Sistemul Suport de Decizie de Grup (GDSS)

Sistemulsuport
Sistemul suport
dedecizie
de deciziede
degrup
grup(GDSS)
(GDSS)
5.1 Procesul de decizii de grup
Procesul luării deciziilor în grup implică pe de-o parte grupul şi pe

de altă parte procesul decizional al acestuia.
 Grupuri. Termenul „grup” (sau munca în grup) se referă la două

sau mai multe persoane (de obicei până la 25) ale căror misiune este să
îndeplinească nişte sarcini şi să acţioneze ca un tot unitar. Grupul poate fi
permanent sau temporar. Grupul poate lucra într-unul sau mai multe locuri
şi membrii lui pot lucra concomitent sau în momente diferite. Un grup poate
fi un comitet, un grup de analiză, o echipă de executarea sarcinilor, un
comitet executiv sau o echipă permanentă.
 Natura deciziilor luate de grup. Deşi cele mai multe organizaţii
sunt structurate ierarhic, luarea deciziilor este un proces care îi implică pe
toţi membrii unei astfel de organizaţii. Grupul poate îndeplinii o sarcină
care implică luarea deciziilor sau care are legatură cu luarea deciziilor, cum
ar fi creearea unei liste scurte care să conţină alternative acceptabile sau
alegerea criteriilor pentru acceptarea unei alternative. Deciziile sunt luate în
cadrul unor şedinţe de grup. Şedinţele de grup sunt caracterizate de
urmatoarele activităţi şi procese:
- întâlnirile reprezentând o activitate comună, sunt susţinute de un
grup de oameni care au de obicei acelaşi statut (funcţie);
- rezultatul întâlnirii depinde într-o anumită măsură de
cunoştinţele, opiniile şi modul de a judeca al participanţilor;
- rezultatul întâlnirii depinde şi de persoanele care alcătuiesc
grupul şi de modul în care sunt luate deciziile;
- diferenţele de opinie sunt rezolvate ori de cea mai înaltă persoană
în grad sau de cele mai multe ori prin negociere sau arbitrare.
144 Sisteme suport pentru decizii
Dezvoltarea tehnologiilor pe plan software a permis o creştere a

eficienţei deciziilor de grup mai ales în cazul în care factorii implicaţi sunt
în locaţii geografice diferite: ţări, oraşe.
Turban [2007] evidenţiează câteva funcţii şi caracteristici ale
grupului de decidenţi:
- Grupul realizează o activitate de tip decizional sau de altă natură;
- Membrii grupului se află în locaţii diferite şi lucrează la
momente diferite de timp;
- Membrii grupului fac parte din acceaşi organizaţie sau din
organizaţii diferite, poziţionându-se pe nivelele ierarhice ale
acestor organizaţii;
- Grupul poate avea un caracter permanent sau temporar, iar
obiectivele de realizat pot fi pe termen scurt, mediu sau lung;
- Datele, informaţiile şi cunoştinţele de care are nevoie grupul pot
fi situate pe surse diferite, interne sau externe organizaţiei;
- Este foarte costisitor şi uneori imposibil de a aduna toti membrii
grupului în acelaşi loc şi în acelaşi timp;
- Grupul are o componenţă eterogenă şi membrii grupului posedă
expertiză şi o experienţă diferită;
- Deciziile luate de grup sunt mai uşor de implementat dacă toţi
membrii grupului avizează acest fapt.
Procesul de luare a deciziilor în grup se realizează prin întâlniri
reale sau virtuale sau sub alte modalităţi (tehnici Delphi, Branstorming,
Focus Grup).
Ouputul deciziilor de grup depinde în mare măsură de nivelul de
cunoştinţe, opinii, judecăţi şi raţionamente pe care le posedă componenţii
grupului. Structura grupului este importantă şi ea trebuie să depindă de
problema analizată, de clasă şi tipul acesteia. Realizarea unor echipe
virtuale devine în zilele noastre o cerinţă tot mai strigentă având în vedere
fenomenul de globalizare şi de realizare a componentelor unui produs în
locaţii geografice diferite pe glob.
Deciziile luate în grup pot fi avanatajoase sau dezavantajoase
procesului de decizie. Enumerăm în continuare principalele avantaje:
- grupul facilitează şi întăreşte procesul de învăţare a membrilor
individuali şi ajută la înţelegerea mai bună a problemelor
analizate;
Sistemul suport de decizie de grup (GDSS) 145
- grupul poate detecta mai bine eventualele erori şi omisiuni ce pot

şă apără în urma analizei de sistem având în acelaşi timp o
responsabilitate mai mare în furnizarea soluţiilor;
- prin efectul sinergetic grupul poate crea noi informaţii şi
cunoştinţe şi prin creativitate interactivă să furnizeze noi
alternative pentru rezolvarea problemelor şi găsirea unor soluţii
mai bune;
- grupul utilizând tehnică computerizată modernă, oferită de
sistemele INTRANET, EXTRANET, INTERNET, reţele de
calculatoare, poate realiza o comunicare mai bună şi mai rapidă.
De asemenea membrii grupului pot preveni mai bine, împreună
riscul, având capacitatea de moderare şi de echilibrare a
factorilor de risc ce ameninţă obiectivele startegice şi tactice ale
organizaţiilor.
Dezavantajele deciziilor de grup:
- Adeseori gândirea în grup împedică emiterea de noi idei,
îngrădeşte libertatea de exprimare;
- Munca în grup necesită un timp mai îndelungat deoarece timpul
de comunicare şi de exprimare nu este limitat;
- Există posibilitatea ca anumiţi membrii ai grupului prin poziţia
pe care o ocupă şi să domine o agendă de lucru, chiar dacă ideile
acestora nu sunt întotdeauna mai bune;
- Poate apare unori o tendinţă de înhibare în comunicare din partea
unor membrii ai grupului;
- Exista uneori tendinţa ca prin realizarea unor compromisuri să se
ajungă la soluţii de proastă calitate;
- În procesul de luarea deciziilor în grup apar adeseori şi timpi
neproductivi legaţi de perioadele de socializare, de timp de
aşteptare (air-time fragmentation) sau de influenţele negative ale
opiniilor (flaming);
- Grupul poate induce uneori blocări ale concentrării şi atenţiei
membriilor sau poate conduce la analize incorcte şi incomplete
datorită abundenţei de informaţii existente şi a timpului limitat în
care trebuie luată o anumită decizie;
- Uneori costurile elaborării deciziilor de grup pot fi ridicate
datorită necesităţii organizării unor simpozioane sau conferinţe
care să conducă la cele mai bune şi moderne decizii. Aceste
costuri devin foarte ridicate când evenimentele se desfăşoară în
locaţii exotice.
Organizarea întâlnirilor de grup poate fi sub formă branstorming,

tehnica Delphi.
Deciziile de grup utilizează cele mai noi tehnici şi metode ale
sistmelor computerizate de la elementele ce facilitează comunicarea şi
interconectarea până la metodele şi algorimtii specifici teoriei decizii de
grup (Borda, Condorect, funcţii de utilitate de grup etc.) prezente în
literatura de specialitate.
Pentru îmbunătăţirea lucrului în grup se încearcă eliminarea unei

părţi din aceste disfuncţii pentru creşterea beneficilor. Oamenii de ştiinţă
care studiaza comportamentul (experţi în personal, experţi în eficienţă etc.)
au încercat diferite abordări ale acestor probleme. Unele dintre ele se
numesc dinamici de grup şi în cadrul lor vom prezenta două metode
reprezentative.
Tehnica grupului nominal
Tehnica grupului nominal (NGT) este una dintre primele metode
manageriale create special pentru a sprijini munca în grup. Metoda elaborată
de Delbec şi Van de Ven (vezi Lindstone şi Turhoff [1975]), include o serie
de activităţi necesare în procesul de luare a deciziilor:
 generarea ideilor în scris în linişte;
 scrierea ideilor de către toţi participanţii pe o foaie de hârtie în
ordinea generării;
 serii de discutare a ideilor;
 stabilirea priorităţior în linişte;
 discutarea priorităţior;
 însuşirea priorităţilor din nou în linişte şi clasificarea lor.
Procesul grupului nominal se bazează pe o cercetare socio-politică, care
indică faptul că această procedură este superioară discuţiilor convenţionale ale
grupurior cu scopul de a genera o calitate mai bună, o cantitate mai mare şi o
distribuţie îmbunătăţită a informaţiei ce priveste stabilirea sarcinilor.
Succesul NGT şi a altor metode similare depinde în mare parte de
calitatea coordonatorului (abordările privind dinamica grupului necesită un
coordonator) şi de pregatirea participanţilor. De asemenea, acest tip de
abordare nu rezolvă însă mai multe disfuncţii legate de activităţile grupului
(cum ar fi frica de a vorbi, organizarea şi planificarea necorespunzatoare a
întâlnirilor, compromisuri şi lipsa unei analize corespunzatoare).
Metoda Delphi
Metoda Delphi, o altă tehnică veche de îmbunatăţire a activităţilor de
grup, a fost creată de Corporaţia RAND care se ocupă de coordonarea
grupurilor de experţi în luarea deciziilor (vezi Lindstone şi Turhoff [1975]).
Obiectivul acestei metode este de a elimina aspectele neplacute ale
interacţiunii dintre membrii grupului. Experţii nu trebuie să se întâlnească
faţă în faţă, ei nu-i cunosc pe ceilalţi experţi. Metoda începe de obicei cu
obţinerea unei opinii scrise din partea fiecărui expert (de exemplu, o
previziune) având în vedere preocuparea asupra acesteia împreună cu
argumentele care vin sa o întărească şi presupunerile ulterioare. Aceste
opinii ajung la coordonatorul Delphi, care redactează, clarifică şi rezumă
datele primare. Aceste opinii sunt ca feedbakuri anonime oferite tuturor
experţilor împreună cu o a doua rundă de întrebări sau alte chestiuni.
Întrebări şi feedbackuri continuă în scris, timp de câteva runde, devenind
mult mai specifice, până când se obţine un consens printre membrii grupului
sau până când experţii nu-şi mai schimbă părerile.
Metoda Delphi beneficiază de confidenţialitate, de opinii multiple şi
o comunicare de grup printre membrii care se bazează pe diverse opinii şi
presupuneri. În acelaşi timp evită mai multe efecte negative, cum ar fi un
comportament dominant, gândirea de grup şi încapăţânarea care sunt des
asociate întâlnirilor faţă în faţă. Metoda Delphi are şi câteva dezavantaje.
Funcţionează încet, este costisitoare şi de obicei se limitează la o chestiune
dată (cum ar fi previziunile tehnologice sau deciziile biunivoce).
5.2 Definiţii ale sistemelor suport de decizii de grup (GDSS)
Succesul limitat al metodelor NGT şi Delphi a adus la încercarea de

a folosi tehnologia informaţiei pentru a sprijini întâlnirile de grup. Principala
tehnologie se numeşte grup DSS (GDSS) sau câteodată sistem suport de
grup (GSS).
GDSS a evoluat pe masura ce cercetătorii în domeniul tehnologiei
şi-au dat seama că tehnologia poate fi dezvoltată pentru o varietate de
activităţi care în mod normal aveau loc în timpul întâlnirilor faţă în faţă
(cum ar fi generarea de idei, obţinerea unui consens, votarea şi rânduirea
anonimă). Au existat două şcoli de gândire GDSS: abordarea ştiinţelor
sociale, care a elaborat teorii sociologice şi cognitive despre oamenii care
lucrează în grupuri, pentru a determina ce fel de instrumente au cel mai
mare efect; şi abordarea tehnică care a examinat cum interacţionau oamenii
în cadru întâlnirilor şi a creat instrumente necesare îmbunătăţirii eficienţei şi
eficacităţii. De-a lungul timpului, ambele şcoli au recunoscut aspectele
pozitive ale fiecarui punct de vedere, ceea ce a dus la o fuziune eficientă

