SINDROMOLOGIA PERSONALITĂŢII

Sindromologia personalităţii se exprimă prin denivelări sau regresiuni de

durată, deci au o expresie care apare evidentă la o analiză longitudinală a
persoanei. Dacă implică scăderea inteligenţei se vorbeşte de un sindrom axial
(Hoche). Este patologia cronică care de-a lungul vieţii bolnavului constituie un
fond, adesea negativ, pe care pot aparea sindroamele din patologia acută.
Acestea dispar şi continuă fondul.
Scala personalităţii e prezentată invers decît cea a conştiinţei, adică de
la treapta superioară spre cele inferioare.
Sunt cinci trepte de destructurare a personalităţii: 1.sindromul psihopatic;
2.sindromul nevrotic; 3.sindromul psihotic; 4.sindromul de deteriorare
psihopatoid; 5.sindromul demenţial şi oligofren.
Sindromul psihopatic se caracterizează prin aptitudini intelectuale
suficiente, integrate însă într-un caracter dizarmonic. Dizarmonia este dată în
fiecare tip de psihopatie de o anumită trăsătură de caracter; de pildă în
psihopatia paranoiacă supraevaluarea propriului eu cu subevaluarea celorlalţi,
dificultatea de comunicare la schizoizi, aderenţa şi impulsivitatea la
epileptoid, demonstrativitatea la isteric, agresiunea la antisocial,
instabilitatea la borderline, dependenţa de alţii la dependent,
insuportabilitatea implicării la evitant, frica de anumite situaţii la fobic şi
duplicitatea la pasiv-agresiv. Aceste trăsături dominante nu pot fi stăpînite,
nu pot fi moderate.
Aceste trăsături, pe lîngă suferinţa pe care o impun, fac rău celorlalţi
(K.Schneider). Subiecţii respectivi au discernămîntul păstrat. O parte se pot
decompensa psihotic cum ar fi schizoizii, distimicii. Dacă pînă la proba
contrarie ei trec drept normali, determină totuşi o poluare, un fel de "totul e
permis", o corupţie pînă la a pune într-o situaţie penibilă pe normali care,
rămânând în limite obişnuite, nu ajung la aceeaşi prosperitate. Sindromul
rezultă atît dintr-o anomalie temperamentală, biotipică cît şi printr-o anomalie
cîştigată, printr-un deficit de educaţie de tip sociopatic. Pentru a evita o
etichetare exagerată, diagnosticul e mai bine să fie pus după o examinare
biografică cît mai extinsă carea să dcuprindă şi posibilele acte savîrşite.
Deci psihopatul are un stil, un pattern, un model pervasiv, cu mici
variaţii de-a lungul existenţei şi îşi repetă malignitatea în acte compulsive,
oarecum marcate de destin, cu o voinţă centrată sub-etic. Puterea moderatoare a
grupului sau a instituţiilor de constrîngere e iluzorie la adultul psihopat.
Sindromul nevrotic se caracterizează printr-un conflict interior nerezolvat
care determină suferinţă psihică şi corporală. Este adesea mascat şi suportă
explorări inutile, formând peste 50 % din consultaţiile de interne, de
endocrinologie, neurologice şi chiar neurochirurgicale. Se cronicizează, se
invalidează, se pot decompensa psihotic şi constituie o clasă de nefericire greu
de satisfăcut pe termen lung. De aceea fac şi obiectul a ceea ce se cheamă
"medicina alternativă" şi sînt supuşi la toate procedeele care "fac minuni".
În esenţă este o slăbire a eu-lui, o neîncredere în propriile forţe, o
descurajare, o umilire, o sforţare, un fel de agăţare de existenţă, de
menţinerea situaţiei sociale, a familiei, o implorare a compasiunii, adesea o
victimizare de către partenerii psihopaţi. Semiologia e polimorfă şi labilă şi
de îndată ce este combătut un simptom, fondul anxios găseşte altă ieşire.
Nevroticul poate să rămîna necunoscut pentru că are o aparenţă somatică şi nu se
mărturiseşte sau pur şi simplu poate să-şi ignore propria nevroză şi să-şi dea
seama de ea după ce s-a însănătoşit sau poate să se prelungească într-o
dezvoltare nevrotică care implică o deformare definitivă nu numai a
aptitudinilor ci şi a caracterului. Sindromul nu este mai grav decît cel
psihotic, dar există posibilitatea unor greşeli : este substituit de sindromul
psihopatic iar el substituie sindromul psihotic. Este descris în cadrul
psihogeniilor şi considerat în primele 6 luni de desfăşurare o reacţie la stres,
între 6 luni şi 3 ani nevroză propriu-zisă şi după 3 ani - dezvoltare nevrotică.
Nu este un sindrom omogen şi cu cît se îndepărtează de neurastenie către
obsesivo-fobic şi isteric, factorii externi psihogeni se combină şi cu o
vulnerabilitate personală, au o tendinţă caracterială favorizantă. De aceea la
acelaşi stres unii rămîn echilibraţi iar alţii fac variate nevroze inclusiv
sindroame psihosomatice. De asemenea sindromul nevrotic se poate întîlni şi în
debutul psihozelor şi în debutul demenţelor, o mască înşelătoare în evoluţia
psihozelor şi demenţelor şi poate de asemenea să continuie procesul psihotic
remis, fiind una din posibilităţile de sindrom rezidual postprocesual. Sindromul
nevrotic care are şi tulburări de caracter preexistente va fi interpretat ca o
decompensare psihopatică iar cel care are note psihotice este neglijat în
favoarea centrării terapeutice pe sindromul psihotic.

