Sunteți pe pagina 1din 13

Originea şi evoluţia Universului

Prof. univ. dr. Iuliana Armaş

Concepţiile ştiinţifice despre originea universului admit modelul Big Bang, documentat la nivelul
macrouniversului prin expansiunea manifestată dincolo de scara roiurilor galactice. Acest model pleacă de la
momentul zero, când universul era concentrat într-o singură particulă cu un potenţial infinit, care conţinea în
sine toate posibilităţile pentru manifestarea energiei, materiei, a spaţiului şi timpului (fig. 1).

Fig. 1. Evoluţia universului (după Posea, Armaş, 1998)

Universul la momentul zero manifesta calitatea de unitate nediferenţiată. Enorma densitate energetică
oferea libertate totală de transformare, într-un echilibru perfect.
Ruperea simetriei iniţiale la aproximativ 10-43 s de la Marea Explozie şi începutul inflaţiei cosmice
creează în primul rând matricea stabilă a timpului şi spaţiului, ca scenă a derulării scenariului cosmic, în care
apare gravitaţia ca un prim actor, pe fondul limitării libertăţii cosmice. Densitatea energetică a universului
scade sub limita lui Planck de ~1019 GeV (~1032 K), rezultând o restricţie a posibilităţilor de transformare.
În acest stadiu de evoluţie a universului, ca urmare a energiei ridicate, nici o particulă materială nu avea o
existenţă stabilă, iar structurile ordonate nu se puteau forma (Thomas J. McFarlane, Genesis: A Creation
Story Inspired by Modern Physics, 1997).
Dilatarea universului reduce temperaturile, presiunile, densitatea acestuia, rezultând limitări care să
permită forţa nucleară tare şi forţa nucleară slabă, interacţiile electromagnetice. Are loc individualizarea
particulelor elementare, sinteza nucleelor şi supremaţia substanţei în raport cu radiaţia (tabelul 1). Baza
stabilităţii formelor distincte este rezultatul limitării interacţiunilor, pe fondul scăderii energiei ca urmare a
expansiunii universului, care reprezintă forţa creativă fundamentală. Totodată, are loc tranziţia de la
libertatea manifestată şi ordinea potenţială la ordinea manifestată şi libertatea potenţială.

1
Tabelul 1. Evoluţia cosmică
Perioadă Interacţiune/structură Timp (sec) Energie (GeV)
-43
I unitate <10 >1019
II Gravitaţie, timp, spaţiu 10-43 1019
III Forţa nucleară tare, quarci, leptoni 10-35 1015
IV Forţa nucleară slabă, forţa electromagnetică 10-10 102
V Hadroni (protoni, neutroni) 10-5 10-1
VI Nuclee (Hidrogen, Heliu) 102 10-4
VII Atomi (Hidrogen, Heliu) 1012 10-9
VIII Galaxii, stele, elemente grele 1016 10-11
IX Apariţia elementelor chimice şi a vieţii elementare 1017 10-12
X Apariţia vieţii conştiente 1018 10-12

La circa 10-35 s de la Marea Explozie, când universul atingea dimensiunea unui grăunte de nisip, energia a
scăzut sub nivelul critic de ~1015 GeV (~1028 K) şi a putut lua naştere energia nucleară tare, care menţine
stabilitatea nucleului, legând protonii şi neutronii, şi forţa electroslabă. Prin energia eliberată, s-a produs o
inflaţie cosmică accelerată de la 10-35 s la cca 10-32 s şi o enormă cantitate de materie.
Expansiunea universului a dus la scăderea energiei cu un factor de 1013 la ~102 GeV (~1015 K). La 10-10 s,
a avut loc o altă fază de tranziţie, care a impus separarea forţei electroslabe în forţele electromagnetice, care
acţionează asupra particulelor încărcate electric, şi forţele nucleare slabe prezente în radioactivitate. La acest
stadiu se diferenţiaseră toate cele patru forţe fundamentale în menţinerea stabilităţii la nivel macrocosmic şi
microcosmic.
Spre deosebire de stadiul iniţial de evoluţie, în care apariţia de noi forme se face prin disociere, în etapele
ulterioare evoluţia universului are la bază procesul de colectare şi sinteză, fără a readuce însă universul în
stadiul iniţial, de unitate nedivizată. Continua scădere a densităţii energetice a universului determină legarea
particulelor stabilizate în noi forme compozite, de la quarci la nucleoni, nuclee şi electroni, formând atomi.
Stabilitatea şi identitatea proprie a existenţelor complexe are la bază strânsa legătură dintre părţi şi relativa
izolare a sistemelor individualizate faţă de mediul de existenţă.