între cele două.
Ce este un sistem de decizie de grup? (GDSS)
GDSS poate fi definit în mai multe feluri. În opinia lui Huber
1990 , un GDSS reprezintă un set de programe aplicative (software), cu
suportul fizic adecvat (hardware), componenete de limbaj şi proceduri care
ajută un grup de oameni implicaţi într-o întâlnire legată de luarea deciziilor.
Un SSDG este un sistem intercativ bazat pe calculator care permite
găsirea unor soluţii de către grupul decizional pentru problemele
semistructurate şi nestructurate ale organizaţiei analizate.
Utilizarea modelării conceptuale adecvată acestor probleme de
decizii incorporată într-un astfel de sistem, ajută la creşterea productivităţii
actului decizional şi a calităţii acestuia.
Principalele carcateristici ale unui GDSS conform Turban [2007]

sunt:
- Susţine procesele decizionale de grup, facilitând automatizarea
unor subprocese necesare în luarea deciziilor prin utilizarea unor
tehnologii informatice corespunzătoare.
- Este un sistem informatic special proiectat pentru a putea rezolva
o problemă specifică de decizie sau o varietate de probleme de
decizii de grup ce apar pe diferitele nivele ierarhice ale
organizaţiei, şi care permite enunţarea de noi idei, rezolvarea
într-o manieră amiabilă a conflictelor şi generarea unui cadru
prietenos pentru emiterea soluţiilor corespunzătoare.
- El conţine un mecanism intern de supraveghere şi control a
procesului decizional de grup care să descurajeze
comportamentul negativ şi distructiv ce poate apărea în procesul
de comunicare şi de gândire al grupului.
- El permite un acces uşor şi rapid la informaţiile externe necesare
în luarea deciziilor, facilitând prelucrarea paralelă a informaţiilor
şi a ideilor generate de participanţii la procesul decizional
realizat în sistemul asincron de comunicare.
- Face posibilă în acelaşi timp, arhivarea fazelor decizionale
(intermediare) care au condus la rezultatul final, permiţând astfel
o reluare iteratvă a procesului de decizie dacă rezultatele nu
convin.
- Contribuie, de asemenea, la fixarea unui bord de probleme care

să permită luarea în considerare de obiective decizionale
multiple, unele dintre ele necunoscute la începutul procesului
decizional dar care pot fi inserate pe parcurs în soluţie, pe
măsura acumulării de noi informaţii şi cunoştinţe obţinute sau
deduse în procesul de comunicare între decedenţi.
GDSS-urile nu sunt sisteme ce includ modele sau algoritmi
decizionali ci instrumente hard şi soft ce contribuie la creşterea
performanţei sistemului de comunicare în procesul de luare a deciziilor.
Ele au următoarele carcateristici:
a) GSS este considerat de grup, ca un suport informatic care ajută la
regăsirea rapidă sau în timp util a informaţiilor din bazele de date
operationale sau în depozitele de date ale organizaţiilor.
b) Facilitează partajarea informaţiilor pentru întreg grupul sau pentru
membrii grupului utilizând în acest scop ecrane comune.
c) Permite utilizarea informaţiilor pentru pachetele software
specifice de modelare a deciziilor care nu sunt integrate în GSS.
GDSS este considerat un capitol al unui domeniu mai vast si anume
al Sistemelor Suport de Grup (GSS) sau sisteme de întâlnire electronice
(EMS). EMS sunt definite de Dennis [1988] dupa cum urmează:
Un mod de lucru bazat pe o tehnologie a informaţiei (IT) care
sprijină întâlnirile de grup şi care poate fi distribuit geografic şi temporal.
Sarcinile de grup includ, fară a se limita la aceasta, comunicare,
planificare, generarea de idei, rezolvarea problemelor, discutarea
subiectelor abordate, negocieri, soluţionarea conflictelor, analiza de sistem
şi design precum şi activităţi ce presupun o colaborare între membrii
grupului cum ar fi pregatirea şi împărţirea documentelor.
Obiectivul GDSS este îmbunătăţirea productivităţii şi eficienţei
întâlnirilor care au drept scop luarea deciziilor fie prin accelerarea acestui
proces, fie prin sporirea calităţii deciziilor. GDSS încearcă să sporeasca
beneficiile muncii în grup şi să micşoreze disfuncţiile prezentate. Aceste
obiecvtive sunt realizate prin acordarea unui sprijin membrilor grupului
pentru schimbul de idei, opinii şi preferinţe.
DeSanctis şi Gallupe [1987] au împărţit tehnologiile GDSS în trei
nivele care diferă dintr-un punct de vedere a ajutorului oferit unui grup
specializat în luarea deciziilor:
 Nivelul 1: Sprijinirea procesului
 Nivelul 2: Sprijinirea procesului de luare a deciziilor
 Nivelul 3: Reguli de ordine
Avantajele sistemelor suport de decizii de grup (GDSS):

 Sprijină procesarea paralelă a informaţiei şi generarea de idei;
 Oferă informaţii complete unor grupuri mai mari, cunoştinţe şi
tehnici pentru a participa la aceeaşi întâlnire;
 Permite grupului folosirea tehnicilor sau a metodelor structurate
sau nestructurate pentru îndeplinirea sarcinilor;
 Oferă acces rapid şi uşor la informaţii externe (via intranet sau
internet);
 Îi ajută pe participanţi să înţeleagă problema global;
 Oferă o structură care se bazează pe procesul de planificare, care
menţine grupul la zi cu problemele;
 Mai mulţi utilizatori pot interacţiona simultan;
 Înregistrează automat orice informaţie care trece prin sistem
pentru analize viitoare.
Nivelul 1 : sprijinul acordat procesului în sine
Obiectivul primului nivel GDSS este să reducă sau să îndepărteze
barierele care stau în calea comunicării. Un GDSS realizează acest lucru
prin:
 Mesaje electronice între membrii grupului;
 Reţele care leagă computerul personal al fiecărui membru de
calculatoarele celorlalţi membri;
 Un ecran comun care poate fi accesat de pe calculatorul fiecărui
membru sau poate fi amplasat într-un loc central pentru o
recepţie maximă;
 Idei anonime şi voturi anonime pentru a încuraja participarea
membrilor grupului care preferă să rămână anonimi;
 Fiecărui membru al grupului i se solicită idei şi voturi pentru a
încuraja participarea şi a spori creativitatea;
 Rezumate şi expuneri de idei şi opinii, inclusiv rezumatele
statistice şi expunerea voturilor pe ecranul comun;
 Un format pentru o agendă cu care sa fie de acord grupul, pentru
a organiza întâlniri;
 Expuneri continue ale agendei, la fel ca şi a altor informaţii
pentru a menţine un anumit orar al întâlnirilor.
Nivelul 2: sprijinul acordat luarii deciziilor

La acest nivel, software-ul (programele aplicative) aduce în plus
anumite tehnici pentru modelarea şi analizarea deciziilor. Nivelul 2 al GDSS
încearcă să reducă nesiguranţa şi să intervină în procesul luării deciziilor
oferind metode sistematice pentru optimizarea executării sarcinilor.
Caracteristicile acestei categorii includ:
 Planificare şi modele financiare;
 Arbori de decizie;
 Modele de evaluare a probabilităţii;
 Modele de alocare a resurselor;
 Modele de judecată socială
Nivelul 3: Reguli de ordine (funţionare)
Acest nivel se adreseaza procesului de luare a deciziilor cu scopul de
a controla timpul, conţinutului sau modelele de mesaje. La acest nivel se
adaugă un software special care conţine reguli de ordine. De exemplu,
anumite reguli pot determina momentul în care se vorbeşte, răspunsul
potrivit sau regulile de votare.
5.3 Tehnologia sistemelor suport de decizie de grup (GDSS)
În mod curent există trei opţiuni tehnologice pentru a furniza GDSS.

O facilitate pentru întâlniri electronice cu scop special, facută pentru GDSS;
un laborator computerizat cu un obiectiv general care dublează facilităţile
GDSS şi internetul, intranetul sau software-ul de reţea care îi permite
grupului să lucreze de oriunde s-ar afla şi în orice moment.
Hardware-ul (suportul fizic)
Un grup poate utiliza mai multe tipuri de baza de configuraţii hardware:
 Un singur calculator. Participanţii se adună în faţa unul
calculator în timp ce persoana accesează şi introduce date şi
modele. Pe ecran se prezintă grupului o serie de întrebări la care
se primesc răspunsuri în ordinea importanţei lor. În final se
indică o decizie un astfel de sistem aduce foarte puţine beneficii.
 Calculatoare şi terminale. Aceasta este o colecţie de camere de
lucru, fiecare echipată cu terminale de unde membrii pot vota.
Aceste terminale sunt ortabile şi pot fi transportate foarte usor.
Se poate opera usor cu ele dar au capacităţi limitate. Astfel de
terminale pot accesa e-mailul sau pot fi conectate la reţea.
 O cameră de luare a deciziilor. Aceasta este o facilitate GDSS

creată pentru întâlniri electronice.
 GDSS distribuite. Participanţii se află în diferite locaţii folosind
calculatoare reţele şi sisteme standard de operare. Cu ajutorul
reţelelor ei pot coopera. Această configuraţie a devenit cel mai
folosit GDSS, mai ales odată cu creşterea rapidă a popularităţii
sistemelor cum ar fi Lotus Domino/Notes şi Netscape
Communicator. Distribuirea GDSS se realizează prin intermediul
capacităţilor corporaţiilor intranet şi internet de comunicare şi
cooperare.
Software-ul (programele aplicative)
Software-ul GDSS include module care se ocupă de individ, de grup
de proces şi de anumite sarcini. De exemplu, software-ul pote include
comenzi de rutină speciale pentru îmbunătăţirea procesului de luare a
deciziilor şi a unei interfeţe cu utilizatorul uşor de folosit şi flexibilă.
Software-ul îi permite fiecărui individ să utilizeze în particular: colecţiile
obişnuite de text şi crearea de dosare, grafică şi managementul bazei de
date. Trăsăturile tipice ale unui astfel de soft sunt:
 Un rezumat numeric şi grafic al membrilor grupului, al ideilor şi
al voturilor;
 Programe pentru calcularea alternativelor de decizie, înregistrare
anonimă a ideilor, o selecţie formal a liderului de grup, runde
progresive de vot pentru a se ajunge la un consens, sau
eliminarea informaţiilor redundante în timpul şedinţelor.
Transmisii de text şi de date printre membrii grupului, între membrii
grupului coordonator, şi între membrii şi un depozit de date sau documente
centrale
Componenta umană
Componenta umană a GDSS include membrii grupului şi
coordonatorul, care este ca şi „şoferul” grupului, operând cu suportul fizic şi
cu programele aplicative furnizând informaţiile de care grupul are nevoie.
Procedurile
Componenta finală a GDSS este alcătuită din proceduri care
uşurează folosirea tehnologiei de către membrii grupului. Aceste proceduri
pot fi aplicate doar hardware-ului şi software-ului sau pot să includă şi
reguli privind discuţia verbală dintre membrii şi desfăşurarea evenimentelor
în cadrul întâlnirii. Odată cu dezvoltarea lui pentru GDSS, multe proceduri
legate de tehnologie sunt la fel de uşor de folosit ca cele din Windows.
Programe aplicative
(software-ul)
Baze de date GDSS-ului
Model de baza
Procesare
Interfata cu utilizatorul
Procedurile de coordonare de grup
Ecran comun
Membrii grupului
Sursă Turban [2007]
Figura 5.1 Un model GDSS
Cele mai utilizate software-uri (programe aplicative) GDSS sau

pachete de programe aplicative care sunt folosite într-o cameră de decizie:
 Sistemul de grup pentru Windows (şi pentru DOS) de la
Corporaţia Ventana, Tucson. Acesta este un set complet de programe
aplicative pentru întâlniri electronice.
 VisionQuest (de la Collaborative Technologies Corporation,
Austin Texas). Acest produs sprijină o multitudine de funcţii interactive de
echipa cum ar fi controlul asupra agendei, acordarea priorităţilor, generarea
de idei şi documentarea asupra activităţilor. De asemenea, sprijină întâlniri
în care participanţii se află în locaţii diferite şi pot chiar să comunice în
momente diferite.
 Lotus Domino/Notes (Lotus Development Corporation,