Sindromul psihotic autentic este reprezentat de psihozele endogene

(schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă, paranoia, parafrenia ). El presupune
delirul sau delirul şi halucinaţia, adică o deformare gravă calitativă a
realităţii obiective, cu constituirea unei lumi subiective proprii. De aici
alienarea, înstrăinarea, îndepărtarea de gîndirea comună. Colaborarea şi
dialogul devin distorsionate, existenţa socială devine adesea dificilă,
dependentă, conflictuală, periculoasă, agresivă şi chiar antisocială.
Motivaţiile actelor fiind patologice, discernămîntul e compromis şi se ajunge la
iresponsabilitate şi izolare cvasi-definitivă. Jaspers a vorbit de "proces" în
psihoză, în contrast cu "reacţia conflictuală" în nevroze şi a dedus că
sindromul psihotic e prin definiţie endogen dacă este ininteligibil şi e reactiv
dacă este inteligibil, o distincţie de mare valoare prognostică Expresia
sindromului psihotic se poate face prin aproape întreaga scară de sindroame.
Contează totuşi sindromul persistent, dominant şi caracteristic pentru entitate,
cum ar fi cel disociativ sau delirul primar (simptome de rang I - Schneider)
pentru schizofrenie sau sindromul depresiv pentru melancolie, sindromul de
exaltare pentru manie, sindromul de persecuţie interpretativ pentru paranoia
etc. Sindromul psihotic reactiv conţine un conflict real. Sindromul psihotic de
natură isterică se întîlneşte în anumite împrejurări (de aceea se şi numesc
psihoze de detenţie).
Sindromul deteriorativ se caracterizează printr-un declin intelectual. Se
numeşte şi sindrom axial (Hoche) pentru că scad performanţele de atenţie,
percepţie, memorie, imaginaţie, judecată, scade capacitatea de control afectiv,
creşte impulsivitatea, irascibilitatea, scade în general nivelul social,
capacitatea de luptă şi prefigurează sindromul demenţial. Procesul de
deteriorare este în general lung, de zeci de ani. Substratul este organic, deci
este un sindrom psihoorganic cronic, cel mai adesea alcoolic, dar şi
posttraumatic, involutiv.
Sindromul demenţial reprezintă deteriorarea extremă a persoanei, o coborîre
în sindromul axial către limita de jos, adică se coboară de la inteligenţă la
absurd, la animalizare. Tabloul poate fi agravat şi accelerat în evoluţie de
episoade acute. El evoluează sub trei tipuri principale: sindromul
demenţial parţial din A.S.C. (în care demenţa propriu-zisă este mascată de o
faţadă şi de un nivel fluctuant), demenţa globală de tip senil (care este mai
profundă, cu amnezie antero-retrogradă masivă şi judecata practic nulă, în care
este pierdută şi faţada) şi demenţa de tip Alzheimer care pe lîngă sindromul
psihopatologic demenţial adaugă şi sindromul neurologic instrumental de afazie,
agnozie, apraxie. Sindromul demenţial necesită supraveghere definitivă în
familie sau în cămin spital.
Sindromul oligofren sau de nedezvoltare este de trei grade: cel mai uşor
este intelectul limită şi debilitatea mintală, în care subiectul din şcoala
obişnuită sau specială reuşeşte să se integreze la periferia societăţii sau a
profesiilor, reuşeşte să-şi facă familie, să aibă copii. Este semidependent şi
sugestibil la antisocialităţi minore. Imbecilul nu poate fi şcolarizat, are o
dezvoltare psihică de până în şapte ani, nu ştie şi nu poate munci, este ţinut
în familie în totală dependenţă. Idiotul e o nedezvoltare cu o vârstă mintală de
până la trei ani, cu un limbaj minim, nu se autoîngrijeşte, nu poate comunica, e
greu de ţinut în familie şi e internat în camine-spital speciale.