De la temperatura critică de ~3x1012 K, ~300 MeV, la timpul 10-5 s, quarcii nu au mai avut energia
necesară pentru a contracara forţa de atracţie, unindu-se în grupuri de doi-trei, formând barioni.
La 10-1 s, energia universului scade sub bariera critică de 1 MeV (3x1010 K), limitând interacţiunea forţei
slabe neutre, ducând la decuplarea neutrinilor de materie. La 101 s, energia scade la 300 eV (1010 K),
limitând forţa slabă între particulele încărcate electric şi determinând o stabilitate mai mare a protonului faţă
de neutron. Barionii şi mesonii relativ instabili s-au combinat formând protoni, neutroni, electroni, neutrini
sau antiparticulele lor.
De la timpul de o secundă la trei minute (101 s – 102 s), energia a scăzut de la 1 MeV la 0,1 MeV (109 K –
8
10 K), făcând posibilă legarea protonilor şi neutronilor în nuclee, ţinute prin forţa nucleară tare. Au apărut
nucleele foarte uşoare: de hidrogen, deuteriu, heliu cu masă atomică trei şi patru. La peste trei minute, ca
urmare a expansiunii universului, scăderea densităţii a făcut ca distanţa mare dintre protoni şi neutroni să nu
mai permită combinarea lor.
La timpul de 1012 s, respectiv după 100 000 de ani, temperatura universului a atins cca 4000 K (1 eV),
fapt care a permis legarea electronilor liberi de nucleele de H şi He, formând atomi. Universul a trecut din
stadiul plasmatic de electroni liberi şi nuclee într-un gaz atomic de H şi He. Hidrogenul rămâne cel mai
abundent element în univers, fiind, totodată, şi cel mai simplu, conţinând, de obicei, un proton şi un electron
(hidrogenul uşor, fig. 2). Pentru că simpla răcire a universului nu era suficientă pentru a naşte forme
complexe, acesta este finalul stadiului de creare prin procesul de colectare.
După apariţia atomilor, fotonii s-au decuplat de materie, iar universul a devenit transparent pentru lumină.
În lipsa presiunii exercitate de fotonii răspândiţi în materie, cu excepţia gravitaţiei, celelalte forţe
fundamentale şi-au pierdut influenţa globală. Gravitaţia devine astfel forţa dominantă în evoluţia ulterioară a
structurilor cosmice.

2
O dată cu manifestarea gravitaţiei ca forţă dominantă, după un miliard de ani de la Marea Explozie,
fluctuaţii mici în distribuţia gazului de H şi He, au reprezentat atractori gravitaţionali care au condus la
condensarea şi încălzirea unor nori gigantici separaţi de imensitatea spaţiului. Au luat naştere structuri
imense, decuplate gravitaţional unele de altele. Prin acţiunea gravitaţiei, aceste structuri s-au organizat în
galaxii şi grupuri galactice. În cadrul galaxiilor, tendinţa evoluţiei spre temperaturi şi densităţi scăzute s-a
inversat, dând naştere unei forme dinamice de creativitate fără precedent în istoria universului, stelele, care
concentrează până la 99,9% din materia galactică.

Fig. 2. Structura atomului de hidrogen şi heliu (Posea, Armaş, 1998)

Totalitatea elementelor existente în univers au luat naştere prin combinarea diferită a hidrogenului primordial, în
cicluri care au avut şi mai au încă loc în interiorul stelelor gigant. În plasma din centrul sorilor are loc transformarea
hidrogenului în heliu în cursul unui proces termonuclear cu o durată de 107 ani. “Arderea” heliului produce carbonul
în 105 ani. Acesta se combină cu alte nuclee de heliu, generând oxigen în 103 ani. Din “arderea” oxigenului ia naştere
neonul, acesta trece în magneziul, din magneziu în siliciu, iar prin arderea siliciului, apar elementele grele până la
fier. Aceste transformări au loc numai în interiorul stelelor gigant, care pot oferi temperaturile şi presiunile enorme
solicitate, procesele fiind concentrate în învelişuri succesive. Când, în urma arderii siliciului, nucleul devine feros, se
trece în aşa-numitul stadiu de răcire a nucleului. Printr-un proces încă insuficient cunoscut, gigantica stea intră în
colaps gravitaţional, urmat de o explozie uriaşă (supernovă), care răspândeşte în spaţiul interstelar elementele
produse în interiorul său.
Aceste elemente stau la baza creşterii prin acreţie a corpurilor planetare, care ar rămâne însă reci fără
apariţia unei generaţii secundare de sori, specifici doar galaxiilor spiralate.

Formarea sistemului solar


În urma exploziei stelelor bătrâne, se formează unde de şoc care determină concentrarea maselor de gaz şi
praf interstelar, rezultând nebuloase cu formă de sferă.
Materia nebuloasei începe să se rotească tot mai repede în jurul axului său central. Apare forţa centrifugă
care dilată partea ecuatorială a nebuloasei, iar sfera se transformă într-un disc, cu margini tot mai subţiri. Din
acest „disc” pot lua naştere sisteme solare secundare.
Când cele două forţe contrare, centripeta (datorată atracţiei universale şi îndreptată spre centrul de curbură a
traiectoriei curbilinii pe care se mişcă un corp) şi centrifuga (forţă ce acţionează asupra unui corp aflat în mişcare de
rotaţie, tinzând să-l îndepărteze de axa de rotaţie), se echilibrează, apare mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe şi în
jurul unui centru de masă, formându-se şi menţinându-se întregul sistem solar cu Soarele, planetele şi sateliţii lor.
Discul are o densitate mică, se compune din hidrogen şi heliu şi din praf cosmic, care conţine atomi de
elemente grele. Aceştia din urmă, prin ciocniri repetate, dau molecule. Prin asocierea moleculelor se nasc
aglomerate de substanţe solide, care se măresc treptat şi cad către planul discului, unde urmează orbite
circulare. În centrul nebuloasei, materia condensează, se încălzeşte prin ciocniri tot mai frecvente, devine
incandescentă. Apare protosoarele de culoare roşie. Când se ating temperaturi de cca 8 milioane K şi presiuni
suficient de ridicate, se declanşează în protosoare reacţiile termonucleare, care opresc procesul de

3
contractare. Aceasta reprezintă secvenţa principală de evoluţie a Soarelui, care s-a declanşat în sistemul
nostru acum aproximativ 4,5 miliarde de ani.
În cadrul nebuloasei, iniţial omogene, apare, totodată, o diferenţiere chimică şi fizică. Particulele
cristalizează treptat în funcţie de scăderea temperaturii: întâi se formează metalele, apoi silicaţii şi, în final,
gheaţa.
Au loc creşteri şi aglomerări de materie în planul discului, care cresc în continuare prin intermediul
atracţiei gravitaţionale până la diametre de câţiva zeci de kilometri. Odată ce sunt atinse aceste dimensiuni,
apar planetoizii.
Totodată, creşte gravitaţia planetoizilor, ca şi viteza lor de rotaţie. Ei continuă să crească dimensional,
atrăgând materia din jur. Se măresc şi rezistă mai ales planetoizii cu orbite situate în planul discului şi cu o
traiectorie cât mai apropiată de cerc.

