Informatii La Zi Revista Presei 162 2020

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA
11 decembrie 2020
INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI
Muzeul Satului: Eveniment cu prilejul Crăciunului şi Anului Nou
Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" organizează, la sfârşitul acestei săptămâni şi al celei viitoare,
evenimentul "Am venit să colindăm 'Florile Dalbe'".
Muzeul a informat, printr-un comunicat de presă transmis joi AGERPRES, că, spre deosebire de alţi ani,
când organiza Festivalul de datini şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou 'Florile Dalbe' cu prezenţa multor
ansambluri, cete de colindători şi grupuri ce performau jocurile cu măşti specifice, anul acesta a fost
nevoit să reducă cu mult numărul de participanţi, din cauza epidemiei de COVID-19.
Pe 12 şi 13 decembrie, între orele 09,00 - 17,00, meşteri populari şi artişti plastici vor fi prezenţi în muzeu
pentru ateliere de confecţionat sorcove, stele şi măşti populare.
Pe 19 şi 20 decembrie, tot între orele 09,00 - 17,00, vor avea loc ateliere de confecţionat sorcove, globuri,
decoraţiuni pentru bradul de Crăciun şi decorat turtă dulce.
La atelierele de creaţie pot participa copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 14 ani. Înscrierile au loc la adresa
de e-mail programe.culturale@muzeul-satului.ro. Programul atelierelor poate fi consultat pe
https://muzeul-satului.ro/events/am-venit-sa-colindam-florile-dalbe-2/.
Un moment special al programului îl constituie prezenţa interpretului de muzică populară Gelu Voicu, care
va colinda împreună cu Taraful "Lăutarii" din Teleorman.
Moş Crăciun se va plimba pe aleile muzeului, iar copiii care se vor întâlni cu el vor primi câte un mic
cadou.
Muzeul invită publicul să viziteze şi expoziţiile temporare: "Restituiri - pământ, apă, aer, foc" - Sala
Gheorghe Focşa; "Icoana ortodoxă - Lumina credinţei" - Sala H. H. Stahl; "Deschide uşa, creştine!" -
Foaier Victor Ion Popa, Salonul Naţional de Artă Contemporană - SNAC 2020, secţiunea artă religioasă -
Sala de Sticlă.
De asemenea, în această perioadă, pot fi donate haine şi jucării în stare bună, pentru copii cu vârste
cuprinse între 5 luni şi 12 ani, în cadrul campaniei 'Deschidem Cartea Faptelor Bune', la intrarea din Şos.
Kiseleff nr. 30. Obiectele vor fi date copiilor instituţionalizaţi din trei case de tip familial din judeţul Giurgiu.
Accesul la eveniment se face prin achiziţionarea biletului de intrare şi cu respectarea tuturor regulilor
pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Sursa
https://www.agerpres.ro/cultura/2020/12/10/muzeul-satului-eveniment-cu-prilejul-craciunului-si-anului-nou-
-625352
1
Scădere importantă a numărului de locuințe finalizate în primele nouă luni ale anului
Un număr de 33.571 de locuinţe au fost finalizate în primele nouă luni ale anului, în scădere cu 12.866
locuinţe faţă de perioada corespunzătoare a anului precedent, potrivit datelor provizorii publicate de
Institutul Naţional de Statistică (INS).
În trimestrul III din 2020, au fost terminate 18.725 locuinţe, în scădere cu 508 locuinţe, faţă de trimestrul
similar din 2019. Pe medii de rezidenţă, în trimestrul III 2020, cele mai multe locuinţe au fost construite în
mediul urban (61,0%), precizează INS.
Repartiţia pe fonduri de finanţare a locuinţelor terminate relevă faptul că, în trimestrul III 2020, faţă de
trimestrul III 2019, a scăzut numărul locuinţelor realizate din fonduri private cu 626 locuinţe, în schimb au
crescut cele din fonduri publice, cu 118 locuinţe.
Distribuţia în profil regional în trimestrul III 2020, comparativ cu trimestrul III 2019, evidenţiază o creştere a
numărului locuinţelor terminate în următoarele regiuni de dezvoltare: Bucureşti-Ilfov (+2174 locuinţe), Vest
(+321) şi Sud-Vest Oltenia (+109). Scăderi au avut loc în următoarele regiuni de dezvoltare: Nord-Vest (-
1543 locuinţe), Sud-Est (-815), Centru (-629), Nord-Est (-79) şi Sud-Muntenia (-46).
În primele nouă luni ale anului în curs, au fost terminate 33.571 de locuinţe, în scădere cu 12.866 de
locuinţe, faţă de perioada similară din 2019.
Pe medii de rezidenţă, în perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2020, cele mai multe locuinţe au fost date
în folosinţă în mediul urban, ca pondere reprezentând 62,8% din total.
Repartiţia pe surse de finanţare a locuinţelor terminate relevă faptul că în perioada menţionată,
comparativ cu intervalul 1 ianuarie – 30 septembrie 2019, a scăzut atât numărul locuinţelor realizate din
fonduri private (-12.589 locuinţe), cât şi numărul locuinţelor realizate din fonduri publice (- 277 locuinţe).
2
Distribuţia în profil regional în intervalul 1 ianuarie – 30 noiembrie 2020, faţă de perioada similară din
2019, pune în evidenţă o scădere a numărului de locuinţe terminate, în următoarele regiuni de dezvoltare:
Nord-Vest (-4393 locuinţe), Centru (-2624), Sud-Est (-2161), Nord-Est (-1837), Sud-Muntenia (-1693),
Vest (-712) şi Sud-Vest Oltenia (-479).
O creştere a numărului de locuinţe terminate s-a înregistrat doar în regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov
(+1033 locuinţe), menţionează INS. Sursa https://www.eurourbanism.ro/scadere-importanta-a-numarului-
de-locuinte-finalizate-in-primele-noua-luni-ale-anului/
Liderii europeni au ajuns la un acord cu Ungaria și Polonia. Planul de relansare a fost

deblocat
Liderii UE, reuniţi în cadrul unui summit, au adoptat joi un compromis privind statul de drept care să
permită ridicarea veto-urilor ungar şi polonez asupra bugetului şi deblocarea planului de relansare post-
Covid, relatează AFP.
”Acord referitor la MFF (cadrul financiar multianual) şi pachetul de redresare. Acum putem începe
implementarea şi refacerea economiilor noastre. Pachetul nostru major de redresare va duce mai departe
tranzaţiile noastre digitale şi ecologice”, a anunţat preşedintele Consiliul European, Charles Michel, pe
Twitter.
Bugetul UE 2021-2027 (1,074 miliarde euro) şi planul de relansare post-Covid (750 miliarde euro) au fost
adoptate în iulie, dar au fost blocate de Budapesta şi Varşovia pentru a se opune unui mecanism care
condiţiona accesarea fondurilor europene de respectarea statului de drept.
Noul mecanism european de condiţionalitate, adoptat prin majoritate calificată în urma unei înţelegeri între
Parlamentul European şi preşedinţia germană a Consiliului UE, permitea suspendarea fondurilor
europene în cazul unui stat membru atunci când Comisia Europeană consideră că acesta încalcă statul
de drept, dacă statele membre aprobă prin majoritate calificată această măsură împotriva respectivei ţări,
scrie Agerpres.
3
Acuzând că acest mecanism nu are criterii clare şi poate fi folosit ca un instrument politic arbitrar de
sancţionare a ţărilor care promovează politici neagreate la Bruxelles, guvernele polonez şi ungar au blocat
prin veto pe 16 noiembrie bugetul multianual al UE pentru perioada 2021-2027 (de 1.074 de miliarde de
euro) şi planul ″Next Generation″ care are la bază un fond de 750 de miliarde de euro din care statele
membre vor accesa credite şi granturi. Sursa https://stirileprotv.ro/stiri/international/liderii-europeni-au-
ajuns-la-un-acord-cu-ungaria-si-polonia-planul-de-relansare-a-fost-deblocat.html
Fonduri europene pentru reabilitarea Memorialului Ipotești – Centrul Național de

Studii „Mihai Eminescu”
Consiliul pentru Dezvoltare Regională Nord-Est a selectat, în ultima ședință, proiectul privind
„Modernizarea Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii «Mihai Eminescu»” printre cele
patru proiecte din județele Moldovei pentru care finanțarea documentațiilor pentru atragerea fondurilor
europene va fi asigurată prin Programul Operațional Asistență Tehnică (POAT) 2014-2020 – domeniul
„Infrastructură și servicii publice de turism, inclusiv obiective de patrimoniu cu potențial turistic”,
potrivit unui comunicat remis de Consiliul Județean Botoșani.
Suma solicitată pentru elaborarea documentațiilor tehnico-economice necesare realizării investiției –

întocmirea studiilor de specialitate, a expertizelor tehnice, a proiectului tehnic, a avizelor, dar și cele
pentru verificarea tehnică de specialitate a documentației – este de aproximativ 736 de mii de lei, bani
care în proporție de 98% vor fi asigurați prin POAT.
Prin proiectul privind „Modernizarea Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii «Mihai
Eminescu»” se urmărește atât reabilitarea exterioară, cât și a obiectivelor de patrimoniu.
Reabilitarea exterioară va presupune un sistem modern de iluminat, amenajare peisagistică, reabilitarea

aleilor, instalarea unui mobilier stradal și realizarea unei copertine pentru amfiteatrul exterior, în vederea
4
creării condițiilor pentru atragerea vizitatorilor, a valorificării spațiilor Memorialului prin transformarea lor în
zone de agrement.
Reabilitarea obiectivelor de patrimoniu presupune modernizarea sistemului de încălzire și anveloparea

clădirii muzeului tematic. Astfel, se vor crea condiții optime pentru vizitare și se va reconstitui atmosfera
din cea de a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX.
Proiectul, estimat la o valoare totală de peste 4,1 de milioane de euro, va fi finanțat din Programul
Operațional Regional Nord-Est 2021-2027. Sursa https://www.eurourbanism.ro/fonduri-europene-pentru-
reabilitarea-memorialului-ipotesti-centrul-national-de-studii-mihai-eminescu/
Turneele de tenis urcă la înălțime
Biroul internațional de design și inovare Carlo Ratti Associati împreună cu arhitectul Italo Rota a
dezvăluit designul pentru viitorul Playscraper Tennis Tower, care prezintă mai multe terenuri de tenis
suprapuse. Proiectul a fost dezvoltat pentru RCS Sport, ramura sport și media a principalului grup
european multimedia RCS MediaGroup. CRA a lucrat la proiectare ca parte a unei echipe mai mari de
ingineri și consultanți tehnici. Construcția va fi posibilă printr-o tehnologie inovatoare de construcție
bazată pe o structură ușoară sandwich din oțel inoxidabil, dezvoltată de compania Broad Sustainable
Building (BSB).
5
Turnul de tenis înalt de 90 de metri este format din opt terenuri, totalizând 5.500 de metri pătrați (60.000
de metri pătrați) de spațiu de joc. Terenurile sunt stratificate mai degrabă pe verticală decât pe orizontală,
folosind structura plăcii B-Core a BSB, o soluție inspirată de învelișul exterior al unei nave spațiale.
„Acest proiect nu ar crea doar un nou trend pentru iubitorii de sport”, spune arhitectul și inginerul Carlo
Ratti, fondatorul CRA și directorul MIT Senseable City Lab. „Experimentează, de asemenea, un nou tip
de spațiu public, care se extinde pe verticală, nu pe orizontală. Turnul este ușor de instalat și demontat și
poate fi mutat cu ușurință. Această abordare flexibilă se potrivește naturii circulare a competițiilor sportive
de astăzi, care se deplasează de la locație la locație pe tot parcursul anului.”
Turnul de tenis conține opt structuri de tip sandviș puse una peste celălaltă, fiecare conținând un teren de
tenis de sine stătător. Laturile înguste ale fiecărei „cutii” au pereți transparenți ce oferă vederi panoramice.
Cele două laturi lungi încorporează o platformă electronică care poate transmite meciurile în rețelele TV
sau digitale. În acest fel, designul unic al turnului îi implică nu doar pe jucătorii de pe teren, ci și pe cei din
zona înconjurătoare, care pot vedea acțiunea pe ecranele sale largi.
Mai multe proiecte recente ale CRA explorează utilizarea materialelor neconvenționale în arhitectură.
Centrul de cultură digitală MEET din Milano, recent inaugurat, este centrat în jurul unei „piețe verticale” a
cărei scară a fost fabricată digital, folosind un sandwich inovator din oțel tăiat cu laser.
CRA a experimentat și miceliul, rădăcina ciupercilor, ca element de construcție compostabil, mai ales la
instalația Circular Garden produsă împreună cu compania energetică Eni la Milano Design Week 2019.
Tot în capitala financiară a Italiei, CRA prezentat proiectul inovator al clădirii VITAE, un centru de
cercetare științifică cu o podgorie urbană lungă de 200 de metri. VITAE a fost dezvoltat pentru Covivio și
este programat să se deschidă în 2022. Sursa https://www.eurourbanism.ro/turneele-de-tenis-urca-la-
inaltime/
6
''Catedrala din gheaţă'', o peşteră formată natural în Alpii elveţieni, oferă o privelişte
unică vizitatorilor
O peşteră din gheaţă formată natural pe unul dintre gheţarii aflaţi la mare altitudine din Alpii elveţieni a
devenit joi accesibilă vizitatorilor care au venit să admire imensa arcadă albastră a ''catedralei din
gheaţă'', informează Reuters.
Variind ca mărime şi formă de la an la an, peştera are un tavan rotunjit format dintr-un strat gros de
gheaţă situat la circa 5 metri înălţime şi are o lungime de aproximativ 20 de metri.
Accesul la peşteră se poate face pe jos, după un drum de 15 minute de la staţia de telescaun Glacier
3000, deasupra staţiunii Les Diablerets, însă organizatorii spun că turiştii fac traseul pe propriul risc.
''Este pentru prima dată când o indicăm şi o deschidem oficial. Anii trecuţi... am avut un fel de peşteră din
gheaţă, dar a fost diferită, mai abruptă.
Iar anul acesta arată ca o catedrală din gheaţă, aşa că este cu adevărat frumos'', a declarat pentru
Reuters Bernhard Tschannen, directorul Glacier 3000, în timp ce se afla în interiorul peşterii.
Anul acesta, interiorul peşterii este destul de plat, iar accesul se face mai uşor, a spus acesta.
7
Peştera naturală, denumită şi ''the Mill'', se formează printr-un efect de sifon. În fiecare primăvară şi vară,
cavitatea se umple cu apa provenită în urma topirii zăpezii, formând un lac. Toamna, dopul dispare, iar
apa se scurge, lăsând în urma sa peştera.
''Este magnifică, dar nici măcar acest cuvânt nu-i face dreptate. Nu am mai văzut niciodată ceva
asemănător. Aproape ca şi cum n-ar fi ceva pământesc. Este magnifică, nu pot decât să o recomand,
dacă aveţi şansa să mergeţi'', a spus Helen Tromp, o olandeză care locuieşte în apropiere, după ce a
vizitat peştera.
''Este foarte impresionant. Bolta este incredibilă. Când stai dedesubtul ei, îţi poţi imagina greutatea de
deasupra. Este frumos!'', a spus Brice Rozes, un alt vizitator care a venit să vadă peştera din Alpi. Sursa
https://www.agerpres.ro/planeta/2020/12/10/catedrala-din-gheata-o-pestera-formata-natural-in-alpii-
elvetieni-ofera-o-priveliste-unica-vizitatorilor--625868
Spania: Un conac al dictatorului Franco, retrocedat statului
Justiţia spaniolă a predat joi statului cheile unui conac dobândit ilegal de dictatorul Francisco Franco, care
a murit în 1975 şi a cărui familie, care s-a opus acestei decizii, l-a folosit zeci de ani, relatează AFP.
8
Tribunalul din La Coruna (nord-vest) a dat drept de cauză la începutul lunii septembrie guvernului spaniol
de stânga care a depus o plângere anul trecut pentru recuperarea conacului ''Pazo de Meiras'', reşedinţa
de vară a lui Franco, susţinând că în 1941 conacul a făcut obiectul unei vânzări ''frauduloase''.
9
''Judecătoarea Marta Canales a predat statului cheile de la Pazo de Meiras în conformitate cu executarea
provizorie a sentinţei din 2 septembrie prin care s-a convenit că proprietatea este un bun public'', a
anunţat instanţa într-un comunicat.
O decizie ''lăudabilă, care dă demnitate democraţiei spaniole'' într-un ''loc care are multă semnificaţie
pentru memoria acestei ţări'', a afirmat miercuri Carmen Calvo, numărul doi în guvernul socialistului Pedro
Sanchez.
Construit între 1893 şi 1907, acest conac a fost clasat anul trecut drept monument de interes cultural de
către parlamentul regional din Galicia, care ar fi trebuit să permită deschiderea sa publicului. Dar cei şase
nepoţi ai dictatorului Franco s-au opus deciziei, susţinând că este vorba de o proprietate privată. Sursa
https://www.agerpres.ro/zig-zag/2020/12/10/spania-un-conac-al-dictatorului-franco-retrocedat-statului--
625974
PORTRET: Alexandr Soljeniţîn – omul care a învins regimul sovietic, un profet al

timpului său
Pe 11 decembrie, se împlinesc 102 de ani de la naşterea romancierului şi istoricului rus Alexandr

Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, cel care a înfruntat regimul sovietic şi a criticat,
vehement, mecanismele sale opresive.
Alexandr Soljeniţîn s-a născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, în Caucazul de Nord, chiar în perioada
războiului civil.
Tatăl îi murise într-un accident de vânătoare cu şase luni înainte de venirea sa pe lume, la 15 iunie 1918.
În perioada 1938 – 1941 parcurge cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii din Rostov de
pe Don, în acelaşi timp absolvind şi cursurile prin corespondenţă ale Institutului de Filosofie, Literatură şi
Istorie din Moscova.
La 7 aprile 1940, pe când era încă student, Soljenițîn se căsătorește cu matematiciana Natalia Alekseevna
Reshetovskaya.
În cel de-al Doilea Război Mondial, Soljenițîn a fost comandant al unei baterii de artilerie în Armata Roșie
și a fost implicat în acțiuni majore pe front, reuşite eroice pentru care, mai târziu, avea să fie decorat de
două ori, ajungând la gradul de căpitan. Scrieri pe care le-a publicat ulterior, inclusiv un roman incomplet,
„Iubește revoluția !”, relatează experiențele sale de pe front și creionează îndoielile pe care le-a căpătat în
această perioadă asupra fundamentelor morale ale regimului sovietic.
La 9 februarie 1945, serviciul de securitate KGB îi interceptează o scrisoare adresată unui prieten în care
critica virulent politica lui Stalin. În scrisoarea pe care o adresa, Soljeniţîn critica politica lui Stalin de
decapitare a Armatei Roşii în timpul Marii Terori, încheierea alianţei cu Hitler din august 1939 precum şi
coducerea „iresponsabilă” a operaţiunilor militare, fără să aibă în vedere suferinţele şi uriaşul preţ în sânge
plătit de Armata Roşie.
Soljeniţîn este arestat, şi mai apoi anchetat la Lubianka și Butîrki. Este condamnat la opt ani de lagăr de
muncă, însă pentru moment este deţinut lângă Moscova într-o închisoare specială în care intelectualii –
deţinuţi erau puși să facă cercetare în folos sovietic.
10
Din anul 1950 este trimis în lagăre de reeducare din Karaganda, în acceaşi prioadă el primind vestea că
este bolnav de cancer la stomac.
În 1952 divorţează de Natalia, din cauză că soțiile prizonierilor din Gulag riscau pierderea locului de muncă
sau a permiselor de rezidență.
În februarie 1953 este trimis în închisoarea de la Djambul, în Kazahstan, însă curând avea să fie eliberat,
în primăvara anului 1953, la moartea lui Stalin.
În perioada 1953 – 1956, trăieşte în exil, în diferite zone ale Siberiei, unde predă matematica. În acelaşi
timp este tratat printr-o cură de radioterapie într-un spital din Taşkent, învingând cancerul.
În anul 1956 este reabilitat, se mută la Riazan, unde activează ca profesor de matematică şi îşi reaia vechea
pasiune a scrisului.
În anul 1957 se recăsătoreşte cu Natalia Alekseevna Reshetovskaya, însă cei doi aveau să divorţeze din
nou în 1972.
În noiembrie 1962, publică, cu aprobarea specială a lui Nikita Hruşciov, în revista “Novii Mir” condusă de
Aleksandr Tvardovski, nuvela de debut „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, care îi aduce o notorietate
importantă, apoi este primit în Uniunea Scriitorilor Sovitici şi chiar este nominalizat la Premiul Lenin.
11
După ce o parte din scrierile sale ajung în Occident, începe să redevină incomod pentru autorităţile
sovietice, urmare a modului dur şi realist în care scrie, iar în anul 1965 i se confiscă toate manuscrisele, un
an mai târziu fiindu-i interzis chiar să mai publice.
În anul 1967, Soljeniţîn trimite către Congresul al IV-lea al Scriitorilor din U.R.S.S. o scrisoare deschisă prin
care denunţa dictatura ideologică responsabilă pentru confiscarea manuscriselor sale şi cerea dreptul la
libertatea cuvântului. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav
Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) şi-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus.
În anul 1968 îi sunt traduse şi publicate în Occident volumele „Primul cerc” și „Pavilionul Canceroșilor”, unde
ajunge și microfilmul cu „Arhipelagul Gulag” (scris începând cu anul 1958), un volum bazat pe experienţa
sa în lagărele de muncă dar şi pe scrisorile primite de la alţi deţinuţi care au împărtăşit soarta sa.
În anul 1970 primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, pentru volumul „Pavilionul canceroșilor”, însă nu se
duce să îl ridice personal premiul, de frica imposibilităţii de a reveni în ţară.
În 1971 KGB-ul încearcă să îl reducă la tăcere, fără rezultat, însă, iar din 1972 scrierile sale răzbat din ce
în ce mai masiv dincolo de graniţele ţării, în timp ce regimul sovietic îi cenzurează opera din ce în ce mai
puternic.
În anul 1973, Soljeniţîn s-a căsătorit cu Natalia Dmitrievna Svetlova, o altă matematiciană, care avea un fiu
dintr-un mariaj anterior. El și Svetlova (născută în 1939) au avut 3 băieți: Yermolai (n. 1970), Ignat (n. 1972)
și Stepan (n. 1973).
În anul 1973 publică în Franţa „Arhipelagul Gulag”, care tratează subiectul sistemului de lagăre de
concentrare și muncă silnică sovietic, o narațiune complexă bazată, aşa cum spuneam, pe mărturiile
martorilor oculari și pe surse primare de documentare, precum și pe propriile experiențe ale autorului ca
12
prizonier într-un lagăr de muncă din Gulag. Cele trei volume ale lucrării, în fapt o istorisire despre viață și
moarte, consternează intelectualitatea occidentală, și „demolează” pur şi simplu imaginea orbitoare a
paradisului bolșevic, construit cu trudă de agenții de influență ai Moscovei.
Desigur apariţia lucrării a fost grăbită de sinuciderea dactilografei textului, Elizabeta Voronianskaia, care a
fost anchetată şi în urma presiunilor a divulgat KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar al volumului.
În februarie 1974 este arestat din nou, fiind acuzat de trădare, i se retrage cetăţenia şi este deportat în
Germania, iar în decembrie, acelaşi an, intră în posesia Premiului Nobel cu care a fost onorat în urmă cu
patru ani.
A locuit timp de doi ani la Zürich, apoi se mută în Statele Unite, în Vermont, unde îşi continuă proiectele
„Arhipelagul Gulag” şi „Roata roşie”. Continuă atitudinea critică la adresa sistemului opresiv, dar în egală
măsură, conferințele și intervențiile sale publice irită uneori şi Occidentul prin accentele uneori deosebit de
critice.
În anul 1994, Soljeniţîn reprimeşte cetăţenia rusă şi revine în ţară, după douăzeci de ani de exil.
Pentru a relua contactul cu realitatea şi a ajunge astfel la esenţa neamului său, Soljeniţîn face o călătorie
de 55 de zile, în care străbate ţara de la un capăt la altul, adunând crâmpeie din „sufletul rus” pe care îl
credea distrus.
Soljeniţîn trece la cele veşnice la 3 august 2008, la Moscova, iar la serviciul funerar care s-a ținut la
mănăstirea Donskoy din capitala rusă, la 6 august 2008, lideri politici ai Rusiei și ai lumii i-au adus un ultim
omagiu, în semn de respect perntru dispariţia unei mari personalităţi a lumii.
Întreaga existenţă şi creaţie a lui Soljeniţîn a fost construită ca a unui martor al acuzării, pentru demascarea
despotismului totalitar sovietic. Tocmai fiindcă toate încercările de reprimare a sa au eşuat, fiindcă nu a
cedat, fiindcă a crezut în importanţa spiritului, şi fiindcă datorită lui omenirea a aflat ce a însemnat
supravieţuirea în lagărele staliniste, Soljeniţîn este învingătorul un întreg sistem care s-a visat infailibil,
etern. Autor Răzvan Moceanu. Sursa http://www.rador.ro/2020/12/11/portret-alexandr-soljenitin-omul-care-
a-invins-regimul-sovietic-un-profet-al-timpului-sau-5/
13
Persoanele care nu vor fi vaccinate anti-Covid. Primul ser care va ajunge în România
Vor fi mai multe centre în care oamenii vor primi serul, iar prefecţii au fost joi instruiţi cum trebuie să le
amenajeze.
Nu vor beneficia de vaccin gravidele şi cei cu alergii severe.
Pentru că trebuie ţinut la minus 70 de grade Celsius, serul celor de la Pfizer-BioNTech, cel mai probabil
primul care va ajunge în România, va fi adus de producător direct în cele 7 centre regionale de vaccinare.
Nu va fi transportat cu avionul, ci pe şosea, în containere cu gheaţă carbonică.
Camioanele vor pleca din Belgia şi se vor opri în Bucureşti, la Institutul Cantacuzino şi la spitalele militare
din Timişoara, Braşov, Cluj, Craiova, Constantă şi Iaşi.
Acolo, va fi păstrat în congelatoare speciale. Unele au fost instalate deja, altele urmează să ajungă.
200.000 de doze intra într-un astfel de congelator.
Dr. Valeriu Gheorghiţă, coordonatorul campaniei de vaccinare anti-Covid: ″De la nivelul centrelor
regionale vor fi transportate fie în cutii cu gheaţă carbonică, fie la o temperatură de 2 grade.
Acest vaccin are o stabilitate relativ bună pe o perioadă de 5 zile, la o temperatură de 5 grade.″⁣
În centrele de vaccinare aflate la distanţe mari de cele regionale, serul va fi trimis în cutiile de gheaţă
carbonică. 975 de doze încap într-o astfel de cutie şi poate fi menţinut aşa timp de 15 zile, dacă se
schimbă gheaţă la 5 zile.
Pentru ca totul să se desfăşoare cât mai în siguranţă, autorităţile au crescut numărul centrelor de
vaccinare în toată țara.
Caravanele mobile vor merge în principal în căminele rezidenţiale de bătrâni, în zonele care nu au acces
la servicii medicale, dar şi pentru a-i imuniza pe cei care nu-şi pot părăsi locul de muncă, de pildă,
angajaţii centralelor nucleare.
Responsabilii campaniei de vaccinare anti-Covid spun că de săptămâna viitoare vor începe o campanie
amplă de informare.
Dr. Valeriu Gheorghiţă, coordonatorul campaniei de vaccinare anti-Covid: ″Triajul medical trebuie să fie
unul cât se poate de corect efectuat, așa încât să reducem la minim riscul de reacție alergică. Cazul celor
două persoane din Marea Britanie, să menționăm că sunt reacții alergice majore, care au apărut la două
persoane care aveau antecedente de reacții alergice majore.”
La începutul anului viitor, România ar trebui să primească aproximativ 1 milion de doze de vaccin anti-
Covid. Având în vedere că imunizarea se face cu două doze, prima tranșă de vaccin va ajunge doar
pentru imunizarea celor cuprinşi în prima etapă, adică persoanal medical şi medico-sanitar. Sunt în jur de
500.000 de oameni. Sursa https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/persoanele-care-nu-vor-fi-vaccinate-anti-
covid-primul-ser-care-va-ajunge-romania.html
14
BISERICI ŞI CATEDRALE: Catedrala Ortodoxă Română ''Înălţarea Domnului'' din