Cambridge MA). Acest software a iniţiat munca în colaborare pe documente
şi acces la baza de date care duce la luarea deciziilor sau la împărţirea datelor.
 Netscape Communicator (de la Netscape Communications
Corp., Mountain View, CA). Acest software oferă multe din funcţiile Lotus
via internet şi motoare de căutare.
 TBCWorks (de la Universitatea din Georgia, Atena). Acesta
este un pachet GDSS bazat pe internet. Funcţionează pe serverele Unix şi se
poate acesa prin browsere (programe de explorare) de internet.
O privire de ansamblu asupra diferitelor unelte şi a relaţiei lor cu
principalele activităţi GDSS este prezentata în figura 5.2.
Activitate
Generare Brainstorming electronic
de idei Prezentator
Tabla pentru prezentare
Generare
de idei Clasificator
Tabla pentru prezentare
Planificarea
etapelor
Stabilirea
proprietăţilor Votare
Întâlnire Analiza alternativă
managerială Sondaj
Ancheta opiniilor
Dezvoltarea
procedurilor
de idei Modelator de activităţi
Analiza alternativă
Participanţi
Documentaţie
Documentaţie proprie
Acumularea Jurnal personal
cunoştinţelor Monitorizarea
şi prezentarea evenimentelor
lor
Sursă Turban [2007]
Figura 5.2 Principalele activitati dintr-un GDSS
5.4 Instrumente utilizate de decidenţii de grup
Aceste instrumente sunt disponibile în Microsoft Windows şi Office

2007 pe Internet sau pe Intranetul organizaţiilor particulare ce utilizează
deciziile de grup. Comunicarea poate fi sincronă (în timp real) sau asincronă
prin realizarea ei la diferite momente de timp (prin e-mail, prin bloguri,
SMS-uri). Este important ca intrumentele de comunicare să fie compatibile
între ele: videoconferinţe, conferinţe internaţionale, audio conferinţe, mesaje
instantanee verbale sau video, sesiuni de branstorming, sistemul de
comunicare pe net etc.
Sistemele cu caracter general (sincrone sau asincrome) utilizate de
decidenţii de grup pot fi: instrumente de reţea, ecrane partajate, utilizarea
portalelor coorporative pentru comunicare, colaborare şi cercetare, fişiere
pratajate, grafice audio-video, crearea de pagini web cu legături etc.
Instrumentele care ajută şedinţele virtuale pot fi de tipul:
WebEx.com, gotomeeting.com, Centra Emeeting, Genesys Meeting Centre,
Placeware. Utilizarea şedinţelor virtuale contribuie şi la micşorarea
costurilor deoarece se reduc costurile de transport şi de cazare ale membrilor
grupului.
Posiblitatea de partajare a ecranului obţinută prin utilizarea unor
softuri adecvate permite membrilor grupului să lucreze simultan la acelaşi
document care este vizualizat pe ecranul PC-ului. Schimburile de idei pot fi
realizate foarte uşor cu ajutorul creionului luminos atingând ecranul sau prin
utilizarea tastaturii. Un astfel de instrument pentru deciziile de grup este
reţeaua GROOVE (adresă groove.net) care permite atât crearea şi editarea
de documente utilizând sistemul deciziilor de grup. Sistemul groove.net al
firmei Microsoft pentru reţele de calculatoare este un soft ce permite
procesul de partajare (sharing).
Software-ul specific deciziilor de grup este adesea integrat în alte
sisteme de soft cum ar fi spre exemplu LOTUS, MICROSOFT, WEB. Adrese
utile sunt: microsoft.com, grupsystems.com, ibm.com, soft word/lotus.
Instrumentul informatic Lotus Notes/DOMINO şi Lotusphere ce se
află la adresa ibm.com/software/lotus permite colaborarea între utilizatori
prin accesul partajat la informaţii şi documente pe baza unui program de
ordonanţare, care face accesul în timp util la milioanele de documente pe
care le deţin organizaţiile particulare şi la cunoştinţele pe care acestea le
posedă.
Problema partajării documentelor şi cunoştinţelor implică şi realizarea
unui sistem de securizare adecvat care să recunoască parolele de acces la
diferite tipuri de informaţii.
Există instrumente soft pentru deciziile de grup mai simple, dar şi

instrumente complexe adecvate firmelor mici ce sunt utilizate în
managementul de conducere referitor deciziile de grup. Instrumentele pentru
sistemele de grup pot conţine şi modele decizionale, dar şi elemente simple
care asigură o comunicarea rapidă.
Implementarea sistemului GDSS/GSS poate fi realizată pe trei căi
şi anume:
a) utilizarea unor „încăperi” (săli de conferinţă) decizionale dotate
cu sisteme de calcul corespunzătoare care să faciliteze luarea
unor decizii de grup eficiente;
b) utilizarea unui instrument multifuncţional (laboratoare de
calculatoare) care permite rezolvarea unor obiecte decizionale
multiple;
c) sisteme de decizii de grup bazate pe INTERNET ŞI INTRANET.
Utilizarea WEB-ului în sistemele decizionale de grup permite:
- o îmbunătăţire în managementul deciziilor, în proiectarea
site-urilor şi a metodelor utilizate de sistemele decizionale de grup;
- realizarea unei interfeţe prietenoasă între utilizatorii grupului
prin folosirea unor instrumente grafice sugestive;
- o îmbunătăţire a comunicării prin folosirea reţelelor locale dar şi
a celor nelocale între organizaţii, folosind în acest scop uneori şi
sisteme în timp real.
Este necesar de a promova prin diferite mijloace, necesitatea
sistemului de colaborare între managerii diferitelor organizaţii şi de a crea
un climat propice care să impună ca o necesitate utilizarea mijloacelor şi
metodelor moderne de soft în procesul decizional.
Agrev [2000] consideră că trebuie parcurşi trei paşi pentru a stimula
şi a disimina procesul de colaborare dintre factorii decizionali ai grupului.
Pasul 1. Să se cunoască ceea ce se doreşte, adică membrii grupului
să-şi definească clar obiectivele şi măsurile de performanţă cu care acestea
vor fi cuantificate.
Pasul 2. Determinarea restricţiilor privind resursele utilizate. Aceste
restricţii se referă la repartizarea geografică a membrilor grupului, precum şi
la sistemul de restricţii privind relaţiile şi motivaţiile membrilor grupului.
Pasul 3. Stabilirea instrumentelor ce vor fi utilizate pentru a surmonta
restricţiile impuse asupra resurselor.
Deciziile de grup implică crearea unui mediu de lucru adecvat care
să faciliteze cât mai bine procesul de colaborare între toţi factorii implicaţi.
5.5 Medii de lucru pentru deciziile de grup
Pentru a realiza o bună colaborare şi comunicare între diferiţii

parteneri de afaceri ai organizaţiei este necesară existenţă unui mediu
adecvat acestui proces.
Astfel de medii sunt create de intrumente ca: Lotus, Notes/Domino
sau Cybozu Share 360 (cybozu.com). Se impune de asemenea crearea de
protocoale care să permită o standardizare a comunicării şi o integrare mai
uşoară a diferitelor aplicaţii. Un astfel de standard se găseşte la adresa
webdav.org.
Colaborarea online este foarte utilizată, dar uneori comunicarea face-
to-face nu trebuie ocolită. Unori oamenii au nevoie de un contact vizual şi
de prezenţa fizică ale partenerilor pentru a putea participa cu rezultate mai
bune la procesul decizional de grup.
Noile tehnologii permit ca în timpul comunicării la distanţă să se
realizează şi o vizualizare a interlocutorului utilizând în acest scop tehnici
computerizate ce interpretează mimica interlocutorului (persuasive
computing) şi ajută astfel la o mai bună colaborare.
Pentru realizarea colaborării se folosesc diferite instrumente pornind
de la cele prin voce (VOIP) şi ajungând la cele care utilizează reţelele de
internet cu protocoalele speciale cum ar fi: Lotus, EpicData, FileNet etc.
Comunicarea prin voce permite factorilor decidenţi din sitemul
comercial, să obţină costuri scăzute, să reducă necesităţile hardware ale
serverelor pentru aplicaţii, să realizeze o securizare mai bună şi o optimizare
a timpului evitând deplasările.
Colaborarea realizată prin conferinţe ad-hoc de tip audio, video
utilizează instrumente rapide de comunicare şi aduce o serie de avantaje.
Aceste avantaje pe care le resimte şi utilizatorul final privesc eliminarea
unor întreruperi nedorite prin realizarea unor filtrări inteligente a
informaţiilor vehiculate în procesul de comunicare, creşterea rapidităţii în
luarea deciziilor prin accesul în timp real la informaţii.
Reţeaua de colaborare de grup se referă la produsele software care
se adresează unor proiecte şi unor procese de colaborare între mai mulţi
decidenţi. Aceste metode permit o îmbunătăţire a cunoştinţelor celor care
participă la astfel de colaborare în grup, iar procesele de comunicare şi
negociere se realizează într-un mediu integrat.
Una din cele mai moderne tehnici, utilizată în procesul de decizii de
grup, este produsul WIKI care este un software disponibil pe un site web ce
permite utilizatorilor de a crea şi edita pagini web utilizând browser web.
De asemenea, el permite realizarea unor hiperconexiuni şi dispune de o
sintaxă foarte simplă fiind destinat în special pentru realizarea unor produse,
utilizabile în procesul deciziilor de grup. Termenul wiki semnifică viteză şi

prin această se poate scrie un acelaşi document de mai mulţi membrii ai
grupului. Adrese utile sunt en.wikipedia.org/wiki/Wiki/ şi wiki.org.
Această tehnică a fost extinsă şi la bloguri, purtând denumirea
wikilog, permiţând participarea mai multor persoane la crearea unui blog.
Tehnica mai este cunsocută şi sub denumirea de bliki. Crearea unui wikilog
este un proces de grup în care colectarea, schimbarea şi ştergerea
informaţiilor poate fi realizată de către orice membru al grupului ce are
accesul permis la blog. Există o serie de aplicaţii mai ales comerciale care
utitilizează această tehnică şi se prevede ca în 2010, 50% dintre companiile
din SUA să utilizeze acest instrument (WikiThat.com.2005).
Colaborarea prin sistemul HUBS implică o reţea ce utilizează şi
dispozitive optice pentru a realiza o mai bună comunicare între producători,
furnizori şi comercianţi în scopul reducerii stocurilor, a creşterii flexibilităţii
şi transparenţei lanţului de distribuţie pe internet (Turban 2006).
Reţelele de lucru colaborative sunt, de regulă, integrate în lanţul de
furnizare pe verticală, dar mai nou, aceste reţele utilizate împreună cu webul
permit să se realizeze colaborarea în orice punct din reţea şi, de asemenea,
să permită intrarea unor noi membrii în reţea precum şi colaborarea cu
agenţi software ce faciliteaza schimbul de informaţii între oamenii de
afaceri. (bussines-to business(B2B)) vezi logility.com
În vederea unei mai bune comunicări şi colaborări şi acces la
informaţiile de pe Web se utilizează portale de comunicare pentru
întreprinderi şi corporaţii, care permit accesul la informaţiile aflate în afara
ascestor organizaţii.
Tehnica de grup este folosită în proiectarea, planificarea şi evaluarea
proiectelor.
Proiectarea realizată în grup include tehnici de partajare a
specificaţiilor, a rezultatelor de test, a schimburilor ce intervin în proiect,
utilizând în acest scop, prototipurile online pentru a obţine un feedback mai
bun şi mai rapid din partea clienţilor.
Se reduc astfel costurile şi se realizează o mai bună integrare şi
comunicare prin canale de tip online (vezi caterpillar.com). Proiectarea se
poate realiza şi în medii virtuale, General Motors a utilizat aceste tehnologii
în proiectarea de noi modele.
Utilizarea tehnicii de grup în realizarea planificării pentru lanţul de
distribuţie are drept obiectiv sincronizarea producţiei şi planului de
distribuţie în scopul optimizării utilizării resurselor, a reducerii stocurilor şi
de a creşte responsabilităţile clienţilor.
CPFR (Collabortaive planning forcasting and replenishment) este
un proiect vast industrial care permite realizarea unei comunicări între