Fig. 3.
Procese care au loc în interiorul stelelor
(Posea, Armaş, 1998).

De obicei, planetoizii care ating 1 000–2 000 km în diametru vor deveni ulterior planete. Cu stadiul de
planetoid, când gravitaţia devine mai mare, începe şi concurenţa pentru formarea de sateliţi.
În urma apariţiei corpurilor planetare, are loc un proces de diferenţiere internă a acestora, deoarece
elementele componente prezintă proprietăţi fizice (mai ales densităţi) şi afinităţi chimice distincte. Printr-un
proces de sortare gravitaţională, elementele grele migrează spre interiorul corpurilor planetare, formând un
nucleu feros. Acesta este îmbrăcat de o manta (lichidă la planetele exterioare sau vâscoasă, la cele
interioare). În timp ce la suprafaţa planetelor interioare se formează, prin răcire, o crustă din roci şi o
atmosferă; la cele exterioare învelişul lichid este urmat de o atmosferă densă şi groasă, tulburată de furtuni
violente.
Planetele interioare, solide, urmează în continuare un proces de răcire şi contractare (tabelul 2), cu
formarea unei cruste foarte groase (până la peste 200 km adâncime, aşa cum este cazul pe Mercur, Venus şi
Marte). În etapa finală a evoluţiei, corpul planetei nu va mai fi încălzit decât prin procesul mareic şi de Soare
(cum este cazul Lunii).

4
Totodată, peste circa 5 miliarde de ani, Soarele va deveni o gigantică roşie, care va atinge orbita planetei
Marte, sfârşindu-se ciclul de evoluţie al sistemului terestru.
Ca o concluzie, fundamentul creaţiei rămâne scăderea temperaturii universului ca urmare a dilatării sale,
expansiunea fiind însă şi o limitare în apariţa formelor de manifestare prin îndepărtarea lor. Expansiunea
acţionează atât ca factor inhibator cât şi creator, viteza de dilatare jucând un rol critic în reglarea activităţii
creative a universului. De exemplu, în etapa sintezei nucleare, când protonii şi neutronii se combină formând
nuclee, expansiunea rapidă limitează proliferarea nucleelor grele care ar fi dus la apariţia unui univers de
fier, lipsit de stele, galaxii sau viaţă. Ceea ce pare într-un anumit stadiu de evoluţie cosmică ca fiind o
creativitate incompletă, este în fapt o reţinere a potenţialului creativ pentru un nivel ulterior al dezvoltării.
Relaţia părţii la întreg în etapa unităţii diferenţiate se regăseşte în interrelaţionările tuturor structurilor
cosmice, pe principiul sincronicităţii. Principiul sincronicităţii se bazează pe conceptul legăturii universale pe
fondul transferului de informaţie. Informaţia este fundamentul universului, după cum stratul informaţional al
Pământului este fundamentul planetei.
Meg Lundstrom scria "... Există dovezi că izolarea şi separarea obiectelor unele de altele este mai mult
aparentă decât reală; la un nivel mai profund, totul – atomi, celule, molecule, plante, animale, oameni –
participă într-o reţea sensibilă şi continuă de informaţie. Fizicienii au arătat, de exemplu, că dacă se separă
doi fotoni, nu contează la ce distanţă, o schimbare a unuia crează în mod simultan o schimbare în celălalt."
(A Wink From the Cosmos în Intuition Magazine, May-June 1996, pag. 1).

Tabelul 2. Etapele evoluţiei planetare (Posea, Armaş, 1998, după Maruyama, 1994, modificat)

Sistemul solar
Sistemul solar este un ansamblu constituit dintr-o stea – Soarele – în jurul căreia gravitează nouă
planete: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton (MeVeTeMarJuSaUrNePlu)1.
(Există păreri tot mai argumentate, care susţin retrogradarea lui Plutonn în rândul asteroizilor.) În jurul
planetelor gravitează peste 80 de sateliţi (cunoscuţi până în prezent). În acest sistem bine structurat se mai
găsesc şi aşa-zisele „corpuri mici”, ce grupează mii de asteroizi (45 000, ce apar între Marte şi Jupiter,
reprezentând probabil resturile unei planete sfărâmate – Phaeton), cometele (stele cu coadă – în gr.),
sistemele de inele ale lui Saturn, Jupiter, Uranus şi Neptun şi praful interplanetar, compus din particule
silicatice învăluite în gheaţă.

1
Formulă folosită pentru a uşura memorarea ordinii planetelor.

5
Sistemul solar poate fi asemuit, din punct de vedere structural, cu un disc în centrul căruia se află Soarele,
iar în jurul său, orbitele succesive ale planetelor (fig. 4). Două dintre orbite, prima şi ultima (Mercur şi
Pluton), au o înclinare mai mare faţă de planul discului. Asemenea înclinări au şi unii asteroizi (ex. Hidalgo,
sau Chiron), ca şi cometele.

Fig. 4. Sistemul solar – orbitele planetelor exterioare, ale


asteroizilor Hidalgo şi Chiron şi orbita cometei
Halley (după JRO Atlas der Astronomie, 1990).