Vârşeţ
Catedrala Ortodoxă Română ''Înălţarea Domnului'' din Vârşeţ a fost construită în anii 1911-1913, în oraşul
aflat în estul Serbiei. Este în prezent catedrală a Episcopiei Dacia Felix.
Cel care a introdus oficierea slujbelor religioase în limba română în catedrala episcopală a fost episcopul
Maxim Manuilovici al Vârşeţului (1829-1833).
15
Iniţiativa înfiinţării unei parohii româneşti la Vârşeţ a aparţinut, la jumătatea secolului al XIX-lea,
protopopului român Nicolae Tincu Velia (1814-1867), care a făcut demersuri pentru autonomia Bisericii
Româneşti din Banat, însă decesul său a oprit materializarea dezideratului comunităţii româneşti din zonă
de a avea o biserică proprie, conform site-ului Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina -
www.icrv.rs.
În 1907, protopopul Traian Oprea şi avocatul dr. Petru Zepeneag au luat iniţiativa construirii unei biserici
româneşti la Vârşeţ, în centrul oraşului. Au fost demarate acţiuni de strângere de fonduri, potrivit
www.icrv.rs.
Au început lucrările, prin aşezarea pietrei de temelie, în data de 9 martie 1911, şi , în acelaşi an, s-au
16
desfăşurat lucrările de zidire, pentru ca în 1912 şi 1913 să fie realizate lucrările la interior, respectiv
instalarea mobilierului şi pictarea iconostasului, indică sursa citată.
Catedrala a fost realizată, în stil baroc bizantin, de arhitectul Dimitrie Boitor, după planul Catedralei
Ortodoxe Române din Sibiu, pictura fiind realizată de Virgil Simionescu din Lugoj.
A fost sfinţită la 23 mai/5 iunie 1913, de sărbătoarea Înălţării Domnului, de către episcopul de
Caransebeş, Miron Cristea, care avea să devină patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939). Cu
prilejul slujbei oficiate, de sfinţire a lăcaşului de cult, Miron Cristea a subliniat însemnătatea momentului
pentru românii din Vârşeţ, din întreg ţinutul, pentru credincioşii din eparhia Caransebeşului, precum şi
pentru întreaga mitropolie ortodoxă română, conform publicaţiei ''Revista Teologică'' (Sibiu, anul VII,
1913). Pentru marcarea momentului, comunitatea română din Vârşeţ a organizat în centrul oraşului şi o
serie de manifestări cultural-artistice, apreciate pe plan local.
Cu prilejul aniversării centenarului sfinţirii Catedralei episcopale române din Vârşeţ, în iunie 2013, a fost
oficiată Sfânta Liturghie cu binecuvântarea episcopului locţiitor al Daciei Felix, Daniil, de către episcopul
Caransebeşului, Lucian, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, potrivit www.basilica.ro. După
încheierea Sfintei Liturghii, a fost dezvelit bustul patriarhului Miron Cristea, alături de două plăci
comemorative, pentru cinstirea şi pomenirea, protopopului Traian Oprea, ctitorul catedralei, precum şi a
17
compozitorului şi dirijorului Ion Vidu. Tripticul monumental a fost finanţat de Consiliul Judeţean Caraş-
Severin. Sursa https://www.agerpres.ro/documentare/2020/12/10/biserici-si-catedrale-catedrala-ortodoxa-
romana-inaltarea-domnului-din-varset--625252
Țara Făgărașului. Casa desprinsă dintr-un colț de Rai care a schimbat viața unui om
Un om. O casă. Un vis.
De curând am fost întrebat dacă aș câștigă o suma considerabilă de bani, ce aș face cu ea? Am răspuns
instant: aș cumpăra cât mai multe case într-un sat din Transilvania și le-aș restaura, aș cumpăra întreg
satul dacă aș putea.
Nimic nu pare imposibil având în vedere mersul lucurilor și modul minunat în care s-a legat totul în ultimii
ani.
Aveam în jurul a 50 de ani și viața părea să îmi fi arătat aproape totul. Sunt de loc dintr-un sat din jud.
Sibiu, dar destinul m-a adus în Făgăraș unde am făcut liceul și o perioadă a tinereții am fost fotbalist
profesionist. A urmat familie, copii, serviciu la Combinatul Chimic.
În anul 2007, eram în căutarea a ceva, dar nu știam exact ce. Când am văzut-o prima oară am știut
imediat că eram destinați unul pentru altul. De atunci viața mi s-a schimbat. Știu, pare că vorbesc ca un
îndrăgostit, nu vi se pare, chiar sunt. Eram în căutarea unei case pentru a face doar o investiție și treptat,
m-am transformat într-un pasionat restaurator, colecționar de obiecte vechi, ghid turistic, grădinar și câte
și mai câte.
18
Cred că și ea era în așteptarea mea. A stat doi ani la vânzare fără a găsi cumpărător. Grădina era plină
de buruieni, șura stătea să cadă, camerele erau neîngrijite. Nu a contat nimic din toate astea.
Împreună cu familia m-am apucat de treabă și încet, încet, totul a început să se transforme. Eram din ce
în ce mai surprinși de ce putem face și cum ne este răsplătită munca.
Surprizele au continuat să apară și să se lege totul într-o poveste frumoasă. Despre satul Șona, unde este
casa noastră, nu știam mai nimic. Am cumpărat casa și abia apoi am început să ne documentăm. Am
aflat că la marginea satului sunt niște Piramide de unde se vede toată Țara Făgărașului într-un peisaj care
îți taie respirația. Magnific! Căutând pe internet date despre Șona, cu uimire ne vedem casa într-un tablou.
Era al domnului Câlția. Așa am aflat că avem vecini celebri în lumea artei. Vecini cu care am ajuns să ne
împrietenim și care ne-au fost alături mereu în acțiunile noastre de restaurare cu sfaturi și îndrumări. Toți
ceilalți vecini ne-au integrat de asemenea imediat și ne-au făcut să ne simțim ca acasă.
Anii au trecut și gospodăria noastră s-a transformat într-un mic colț de Rai. De la un moment dat, am vrut
să împărtășim cu alții bucuria noastră și am postat câteva poze pe internet. Ce a urmat a fost un alt șir de
surprize care ne-au uimit și care ne-au bucurat peste măsură: a început lumea să ne caute și să ne ceară
să ii primim să vadă casa, am organizat șezători, workshopuri de fotografie, brunchuri, au venit
19
televiziunile să documenteze și chiar un scurt metraj a fost filmat aici, iar casa noastră a fost una din
„protagonistele” și vedetele ce au ajuns în festivaluri de film.
Această casă mi-a transformat viața și cu siguranță nu doar mie, a schimbat-o un pic, chiar și pentru
câteva clipe, și celor care i-au trecut pragul.
Aș vrea să cred că povestea e doar la început, am atâtea planuri și gânduri cu această casă și cu tot ce
înseamnă satul Șona și Țara Făgărașului.
Cea mai nouă idee, care este deja pusă în practică, este organizarea de tururi ghidate cu bicicleta.
Plecarea va fi din Făgăraș, vom parcurge drumul până la Șona pe lângă Lunca Oltului, vom poposi la
Casa din Șona unde voi fi gazdă și pasionat povestitor, apoi urmează satul și minunată panoramă de pe
Piramide.
Cu voi, cei care citiți acest articol, mi-ar plăcea să mă întâlnesc la Șona și să îmi povestiți despre visul
vostru, despre ce vă face fericiți și cum am putea să transformăm câteva zile petrecute în Țara
Făgărașului în ceva de neuitat.
Munții falnici, diversitatea de comori naturale, locurile cu istorie legendară și o energie spirituală aparte, au
făcut ca Țara Făgărașului să fie desemnată Destinația Anului 2020 în România. Sursa
https://stirileprotv.ro/tara-fagarasului/tara-fagarasului-casa-desprinsa-dintr-un-colt-de-rai-care-a-schimbat-
viata-unui-om.html#&gid=1&pid=3
20
În Bulgaria, aerul irespirabil creşte nivelul de îngrijorare în plină pandemie
Odată cu sosirea iernii, bulgarii îşi fac griji pentru impactul poluării asupra COVID-19, iar Bruxelles
sancţionează guvernul, pe care îl acuză că nu face nimic pentru a permite populaţiei să respire mai uşor,
relatează joi AFP.
Dacă izolarea a îmbunătăţit calitatea aerului în Europa, în Sofia, unul dintre cele mai poluate oraşe din
lume, odată cu scăderea mercurului în termometre "smogul" dens şi gri învăluie capitala înconjurată de
munţi.
"Văzut de sus, oraşul arată ca un lac cenuşiu de murdărie, suntem reticenţi să ne întoarcem" în capitală
după escapade din weekend, spune Georgy Pavlov, specialist IT în vârstă de 39 de ani.
Pe străzile din Sofia, măsurile de precauţie sunt dublate. "Chiar înainte de COVID, mi-am luat o mască cu
filtru doar pentru a-mi plimba câinele iarna", adaugă el.
Ina Hristova, tânără cercetătoare în domeniul biologiei, în vârstă de 28 de ani, este la fel de vigilentă şi
are grijă să îşi acopere faţa pentru a se proteja "nu doar de COVID, ci şi de toată mizeria din aer".
Ea a pus un tifon pe căruciorul copilului, pe care îl plimbă într-o grădină situată la patru kilometri distanţă
de casă, în încercarea de a căuta o atmosferă "mai respirabilă".
21
Praf, cărbune, trafic
În ultimele zile, hărţile în nuanţe de violet care atestă nivelul ridicat de particule fine din atmosferă au
invadat reţelele sociale, însoţite de comentarii amare despre guvernare şi calitatea vieţii în această ţară
pe care zeci de mii de bulgari o părăsesc în fiecare an.
În clasamentul de la sfârşitul lunii noiembrie, Sofia a fost campioana mondială a poluării, potrivit site-ului
elveţian IQAir care evaluează calitatea aerului.
În mai multe rânduri, în ultimii ani, concentraţia în 24 de ore a particulelor fine PM10 (mai mici de 10
microni) din atmosferă a depăşit cu mult valoarea-limită zilnică admisă de 50 micrograme pe metru cub,
stabilită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), potrivit datelor oficiale.
Săptămâna trecută, Comisia Europeană a chemat Bulgaria în faţa Curţii Europene de Justiţie pentru
nerespectarea "sistematică" a acestei valori-limită a PM10. Guvernul "nu a început cu adevărat să pună în
aplicare măsuri pe teren", a argumentat Bruxelles.
Vinovaţii sunt însă cunoscuţi: praful, emisiile de la încălzirea cu cărbune sau lemn, dar şi gazele de
eşapament de la parcul auto îmbătrânit şi particulele rezultate de la uzura anvelopelor. În cartierele
sărace, anvelope, mobilă veche şi materiale plastice sunt încă arse pentru încălzire.
Sofia nu este singura afectată de acest flagel. "În oraşul meu natal din nord, în mijlocul munţilor, toate
hornurile scot fum şi răspândesc un miros insuportabil care îţi taie respiraţia. Este o problemă la nivel
naţional", declară Ina Hristova.
Mortalitate record
Iarna aceasta, însă, poluarea se combină cu noul coronavirus, cei doi factori agravând situaţia, potrivit
mai multor studii recente.
"Niciun organ din corp nu rămâne neafectat de poluarea cu particule fine" şi acţionează "în sinergie" cu
COVID-19, a declarat pentru AFP pneumologul Alexander Simidciev.
Aceste particule minuscule, odată ce intră în sistemul respirator, atacă plămânii şi inima, ceea ce poate
agrava efectul virusului. Acestea facilitează, de asemenea, pătrunderea lui în celule, explică medicul.
El observă o "corelaţie între harta poluării aerului din Europa şi punctele fierbinţi ale bolii COVID-19".
Numărul deceselor asociate pandemiei a atins un nivel fără precedent săptămâna trecută în Bulgaria, cu
983 decese în perioada 1-7 decembrie, la o ţară cu aproape şapte milioane de locuitori.
Iniţial reticent la restricţii, guvernul conservator contestat condus de Boiko Borisov a decis în cele din
urmă să închidă restaurantele, şcolile şi centrele comerciale pentru a uşura povara spitalelor copleşite.
22
Poluarea cronică, lipsa medicilor specialişti în pneumologie, un număr mare de fumători şi o populaţie din
ce în ce mai în vârstă - COVID-19 a scos la lumină deficienţele sistemului, provocând un "cocteil exploziv"
pentru cea mai săracă ţară din UE, a concluzionat profesorul. Sursa
https://www.agerpres.ro/planeta/2020/12/10/in-bulgaria-aerul-irespirabil-creste-nivelul-de-ingrijorare-in-
plina-pandemie--625253
Un cercetător român câștigă un grant european de aproape 1,5 milioane de euro / "E
realmente un moment extraordinar pentru studiile literare românești"
Cercetătorul român Andrei Terian-Dan de la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu a câștigat un grant în
valoare de 1,45 milioane de euro pentru proiectul "O istorie transnațională a literaturii române
(TRANSHIROL)”, a anunțat miercuri Comisia Europeană. Scriitorul Radu Vancu, profesor la aceeași
universitate sibiană, spune că este "realmente un moment extraordinar pentru studiile literare românești".
Consiliul European pentru Cercetare (CEC) a anunțat miercuri câștigătorii celui mai recent concurs de
granturi, "Consolidator Grant”, destinat cercetătorilor aflați la mijlocul carierei. Printre aceștia se numără și
cercetătorul român Andrei Terian-Dan de la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu.
O istorie transnațională a literaturii române
Ipoteza de lucru a proiectului TRANSHIROL - și unul dintre elementele sale inovatoare - este aceea că o
literatură "națională” nu ar trebui considerată în primul rând un sistem, ci mai degrabă o rețea definită de
comunitățile transnaționale în care este integrată, potrivit Comisiei Europene.
Andrei Terian-Dan și echipa sa și-au propus să documenteze istoria de cinci secole a literaturii române și
creșterea progresivă globală a rețelei acesteia. Istoria transnațională a literaturii române care rezultă din
acest demers încearcă să devină, în cele din urmă, o istorie a literaturii mondiale scrisă dintr-o
perspectivă românească. Proiectul va reuni nu numai un set de orientări de ultimă generație în materie de
studii literare și în domeniul mai larg al teoriei culturii, ci și o serie de aspecte interdisciplinare, de la
sociologie și imagologie și până la studii digitale și cantitative.
Advertisement
You can close Ad in 4 s
Fiind expert în literatura română, pe parcursul carierei sale, profesorul Terian-Dan a fost cercetător invitat
în Regatul Unit, Spania și Slovenia și își desfășoară în prezent activitatea la universitatea pe care a
absolvit-o, și anume Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.
23
Scriitorul Radu Vancu: E realmente un moment extraordinar pentru studiile literare românești
Scriitorul Radu Vancu, profesor la aceeași universitate sibiană, spune că este "realmente un moment
extraordinar pentru studiile literare românești".
Vancu a scris, pe Facebook, că profesorul Terian-Dan "a reușit ceva absolut colosal": a câștigat, practic
de unul singur, primul grant universitar românesc de cercetare la categoria Consolidator acordat de
European Research Grant (ERC - Consolidator). El explică faptul că, de regulă, proiectele europene de
cercetare sunt de echipă. Sunt finanțate prin programul-cadru Horizon 2020 (H2020) - și presupun
asocierea mai multor coordonatori reprezentând un consorțiu de universități.
• "European Research Council (ERC) e unitatea de elită a programului Horizon 2020. Granturile
ERC se acordă unor echipe conduse de un singur coordonator, sunt implementate de o singură
instituție-gazdă - sunt, practic, cele mai exclusiviste granturi Horizon 2020. Un fel de Nobel al
granturilor europene, cum se spune în comunicatele de presă.
• Universitatea din Sibiu e prima din România care va implementa un proiect ERC-Consolidator.
Până acum, cele câteva universități românești care au reușit să câștige granturi ERC au făcut-o la
categoria Starting. (Există trei categorii de granturi ERC: Starting, Consolidator & Advanced.)
• Proiectul câștigat de Andrei Terian se cheamă "A Transnational History of Romanian Literature"; a
primit o finanțare de 1.450.000€ pe cinci ani de zile. Și sunt sigur că istoria care va rezulta de aici
va schimba radical modul de a percepe & a face istorie literară în România.
• (...) E realmente un moment extraordinar pentru studiile literare românești", a scris Radu Vancu.
Finanțarea face parte din actualul program de cercetare și inovare al UE, Orizont 2020, în valoare totală
de 655 de milioane de euro. Cu acest sprijin, noii beneficiari de granturi vor putea să își consolideze
echipele și să aibă un impact considerabil.
• "Finanțarea nu numai că le permite minților strălucite din întreaga Europă să își urmeze ideile cele
mai ambițioase într-o etapă critică a carierei lor, ci contribuie și la formarea celei mai tinere
generații de cercetători în calitatea lor de membri ai echipelor CEC. Pentru a se pregăti pentru
provocările viitoare, Europa trebuie să mențină viziunea de a investi în cercetarea de frontieră,
care și-a dovedit de fiecare dată valoarea adăugată crucială. De aceea, atât de mulți contează pe
faptul că liderii Europei vor acorda pilonului „excelență științifică” al programului Orizont Europa
resursele esențiale pentru consolidarea Europei în ansamblu", afirmă președintele Consiliul
European pentru Cercetare, profesorul Jean-Pierre Bourguignon, citat într-un comunicat al
Comisiei Europene.
Cercetătoarele câștigă teren
37% dintre granturi au fost acordate cercetătoarelor, cea mai mare proporție de la începutul schemei
„Consolidator Grant”. Per ansamblu, rata de succes în rândul femeilor a fost de 14,5%, iar în rândul
bărbaților, de 12,6%. De asemenea, au existat modificări ale ratelor de succes în privința a două dintre
cele trei domenii în care sunt împărțite proiectele în scopul evaluării. În domeniul științelor fizice și al
ingineriei, rata de succes în rândul femeilor a depășit-o pe cea din rândul bărbaților: 16,9% pentru femei,
comparativ cu 12% pentru bărbați. În domeniul științelor vieții, femeile au câștigat 15%, iar bărbații au
câștigat 12,9% din granturi, conform CE.
Proiecte de cercetare în 23 de țări
24
Beneficiarii granturilor își vor desfășura proiectele în cadrul unor universități, centre de cercetare și
companii din 23 de țări din întreaga Europă, în principal din Germania (cu 50 de granturi), Regatul Unit
(50), Franța (34) și Țările de Jos (29). Pentru prima dată, un proiect care se va desfășura în Ucraina, o
țară „asociată” la programul Orizont 2020, va fi finanțat, de asemenea, printr-un grant de tip
„Consolidator”.
Aproape 40 de naționalități diferite
În cadrul acestei cereri de propuneri, cercetători de 39 de naționalități au primit granturi „Consolidator”: cei
mai numeroși au fost italienii (47 de granturi), germanii (45), francezii (27) și britanicii (24). Sursa
https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-24473162-cercetator-roman-castiga-grant-european-aproape-1-5-
milioane-euro-realmente-moment-extraordinar-pentru-studiile-literare-romanesti.htm
Sufletul românesc din școalele Blajului. Patriotism la 1883
În preajma zilei de 15 Mai 1883, elevii din clasele superioare ale liceului de băeţi din Blaj au hotărît să
salveze Piatra Libertăţii, pe care o ameninţau valurile noroioase şi nărăvaşe ale Târnavei Mari.
25
Hotărîrea a fost spontană şi lucrativă. Sub scutul nopţii de 14 spre 15 Mai, tinerii însufleţiţi au găsit
animalele de tracţiune necesară şi lanţuri, executând, cu preciziune şi cu bravură, româneasca datorie
faţă de simbolul desrobirii noastre naţionale.
Problema n’a fost de loc uşoară. Blocul de piatră era formidabil şi mult adâncit în pământ.
În zorii zilei, razele aurii ale soarelui primăvăratic au putut saluta culorile dragi ale sufletului românesc, pe
creştetul monumentului salvat!
Agenţii guvernului patriotic dela Budapesta şi-au făcut şi ei datoria, cu aceiaşi repezeală şi promtiludine.
Denunţul a plecat încă în ceasurile dimineţii. Şi aparatul de stat s’a sesizat fără greş, la iniţiativa
Ministerului de interne.
La 19 Iunie sosea la Blaj din Budapesta Magnificenţa Sa Domnul Boncz Ferencz, cu următorul ucaz în
buzunar, pe care îl dăm în traducere româneaseă fidelă:
„Magnificenţei Sale Francisc Boncz, consilier ministerial, directorul regesc al fundafiunilor publice. — Nr.
1008 prezidial.
– Conform avizului Nr. 506 din 3 1. c. al D-lui Ministru de interne, la Blaj, în judeţul fllba Inferioară, în
noaptea spre 15 Mai, circa 30 elevi din clasele 6, 7 şi 8 ale gimnaziului de acolo, au aranjat o serbare
demonstrativă.
S’au transportat în tăcere deplină la piatra de pomenire, aflătoare pe livada libertăţii („Câmpul Libertăţii”)
întru aducerea aminte de 15 Mai 1848 şi, aceasta, fiind ameninţată să fie săpată şi dusă de râul Târnava,
au aşezat-o mai în lăuntru cu circa 60 paşi dela mal, arborându-i drapelul naţional român. Dimineaţa era
arborat un asemenea drapel şi pe catargul aflător în curtea şcoalei.
26
In cursul dimineţii, ariile executate pe livada libertăţii de către orhestra populară ieşită acolo (Marşul
românesc, Imnul popular românesc şi Cântecul libertăţii,), au fost secundate cu cântec domol de către
candidaţii de preoţi din grădina Seminarului, care se află la depărtare de 600—800 paşi.
La această serbare demonstrativă este părtaşă şi direcţiunea.
Fiind necesară în această afacere o anchetă energică şi imediată, învit pe Magnificenţa Ta ca, plecând
numai decât Ia Blaj, să cerceteze acolo, în chipul cel mai riguros, transgresiunea.
In acest scop veţi lua pe lângă DVoastră, la Cluj, pe secretarul cunoscător de limba românească al
direcţiunii regeşti regionale, despre ce direcţiunea va fi avizată concomitent.
Pentru orientare, comunicăm Magnificenţei Tale actele cari au intrat până acum în această chestiune, aci
aflătoare.
Referatul despre rezultatul anchetei şi subşternerea părerii DVoastră o aştept cât mai neîntârziat.
Budapesta, 7 Iunie 1883″.
Directorul liceului era atunci Ion Micu Moldovanu.
Ancheta s’a făcut cu străşnicie cumplită. Profesorii şi elevii vizaţi au fost martirizaţi, cu ancheta, zile
dearândul.
Magnificenţa Sa trona în castelul mitropolitan şi în fiecare ceas neliniştea cu noui porunci şi intimidări pe
„vinovaţi”, inclusive direcţiunea şi blajinii dascăli bătrâni.
Rezultatul anchetei: nul. Nu s’a găsit nici un suflet slugarnic şi trădător, care să frângă consemnele
simţământului românesc. Nici chiar când Magnificenţa Sa a proprit toate certificatele de fine de an ale
elevilor.
N’a lipsit însă gestul eroic, făcut de elevul Teodor Pantea din clasa IV, care a recunoscut arborarea
drapelului pe catargul din curtea liceului. Simplu, curajios, brav:
— Eu am înfipt steagul! Şi eu m’am bucurat cel dintâi văzându-i fluturarea biruitoare deasupra şcoalelor
noastre!
Elevul Pantea a fost exclus, fireşte, din toate şcoalele secundare din Ungaria şi a găsit repede cărarea
salvatoare, spre „ţara” dorită de peste Carpaţi. Mai trăiesc de sigur contimporani, cari îi cunosc soarta.
Obiectivul principal al anchetei: cine a făcut mutarea pietrii? — a rămas nerezolvit până astăzi. Cum acolo
a rămas, pentru vecie, înfiptă în glia sfântă, Piatra Libertăţii, unde au aşezat-o „necunoscuţii vinovaţi”.
Rezultat neîndoielnic al cercetărilor:
În toamna acelui an directorul Ioan M. Moldovanu nu mai figurează în fruntea institutului şi îi urmează Ioan
Antonelli.
27
Moldovănuţ, care, mai târziu, la 1900, când era prepozit capitular şi fusese candidat mult dorit la scaunul
mitropolitan, lăcrima de bucurie la Constanţa, când se lansa vaporul „România” al ţării mame, se desparte
definitiv şi de şcoală, rămânând numai stâlp al capitlului mitropolitan.
Tot ca document dăm aci şi lista completă a elevilor din clasele anchetate:
Clasa VI:
Abel Pop, Adrian Raţiu, Alex. Mărginean, Alimpiu Oprea, Aurel Domşa, Aurel Tincu, Beniamin Papiu,
Corneliu Moşneag, Cosma Rusu, Demetriu Axente, Demetriu Dan, Demetriu Moisin, Emanoil Ordean,
Emiliu Cormoş, Eugen Solomon, Eugen Răduţiu, Gavril Maior, George Muntean, George Pop, George
Yamoş, Gregoriu Nestor, Ioanichie Olariu, Ioan Bucur, Ioan Mera, Ioan Mosora, Ioan Muntean, Ioan
Petrişor, Ioan Puşcariu, Ioan Şara, Iosif Arieşan, Iosif Oprea, lovita Băbuţiu, Izidor Rusu, Laurenţiu
Petricu, Marcu Lazar, Matei Tataru, Nicolae Dobrota, Nicolae Groze, Nicolae Pop, Octavian Pop, Petru
Gorea, Simeon Haneşiu, Simeon Zăhan, Ştefan Banfi, Teodor Nagy, Teodor Raicu, Teoîil Dan, Traian
Pop, Valeriu Florian, Virgil Oros.
Clasa VII:
Adalbert Caşolţian, Ambroziu Cheţian, Atanasiu Bologa, Aurel Balint, Aurel Ciato, Aurel Pascu, Avram
Suciu, Basiliu Hopârtean, Basiliu Smigelschi, Emiliu Bianu, Eugen Bran, Ieronim Pascu, Ioan Bunea, Ioan
Comşa, Ioan Crişan, Iuliu Crainic, Iuliu Mera, luliu Socol, Iuliu Trata, Iuniu Brut Hodoşiu, Sabin Alexandru,
Constantin și Nerva Hodoș, Nicolau Moga, Nicolau Şara, Nicolau Şerban, Octavian Boeriu, Petru Cheţian,
Petru Suciu, Samoil Ţetcu, Simeon Pintea, Simeon Tescariu, Valeriu Nobili.
Clasa VIII:
Alexandru Circa, Alexandru Densuşianu, Alexă Staicu, Aurel Hulea, Aurel Harşianu, Basiliu Dancu, Basiliu
Oprişiu, Basiliu Şerbu, Basiliu Ternovean, Basiliu Vlassa, Constantin Cosorea, Demetriu Scurtu, Emil
Moldovan, Gabriel Pipoşiu, Horaţiu Nicolescu, Ioan Baciu, Iosiî Scurtu, Iustin Ioanoviciu, Mihail Bardoşi,
Nicolau Opreanu, Petru Simu, Sabin Secula, Şofron Olteanu, Titu Domşa.
Încă un amănunt semnificativ:
Când la 1908 mâini sacrilege au aruncat în aer cu dinamită vechiul simbol al desrobirii Ardealului, cel care
a avut curajul să adune piatra risipită şi să-o îmbrace în betonul ocrotitor, refăcând monumentul, a fost
prepozitul capitular Ion Micu-Moldovanu, directorul dela 1883 al liceului de băeti anchetat.
Şi asta cu 10 ani înainte de înfăptuirea României Mari!
Tot cu titlu de document, prea necesar astăzi, când atât de uşor se învăluie în uitare trecutul, amintim
dintre celea multe — întreagă serie! — drapelul dela 10 Mai 1914, arborat de elevi pe clopotniţa catedralei
dela Blaj, cu următorul consemn:
Curând va bate ceasul,
Carpații se ‘nfioară!
28
Acest steag, simbol al desrobirii, în sensul căderii graniţei din Carpaţi, este o realitate. L-au văzut sute de
persoane, dintre acelea cari au înfruntat baionetele jandarmilor unguri, trimişi să-1 înlăture.” Sursa
https://evenimentulistoric.ro/sufletul-romanesc-din-scoalele-blajului.html
Ioana d’Arc. Copilul care vorbea cu îngerii
Ioana d’Arc a fost o tânără care a trăit în ultima fază a Războiului de o sută de ani. Acest război a
însemnat o serie de conflicte militare între Franța și Anglia, care au început în 1337 din cauza unei
dispute de moștenire asupra tronului francez. S-a terminat în 1453. Cei 116 ani de război au văzut
ascensiunea și căderea mai multor regi și nobili. Ioana d’Arc este unul dintre cele mai cunoscute
personaje din această perioadă.
Ioana d’Arc, copilul care auzea voci
Ioana d’Arc s-a născut în jurul anului 1412 în Domrémy, un sat situat în nord-estul Franței. Acest sat se
afla pe teritoriul Ducelui de Burgundia. Deși burgunzii erau aliați ai englezilor, oamenii din Domrémy au
rămas loiali Franței. Tatăl Ioanei a fost un fermier pe nume Jacques D’Arc, iar mama ei a fost o femeie pe
nume Isabelle Romée sau Isabelle de Vouthon. Conform credinței populare, Ioana și-a petrecut copilăria
pe pășuni cu oi și vite, deși această percepție este nefondată. Se spune că era un copil pios, care adesea
îngenunchea în biserică absorbită în rugăciune.
29
Apariția Sfinților Ecaterina și Mihail la Ioana