diferiţi actori decizionali utilizând un cadru standard pentru colaborarea şi
planificarea de-a lungul lanţului de distribuţie. Scopul sistemului CPFR este
de îmbunătăţire a procesului de predicţie, pentru toţi partenerii aflaţi în lanţul
de distribuţie şi de a comunica apoi rapid aceste predicţii membriilor săi,
utilizând în acest scop informaţii partajate dintr-o serie de aplicaţii. Principalii
actori în lanţul de distribuţie sunt: producători, furnizori, comercianţi.
Se realizează o coordonare atât în plan prezent, cât şi în plan viitor
pe baza realizării unei bune prognoze a problemelor ce apar în acest lanţ şi a
comunicării rapide a rezultatelor tuturor participanţilor. Strategia utilizări de
CPFR a fost utilizată într-o serie de aplicaţii din domeniul industrial şi
comercial (vezi vics.org/committees/cpfr.). De asemenea, ea a fost utilizată
cu succes în managementul stocurilor. (Software adecvate pot fi date de
Cactus Comunication, JDA software, logility.com, sears.com, gnx.com).
5.6 Procesul de creativitate în luarea deciziilor de grup
Creativitatea într-un GDSS este un proces complex. Ea implică
inventivitatea, independenţa individualitatea etuziasm, flexibilitate. Aceste
caracteristici sunt cunoscute sub denumirea TTCI (Torrance Test of
Creative Thinking). Creativitatea este stimulată de existenţa unui mediu
propice pentru elaborarea de idei noi.
Eficienţa creativităţii este dată nu numai de numărul ideilor generate,
dar şi de calitatea acestora. Creativitatea conduce la creşterea eficacităţii
soluţiilor obţinute îndeosebi pentru probleme noi pentru care nu există tipare
de rezolvare standard.
Există o serie de factori a mediului de comunicare care pot stimula
creativitatea cum ar fi de exemplu: sedinţele de branstorming sau apariţia
unor contradicţii între membrii grupului ceea ce conduce la aducerea de noi
argumente şi idei care să sprijine şi să explicitize mai bine propunerile
făcute, îmbunătăţind astfel portofoliul cu noi idei (creativethink.com).
Datorită dezvoltării mijloacelor moderne de calcul ce sprijină
sistemul decizional şi datorită progreselor înregistrate în domeniul
comunicării, apar noi elemente care să stimuleze procesul de creativitate
trecând peste barierele geografice şi de limbaj. Astfel brainstormingul
electronic constituie un mijloc des folosit pentru a stimula creativitatea chiar
şi în medii turbulente.
Există pachete de programe care întăresc procesul de creativitate al
gândirii umane şi care furnizează strategii de marketing sau alte informaţii
utile în procesul de branstorming.
Creativitatea implică o îndepărtare de la modelul analitic în prima
fază ca apoi în faza finală (de îmbunătăţire iterativă a ei) să apeleze din nou
la modele normative.
Schimbul de informaţii şi cunoştinţe între membrii grupului în
etapele procesului decizional poate încuraja procesul generării de noi idei.
Există uneori şi pericolul să se piardă anumite rezultate ale procesului din
cauza bombardării grupului cu prea multe informaţii (vezi Denis [2004]).
Este necesar, pentru a preveni astfel de pierderi să se urmărească rezultatele
intermediare.
Au apărut noi metode care contribuie la îmbunătăţirea actului
decizional înglobând şi elementele de creativitate în acest proces, cum ar fi
de exemplu un pachet de simulare adecvat acestui proces. Acest simulator
generează aleator o multitudine de idei către decidenţii individuali, cu
scopul de a vedea reacţiile acestora (viteză şi număr de idei noi generate).
De asemenea, se utilizează hărţi de cunoaştere (Banxia,s, Decision
Explorer) care ajută la înţelegerea mai bună a problemelor ce au anumite
informaţii lipsă, de a dezvoltă un cadru general care să întărească procesul
de creativitate. Aceste hărţi cognitive ne arată modul în care conceptele sunt
legate unele de altele, ajutând în acest mod utilizatorul să-şi organizeze mai
bine ideile având la dispoziţie şi o reprezentare virtuală.
Există software-uri care posedă o comportare inteligentă cum ar fi
agenţi inteligenţi de generaţie a treia şi a patra. Agenţii inteligenţi de tip
smart boots pot ajuta sistemul GDSS. Aceştia pot identifica concepte
importante necesare în procesul de elaborare de noi idei şi de a executa
anumite activităţi de căutare de informaţii şi cunoştinţe necesare acestui
proces mai repede decât factorul uman.
Cercetătorul Rasmus 1995 descrie trei instrumente ce ajută
procesul de creativitate.
- Primul (COPYCAT) este un program care caută analogiile în
tiparele documentelor. El utilizează mai mulţi agenţi inteligenţi
pentru a găsi analogiile în şirurile de litere. Deci, programul are
capacitatea de anticipare inteligentă a anumitor transferări de
date şi cunoştinţe şi de a găsi analogii asemănătoare cu cele ce ar
putea fi găsite de factorul uman.
- Al doilea instrument soft denumit TEBLETOP este capabil de a
găsi analogii între date, informaţii şi cunoştinţe.
- Al treilea sistem (AARON) utilizează o bază de cunoştinţe
autocumprinzătoare pentru a prelucra în mode rapid cunoştinţele
în vederea elaborării altora noi.
Un alt instrument care ajută la generarea de idei pe cale electronică,
şi utilizat pentru rezolvarea unor probleme speciale este GOLDFIRE. Acest
soft este capabil de a citi, înţelege şi de a extrage conceptele cheie din

diferite baze de date ale companiilor, ale internetului şi intranetului. Acest
instrument software crează soluţia problemei, pe baza unui arbore
decizional şi furnizează o sinteză a conţinutului tehnic, din cele mai
relevante documente analizate. El se bazează pe teoria rezolvării inventive a
problemelor. El poate examina peste 2000000 de tipare, realizând clasificări
pe diferite nivele de inventivitate şi ţinând seama de noile informaţii ce apar,
este capabil să insereze şi inovaţiile de succes din domenile colaterale. Acest
instrument informatic creativ numit TRIZ este descris pe web-sites la
adresa triz-journal.com şi ideationtriz.com.
Softurile care facilitează creativitatea umană pot avea funcţii
specifice sau pot utiliza asocieri de cuvinte şi întrebări pentru a ghida
utilizatorul în direcţii neexplorate de gândire, diferite de tiparele obişnuite
pe care acestea le are. Ele pot utiliza diferite abordări pentru a transpune
într-o formă viabilă fluxul de idei ale utilizatorului (vezi creativethink.com).
5.7 Sisteme suport pentru negociere
Conflictele între cei care iau deciziile, se pot naşte din opinii diferite
în ceea ce priveşte interesul sau obiectivele fiecăruia şi din limitări
cognitive. Negocierea este una dintre abordările cele mai potrivite pentru
rezolvarea conflictelor, mai ales în mediul GDSS.
Nevoia de negociere apare în două tipuri diferite de dispute:
 interesele negociatorilor sunt fundamental opuse, cum ar fi în
cazul negocierilor contractuale sau în disputele legate de muncă;
 negociatorii au aceleaşi obiective de bază, dar evaluările
priorităţilor obiectivelor sunt diferite (în alocarea resurselor şi
problemelor de buget, planificarea evenimentelor catastrofice şi
analiza sistemului, crearea şi implementarea lui).
Mecanismele de rezolvare a conflictelor reprezintă un aspect
important al creării GDSS. Când există un conflict, găsirea soluţiilor de
compromis este o activitate de baza a sistemelor care sprijină negocierea
(NSS). GDSS poate oferi o structură pentru negocieri.
Există metode care aduc avantaje în sprijinirea negocierilor.
De exemplu, Robinson şi Fickas [1997] spun ca negocierile au trei etape de
bază: detectarea conflictelor, generarea unei soluţii şi alegerea unei soluţii.
Ei prezintă un model, o metodă, un cod prototip pentru a asista la procesul
negocierilor.
S-au propus un număr de modele care descriu procesul negocierii.
Printre ele modelul de agent aste cel mai des utilizat. Unele metode care
folosesc această tehnică s-au transformat în prototipuri acolo unde cei care
se ocupă de probleme au operatori inteligenţi care conduc negocierile şi de
la care se aşteaptă performanţa. Aceşti operatori se numesc brokeri
electronici atunci când sunt folosiţi pentru realizarea de contracte automate
în comerţul electronic. Deciziile ajută oamenii să identifice conflictele şi să
le rezolve. O categorie specială este rezolvarea conflictelor prin negociere.
5.8 Metode de fundamentare a deciziilor de grup
5.8.1 Concepte de bază privind deciziile de grup
Grupurile ajung la o decizie în general printr-o formă sau alta de vot

şi în acest proces pot apare dificultăţi. Cea mai simplă procedură de vot este
regula majorităţii simple. Această regulă sugerează că un grup ar trebui să
prefere varianta a variantei b dacă majoritatea membrilor săi preferă strict
varianta a variantei b. Dacă un număr de persoane din grup preferă în mod
egal varianta a variantei b şi un număr identic de persoane varianta b
variantei a atunci grupul ar trebui să fie indiferent faţă de variantele a şi b.
Membrii care sunt indiferenţi intre a şi b nu sunt luaţi în calcul şi astfel nu
afectează preferinţa grupului.
Vom începe printr-un exemplu. Fie trei indivizi şi trei variante a, b şi
c. Să presupunem că cei trei exprimă următoarele preferinţe:
Persoana 1 : a 1 b 1 c
(5.1)
Persoana 2 : b 2 c 2 a
Persoana 3 : c 3 a 3 b