Numărul cometelor este apreciat la circa 2 mil (fig. 5). În prima jumătate a secolului nostru, existenţa lor
era pusă în legătură cu norul Oort (după numele olandezului Oort care l-a stabilit prin calcule în 1950).
Acesta este situat la 30 000 – 50 000 ua2, având un diametru de 100 000 ua şi fiind compus din peste 1 000 de
miliarde de asteroizi, cu mărimi cuprinse între 1 km şi sute de km lungime. Gravitaţia Soarelui se manifestă aici
foarte slab, făcându-se probabil simţită gravitaţia altor sori. Asteroizii au perioade de rotaţie de miliarde de
ani. Pe orbitele lor cu excentricitate maximă, unii ajung în apropierea Soarelui, unde materia lor îngheţată se
evaporă, formând o coadă din particule de praf şi gaze puternic ionizate (fig. 5).
Ipoteza lui Oort explică bine mărimea şi orientarea cometelor cu perioade orbitale lungi (cu revoluţii de
peste 200 de ani), dar nu şi pe cele cu perioade de revoluţie scurtă, al căror plan orbital este foarte puţin
înclinat faţă de ecliptică.

100 000 km
Fig. 5. Structura unei comete (după Bertaux, JRO Atlas der Astronomie, 1990, cu
modificări).
2
ua = unitate astronomică, însumând 149,6 mil. km

6
Kenneth Essex Edgeworth sugera într-un articol publicat în 1949 existenţa unui „cordon generator de
comete” (cel puţin pentru cele cu perioade scurte de revoluţie) dispus la marginea sistemului solar, dincolo
de orbita lui Pluton. Ideea a fost preluată de Kuiper în 1951, fără a se face însă referire la articolul lui
Kenneth. Acest disc generator de comete, situat la 40 ua de Soare, reprezintă în fapt un sector de materie
reziduală rămasă în urma formării planetelor. Densitatea redusă nu a permis procesul de acreţie decât până la
nivelul unor asteroizi. Ipoteza emisă de Kenneth şi Kuiper s-a impus abia după 1980, fiind confirmată atât
prin calcule, cât şi prin observaţii directe prin telescop (descoperirea unor corpuri aparţinând centurii de
asteroizi – Kuiper belt – în 1992 şi 1993). În prezent, sunt catalogate 32 de astfel de obiecte (Luu şi Jewitt,
1996).
Desprinderea periodică a unor asteroizi din centura Kuiper, datorită forţei de atracţie a planetei Neptun, şi
atragerea lor spre interiorul sistemului solar, duce la diferenţierea a trei situaţii: coliziunea acestora cu
planete sau sateliţi (coliziunea cometei Shoemaker-Levy 9 cu Jupiter în iulie 1994), căderea obiectelor în
Soare sau pierderea treptată a materiei până la un nucleu stâncos care rămâne invizibil (după circa 1 000 de
treceri pe la periheliu). Cu o probabilitate de 1 la 1,5 mld. ani, cometele3 pot pătrunde în atmosfera terestră,
explodând în apropierea scoarţei aşa cum a fost cazul în 1908, în taigaua siberiană, pe fluviul Tungusca.
Resturile cometei au explodat la 8 km deasupra solului (un nucleu de gheaţă de cca. 1 km cu o masă de cca.
1 mil. t), neformând un crater. Pădurea a ars pe aproximativ 3 900 km2, iar cutremurul provocat s-a resimţit
la Potsdam, Tbilisi, Taşkent.
În statul Arizona (SUA) există un crater de impact cu un diametru de peste 1 200 m, o adâncime de 180 m
şi un val circular de 45 m înălţime.
În martie 1989, un asteroid cu un diametru de cca. 1 km a intersectat orbita Terrei la o distanţă de
aproximativ 700 000 km, adică la numai şase ore după ce Pământul trecuse prin punctul respectiv de pe
orbită.
În ianuarie 1991, un alt asteroid, având un diametru de 10 m, a trecut la numai 160 000 km depărtare de
Terra.
În 1991, un studiu al NASA, cerut de Congresul american, a recomandat dezvoltarea unei Supravegheri
Internaţionale a Spaţiului, proiect ce ar necesita 10 milioane USD anual. Acesta ar fi un sistem terestru
constituit dintr-un ansamblu de telescoape în întreaga lume, capabile de a detecta orice obiect cosmic ce ar
ameninţa Terra, cu scopul de a-l distruge sau redirecţiona înainte ca acesta să pătrundă în atmosferă. Există
trei posibilităţi principale în acest sens: bombardarea, pulverizarea şi topirea. Bombardarea presupune
amplasarea unei încărcături nucleare pe o orbită ce ar intersecta-o pe cea a asteroidului. Explodând în
imediata apropiere a obiectului cosmic, ea ar determina o schimbare de curs a asteroidului. Pulverizarea se
referă la folosirea unor rachete cu încărcături grele, explozive, care să lovească asteroidul, fragmentându-l.
Metoda este utilă doar în cazul unor obiecte de dimensiuni mai reduse, pentru ca fragmentele rezultate să
poată arde complet în atmosfera terestră şi să nu genereze un adevărat bombardament meteoritic. Topirea
presupune un sistem de lasere amplasat pe Pământ sau pe Lună, capabil să topească straturile superficiale ale
asteroidului, redirecţionându-l.
Deoarece propunerea a rămas fără ecou, NASA cheltuie în continuare un milion de dolari anual pentru
programe proprii de cercetare a obiectelor cereşti de mici dimensiuni. Aceste programe nu pot însă
monitoriza mai mult de 10 % din bolta cerească.

3
Corpurile cosmice care pătrund în atmosfera terestră sunt cunoscute sub denumirea de meteoriţi. Se disting
meteoriţi litici sau pietroşi (cei mai frecvenţi) şi sideritici sau feroşi (cei mai mari, datorită rezistenţei lor în traversarea
atmosferei).