d’Arc (1843) de Hermann Anton
La vârsta de 13 ani, Ioana d’Arc a spus că a început să audă voci divine pe care le-a numit „sfaturi”. Mai
târziu, ea a identificat aceste voci cu sfinții și îngerii, inclusiv Sfântul Arhanghel Mihail, Sfânta Margareta și
Sfânta Ecaterina. Potrivit Ioanei, vocile i-au spus că Dumnezeu i-a dat o misiune extrem de importantă
care a implica soarta Franței. I s-a spus să ajute la expulzarea dușmanilor săi, adică englezii, care ocupau
teritoriul francez, și să-l instaleze pe Carol al VII-lea ca rege al Franței.
Ioana întâlnește regele
În 1428, Ioana d’Arc a fost instruită de viziunile ei să-l întâlnească pe Robert de Baudricourt, un susținător
al lui Charles, și comandantul garnizoanei orașului vecin Vancouleurs. Inițial, de Baudricourt a fost sceptic
și a respins cererea Ioanei. Ioana a decis să plece, dar s-a adaptat din nou în luna ianuarie a anului
următor. De data aceasta, Ioana a rămas în Vancouleurs, iar persistența ei l-a făcut pe de Baudricourt să
cedeze. Comandantul garnizoanei i-a oferit Ioanei o escortă cu trei oameni de arme și un cal pentru
30
călătoria ei la Chinon, unde Charles avea curtea sa. Ioana și-a tăiat părul și s-a îmbrăcat în haine de
bărbat, ca o protecție a modestiei ei în timpul călătoriei.
Ioana d’Arc l-a întâlnit pe Carol al VII-lea, regele Franței
Când Charles a auzit de Ioana și de misiunea ei divină, nu era sigur ce să facă. La două zile după ce
Ioana a ajuns la Chinon, a fost testată în prezența regelui. Pentru a o testa, Charles s-a deghizat printre
curtenii săi, dar Ioana l-a recunoscut și l-a salutat pe rege fără ezitare. Ioana i-a promis lui Charles că îl va
vedea încoronat la Reims, locul tradițional al învestirii regale franceze. Charles nu a fost „oficial” regele
Franței, deși a deținut acest titlu din 1422.
Inspirație și strategie în luptă
Împotriva sfatului majorității consilierilor și generalilor săi, Charles a decis să-i dea o șansă Ioanei d’Arc. El
i-a oferit o armură și un cal, și i-a dat o armată pentru a o conduce la Orléans, care era sub asediul
englezilor. În timp ce englezii păreau să fi deținut controlul în Orléans timp de jumătate de an, asediul s-a
terminat la doar nouă zile după sosirea Ioanei. Deși Ioana este adesea percepută ca un războinic
neînfricat, ea nu a participat la lupta activă. În loc de o armă, Ioana a ținut un banner și a servit ca sursă
de inspirație pentru trupele ei. Era, de asemenea, responsabilă pentru formularea strategiilor militare,
conducerea trupelor sale și angajarea în acte diplomatice cu englezii.
31
Ioana d’Arc
călare. (1505)
După victoria de la Orléans, Ioana d’Arc i-a condus pe francezi la victoria de la Patay și Troyes, precum și
la eliberarea a numeroase orașe franceze de sub stăpânirea englezilor.
32
Apoi drumul spre Reims a fost deschis, iar pe 17 iulie 1429, Charles a fost încoronat ca rege al Franței la
Reims.
De ce a fost acuzată Ioana d’Arc? De ce a fost arsă pe rug?
Următoarea țintă a Ioanei a fost eliberarea Parisului, care a început în iulie și s-a încheiat cu un eșec în
luna septembrie a aceluiași an. În mai 1430, Ioana a fost capturată de burgunzi la Compiegne, și apoi
vândută englezilor. Ioana d’Arc a fost judecată în fortăreața engleză de o curte ecleziastică. Inițial, au fost
70 de acuzații împotriva ei, care au variat de la vrăjitorie la furt de cai.
În cele din urmă, aceste acuzații au fost reduse la doar 12, inclusiv purtarea de haine pentru bărbați și
afirmația că Dumnezeu a vorbit cu ea direct. În schimbul unei recunoașteri a vinovăției, Ioanei i s-a oferit
închisoare pe viață.
Capturarea Ioanei
Ea a semnat un document prin care își recunoaștea păcatele, deși s-a speculat că Ioana era analfabetă,
deci nu știa ce semnează. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, Ioana d’Arc și-a îmbrăcat din nou
ținuta masculină, posibil din cauza amenințărilor cu violul sau violenței din partea gardienilor. În plus, ea
le-a spus judecătorilor care i-au vizitat celula că vocile au reapărut.
33
Astfel, ea a fost condamnată să ardă pe rug ca un „eretic recidivist”. În timpul arderii ei, un călugăr
dominican a consolat-o ținând un crucifix pentru ca ea să-l privească în timp ce murea.
Chiar dacă a fost arsă, tânăra Ioana nu a cedat.
De-a lungul timpului, percepția asupra Ioanei d’Arc s-a schimbat. În 1450, Carol al VII-lea s-a dus la
Rouen și a cerut o investigație asupra execuției Ioanei.
Mai târziu, Papa Calixtus al III-lea a anulat verdictul lui Cauchon din 1431, declarând-o pe Ioana eretică,
iar la 16 mai 1920, Papa Benedict al XV-lea a făcut-o pe Ioana d’Arc sfântă.
În luna iunie a acelui an, Parlamentul francez a declarat, de asemenea, o sărbătoare națională în onoarea
Ioanei. De-a lungul anilor, numeroase opere de artă au fost inspirate de legendara Ioana d’Arc. Autor
Gabriela Alexandru. Sursa https://www.monden.ro/ioana-darc-copilul-care-vorbea-cu-ingerii.html
34
Trei frați-patrioți ardeleni, întemnițați de comuniști
Provenea dintr-o familie care l-a dat României şi pe fondatorul Universităţii de Medicină şi Farmacie din
Cluj, dar și un mare avocat. Toţi trei au făcut închisoare politică în timpul regimului comunist.
Doctor în drept, profesor şi rector la Universitatea din Cluj, Emil Hațieganu (foto), căci despre el vorbim
aici, s-a născut pe 8 decembrie 1879, la Tritenii de Jos – Cluj.
A fost frate cu medicul Iuliu Haţieganu (fondatorul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj) şi cu
avocatul Eugen Haţieganu,.
Fruntaş al mişcării unioniste din Transilvania, a fost membru de frunte al Partidului Naţional Român şi,
ulterior, al celui Național Ţărănesc. Deputat şi senator, ministru în mai multe cabinete ţărăniste, inclusiv
ministru de stat pentru Transilvania, a fost unul din cei doi miniştri fără portofoliu din primul guvern Groza,
care au reprezentat partidele istorice încercând să împiedice creşterea influenţei comuniste.
Ca ministru al Muncii și Securității Sociale din echipa ministerială a lui Iuliu Maniu, Emil Hațieganu
împreună cu Gheorghe Mironescu l-a înscăunat pe Carol al II-a la întoarcerea în țară, ca rege al
României.
De asemenea, a deținut funcția de ministru de stat pentru Transilvania. În 1940, a devenit cunoscut pentru
protestul său împotriva cedării Transilvaniei de Nord Ungariei.
Retras din viața politică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Emil Hațieganu s-a reîntors în fruntea
opoziției înainte de căderea dictaturii pro-naziste a lui Ion Antonescu.
35
A fost arestat în noiembrie 1948 cu mandatul nr. 8727 de către Securitatea Cluj pentru abatere la Legea
249/47 (utilizarea creditelor) şi condamnat la 2 ani corecţie prin Hotărârea nr. 1584 a Curţii de Justiţie din
Cluj.
În 1951 pedeapsa i-a fost mărită cu 60 de luni, iar după expirarea acesteia i s-a stabilit domiciliu
obligatoriu. A fost închis la Cluj, Sighet, Jilava, Văcăreşti şi Ocnele Mari. A murit pe 13 mai 1959, la Cluj.
Autor Cătălin Pena. Sursa https://evenimentulistoric.ro/trei-frati-patrioti-ardeleni-intemnitati-de-
comunisti.html
John D. Rockefeller. Unul dintre cei mai mari filantropi
John D. Rockefeller (1839-1937), fondatorul Standard Oil Company, a devenit unul dintre cei mai bogați
oameni din lume și un mare filantrop. Născut în circumstanțe modeste în nordul statului New York, el a
intrat în afacerea cu petrol în 1863, investind într-o rafinărie din Cleveland, Ohio. În 1870, el a înființat
Standard Oil, care la începutul anilor 1880 controla aproximativ 90% din rafinăriile și conductele
americane.
Criticii l-au acuzat pe Rockefeller că se implică în practici lipsite de etică pentru a-și elimina concurenții
pentru a obține un monopol în industrie. În 1911, Curtea Supremă a SUA a găsit Standard Oil încălcând
legile anti-trust și i-a ordonat să se dizolve. În timpul vieții sale, Rockefeller a donat peste 500 de milioane
de dolari pentru cauze nobile.
John Davison Rockefeller, fiul unui vânzător ambulant, s-a născut pe 8 iulie 1839, în Richford, New York.
Harnic de mic, viitorul magnat al petrolului a câștigat bani din creșterea de curcani, vânzarea de
36
bomboane și din diverse munci pentru vecini. În 1853, familia Rockefeller s-a mutat în zona Cleveland,
Ohio, unde John a urmat liceul înainte de a studia pentru scurt timp contabilitatea la un colegiu comercial.
Știai? Una dintre organizațiile caritabile înființate de John D. Rockefeller Sr. a fost Comisia Sanitară
Rockefeller, fondată în 1909. La mai puțin de 20 de ani de la crearea sa, Comisia și-a atins obiectivele
principale, eradicarea cu succes a bolii viermilor de cârlig în sudul Statelor Unite.
Industria petrolieră
În 1855, la vârsta de 16 ani, și-a găsit de lucru ca funcționar la o firmă din Cleveland care cumpăra,
vindea și livra cereale, cărbuni și alte mărfuri. (26 septembrie, ziua în care a început munca și a intrat în
lumea afacerilor. El a comemorat această „zi a slujbei” în fiecare an). În 1859, Rockefeller și un partener
și-au înființat propria firmă de comisioane. În același an, prima fântână petrolieră din America a fost forată
în Titusville, Pennsylvania. În 1863, Rockefeller și mai mulți parteneri au intrat în noua industrie petrolieră
în plină expansiune investind într-o rafinărie din Cleveland.
Familia
În 1864, Rockefeller s-a căsătorit cu Laura Celestia „Cettie” Spelman (1839-1915), originară din Ohio al
cărei tată a fost un negustor și politician. Laura Rockefeller a devenit omonim cu Spelman College,
colegiul femeilor de culoare din Atlanta, Georgia, deoarece soțul ei a ajutat la finanțare.) Familia
Rockefeller a avut cinci copii, patru fiice (dintre care trei au supraviețuit până la maturitate) și un fiu: John
D. Rockefeller, Jr., Edith Rockefeller McCormick, Elizabeth Rockefeller Strong, Alta Rockefeller Prentice
și Alice Rockefeller, care au murit la vârsta de 13 luni.
37
John D. Rockefeller: Standard Oil
În 1865, Rockefeller a împrumutat bani pentru a-i “cumpăra” pe unii dintre partenerii săi și pentru a prelua
controlul rafinăriei, care devenise cea mai mare din Cleveland. În următorii câțiva ani, el a dobândit noi
parteneri, apoi și-a extins interesele de afaceri în industria petrolieră în creștere. La acea vreme,
kerosenul era derivat din petrol și folosit pentru lămpi.
În 1870, Rockefeller a format Standard Oil Company din Ohio, împreună cu fratele său mai mic William
(1841-1922), Henry Flagler (1830-1913) și un grup de alți bărbați. John Rockefeller a fost președintele
grupului și cel mai mare acționar.
Standard Oil a câștigat un monopol în industria petrolieră prin cumpărarea de rafinării rivale și dezvoltarea
de companii pentru distribuirea și comercializarea produselor sale în întreaga lume. În 1882, aceste
companii diferite au fost combinate în Standard Oil Trust, care controla aproximativ 90 la sută din
rafinăriile și conductele națiunii. Standard Oil a făcut totul, de la construirea propriilor butoaie de petrol
până la angajarea unor oameni de știință.
Bogăția enormă și succesul lui Rockefeller l-au făcut o țintă a jurnaliștilor, politicienilor reformiști și
oamenilor care l-au privit ca pe un simbol al lăcomiei corporatiste și au criticat metodele prin care și-a
construit imperiul. După cum relatează The New York Times în 1937: El a fost acuzat de zdrobirea
concurenței, de mituirea oamenilor pentru a spiona companiile concurente, de acorduri secrete. Și-a
obligat rivalii să se alăture Companiei Petroliere Standard sub amenințarea că vor fi forțați să iasă din
afaceri.
În 1890, Congresul SUA a adoptat Sherman Antitrust Act, prima lege federală care interzice acțiunile care
duc la restrângerea comerțului.
Doi ani mai târziu, Curtea Supremă din Ohio a dizolvat Trustul Standard Oil; cu toate acestea, afacerile
din cadrul trustului au devenit în curând parte din Standard Oil din New Jersey, care a funcționat ca
holding. În 1911, după ani de litigii, Curtea Supremă a SUA a decis că Standard Oil din New Jersey a
încălcat legile anti-trust și a forțat-o să se demonteze (a fost împărțită în mai mult de 30 de companii
individuale).
Filantropia și ultimii ani
Rockefeller s-a retras din operațiunile de zi cu zi ale Standard Oil la mijlocul anilor 1890. Inspirat în mare
parte de colegul său magnat, Andrew Carnegie (1835-1919), care a făcut o avere imensă în industria
siderurgică, apoi a devenit filantrop și a oferit cea mai mare parte a banilor săi, Rockefeller a donat mai
mult de o jumătate de miliard de dolari pentru diverse cauze educaționale, religioase și științifice prin
fundația Rockefeller. Printre activitățile sale se numără înființarea Universității din Chicago și a Institutului
Rockefeller pentru Cercetare Medicală (acum Universitatea Rockefeller).
În viața sa personală, Rockefeller a fost un religios devotat, un avocat cumpătat și un jucător de golf
pasionat. Își dorea să ajungă la vârsta de 100 de ani; cu toate acestea, el a murit la 97 de ani, pe 23 mai
1937, la Casements, casa sa de iarnă din Ormond Beach, Florida. Rockefeller a deținut mai multe
reședințe, inclusiv o casă în New York City, o proprietate în Lakewood, New Jersey și o proprietate numită
Kykuit, lângă Tarrytown, New York. A fost înmormântat la cimitirul Lake View din Cleveland. Autor
Gabriela Alexandru. Sursa https://www.monden.ro/john-d-rockefeller-unul-dintre-cei-mai-mari-
filantropi.html
38
Niccolò Paganini. Violonistul despre care se zvonea că a făcut un pact cu diavolul
Unii credeau că e un Dumnezeu al muzicii, alții credeau că și-a luat virtuozitatea dintr-un pact cu Diavolul.
Dar care a fost adevărata poveste din spatele genialității lui Niccolò Paganini?
Primii ani
Născut la 27 octombrie 1782 în Genova, Italia, Niccolò Paganini a fost un muzician incredibil de talentat și
este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile. A început să cânte la mandolină la
vârsta de cinci ani, înainte de a lua vioara la vârsta de șapte ani și de a da primul său spectacol public la
vârsta de 11 ani la Genova. La doar 15 ani, talentatul adolescent a început să cânte în turnee solo.
Secolul al XIX-lea a produs un număr de violoniști extraordinari – dar niciunul ca Paganini. Talentul său a
fost atât de diferit de cel al colegilor săi încât oamenii au început să creadă că a făcut un pact cu diavolul.
Se zvonea chiar că mama lui Paganini și-a vândut sufletul diavolului pentru a putea deveni cel mai mare
virtuoz din istorie.
Adevărata poveste
La vârsta de 13 ani, Paganini a fost trimis să studieze cu celebrul violonist și profesor Alessandro Rolla.
Rolla a observat repede talentul lui Paganini și a decis că nu mai are ce să-l învețe. Așa că l-a trimis la
propriul său profesor, Ferdinando Paer – care mai târziu l-a trimis la profesorul Gasparo Ghiretti.Tânărul
Paganini a fost în mod clar un copil minune. Dar când Paganini, în vârstă de 15 ani, a început să meargă
în turnee solo, a avut o cădere nervoasă și a apelat la alcool.
39
Faima violonistului l-a transformat încet într-un jucător greu, băutor și afemeiat. Un zvon spunea că
Paganini a ucis o femeie, apoi i-a folosit intestinele pe post de corzi de vioară. Apoi i-a închis sufletul în
interiorul instrumentului. Se spunea că țipetele femeilor se auzeau din vioara lui când a cânta pe scenă.
40
Un lucru era sigur: talentul lui Paganini la vioară era de neegalat. A fost unul dintre primii violoniști solo
care au cântat public fără partituri, alegând în schimb să memoreze totul.
Cunoscut în special pentru diabolicul său 24 Caprices pentru vioară, Paganini a ajutat la popularizarea
anumitor tehnici, cum ar fi bounces arc – spiccato – precum și pizzicato și armonice. Se spune că putea
cânta 12 note pe secundă – o performanță realizată mai târziu de violonistul David Garrett, care îl
interpretează pe Paganini în Violonistul Diavolului, un film din 2013 bazat pe povestea de viață a
compozitorului.
Diavolul întrupat
Paganini era un om izbitor, cu obraji trași, piele palidă și buze subțiri. Era foarte înalt și slab, și adesea
îmbrăcat în negru. El avea, de asemenea, degetele foarte lungi si subțiri care îi permiteau să efectueze
orice partituri, câștigându-i porecla de „omul de cauciuc”.
Acum se crede că lungimea neobișnuită a degetelor lui Paganini, care îi permiteau să cânte trei octave cu
o singură mână, s-a datorat sindromului Marfan, o tulburare genetică. De asemenea, capacitatea sa de
a cânta cu o viteză incredibilă ar putea fi atribuită sindromului Ehlers-Danlos, o tulburare care provoacă o
flexibilitate sporită și o lipsă de coordonare
Vioara era privită de unii ca instrument al diavolului, deci, una peste alta, nu este de mirare că zvonurile
despre un pact cu diavolul au început să circule. Unii chiar credeau că Paganini ar putea fi diavolul însuși.
Unul dintre primele zvonuri a apărut după un concert la Viena, unde un membru al publicului a spus că a
41
crezut că l-a văzut pe diavol ajutându-l pe Paganini să cânte. Oamenii au început în curând să pretindă că
l-au văzut pe Paganini cu coarne și copite. S-a spus chiar că Diavolul a făcut odată fulgerul să lovească
capătul arcușului lui Paganini în timpul unui spectacol.
Cum a murit Paganini?
Paganini a fost bolnav pentru o mare parte din viață. El a contractat sifilis în 1822, care a fost tratat cu
mercur, ceea ce a dus la alte probleme de sănătate. În 1834, a luat tuberculoză și și-a revenit la scurt timp
după aceea. Dar mai târziu în același an, s-a trezit din ce în ce mai slab și a decis să se retragă din
spectacolul public, la vârsta de 54 de ani, și și-a petrecut ultimii ani predând vioara.
Paganini a murit de cancer la laringe la 27 mai 1840 la Nisa, Franța. La aproape patru ani de la moartea
sa, Papa Grigore al XVI-lea a permis ca trupul violonistului să fie transportat la Genova, iar el a fost în
cele din urmă pus să se odihnească în Cimitirul La Villetta din Parma, Italia – la aproximativ 200 km de
locul său de naștere din Genova. Autor Gabriela Alexandru. Sursa https://www.monden.ro/niccolo-
paganini-violonistul-despre-care-se-zvonea-ca-a-facut-un-pact-cu-diavolul.html
Louis Armstrong, bărbatul de culoare care a revoluționat lumea Jazz-ului
Louis Armstrong a fost un cunoscut trompetist de jazz, un foarte bun lider de trupă și un bărbat de
succes. Acesta a impresionat pe toată lumea datorită simplității și originalității sale.
Copilărie și adolescență
42
Louis Armstrong s-a născut în New Orleans, Louisiana, pe data de 4 august 1901. Acesta a crescut
alături de mama sa într-un cartier extrem de periculos, care a primit mai apoi numele de „Câmpul de
luptă”. Tatăl băiatului era un simplu muncitor în fabrică, care a ales să își părăsească familia din cauza
neajunsurilor. Mama acestuia era o femeie săracă și a fost nevoită să îl părăsească de multe ori, mergând
să practice prostituția. Copilul rămânea deseori cu bunica din partea mamei, de care trebuia să aibă grijă.
Băiatul a mers la școală doar până în clasa a cincea, deoarece a fost nevoit să muncească pentru a-și
întreține familia. Primul loc de muncă l-a avut la familia de evrei Karnofsky, unde trebuia să colecteze
gunoiul și să livreze cărbunele. Această slujbă i-a permis ulterior să își cumpere o trompetă.
În 1912, chiar de Anul Nou, Armstrong a fost arestat și trimis la Colored Waifs Home, un centru pentru
băieți, deoarece a tras în aer cu arma tatălui său vitreg. Acela a fost locul în care a învățat cum să cânte
la trompetă, devenind ulterior liderul trupei Brass Band. După ce a fost eliberat în 1914, băiatul și-a dat
seama că își dorește să își construiască o carieră muzicală de succes.
43
Viața alături de Joe „King” Oliver
După ce s-a eliberat, băiatul a continuat să muncească în același cartier, dar gândul lui era tot la muzică,
așa că exersa de fiecare dată când avea ocazia. Într-una din zile, Joe Oliver, cel mai bun trompetist din
oraș, a descoperit cât de talentat era Louis și a început să îi ofere tot felul de sfaturi care l-ar fi putut ajuta
să își îmbunătățească tehnica. Treptat, sub îndrumarea acestuia, Louis a devenit unul dintre cei mai
cunoscuți muzicieni din oraș, fiind mereu invitat la petrecerile private organizate lângă Mississippi.
Prima soție
Chiar dacă era doar un adolescent, Louis Armstrong s-a căsătorit pentru prima dată în 1918 cu o
prostituată de ocazie. Așa a început viața de familie pentru bărbat și o dată cu ea și momentele de
violență domestică. În acea perioadă, Louis a decis că își dorește un copil, așa că a adoptat un băiețel de
trei ani, mai târziu aflându-se că de fapt era vărul lui mai mic. Mama copilului a murit în momentul în care
acesta a venit pe lume. Clarence a fost numele băiețelului și, din păcate, oricât a a încercat, nu a putut
duce o viață normală deoarece suferea de o afecțiune psihică cauzată de un accident din copilărie.
În 1922, Oliver i-a propus lui Armstrong să se alăture trupei sale de la Chicago, bărbatul a acceptat și așa
au ajuns să înregistreze melodii împreună în 1923. În acea perioadă, Louis a cunoscut-o pe Lillian Hardin,
pianista trupei, și s-au căsătorit un an mai târziu. După ce soția sa l-a sfătuit să îl părăsească pe Oliver și
să își înregistreze propriile melodii, Armstrong s-a hotărât că este momentul să își înceapă cariera solo.
1925: Louis Armstrong și Hot Five:

