27 ianuarie, 2020 Michael Shafir

Ceremoniile desfășurate luni, 27 ianuarie, la Auschwitz-Birkenau au marcat împlinirea a 75 de ani

de la eliberarea lagărului morții de către Armata Roșie, la 27 ianuarie 1945. Prin rezoluția adoptată
la 1 noiembrie 2005, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a hotărît ca această dată
să devină Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Aproximativ 200 dintre
supraviețuitorii lagărului au participat la ceremonii, probabil pentru ultima oară, căci numărul
acestor supraviețuitori scade inevitabil cu an ce trece. Alături de ei au fost prezenți președinții
Poloniei, Israelului și peste douăzeci de alți șefi de state sau guverne, sau împuterniciții acestora.

Dar nu prezențele, ci absențele au fost scoase în evidență de mulți dintre comentatorii

evenimentului, aflați sau nu la fața locului. Și mai presus de toate celelalte absențe (francezul
Emmanuel Macron, spre exemplu), cea a lui Vladimir Putin, care a găsit de cuviință să-și trimită
numai ambasadorul de la Varșovia. Cum se explică acest gest, cu atît mai mult cu cît președintele
rus a fost nu numai prezent, dar a și eclipsat orice alt participant cu numai cîteva zile înainte la
Ierusalim, unde la 23 ianuarie s-a desfășurat cel de-al V-lea Forum Mondial pentru Memoria
Holocaustului?

și în ceea ce denumesc în cartea la care lucrez de cîțiva ani buni, „martirologie competitivă.” În
luna septembrie, la inițiativa Poloniei, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care condamna
Pactul Ribbentrop-Molotov semnat la 23 August 1939 ca fiind factorul care a facilitat izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial. După cum bine se știe, la numai două săptămîni după atacul
Germaniei Naziste asupra Poloniei, trupele sovietice au mărșăluit la rîndul lor în Polonia de est.

Președintele Putin, pentru care războiul purtat de Uniunea Sovietică constituie de cîțiva ani buni
„mitul fondator” al propriului său regim (resuscitînd astfel cultul Marelui Război pentru Apărarea
Patriei și împreună cu el reabilitarea lui Stalin), nu putea rămîne dator. Nu poate fi trecut cu
vederea faptul că pentru Rusia, cel-de-al Doilea Război Mondial nu începe în 1939, ci numai în
1941, cînd, încălcînd pactul cu Stalin, Hitler a lansat Campania Barbarosa, atacînd împreună cu
aliații săi Uniunea Sovietică. El i-a acuzat pe polonezi de a se fi aliat practic cu Hitler, subliniind
că Polonia nu a ezitat să se înfrupte din dezmembrare Cehoslovaciei (ceea ce e adevărat),
prezentînd documente presupus noi, care îl prezintă pe ambasadorul polonez la Berlin ca lăudînd
antisemitismul nazist și transformînd astfel Polonia din ajunul războiului într-un regim
colaboraționist, la fel cum guvernul polonez din exil și Armata Națională de rezistență polonă au
devenit (în cuvîntarea pe care a ținut-o la Ierusalim cu ocazia inaugurării unui monument în
memoria victimelor asaltului Nazist asupra Leningradului) focare ale antisemitismului. Că
antisemitismul fusese substanțial în Polonia ante-belică nu poate fi pus la îndoială, și că în rîndul
Armatei Naționale au activat și antisemiți, e adevărat. De aici însă, pînă la transformarea victimei
în călău e cale lungă, mai ales pentru cei care nu au uitat ce s-a petrecut în pădurea Katîn, unde, la
ordinele lui Stalin au fost împușcați zeci de mii de ofițeri polonezi făcuți prizonieri după invazia
sovietică din 1939 precum și intelectuali, printre ei numărîndu-se și evrei.