7
Soarele
1. Date astrofizice
Vârsta …………………………..4,5 miliarde ani
Raza ……………………........…700 000 km
Masa…………………………….2 • 1027t (1,989 quadriliarde tone)
Densitatea medie ……….............1,4 g/cm3
Temperatura la suprafaţă ………..5 770 K
Temperatura în centru …………..15 milioane grade K
Durata de rotaţie la ecuator ……..25,03 zile Mişcarea de rotaţie este diferită, fiind de 25 – 27 de zile la ecuator
şi de 35 – 37 de zile în zonele polare. Diferenţa este determinată de structura sa gazoasă şi face ca turtirea la poli
să fie aproape neglijabilă.
Distanţa până la Pământ …………150 mil.km

2. Geneză şi evoluţie
Soarele face parte din clasa stelelor mijlocii După aceea, nucleul, care va cuprinde numai
(pitică galbenă G2), cu un diametru de cinci sute heliu, se va contracta, în timp ce partea exterioară a
de ori mai mic în raport cu cele gigante. învelişului, cu hidrogen, se va dilata; Soarele va
Ca orice stea, Soarele şi-a început evoluţia deveni o gigantică roşie, raza sa atingând orbita lui
dintr-un nor de gaz şi praf care a condensat Marte. Această fază se estimează la 1 miliard de
prin colaps gravitaţional. Gazul s-a încălzit ani, când Soarele va pierde cea mai mare parte a
treptat şi presiunea a crescut în interiorul său, materiei sale.
astfel norul a devenit o protostea. Evoluţia ulterioară va atinge faza de pitică albă,
când Soarele va mai avea doar 1/2 din masa sa
După aproximativ 100 milioane de ani se atinge actuală, restul pierzându-se ca vânt şi ejecţii solare
aşa numita secvenţă principală, când se din straturile superioare ale astrului.
declanşează reacţiile nucleare, ce conduc la Cu timpul, pitica albă se va răci, mai întâi
„arderea” hidrogenului. Faza aceasta a început repede, iar apoi tot mai lent, va înceta să mai
acum 4,5 miliarde de ani şi va dura încă circa 5 lumineze şi va deveni o pitică neagră, rece.
mld. ani.

3. Structura internă
Pentru a se putea deduce structura Soarelui s- vorba de o serie de reacţii nucleare care transformă
a plecat de la ipoteza Soarelui staţionar în hidrogenul în heliu prin fuziune. Fuziunea
timp. reprezintă contopirea unor nuclee uşoare,
Adică de la ideea că Soarele ar fi staţionar în formând nuclee mai grele, energia degajată pe
interior, în ceea ce priveşte densitatea, unitate de masă atomică şi la mase egale, fiind
temperatura, presiunea şi compoziţia sa. mai mare decât în cazul fisiunii. În cazul
Din această ipoteză rezultă că în interiorul Soarelui, valoarea acestor transformări este de 657
Soarelui s-au stabilit anumite echilibre de bază: milioane de tone de hidrogen convertite în 625
cel hidrostatic şi cel termic. Echilibrul milioane tone de heliu pe secundă şi restul de 5
hidrostatic presupune că forţa gravitaţiei a ajuns milioane de tone de materie sunt transformate în
să fie egalată de cea a presiunii gazelor (aceasta energie de tip gamma şi neutrini.
tinde să depărteze elementele materiei de Există 2 tipuri de reacţii:
centrul solar). ⇒ un tip produce fuziunea a câte patru nuclee
Echilibrul termic indică o egalitate între rata de hidrogen (patru protoni, H fiind compus
energiei câştigate şi a celei pierdute de către dintr-un proton şi un electron) ce dau un
fiecare strat solar în parte, ceea ce presupune nucleu de heliu, 2 pozitroni, 2 neutrini şi o
existenţa unei surse interne de energie. enormă cantitate de energie. Ca urmare, în
Respectiva sursă internă a fost descoperită de centrul astrului scade continuu proporţia de
fizicianul american Hans Bethe (1938), fiind hidrogen care creşte spre exterior. Dincolo de

8
circa o pătrime din raza sa, compoziţia sarcină pozitivă). Reacţia deuteriului cu un alt
devine un amestec de hidrogen şi heliu, cu nucleu de H, va produce un nucleu instabil de
urme de elemente grele. He (3He). Fuziunea a două astfel de nuclee de
heliu, produce heliul stabil (4He) cu masă
⇒ O altă reacţie este reprezentată de lanţul atomică 4, respectiv un nucleu cu doi protoni,
proton – proton. Atomii de H sunt reduşi la redaţi cu alb, şi doi neutroni, reprezentaţi cu
nucleu, electronii lor fiind smulşi de pe negru în imagine, şi duce la ejectarea altor
orbită. Două nuclee de H se combină pentru a două nuclee de hidrogen ce reiau ciclul
forma deuteriu şi un pozitron (electron cu proton – proton.

O problemă importantă este modul cum milion de ani, deoarece între două reacţii, el
această energie internă este transportată parcurge cam un centimetru distanţă. Totuşi,
către suprafaţă: prin conducţie, prin radiaţie datorită diferenţierilor mari de temperatură
(emisii de unde electromagnetice) şi prin dintre suprafaţă şi nucleu, radiaţiile se dirijează
convecţie. în ultimă instanţă către exterior, formând aici
Prima formă e neglijabilă în cazul Soarelui. fluxul de lumină văzut de pe Pământ.
Forma convectivă de transmitere a energiei
A doua formă este destul de greoaie, este determinată de gradientul mare de
deoarece radiaţia intră continuu în interreacţii cu temperatură realizat între interiorul (15 mil K) şi
materia prin care trece şi este mereu reorientată exteriorul Soarelui.
în mod întâmplător. S-a calculat, de exemplu, că Conform acestor date, s-a realizat un model
un foton ce ar porni din centrul Soarelui poate structural format din: nucleu, învelişul radiativ (zona
ajunge la suprafaţa astrului după aproximativ un radiativă), învelişul (zona) convectiv şi atmosfera.