Armstrong, Johnny St. Cyr, Johnny Dodds, Kid Ory și Lil Hardin.
Hot Five
Discurile pe care Louis Armstrong le-a înregistrat cu trupa sa, Hot Five, care mai târziu a devenit Hot
Seven, au devenit sursă de inspirație pentru urmașii săi ce au abordat jazz-ul. Solo-urile bazate pe
improvizație au produs o schimbare în lumea muzicală, deoarece nimeni nu mai privea jazz-ul ca pe o
ecuație matematică, ci mai degrabă muzica jazz devenea acum o adevărată artă. Până în 1930, trupa lui
Armstrong a devenit atât de faimoasă, încât aceștia au ajuns la New York și au apărut în diferite publicații
44
de succes, printre care și „Hot Chocolates”. Turneele trupei au ținut până în 1971, când Louis Armstrong a
părăsit scena vieții și s-a dus să le cânte îngerilor.
Devenind foarte popular datorită aparițiilor sale la radio, dar și în diferite filme, Armstrong a început să
aibă concerte în Europa. În 1933 a fost nevoit să se întoarcă acasă pentru un an, deoarece avea o
inflamație puternică la o buză. La începutul anului 1935, Louis a semnat un contract de manager cu Joe
Glaser și astfel a început să apară în mai multe filme, să înregistreze mai multe discuri și să se
promoveze mult mai mult decât înainte.
Lil Hardin, Alpha Smith și Lucille Wilson- două divorțuri și trei căsătorii
Deși avea tot ce își putea dori, Louis Armstrong nu părea deloc fericit în relația pe care o avea cu Lil
Hadid, așa că în 1938, cei doi au divorța. Bărbatul nu a stat prea mult timp singur și s-a recăsătorit cu
Alpha Smith, o femeie cu care avea deja o relație de mai bine de 10 ani. Din păcate, nici de data aceasta
nu a avut parte de prea mult noroc, iar în 1942 a divorțat deja pentru a treia oară. Pentru că nu i-a plăcut
niciodată statutul de bărbat singur, Armstrong s-a căsătorit pentru ultima dată cu dansatoarea din Cotton
Club, Lucille Wilson.
Începând cu anul 1947, oamenii nu mai agreau trupele mari, așa că Armstrong a fost nevoit să schimbe
formula trupei sale. De-a lungul anilor, membrii trupei s-au tot schimbat, dar el a rămas mereu același
bărbat cu vise și dorințe. Datorită turneelor sale din străinătate, Louis a fost numit de către fanii săi
„Ambassador Satch”.
Este adevărat că fiind un bărbat de culoare, a fost victima criticilor și a răutăților celor din jurul său, dar
acesta nu s-a lăsat niciodată pradă emoțiilor și a luptat să le demonstreze celorlalți că merită să fie
ascultat. Cele mai celebre discuri ale lui Armstrong au fost, sunt și vor rămâne cele care includ melodiile
„Blueberry Hill”, „Mack the Knife” și „Hello Dolly!”.
Sharon Preston, fiica pe care Armstrong nu a recunoscut-o

niciodată, dar pe care a iubit-o mereu
Sharon Preston, fiica nelegitimă a lui Armstrong
Deși niciuna din cele patru căsătorii ale bărbatului nu i-au adus un copil, se pare că o aventură de o
noapte cu o prietenă foarte apropiată a schimbat totul. mult timp s-a crezut despre Armstrong că este
steril și că nu poate avea copii, așa că toți au rămas surprinși în momentul în care o anume doamnă
Preston a declarat că este însărcinată cu copilul artistului.
45
În 1955 a venit pe lume Sharon Preston, presupusa fiică a lui Louis Armstrong. Deși bărbatul nu a
recunoscut niciodată public că este fiica lui, acesta i-a trimis prietenului său Joe o serie de scrisori în care
îi povestea că este în sfârșit tată.
Sharon a făcut publică și corespondența dintre ea și Armstrong din care reiese că bărbatul s-a asigurat că
fata are tot ce are nevoie pentru a urma cursurile unei școli de excepție și nu numai. De asemenea, se
poate observa clar și relația apropiată pe care cei doi o dezvoltaseră de-a lungul timpului.
Ultimii ani din viață ai legendei jazz-ului
După mulți ani în care a avut concerte peste concerte și un stil de viață total nesănătos, Louis
Armstrong a suferit un atac de cord în 1959. În 1968, acesta a fost din nou internat la spitalul Beth Israel
pentru aceleași probleme. În același an, bunul său prieten și manager, Joe Glaser s-a stins din viață, iar
asta l-a afectat foarte mult pe muzician.
Doctorii l-au sfătuit pe Louis să renunțe la carieră și la trompetă, dar bărbatul a continuat să exerseze
până în 1970, când s-a întors pe scenă. Bărbatul a cântat pentru prima dată în Las Vegas, urmând ca mai
apoi să susțină concerte în Londra, Washington și New York. Această întoarcere nu a durat prea mult,
deoarece pe 6 iunie 1971 Louis Armstrong a murit în somn în casa sa din Queens, New York.
După moartea sa, oamenii nu au acordat o foarte mare importanță muncii pe care bărbatul a depus-o de-
a lungul carierei sale. Totul s-a schimbat în perioada anilor 1980-1990, când diferiți artiști au început să
vorbească despre importanța muzicii bărbatului.
46
Casa artistului din Queens a devenit un punct istoric important din New York în 1977, transformându-se
apoi într-un muzeu. Acesta poate fi vizitat de către turiștii care vor să vadă unde și cum a locuit cel care a
creat o nouă viziune în lumea jazz-ului. Autor Valentin Stanislav. Sursa https://www.monden.ro/louis-
armstrong-barbatul-de-culoare-care-a-revolutionat-lumea-jazz-
ului.html?utm_source=monden&utm_medium=recomandari_AI
„Cuibul de vulturi“ al dacilor. Ce secrete ascunde cetatea Băniţa, situl UNESCO

inaccesibil iarna
47
Deşi se află de peste două decenii în patrimoniul mondial UNESCO, cetatea dacică Băniţa rămâne
complet inaccesibilă turiştilor în perioada iernii.
Stânca masivă pe care a fost clădită cetatea dacică de la Băniţa se distinge uşor în peisajul montan
înfăţişat călătorilor care intră în Valea Jiului, pe Drumul Naţional 66, dinspre Ţara Haţegului.
Cu cât se turiştii se apropie de versantul abrupt pe care dacii şi-au ridicat fortăreaţa, cu atât locul devine
mai neprimitor. Deşi se află în patrimoniul cultural mondial (UNESCO) din 1999, împreună cu alte cinci
aşezări dacice din Munţii Orăştiei, cetatea Băniţei a rămas singura dintre ele care nu poate fi vizitată pe
timp de iarnă.
Este greu accesibilă în cea mai mare parte a anului, însă odată cu primii fulgi de zăpadă, rămâne izolată
de restul lumii. Stâncile pe care oaspeţii cetăţii riscă să rămână blocaţi după câţiva paşi greşiţi,
insuficienţa marcajelor din pădure care le poate juca feste vizitatorilor şi lipsa unui traseu amenajat spre
cetate sunt principalele „capcane” puse în calea celor care vor să exploreze ruinele antice.
Cum se ajunge la Băniţa
Prima parte dificilă a traseului spre Băniţa este „poteca” pe marginea căii ferate din Cheile Băniţei. Sunt
circa 500 de metri pe care turiştii îi parcurg pe jos, atenţi la trenuri, pe terasamentul din piatră al căii ferate
duble Simeria – Petroşani. La ieşirea dintr-un defileu, în dreptul unui podeţ învecinat tunelului feroviar,
vizitatorii părăsesc calea ferată, pentru a urca pe versantul Băniţei.
48
Niciun indicator nu a fost amplasat în ajutorul lor, dar se pot ghida după faptul că aici stânca Băniţei
prezintă o pantă mai domoală. Turiştii trec printr-o pădure şi, dacă au noroc, găsesc cărarea spre cetate,
ce se strecoară din ce în ce mai abrupt printre arborii agăţaţi de stâncă. După un urcuş de circa jumătate
de oră, apar primele vestigii ale cetăţii dacice: rămăşiţe ale unor ziduri şi ale unor porţi antice şi blocuri de
piatră semiîngropate.
49
„Lucrările de fortificare au fost realizate pe versantul de nord. Fortificaţia cuprinde mai multe construcţii cu
caracter militar: ziduri de incintă, turnuri, platforme de luptă, val de apărare din piatră, lemn şi pământ,
construite pe terasele şi pe culmea dealului. Primul dintre ele este un zid lung de 115 metri şi gros de 2
metri, ridicat pe panta de nord şi parţial pe cea de nord-est.
Tehnica de construcţie este cea cunoscută sub numele de murus dacicus. În extremitatea nord-estică a
zidului amintit era dispusă intrarea în cetate: o poartă monumentală cu trepte de calcar încadrate de
balustrade din andezit. Dincolo de această poartă se află platoul superior al cetăţii, de fapt trei terase în
trepte, ce se succed pe direcţia est-vest”, informează arheologii, pe site-ul cetăţi-dacice.ro.
„Cuibul de vulturi” al dacilor
Incinta cetăţii Băniţa avea forma unui dreptunghi cu lungimea de 22 metri şi lăţimea de 17 metri. „În
interiorul ei se afla o clădire tot dreptunghiulară, din lemn, cu temelia din blocuri de calcar. Spre marginile
de vest şi sud ale terasei au fost săpate în stâncă două canale menite să dreneze apa din precipitaţii.
Înainte de a ajunge pe ultima terasă, un alt zid închidea din trei părţi o suprafaţă nivelată a stâncii,
aproape de mijlocul căreia s-au păstrat patru gropi circulare unde se fixau, probabil, stâlpii de susţinere ai
unui turn de veghe din lemn.
Cea de-a treia terasă – de fapt acropola – cu o poziţie dominantă (904 m altitudine) este înconjurată de un
zid puternic de incintă, de formă trapezoidală, construit în tehnica specifică. În mijlocul ei se ridica un turn
din lemn şi lut amestecat cu paie”, arată site-ul cetăţi-dacice.ro, dedicat Programului Multianual de
50
Cercetări Arheologice din Munţii Orăştiei, finanţat de către Ministerul Culturii din România şi coordonat de
către Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.
De la înălţimea de peste 900 de metri a versantului, călătorii pot vedea panorama Văii Jiului şi a Masivului
Parâng, de o parte, şi depresiunea Ţării Haţegului, mărginită de masivele Retezat şi Şureanu de cealaltă.
Potrivit arheologilor, pe versantul de nord-vest a fost amenajată o platformă de luptă, lungă de 18 m,

mărginită în partea inferioară de un zid aşezat direct pe stânca tăiată în trepte. Pantele de sud, est şi vest
sunt foarte abrupte, de accea aproape că nu necesitau ridicarea, pe ele, a unor construcţii de apărare.
Aşezarea de la Băniţa avea un rol militar, însă şi aici s-au putut distinge rămăşiţele unui templu antic. La
poalele ei se găsea aşezarea civilă, ale căror ruine s-au pierdut în urma lucrărilor la calea ferată Simeria –
Petroşani, începute la mijlocul secolului al XIX-lea.
Din 1999, Băniţa a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO, alături de alte cinci cetăţi dacice din
Munţii Orăştiei, însă autorităţile nu au luat nicio măsură pentru conservarea şi punerea ei în valoare.
Vestigiile cercetate la începutul anilor ´60 s-au degradat ori au fost vandalizate, multe dintre blocurile de
piatră ale zidurilor sale s-au prăbuşit în prăpăstii, iar căutătorii de comori şi-au făcut adesea simţită
prezenţa, scormonind printre monumente.
51
52
Preluată în administrare de Consiliul Judeţean Hunedoara
La începutul anului 2020, în urma unei hotărâri de Guvern, cetatea dacică a trecut în administrarea
Consiliului Judeţean Hunedoara, însă situaţia ei a rămas neschimbată. În luna mai au fost efectuate
măsurătorile topografice, necesare clarificării regimului juridic al sitului arheologic.
Autorităţile au termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, prin care au preluat în administrare

