicase împotriva tuturor învoirilor şi cerea reânfiinţarea sinodului.
1845 – împreună cu alţi profesori a fost înlăturat şi la afel 12 seminarişti.
1848 – Lemeni a prezidat, împreună cu Şaguna lucrările marii adunări naţionale
româneşti pe Câmpia Libertăţii, dar el a avut o atitudine filomaghiară.
Chiar priintşr-o circulară ataca hotărârile de la Blaj arătându-şi antiromânismul său.
Ioan Axente Sever şi Samuil Bărnuţiu au solicitat organelor austriece demisia lui.
1848 – suspendat, dar îşi dă demisia abia în 1850.
A plecat la Viena, trăind într-o mănăstire. Moare la 1861.
Înfiinţarea Episcopiei unite de Oradea.
Uniaţia din Bihor avea o istorie diferită de cea din Transilvania. În timp ce pentru
unire, în Transilvania, au lucrat5 iezuiţii şi statul catolic şi mai târziu Curtea din Viena şi
armata, în Bjihor această acţiune a patronat-o direct Episcopia romano-catolică maghiară.
În cuprinsul acestei eparhii nu prea eaxistau biserici, parohii romano-catolice pentru că
majoritatea îmbrăţişaseră calvinismul. Şi atunci episcopii latini au încercat atragerea
românilor ortodocşi
1692 – episcopul unit IOSIF CAMILIS al Muncaciului a numit ca vicar la Bihor pe
ieromonahul Isaia venit de la Muntele Athos.
Din pricina propagandei sale unite a fost ucis în Bilad la 1701.
1695 – Camilis a făcut o avizită canonică la Bihor cerând scutirea ade iobăgie a
preoţilor uniţi pe temeiul diplomei date de Leopold I (1692) pentru preoţii ruteni.
ianuarie 1700 –Leopold I a rânduit ca toţi românii bihoreni, fie uniţi, fie „schismatici”
să treacă sub aqscultaraea aepiscopului romano-catolic.
În timpul răscoalei lui F.Rackoczi ortodocşii din Bihor au aavut ca episcop pe PETRU
HRISTOFOR (1708-12).
După el, asupra credincioşilor ortodocşi de aici şi-au impus jurisdicţia episcopii
ortodocşi de la Arad. În acelaş timp şi acatolicii au încercat să şi-i supună, dar rezistenţa
preoţilor ortodocşi a fost foarte puternică.
episcopul catolic Nicolae Csaki a numit ca protopop suprem al românilor din Bihor pe
preotul celib VASILE HATAŞ din Făgăraş, contracandidat al lui Inoch.Micu. Pentru a-i
atraage pe preoţi la unire, a făcut o capelă în Oradea, o casă pentru Hataş, a desschis o şcoală
românească, da preoţilor lefuri mai mari şi îmbrăcăminte.
1746 – el a vrut să-l facă arhiereu pe Hataş, dar acestaa a murit şi a fost înlocuit cu un
preot celib. MELETIE KOVACS (unit).
1748 – Meletie devine arhiereu al scaunului din Tegea. Cu acest prilej a făgăduit
ascultare episcopului PAVEL FORGACH (1748-59), care a urmat lui N.Csaki.
Din pricina încercărilor sale de a răspândi uniaţia în Bihor a ajuns la neânţelegeri cu
episcopul sârb de la Arad SINESIE JIVANOVICI şi cu mitropolitul sârb Pavel Nanakdovici.
Raportându-se împărătesei abuzurile lui Forgach acesta a fost amendat şi mutat, iar
episcopu7lui Sinesie i s-a recunoscut autoritatea apesteortodocşii din Bihor.
După moartea lui Meletie (1775) a fost numit ca vicar aprotopopul MOISE DRAGOŞ
care a reuşit să ia aaprobare de la Curte pentru înfiinţarea unei noi episcopii la Oradea pentru
românii uniţi.
16 iunie 1777 – a obţinut şi aprobaarea Papei dar a subordonat-o Arhiepiscopiei
romano-catolice de la Esstergom.
1781 – Iosif II dă episcopiei un teren foarte mare pentru a se întreţine. În schimbul
acestui domeniu episcopul era obligat să lucreze intens pentru uniaţie.
Spre deosebire de Blaj, Episcopia Oradiei era în serviciul Curţii şi mai târziu al
Budapestei.
Uşor, episcopii, preoţii, profesorii de aici s-au maghiarizat. Ei s-au înstrăinat de
credincioşii lor, au introdus inovaţiile catolice în cult.
După moartea lui Moise Dragoş (1787) Iosif II a numit pe ruteanul MIHAIL
SAVNIŢKI. Dar românii au cerut înlocuirea lui cu un român şi acesta a fost IGNATIE
DARABANT, vicar general al episcopiei de Blaj.
Acestas a fost sincer sprijinitor al cărturarilor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.
1790 – reprezentanţii clerului şi credincioşii români din nordul Transilvaniei, aflaţi
sub jurisdicţia Episcopiei unite rutene, au ţinut o consfătuire la Derşida (judeţul Sălaj), cerând
printr-un memoriu către Leopold II înfiinţarea unei Episcopii româneşti unite la Baia Mare.
Cererea nu s-ak soluţionat.
Ignatie Darabant a fost un sprijinitor al „Suplexului”.
După el a urmat SAMUIL VULCAN prefect de studii la seminarul din Viena. În
timpul păstoririi sale s-a terminat catedrala episcopală. Cu cheltuiala lui s-a tipărit
„Dicţionarul” de la Buda (1825), la care lucraseră cărturari mari: Samuil Micu, Petru Marior,
pr.Ioan Teodorovici.
1828 – El a pus bazele liceului român din Beiuş. A fost însă şi un propovăduitor
neobosit al uniaţiei.
Ultimul episcop de Oradea a fost VASILE ERDELY (1843-1862), cu studii la Pesta şi
Oradea. Manifesta sentimente filo-maghiare.
UNIAŢIA ÎN MARAMUREŞ
Acţiunea de atragere a maramureşenilor la unire a fost condusă de grecul Iosif