1. Nucleul hidrogen ionizat. Materia se mişcă în mod organizat,


Nucleul ocupă 0,2 – 0,3 din rază, produce o mare formând curenţi de convecţie, cu o mare influenţă
energie, are o temperatură de 15 mil. K, o densitate de asupra fenomenelor care au loc în atmosferă.
160 g/cm3 şi presiunea de 200 miliarde atmosfere. În În zona convectivă numărul celulelor este
compoziţie domină hidrogenul (50 %). ipotetic, ele pot fi gigantice sau mici, iar în interiorul
90 % din materia solară se află în prima jumătate lor au loc turbulenţe la o scară redusă. La limita
a razei Soarelui. dintre unii cercetători plasează un câmp magnetic
foarte intens, care ar sta la originea ciclurilor solare.
2. Învelişul cu transport radiativ
Ocupă 0,7 din rază, se compune din 70 % Echilibrul radiativ de la contactul cu zona
hidrogen, iar temperatura se reduce la circa 5 mil. K. convectivă este determinant pentru luminozitatea
Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o solară care, în ultimă instanţă, nu este dată de
reemisie sub forma de radiaţie electromagnetică. reacţiile termonucleare ci este în funcţie de diferenţa
Zona radiativă esterelativ calmă sub aspect dinamic. de temperatură şi opacitate. Când pierderile radiative
sunt mai mari decât energia nucleară furnizată din
3. Învelişul convectiv interior, intră în joc gravitaţia care contractă puţin
Învelişul convectiv face trecerea la atmosferă şi Soarele, iar temperatura din centru creşte. Acestea
ocupă 2/7 din rază (circa 200 000 km); este dominat de sunt pulsaţiile solare.

9
4. Atmosfera solară 4.2. Cromosfera
Atmosfera Soarelui se compune din ansamblul a Cromosfera (sferă de culoare – gr.) este un
trei straturi externe, direct observabile de pe Pământ înveliş gazos mult mai cald comparativ cu fotosfera
prin intermediul radiaţiei electromagnetice pe care o şi cu grosimi variabile de 10 000 – 15 000 km. În
emit: fotosferă, cromosferă, coroană. partea sa inferioară, hidrogenul este în stare neutră,
4.1. Fotosfera devenind apoi tot mai ionizat pe măsură ce
De la fotosferă ne vine întreaga lumină şi temperatura creşte.
energie. Sub aspectul structurii, spre deosebire de
Fotosfera (sferă de lumină – gr.) are o grosime de fotosferă unde apar granulaţii relativ circulare ca
peste 100 km, o temperatură medie de 5 780 K. efect al mişcărilor convective subiacente, în
Denumirea de sferă de lumină vine de la strălucirea cromosferă structurile sunt alungite şi mult mai fine.
sub care ne apare acest strat şi de la forma sa, în Organizarea acestora este impusă de către câmpul
mare, sferică. Fotosfera este compusă în proporţie de magnetic solar. Elementele structurii cromosferice
92,2 % hidrogen, 7,8 % heliu, 0,2 % elemente grele. sunt numite fibrile. Dominarea liniilor magnetice în
Acestea din urmă sunt într-un raport relativ identic organizarea structurală a cromosferei rezultă din
între ele şi asemănător celui din scoarţa terestră. densitatea mică a materiei, în timp ce în fotosferă
Structura sa pe o fotografie este de tip granular materia este mult mai densă şi energia mecanică
(asemănătoare boabelor de orez). Granulele au circa domină pe cea magnetică.
650 km în diametru şi reprezintă rezultatul Structura magnetică este variabilă în funcţie de
mişcărilor convective de dedesubt. Sunt coloane de densitate şi temperatură, dar în general se realizează,
gaz cu mişcări verticale, având viteze de 0,4 – 1,6 la scară mare, o reţea celulară numită reţea
km/s şi o durată de până la 5 minute. Se pot observa cromosferică. Ochiurile acestei reţele sunt legate de
şi supergranule de 20 de ori mai mari şi cu mişcări celulele din zona convectivă, având o mărime care o
pe orizontală. depăşeşte pe cea a granulelor din fotosferă (diametre de
Principalele structuri din fotosferă sunt însă circa 30 000 km). Pe marginea acestor ochiuri de plasă
petele solare. apar jeturi de gaze ascendente, având viteze de 20 – 25
Sunt observate încă de chinezi în Antichitate, km/s. Ele durează 5 – 10 minute, după care recad,
care le-au numit „păsări în zbor”. dispersându-se.
Petele sunt suprafeţe întunecate, apar ca un fel de Temperaturile din cromosferă înregistrează valori
umbră, fiind înconjurate spre exterior de o zonă de de 4 000 K la contactul cu fotosfera şi urcă treptat la
penumbră. Ele se dezvoltă din pori, care sunt pete 10 000 K, atingând 1 mil. K la trecerea în coroana
incipiente lipsite de sectorul de penumbră. La solară. Explicaţia este până în prezent nesigură şi se
exteriorul lor apar zone lucitoare şi fierbinţi, numite referă la transportul de energie mecanică prin unde
faculele. Diametrul petelor poate atinge 100 000 km. de presiune. Amplitudinea acestor unde, întâlnind
Ca să devină vizibile de pe Pământ, trebuie să straturi tot mai puţin dense, creşte cu altitudinea.
dezvolte o suprafaţă de 1,3 mld. km2. Cea mai mare Când amplitudinea atinge viteza sunetului se
pată solară a fost observată în 1974 şi a atins 18 mld. formează unde de şoc care îşi dispersează energia în
km2. Numărul lor creşte şi descreşte pe o perioadă de căldură. Acest mecanism explică şi temperatura
11 ani. În perioadele de minim, numărul lor se ridicată din coroana solară.
reduce mult, până la dispariţie. În mod obişnuit, 4.3. Coroana solară
petele apar în grupuri de câte două, cu o frecvenţă Coroana se vede ca un halou alburiu în timpul
maximă între 300 – 450 latitudine, şi au o tendinţă de eclipselor totale sau prin intermediul coronografelor
deplasare spre ecuator. plasate pe sateliţi. Uneori se distinge o coroană
Petele sunt aparent zonele cele mai puţin active, internă (până la două raze solare începând de la
deoarece reprezintă cele mai reci perimetre ale fotosferă) şi o coroană externă. Coroana este
fotosferei (în cadrul lor temperatura scade până la 4 compusă din gaz foarte rarefiat, foarte cald şi
000 K). Legat de evoluţia petelor, se manifestă însă ionizat.
şi celelalte fenomene din atmosferă: porii, punctele Reţeaua cromosferică se dispersează treptat până
luminoase, toată gama de filamente, faculele, ce în coroană dispare. De aici se deduce că şi câmpul
granulele şi protuberanţele. magnetic, care în cromosferă apare concentrat în
La nivelul petelor granulaţia fotosferei dispare, ochiurile plasei, se dispersează lent şi devine
indicând o reducere sau chiar o încetare a mişcării aproape uniform în coroană.
convective, cel puţin la suprafaţă. Câmpul magnetic Fotografiile realizate în alb au arătat şi aici
local crescut încetineşte convecţia, aportul de gaz diferite structuri caracteristice, datorate tot
fierbinte scade, temperatura se reduce şi ea, iar pe configuraţiei câmpului magnetic. Cele mai
suprafaţa fotosferei apare o pată. spectaculoase structuri dinamice datorate forţelor