cetatea, pentru a elabora planul de protecţie şi gestiune a sitului, prin care se vor stabili măsurile de
protecţie şi modalitatea efectivă de punere în valoare a acestuia.
Până atunci, cei care se îndreaptă spre Băniţa, dar sunt descurajaţi de traseul dificil al acesteia, se pot
bucura de frumuseţea Peşterii Bolii, de la poalele cetăţii dacice, amenajată pentru vizitare. Autor Daniel
Guță. Sursa https://adevarul.ro/locale/hunedoara/cuibul-vulturi-dacilor-secrete-ascunde-cetatea-banita-
situl-unesco-inaccesibil-iarna-1_5fcfb1475163ec4271af7bc4/index.html#gallery_currentImage
Două decenii de eternitate: HORIA BERNEA – Un pictor și un om uriaș
„Un om genial, în sensul cel mai frumos al cuvântului”
– Se împlinesc 20 de ani de la moartea lui Horia Bernea, unul dintre cei mai mari pictori ai României,
totodată și creator al Muzeului Țăranului Român, acolo unde ați fost ani de zile colegi. Mă gândesc să
pornim conversația noastră chiar de la zona aceasta, mai puțin cunoscută a vieții lui: cum era Horia
Bernea ca om şi ca prieten…
53
– Horia Bernea era un om fascinant. Era o mare bucurie să-l priveşti în gesturile, în mişcarea, în gândirea
lui, în spunerea lui. Era un om foarte dinamic, nu avea răbdare să stea locului. Tot timpul era într-o
continuă mişcare, o continuă descoperire şi în căutarea unei comunicări esenţiale și directe. Horia Bernea
transmitea irezistibil și bucuria de a trăi. Un sentiment de viață în erupție parcă îl însoțea permanent. Ho-
ria Bernea a ars toată viața. A fost ca un accelerator de particule. Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam la
el. El însuși era un om foarte direct. Un om al contrariilor bune. Farmecul și forța, blândețea și furia se
îngemănau cu tandrețe în viața lui. Dacă ura ceva visceral, a fost doar comunismul. Pe care l-a înfruntat
continuu, în primul rând cu arma subtilă a picturii sale. Apoi, sunt oameni care atunci când intră într-un
loc, atrag atenția și domină tot ce-i în jurul lor. Cu naturalețe. Dacă îl puneam pe Bernea într-un cerc de
intelectuali de elită – el devenea imediat polul central, intelectualul alfa. Mereu în mijlocul atenției, fără să
lase impresia a face vreun efort. Pur şi simplu, disloca aerul din jur, ca o tornadă spirituală.
– Cum s-a legat prietenia dvs. cu Horia Bernea?
– M-am trezit aşa, încet, o întâlnire, altă întâlnire, petrecând împreună seri şi discutând îndelung, uneori
aprins. Şi a fost perioada de zece ani de lucru în preajma lui, la Muzeul Ţăranului Român. L-am cunoscut
așa cum a fost. Un bărbat important al ţării sale, pe care a slujit-o cu nobleţe. Un om genial, în sensul cel
mai autentic şi frumos al cuvântului. Un om cu vocaţie de ctitor și un pictor extraordinar, într-un timp cu
multe provocări.
54
„Pictura lui este total mistică”
– O mare parte a picturii lui Horia Bernea poartă o tentă spirituală: biserici, catapetesme, strane, prapuri…
A fost un om credincios? Vă făcea mărturisiri și din zona aceasta?
Horia Bernea cu părintele Arsenie Papacioc
– Era un om credincios şi credinţa o avea direct din familie. Și despre pictură spunea că e la fel ca și
credința: îţi cere mult şi-ţi dă puţin. El, când a început să se afirme în pictură, s-a afirmat ca avangardist.
Pe urmă s-a întors spre esențe. „Am devenit avangardist, dar în alt sens. În sensul autentic” – spunea. Și
până la urmă să fii avangardist înseamnă să fii cel care eşti înainte, explorezi şi deschizi terenul. În 1971,
la Paris, la un Salon de Tineret al pictorilor din toată lumea, a fost dezamăgit să vadă lucruri vestejite,
moartea picturii ridicată la rang de artă. Când el clocotea de viaţă. Şi s-a întors cu dorinţa de revigorare, în
primul rând, spirituală, a picturii. În acei ani comuniști a simţit că trebuie să fie mai afirmativ în credinţa lui.
Și a pictat turle de biserică sau prapuri. Despre catapeteasmă spunea că e o provocare picturală
extraordinară, o capodoperă în sine. E şi sculptură, şi pictură, e şi lumină, şi candelă. Așadar, pictura lui
Horia Bernea este total mistică. Cum i-o spusese și Părintele Iustin Pârvu, pe care îl vizita: „Pictura e sora
mai mică a misticii”. Iar în tablourile lui Bernea stă ascunsă mereu o taină.
– V-a mărturisit vreodată cum a ajuns la credință?
55
– Horia Bernea era născut de Ziua Crucii, pe 14 septembrie, și Crucea l-a urmărit, iar el a urmărit-o pe ea.
„Am găsit un desen de-al meu de la 5 ani, ce reprezenta un covor cu cruci.” A redeschis Muzeul Țăranului
cu expunerea „Crucea”. „Crucea este forma cea mai atotprimitoare.” – spunea. Biserica Sf. Grigorie
Palama, din campusul Politehnicii, are cruci desenate de el. Iar Muzeul Țăranului Român era raportat la
Biserica Mavrogheni de alături, ca la biserica sa de parohie. La refacerea muzeului, a făcut o mare
sfeştanie, la care au fost vreo patru-cinci preoţi care îi erau lui prieteni dragi. Bernea era ataşat în principal
de biserica unde slujea părintele Constantin Voicescu, Biserica Sapienţei. Acolo mergea cel mai des. Dar
și de Biserica Stavropoleos era legat. A fost în „Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii”, de la
începutul lui 1990, când totul era tulbure prin biserică, şi a fost una dintre vocile cele mai echilibrate, deşi
era foarte vulcanic. A fost cooptat în comitetul care trebuia să analizeze proiectele pentru Catedrala
Mântuirii Neamului. Patriarhul Teoctist îl respecta mult, şi Horia Bernea se mira când îl lăuda: „A zis
Patriarhul că atunci când mă vede, parcă sunt Paştele şi Crăciunul deodată.”
– S-a întărit în credință spre sfârșitul vieții.
– Spre sfârșitul vieții, a fost într-un pelerinaj la Athos. Și s-a întors foarte tulburat. Atunci a făcut și multe
diapozitive – îmi amintesc de unul, cu un călugăr într-o peşteră, lucrând la computer. Şi-ar fi dorit să
revină. Poate de aici interviul din toamna în care, bolnav fiind, a plecat să se opereze la Paris. Întrebat
fiind: „V-ar fi plăcut viaţa monahică?”. El a zis: „Da”. Pe mine m-a surprins răspunsul lui prima dată, pentru
că îl ştiam dinamic și mereu exploziv. Pe când călugăria presupune o aşezare. Dar el a spus-o serios.
Cred că sunt gesturi pe care omul le face înainte de sfârşitul vieții, și de care nu este foarte conştient. Am
văzut, de exemplu, la el, că înainte să moară, s-a achitat de nişte datorii de suflet și a și dăruit tablouri. De
ar fi apucat să vadă funcțională și biserica de lemn din Bejani, adusă la muzeu!… Dar el a plecat, și tot
duhul lui, căci el a avut mereu inspiraţia Duhului Sfânt, s-a prăbuşit.
„Taine ce ni se arată în culori”
– Un alt fix al picturii lui Horia Bernea au fost dealurile din Transilvania, pe care le-a eternizat în tablouri
superbe. Să fi fost oare influențat de Spațiul mioritic al lui Blaga?
Costion Nicolescu
– Bernea a pictat mai multe cicluri de dealuri. Au fost momentul lui de afirmare deplină. Deja atunci, după
perioada „dealuri”, s-a spus că este un mare pictor român.
56
Dealurile lui sunt inspirate din dealurile de la Poiana Mărului, acolo unde a copilărit. Dealul, pentru noi,
românii, este poetic și cosmic. La fel ca în Spaţiul mioritic al lui Blaga. Cine s-a lăsat purtat de dealuri ştie
ce înseamnă. De pe ele poți să decolezi până sus, la stele și în Univers.
Dar „Dealurile” lui Bernea au ceva în plus. Esențializate și abstracte, par de pe altă lume. Sunt niște taine
ce ni se arată în culori. Și le simţi pulsaţia. Cu formele lor stranii – par ar fi de plasmă. Dealuri ca niște
pântece de femeie, cu copii în ele. Iar Bernea își propusese să picteze câte un deal pe lună. Nu mai mult.
Şi a pornit, a făcut unul în patru zile, pe urmă unul într-o zi şi a înțeles că iese din canonul pe care şi-l
impusese și care îi ajuta inspirația.
Azi, mulţi pictori lucrează în cicluri, dar apare o rutină. La Bernea, în orice „serie” vezi că e o căutare după
nou. Căci tot el spunea: „Nevoile esenţiale ale omului nu se schimbă în funcţie de epocă. Nici cele ale
picturii. Totdeauna pictura trebuie să fie bună. Și mai trebuie să fii spontan și să nu te repeți. Exact cum e
la o slujbă. Credincioşii se duc o viaţă întreagă la aceeaşi Liturghie. Și nu se plictisesc”.
„Când intrai în Muzeul Țăranului, te cuprindea un fior”
– Horia Bernea a avut o creație de excepție și în afara picturii: Muzeul Țăranului Român, unde ați fost
colegi…
Horia Bernea, în 1970
– Această întreprindere a pictorului Horia Bernea a fost pentru România unul dintre puţinele pariuri
câştigate după 1989, deplin şi strălucit, şi care a uimit lumea. A fost primul lucru cu care s-a afirmat
România în lume, pentru că muzeul a luat, în 1996, titlul de „Muzeu European al Anului”. Se vorbea
despre el în toată lumea, Muzeul a fost lăudat și de către directorul muzeului de la Luvru. „Sunteţi în
pragul de a crea o nouă muzeografie” – a spus el. Acum, împlinindu-se aceşti 20 de ani de la plecarea lui
Bernea din această lume şi 30 de ani de când s-a redeschis Muzeul Ţăranului Român, am găsit undeva
unde spune că toată viaţa lui de pictor a însemnat căutarea şi aşteptarea unei opere mari, supreme.
Poate că acest Muzeu al Ţăranului Român este, cumva, opera deplină pe care o aștepta. Pentru că el a
fost cel care l-a gândit și l-a lucrat. Un muzeu făcut – nu de un muzeograf, ci de un pictor cu o explozie de
inspiraţie. Bernea nu a urmat regulile unui muzeu, ci regulile construcţiei unei picturi: culoarea lui
57
minunată, compoziţia, desenul şi ritmurile interioare. De aici a ieşit un muzeu care avea ceva sacru. Nu
pentru obiectele sale religioase, cum erau crucile sau troiţele. Când intri într-o biserică, că eşti credincios
sau nu, ai senzația unui spaţiu decupat din Univers. Aşa era şi la muzeu, când intrai, te cuprindea un fior.
Iar Bernea și-a clădit muzeul ca pe o icoană a ţăranului. Nu ca pe un portret al țăranului. Iar pictura unei
icoane impune o anumită evlavie faţă de subiect. Și asta se simte peste tot în muzeu. Toată lumea care îl
vizita, elita Bucureștiului, credincioşi sau atei, se încărca de fiorul acela frumos și mistic. „Frumusețea va
mântui lumea” – era spusa lui Dostoievski pe care Bernea şi-o însuşise deplin. Și muzeul vorbea prin fru-
museţe. Mai mult. Așa cum îl gândise Bernea, Muzeul Țăranului era, de fapt, un Muzeu al Învierii. Nu e
întâmplător că muzeul s-a redeschis în 1993, de Paşti.
Bernea vedea și un rost educativ al acestui muzeu. Spera ca prin el să se repună în valoare un filon gene-
tic național, cel mai de preț: „Omul mediu din România era un om remarcabil, și acum el nu mai există”–
spunea Bernea. „Când privești orice poză de la 1900, începând cu cele cu muncitorii de la nu știu care
fabrică și terminând cu notabilitățile amărâte dintr-un sat de prin cine știe ce coclauri, și îi vezi cum arată
toți, cam cum arăta Consiliul de miniștri britanic (toți, dar toți, arătau așa!). Eu nu pot să cred că lucrurile
astea s-au pierdut complet”. Bernea şi-a iubit Muzeul mai mult decât se poate închipui. Îl iubea cum
iubești o iubită. Se gândea la el zi şi noapte. S-a zidit în muzeul lui, împuţinându-şi zilele.
„Sensibilitatea față de țăranul român a moștenit-o de la tatăl său, Ernest Bernea”
– De fapt, de unde venea pasiunea lui pentru sate și pentru țăranul român, căruia i-a dedicat și acest
muzeu unic în Europa și în lume?
Turlă
– Cea dintâi învățătură și moștenire care l-a legat pe Horia Bernea de țăranul român a primit-o de la tatăl
lui, filozoful Ernest Bernea. Horia Bernea a simţit că are o datorie să urmeze ideile și idealurile tatălui său.
Datorie de care s-a achitat delicat. Ernest Bernea a fost o personalitate extraordinară, cu abordarea cea
mai fină a spiritualităţii ţărăneşti. A făcut parte și el din Şcoala lui Dimitrie Gusti, o şcoală extraordinară,
dar Ernest Bernea a mers mai departe şi a scris cărţi remarcabile despre civilizaţia română sătească, dar
şi despre spaţiu, timp şi cauzalitate a poporului român. Deci, Horia Bernea venea cu această sensibilitate
pentru ţăran de la tatăl său. Pe urmă, după 1950, Ernest Bernea a fost acuzat că a fost filozoful mişcării
legionare – acuză nedreaptă, pentru că Nae Ionescu a fost mult mai apropiat de Legiune. Și familia
58
Bernea a încercat să-şi piardă urma. Până la urmă, Ernest Bernea a făcut puşcărie – cu repercusiuni mari
asupra drumului lui Horia ca student. Dar copilăria de la Poiana Mărului, sat de munte de lângă Braşov, l-
a ajutat să simtă ce înseamnă să trăieşti la ţară, încât Bernea a fost sedus de cultura ţărănească cu ochi
de pictor, în primul rând. De altfel, tot el spunea: „Europa, dacă vrea să se întărească temeinic, trebuie să
o facă pe baza trecutului”.
Odată, când s-a făcut o selecţie de obiecte ce urmau să fie expuse, ne-am adunat toţi într-o sală a
Muzeului. Şi în fața unor scoarţe, el ne-a spus: „Sunt atât de frumoase, încât simţi că poți să mori”. Horia
Bernea descoperea frumuseţea răpitoare a lucrurilor acolo unde alții nu o văd. Fotografia mult şi pe urmă
făcea cu noi şedinţe cu diapozitive, şi erau mii de detalii, şi el le ştia pe toate. Îl întrebam cum de ţinea
minte atât de multe informaţii. Şi spunea: „Când fotografiez, memorez. Dacă nu fotografiez, nu ţin minte
nimic”.
„M-am dus la aeroport, pentru că îi venise trupul din Franța”
– Care este cea mai frumoasă, dar și cea mai tristă amintire legată de el?
Catapeteasmă
– Îmi amintesc că înainte să plece la operaţia pe cord deschis, la unul dintre doctorii cei mai buni din
Paris, şi-a luat la revedere de la toți, și mie mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a vorbit cu o intensitate şi o
căldură în privire cu totul aparte. Aceasta rămâne cea mai frumoasă amintire a mea cu el. Despărţirea
aceea, atât de intensă. Pe urmă, țin minte dimineaţa zilei de 4 decembrie, când a murit. Horia Bernea ie-
şise din spital şi mi-a dat telefon de la Paris. Eu pregăteam atunci Târgul de Sf. Nicolae la Muzeu. Era
patru dimineața şi mi-a spus să merg la anumiţi meşteri, pentru diferite obiecte, pe care le ştia el că-s
bune, ca să fie trimise pe urmă la Paris şi el să le dăruiască. Când am vorbit din nou, mai târziu, vorbea
greu. Momentul acela mă urmăreşte. Horia Bernea a murit foarte tânăr, la 62 de ani, așa că a venit și
clipa cea mai tristă, când m-am dus şi eu la aeroport, pentru că venise trupul său din Franţa.
59
„Și-ar fi dorit să vadă o nouă generație de intelectuali, bine dotată și înarmată pentru a relua bătălia pentru
promovarea neamului nostru”
– Ce ar trebui să știm azi despre Horia Bernea?
Coloană în biserică
– Este unul dintre cei mai mari pictori români. Mie mi se pare că este primul între egali, are o cutezanţă
mai mare, aruncă undiţa mai departe în căutările sale. Din păcate, nu există un muzeu de artă
contemporană, în care să mergem şi să vedem toată această pleiadă de pictori din a doua jumătate a
secolului XX. Și gândirea lui trebuie adunată, din numeroasele lui interviuri, pline de aforisme și de scân-
teieri. În al doilea rând, există Muzeul Ţăranului Român, care a fost o operă mai fragilă decât toată opera
lui. Pentru consolidarea clădirii, Muzeul a fost închis şi urmează a fi repus la loc. Dar toată lumea ştie că
nu o să se poată reface aşa cum era. Ceva se va pierde: atenţia lui Bernea la fiecare detaliu. La fel ca
într-o pictură, orice tuşă îşi are locul ei. Iar Bernea a făcut o muzeografie prea puţin teoretizată, ca să fie
dusă mai departe. Dar Horia Bernea a fost, pe lângă un mare pictor, și un om care s-a implicat puternic în
viaţa societăţii cu opinii de substanţă. Era un om înscris în biserică, pe care o slujea fără să-și piardă
spiritul critic, care nu l-a părăsit niciodată. Poate de aceea îi plăcea mult ca tinerii să fie aproape de el.
Cum a fost Horia Roman Patapievici, care s-a dus şi i-a citit pagini în manuscris din „Omul recent”,
consultându-l pe Bernea. Foarte mult l-a încurajat și pe Teodor Baconsky. Căci Horia Bernea, la fel ca
Paul Gherasim, şi-ar fi dorit să vadă o nouă generaţie bine dotată şi înarmată pentru a relua bătălia pentru
promovarea neamului nostru. Așa cum fusese în interbelic, când lumea ardea să realizeze ceva, și pe
urmă totul s-a stins, în timpul comunismului.
– De ce se implica așa mult, cu atâta suflet și patos?
60
– Pentru că Horia Bernea a fost mereu un om al entuziasmului. Un om care ştia să sărbătorească și care
nu putea trăi deplin decât în comunitatea prietenilor. Un om care-ţi umplea fiinţa. Un om care ştia să te
asculte și cu care dialogai totdeauna în câştig, căci avea o gândire limpede, cu o simplitate sagace.
Plecarea lui fulgerătoare a lăsat în sufletele multora pustiu şi înfrigurare.
S-a rupt un echilibru ce-l înconjura și îl însoțea numai pe el. Și nu îmi pot scoate din minte o fotografie a
lui din 1972. Arăta ca un spadasin gata de duel. Cu cămașă de un alb imaculat croită retro, concentrat,
distins, longilin, frumos ca un cavaler al celei mai nobile cauze, gata să moară pentru ea.
Or, el chiar a fost în viața lui acel spadasin de geniu, elegant în mișcări, surprinzător în gândire. Spadă i-
au fost pensula, cuvântul și iubirea culturii țărănești. Ce să mai zic acum, la atâția ani după ce el s-a
ridicat la Cer? Sunt oameni care îţi schimbă cursul vieţii, din clipa în care îi întâlneşti.
În viața mea au fost trei. Pe toți i-am așezat pe catapeteasma mea de suflet: Ioan Alexandru, Părintele
Dumitru Stăniloae şi Horia Bernea. Când mă gândesc la Horia Bernea, îl văd și acum neschimbat. Așa
61
cum era și în acei ani fericiți și faști ai săi. Autor Costion Nicolescu. Sursa https://www.formula-
as.ro/2020/12/07/doua-decenii-de-eternitate-horia-bernea-un-pictor-si-un-om-urias/
Pomenirea lui Horia Bernea
Evocarea unui artist de anvergura și tipul lui Horia Bernea are multiple sensuri în România de azi. Mai întîi
și deasupra a orice este, desigur, pomenirea. În acest decembrie se împlinesc 20 de ani de la plecarea lui
la Domnul. Pomenirea, pentru ortodocși – și e legitim să vorbim în acești termeni, căci Horia Bernea a fost
un profund și autentic mărturisitor al lui Hristos –, are întotdeauna dublu sens. Pe de o parte, un sens
ceresc și pentru asta ne rugăm lui Dumnezeu ca să-L pomenească El. Pe de altă parte, o pomenire
pămîntească, ceva ca o agapă în care amintirea lui e oaspetele principal. La păgîni există doar a doua. La
ortodocși există ambele, strînse cel mai adesea într-un singur eveniment. Astfel, pomenirea unui
credincios înseamnă pentru prietenii lui rămași în viață o minunată ocazie să tatoneze și ei Cerul, sub
protecția și modelul celui pomenit. În fond, și ei stau la rînd...
Există, desigur, și datoria pe care oamenii de cultură ai oricărei țări o au față de marii lor morți, față de cei
care le-au clădit cultura. Revista Dilema veche nu este niciodată indiferentă în această privință. În ceea
ce-l privește pe Horia Bernea, sînt convins că dacă se va încumeta cineva vreodată să scrie o istorie
culturală a României anilor 1970-2000, el va fi acolo, proeminent, nu doar ca un mare pictor, nu doar ca
un creator al unui remarcabil muzeu, ci ca un intelectual de prim rang care a lăsat României o consistentă
moștenire culturală, deopotrivă materială și imaterială. Evocarea lui Horia Bernea este parte a unei
pedagogii pe care sîntem datori să ne-o administrăm singuri, zi de zi, dacă chiar vrem să fim parte a unei
culturi semnificative: să ne gîndim atît de des la cei mari care au fost pînă cînd nu ne vom mai putea gîndi
la noi înșine fără să ne gîndim la ei.
În plus, în neliniștitul 2020, evocarea lui Horia Bernea înseamnă mult mai mult. Iată ce scria dl Andrei
Pleșu în catalogul unei expoziții Horia Bernea din 1997: „Eternul revoltat – spune într-o frugală însemnare
Horia Bernea – este o «mortăciune». Tocmai acolo unde «elanul vital» pare să atingă paroxismul, unde
semnele lui exterioare sînt de netăgăduit (dinamism, reactivitate insomniacă, obsesia veșnicei reînnoiri
etc.), tocmai acolo ies la iveală simptomele unei insidioase necroze: organismul bolnav nu mai răspunde
decît la stimuli din afară, mobilitatea reală e înlocuită de o agitație mecanică, fără acoperire lăuntrică.
Horia Bernea încearcă prin tot ce face să păstreze o distanță igienică față de «mișcarea accelerată» a
veacului, față de cultul lui pentru neliniște.
Explozivității, el îi preferă concentrarea. Spiritului revoluționar, el îi opune experiența firescului. Firescul nu