Camilis.
Biserica Ortodoxă a găsit un apărător puternic în persoana episcopului Iosif Stoica
(1690-1705).
1711 – noul episcop SERAFIM, făcând un drum la Alba, la episcopul Atanasie
Anghel, încercase să treacă la uniaţie.
Dar nobilii români au înaintat un protest energic iar Serafim a fost nekvoit să renunţe.
După moartea lui a fost numit un vicar PROCOPIE, care a făcut multe neajunsuri
episcopului DOSOFTEI TEODOROVICI (ortodox).
1725 – IOAN PATACHI al Făgăraşului a izbutit să pună Maramureşul sub jurisdicţia
sa.
Şirul episcopilor ortodocşi din Maramureş se încheie la 1739 cu GAVRIIL din
Bârsana
În timpul mişcării lui Sofronie de la Ciora foarte multe sate s-au lepădat de uniaţie,
luându-se măsuri energice de oprire a acestei mişcări.
În fruntea unei părţi a românilor ce nu voiau să se unească era preotul IOAN
MARINEŢ.
S-au făcut numeroase arestări şi s-a ajuns chiar să se declare că aici nu mai există
decât calvini şi catolici. Uniaţia s-a întărit între anii 1772-1809 sub episcopul ANDREI
BACINSKI.
1776 – împărăteasa a fixat vicariatul greco-catolic al Maramureşului cu reşedinţa la
Sighet.
Episcopii au încercat chiar şi deznaţionalizaraea românilor.
BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA
ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XIX ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
3 mai 1848 – una din hotărârile Adunării de la Blaj eraa refacerea unităţii de credinţă a
românilor şi reactivarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.
Această idee a speriat episcopii uniţi de atunci: Ioan Lemeny de la Blaj şi Vasile
Erdely de la Oradea.
În faţa acestui „pericol” ei au cerut ajutorul episcopului de Estergom, care era primat
al Ungariei.
Erdely spunea într-o conferinţă a greco-catolicilor din 1850 că multe din sate s-au
reântors la ortodoxie.
Pentru apărarea unirii el a propus înfiinţarea aa încă 2 episcopii în Transilvania, iar
Blajul să devină mitropolie.
1850 – s-a întrunit la Blaj sinodul electoral în urma căruia împăratul a decis alegerea
lui ALEXANDRU STERGA-ŞULUŢIU din Şimleu –Sjilvaniei. El a cerut apoi împăratului
ridicarea Blajului la rang de mitropolie.
Noiembrie 1850 – împăratul a convocat o conferinţă la Viena pentru analizarea cererii.
S-a hotărât înfiinţarea a 2 noi dioceze şi Blajul să devişnă mitşropolie.
S-au înfiinţat dioceza Gherlei şi a Lugojului. Cea de la Oradea existaa de la 1777.
Printr-o bulă papală (1853) noua arhiepisşcopie era pusă direct sub jurisdicţia Papei,
fapt care a dus la pierderea totală a independenţei sale.
Istoricii şi teologii uniţi au considerat noua mitropolie urmaşa celei de la 1701.
Şuluţiu a conlucrat cu Şaguna pentru dobândirea de drepturi pe seama românilor
transilvănenşi.
Moare la 1867.
Sinodul electoral a propus 3 candidaţi printre care şi Tim Cipariu, vicarul
Arhidiecezei.
Totuşi împăratul a desemnat pe IOAN VANCEA, episcopul Gherlei (1868).
Moare la 1892.
A fost ales apoi episcopul VICTOR MIHAILI de la Lugoj, dar nefiind agreat de Curte
nu a fost confirmat.
Vicarul IOAN MICU MOLDOVAN a declarat atunci că peste voinţa lor a alegătorilor
nu se va putea trece căci nu vor recunoaşte ca arhiereu decât unul ales de ei.
Atunci a fost recunoscută alegerea sinodului (Mihali).
V.MIHALI păstoreştepână la moartea sa (1918).
Ambii mitropoliţi s-au preocupat de soarta şcolilor româneşti din Arhiepiscopia Blaj.
Vancea a constituit o fundaţie din care au fost ajutaţi tinerii români uniţi.
