Conceptii contemporane despre

structura si evolutia universului

 Universul şi originea lui

• Universul este întreaga lume înconjuratoare, nemărginită

spaţial sau temporal şi aflată în permanentă mişcare şi
transformare, aşadar, în continuă evoluţie.
• Originea universului este considerată “Big Bang”- ul sau
Marea Explozie ceea ce dovedeşte expansiunea acestuia.*
*O astfel de explozie vor să creeze şi oamenii de ştiinţă din
Geneva cu ajutorul celui mai mare accelerator de particule din
lume (L.H.C. – Large Hadron Colider)

Formarea Universului

• Conform acestei teorii universul era format iniţial din

particule şi antiparticule într-un spaţiu redus, totuşi la o
temperatură extrem de mare, iar deoarece creştea foarte
repede, acest fapt a fost numit “Marea Explozie”.
• Expansiunea acestui miez a cauzat răcirea acestuia şi astfel la
o temperatură de câteva mii de grade, nucleele şi electronii se
unesc formând atomii.
• Când expansiunea a încetinit datorită gravitaţiei, s-au format
galaxii.
Cadrul general al teoriei Big Bang se bazează pe teoria generală a
relativităţii a lui Einstein şi a fost stabilit de fizicianul rus
Alexander Friedmann. În 1929 astronomul american Edwin
Hubble a descoperit că celelalte galaxii se depărtează de galaxia
noastră, acest lucru însemnând şi că aceste galaxii au fost
apropiate în trecut. Atunci când a fost descoperită radiaţia
cosmică de fond, în 1964, teoria Big Bang s-a cristalizat.
Evolutia cosmica
La circa 10-35 s de la Marea Explozie, când universul atingea
dimensiunea unui graunte de nisip, energia a scazut sub nivelul
critic de ~1015 GeV (~1028 K) si a putut lua nastere energia
nucleara tare, care mentine stabilitatea nucleului, legând protonii
si neutronii, si forta electroslaba. Prin energia eliberata, s-a
produs o inflatie cosmica accelerata de la 10-35 s la cca 10-32 s si
o enorma cantitate de materie.

Evolutia universului
(dupa Posea, Armas, 1998)
Expansiunea universului
a dus la scaderea energiei cu un factor de 1013 la ~102 GeV
(~1015 K). La 10-10 s, a avut loc o alta faza de tranzitie, care a
impus separarea fortei electroslabe în fortele electromagnetice,
care actioneaza asupra particulelor încarcate electric, si fortele
nucleare slabe prezente în radioactivitate. La acest stadiu se
diferentiasera toate cele patru forte fundamentale în mentinerea
stabilitatii la nivel macrocosmic si microcosmic. Spre deosebire
de stadiul initial de evolutie, în care aparitia de noi forme se face
prin disociere, în etapele ulterioare evolutia universului are la
baza procesul de colectare si sinteza, fara a readuce însa universul
în stadiul initial, de unitate nedivizata. Continua scadere a
densitatii energetice a universului determina legarea particulelor
stabilizate în noi forme compozite, de la quarci la nucleoni, nuclee
si electroni, formând atomi. Stabilitatea si identitatea proprie a
existentelor complexe are la baza strânsa legatura dintre parti si
relativa izolare a sistemelor individualizate fata de mediul de
existenta.
Structura atomului de hidrogen si heliu
O data cu manifestarea gravitatiei ca forta dominanta, dupa un miliard de
ani de la Marea Explozie, fluctuatii mici în distributia gazului de H si He,
au reprezentat atractori gravitationali care au condus la condensarea si
încalzirea unor nori gigantici separati de imensitatea spatiului. Au luat
nastere structuri imense, decuplate gravitational unele de altele. Prin
actiunea gravitatiei, aceste structuri s-au organizat în galaxii si grupuri
galactice. În cadrul galaxiilor, tendinta evolutiei spre temperaturi si
densitati scazute s-a inversat, dând nastere unei forme dinamice de
creativitate fara precedent în istoria universului, stelele, care
concentreaza pâna la 99,9% din materia galactica.
Totalitatea elementelor existente în univers au luat nastere prin
combinarea diferita a hidrogenului primordial, în cicluri care au avut si
mai au înca loc în interiorul stelelor gigant. În plasma din centrul sorilor
are loc transformarea hidrogenului în heliu în cursul unui proces
termonuclear cu o durata de 107 ani.
“Arderea” heliului produce carbonul în 105 ani. Acesta se combina cu alte
nuclee de heliu, generând oxigen în 103 ani. Din “arderea” oxigenului ia
nastere neonul, acesta trece în magneziul, din magneziu în siliciu, iar prin
arderea siliciului, apar elementele grele pâna la fier. Aceste transformari
au loc numai în interiorul stelelor gigant, care pot oferi temperaturile si
presiunile enorme solicitate, procesele fiind concentrate în învelisuri
succesive. Când, în urma arderii siliciului, nucleul devine feros, se trece în
asa-numitul stadiu de racire a nucleului. Printr-un proces înca insuficient
cunoscut, gigantica stea intra în colaps gravitational, urmat de o explozie
uriasa (supernova), care raspândeste în spatiul interstelar elementele
produse în interiorul sau. Aceste elemente stau la baza cresterii prin
acretie a corpurilor planetare, care ar ramâne însa reci fara aparitia unei
generatii secundare de sori, specifici doar galaxiilor spiralate.
Formarea Sistemului Solar
• Sistemul solar este o componentă a Căii Lactee ce s-a format
acum circa 4,5 mld. de ani in urma şocului unei Supernove
cu un nor protosolar.
• Astfel s-au format un protosoare ce a dus la formarea stelei
mature de astăzi şi planetoizi ce aveau orbite diferite
devenind, prin evoluţie, planetele Sistemului Solar: Mercur,
Venus, Terra, Marte(planete solide), Jupiter, Saturn, Uranus,
Neptun(planete gazoase) şi Pluto(acum neconsiderată
planetă a acestui Sistem).