Vom indica prin operatorul g preferinţa la nivelul grupului. Astfel,
regula majorităţii simple ne duce la următoarele concluzii:
g
a b , din moment ce 2 din 3 preferă a lui b
g
b c , din moment ce 2 din 3 preferă b lui c
g
c a , din moment ce 2 din 3 preferă c lui a
Observăm că această regulă de decizie poate duce la preferinţe de
grup netranzitive.
Exemplul precedent omite însă un aspect foarte important. Regula
majorităţii simple este foarte rar folosită pentru compararea tuturor
variantelor simultan. Votul este în general iterativ, eliminându-se rând pe

rând câte o varianta, până se ajunge la un rezultat final. Pentru exemplul
nostru, ar putea fi comparate mai întâi a şi b, pentru ca apoi, varianta
a a
preferată să fie comparată b  

c 
  c (5.2) cu cealaltă variantă
b b
„finalistă” c: c 


a
  a
(5.3)
Dacă în schimb, s-ar fi început prin compararea lui b şi c, s-ar fi
ajuns la alt rezultat şi anume, varianta a. La fel, dacă s-ar fi comparat în
prima etapa a şi c, atunci alegerea finala ar fi b. Ajungem la concluzia că
varianta finala aleasă de grup depinde numai de ordinea în care sunt
comparate variantele.
Această problemă mai are un aspect important. Să presupunem că
preferinţele celor trei membrii ai grupului sunt ca în (5.1) şi mai mult, că
primul individ cunoaşte preferinţele celorlalţi doi. Dacă alternativele
comparate în prima etapă sunt a şi b iar apoi, învingătoarea este comparată
cu c, atunci primul individ va putea prezice ca alegerea finala va fi c: vezi
(5.2). Să presupunem însă ca el minte în legătură cu adevărata sa preferinţă,
în timp ce ceilalţi îşi exprimă onest preferinţele. Dacă el spune că preferă:
a b
b 1 c 1 a atunci alegerea finală va fi  
b
  b
c
Astfel, minţind, el se asigură că grupul selectează b, varianta pe care el

o preferă „adevăratei” alegeri de grup, care ar fi fost c. În aceste circumstanţe
particulare simpla regula a majorităţii îl încurajează să mintă sau, altfel spus,
să voteze tactic. Acest lucru este cu siguranţă puţin îngrijorător.
La baza deciziilor de grup stau Teorema lui Arrow şi cele şase
axiome ale sale.
Teorema lui Arrow
Începem prin expunerea formala a problemei care ne va servi drept
exemplu în cea mai mare parte a acestui paragraf. Să presupunem ca avem
n persoane care sunt împreună responsabile pentru alegerea unei acţiuni
dintr-o mulţime de acţiuni posibile. Vom nota cu   i relaţia de preferinţă
slabă a individului i. Atunci vom scrie a   i b dacă el preferă varianta a cel
puţin la fel de intens ca şi pe b.
Având astfel cei n indivizi şi preferinţele lor   i , i = 1, 2, ... n,
problema poate fi definită foarte simplu. Trebuie să găsim o modalitate de a
obţine de la ei o ordine preferenţială valabilă pentru întreg grupul. Vom nota
 
o astfel de preferinţă cu  g şi bineînţeles că relaţia a  g b este interpretată ca
preferinţa grupului pentru a în detrimentul variantei b. Sistemul de votare
g
sau mecanismul prin care  1 2 n
 ,  , ...  sunt combinate pentru a se obţine 
este referit în general ca fiind constituţia grupului. Aceasta terminologie

subliniază intenţia de a oferi un mod de construire a expresiei  g indiferent
de natura preferinţelor  1 2 n
 ,  , ...  .
În general este bine ca preferinţele individuale ale decidenţilor,   ,
i
să fie rezultatul unei analize a utilităţii aşteptate, însă pentru scopul analizei
noastre acest lucru nu este necesar. Decidenţii îşi pot stabili preferinţele în
funcţie de intuiţie, pe baza unor reguli cum ar fi maximin, minimax sau
orice alt criteriu decizional. Scopul nostru este să identificăm o regulă de
votare care, pornind de la preferinţele individuale, să ne ofere o ordonare a
acţiunilor la nivelul grupului. În general, acest proces poartă denumirea de
probleme decizionale la nivel de grup. Când numărul decidenţilor este însă
foarte mare vom avea de-a face cu probleme de alegere socială. O ultima
remarcă despre acest context este ca ordinea preferenţială individuală  
i
poate fi de naturi diferite. Ea poate fi egoistă, însemnând că individul se

exprimă numai în funcţie de interesele personale, indiferent ce impact ar
putea avea acestea la nivelul grupului; sau poate fi altruistă, când individul
urmăreşte bunăstarea întregului colectiv.

Aşadar, cum ar trebui  g să rezulte din  1 2 n
 ,  , ...  ? Arrow (1951)
sugera că următoarele axiome creează cerinţele minime de corectitudine şi
raţionalitate pe care le putem pretinde acestui proces de decizie. El a arătat,
că acestea sunt mutual contradictorii.
Axioma 1: Ordonarea slabă

1 2 ... n şi g sunt toate relaţii de ordine slabă.
 ,  ,  
Astfel, rezultatul prelucrării unor preferinţe slabe duce la o relaţie de
preferinţă slaba la nivelul grupului.
Următoarea presupunere pe care o facem este aceea că grupul există
şi că decizia implică cel puţin trei variante de alegere.
Axioma 2: Non-trivialitatea
(i) Există cel puţin doi membrii în grup : n  2

(ii) Există cel puţin trei alternative
Vom mai considera că metoda este de aşa natură încât să definească
g   
 oricare ar fi 1 ,  2 , ...  n . Nu există nicio posibilitate ca votul să fie
neconcludent. Bineînţeles, vom admite relaţia de indiferenţă la nivel de
grup, ∽g; însă vom exclude definiţiile incomplete.
Axioma 3: Domeniul universal
g   
 este definit oricare ar fi 1 ,  2 , ...  n
Axioma 4: Relevanţa binara
Fie   
1 ,  2 , ...  n o mulţime de preferinţe individuale asupra unei
'
2' ... n ' o altă mulţime de ordini
mulţimi de alternative, A. Fie   1
,  , 
preferenţiale individuale asupra unei mulţimi de alternative A'. Să
presupunem că alternativele a şi b se regăsesc şi în A şi în A' :
 a, b  A  A '
1 2 ... n şi 1' 2' ... n ' sunt
Să presupunem în continuare că  ,  ,   ,  , 
identice asupra {a,b},
'
 i, a  i b
 a
i b
'
b i a
 b
 i a
Atunci, metoda va trebui sa conducă la aceeaşi preferinţă de grup

intre a şi b:
' '
a  g b  a  g b şi b  g a  b  g a
 
„Relevanţa binară” poate să nu semene cu presupunerea anterioară a

„independenţei deciziei în raport cu alternativele irelevante”, Arrow a
formulat iniţial o axiomă care pretindea următoarele:
Presupunem că unele alternative sunt eliminate din mulţimea
variantelor, atunci, dacă nicio persoană nu-şi modifică preferinţele între
alternativele rămase, preferinţa la nivelul grupului între aceste alternative
nu se modifică.
Unanimitatea deţine un rol important în cadrul teoriei democratice.
Dacă fiecare membru prefera pe a lui b, atunci întreg grupul ar trebui să-l
prefere pe a lui b. În cadrul literaturii de specialitate privind deciziile sociale,
acest principiu este atribuit lui Pareto dar, desigur el este mult mai vechi.
Axioma 5: Principiul lui Pareto privind preferinţele stricte
g
Dacă fiecare individ preferă a 
 b atunci şi grupul preferă a  b.
i
Complet contrar conceptului de decizie de grup, este ideea că ar

putea exista un dictator. Dacă un dictator ia întotdeauna decizia, atunci nu
mai există decizie de grup. Considerăm astfel următoarele.
Axioma 6: Non dictatura
Nu exista niciun individ ale cărui preferinţe pot deveni automat
preferinţele grupului independent de preferinţele celorlalţi membri ai grupului.
Renumita teoremă de imposibilitate a lui Arrow afirmă simplu că
axiomele 1 – 6 sunt mutual inconsistente. Nu există niciun procedeu care să
satisfacă simultan toate cele şase presupuneri.
TEOREMA 1. Teorema de imposibilitate a lui Arrow

Nu există niciun procedeu care să permită ca relaţia  g să rezulte
din relaţiile 1 2 n
 ,  , ...  satisfăcând în acelaşi timp axiomele 1 – 6.
Teorema nu pretinde ca pentru toate deciziile de grup şi pentru toate
metodele posibile, măcar una din axiome va fi încălcată. Mai degrabă
pretinde că pentru fiecare procedeu posibil exista măcar un set de preferinţe

individuale astfel încât construcţia lui  g va încălca măcar una dintre
axiome. Fiecare metodă posibilă are potenţialul de a fi iraţională sau injustă.
Funcţiile valorii de grup şi comparaţiile interpersonale
Teorema lui Arrow pare a fi un rezultat neplăcut şi destul de
incomod. Ea ne spune ca nu există sisteme de vot sau alte metode de
agregare a preferinţelor care să fie complet democratice. Mai mult decât
atât, sfera de influenţă a acestei teoreme este mult mai vastă decât s-ar gândi

mulţi. În formularea lui Arrow,  g se formează printr-o procedură de
agregare, din ordinile individuale  2 n
 ,  , ...  , indiferent de natura
1
acestora. Teorema se aplică şi pentru vot deschis, dar şi pentru votul secret;
şi în cazul în care preferinţele individuale au aceeaşi importanţă sau nu;
chiar şi în cazul în care indivizii nu sunt conştienţi că votează ci doar îşi
exprima preferinţele asupra unei mulţimi de variante.
Având în vedere aceste aspecte, este de înţeles că s-au făcut multe
încercări de a demonstra că unele dintre axiomele lui Arrow sunt
nepotrivite, că ele nu surprind întocmai principiile echităţii, corectitudinii şi
democraţiei. Vom analiza aceste încercări. Vom lua pe rând fiecare axiomă
a lui Arrow, şi vom considera ce se întâmpla atunci când acestea sunt
modificate sau chiar omise. Vom începe cu cea mai puţin controversată
axiomă, şi anume „Non dictatura” (Axioma 6).

Toţi par să cadă de acord, fapt general valabil, că dictatorii şi
democraţia nu sunt compatibili. Astfel, este puţin de argumentat în legătura
cu această axiomă. Oricum, trebuie notat că axioma interzice dictatorii

vizibili şi, de asemenea, interzice şi pe cei invizibili. Spunem simplu că  g
nu trebuie întotdeauna să cada de acord cu preferinţa particulară a unui
individ   , oricare ar fi celelalte ordini.
i
Principiul lui Pareto (Axioma 5) este, de asemenea, universal

acceptat. Dacă indivizii preferă unanim pe a lui b, atunci cu siguranţă şi
grupul ca un întreg va trebui să-l prefere pe a lui b. Axioma pe care am
utilizat-o se referă la preferinţele stricte. Exista însă versiuni mai generale şi
deci mai puternice ale principiului, care pretind acelaşi lucru şi pentru
preferinţe slabe.
Non-trivialitatea (Axioma 2) este, de asemenea, destul de rezonabilă.
Este greu de imaginat un grup ce conţine mai puţin de doi membri. În mod
similar, marea majoritate a deciziilor implică trei sau mai multe alternative.
Oricum, trebuie notat că teorema de imposibilitate a lui Arrow îşi pierde
semnificaţia dacă toate deciziile vor fi limitate la doar două alternative. Este
uşor de verificat că în asemenea circumstanţe, regula majorităţii simple
verifică toate celelalte axiome ale lui Arrow.
„Ordonarea slabă” (Axioma 1) pare naturală în contextul abordării
asupra teoriei generale a deciziei, pe care am avut-o în aceasta carte. Totuşi,
mulţi argumentează că oamenii nu sunt perfect raţionali. E posibil ca
preferinţele lor să fie necomparabile sau netranzitive; se sugerează astfel că
cerinţa pentru ordinile  2 n
 ,  , ...  să fie ordini slabe, să fie ridicată.
1
Această cerinţă nu este deplasată, însă chiar şi aşa, renunţându-se la cerinţa

ca preferinţele individuale să fie ordini slabe, nu se va modifica concluzia
teoremei. Imposibilitatea va rămâne. Şi dacă acest demers ar avea „succes”,
atunci tot ce va demonstra este că numai societăţile formate din indivizi
iraţionali pot fi democratice.
Surprinzător, „Axioma domeniului universal” (Axioma 3) este de
asemenea o proprietate controversată. Ipoteza sa este că indiferent care ar fi
preferinţele individuale   , oricât de dispersate ar fi ele, preferinţa de grup
i
g
 va putea fi definită. Privită la modul abstract, aceasta ipoteză este
rezonabilă: un sistem democratic va putea stabili o preferinţă de grup pentru
orice set de preferinţe individuale care poate fi conceput. Oricum există
argumente pertinente ce contrazic acest fapt. În realitate, deşi poate fi
conceput un astfel de set particular de preferinţe  1 2 n

 ,  , ...  , este foarte
puţin probabil ca acesta să fie remarcat. Grupurile nu se fac la întâmplare;
ele sunt formate pe baza unor interese comune. Spre exemplu, consiliile de
directori ale companiilor au un interes comun în succesul companiei.
Deşi au multe puncte de vedere diferite în privinţa a ceea ce e mai bine
pentru companie, în linii mari preferinţele lor vor fi corelate. În mod similar,
în alte grupuri sau comitete, preferinţele membrilor vor fi corelate datorită
anumitor interese comune. Astfel, se va pierde foarte puţin din semnificaţia
axiomei 3, dacă ea ar fi reformulată aşa încât să-şi restrictioneze atenţia
asupra acelor mulţimi de preferinţe   care sunt plauzibile. După cum am
i
subliniat, conflictele inerente în cadrul unui grup nu pot fi „prea mari”.