10
câmpului magnetic sunt protuberanţele de diverse reprezintă punţi între două regiuni cu polarităţi
forme, alcătuite din materie mai rece (8 000 K), ce diferite.
urcă în coroană (unde temperatura este de un milion Forma coroanei este continuu schimbătoare,
de grade) cu viteze de 100 km/s, având înălţimi de conform modificărilor câmpului magnetic solar, care
până la o rază solară, după care se pot desprinde de urmează îndeaproape evoluţia ciclurilor astrului.
disc şi dispar. Protuberanţele sunt vizibile pe marginea Temperaturile în coroană ajung la peste 1 mil. K,
discului solar, având o înclinare pe meridian (de obicei iar în coroana internă chiar la 1,5 mil. K. La trecerea
spre ecuator şi spre vest). Ele sunt erupţiile de mari în spaţiul interstelar, temperatura scade la circa 100
proporţii şi par a sta la originea unor nori mari de K. Temperaturile extrem de ridicate au făcut gazul
plasmă ce apar în coroană, până la 10 raze solare, coronarian să se extindă până la 10 raze solare.
deplasându-se cu 1 000 km/s. Densitatea materiei scade lent.
Erupţiile sunt fenomene violente care afectează Aceste temperaturi extrem de mari explică de ce
brusc întreaga atmosferă pe verticală, pornind de jos compoziţia chimică a coroanei rămâne aceeaşi cu
în sus. Forma geometrică a erupţiilor şi radiaţiile pe cea a fotosferei, dar atomii de aici sunt puternic
care acestea le emit indică legătura lor cu câmpul ionizaţi. Ionizarea se face prin pierderea de electroni,
magnetic şi cu modificările structurale ale acestuia. pe măsură ce temperatura creşte. S-a constatat că, de
De exemplu, majoritatea erupţiilor apar la limita a exemplu, hidrogenul şi heliul pierd complet
două regiuni cu polaritate diferită, unde materia electronii (rămânând doar nucleeele atomice),
vine din direcţii contrare sau se deplasează în direcţii oxigenul rămâne cu 1 – 2 electroni (din 8), iar fierul
contrare. Totodată, erupţiile de tip bucle sau arc pierde 10 – 15 electroni din 26.

Câmpul magnetic
Orice mişcare a materiei este însoţită de o Zona neutră ecuatorială a fost asemuită
mişcare a liniilor de forţă magnetică şi invers. după formă cu o „rochie de balerină”, cu
Câmpul magnetic al Soarelui funcţionează ca un pliuri foarte largi. Cauza acestui aspect se
dipol prin care intră şi ies liniile de forţă găseşte în evoluţia găurilor polare sub
magnetică. Liniile de forţă polare se deschid larg impulsul rotirii, care se deformează. Mărimea
către spaţiul interplanetar. Ca urmare, în dreptul unei ondulări la nivelul pânzei neutre
polilor, în coroană se formează „găurile ecuatoriale este de ±150 pe latitudine, în
coronale”, principalele surse ale vântului solar. momentele de activitate solară minimă. Ca
În dreptul planului ecuatorial, în coroană se urmare pliurile vor trece de o parte şi de
formează o pânză neutră unde câmpul magnetic cealaltă a planului ecuatorial, făcând ca în
se inversează. Această pânză, din cauza rotirii această zonă să alterneze sectoare de polarităţi
Soarelui, capătă forma unor pliuri spiralate. diferite.
În afara zonelor polare, liniile de forţă se Tot în acest plan ecuatorial se găsesc şi
închid sub formă de bucle sprijinite de Soare. orbitele planetelor, care vor trece şi ele, în
Materia din coroană urmează aceste linii de mod succesiv, prin câmpuri magnetice cu
forţă, particulele sale deplasându-se în spirală polaritate diferită.
în jurul lor. Deasupra găurilor coronale vântul În planul eclipticei, structura câmpului
solar, respectiv plasma în expansiune, magnetic este tot în spirală. Liniile de forţă vor fi
antrenează şi liniile de forţă magnetică spre deviate de rotirea Soarelui (de la punctul lor de
exterior. De aceea găurile devin sursa de bază pornire spre exterior), arcuindu-se în spirale. La
a vântului solar. În restul coroanei, structura distanţa unde se află Terra, unghiul de înclinare
în bucle închise a câmpului magnetic prinde al acestor linii de forţă faţă de direcţia Soarelui
ca într-o capcană plasma coroanei, reţinând-o. ajunge la 450.