Inevitabil, ciocnirea memoriilor a continuat cu răspunsul polonez al premierului Mateusz

Morawiecki, care i-a reamintit, printre altele, lui Putin, că Armata Roșie s-a oprit nu departe de
Varșovia cind ar fi putut interveni pentru a-i ajuta pe răsculații evrei din Ghetoul varșovian iar
ulterior, la ordinele lui Stalin, s-a oprit pe rîul Vistula pentru a permite naziștilor să nimicească
rezistența polonă, majoritaea ei constituită din membri Armatei Naționale. Și, desigur, Morawiecki
nu a uitat să sublinieze că guvernul polonez din exil fusese primul care atenționase în zadar Aliații
de genocidul în curs de desfășurare în lagărele morții. Nu a uitat nici să sublinieze că pentru
Polonia, ocupația nu a încetat odată cu înfrîngerea naziștilor, ea fiind urmată de ocupația sovietică.
Toate acestea însă au loc pe fundalul legii adoptate la începutul anului 2018 în Polonia, care
impune sancțiuni asupra celor ce îndrăznesc să ridice problema colaboraționismului polonez din
timpul războiului. Iar legea se naște pe fundalul unui „mit fondator” rival, acela al Poloniei ca
victimă, în a cărei apărare actualul regim al Partidului Adevăr (sic!) și Justiție condus din umbră
de Jarosław Kaczyński s-a jurat să sară.

Confruntat cu faptul că nu va putea răspunde lui Putin la Forumul de la Ierusalim (unde au fost
invitați să vorbească numai reprezentanți ai Puterilor Aliate, precum și președintele german și cel
israelian), președintele polonez Andrzej Duda își anulează participarea la Forum și la scurt timp
după aceasta, i se asociază și președintele lituanian, Gitanas Nauseda. Nu întîmplător. Ca și
Polonia, Lituania susține că nu poate fi vorba de participare la Holocaust, deoarece țara se afla sub
invazie străină. La fel ca Polonia, Lituania intenționează să adopte propria versiune a unei legi
(aflată deja pe agenda parlamentului) care să interzică amintirea colaboraționismului, și asta deși
documentele arată clar că marea majoritate a evreilor lituanieni (80% dintre care au pierit în
Holocaust) au fost uciși de localnici.
Poate că ar fi bine să încheiem această trecere în revistă cu un alt incident, aproape comic, ca și
ocupația președintelui care l-a inițiat. Deși aflat la Ierusalim, președintele ucrainean Volodimir
Zelenski a anunțat că delegația sa renunță să fie prezentă la Forum, luînd în considerare protestele
(justificate) ale multor supraviețuitori din Israel că nu le-au fost acordate locuri suficiente.
Observatori mai malițioși se întrebă dacă Zelenski nu a profitat de ocazie pentru a evita fie o nouă
confruntare cu Putin, fie întrebări cu privire la eroizarea colaboraționiștilor în propria sa țară.

Deocamdată, este clar că Vladimir Putin a învins atît prin prezența la Ierusalim, cît și prin absența
de la Auschwitz-Birkenau. Mai mult, el a profitat de ceremonia lansării monumentului amintit
pentru a trasa un semn de egalitate între Holocaust și victimele Leningradului și pentru a reaminti
colaboraționismul ucrainenilor și al țărilor Baltice. Nimeni nu a protestat, cel puțin public, în fața
acestei noi versiuni a „trivializării prin comparație”. Dar martirologia competitivă, sau cum
Antony Polonsky a denumit fenomenul, „Olimpiada suferinței”, va continua, presupun, într-un
viitor nu îndepărtat.

Polonia, 27 ianuarie 2020. 

La Auschwitz, „oamenii caută nu numai istoria şi memoria. Ei căută răspunsuri la întrebările de

astăzi", a declarat directorul muzeului memorial Aucshwitz - Birkenau, Piotr Cywinski. El a
reamintit de indiferența cu care, în opinia sa, lumea a reacționat la relatările despre prigonirea
minorității musulmane rohingya din Myanmar sau deportarea uigurilor în China. „Acum doi ani,
am văzut genocidul (comis împotriva) rohingya şi nimănui nu i-a păsat", a spus Piotr Cywinski
luni, înainte de începerea ceremoniilor de comemorare a 75 de ani de la eliberarea lagărului nazist
de exterminare de la Auschwitz - Birkenau.