1879 – Împreună cu Mihali a aprotestat împotriva proiectului de lege al Ministerului
Cultelor din Ungaria prin care se preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile române.
Sub vicariatul lui Ioan Micu s-a ridicat o nouă clădire pentru liceul de la Blaj (1814).
Sub cei 2 mitropoliţi se poate constata o întărire a legăturilor acu ierarhii ortodocşi de
la Sibiu.
Astfel preoţii ortodocşi cu cei uniţi şi-au dat mâna în şmarile acţiuni ce priveau soarta
întregului popor:
1894 – Memorandumul
1 decembrie 1918 – marea aadunare
1911 – când s-au sărbătorit 50 ani de la naşterea Astrei.
În această perioadă, mai ales în timpul lui Vancea care era şcolit la catolici s-au
introdus o serie de schimbkări doctrinare, organizatorice şi în cult.
În acest timp s-a dus o intensă luptă pentru sinodalitate, pentru păstrarea independenţei
Bisericii unite, precum şi a caracterului românesc.
1850 – în sinodul convocat pentru alegerea de ierarhi se declara că „nu se poate
aconstitui decât după pravila şi datina cea veche a Bisericii răsăritene”.
Sinodul a înaintat un memoriu către împărat, în care se preciza că unirea nu constă
decât în recunoaşterea celor 4 puncte. Totodată s-a impus noului episcop „să păzească şi să
apere Biserica noastră în vechea ei libertate”.
Totuşi noul mitropolit, Aleaxandru Sterca Şuluţiu n-a respectat dorinţele sinodului.
De aceea sinodul convocat pentru alegerea unui nou mitropolit, după moartea sa
(1868) a reluat problema sinodalităţii. I s-au impus noului ales mai multe condiţii: unirea cu
Roma să se limiteze la cele 4 puncte, să se respecte autonomiaa constituţională şi sinodală a
Bisericii unite, Sinoadele de alegere să conţină clerici şi mireni.
Pentru apărarea tuturor acestor adrepturi s-a ridicat avicarul Ioan Micu Moldovan, mai
târziu preşedinte al Astrei şi membru al Academiei Române datorită celor 2 volume scrise de
el: „Acte sinodale ale Bisericii unite” (Blaj, 1869-72). Erau publicate cu scopul de a informa
opinia publică unită de primejdia care ameninţa Biserica unită prin influenţa catolicismului. El
apare astfel ca şi continuator al lui Petru Maior şi S.Bărnuţiu.
1869-70 – sfidând dorinţele clerului şi credincio9şilor săi, mitropolitul Ioan Vancea şi
sufraganii lui au luat parte la Conciliul de la Vatican, care a proclamat dogma infailibilităţii
papei.
În anii următori, Vancea a făcut îndrăzneţe încercări de catolicizare a Bisericii unite,
de supunere a aaei papei şi colegiului „De propaganda fide”.
1872 – Vanceaa aa convocat un sinod mitropolitan cu participarea sufraganilor. Actele
sinoadelor le-a trimis spre avizare Congregaţiei.
1882 – a convocat un al II-lea sinod unde mitropolitul a înfăţişat celor prezenţi o
mărturisire de credinţă catolică.
1900– Victor Mihali a convocat al III-lea „conciliu provincial” la Blaj pentru
aniversarea a 200 ani de la unire.
Din mărturisirile de credinţă ale celor 3 concilii constatăm că ele primeau întreaga
învăţătură a Bisericii Romano-Catolice, hotărârile conciliului de la Trident (1545-63), ale
Concilil. T.Vatican.
Intelectualii uniţi au luat atitudine împotriva hotărârilor adoptate fără ştirea clerului şi
a credincioşilor.
Marele Nicolae Densuşianu califica aceste sinoade drept întruniri secrete menite să
schimbe legea şi religia poporului român. Faţă de Atanasie Anghel care atunci fusese