exclude neliniștea, dar o tratează ca pe o simplă materie primă, ca pe o condiție de depășit. Cu alte
cuvinte, firescul refuză să se lase intoxicat de farmecul romanțios al neașezării, de fascinația unei
permanente indispoziții revendicative. Firescul este libertate fără obsesia libertății, este curajul de a vorbi
despre normalitate, pace interioară, bucurie, într-un context pentru care simpla lor invocare e un semn de
filistinism reacționar. «Liberi cu adevărat – spune Horia Bernea într-o notă din 1980 – sînt cei care vor să
reactiveze discreta imanență a vieții (...), nu cei care se declară liberi de orice sistem de referință»”.
P.S. Acest Dosar este, desigur, atipic: vorbim despre unul dintre cei mai mari pictori postbelici și sîntem
într-o insurmontabilă imposibilitate tehnică de a-i arăta lucrările. Din păcate, apărem în condiții grafice și
de tipar care fac imposibilă reproducerea decentă a unor opere de Horia Bernea, așa că Dilema veche îl
evocă exclusiv din vorbe.
Știm cît de mult îi plăceau conversațiile, știm cît de pline de sens îi erau vorbele și, mai ales, acum, după
20 de ani, vedem cît de puternice sînt amintirile lăsate celor din jurul său. Acest Dosar este alcătuit din
62
materia amintirilor, poate nu foarte diferită de „materia visului” din care un personaj shakespearian spunea
că sîntem făcuți noi toți. Ilustrațiile acestui dosar, atîtea cîte am mai putut avea în condițiile date, ne-au
venit din colecția Muzeului Țăranului Român, din arhive private și, mai ales, prin amabilitatea doamnei
Marga Bernea, căreia îi mulțumim pentru tot sprijinul. Autor Sever Voinescu. Sursa
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/pomenirea-lui-horia-bernea
Istoria picturii în rezumat
I. Un preambul
Spre deosebire de culturile vechi, a căror memorie a sedimentat şi care trăiesc prin vigoarea nivelului lor
mediu, cultura noastră se autoreflectă în momentele ei importante şi respiră, predilect, prin personalităţi
exemplare. Atunci cînd începi tîrziu şi ai încă neuronii proaspeţi, cînd musculatura vîrtoasă nu exclude
tăpşanul de circumvoluţiuni şi nici foşgăitul sinapselor care absorbe totul cu lăcomia organismelor în plină
creştere, cînd incendiezi etapele şi eşti zdrobit între ceea ce ar trebui să vezi în urmă şi ceea ce adulmeci
înainte, soluţia optimă e să arunci în lume personaje cvasifolclorice, minţi fabuloase şi energii mitice, şi nu
să produci în serie statisticieni ai reveriei, contabili scrupuloşi care se ocupă cu emisia de simţăminte şi
ingineri hotarnici special amenajaţi pentru a parcela şi a gospodări insomniile naţionale. Aceste făpturi
cumulative, adevărate stihii prin irepresibila lor forţă de erupţie, au tot ritmat juna istorie a culturii naţionale
de la Cantemir pînă la Iorga şi Călinescu, ori de la Hasdeu pînă la Eliade. Numite în diverse feluri, dar
întotdeauna prin sfera de semnificaţie a enciclopedismului şi a renascentismului, aceste personalităţi şi-au
luat responsabilităţile a generaţii de sacrificaţi şi s-au pornit, cu o furie autodevoratoare, să construiască
epopeic şi de cele mai multe ori din foarte puţin.
Au convocat cu puterile lor mediumnice spiritele strămoşilor, au adunat cu lăcomie cioburile nefolosite în
trecerea de la Eden la Istorie şi s-au pornit să croiască prometeic, să recompună schelete doar dintr-o
falangă rătăcită şi apoi să anime totul printr-o vitalitate nărăvaşă ca o viitură. Aşa cum ontogeneza este
cursul scurt de filogeneză, gestul lor, fascinant de cele mai multe ori, nămolos cîteodată, dar întotdeauna
copleşitor prin înalta temperatură a combustiei, rezumă o întreagă istorie, cu miturile, romantismele,
fabulaţiile şi puţinele ei invariabile. Dar aceste erupţii exemplare nu s-au manifestat numai în spaţiul
narativ al culturii noastre, ci şi în acela al artelor plastice.
În special expresiile fără tradiţie locală, cum sînt sculptura şi, pînă la un punct, pictura de şevalet, care au
fost primite de-a gata, fără o istorie limpede şi, evident, fără o memorie specifică, au generat fenomene
compensatorii care au absorbit într-un singur discurs, adică în simultaneitate, varietatea formelor care n-
au fost trăite în succesiune.
Ceea ce sculptura europeană a experimentat într-un interval de două mii de ani, de la eroismul antic şi
pînă la dizolvarea figurativului, Paciurea, de pildă, dar în mod şi mai convingător Brâncuşi sau, astăzi,
Vasile Gorduz traversează în rezumat ca experienţă personală. Enciclopedismul marilor naratori deja
amintiţi se regăseşte aici în inepuizabilul inventar de forme, de sensibilităţi, de percepţii şi de filosofii ale
lumii vizibile care acoperă cam totul, atît prin diversitatea stilisticii, cît şi prin repetatele schimbări de
perspectivă.
Dar dacă enciclopedismul narativ are, în articulaţiile sale principale, o foarte puternică dominantă
conservatoare, un amestec de nostalgie a originilor şi viguroasă predispoziţie profetică, omonimii lui din
artele vizuale sînt mai degrabă reformatori şi au o reală aplecare spre experiment. Chiar dacă tradiţia este
un reper permanent, fiind obligatoriu necesară măcar şi numai pentru a o nega, ea nu constituie o obsesie
în sine, ci doar o unitate de măsură pentru determinarea itinerariului.
63
II. Un arhitect al contrariilor
O personalitate de acest tip, adică enciclopedică pe stil vechi, care, într-un anume fel, reface pe spaţii mici
istoria generală a picturii, dar şi aspiră, în acelaşi timp, la definirea unei imagini globale a lumii, este Horia
Bernea, de la dispariţia căruia, la nici şaizeci şi doi de ani, în plină forţă fizică şi morală, s-au scurs deja
două decenii.
Prezenţă copleşitoare în viaţa noastră publică din ultimele patru decenii, o vreme doar ca artist, iar, după
1990, şi ca un creator de opinie şi de instituţii, el a reuşit, prin atitudinea civică şi prin anvergura sa
culturală, să-şi dobîndească un loc de neclintit în atît de versatila şi de capricioasa noastră
contemporaneitate.
Personalitatea lui de o mare complexitate, aşezată aparent pe un cîmp de paradoxuri, a reuşit să

armonizeze elementele cele mai greu conciliabile şi să topească tot ceea ce, în alte cazuri, ar fi sfîşiat de
la bun început orice tentaţie a întregului într-un adevărat sistem viu, de o mare profunzime şi de o
coerenţă infailibilă. Într-un mod inexplicabil pentru cei care caută explicaţii comode şi de-a dreptul uimitor
pentru cei care nu caută nici una, Horia Bernea era şi continuă să rămînă exponentul perfect al
dualismului nostru fundamental, sinteza deplină a unor lumi polare pe care o geografie devenită istorie ni
le-a oferit în simultaneitate.
Natura lui frustă şi firea lui însetată de senzaţii proaspete şi de voluptăţi nemijlocite convieţuiau
inseparabil cu un rafinament aristocratic şi cu o aspiraţie spirituală profundă, după cum memoria lui
recuperatoare, interesul aproape organic pentru formele aşezate şi pentru spaţiul tradiţiei, în general, se
împleteau organic cu o curiozitate de experimentator şi cu un spirit de avangardă.
Ataşat valorilor creştine şi spiritului ortodoxiei, era un militant pentru reînnoirea Bisericii şi un spirit
european senin, fără crispare şi fără patetism. Încercînd şi prin pictura sa, cu precădere prin cea din
ultima lui perioadă, să se apropie de spiritualitatea creştină şi de lumea eclezială, fondul său rămîne unul
senzorial şi panteist, devoţiunea sa manifestîndu-se mai mult printr-o enormă vitalitate afirmativă decît
prin conceptualizări, prin austerități programatice şi prin transcripţii teologice folosite ca posibil
augmentativ al limbajului și al codurilor artistice propriu-zise.
Pozitivist şi dionisiac, lucid şi frămîntat de romantisme, ludic şi îngîndurat, proaspăt pînă la spontaneitate
şi animat de nebănuite rigori administrative, Bernea putea să facă orice, cu aceeaşi autenticitate şi cu o
egală energie. Insurgent cu exuberanţă în tinereţe, conceptualist fără a fi o natură livrescă, constructor de
mari arhitecturi şi cercetător în infinitezimalul formei, pe parcursul numeroaselor sale cicluri el se mişcă
liber deopotrivă în lumea austeră şi nonfigurativă a iconarilor şi în luxuria dezlănţuită a unui Vuillard sau a
oricărui senzualist în plin exercițiu al experiențelor dionisiace.
Chiar dacă fiecare dintre etapele sale, aşa cum se putea observa în ampla sa narație propusă în expoziția
personală de la Muzeul Naţional de Artă, are o logică interioară proprie şi o mişcare particulară a
expresiei, adevărata anvergură a personalităţii lui Bernea nu poate fi determinată decît printr-o lectură
globală. Pentru că, asemenea marilor creatori, pictorul trăieşte prin cumul şi nu prin secvenţe. Doar puse
cap la cap, în ordinea lor formală şi nu neapărat cronologică, ele dau dimensiunile unui sistem de gîndire
care nu este exclusiv plastică, dar care nici nu încearcă să se autonomizeze faţă de ceea ce se înțelege
îndeobște prin meditaţie artistică. Faptul că această gîndire specifică poate fi extrapolată, că ea
reverberează într-o atitudine spirituală şi, finalmente, existenţială, ţine exclusiv de performanţa artistică,
de stricteţea unei viziuni aplicate, de profunda stăpînire a tehnicilor şi nicidecum de anexarea unei retorici
exterioare.
64
Perioada conceptual-scientistă de început, „Praporii“, „Hrana“, exterioarele şi interioarele de biserici,

florile, „Grădinile“, „Stîlpii“ şi peisagistica străbătută de convulsiile vederilor toledane creează un ansamblu
de o rară încordare a expresiei și a energiei lăuntrice, cu un tonus al vibrației și cu o siguranță în atitudine
menţinute mereu la acelaşi nivel şi din care exultă, în toate registrele, o irepresibilă voluptate a formulării.
Iar acest ansamblu, articulat subtil, dar fără concesii, trebuie privit şi înţeles dincolo de conexiunile
mecanice pe care el se sprijină pentru că pictura lui Horia Bernea este ca o frază complexă, ca un discurs
simfonic, cu multe subordonate şi plină de trimiteri conexe, dar al cărei înţeles final este cu mult mai
cuprinzător decît suma confortabilă a enunţurilor conţinute.
III. Un post-scriptum
Caz unic în pictura noastră, şi nu doar în cea contemporană, de continuitate lăuntrică şi de permanentă
reformulare exterioară, el reuşeşte să traverseze cam toate experienţele majore ale genului. Însă, în
paralel cu investigaţia picturii ca limbaj, ca tehnică şi ca instrumentar, Bernea încearcă şi decodarea
imaginii ca metaforă a creaţiei înseşi. Între procesul de cristalizare a obiectului plastic şi traseele devenirii,
în general, pictorul sugerează o solidaritate intimă, naşterea formei din magma cromatică transformîndu-
se într-un comentariu asupra naşterii pur şi simplu.
Dar pentru a urmări acest traseu de la virtualitate la existenţă, de la materia indiferentă la sens, Horia
Bernea răstoarnă istoria picturii. El nu porneşte de la observaţia şi însuşirea unei lumi deja constituite, aşa
cum sugerează o îndelungă istorie a mimesis-ului, ca mai apoi să ajungă, refăcînd calea inversă, la
stadiile primare ale limbajului – cum s-a întîmplat, de fapt, în istoria picturii unde imaginea intră într-un
amplu proces de disoluţie pînă la completa abstractizare –, ci pleacă de la ultima ipostază a imaginii, de la
disoluţia ei, şi o restaurează încetul cu încetul pînă îi restabileşte structurile figurative, dar nu pe acelea
spontane și ingenue, ci pe acelea deslușite profund, la capătul unei complicate inițieri.
Dacă, vorbind în termeni strict tehnici, istoria picturii urmăreşte deplasarea interesului de pe epica
imaginii, cu nenumăratele ei denotaţii şi subtexte, pe conştiinţa de sine a mijloacelor de expresie prin care
se aboleşte orice exterioritate, Bernea procedează invers. El experimentează copios un larg registru
expresiv, de la incizia grafică la jocul aleatoriu al combinaţiilor cromatice şi pînă la ieşirea din suprafaţă,
pentru ca, mai apoi, să coaguleze totul într-un cuprinzător discurs despre lumea creată, despre raţiunea ei
ascunsă şi despre aspiraţiile spirituale pe care acestea le încorporează. Autor Pavel Șușară este istoric și
critic de artă. Sursa https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/istoria-picturii-in-rezumat
Bernea la Roma
Horia Bernea nu a ieșit niciodată din sfera mea sufletească. Are un soi de prezență, țesută din amintiri
deloc estompate, din ecoul vocii sale bărbătești, din aura unei prezențe care umplea spațiul adiacent,
dîndu-i mereu un soi de corpolență eterată. Desigur că această persistență „spectrală” e alimentată de
memoria afectivă a multor episoade amicale, la limita unui duh „de familie”, însă ține și de mirarea față de
puterea lui de a mă ajuta să mă definesc.
Nu a exercitat asupra mea o influență intelectuală directă (îi apreciam „inventarul” mental & stilul artistic,
fără să celebrez în el un maître à penser), ci mai degrabă una legată de așezarea lui în lume: filozofia
practică, jubilatorie și senină, a unui creștin „cultural”, impregnat de fascinația Tradiției. Insolit era, în cazul
lui, și talentul smereniei, măsurat printr-un aparent nativ simț al supraraționalității mundane. Fizician
diletant, Bernea avea și capacitățile unui estet metafizic. Vedea materia la modul arghezian sau
bachelardian, ca sinteză epifanică între pondere și sens: substanță transfigurată. Forma trimitea mereu
65
spre misterul cuibărit la nivelul invizibil al dimensiunii „atomice”. Frumusețea era dintru început zidită într-o
carte a Naturii plină de semne ale divinului.
Bernea și-a văzut retrospectiv tatonările juvenile în zona artei abstracte (niciodată non-figurativă) ca pe un
experiment steril, de care merită să te desparți. Iar revenirea lui – prin felurite cicluri de mare densitate
simbolică – în registrul „figurativ” a fost, ca și în cazul picturii ultime a unui Horia Damian, un exercițiu
nupțial, antimaniheic. Nu există materie rea și spirit bun. Ceea ce pictorul e chemat să exalte ține mai
curînd de mariajul alchimic dintre toate registrele ființei, de la geologic și vegetal pînă la mintea
„teognostică”, repliată doxologic în rugăciune.
Poți găsi un anume luciferism (sau origenism rezidual) în voința lui de a evita „icoana” și discursul explicit
apologetic. Nu se dorea „apărătorul credinței”, ci martorul activ al unei taine dinamice, acaparante și
copleșitoare. Această fină selecție se reflectă perfect într-o formulă adesea citată de Bernea: Ortodoxia
este firea omului. Deci ortopraxia posturală, regăsirea tendențială a integrității adamice de dinaintea
căderii. Nu-l preocupa, istoricist, „felia” răsăriteană a creștinismului organizat instituțional, deși îi savura
aromele și subtilitățile teologice. Vedea relația dintre om și Dumnezeul întrupat ca pe o etapă decisivă din
evoluția materiei cosmice: după Hristos, lumea e oarecum „condamnată” la mîntuire.
N-am aflat cum gîndea arta sa dintr-o teză de doctorat, ci în acele cîteva luni de la finalul anilor ʼ90, cînd
ne-am însoțit (în orice timp liber) pe străzile Romei. Bernea era bursier la Accademia di Romania
(resuscitată prin entuziasmul erudit al lui Marian Papahagi). Picta frenetic și m-a cuplat fără drept de apel
într-un program de plimbări „antropologice”: așa am descoperit imensitatea discretă a Romei bizantine,
plină de mozaicuri desăvîrșite și pavimente de marmură policromă, în biserici străvechi. Așa am priceput,
ca magnific studiu de caz, continuitatea procesului vital din Urbea paradigmatică.
Adică viața care trece prin piatră și se recompune neîncetat, generînd splendoarea locuirii sub semnul
unei sacralități perene și „domestice”. În aparatul senzorial al lui Bernea, văzul era desigur monarh.
Sorbea decorurile urbane, devora detaliile, intuia coerența organică a fiecărui ansamblu, fotografia (în
diapozitiv) și desena în elegante carnete de schițe, nesătul de priveliște și tot mai expert în cartografierea
primei capitale imperiale a spațiului mediteranean, unde palpa și sorgintea propriului nostru univers, de
„acasă”. Se despărțea implicit de dacismul generației lui Pîrvan, împărtășit cumva și de tatăl său, Ernest
Bernea, deși acela lucra științific, ca sociolog al școlii lui D. Gusti. Dar tot Pîrvan inaugurase academia din
Valle Giulia, așa că Bernea Jr. sudase într-o unitate fără fisură întregul fundal arheologic european.
Din pomenitele promenade s-a ivit cartea Roma caput mundi (Humanitas, 2001, reeditată sub titlul Roma
bizantină, Basilica, 2018) – unde s-a sedimentat, din păcate testamentar, estetica lui Horia Bernea.
Albumul, bogat ilustrat cu operele și fotogramele sale, cuprinde atît transcrierea convorbirilor noastre
înregistrate, cît și introduceri și note care-mi aparțin: îmbinarea lor celebrează deopotrivă un oraș
exemplar (și „etern”), prietenia a doi oameni din generații diferite, bucuria de a trăi și dorința de a învia
vestigiile, lăsînd propria noastră „urmă”.
Evocarea de față, menită să completeze o serie compulsiv-nostalgică, mi-l aduce pe aristocraticul Horia
Bernea direct în fața ochilor, intrînd furtunos într-unul dintre locurile noastre privilegiate, fie în atelierul din
Pangratti, în casa lui de la Otopeni, la Muzeul Țăranului Român, în ambasada de la Sfîntul Scaun, pe Via
Panama 92, sau în apartamentul din Via Sassoferato, flancat de palmierii și leandrii din cartierul Parioli.
Omul acesta rar, masiv și delicat, orgolios și flamboaiant, boem și rafinat, interiorizat și vulcanic, artistul
acesta deplin va continua să mă bîntuie fericit, pînă cînd – deo auxiliante – ne vom reîntîlni, poate, într-o
tăcută îmbrățișare. Autor Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă. Sursa
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/bernea-la-roma
66
Prezența lui Horia Bernea
Drept. Drepţi! Prezenţa lui Horia Bernea totdeauna impune. Statuar ca o lumînare aprinsă. Foc, foc! Cu
focul nu te joci.
Este cel mai vital om pe care l-am cunoscut vreodată. La întîlnirea cu acesta, Radu Petrescu notează în
Jurnal: „Este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut vreodată“. Tu sete, curiozitate de a trăi, de-a te
mira de cum îţi calcă pasul! Minune. Experiment! Numele tău este Horia Bernea.
● „Horică!”, se adresează Horia Bernea lui Horia-Roman Patapievici. Sînt prieteni, şi totuşi... „Nu suporta
un alt Horia alături de el“, povesteşte împricinatul. „Secera. Lua mingea, cu picioare cu tot!“, adaugă Ion
Grigorescu. Sport cu balonul rotund.
Sport? Nu mă pricep la bătaie. Cunosc însă seriozitatea copiilor, atunci cînd ei se joacă.
● Ştie bine ce este prietenia: mai presus de orice, dragoste, iubire. Iar acestea pot fi exprimate, la o adică,
şi printr-un simplu deget de whisky... Nu sîntem doar colegi, sîntem prieteni.
● Faima îl precedă. La vernisaje este cel mai elegant. „Cînd l-am cunoscut, era cel mai elegant om din
lume. Cămaşă ţărănească fină, albă, surtuc ţărănesc negru şi blugi bine apretaţi“, spune Coriolan Babeţi.
Ca nimeni altul. Îi place să cutreiere galantare, să atingă stofa cu mîna lui... Şi Paul Gherasim este instruit
în aceste tainiţe mie ascunse. Atinge, simte, precum sfîntul apostol Toma! Toma cel orb. Să vezi şi să
crezi. Da, plăcută atingere... Universul făcut bucăţele din neasemuite şi preţioase ţesături întinse pe
această tarabă.
Horia Bernea? „Praporii“ lui în plic se tot cutremură la colţuri.
● La vernisaje pe el pică bătaia peştelui. Vai! Vai şi amar! Marele asalt. Bîzîind furios ca o viespe, Horia
Bernea tîrăşte după sine ciorchini de admiratori, fanfare de complimente. Ar vrea să scape din strînsoare,
dar nu-i chip.
● Poiana Mărului, Horia Bernea la şevalet, în curte ţărănească. El pictează. Vine Gheorghe Berindei, pus
pe şotii, cu cireşe coapte aninate la urechi. Aşază o cireaşă pe şevaletul lui Bernea. Bernea o ia, o
înghite, scuipă sîmburele. Berindei aşază încă o cireaşă. Bernea înghite, scuipă şi se uită urît la prietenul
său. La oferta celei de a treia cireşe, Bernea dă cu şevaletul de pămînt şi urlă: „Eu aici lucrez!“.
● El este sufletul şcolii de la Poiana Mărului. Numele acesteia este Horia Bernea. Lucru în natură, trai
simplu, printre ţărani. „Horeo, ce bei acolo?“, întreabă vecinul, peste gard, din curtea de alături. Bernea, la
şevalet: „Apă!“, răspunde. „Apă bei, apă poţi!“, comentează vecinul. Bernea ia act de povaţă. Se
distilează, cu timpul.
Şi eu m-am mai distilat cu timpul. Totuşi, admir cel mai mult pictura lui Bernea din prima perioadă a
Poienii Mărului, frustă şi robustă. Foc fără apă.
● 1986, în atelierul lui din strada Șelari. Îmi arată două peisaje pictate de el la Poiana Mărului pe pînză de
sac. Unul dintre acestea prezintă cerul negru, coborît... Un cerc alb înfipt în pămînt. „Vreți lună? Poftiți
lună!“, explică Horia Bernea acest afront adus naturii.
67
● „Aş vrea să fac o pictură care să semene cu pictura unei domnişoare de pension“, îmi spune într-o bună
zi. Distilare? Alambicare? O grădină ale cărei poteci se bifurcă. Umblu pe şapte cărări. O anumită
dezordine, sau o dezordine anume, se intitulează un text scris de Horia Bernea în tinereţea lui. Un dialog
în fărîme, cu Horia Bernea, se intitulează un alt text scris de Ion Grigorescu. Extrag, din Horia Bernea:
„Izolare, disperare, furie: mizeriile materialelor, sau cele materiale, dezastrele, bucuriile excesive;
penetrare, tăiere, zdrobire. Stări latente: încrucişare, bifurcare, cotitură, respectiv cruce, prapor“. Ion
Grigorescu conchide: „Nu vă duce gîndul la calendar, la sinaxar, o imagine numai cu sfinţi fierăstruiţi, loviţi
cu toporul, traşi de copaci despicaţi, strunjiţi pe grătare cu cuie?“.
● O întreb pe Anca, sora mea: care este cea mai pregnantă amintire a ta cu Horia Bernea?
„Dintre multele amintiri, inexplicabil cea mai vie este dintr-un vis, la scurtă vreme după ce el s-a dus din
viaţă. Singur, dansa pe un peron de gară, foarte exuberant, cu mîinile ridicate şi din picioare sărind, plin
de însuflețire.“ Autor Mihai Sârbulescu este pictor. Sursa https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-
saptamanii/articol/prezenta-lui-horia-bernea-1
Vești bune despre România
– Ne încăpățânăm să blocăm și în această săptămână, programul obișnuit de știri alarmiste, cu câteva