11
Structura sub formă de spirală a câmpului magnetic interplanetar în
planul eclipticei

Originea acestui câmp se găseşte sub atmosfera Diferenţa de rotaţie între Ecuator şi poli
solară, în masa gazoasă ce se roteşte în timp transformă câmpul magnetic poloidal, când
diferit în jurul propriei axe. Electronii şi protonii undele au o desfăşurare directă de la un pol la
generează în deplasarea lor un curent electric, altul, într-unul toroidal unde liniile au un mers
care induce un câmp magnetic. Rotirea fiind însă aproape paralel cu ecuatorul.
diferenţiată, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, Viteza de rotaţie mai mare în zona ecuatorială
câmpul magnetic va suferi modificări. antrenează şi liniile magnetice, deformându-le.

Modificarea periodică de polaritate a liniilor spatele ei. Totodată însă, câmpul ei magnetic
magnetice are loc într-un ciclu mediu de 11 ani va slăbi. Pata din spate (având semn contrar
(între 9 şi 12,5 ani). Un ciclu complet, cu emisferei unde se află) se va deplasa treptat
revenirea la polaritatea iniţială, este de 22 de ani. spre poli, deoarece semnele contrare se atrag.
Evoluţia petelor a indicat un maxim solar, când Suma tuturor acestor câmpuri magnetice ale
ele apar în număr mare, iar erupţiile sunt petelor ce se deplasează spre poli, va tinde să
maxime, ca şi aurorele polare de pe Pământ, şi anuleze semnul acestuia, iar apoi să-l
un minim al activităţii Soarelui. În timpul inverseze.
maximului solar se schimbă polaritatea. Deci, schimbările de polaritate se fac prin
Explicaţia posibilă este legată de evoluţia deplasarea pe direcţie meridian (spre poli), a
petelor. Acestea se nasc de obicei la latitudini unui magnetism invers, creat în unele părţi ale
de 300 – 450, însă nu mai sus. Totodată, petele petelor solare. Acesta va anula treptat vechea
apar grupate două câte două, având semne polaritate, după care se va inversa şi câmpul
contrare. Cea din faţă (în sensul de rotire al toroidal.
Soarelui) are semnul polarităţii emisferei din Schimbarea de polaritate se produce la
care face parte, iar poziţia sa este de la perioade de maxim solar. Urmează o slăbire,
început ceva mai avansată. Cuplurile de pete până la anulare, a câmpului toroidal
se deplasează spre ecuatorul solar, dar în mod (ecuatorial), după care se formează unul
diferenţiat. Pata din faţă (de la început mai invers. Schimbarea câmpului toroidal are însă
apropiată de ecuator, unde deplasarea materiei loc în perioada minimului solar, când numărul
se face cu viteză mai mare) va avansa mai mic de pete are ca urmare extinderea maximă
rapid şi se va distanţa tot mai mult de pata din a câmpurilor poloidale.

12
Resurse bibliografice pe Internet
GENERAL SOLAR SCIENCE:
Sun-Earth Connection Education Forum
http://sunearth.gsfc.nasa.gov
International Clearinghouse for Space Weather Information
http://aoss.engin.umich.edu/intl_space_weather/sramp/default.htm
SEGway space resources
http://cse.ssl.berkeley.edu/segway/index.html
NASA internet resources for educators
http://education.nasa.gov/internet.html
NASA Human Space Flight Gallery
http://spaceflight.nasa.gov/gallery/images/apollo/index.html
NASA Goddard Space Flight Center-Home Page
http://www.gsfc.nasa.gov/
NASA Home Page
http://www.nasa.gov/
ISTP Picture of the day-
http://www-istp.gsfc.nasa.gov/istp/outreach/astron.html
SOLAR FLARES AND PARTICLES:
HESSI outreach and education
http://cse.ssl.berkeley.edu/hessi_epo/
HESSI home page
http://hesperia.gsfc.nasa.gov/hessi/
Laboratory for Astronomy and Solar Physics-mission page
http://hesperia.gsfc.nasa.gov/sftheory/
SEC missions page
http://sec.gsfc.nasa.gov/sec_missions.htm
Science News @ NASA
http://science.nasa.gov/headlines/y2000/ast28jun_1m.htm?list
Science @ NASA e-mail subscription form
http://science.nasa.gov/news/subscribe.asp
Windows to Universe
http://windows.engin.umich.edu/
SPACE WEATHER:
NASA/IMAGE
http://image.gsfc.nasa.gov
Cosmic and Heliospheric Learning Center
http://helios.gsfc.nasa.gov/
U Mich.-Space Weather links
http://msgc.engin.umich.edu/openhouse/space_weather.html
ISTP Solar Max Info
http://www-istp.gsfc.nasa.gov/istp/outreach/solarmax/
Windows to Universe—Space Weather Site
http://windows.engin.umich.edu/spaceweather/
ESA Space Weather information server
http://www.geo.fmi.fi/spee/links.html
NAOAA Space Weather Site
http://www.sel.noaa.gov/Data/
NOAA Today’s Space Weather
http://www.sel.noaa.gov/today.html
Space Weather.com
http://www.spaceweather.com/
STRUCTURE OF THE SUN:
SOHO home page
http://sohowww.nascom.nasa.gov/
Exploratorium
http://www.exploratorium.edu/solarmax/index.html
MAGNETOSPHERE:
SPOF Magnetosphere facts
http://www-spof.gsfc.nasa.gov/Education/Intro.html

13