Ultima axioma rămasă de discutat este „Independenţa deciziei în raport
cu alternativele irelevante” sau cum am mai numit-o „relevanta binară”
(Axioma 4). Aceasta este şi cea mai controversată dintre ele, atât din perspec-
tiva teoriei alegerilor sociale, cât mai ales a teoriei deciziei. Argumentele
expuse atât în acest capitol, căt şi în restul cărţii sunt convingătoare în privinţa
necesităţii axiomei în luarea deciziilor raţionale. Cu toate acestea, axioma este
atât de controversată încât argumentele trebuie reamintite.
Fie următorul exemplu: doua persoane trebuie să decidă între a
pregăti fie un ibric cu ceai, fie unul cu cafea. Pot bea ceai sau cafea, însă nu
pe amândouă. În loc să-şi exprime preferinţa doar pentru cafea şi ceai, ei
şi-au exprimat preferinţa pentru şapte băuturi:
cafea 1 bere 1 lapte 1 limonada 1 ciocolata 1 cola 1 ceai,

şi
ceai 2 cafea 2 bere 2 lapte 2 limonada 2 ciocolata 2 cola.
În situaţia de mai sus, se observă că deşi cafea 1 ceai şi ceai 2

cafea, reprezintă un conflict simetric, vom fi tentaţi să spunem că alegerea
grupului este evidentă: ar trebui să facă un ibric de cafea. Pentru primul
individ prima opţiune este cafeaua, iar pentru al doilea este ceaiul; însă
ceaiul este pentru primul a şaptea opţiune pe când cafeaua reprezintă pentru
al doilea, a doua opţiune. Ordonarea tuturor celor şapte variante ne indică un
fel de putere a preferinţelor. Astfel cele cinci băuturi sunt alternative
relevante care afectează preferinţa grupului, în contradicţie cu axioma de
relevanţă binară.
Lucrurile însă pot să nu fie ceea ce par (vezi figura 5.3)
Să presupunem că intensitatea preferinţelor este foarte semnificativă, şi că
putem măsura funcţia diferenţei de valoare pentru indivizi. Vom ajunge la
concluzia că ceaiul este preferat la nivelul grupului. Primul individ are
preferinţe foarte sensibil diferite pe când al doilea prefera ceaiul şi nu-i

place niciuna din celelalte băuturi. Am asumat implicit faptul că intensitatea
preferinţelor celor doi a fost măsurată pe aceeaşi scală.
Figura 5.3 Funcţiile diferenţă de valoare („scala intensităţii preferinţelor”)

pentru cei doi indivizi
Mai întâi, apare sugestia că axioma împiedică existenţa oricărei

noţiuni de intensitate a preferinţelor, în procesul de agregare. Axioma are
totuşi implicaţia că spaţiul alternativelor este infinit. În realitate ştim că de
cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. Deci, axioma poate fi interpretată ca
permiţând introducerea de variante fictive care să ne ajute în evaluarea
diferenţelor de valoare.
Prezumpţia „relevanţei binare” pare să sugereze că aceste
alternative ipotetice de scalare nu pot fi relevante pentru decizia de grup şi
astfel, noţiunea de intensitate a preferinţei care derivă din ele este de
asemenea irelevantă. Acest punct de vedere a scos la iveală şi o neînţelegere
care a derutat multe dintre discuţiile despre „independenţa deciziei faţă de
variantele irelevante”. Se face adesea confuzie între alternativele ipotetice şi
cele nefezabile. Principiul pretinde că în momentul luării deciziei,
preferinţele decidentului pentru orice pereche de variante reale şi fezabile nu
ar trebui să fie dependente de natura şi identitatea celorlalte alternative reale
şi fezabile.
De notat, că dacă acceptăm ideea că introducerea alternativelor
ipotetice poate schimba unele dintre preferinţele celui care decide, ajutându-l
să gândească, să evalueze, nu vom accepta posibilitatea ca înlăturând la loc
alternativele fictive, el să-şi modifice iarăşi preferinţele.
Ca o consecinţă a acestor remarci, nu vom interpreta relevanţa binară
ca pe o interzicere de la a introduce informaţii legate de intensitatea
preferinţelor în procedura de vot. Să presupunem că permitem fiecărui
membru al grupului să-şi exprime funcţia diferenţei de valori pentru
respectivele alternative; putem să le agregăm pe acestea într-o funcţie
valoare la nivel de grup, astfel încât sa respecte axiomele lui Arrow?
Se pare ca răspunsul este da.
TEOREMA 2. Fie v1(.),v2(.), ... vn(.) funcţiile valorilor pentru cei n

membrii ai grupului. Fie vg(., ., ., ... , .), o funcţie „n” dimensională,
diferenţiabilă, astfel încât cel puţin două derivate parţiale să fie pozitive pe

orice domeniu, şi să nu existe derivate parţiale negative. Apoi definind  g
prin a  g b  vg(v1(a), v2(a), ... , vn(a))  vg(v1(b), v2(b), ... , vn(b))

oferă o procedura de agregare a preferinţelor la nivelul grupului, care
satisface următoarele:

(i) Ordonarea slabă.  g este ordonare slabă.
g
(ii) Non-trivialitatea.  este definită pentru orice număr de
alternative.

(iii) Domeniul universal.  g este definit oricare ar fi funcţiile
diferenţei de valoare v1(.),v2(.), ...vn(.) ale membrilor grupului.
(iv) Relevanţa binară. Ordonarea oricărei perechi (reale) de
alternative nu depinde de ce alte alternative sunt fezabile.
(v) Principiul lui Pareto. Dacă pentru orice individ vi(a) > vi(b)

atunci a g b
(vi) Non dictatura. Nu există niciun individ astfel încât, pentru toate
perechile de alternative a, b, oricând el îl prefera pe a lui b,

grupul reţine a g b indiferent de ceea ce preferă ceilalţi
membri.
Această teoremă este foarte importantă. Ea sugerează că dacă
membrii „votează” exprimându-şi intensitatea preferinţelor prin intermediul
funcţiilor diferenţei de valoare, atunci există o procedură de agregare a

preferinţelor, în spiritul axiomelor lui Arrow. Înainte de toate, trebuie să
observăm o presupunere foarte importantă făcută prin teoremă: ea afirmă
implicit că este posibil să comparăm intensitatea preferinţelor unei persoane
cu intensitatea preferinţelor altei persoane.
Optimalitatea Pareto şi setul de negociere
Căutarea unei proceduri satisfăcătoare de luare a deciziei de grup nu

a avut un succes teribil. Aşa că, vom încerca o alta cale. În loc să ne
concentram atenţia asupra alegerii făcute de grup şi să presupunem că
grupul este o singură entitate decizională, să luăm în considerare preferinţele
mai multor decidenţi care găsesc că este în avantajul lor sa coopereze
într-un fel sau altul. Vom introduce această idee cu ajutorul a două exemple.
Lui Alex i-a fost propus următorul pariu. El mizează suma
nereturnabila de 60 u.m.; aruncă o monedă, şi dacă va cădea „cap” el câştigă
160 u.m., iar dacă pică „pajura” nu câştigă nimic. Are de-a face cu
următoarea loterie: < ˝ , 100; ˝ , -60>.
El nu e obligat să accepte pariul. Să presupunem că funcţia sa de
utilitate este:
4 x  60,
 dacă x  20
u A ( x)  

 x, dacă x  20
Astfel, utilitatea aşteptată de el de la pariu este: ˝ u A(100) + ˝ uA(-60) =

= – 40 şi utilitatea situaţiei de status quo este u A(0) = 0. În aceste condiţii nu
ar trebui să accepte pariul.
Bogdan, prietenul lui Alex are următoarea funcţie de utilitate:
3 x  60,
 dacă x  30
u B ( x)  

 x, dacă x  30
Utilitatea la care se aşteaptă de la pariu este: ˝ uB(100) + ˝ uB(-6) = -10

Deci, nici el nu ar trebui să accepte pariul din moment ce uB(0) = 0.
Acum, să presupunem ca ei îşi împart riscul pariului. Poate că Alex
va sugera ca el să mizeze 24 u.m. şi Bogdan celelalte 36 u.m. şi astfel, dacă
vor câştiga, Alex va primi 64 u.m. şi Bogdan va rămâne cu celelalte 96 u.m.
În acest fel Alex şi Bogdan vor miza:
< ˝ ,40; ˝ , -24> şi < ˝ ,60; ˝ , -36>
un simplu calcul ne dă:
utilitatea aşteptată de Alex = ˝ uA(40) + ˝ uA(-24) = 2
utilitatea aşteptată de Bogdan = ˝ uB(60) + ˝ uB(-36) = 6

Deci va fi în avantajul lor reciproc să joace împreuna astfel la loterie.
Fiecare din ei preferă partea sa din câştig în defavoarea status quo-ului.
Mai sunt şi alte moduri de a juca împreună la loterie. De exemplu,
Alex ar putea argumenta că pariul i-a fost oferit lui şi nu lui Bogdan.
Deci, partea sa ar trebui să acopere o proporţie mai mare din câştig decât cea
a lui Bogdan. Poate ar trebui să mizeze câte 30 u.m. fiecare, însă să împartă
câştigul în părţi inegale: să zicem că Alex ia 95 şi Bogdan ia 65. Astfel,
Alex şi Bogdan vor juca loteriile:
< ˝ , 65; ˝ , -30> şi < ˝ , 35; ˝ , -30>.
În acest caz, utilitatea aşteptată de Alex este = 2 ˝ şi cea de Bogdan

este = 2 ˝.
Deci, din nou va fi în avantajul amândurora să joace împreună.
Se observă însă ca Alex preferă aceasta a doua variantă mai mult decât pe
prima, iar Bogdan invers. Atunci ne întrebăm: există vreun mod de a împarţi
miza astfel încât să fie amândoi mulţumiţi?
Cel mai general mod de a împărţi loteria este de a presupune partea
lui Alex ca fiind: < ˝, x 1; ˝, x2 >, ceea ce face ca lui Bogdan să îi revină:
< ˝ ,(100 – x1); ˝, ( – 60 – x2) >.
În principiu x1 şi x2 pot lua orice valori; multe dintre acestea vor fi
însă total inacceptabile atât pentru Alex, cât şi pentru Bogdan. Asociate
oricărei împărţiri, vor fi următoarele utilităţi aşteptate:
EuA(x1,x2) = ˝uA(x1) +˝uA(x2)
EuB(x1,x2) = ˝uB(100-x1) +˝uB(-60-x2)
În figura 5.4 am desenat regiunea fezabilă planul (EuA, EuB ) care
poate fi atinsă printr-o anumita împărţire a mizei (x1, x2). Fără să dăm detalii
despre modul în care a fost obţinută, regiunea fezabilă este semiplanul din
stânga dreptei AB. Astfel, punctul de coordonate (2,6) se află în regiunea
fezabilă datorită faptului că EuA(x1,x2) = 2, EuB(x1,x2) = 6 se obţin din x1 = 40
şi x2 = -24.
Figura 5.4 Regiunea fezabilă planul [EuA, EuB ] - [OAB]
Sigur, nici A nici B nu vor accepta o împărţire a mizei care să