constrâns să accepte unirea fără însă să accepte vreo dogmă catolică, acum de bună voie noii
mitropoliţi schimbau toată legea strămoşească.
Însă această catolicizare nu şi-a însuşit-o poporul, ci numai câţiva teologi şi clerici
şcoliţi de catolici.
Dar tendinţele de încorporare aa Bisericii unite din Transilvania în cea catolică a luat
şi alte căi.
1867 – are loc înfăptuirea monarhiei dualiste austro-ungare. În acest context,
politicienii maghiari s-au gândit la realizarea unei autonomii a Bisericii Romano-Catolice din
Ungaria în care să fie cuprinsă şi Biserica unită din Transilvania.
1869 – arhiepiscopul de Esztergom a convocat un congres la carae invitase şi pe
Vancea, congres ace avea să se ocupe de problema aautono9miei.
Vancea a pus clerul să se pronunţe dacă e bine să trimită deputaţi la acel congres.
Numai 5 protopopiate au votat, iar restul clerului a fost împotriva participării Bisericii
unite la un congres romano-catolic. De aceea la acel congres n-au fost prezenţi decât numai
episcopii de Oradea şi Lugoj cunoscuţi filocatolici.
Diaceza Oradiei a ales 3 deputaţi – unul din cler, şi 2 mireni.
Unul dintre deputaţi a prezentat un „memorandum” prin care arăta că românii uniţi din
Transilvania nu pot participa la un congres acare nesocoteşte drepturile Bisericii unite din
Transilvania. Totodată contestau dreptul episcopului lor de a participa la un asemenea congres
şi apoi au părăsit sala.
În plus ei cereau, într-un fel, aprobaraeaa ca şi Biserica lor să facă un congres prin care
să organizeze autonomia Bisericii unite.
30 martie 1871 – s-a luat o hotărâre confuză privitoare la autonomia Bisericii unite
transilvane, din carea rezulta că romano-catolicii nu o recunosc.
VASILE LADISLAU POP , cunoscut militant pentru drepturile românilor, pe atunci
preşedinte al Astrei, a convocat o conferinţă la Albaa Iulia, înaintând un memoriu împăratului
în care să se aprobe statutul de autonomie pentru Biserica unită. Au mai scris şi mitropolitul
Vancea, declarând că nu vor recunoaşte nici o hotărâre a Congresului catolicilor privitoare la
Biserica românească unită.
1893 – a murit Vancea.
Congresul electoral, întrunit atunci pentru alegerea urmaşului jsău a impus noului
mitropolit să se opună categoric contopirii cu Biserica Romano-Catolică Ungară ce se
preconiza la Congresul catolicilor. Apoi îi impunea să ceară forurilor în drept ca pe viitor
Scaunele episcopale să fie ocupate numai prin alegere, nu prin numire direct de către împărat.
1897 – se ţine un nou Congres catolic în Ungaria pentru aceeaşi problemă a
autonomiei.
Catolicii au cerut ca toţi credincioşii uniţi din Transilvania să voteze pentru alegerea
de deputaţi care să fie trimişi.
Ierarhii români, întruniţi la Blaj sub preşedenţia lui Victor Mihali, au refuzat categoric
acest lucru.
Mitropolitul a înaintat un memoriu prin care protesta împotriva încercării de contopire
a Bisericii române cu cea ungară.
29 iunie 1897 – la Cluj se ţine o adunare a reprezentanţilor aclerului şi credincioşilor
uniţi.
Mitropolitul Victor Mihali a protestat împotriva acestor congrese anuale ale catolicilor
din Ungaria.
1898 – Congresul întrunit la Budapestaa a hotărât înglobarea Bisericii unite române în
autonomia Bisericii Romano-Catolice ungare.
S-au înaintat noi memorii, dar fără rezultat. Din fericire, la scuert timp s-a înfăptuit
Marea Unire (1918) şi s-a pus capăt acestor situaţii.
EPISCOPIA UNITĂ A ORADIEI
IOSIF PAPP SZILAGYI (1862-73)