Sistemul Solar
Soarele
1. Date astrofizice
Vârsta …………………………..4,5 miliarde ani
Raza ……………………........…700 000 km
Masa…………………………….2 • 1027t (1,989 quadriliarde tone)
Densitatea medie ……….....1,4 g/cm3
Temperatura la suprafata ………..5 770 K
Temperatura în centru …....15 milioane grade K
Durata de rotatie la ecuator ……..25,03 zile Miscarea de rotatie
este diferita, fiind de 25 – 27 de zile la ecuator
si de 35 – 37 de zile în zonele polare. Diferenta este determinata
de structura sa gazoasa si face ca turtirea la poli
sa fie aproape neglijabila.
Distanta pâna la Pamânt …………150 mil.km
Soarele
• Soarele a fost deseori cunoscut ca “forţa primară” care
conduce toată natura de pe Pământ.
• Acesta “conduce” întreg Sistemul Solar prin uriaşa sa
gravitaţie şi masă (aproximativ 99,86% din întregul Sistem)
de circa 330.000 de ori mai mare decât a pământului
• Raza acestuia este de 696.350 km. de aproape 110 ori mai
mare ca a Pământului.
• 99% din masă este format din două gaze(cele mai uşoare)
Hidrogen (H) şi Heliu (He), ceea ce dovedeşte şi densitatea
de 1,4g/m. cub.

Structura Soarelui
În interior, Soarele concentrează aproape toată masa
acestei stele şi este predominant Hidrogenul. Acesta se
caracterizează prin temperaturi foarte ridicate si presiuni.
Coroana solară este învelişul exterior ce acoperă atmosfera
având o lungime de ordinul milioanelor de kilometri. Este
alcătuit din gaze ionizate (plasmă) foarte rarefiate ce ajung
la o temperatură extremă.
Câmpul magnetic
Orice miscare a materiei este însotita de o miscare a liniilor de
forta magnetica si invers. Câmpul magnetic al Soarelui
functioneaza ca un dipol prin care intra si ies liniile de forta
magnetica. Liniile de forta polare se deschid larg catre spatiul
interplanetar. Ca urmare, în dreptul polilor, în coroana se formeaza
„gaurile coronale”, principalele surse ale vântului solar. În
dreptul planului ecuatorial, în coroana se formeaza o pânza neutra
unde câmpul magnetic se inverseaza. Aceasta pânza, din cauza
rotirii Soarelui, capata forma unor pliuri spiralate. În afara zonelor
polare, liniile de forta se închid sub forma de bucle sprijinite de
Soare. Materia din coroana urmeaza aceste linii de forta,
particulele sale deplasându-se în spirala în jurul lor. Deasupra
gaurilor coronale vântul solar, respectiv plasma în expansiune,
antreneaza si liniile de forta magnetica spre exterior. De aceea
gaurile devin sursa de baza a vântului solar. În restul coroanei,
structura în bucle închise a câmpului magnetic prinde ca într-o
capcana plasma coroanei, retinând-o. Zona neutra ecuatoriala a
fost asemuita dupa forma cu o „rochie de balerina”, cu pliuri foarte
largi. Cauza acestui aspect se gaseste în evolutia gaurilor polare sub
impulsul rotirii, care se deformeaza. Ca urmare pliurile vor trece de
o parte si de cealalta a planului ecuatorial, facând ca în aceasta
zona sa alterneze sectoare de polaritati diferite.

Structura câmpului magnetic

Structura câmpului magnetic
• Originea acestui câmp se gaseste sub atmosfera solara,
în masa gazoasa ce se roteste în timp diferit în jurul
propriei axe. Electronii si protonii genereaza în
deplasarea lor un curent electric, care induce un câmp
magnetic. Rotirea fiind însa diferentiata, atât pe
verticala, cât si pe orizontala, câmpul magnetic va
suferi modificari. Diferenta de rotatie între Ecuator si
poli transforma câmpul magnetic poloidal, când
undele au o desfasurare directa de la un pol la altul,
într-unul toroidal unde liniile au un mers aproape
paralel cu ecuatorul. Viteza de rotatie mai mare în zona
ecuatoriala antreneaza si liniile magnetice,
deformându-le.
Etapele evolutiei planetare