Stările psihopatoide.
Stările psihopatoide sau psihopatia secundară, sau psihopatizările, sunt
regresiuni secundare după ce persoana a ajuns adultă, adică s-a format, în timp
ce psihopatiile primare sunt nedezvoltări ca şi oligofrenia. Stările
psihopatoide propriu-zise apar la oameni care au fost normali şi din anumite
motive încep să nu mai fie; cei care nu au fost normali rămân cu diagnosticul de
psihopaţi. De exemplu un psihopat care va consuma cronic alcool nu va fi
diagnosticat ca stare psihopatoidă. Dacă a fost psihopat se agravează, se
decompensează prin alcool.
Stările psihopatoide pot fi clasificate în sens etiopatogenic. În principal
ele survin după afecţiuni organice ale creierului :traumatismele craniocerebrale
(cele mai frecvente), factori toxici (cel mai frecvent este alcoolul),
meningoencefalitele (mai rare ca în adolescenţă şi la copii), involuţia (ca
proces organic cerebral - prin ASC, hipertensiune, senilizare), debuturile
psihopatice din psihozele majore (schizofrenie, psihoza maniaco-depresivă,
paranoia, parafrenia) sau în remisiunea după acestea ( fie interprocesual, fie
postprocesual - cel mai frecvent în schizofrenie, deoarece în PMD prin definiţie
interprocesual ar trebui să fie restitutio ad integrum), în cronicizările
nevrozelor (neurastenia, nevroza obsesivo-fobică, nevroza isterică).
Clinic se caracterizează prin aceleaşi sindroame pe care le-am făcut la
psihopatie, cu diferenţa că au început la un moment dat şi, fapt foarte
important şi care le deosebeşte de psihopatiile propriu-zise, se adaugă un
sindrom de deteriorare intelectuală care nu este la psihopaţi. La psihopatoid
factorul intelectual trebuie să fie luat totdeauna în consideraţie, ca
principal, în aşa măsură încât numai acest factor intelectual poate să pună
problema iresponsabilităţii atunci când deteriorarea este foarte gravă.
Sindromul organic care însoţeşte stările psihopatoide se numeşte sindromul
axial. Tocmai axa de judecată a persoanei este influenţată adică nu este vorba
numai de tulburări de comportament care sunt nişte manifestări superficiale, ci
este angajată raţiunea persoanei, discernământul.
Stările psihopatoide se caracterizează în general prin tulburări clinice,
în primul rând în sfera comportamentului care exprimă de fapt un dezechilibru
între procesele afective şi cele de cunoaştere (atenţia voluntară scăzută,
capacitatea mnezică în scădere, ritmul gândirii e încetinit; simţul realităţii,
capacitatea de analiză şi sinteză, procesele imaginativ-creative se pierd,
adesea definitiv, ireversibil, făcând parte dintr-o deteriorare organică). În
sfera afectivă - indispoziţia, irascibilitatea, impulsivitatea, tendinţa la
criză (stări de afect - un afect brutal şi cotropitor care îngustează aspectele
de conştiinţă, de raţiune), o destructurare, o pierdere a caracterului - de fapt
este o restructurare către datele temperamentale instinctive, native ale
subiectului; este ca şi când el nu ar mai crede în valori ci în ce simte el, în
nevoile, plăcerile lui.
La personalitate se produce o gravă denivelare; subiectul nu-şi mai poate
ţine rangul social, devine penibil, ridicol, deci decade social şi economic, şi
aceasta antrenează o degringoladă şi alte descompuneri morale - divorţuri,
încurcături, certuri cu copiii. Spre deosebire de psihopaţi, care au fost
descrişi ca indiferenţi la răul pe care îl fac, psihopatoidul îşi dă seama, se
compară cu ceea ce a fost şi dezvoltă reacţii nevrotiforme în care întâlnim
suferinţa lui, ruşinea lui, regretul, neputinţa sau din seria - răzbunare,
acuzare, revendicare - în funcţie de cum s-a produs această cădere. Clinic deci
starea psihopatoidă se însoţeşte de o multitudine de sindroame nevrotiforme şi
de posibile adânciri psihotice (stări depresive, tentative de suicid) sau alte
dezvoltări posibile. Se poate menţiona şi dezvoltarea paranoiacă, revendicativ-
cverulentă.
Aici trebuie lămurită noţiunea de dezvoltare. Primul sens de acceptat
este cel al normalităţii - psihicul de la naştere pâna la moarte – care cunoaşte
o dezvoltare existenţială. Acesta de fapt nu este sensul psihiatric. Al doilea
sens, cel psihiatric, este de opus al reacţiei. Deci în timp ce într-un
eveniment conflictual putem avea o reacţie psihogenă de o săptămână de tristeţe
după o veste proastă, dacă se va prelungi luni de zile, 6 luni, un an, vorbim de
o "dezvoltare", deci prin dezvoltare putem înţelege cronicizarea reacţiilor.
Această noţiune este în contrast cu procesul endogen din schizofrenie, PMD, în
care evoluţia nu depinde de exterior; evoluţia procesului depinde de factori
endogeni. Păstrând sensul psihiatric de dezvoltare pentru reacţiile cronicizate,
putem avea 2 variante: o dezvoltare cu conflict interior, care poartă numele de
dezvoltare nevrotică, în care subiectul suferă şi vrea să revină la normal şi o
dezvoltare cu caracter psihopatic, în care subiectul se arată indiferent de
modificarea apărută, renunţă la un statut moral, nu mai vrea să-l aibă. Aţi
văzut deci trei sensuri la dezvoltare, în contrast cu noţiunea de proces
( normal, nevroză, psihopaţii).