vești care să ne încarce de optimism. Avem nevoie de el, ca de vitaminele pentru creșterea imunității –
Castelul Nopcea revine la viață
Istoricul castel Nopcea, din satul Săcel, comuna Sântămărie Orlea – Hunedoara, vechi de 200 de ani, va
fi restaurat, după ce a fost lăsat în paragină ani la rând. Reședința faimosului baron Vasile Nopcea,
68
cunoscut sub numele de „Față neagră”, în romanele de aventuri, va deveni, astfel, un nou obiectiv turistic
important din Ţara Haţegului.
Fondurile pentru restaurare, cifrate la 9 milioane de lei, au fost alocate prin „Programul Naţional de
Dezvoltare Locală” şi din bugetul judeţului Hunedoara, iar finalizarea execuției este programată pentru
primăvara viitoare.
Monument istoric de categoria B, castelul se numără printre puținele clădiri istorice care nu au fost
revendicate de presupuşii urmaşi maghiari ai familiilor nobiliare din Ţara Haţegului. Clădirea din Săcel a
fost naţionalizată de comuniști şi transformată într-o şcoală pentru copii cu nevoi speciale.
„Ambulanța pentru Monumente”, premiu european pentru Patrimoniu
„Ambulanța pentru Monumente” din România, care a contribuit la salvarea a sute de clădiri monument
istoric din țara noastră, a câștigat „Premiul Publicului” în cadrul Premiilor „Europa Nostra 2020”, cea mai
înaltă onoare internațională, oferită în domeniul patrimoniului.
Organizația din țara noastră a obținut cele mai multe voturi în cadrul unui sondaj la care au participat
peste 12.000 de cetățeni din întreaga Europă.
69
Majoritatea activităților „Ambulanței pentru Monumente’, care se bazează pe ajutorul unei largi rețele
active de voluntari, constau în înlocuirea acoperișurilor degradate, asigurarea zidurilor împotriva prăbușirii
și stabilizarea picturilor murale.
Începând cu 2016, prin „Ambulanță” au fost salvate biserici, mori de apă, conace, vechi stații CFR și ruine
de fortificații. Proiectul implică și instruirea unor profesioniști și meșteri tineri, la un nivel local, care să se
poată ocupa și pe viitor de clădirile istorice.
Două filme românești, nominalizate la „Oscarurile” europene
Filmele documentare „Acasă”, regizat de Radu Ciorniciuc, şi „colectiv”, de Alexander Nanau, sunt nomina-
lizate la ediţia de anul acesta a „Premiilor Academiei Europene de Film”. Ambele documentare au parte
de o critică excelentă în presa de specialitate și au colecționat deja o lungă listă de premii la festivalurile
de film. „Acasă” spune povestea familiei Enache, care locuise aproape 20 de ani în Delta Văcărești și care
a fost nevoită să se mute, împreună cu cei nouă copii, în oraș, după ce parcul a fost declarat rezervație
naturală.
70
Documentarul „colectiv”, al lui Alexander Nanau, care urmărește investigațiile de presă de după incendiul
din clubul Colectiv, este considerat, deja, unul dintre cele mai bune filme cu subiect jurnalistic din istoria
cinematografiei și va reprezenta România la ediția viitoare a „Premiilor Oscar”. Câștigătorii „Premiilor
Academiei Europene de Film” vor fi anunţaţi într-o serie de evenimente programate între 8 şi 12
decembrie.
Vești bune pentru infrastructura Moldovei
Două știri bune vin și dinspre Moldova, iar tema lor este una extrem de importantă pentru regiune: infra-
structura. Zilele trecute au fost recepționați de către autorități cei 16,5 kilometri ai Variantei ocolitoare
Rădăuți, lucrare terminată (lucru rar pe la noi!) cu 8 luni înainte de termenul contractual! Cealaltă veste
bună este că s-a intrat în linie dreaptă și cu proiectul Autostrăzii Nordului: au fost desemnați câștigătorii
pentru elaborarea documentațiilor tehnice pentru toate cele trei loturi de pe drumul de mare viteză care va
lega Baia Mare de Suceava. Pentru fiecare dintre cele trei loturi, durata contractului este de 18 luni.
O nouă inovație „a la Cluj”
Parcări cu senzor la Cluj
71
La Cluj-Napoca, locurile libere de parcare din zona istorică pot fi identificate direct de pe telefon. Primăria
a lansat aplicația „City Parking Cluj”, o premieră pentru România. Peste 360 de senzori, pentru tot atâtea
locuri de parcare de pe 10 străzi, sunt deja funcționali, iar cu ajutorul acestora, șoferii sunt ghidați către
locurile disponibile. Deocamdată, proiectul cuprinde zece străzi din Zona I a orașului, însă urmează să fie
extins.
Jocul de oină, în patrimoniul national
Jocul de oină a fost inclus recent în „Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu”, dosarul de
înscriere fiind aprobat de Comisia pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Autorii cercetării
pentru inventarierea tradiției oinei susțin că jocurile cu bâta și mingea au fost prezente în viața comuni-
tăților în toate regiunile României, cu denumiri diferite: hoina, ogoiul (Bucovina), fuga, țuru, hopaciul
(Transilvania), apuca, matca-mare (Maramureș), lopta-lungă, baciul (Banat). Atât terminologia, cât și re-
gulile jocului leagă originile oinei de practicarea păstoritului. Ipoteza este demonstrată de termenii folosiți
în jocul de oină: băț, bâtă, baci – denumirea căpitanului de echipă, păscari – jucătorii de la prindere,
intrarea în strungă – intrarea jucătorilor în teren. Cele mai vechi mențiuni ale unor jocuri cu mingea și bâta
datează din anii 1762-1763. Sursa https://www.formula-as.ro/2020/12/09/vesti-bune-despre-romania-13/
Cu trenul de la Oraviţa la Anina, pe cea mai veche cale ferată montană din România
O plimbare cu trenul între Oraviţa şi Anina înseamnă o călătorie pe prima cale ferată montană din
România. A fost dată în folosinţă în anul 1863, pentru transportul minereului. Pentru circulaţia de călători
linia Oraviţa – Anina se deschide la 4 aprilie 1869.
Este a doua cale ferată montană din Europa, după Semmeringbahn din Austria. Linia Gloggnitz-
Semmering-Murzzuschlag a fost inaugurată în 1854. Datorită asemănărilor tehnice cu aceasta, linia ferată
Oraviţa – Anina a fost numită şi Semeringul Bănățean.
Ca vechime, este cea de–a cincea linie ferată din România. Ca realizare tehnică este însă o linie unicat în
ţara noastră. Linia ferată Oraviţa – Anina se află în nord-vestul Munţilor Aninei din judeţul Caraş –
Severin.
Date istorice: Linia făcea parte din „Drumul cărbunelui” Anina-Oraviţa-Baziaş. Iniţial s-a construit drumul
Oraviţa – Anina (1847) pentru transportul cărbunelui cu căruţele trase de cai. Acest drum n-a satisfăcut
nevoile de transport, astfel s-a construit iniţial linia Oraviţa – Baziaş (1854), apoi Oraviţa – Anina (1863).
De la Baziaş plecau spre Viena, pe Dunăre, şlepurile încărcate cu huilă superioară de la Anina. La
construcţia liniei ferate au contribuit bufenii (români din Oltenia), tirolezii colonizaţi în Oraviţa
după 1717, pietrari din Italia, cunoscuţi sub numele de friulani.
Date tehnice
Linia ferată Oraviţa – Anina are o lungime de 33,4 km. Pe această distanţă sunt nu mai puţin de 14
tuneluri şi 10 viaducte. Lungimea totală a tunelurilor este de 2084 m iar a viaductelor de 843 m.
Din cei 33 km, 21 km sunt tăieturi şi străpungeri în deal, toate acestea făcându-se într-o perioadă în care
nu exista încă dinamita. Toate lucrările s-au făcut manual, cu târnăcopul şi dalta.
72
Viaductul cel mai lung este viaductul Racoviţă de 115 m şi 26,5 m înălţime.
Cel mai faimos este însă cel de la Jitin – acesta fiind o adevărată operă de artă.Viaductul este construit în
curbă la ambele capete, înălţimea stâlpilor este de 37 m şi pe o distanţă de 31 m are un pod de fier. Tot
tunelul Jitin, lung de 230 m este construit de asemenea în curbă.
73
Cel mai lung tunel este tunelul Gârlişte şi are o lungime de 660 m.
De la Oraviţa ( altitudine 219 m) linia ferată urcă o diferenţă de nivel de 339 m până la Anina, care se
găseşte la 554 m. Datorită acestei diferenţe de nivel străbătută pe o distanţă de doar 33 km precum şi a
terenului solicitant, linia ferată Oraviţa – Anina este considerată o linie ferată montană.
Ceea ce o face deosebită de alte linii este raza curbelor. La această linie raza curbelor este de 114 m faţă
de căile ferate obişnuite, care au o rază a curbelor de 150 m. Pentru a evita deraierea trenului s-au
montat contraşine în interior. De asemenea, calea ferată ajunge la o înclinare de 20 o/oo, ceea ce o face
deosebită faţă de alte căi ferate, unde panta e de 14‰. De aceea viteza de deplasare este mică, în medie
de 17 km/h şi tot din aceste cauze a fost nevoie de locomotive şi vagoane speciale.
Linia nu este electrificată, funcţionând cu o locomotivă diesel-electrică construită special pentru