fost canonic în Oradea
sentimente filomaghiare
1870 – a fost singurul care a participat la Cjongresul de la Budapesta.
IOAN OLTEANU (1873-77)

fost la Lugoj
Au urmat:
MIHAIL PAVEL (1879-1902)
DIMITRIE RADU (1903-1920)
acesta a refăcut palatul episcopal, a ctitorit o biserică în satul natal.
1912 – la seminarul romano-catolic de la Oradeaa a aavut loc eliminarea celor 15
tineri români pentru că îndrăzniseră să vorbească româneşte între ei!
1918 – Dimitrie Radu a fost unul dintre preşedinţii marii adunări naţionale de la Alba
Iulia.
A fost omorât de o bombă aruncată de un anarhist în senatul României la 8 decembrie
1920.
EPISCOPIA GHERLEI
1853 – înfiinţată prin bula papală „Ad Apostolicam sedem”.

Tjitularii erau numiţi direct de împărat la propunerea guvernului.
IOAN ALEXI (1856-65)

1826 – publicase la Viena o „Gramatică a limbii române”, cu sistemul ortografic al lui
Petru Maior.
IOAN VANCEA (1865-68)
MIHAIL PAVEL (1878-79)
IOAN SZABO (1879-1911)

VASILE HOSSU (1911-16)
IULIU HOSSU (1917-1948)
1894 – în timpul lui Szabo9 a aavut loc procesul Memorandumului la care au fost
condamnaţi preoţii VASILE LUCACIU din Sişeşti şi GHERASIM DAMIDE din Rjodna.
Episcopul aa avut o atitudine condamnabilă suspendându-l pe Vasile Lucaciu.
Acte de arhivă dovedesc că acest episcop era un fel de agent al aguvernului ungar,
care informa asupra mişcărilor româneşti din Transilvania.
O atitudine asemănătoare a avut şi Vasile Hossu.
EPISCOPIA LUGOJULUI
1738 – se hotărâse înfiinţarea unei episcopii unite în Banat.