Peste 6 milioane de evrei au fost exterminați de Germania nazistă în timpul celui de al Doilea
Război Mondial, mai mult de un milion de oameni au pierit la Auschwitz - Birkenau.

Peste 200 de supraviețuitori ai lagărului de la Auschwitz au participat la ceremonia care a marcat

75 de ani de la eliberarea lagărului, alături de delegațiile oficiale din mai mult de 50 de țări.

2
Luni dimineață, președintele Poloniei, Andrzej Duda și un grup de supraviețuitori au depus o
coroană la așa-numitul „Zid al morții”, unde au fost executați mii de deținuți.

După care, Duda s-a întâlnit cu omologul său israelian Reuven Rivlin, căruia i-a mulțumit pentru
participarea la ceremonia de la Auschwitz: „un semn clar că trebuie să ne aducem aminte și să
protestăm împotriva urii, a actelor inumane”.

„A nega crimele genocidului și ale Holocaustului, a instrumentaliza Auschwitz-ul în orice scop

echivalează cu pângărirea memoriei victimelor”, a mai spus Duda, la ceremonia de la Auschwitz,
la care au vorbit și mai mulți supraviețuitori ai lagărului de exterminare, evrei și roma.

Ceremoniile de la Auschwitz și din lume sunt menite să tragă și un semnal de alarmă împotriva
antisemitismului, care pare să se întărească din nou în Europa, să devină un element „acceptabil”
în discursul public.

„Nu putem să așteptăm din nou până ce infecția devine o cangrenă”, avertiza luni, la Auschwitz,
Michael Schudrich, rabinul-șef al comunității evreiești din Polonia.

Potrivit unui studiu realizat în 2019 de Liga anti-defăimare din Statele Unite, unul din patru
europeni are „o atitudine ostilă” față de evrei, comparat cu numai 19% dintre americani.

În Germania, peste 40% cred că „evreii vorbesc prea mult despre ce s-a întâmplat în timpul
Holocaustului”. În octombrie anul trecut, două persoane au murit în atacul asupra unei sinagogi, în
estul Germaniei, atac motivat de sentimente antisemite.

27 ianuarie 2020. Pentru a marca 75 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare de la

Auschwitz, peste patruzeci de președinți, premieri și fețe regale se vor întâlni joi la Ierusalim în
cadrul celui de-Al Cincilea Forum Mondial dedicat Holocaustului. O a doua comemorare va avea
loc luni, 27 ianuarie—data oficială a eliberării Auschwitzului de către trupele Armatei Roșii—în
Polonia. Președintele polonez Andrzej Duda a declinat invitația de a merge la Yad Vashem pe
motiv că, spre deosebire de Vladimir Putin, nu a fost inclus ca spicher în cadrul programului și,
astfel, punctul de vedere polonez nu ar fi redat corespunzător.

La Auschwitz, naziștii au ucis peste 1 milion de evrei, dar și cca. șaptezeci de mii de polonezi
romano-catolici. Din acest punct de vedere, a devenit un loc sacru pentru ambele categorii care au
trecut prin ceea ce David Rousset numea „planeta moartă înțesată de cadavre” (The Other
Kingdom).

Istoria politicilor de comemorare pare una croită sub semnul controverselor. Să reamintim că, în
urmă cu 25 de ani, tot în ianuarie, erupsese o altă dispută legată de a cincizecea comemorare a
eliberării lagărului. Deranjați că guvernul polonez părea să desconsidere elementele specific
evreiești ale exterminării naziste de la Auschwitz, liderii evrei și alți purtători de cuvânt,
incluzându-l pe Elie Wiesel (1928–2016), au amenințat cu boicotarea ceremoniilor. La final, mai
multe grupuri evreiești au participat la aniversarea poloneză. Însă, în timp ce președintele polonez
de atunci, Lech Wałęsa, deschidea festivitățile cu un discurs care nu făcea nicio referire la

3
victimele evreiești, era organizată și o ceremonie alternativă. Toate aceste controverse constituie
episoade semnificative din bătălia permanentă pentru sensurile și memoria Auschwitzului.