conducă la utilităţi negative. Deci, pe această bază toate punctele ce aparţin
zonei fezabile a ΔOAB vor fi reciproc acceptate de cei doi. Mai mult, este
rezonabil să presupunem că dacă
Eu A ( x1 , x 2 )  Eu A ( x1. , x 2. ) şi Eu B ( x1 , x 2 )  Eu B ( x1. , x 2. )
Cu inegalitate strictă măcar într-unul din cazuri atunci ei vor trebui

sa fie de acord cu alocaţia (x1, x2) este mutual preferabilă lui (x/ 1, x/ 2).
Se va ajunge la concluzia că Alex şi Bogdan vor trebui să-şi îndrepte atenţia
către alocaţiile ce dau naştere la puncte de pe dreapta AB, care se mai
numeşte şi frontiera de eficienţă sau frontiera optimală Pareto din ΔOAB.
Segmentul AB este cunoscut sub numele de zonă de negociere şi
este acea parte a frontierei Pareto obţinută din alocaţii ce domină punctul de
status quo (0,0). Identificarea frontierei de eficienţă nu oferă şi alocaţia
optimă pe care ar trebui să o aleagă cei doi decidenţi. Cu siguranţă, punctele
ce generează segmentul AB sunt cele care îi interesează, însă pentru a
ajunge la o soluţie, trebuie să rezolve un conflict al preferinţelor:
Alex preferă o alocaţie cât mai aproape de punctul A, în timp ce Bogdan
preferă o alocaţie cât mai apropiată de B. Modul de rezolvare a acestui
conflict îl vom discuta în secţiunea următoare.
Negocierea Nash
Nash (1950) a sugerat o metodă pentru rezolvarea unei clase de
probleme de negociere, în care se încadrează şi exemplele din secţiunea
precedentă. Pentru el o problema tipică de negociere dintre doi indivizi are
următoarea formă. Să notăm indivizii cu 1 şi 2 şi funcţiile lor de utilitate
asupra câştigurilor jocului cu u1(.), respectiv u2(.). Perechile de utilităţi de
forma (x, y) ce pot rezulta în urma negocierii lor formează regiunea

fezabilă, R. Din R face parte şi un anumit punct (xc, yc), cunoscut sub
numele de status quo, sau punct de conflict. Dacă jucătorii ajung la un
punct de compromis din R, atunci vor obţine utilităţile generate de acel
punct. Dacă însă ei nu se înţeleg, utilităţile vor fi cele oferite de punctul de
conflict. Vom considera, fără a demonstra acest lucru, că punctele supuse
alegerii sunt cele din mulţimea de negociere (acele puncte de pe frontiera
Pareto, care domină statu quo-ul). Prin dominare înţelegem:
( x, y ) do min ă ( x ' , y ' ) dacă x  x ' şi y  y ' cu inegalitate strictă pentru
cel puţin una dintre relaţii.
De asemenea, facem presupunerea că R este o mulţime convexă şi
mărginită. Pentru cei doi jucători, orice punct din mulţimea de negociere
este preferat punctului de status quo. Deci este raţional ca ei să aleagă un
punct din această mulţime. Dar, care este acela? Îl vom nota cu (x*, y*) şi îl
vom numi punct de compromis.
Figura 5.5 Problema de negociere a lui Nash
Frontiera de eficienţă a lui Nash, se întinde de la P la Q.

În construcţia unei soluţii vom presupune că fiecare individ se aşteaptă ca
celălalt să fie raţional. Fiecare se aşteaptă ca celalalt să folosească aceleaşi
principii de comportament consistent pe care el însuşi le are.
Pentru a afla rezultatul negocierii celor doi, vom face patru
presupuneri. Prima am făcut-o deja, dar o vom reprezenta explicit, din nou.
Axioma 7: Restricţia pentru setul de negociere
Punctul (x*, y*), obţinut în final, aparţine setului de negociere.

Cu alte cuvinte, este fezabil, Pareto optimal şi cel puţin la fel de bun ca
punctul de status quo.
A doua presupunere sugerează că, dacă problema este simetrică în
raport cu cei doi indivizi, atunci la fel este şi soluţia obţinută prin negociere.
Axioma 8: Simetria
Dacă regiunea fezabilă este simetrică, adică  x, y   R   y , x   R
şi dacă punctul status quo este xc = yc simetric, adică, atunci punctul asupra
căruia pică de acord, este simetric x *  y * .
Raţionamentul de la baza acestei presupuneri este simplu. Dacă
fiecare aşteaptă ca celalalt să fie raţional ca şi el, atunci se vor aştepta ca şi
strategiile lor să fie simetrice. Deci, fiecare din jucători se va aştepta ca
rezultatul negocierii să fie unul simetric.
Funcţiile de utilitate sunt unice doar până la transformări afine
pozitive. Regiunea fezabilă este dependentă de originea şi scala fiecărei
funcţii de utilitate. Pentru a nu lăsa aceste alegeri arbitrare să influenţeze
prezicerea rezultatului negocierii, facem următoarea asumpţie.
Axioma 9: Invarianta sub reprezentări strategice echivalente
Să considerăm o „nouă” problemă de negociere obţinută din original
transformând
u1  . şi u 2  . : u1  .  1u1  .  1 ; u1  .   2 u2  .   2 ;
Iar dacă echilibrul în prima problemă este (x*, y*) atunci în cea de-a
doua problemă se va ajunge la rezultatul (1 x   1 ,  2 y    2 ) .
Ultima ipoteză pe care o facem este legată de independenţa
alternativelor irelevante.
Axioma 10: Independenţa deciziei faţă de alternativele irelevante
Dacă două probleme de negociere sunt astfel considerate încât zona
fezabilă a celei de-a doua este inclusă în prima, R  R , şi dacă punctul
'
status quo este xc = yc comun ambelor,
 xc , yc   R '
atunci (x*, y*) dacă punctul final al negocierii în prima problema se află de
asemenea în R', este şi punctul de echilibru al celei de-a doua probleme.
Împreună, aceste patru axiome duc la un rezultat simplu.
TEOREMA 3. Dacă axiomele 7-10 sunt îndeplinite, atunci punctul
(x*, y*) este unic şi maximizează funcţia:
 x  xc )( y  yc 
pe mulţimea R, cu condiţia să existe puncte în R pentru care x  x c , y  y c
Clauza x  xc , y  yc este de ordin tehnic şi ne asigură

( x  x c )( y  y c ) că ia şi valori pozitive. Dacă aceasta nu este satisfăcută,
atunci problema de negociere devine una trivială, setul de negociere
reducându-se la un singur punct.
Cele patru axiome ne asigură de existenţa punctului de echilibru.
Pentru a-l găsi, va trebui să maximizăm funcţia ( x  x c )( y  y c ) .
Să luam exemplul lui Alex şi Bogdan – problema de distribuţie a
riscului. Ajungem imediat la soluţia ( x * , y * )  (5,5) , care corespunde
următoarelor loterii însuşite de cei doi:
< ˝ , 30; ˝ , - 20 > şi < ˝ ,70; ˝ , -40 >
Va trebui să mai notăm că, simetria utilităţilor nu garantează o
simetrie a câştigurilor fizice
Unul din punctele slabe ale teoriei lui Nash este că ea presupune
funcţiile de utilitate individuale u1(.) şi u2(.) ca fiind cunoscute de ambii
participanţi. Individul 1 îşi cunoaşte propria utilitate u1(.); este normal,
aceasta reprezentând preferinţele sale. Însă individul 2 poate cunoaşte u1(.)
numai dacă individul 1 şi-o exprimă în mod onest. După cum vom arăta,
metoda de negociere a lui Nash îl va descuraja pe individul 1 să facă acest
lucru. La fel cum regula majorităţii simple îi încuraja pe participanţi să
voteze tactic, şi această metoda îi încurajează pe jucători să-şi dezvăluie
funcţiile de utilitate intr-un mod necinstit.
Să consideram următorul exemplu:
Doi indivizi au de împărţit 100 u.m. Funcţiile lor de utilitate pe în
intervalul 0  z  100 sunt:
u1(z) = loge(1+z)
u2(z) = loge(1+z)
Simetria implică imediat că procedura lui Nash va oferi punctul de
echilibru astfel încât fiecare va câştiga câte 50 u.m. Totuşi, să presupunem
că individul 2 este corect şi îşi arată funcţia sa de utilitate în timp ce
individul 1 pretinde că funcţia sa de utilitate este liniară: u1(z) = z.
Metoda lui Nash conduce la maximizarea:
 u1 ( x)  u1 (0)   u2 (100  x)  u2 (0)   x log e (101  x)

unde x este partea individului 1 din cele 100 u.m.
Maximul se obţine pentru x ≈ 77. De aceea este foarte mult în

avantajul individului 1 să nu dezvăluie corect funcţia sa de utilitate.
În general, poate fi arătat că este întotdeauna în avantajul unui
negociator să arate o funcţie de utilitate mai convexă (mai înclinată spre
risc) decât cea pe care o are (Roth, 1979; Peters şi Tijs, 1981).
Pornirea de a fi incorect este importantă deoarece presupunem că
fiecare negociator îşi urmăreşte propriul scop. Astfel, ar fi iraţional din
partea lui să fie corect. Este foarte dificil să modifici problema aşa încât
raţionalitatea fiecăruia să-i facă să fie oneşti. În unele probleme se foloseşte
un sistem de premiere care să-i facă pe jucători să-şi exprime corect
preferinţele. Însă niciun dispozitiv similar nu poate fi folosit aici, decât dacă
premiul pe care-l va primi va fi mai mare decât câştigul pe care-l va obţine
negociind.
Aceste ultime remarci negative vor trebui să fie luate ca atare în
orice aplicaţie reală. Dacă fiecare individ îl crede pe celălalt onest, atunci
procedura lui Nash va prescrie un punct de echilibru satisfăcător. Însă, dacă
tu ai fi unul dintre negociatori, şi ai remarca faptul că oponentul este onest
vei considera implicit că el este iraţional. Atunci vei negocia astfel încât să
profiţi de iraţionalitatea sa, oarecum contrar spiritului abordării lui Nash.
5.8.2 Metode de rezolvare a problemelor decizionale de grup
Vom prezenta în continuare metodele cele mai folosite în rezolvarea

acestui tip de probleme, de decizii de grup.
Metoda Borda
Se pleacă de la ipoteza că există o mulţime V ce conţine m variante
decizionale şi o mulţime D care cuprinde n decidenţi. Fiecare dintre
decidenţi propune o clasificare a variantelor de decizie. Algoritmul propus
de Borda pentru obţinerea unei relaţii de preferinţă la nivelul grupului
presupune următorii paşi:
Pasul 1. Vi  V şi D j  D se determină rangul r j (Vi ) care
semnifică rangul acordat de decidentul Dj variantei Vi. Pentru o mai mare
uşurinţă, aceste rezultate sunt structurate matricial.
M k1k2
Pasul 2. Se calculează variabilele j după următoarea relaţie:
M kj 1k2  k1  k2   m  rj (Vi ) 
unde k1 şi k2 sunt două constante reale iar k2 > 0 iar m reprezintă numărul
variantelor decizionale.
Pasul 3. Se stabileşte ierarhia variantelor la nivelul grupului, după
următoarea relaţie:
G n n
Vg Vh   M kj 1k2 (Vg )   M kj 1k2 (Vh )
Vg ,Vh  V
, j 1 j 1
Relaţia de preferinţă obţinută în final este independentă de alegerea

constantelor k1 şi k2. De aceea, în practică este des folosită atribuirea celor
două variabile, valorii 1.
Metoda Condorcet
Ca şi în cazul metodei Borda ipoteza problemei presupune m
variante decizionale şi n decidenţi, care au ordonat variantele în ordinea
preferinţelor individuale.
Vg ,Vh  V
Pasul 1. , se determină