1741 – episcopul latin de Cenad-Timişoara, a raeluat propunerea pentru înfiinţarea
unei asemenea episcopii la Lugoj.
1744 – unirea a fost zădărnicită de venirea lui Visarion.
De altfel nici nu existau uniţi în Banat.
1853 – printr-o bulă papală s-a înfiinţat această episcopie proiectată cu o sută de ani în
urmă.
Episcopi:
ALEXANDRU DOBRA (1854-70)
IOAN OLTEANU (1870-73)
VICTOR MIHALI (1873-95)
DIMITRIE RADU (1896-1903)
VASILE HOSSU (1903-1911)
VALERIU TRAIAN FRENŢIU (1912-22)
1912 – s-a mai făcut o încercare de înstrăinare măcar parţială a Bisericii unite
româneşti prin înfiinţarea episcopiei de la Hajdudorogh, în Ungaria, unde trăiau români.
Acest lucru reuşise în cazul ..........., care au putut fi maghiarizaţi, precum şi în secuime
se reuşise o astfel de deznaţionalizare.
Acestei episcopii aveau să-i fie supuşi şi foarte mulţi români din Transilvania (Bihor,
Satu Mare).
Văzându-se în faţa unei asemeneaa situaţii, un dictat în acelaşi an s-au întrunit la Alba
Iulia, într-un miting de protest 20000 credincioşi, unde s-a ameninţat cu „rupereaa peceţilor”
de la 1698.
Noua episcopie n-a fost însă retrasă, ci aa fost aşezată sub jurisdicţia arhiepiscopului
de Esztergom.
Preoţii şi credincioşii au refuzat să se supună şi au protestat laa vizitele canonice ale
ierarhului ales, încât acesta trebuia însoţit permanent de jandarmi.
Au fost arestaţi sute de preoţi şi credincioşi ce se opuneau.
În acest timp s-a pornit o acţiune de revenire la ortodoxie a credincioşilor ruteni,
îndrumaţi de un preot călugărit la Athos. În urma acestei acţiuni s-a înscenat un proces de
„trădare a patriei”, în care au fost condamnaţi 32 credincioşi (1913-1914), proces ce a
scandalizat întreaga Europă.
1914 – s-a aruncat o bombă în reşedinţa vicarului din Debreţin, care a ucis pe vicar şi
alţi 2 oameni.
În urma acestor proteste, s-a acerut papei să revizuiască bula de numire a noii
episcopii.
Dar guvernul maghiar a împiedicat orice nouă intervenţie şi apoi a început războiul.
noiembrie 1918 – s-a înfiinţat un „vicariat naţional român”. În urma unei mari adunări
la Carei, Vicariatul avea să înglobeze toate acele 46 parohii româneşti din nordul
Transilvaniei, înglobate în 1912 în acea episcopie.
1919 – Nunţiatura din Viena a dat un decret prin care 42 din aceste parohii erau puse
sub administrarea episcopiei unite D. Radu din Oradea, iar celelalte 4 sub conducerea lui Iuliu
Hossu de la Gherla.
Tot atunci aceste parohii au fost trecute în administrarea Arhiepiscopiei de Blaj.

Curs Istoria Bisericii Romane

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Istoria Bisericii Romane

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SCURTĂ ISTORIE A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

POVESTITĂ CELOR TINERI

DOMNII ŢĂRII ROMÂNEŞTI (1310-1654)

BASARAB I ÎNTEMEIETORUL (1310-52)

DRAGOŞ VODĂ (1352-1355)

Pr. Conf. Ioan MOLDOVEANU

Retragerea aureliană de pe teritoriul Daciei, din 275, a deschis calea incursiunilor

CONTEXTUL ISTORIC AL PĂSTORIEI PRIMULUI MITROPOLIT AL

2 Cine, altfel, să fi atras pe catolici la ortodoxie, în 1234?

4 Καθεδρικός ναός este biserica de catedră, adică biserica - sediu episcopal.