linia Oraviţa-Anina. Trenul are două vagoane de clasa a-II-a, construite in anul 1914, necompartimentate,
cu bănci din lemn. La nevoie se mai adaugă încă un vagon. Doar cele 3 vagoane mai pot circula pe
aceasta cale ferată unică. Sunt astfel construite încât să permită intrarea trenului într-o curbă cu o rază
mai mică decât la trenurile normale.
Trenul opreşte în cinci staţii, în afară de Oraviţa şi Anina: Brădişorul de Jos (km 8), Dobrei, Lişava (km
14), Ciudanoviţa (km 17), Gârlişte (km 24).
Când nu trece prin tuneluri din stâncă, trenul trece prin tuneluri create de copaci, lăsând vederii puţine
puncte de belvedere. Din când în când apar „ferestre” spre culmile din jur şi spre Cheile Gârliştei, pe
lângă care trece în porţiunea staţia Gârlişte – Anina.
Sfaturi și informații folositoare:
Dacă doriţi sa faceţi fotografii aşezaţi-vă pe partea stângă a trenului, dacă plecaţi din Oraviţa. De
asemenea puteţi să fotografiaţi din capătul ultimului vagon (se poate deschide uşa).
Geamurile nu se pot deschide, pereţii nefinisaţi şi tăioşi ai unor tunele sunt la o distanţă de doar 12 cm.
Pentru cei care vin cu maşina la Oraviţa, întoarcerea se poate face tot cu acelaşi tren. Există doar un
singur tren dus-întors pe zi care face 2 ore dus şi 2 ore întors. Nu există curse regulate de transport auto
între Anina şi Oraviţa.
Puteți transporta bicicleta cu trenul Oraviţa-Anina contra cost chiar dacă nu există în vagoane spaţiu
special pentru bicicletă. În vara 2018 se plătea 5 lei/ bicicletă. Astfel vă puteţi întoarce la punctul de
plecare cu bicicleta, fie pe drumul asfaltat fie pe alte drumuri din zonă. Sunt 22 km între Anina şi Oraviţa.
Anina şi Oraviţa sunt 2 oraşe care s-au dezvoltat industrial sub administraţia austriacă, în secolul al
XVIII-lea. Din trecutul înfloritor al zonei au rămas doar câteva obiective turistice puse în valoare, obiective
ce dau un farmec aparte acestor localităţi.
Gara din Oraviţa este cea mai veche gară din România. La 20 august 1854 a avut loc călătoria
inaugurală, pe traseul Lişava-Oraviţa-Baziaş.
74
Gara Oraviţa este deosebită, în sensul că peronul este situat mai sus decât nivelul străzii. Pe vremuri un
ascensor permitea accesul pe peron a pasagerilor şi bagajelor.
75
Oraşul Oravița atrage prin obiectivele sale turistice unicat, precum primul teatru din România şi cea mai
veche farmacie montanistică din Banat.
Teatrul „Mihai Eminescu” din Oraviţa este cel mai vechi teatru din ţară şi din sud-estul Europei. A fost
construit în 1816 şi inaugurat un an mai târziu în prezenţa regelui Franz al II-lea. Este o construcție în stil
baroc vienez, după modelul Teatrului de Operă din Viena, bineînţeles la scară mult mai mică. In 1957 a
fost declarat monument istoric şi de arhitectură.
In Oraviţa s-au construit în anul 1733, primele două lacuri de baraj de pe teritoriul actual al
României, Lacul Mare şi Lacul Mic.
Anina, fost oraş minier, a avut cea mai veche exploatare de huilă din România şi una din cele mai adânci
mine din Europa, de peste 1000 m. Pentru a pune în valoare trecutul acestei mine se lucrează în prezent
la un proiect de transformare a Puţului 1 din Mina Anina, într-un muzeu. In acest puţ se va putea coborâ
cu colivia minerilor, până la o adâncime de 50 m.
Lângă Anina s-a construit în 1884 primul lac artificial din România construit pe calcare. Lacul Buhui a fost
realizat pentru alimentarea cu apă a orașului Anina.
Lacul este înconjurat de o pădure de brad în amestec cu fag, cu exemplare monument de brad douglas şi
larice. Sursa https://identitatea.ro/cea-mai-veche-cale-ferata-montana-din-romania/
76
Mănăstirea Râșca: loc de pelerinaj în Bucovina
Mănăstirea Râșca face parte din lista cuprinzătoare de lăcașuri de cult ctitorite de domnitorul Petru Rareș.
Desigur, istoria ei este chiar mai veche de atât, însă acesta este un aspect pe care îl vom discuta mai
târziu. Alături de celelalte mănăstiri din Bucovina, reprezintă unul dintre pilonii credinței și spiritualității
ortodoxe de pe aceste meleaguri. Noi am vizitat-o în urmă cu doi ani și ne-a surprins plăcut.
Alexandru Vlahuță a vizitat mănăstirea Râșca în urmă cu mai bine de un secol în drumul său spre ținutul
Suceava, pe care îl denumește ca fiind „cel din urmă ținut al țării”. El o menționează în cartea sa,
România Pitorească, drept mănăstire „pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea șesului,
întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserică și
cu opt chilii”.
Mănăstirea Râșca: așezare
Mănăstirea Râșca se situează în satul cu același nume, ce face parte din județul Suceava. Se află la o
distanță de 17 kilometri de orașul Fălticeni. Este situată pe șoseaua Fălticeni – Tg. Neamț din Boroaia, de
unde se urmează ramificația dreaptă, Râșca – Slătioara. Se află la distanță de un kilometru de centrul
satului Râșca. Totodată, este situată la dor 5 kilometri de mănăstirea Bogdănești.
Istoria mănăstirii
Istoria lăcașului de cult este legată de cea a Mănăstirii Bogdănești, ce a fost ridicată în 1363 de Bogdan I
al Moldovei. Aceasta a fost distrusă mai târziu în repetate rânduri de tătari și turci, nemaiputând fi
reconstruită. În 1541, Petru Rareș a hotărât să ridice în apropiere o nouă mănăstire, unde să mute oștea
77
de la Bogdănești. S-a construit astfel o biserică de dimensiuni modeste, ce avea hramul Sf. Nicolae. A
fost pictată în frescă și împrejmuită cu ziduri cu creneluri și turn, cu scopul de a servi ca cetate în situații
de criză.
În anul 1542 a avut loc sfințirea mănăstirii și s-au adus moaștele Sfântului Nicolae. În 1572, Moldova a
fost invadată de tătari și turci, iar mănăstirea prădată. A rămas ruină vreme de mai bine de 30 de ani,
până în 1611, când familia Băcioc (vornicul Țării de Jos, soția și fiica lui) și-au donat averea pentru a
reface mănăstirea. Ea a fost extinsă și îmbunătățită, schimbându-și mult înfățișarea pe care o avea în
timpul domniei lui Petru Rareș.
De-a lungul anilor, biserica a mai fost prădată în nenumărate rânduri de unguri și tătari. Mănăstirea Râșca
a devenit mai târziu metoc al Mănăstirii Probota. Călugării de aici nu au recunoscut închinarea și
Mănăstirea Râșca a devenit mănăstire de sine stătătoare, fiind supusă doar Mitropoliei Moldovei. A fost
restaurată din nou în 1766 în timpul egumenului Calistru Ene, iar mai târziu, în 1821, a picat iar pradă
turcilor. S-a restaurat din nou în vremea mitropolitului Veniamin Costachi.
Mănăstirea Râșca prezenta o poziționare retrasă, ce a transformat-o la un anumit moment din trecutul ei
istoric în închisoare pentru vagabonzi, călugări și boieri ce nu se supuneau domnitorului Moldovei. În 1849
s-au realizat iar o serie de reparații. În timpul primului război mondial, chiliile mănăstirii au servit drept
spitale pentru îngrijirea răniților.
În anul 1921 a avut loc un incendiu ce a ars chiliile, acoperișul și casa de oaspeți a mănăstirii. A fost
refăcută în perioada 1923-1931, cu sprijinul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei. Lăcașul de cult
s-a mai bucurat de mici lucrări de restaurare de-a lungul timpului. În prezent, la Mănăstirea Râșca există o
părticică din lemnul Sfintei Cruci donată de Biserica Greacă, o parte din moaștele Sfântului Nicolae și o
parte din moaștele Sfântului Serafim.
Mănăstirea Râșca: pictura
Pictura mănăstirii a fost reînnoită pe alocuri 1827. În absida altarului sunt pictate scene din viața Fecioarei
Maria și Împărtășirea Apostolilor. În Naos sunt reprezentate întâmplări din Viața și Patimile Mântuitorului:
78
Învierea lui Lazăr, Spălarea picioarelor, Cina cea de taină, Iisus în fața lui Pilat etc. Diverse picturi au
păstrat vechea lor înfățișare. Printre acestea se enumeră Înmulțirea pâinilor din N-E naosului și portretul
Sf. Nicolae din N-E altarului.
Deosebit de frumoasă este și pictura exterioară. Aceasta cuprinde două mari compoziții: Scara Sfântului
Ioan Climax și Judecata de Apoi. În capătul de jos al scării este pictat Episcopul Macarie. Aceste picturi
sunt specifice perioadei domniei lui Petru Rareș. Pe peretele exterior sunt pictate și patru medalioane cu
monahi. În pridvorul bisericii se află tabloul votiv, piatra de mormânt a episcopului Macarie și lespedea
funerară a Anastasiei, mama lui Alexandru Lăpușneanu.
Mănăstirea Râșca: arhitectura
Arhitectura mănăstirii este una specifică stilului moldovenesc. Naosul bisericii prezintă o boltă, cu turlă
înaltă. Pronaosul este și el boltit, iar calota sferică. În trecut, exista un perete despărțitor între naos și
pronaos, ce a fost dărâmat în 1827:
„Intru cinstea si marirea sfantului Ierarh Nicolae, patronal acestei manastiri, la anul 1827, in zilele
preasfintitului mitropolit Veniamin Gostachi, prin sarguinta si cheltuiala preacuviosului arhimandrit chir
Ioan, egumenul acestui sfant locas, care s-au prefacut dupa modelul obisnuit acuma in Moldova, s-au
largit inlauntru prin daramrea unui perte din mijloc, s-au marit si s-au intarit ferestrele la gratii, s-au adaos
proscomidia, s-au informat fostul pridvor in trupul bisericii, adaugandu-i-se altul, din nou s-au acoperit, s-
au zugravit pe dinauntru si pe din afara si s-a impodobit cu multe odoara, inturnandu-se multe drituri si
mosii impresurate.”
În incinta mănăstirii Râșca se mai află un turn cu clopotniță cu două etaje. Elementele sale arhitecturale îl
datează ca fiind din secolul al XVII-lea. Este construit în stil bizantin, fiind la bază cu boltă cilindrică,
dublată cu arcuri frânte. La cel de-al doilea etaj e situată clopotnița. Ferestrele cu arc frânt sunt specifice
79
stilului gotic. Chiliile de pe latura vestică sunt mai vechi decât restul. Zidul mănăstirii este prevăzut cu
turnuri cu colțuri.
Mănăstirea Râșca alături de celelalte mănăstiri din România, întregește tezaurul spiritual. Oglindește
cultura românească și credința ei în Dumnezeu deopotrivă. Ea este atât o operă de cultură și artă
creștină, cât și de istorie națională. Dacă intenționați să faceți un tur al mănăstirilor din Bucovina, nu ezitați
să o integrați în itinerariul dumneavoastră de călătorie. Cu siguranță nu veți regreta. Sursa
https://identitatea.ro/manastirea-rasca/
Valea Roşia
În sud-estul judeţului Bihor, în Munţii Pădurea Craiului, ochii şi sufletul turistului se pot bucura de
priveliştile mirifice ale ţinuturilor Văii Roşiei. Curs de apă cu izvoarele în zona montană, Valea Roşiei
străbate două unităţi distincte de relief: Munţii Pădurea Craiului şi Depresiunea Beiuşului (Ţara Beiuşului),
pierzându-şi apele în Crişul Negru, cu care confluează la extremitatea estică a depresiunii, la poalele
Munţilor Codru-Moma.
Un interes turistic deosebit îl prezintă însă zona de izvoare a văii, partea montană a cursului său. Aici
turistul se poate bucura de o mare varietate a peisajului, în care peisajul carstic îşi are locul său bine
conturat, de tradiţii şi obiceiuri bine păstrate, de elemente de arhitectură rurală conservate peste veacuri.
Un areal turistic important, care trebuie vizitat atunci când turistul rătăceşte pe Valea Roşiei, este platoul
carstic de la Runcuri. Cu o suprafaţă de aproximativ 7 km2, Platoul Runcuri este situat la o altitudine
medie de 500 metri. Relieful are aici un aspect ondulat, cu mici dealuri delimitate de văi oarbe, uvale şi
doline, îmbinarea acestora dând iluzia unui relief haotic, spectaculos. Platoul este presărat cu gropi de
captare carstică (mici excavaţii dezvoltate în jurul unor ponoare), izvoare carstice şi, nu în ultimul rând
acesta adăposteşte câteva peşteri de importanţă ştiinţifică şi turistică deosebită: Peştera Ciur-Izbuc,
Peştera Ciur-Ponor etc.).
80
Spectaculoase şi pline de farmec, constituindu-se în veritabili poli de atracţie turistică, sunt şi cheile
afluenţilor Văii Roşiei: Cheile Albioarei, Cheile Cuţilor şi Cheile Lazurilor.
Situate în partea superioară a bazinului Văii Roşiei, Cheile Albioarei au o lungime de 2,6 kilometri, fiind
străbătute de drumul judeţean DJ 764, care asigură legătura dintre depresiunile Beiuş şi Vadu Crişului,
fiind principalul traseu rutier care străbate Munţii Pădurea Craiului. Călătorul ajus aici este întâmpinat de
frumuseţea sălbatică a pereţilor de stâncă, de o remarcabilă verticalitate, din care se deschid gurile a
numeroase pşteri, cu aerul lor de mister subpământean. Deşi niciuna dintre peşteri nu este amenajată din
punct de vedere turistic, unele dintre ele pot fi vizitate, datorită poziţionării favorabile şi gradului facil de
acces. Dintre numeroasele goluri subterane din Cheile Albioarei putem aminti Peştera Vacii, Peştera
Urâcioşilor, Peştera de la Valău. Dintre acestea cea mai cunoscută este Peştera Vacii, care se deschide
în versantul drept al cheilor, la aproximativ 50 m deasupra drumului, importanţa ei rezidând din faptul că
este o peşteră care poate fi vizitată cu uşurinţă, dar mai ales datorită descoperirilor arheologice de aici
constând în urme ale vieţuirii umane aparţinând epocii bronzului.
Cheile Cuţilor s-au dezvoltat pe valea omonimă, un afluent al Văii Roşiei din cursul superior al acesteia.
Cheile ocupă sectorul median al Văii Cuţilor, pe o lungime de 2,1 km, constituindu-se într-un sector de o
spectaculozitate aparte pe 1,3 km din lungimea totală. Aici cursul de apă se strecoară printr-un culoar din
ce în ce mai îngust, la început profilul văii fiind in forma literei V, pereţii de stâncă devenind apoi din ce în
ce mai apropiaţi, caracterizaţi de o verticalitate monumentală, în timp ce cursul de apă se pierde în
măruntaiele pământului, devenind o valea seaca în perioadele lipsite de precipitaţii. Frumuseţea peisajului
este completată de ochii adânci şi plini de mister ce se deschid în pereţii de stâncă şi care adâpostesc în
spatele lor peşteri. Dintre cele mai cunoscute peşteri de aici putem enumera Peştera Vacii din Cheile
Cuţilor, Peştera Liliecilor şi Peştera care cântă. Sectorului de chei îi dau o notă de spectaculozitate şi
trenele de grohotiş de la poalele versanţilor, dar mai ales ieşirea din chei spre cătunul Poniţa care se
realizează brusc, prin intermediul unui abrupt cu o înălţime de aproximativ 80 de metri.
Un alt sector de chei cu reale valenţe turistice sunt Cheile Lazurilor. Situate pe un afluent al Văii Roşiei,
tot în cursul superior, Cheile Lazurilor s-au format pe cursul mijlociu al văii omonime. Sectorul de chei
prezintă versanţi puternic înclinaţi, pe unele porţiuni chiar verticali, cu înălţimi cuprinse între 100 şi 250 de
metri, caracterizaţi de simetrie şi presăraţi cu stânci golaşe. Din loc în loc apar piramide calcaroase şi
ţancuri care înfrumuseţează peisajul grefat pe relieful carstic de aici.
Valea Roşiei dispune de un peisaj natural de poveste, însă acesta e întregit de elemente ale culturii
materiale si spirituale ale locuitorilor, care fac din acest areal unul cu un potenţial turistic de excepţie.
Astfel, tradiţiile şi obiceiurile locuitorilor, dintre care se remarcă cele legate de evenimentele din viaţa
omului, dar şi cele legate de marile sărbatori religioase de peste an, sunt importante resurse turistice. La
acestea se adaugă meşteşugurile casnice (torsul, ţesutul, cusutul) care s-au păstrat peste timp şi care
dau naştere şi azi unor obiecte de îmbrăcăminte un caracter de unicitate şi autenticitate, portul popular de
pe Valea Roşiei, fiind recunoscut în întreaga Ţară a Beiuşului şi chiar dincolo de hotarele ei.
Un obicei bine păstrat de secole şi cu care locuitorii văii se mândresc este cel al încondeiatului ouălor, de
Paşti. Pe Valea Roşiei, locuitorii încondeiază oule cu motive specifice zonei, la Drăgoteni, în comuna
Remetea, pe cursul mijlociu al Văii Roşiei, existând chiar un concurs anual de încondeiat ouă, cunoscut în
tot judeţul.
Un obiestiv turistic important si recunoscut în judeţul Bihor, este Moara pe apă de la Roşia. Specificitatea
acesteia constă în faptul că este singura moară de apă din judeţ în stare de funţionare. Moara datează de
la sfârşitul secolului al XIX-lea, mecanismul său fiind unul format dintr-o roată hidraulică din lemn pe care
sunt montate palete tot din lemn. Roata este acţionată de debitul cursului de apă care este canalizat şi
dirijat printr-un jgheab artificial. Clădirea morii este construită din lemn şi acoperită cu ţiglă şi are două
încăperi, una unde se găseşte mecanismul de măcinat şi o alta, camera morarului, dotată cu un mobilier
sărăcăcios, autentic, din lemn.
81
Valea Videi constituie o zonă aparte în ansamblul zonelor carstice din Bihor care se remarcă prin numărul
mare de izvoare şi izbucuri care trădează o intensă activitate carstică, în care se remarcă cheile Videi,
cele mai lungi chei din Munţii Apuseni, peste 10 kilometri, cu aspectul unei imense potcoave pe ai cărei
versanţi şi interfluvii se găsesc numeroase peşteri şi avene dintre care remarcăm peştera Cubleş, bogat
concreţionată şi peştera aven Giloasa. Pe versanţii cheilor se evidenţiază numeroase talveguri
suspendate, reminiscenţe ale văilor afluente, iar în albia văii sunt spectaculoase marmite de eroziune,
formate în sectoarele de stagnare a apei şi formare a bulboanelor.
Cheile Videi sunt situate în bazinul mijlociu şi cel superior al văii, fiind delimitate în aval de lacul omonim,
iar în amonte, de confluenţa văii menţionate cu afluentul său, Viduţa. Se desfăşoară sub forma unei
potcoave cu laturile evazate şi cu convexitatea orientată spre nord-nord-vest. De la obîrşiile sale, situate
în partea vestică a compartimentului carstificat de la Zece Hotare, şi pînă la vărsarea în lacul ce-i poartă
numele, valea Videi străbate o regiune de un pitoresc rar întâlnit. Apele sale apar dintr-o salbă albastră de
limpezi izvoare ce confluează într-un afluent de obârşie, valea Letii. Izbucurile sunt dealtfel prezenţe
notabile în peisajul văii şi al cheilor, ele se ivesc, de obicei, la baza abrupturilor calcaroase, fie cu o
discreţie desăvârşită, ivindu-se printre trenele de grohotişuri ce parazitează racordul versantului cu valea,
fie ţâşnind din gura unor peşteri a căror deschideri impresionante nu spun nimic despre lungimea galeriilor
subpămîntene pe care le străbat, înainte de a vedea lumina zilei.
Fiecare dolină, fiecare uvală posedă în vatra sa un mic ponor, mascat de permanenta aglomerare de
material eluvial. Funcţia de sorb şi-o îndeplineşte pînă la urmă, chiar dacă unele lacuri de dolină rezistă
mai mult timp, datorită impermeabilizării temporare a fundului dolinei cu depozite argiloase. Aval de
confluenţa pâraielor Letea şi Viduţa, începe Valea Videi, în morfologia căreia se impun cu gravitate cheile.
Peisajul lor va însoţi turistul rătăcit pe aceste meleaguri, până la debuşarea râului în lacul de acumulare
Vida, care străbate o distanţă apreciabilă printre pereţii înguşti ai văii.
82
Particularităţile morfologice ale Cheilor Videi devin o sursă inepuizabilă de valenţe turistice izvorâte din
profilul transversal îngust, cu apropierea accentuată a versanţilor ce strâng, precum o uriaşă menghină,
talvegul, cu o înălţime a abrupturilor laterale ce ating frecvent valori de 200-250 m. Etalarea reliefului pe
verticală devine o regulă căreia întreaga ambianţă peisagistică nu i se sustrage ci, dimpotrivă, caută prin
orice mijloace să o confirme. Dacă în sectorul din amonte cheile au o desfăşurare orientată de la est la
vest, în zona mediană apare o buclă uriaşă ce descrie un arc de cerc, la început spre nord-nord-vest, iar
apoi spre sud-sud-est. Intrăm dealtfel în zona de maximă meandrare, unde râul, privit de la înălţimea
versanţilor, seamănă cu un şarpe sticlos ce s-a rătăcit printre calcare.
Între planurile înclinate ale versanţilor, uneori de-a dreptul verticali, turistul va descoperi nu numai forme
ale morfologiei de detaliu specifice tuturor sectoarelor de chei, ci şi numeroase talveguri suspendate,
reminiscenţele văilor afluente, dezmembrate prin pătrunderea în subteran, sau umerii rezultaţi prin
părăsirea de către râu, la nivele superioare de evoluţie, a vechilor meandre. De o frumuseţe deosebită
sunt şi marmitele de dimensiuni apreciabile din albia văii, loc în care apele stagnează dând naştere
bulboanelor ce se găsesc răsfirate pe întreaga vale. Lacul Vida, situat la extremitatea din aval a cheilor,
impune acestora o valenţă estetică aparte, lărgind prin prezenţa lui oferta turistică, multiplicînd
posibilităţile de integrare a zonei într-un circuit turistic propriu-zis, prin dezvoltarea unor alte forme de
turism, decât cel classic de recreere.
83
O notă de frumuseţe şi farmec aparte conferă Cheilor Videi peşterile şi avenele, răspîndite în pereţii
abrupţi sau pe interfluviile văii, în întregul bazin hidrografic aferent, de la obîrşie pînă la ieşirea din
calcare. În întregul bazin hidrografic al Videi au fost descoperite şi cercetate până în present 136 de
cavităţi subterane naturale, ceea ce conferă acestui areal un indice ridicat de endocarstificare.
84
Dimensiunile peşterilor variază între 5 şi 773 metri lungime, majoritatea cavităţilor intrînd în categoria
formelor de mici dimensiuni. Printre cele mai cunoscute peşteri din valea Videi, dar şi din Munţii Pădurea
Craiului, se numără cea de la Cubleş (350 m lungime), situată în versantul stîng al văii Blajului, afluent pe
85
dreapta al Videi. Golul subteran se compune dintr-o galerie înaltă şi largă, ce se ramifică în două braţe,
bogat concreţionate.
Gururile, scurgerile parietale, stalactitele, stalagmitele, coloanele (renumit este ,,Palmierul”, o coloană
uriaşă ce sprijină bolta galeriei din dreapta intrării) împodobesc, mai ales, sectoarele terminale ale
galeriilor, înscriind peştera în rîndul obiectivelor turistice care merită vizitate.
Prin cei 773 m lungime, Peştera-aven Giloasa deţine primul loc în ceea ce priveşte dezvoltarea cavităţilor
din zona.
Pe Valea Videi se poate ajunge pornind din drumul naţional Oradea – Deva (DN76, E79), urmând apoi
ramificaţia pe drumul judeţean care porneşte din Sîmbăta, spre Dobreşti, un vechi centru al prelucrării
primare a bauxitei, azi nefuncţional.
Din această localitate porneşte drumul spre Vîrciorog, care se ramifică ulterior, latura din dreapta
continuîndu-se cu drumul forestier spre cantonul Vida. Şoseaua, asfaltată pînă aproape de chei, urmează
versantul drept al văii şi ne oferă numeroase puncte de ,,belvedere” asupra cheilor.
În amonte de canton cheile se integrează într-un peisaj neafectat de intervenţia antropică, accesul fiind
posibil numai pe jos, printr-o regiune sălbatică, dar cu atât mai pitorească. Sursa
https://identitatea.ro/valea-rosia/
86
Fals jurnal de ieri şi de azi. Povestea Măgurii Slătioarei vâlcene
Reprodusă pe paginile unor grupuri de Facebook, tableta mea despre Măgura Slătiorului de odinioară a
fost întâmpinată, după cum mi-a spus pomenita doctoriţă a satului, de zeci de saluturi nostalgic-
înlăcrimate care mi-au amintit observaţia făcută pentru prima dată în romanul „Nişte Ţărani”, observaţie
privind sentimentele ţăranilor pentru care nu Munţii Căpăţânii, desfăşuraţi în faţa ei, a Măgurii, reprezintă
dragostea şi admiraţia lor, ci această Măgură pe care o consideră şi astăzi ocrotitoarea identităţii lor
slătiorene. Măgura Slătiorului face parte din existenţa lor cotidiană, încărcată bogat de virtuţi pe care
îndrăznesc să le consider legendare.
Toată suflarea ţărănească a Slătioarei este dominată de această Măgură, astfel încât mă văd dator să
vorbesc astăzi despre povestea ei. Toate satele Slătioarei se consideră ocrotite şi ascunse de Ea şi se
află sub sânul Ei, toate bisericile în jurul cărora s-au alcătuit cătunele duc la Ea; toate drumurile la
Sărbători duceau pe toate potecile, ca nişte pelerinaje, la Măgură. Toate hramurile Calendarului creştin-
ortodox la care se întindeau mesele sărbătoreşti erau însoţite de lumina anotimpurilor care colora
frunzişul Măgurii. Toate florile, începând cu ghioceii şi brânduşele şi Floarea Paştelui, răsar prima dată în
luminişurile Măgurii, cireşii sălbatici în Măgură înfloresc primii, fagii de Armindeni în Măgură înverzesc
primii, mierea de mai în florile salcâmilor Măgurii îşi află parfumul.
La Cornul Caprei, când se întunecă Măgura, se ştie că în curând va ploua cu siguranţă. Lumina toată a
Slătioarei împrumută culorile Măgurii care arde ca focul, toamna şi înverzeşte crud primăvara. Prima
ninsoare albeşte întâi crestele Măgurii. Viscolele, când vin dinspre munte, se izbesc de Măgură şi, astfel,
Măgura le îmblânzeşte.
87
Sub Cornul Caprei, când Cerna desparte Măgura de Măgurice, se înalţă stâncile carstice semănând cu
nişte piramide de piatră şi nisip, care îşi schimbă şi culoarea şi arhitectura după anotimpuri. Acolo se
ascund corbii care se războiesc cu şoimii din Măgurice.
Am fost martor la un Ajun de Crăciun când Slătioara a fost onorată de binecuvântarea unei troiţe de către
I.P.S. Gherasim, troiţă ridicată în marginea Cernei. Începuse o ninsoare uşoară, se auzea clinchetul
clopoţeilor cădelniţei când, deodată, din văzduh, s-a auzit glasul şoimilor ca un ison şi, ridicând privirea,
am văzut cu toţii minute în şir rotirea şoimilor deasupra noastră şi a troiţei, timp în care ninsoarea a încetat
ca prin farmec, iar noi am trăit o clipă de linişte sfântă până când rotirea şoimilor s-a pierdut în văzduh.
Aceasta a fost şi pentru mine, ca slătiorean, o clipă unică dovedind sacralitatea Măgurii slătiorene. Autor
Dinu Săraru. Sursa https://adevarul.ro/news/societate/fals-jurnal-azi-povestea-magurii-slatioarei-valcene-
1_5fd30f215163ec4271c9d48c/index.html
Pandemia repopulează satele părăsite din Apuseni. Românii lasă oraşele pentru
liniştea şi siguranţa muntelui
Pandemia de COVID-19 a dus la apariţia unui fenomen interesant în zona Munţilor Apuseni. Se manifestă
de mai mulţi ani, dar s-a accentuat în perioada de criză prin care trece România.
88
Măsurile de izolare la domiciliu şi de distanţare socială i-au făcut pe mulţi oameni să caute locuinţe mai
mari, unde să poată locui în linişte departe de efectele pandemiei, cât şi de aglomeraţia din oraşe.
Caută astfel de soluţii de evadare în special persoanele şi familiile care pot să lucreze de acasă, având
nevoie doar de internet şi un calculator. În afară de aceştia, se întorc acasă cei plecaţi la muncă în
străînătate.
Autorităţile locale au identificat oportunitatea pe care o oferă zona pe care o administrează şi au demarat
investiţii importante în infrastructură. Drumurile comunale au început să fie asfaltate, astfel încât accesul
spre satele de munte este mult uşurat.
”Avem familii din Cluj, din Bucureşti care şi-au cumpărat teren şi îşi fac case, cu buletin direct pe Garda.
Este vorba de corporatişti care lucrează în IT, direct pe computer, de acasă. Avem o familie din Bucureşti,
cu 5 copii, care şi-a făcut deja domiciliul pe Garda.
Pe viitor, o preocupare a administraţiei locale va fi investiţia serioasă în infrastructură de educaţie, pentru

a le oferi viitorilor elevi, strămutaţi cu părinţii din alte oraşe mari, posibilitatea unei şcolarizări de calitate”,
spune primarul comunei Garda de Sus, Marin Vîrciu. Situaţia este similară şi la Albac sau Scărişoara,
unde prezenţa străinilor a crescut comparativ cu alţi ani.
89
Poiana Călineasa
La Gârda de Sus, administraţia locală a demarat lucrări de modernizare a drumurilor comunale din satele
Dealul Frumos - Hănăşeşti - Gheţar, în lungime totală de 8,3 kilometri, printr-o investiţie de peste 7,5
milioane de lei. Prin proiect se urmăreşte realizarea unui sistem rutier modern, care să ducă la
stabilizarea populaţiei în această zona şi la dezvoltarea turismului.
Este vorba despre drumurile: DC 264, DV Şcoală Gheţar, DC 265, DV Berheţeşti, DV Hănăşeşti - Deal.
Localitatea Garda de Sus a primit indicativul de "Sat European" pentru lucrări de infrastructură, programe
de promovare turistică şi acţiuni cu caracter ecologic, deschiderea unui muzeu cu punct de vânzare lângă
Peştera Scărişoara, reabilitarea şi amenajarea unei gospodării tipic motesti.
Autorităţile au înţeles potenţialul locului şi au cheltuit în ultimii ani 6 milioane de euro în modernizarea a 37
de kilometri de drumuri locale.
Înainte, cei interesaţi aveau de mers pe jos ore întregi cu rucsacul în spate. "Avem un tânăr care a lucrat
în Suedia aproape 3 ani, însă când a văzut că lucrurile se schimbă a decis să se întoarcă acasă şi să se
ocupe de turism", a mai precizat primarul.
La Garda de Sus sunt multe locuri de vizitat. Pe lângă Gheţarul de la Scărişoara, închis în această vara
pentru înlocuirea sistemului de acces, se poate merge la Peştera Poartă lui Ionele, la fel de
spectaculoasă.
90
Poiana Călineasa
Un loc deosebit al comunei este Poiana Călineasa, unde se află aşa-zisă ”mutătură” (mutare) a
crescătorilor de animale pe perioada verii. Cu alte cuvinte, în fiecare an, în primăvară, oamenii îşi iau
animalele şi urcă pe munte, unde stau până toamna.
Spun că merg acolo ”la vărat” sau ”la muntarit”, expresii folosite de localnici atunci când se referă la
mutatul pe culmea muntelui. Peste 100 de colibe şi stani, cum îşi numesc moţîi casele din lemn, sunt
răsfirate în această zonă.
Sunt construcţîi simple, care asigură un confort minim pentru proprietarii acestora. Înăuntrul lor, sătenii şi-
au adus doar cele necesare traiului peste vară, dovadă că se poate trăi atât de simplu şi nepretenţios.
Oamenii şi-au construit aici şi o biserică, unde merg la slujba în fiecare săptămână. Un preot din comună
urcă muntele pentru a sluji în folosul celor care trăiesc la Calineasa câteva luni pe an.
În lunile aprilie şi mai, oamenii din satele Gheţari, Casă de Piatră, Hănăşeşti, Poiana Horea, Ocoale şi
Stănişoară pornesc cu animalele spre Poiana Calineasa.
Cei care rămân în sate peste vara au misiunea de a cosi şi de a strânge fanul care va fi principala hrană
pentru animale pe timpul iernii.
91
La Poiana Călineasa se practică mai ales turismul de o zi. Cine trece prin zonă ştie foarte bine că există
acest loc pitoresc pe munte, unde se poate ajunge cu multă uşurinţă cu maşînă. Moţii mai întreprinzători ii
aşteaptă pe turişti cu preparate tradiţionale, printre care la loc de cinste este celebrul balmoş, mâncarea
tradiţională a oamenilor muntelui. De asemenea, mulţi şi-au instalat panouri solare, astfel că acum au şi
energie electrică şi nu mai folosesc lămpile de petrol, că pe vremuri. Autor Dorin Țimonea. Sursa
https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/pandemia-repopuleaza-satele-parasite-apuseni-romanii-lasa-orasele-
linistea-siguranta-muntelui-1_5fd23e615163ec4271c45ab1/index.html
Realizat,
Adriana Tănăsescu,
Director executiv
92

Informatii La Zi Revista Presei 162 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatii La Zi Revista Presei 162 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

Muzeul Satului: Eveniment cu prilejul Crăciunului şi Anului Nou

Liderii europeni au ajuns la un acord cu Ungaria și Polonia. Planul de relansare a fost

Fonduri europene pentru reabilitarea Memorialului Ipotești – Centrul Național de

Suma solicitată pentru elaborarea documentațiilor tehnico-economice necesare realizării investiției –

Reabilitarea exterioară va presupune un sistem modern de iluminat, amenajare peisagistică, reabilitarea

Reabilitarea obiectivelor de patrimoniu presupune modernizarea sistemului de încălzire și anveloparea

Turneele de tenis urcă la înălțime

Spania: Un conac al dictatorului Franco, retrocedat statului

PORTRET: Alexandr Soljeniţîn – omul care a învins regimul sovietic, un profet al

Pe 11 decembrie, se împlinesc 102 de ani de la naşterea romancierului şi istoricului rus Alexandr

Nu vor beneficia de vaccin gravidele şi cei cu alergii severe.

BISERICI ŞI CATEDRALE: Catedrala Ortodoxă Română ''Înălţarea Domnului'' din

Un om. O casă. Un vis.

În Bulgaria, aerul irespirabil creşte nivelul de îngrijorare în plină pandemie

Praf, cărbune, trafic

O istorie transnațională a literaturii române

Cercetătoarele câștigă teren

Proiecte de cercetare în 23 de țări

Aproape 40 de naționalități diferite

Sufletul românesc din școalele Blajului. Patriotism la 1883

La această serbare demonstrativă este părtaşă şi direcţiunea.

Directorul liceului era atunci Ion Micu Moldovanu.

Rezultat neîndoielnic al cercetărilor:

Încă un amănunt semnificativ:

Şi asta cu 10 ani înainte de înfăptuirea României Mari!

Curând va bate ceasul,

Ioana d’Arc. Copilul care vorbea cu îngerii

Ioana d’Arc, copilul care auzea voci

Apariția Sfinților Ecaterina și Mihail la Ioana

Ioana întâlnește regele

Ioana d’Arc l-a întâlnit pe Carol al VII-lea, regele Franței

Inspirație și strategie în luptă

De ce a fost acuzată Ioana d’Arc? De ce a fost arsă pe rug?

Chiar dacă a fost arsă, tânăra Ioana nu a cedat.

Trei frați-patrioți ardeleni, întemnițați de comuniști

John D. Rockefeller. Unul dintre cei mai mari filantropi

John D. Rockefeller: Standard Oil

Filantropia și ultimii ani

Niccolò Paganini. Violonistul despre care se zvonea că a făcut un pact cu diavolul

Cum a murit Paganini?

Louis Armstrong, bărbatul de culoare care a revoluționat lumea Jazz-ului

Viața alături de Joe „King” Oliver

1925: Louis Armstrong și Hot Five:

Sharon Preston, fiica pe care Armstrong nu a recunoscut-o

Sharon Preston, fiica nelegitimă a lui Armstrong

Ultimii ani din viață ai legendei jazz-ului

„Cuibul de vulturi“ al dacilor. Ce secrete ascunde cetatea Băniţa, situl UNESCO

Cum se ajunge la Băniţa

„Cuibul de vulturi” al dacilor

Potrivit arheologilor, pe versantul de nord-vest a fost amenajată o platformă de luptă, lungă de 18 m,

Preluată în administrare de Consiliul Judeţean Hunedoara

Autorităţile au termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, prin care au preluat în administrare

Două decenii de eternitate: HORIA BERNEA – Un pictor și un om uriaș

„Un om genial, în sensul cel mai frumos al cuvântului”

– Cum s-a legat prietenia dvs. cu Horia Bernea?

„Pictura lui este total mistică”

Horia Bernea cu părintele Arsenie Papacioc

– V-a mărturisit vreodată cum a ajuns la credință?

– S-a întărit în credință spre sfârșitul vieții.

„Taine ce ni se arată în culori”

„Când intrai în Muzeul Țăranului, te cuprindea un fior”