P(Vg , Vh )  j   1, 2,..., n Vg Vh
i

G
Vg ,Vh  V Vg Vh  NP (Vg ,Vh )  NP (Vh ,Vg )
Pasul 2. ,
unde NP (V g , Vh ) reprezintă numărul de elemente al mulţimii P (V g , Vh )

5.9 Bibliografie
1. Agrew, M., Collaboration on the Desktop, InformationWeek, 2000

2. Alter, S., Decision Support Systems: Current Practicse and Continuing
Challanges, Reading, MA: Addison-Wesley, 1980
3. Arrow, K. J., Social Choice and Individual Values, 1951
4. Arrow, K. J. and Hurwicz, L., Social Choice and Justice, 1972
5. Bădescu V. A, Dobre I., Modelarea deciziilor economico-financiare,

Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2001
6. Bonczek, R. H., Holsapple, C. W., Whinston, A. B., Futures
Directions in Developing Decision Support Systems. Decision Science,
vol. 11, nr. 2, 1980
7. Bray, R., Virtual Meetings:The New Business Travel: Business Travel
Briefing, Financial Times, 2004
8. Chen, H., et al., Intelligent Meeting Facillitation Agents An Experiment
on Group Systems, Tucson, University of Arizona, ai. bpa. arizona.
edu/papers /too195/ oo195.html., 1995
9. De Vreede, G., Ackermann, F., International Perspective in Group
Decision and Negotiation Research,Group Decision and Negotiation,
2005
10. Dennis, A. R., et al., Information Technology to Support Electronic
Meeting,MIS. Quarterly, 1988
11. Dennis, A. R., Pootheri, S. K., Natarajan,V. L., Lessons from the
Early Adopters of Web Groupware, Journal of Management
Information Systems, vol. 14, no. 4, 1998
12. DeSancis, G., Gallupe, R. B., a Foundation for the Study of Group
Decision Support Systems, Mananagement Science. vol. 33, no. 5, 1987
13. Dobre I, Bădescu A., Teoria deciziei , Editura ASE, Bucureşti, 2007
14. Duke Corporate Education., Bulding Effective Teams, Chicago,
Dearborn Trade Publications, 2005
15. Filip, F. G., Sisteme suport pentru decizii. Editura Tehnică, Bucureşti,
2007
16. French, S., Group consensus probability distributions: a critical survey,
Bayesian Statistics, 1985
17. Goicoechea, A., Hanson, D. R. and Duckstein, L., Multi-objective

Decision Analysis with Engineering and Business Applications, John
Wileey, 1982
18. Hall, M., Decision Support Systems, Computerworld, vol. 36, no. 27,
2002
19. Huber P. G., A Theory of the Effects of Advanced Information
Technologies on Organizational Design Intelligence and Decision
Making, Academy of Management Review, vol. 15, no. 1, 1990
20. Keen, P. G., Adaptive Design for Decision Support systems: An
Organizational Perspective, Reading, M. A Adidison–Wesley, 1980
21. Keeny, R. L., A group preference axiomatisation with cardinal utility
Management Science, nr. 23, 1976
22. Kelly, F. S., Arrow Impossibility Theorems, Academic Press, 1978
23. Lieberman, H., Introduction to Intelligent Interface, http://media.mit.
edu-lieber/Int-Int/Int-Int-Intro.htlm, consultat pe 1.10.2008
24. Lindstone, H., Turroff, M., The Delphi Method: Technology and
Applications, Reading, M A.: Addison-Wesley, 1975
25. Moore, J., Chang, M. G., Design of Decision SsupportsSsystems. Data
Base, vol. 12, nr. 1, 1980
26. Nakatsu, R.T., Explantory Power of Intelligent Systems în Proceedings
of IFIP TC8WG. 8.3 International Conference Decision Support in a
Uncertain World, 2004 consultat pe 10.10.2008 adresa htpp://dsslab.
infotech.monash.edu.au/dss2004/proceedings/pdf/56 Nakatsu.pdf.
27. Ngwenyama, O. K., et al., Supporting Facilitation in Group Support
Systems: Thechniques for Analyzing Consensus Relevant Data, Decision
Support Systems, vol. 16, no. 1, 1996
28. Nunamaker, J. F. Jr., Electronic Meeting Systems to Support Group
Work:Theory and Practice at Arizona,Communications of the ACM,
vol. 34, no. 7, 1991
29. Păun, M., Hartulari, C., Analiza, diagnoza şi evaluarea sistemelor din
economie. Editura ASE, Bucureşti, 2004
30. Rasmus D. W., Creativity and Tools PCAI Pt. 1: May/June; Pt. 2;
July/August; Pt. 3: September October, 1995
31. Rees, J., Koehler, G., Brainstorming, Negotiating and Learning in
Group Decision Support Systems: An Evolutionary Approach, Proceeding
of the Thirty-Second Annual Hawai International Conferance on System
Sciance HICCS-32, Los Alamitos, CA: IEEE Computer Society, 1999
32. Robinson, W. N., Electroning Brokering for Assisted Contrcting of
Software Applets Proceeding of the Thirtieth Annual Hawai
International Conferance on System Sciance HICCS-32, Wailea, H. I.
Los Alamitos, CA: IEEE Computer Society, 1997
33. Romano, N. C. Jr., Nunamaker Y. F. Jr., Briggs, R. O., User Draven
Design of a Web-based Group Support System, Proceeding of the Thirtieth
Annual Hawai International Conferance on System Sciance HICCS-32,
Wailea, H. I. Los Alamitos, CA: IEEE Computer Society, 1997
34. Scott Morton M. S., Expert Decision Support, Systems Paper presented
at special DSS Conference, New York, 1984
35. Silver, B., Content: The Other Half of the Integration Problem.
Intelligent Enterprise, vol. 8, nr. 10, 2005
36. Turban, E., Aronson, J. E., Ting-Peng Liang, Sharada, R., Decision
Support and Buisiness Intelligence Systems eighth edition, Prentice Hall
International, Inc., 2007, 2005, 2001.
37. Zaharia, D., Albescu, Sisteme informatice pentru asistarea deciziei.
Editura Dual Tech, Bucureşti, 2001
38. DSS.IBM.Websphere, Portal Correlate Tehnologies, adresa: www-306.
ibm.com/software/info1/websphere/correlate.com/wps/image.asp

Sistemul Suport de Decizie de Grup (GDSS)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistemul Suport de Decizie de Grup (GDSS)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistemulsuport

5.1 Procesul de decizii de grup

Procesul luării deciziilor în grup implică pe de-o parte grupul şi pe

 Grupuri. Termenul „grup” (sau munca în grup) se referă la două

Dezvoltarea tehnologiilor pe plan software a permis o creştere a

- grupul poate detecta mai bine eventualele erori şi omisiuni ce pot

Organizarea întâlnirilor de grup poate fi sub formă branstorming,

Pentru îmbunătăţirea lucrului în grup se încearcă eliminarea unei

5.2 Definiţii ale sistemelor suport de decizii de grup (GDSS)

Succesul limitat al metodelor NGT şi Delphi a adus la încercarea de

pozitive ale fiecarui punct de vedere, ceea ce a dus la o fuziune eficientă

Principalele carcateristici ale unui GDSS conform Turban [2007]

- Contribuie, de asemenea, la fixarea unui bord de probleme care

Avantajele sistemelor suport de decizii de grup (GDSS):

Nivelul 2: sprijinul acordat luarii deciziilor

5.3 Tehnologia sistemelor suport de decizie de grup (GDSS)

În mod curent există trei opţiuni tehnologice pentru a furniza GDSS.

 O cameră de luare a deciziilor. Aceasta este o facilitate GDSS

Procedurile de coordonare de grup

Cele mai utilizate software-uri (programe aplicative) GDSS sau

 Lotus Domino/Notes (Lotus Development Corporation,

5.4 Instrumente utilizate de decidenţii de grup

Aceste instrumente sunt disponibile în Microsoft Windows şi Office

Există instrumente soft pentru deciziile de grup mai simple, dar şi

5.5 Medii de lucru pentru deciziile de grup

Pentru a realiza o bună colaborare şi comunicare între diferiţii

utilizabile în procesul deciziilor de grup. Termenul wiki semnifică viteză şi

un proiect vast industrial care permite realizarea unei comunicări între

soft este capabil de a citi, înţelege şi de a extrage conceptele cheie din

5.7 Sisteme suport pentru negociere

5.8 Metode de fundamentare a deciziilor de grup

5.8.1 Concepte de bază privind deciziile de grup

Grupurile ajung la o decizie în general printr-o formă sau alta de vot

variantelor simultan. Votul este în general iterativ, eliminându-se rând pe

Astfel, minţind, el se asigură că grupul selectează b, varianta pe care el

poate fi de naturi diferite. Ea poate fi egoistă, însemnând că individul se

Axioma 1: Ordonarea slabă

(i) Există cel puţin doi membrii în grup : n  2

Atunci, metoda va trebui sa conducă la aceeaşi preferinţă de grup

„Relevanţa binară” poate să nu semene cu presupunerea anterioară a

Complet contrar conceptului de decizie de grup, este ideea că ar

axiomă, şi anume „Non dictatura” (Axioma 6).

Principiul lui Pareto (Axioma 5) este, de asemenea, universal

Această cerinţă nu este deplasată, însă chiar şi aşa, renunţându-se la cerinţa

conceput un astfel de set particular de preferinţe  1 2 n

subliniat, conflictele inerente în cadrul unui grup nu pot fi „prea mari”.

cafea 1 bere 1 lapte 1 limonada 1 ciocolata 1 cola 1 ceai,

În situaţia de mai sus, se observă că deşi cafea 1 ceai şi ceai 2

preferinţe foarte sensibil diferite pe când al doilea prefera ceaiul şi nu-i

Figura 5.3 Funcţiile diferenţă de valoare („scala intensităţii preferinţelor”)

Mai întâi, apare sugestia că axioma împiedică existenţa oricărei

TEOREMA 2. Fie v1(.),v2(.), ... vn(.) funcţiile valorilor pentru cei n

funcţiilor diferenţei de valoare, atunci există o procedură de agregare a

Optimalitatea Pareto şi setul de negociere

Căutarea unei proceduri satisfăcătoare de luare a deciziei de grup nu

Astfel, utilitatea aşteptată de el de la pariu este: ˝ u A(100) + ˝ uA(-60) =

Utilitatea la care se aşteaptă de la pariu este: ˝ uB(100) + ˝ uB(-6) = -10

utilitatea aşteptată de Bogdan = ˝ uB(60) + ˝ uB(-36) = 6

< ˝ , 65; ˝ , -30> şi < ˝ , 35; ˝ , -30>.

În acest caz, utilitatea aşteptată de Alex este = 2 ˝ şi cea de Bogdan

Figura 5.4 Regiunea fezabilă planul [EuA, EuB ] - [OAB]

Sigur, nici A nici B nu vor accepta o împărţire a mizei care să

Cu inegalitate strictă măcar într-unul din cazuri atunci ei vor trebui

Punctul (x, y), obţinut în final, aparţine setului de negociere.