De la dezbaterile asupra numărului victimelor care au pierit, la abia mascatul antisemitism al

negaționiștilor Holocaustului care au pretins că n-a avut loc niciun genocid, ori la conflictele cu
privire la „îndrituirea” națională, religioasă și morală a amplasamentului, Auschwitzul a fost
încontinuu un loc contestat încă de când, în ianuarie 1945, puneau acolo piciorul, pentru prima
dată, soldații sovietici.

Atunci când trupele Armatei Roșii au pătruns în lagăr, au mai găsit cca. 7.000 de prizonieri,
rămași din cei circa un milion și jumătate care trecuseră prin complexul Auschwitz (din care 90%
fuseseră evrei). Mulți din acei supraviețuitori au murit după eliberare. Cu câteva zile înainte de
sosirea sovieticilor, naziștii luaseră majoritatea prizonierilor rămași într-un marș al morții, un efort
pervers de a menține controlul și a ascunde dovezile atrocității. Cert este că a plasa aceste
ceremonii sub semnul eliberării spune mai puțin despre evenimentele Holocaustului decât despre
dorința culturilor contemporane de a stăpâni un trecut înșelător și evaziv, și ale cărui ecouri încă
mai rezonează.

Auschwitzul a fost, de asemenea, un subiect de dispută intelectuală și în legătură cu ceea ce

filosoful Theodor Adorno numea, în 1959, Vergangenheitsbewältigung (administrarea trecutului).
Adorno este principalul responsabil pentru centralitatea pe care a avut-o Auschwitzul în
discursurile academice și mai puțin academice. Fraza sa, după care „a scrie poezie post-Auschwitz
reprezintă un act barbar”, rămâne alături de cea a lui Walter Benjamin—„nu există vreo dovadă a
civilizației care nu este în același timp una a barbariei”—una din cele mai citate declarații despre
cultura modernă în secolul XX. Ca slogan compus din două cuvinte, „după Auschwitz” a devenit
echivalentul intelectual al mantrei de poster politic „Nunca Más” („Never Again”).

După Holocaust, mulți au început să conștientizeze că reamintirea și mărturia nu sunt procese

evidente, sau care vorbesc de la sine. „Cum ar fi dacă tragedia mesagerului este că n-a putut să-și
transmită mesajul”, a întrebat la un moment dat Elie Wiesel. „Sau, mai rău, dacă și-a uitat mesajul.
Mai rău, dacă a uitat că este mesagerul. Sau, și mai rău, dacă a transmis mesajul și nimic nu s-a
schimbat”. Așa cum ne reamintește și parabola lui Wiesel, supraviețuitorii Holocaustului au
înfruntat, și mulți încă mai continuă să o facă, bariere tulburătoare, interne și externe, atunci când
caută să-și amintească și povestească trecutul. În realitate, singura misiune care revine europenilor,
indiferent de politicile de memorie adoptate de o țară sau alta, de un participant la eveniment sau
altul, este aceea de a fi „capabili să asculte vocile singuratice ce încearcă să jungă la noi din abis”
(Jan Gross, Neighbors)

„Timpul nu vindecă toate rănile; există acelea care rămân dureros de deschise”, scria același Elie
Wiesel în 1975, la treizeci de ani de la eliberarea lagărului morții de la Auschwitz. Astăzi, cu
prilejul celei de-a șaptezeci și cincea comemorări, cuvintele lui Wiesel, prin cadența lor liturgică,
mistuie la fel de tare. Asumarea acelor „răni care nu se mai vindecă” poate ajuta lumea
contemporană să se distanțeze puțin mai mult de disputele, emoțiile și uneori chiar acuzațiile care
au însoțit, încă de la început, posteritatea acestei mari tragedii a umanității...