14 Redactarea biografiei sfântului se datora lui Filotei Kokinos.

16 Thocomerius-Negru Vodă, p. 195-208.

19 Pictura murală, p. 15.

21 Pictura murală, p. 12.

22 Despre biserica domnească.

26 Istoria românilor, III, p. 160.

27 Chihaia, Despre biserica domnească, p. 36.

30 Istoria Românilor, III, p. 161

32 «Alexis de Kiev et de toute la Russie» - «Hyacinthe de toute la Hongrovalachie»: deux

33 Idem, Deux cas, part I, vezi nota 3, p. 20.

34 Ibidem, nota 6 şi 7, p. 20-21.

43 Iorga, Condiţiile de politică, p. 387-411; C. Marinescu, Înfiinţarea Mitropoliilor din Ţara

45 Iorga, Istoria Românilor, III, p. 162.

49 FHDR, IV, p. 208-209.

50 Lydia Cotovanu, Deux cas, p. 33.

51 Vezi FHDR, IV, p. 207.

ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI

În paralel are loc şi unificarea bisericească precum se întâmplase în statele slave

JURISDICŢIA NOII MITROPOLII

MITROPOLIA DUPĂ 1359

Domnii: NICOLAE ALEXANDRU BASARAB (1352-64), VLADISLAV I (1364-

Urmarea plângerii făcute la Patriarhie împotriva lui Iachint de anumiţi răuvoitori,

MITROPOLITUL HARITON (1372-1380), urmaş al lui Iachint.

MACARIE I (1477-87) – atestat prima oară la 1482 într-un hrisov de la BASARAB

MAXIM BRANCOVICI (1505-1508)

ILARION II (1523-26 - de la Râmnic.

noiembrie 1523 – pomenit într-un hrisov de la RADU BĂDICA (1523-24).

ANANIA (1544-58) de la Buzău

Ales în 1544 – de la Buzău

Îşi reia tronul MIRCEAA CIOBANUL (1558-59).

17 septembrie 1559 – pomenit pentru prima oară într-un hrisov.

27 august 1566 – pomenit într-un hrisov.

EFTIMIE II (1568-76) - de la Râmnic (1559-68)

8 septembrie 1568 – apare pentru prima oară într-un hrisov.

30 decembrie 1576 – hrisov – Eftimie răposat, iar Serafim în scaun.

MIHAIL I AL RÂMNICULUI (1586-89) - de la Râmnic (1568-85)

EFTIMIE III (1594-1602)

LUCA AL CIPRULUI (1602-1629) - Buzău (1583-1602)

Grec din Cipru; nu ştim cum a ajuns în Ţările Române.

TEOFIL (1636-1648) - Râmnic (1618-36)

Ianuarie 1611 – a ascuns moaştele Sf.Grigorie Decapolitul în peştera de lângă

1659 – Îl găsim la Târgovişte, domnitorul MIHNEA III RADU, trimiţându-l în

Originea lui Teodosie:

O latură însemnată a activităţii sale o constituie legăturile pe care le-a întreţinut cu

INCEPUTURILE VIETII MONAHALE IN BOR

Viaţa monahală la noi a început înainte cu mult de venirea Sfântului Nicodim.

PRIMUL MANUSCRIS cu dată sigură, la noi, este “Tetraevanghelul” (1404-5)

MÂNĂSTIRI DIN ŢARA ROMÂNEASCA

PĂTRAŞCU cel BUN (1554-57)

BRÂNCOVENI STREHAIA SF.DUMITRU – CRAIOVA

MÂNĂSTIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

CTITORIILE LUI MATEI BASARAB:

MÂNĂSTIRI RIDICATE DE RUDE, BOIERI: