HOLOCAUST

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”;
în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie
uciderea a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”,
programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-
socialist din Germania, condus de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-
au numărat 1.5 milioane de copii(d), iar totalul lor a reprezentat circa două treimi din cei nouă
milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O definiție mai largă a
Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii(d),
alte grupuri etnice slave, și pacienți ai Action T4(d) uciși deoarece erau bolnavi mintal sau
aveau handicap fizic. O definiție și mai largă include cetățeni sovietici(d), prizonieri de
război(d), homosexuali(d), martori ai lui Iehova, negri(d), adversari politici ai naziștilor, și
membri ai altor grupuri mai mici.
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment mai
mare care a cuprins persecuția și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu
îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a
Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă.
Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată de germani(d), precum și în Germania Nazistă
propriu-zisă și în teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au
fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul comiterii de încălcări flagrante
ale drepturilor omului. Peste 200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate
Holocaustului(d).
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită
„Soluția Finală a problemei evreiești(d)”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul
german a adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute
fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o
rețea de lagăre de concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au
fost înghesuiți în ghetouri. În 1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească
noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au radicalizat. Unități paramilitare
specializate, denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în
masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant
cu trenurile de marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau
călătoriei erau uciși sistematic în camere de gazare(d). Aceasta a continuat până la sfârșitul
celui de al Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.
Rezistența armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută excepție o constituie revolta
din ghetoul Varșovia din 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat patru
săptămâni împotriva Waffen-SS. Circa 20.000–30.000 de partizani evrei(d) au luptat activ
împotriva naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Evreii francezi(d) au luat parte
la Rezistența Franceză, care a dus o campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și
împotriva autorităților franceze de la Vichy. Au avut loc peste o sută de insurecții armate
evreiești.
Cuprins

 1Etimologie și definiții
 2Trăsături distinctive
o 2.1Statul genocidar
o 2.2Ideologia și scara genocidului
 o 2.3Omorul pe scară industrială
 3Victimele și numărul morților
o 3.1Evreii
o 3.2Polonezi și slavi
o 3.3Prizonieri de război sovietici
o 3.4Romi
o 3.5Persoane cu handicap fizic și mintal
o 3.6Homosexuali
o 3.7Masonii și martorii lui Iehova
 4Originea
o 4.1Antisemitism și rasism
o 4.2Germania după Primul Război Mondial
o 4.3Viziunea lui Hitler asupra lumii
 5Ascensiunea Germaniei Naziste
o 5.1Dictatură și represiune (1933–1939)
o 5.2Legea Sterilizării, Aktion T4
o 5.3Legile de la Nürnberg și emigrarea evreilor
o 5.4Kristallnacht
o 5.5Soluțiile teritoriale și relocările
 6Al Doilea Război Mondial
o 6.1Polonia sub ocupație germană
o 6.2Alte țări ocupate
o 6.3Aliații Germaniei
o 6.4Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)
o 6.5Ghetourile (1940–1945)
o 6.6Pogromuri
o 6.7Comandourile morții
o 6.8Mașinile de gazare
 7Soluția finală
o 7.1Conferința de la Wannsee
o 7.2Lagărele de exterminare
 7.2.1Camerele de gazare
o 7.3Rezistența evreiască
o 7.4Experimentele medicale
o 7.5Punctul culminant
o 7.6Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare
(aprilie–iunie 1944)
o 7.7Marșurile morții (1944 – 1945)
o 7.8Eliberarea
 8Vezi și
 9Note de completare
 10Referințe
 11Bibliografie
 12Legături externe

2
Etimologie și definiții
Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah, care
înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care (bucăți
de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve (Elohim) căruia, după Cartea
Leviticului (a treia carte a Pentateuhului), îi era plăcut mirosul acestor jertfe.[2]
Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a
unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine latină („ucidere
în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea referi și la dezastre sau
catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-Al Doilea Război
Mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul Război Mondial.[3]
Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la masacrarea
evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Cuvântul biblic șoa (‫)שואה‬, cu sensul de „calamitate” a devenit termenul standard
în ebraică pentru holocaust încă din anii 1940[4], în Ierusalim într-o carte numită Sho'at
Yehudei Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara anului 1942, istoricul Ben
Zion Dinur (Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul șoa pentru a descrie exterminarea
evreilor din Europa, denumind aceasta o catastrofă care simboliza situația unică a evreilor[5][6].
Începând din anii 1950, termenul „holocaust” se referă, de regulă, la genocidul evreilor.[4]
Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der
Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în alte limbi, printre
care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel de holocaust. În
România, Conducătorul Antonescu a folosit sintagma „curățirea terenului”[7].
Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești, în
particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile evreiești
afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea
evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și atât de specifică,
ca punct culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie
subsumată într-o categorie generală cu alte crime comise de naziști.
Și mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au
legătură cu Al Doilea Război Mondial. Un astfel de exemplu este folosirea sintagmei
“holocaustul spaniol”, în lucrarea “Holocaustul Spaniol, Inchiziție și Exterminare în secolul
XX” [8], de către istoricul englez Paul Preston (care este specialistul de frunte în materie de
istoria Spaniei secolului XX[9][10]), pentru a desemna masacrele sălbatice care au avut loc în
timpul războiului civil spaniol. Preston evaluează numărul victimelor căzute în confruntările
declanșate după ce militarii naționaliști rebeli s-au ridicat contra guvernului republican
democratic ales în 1936, la 200 000[11]. La această cifră, istoricul mai adaugă încă 170 000,
care sunt victimele masacrelor naționaliștilor de dreapta, plus încă 50 000 masacrați în ariile
aflate sub controlul republicanilor. Se mai pot adăuga încă 114 000 de victime ale dictaturii
lui Franco[12], care a urmat războiului civil. Termenul este folosit și de armeni pentru a
descrie genocidul armenilor din Primul Război Mondial.
Termenii holocaustul ruandez și holocaustul cambodgian sunt utilizați cu referire
la genocidul din Ruanda din 1994 și, respectiv, la masacrele în masă organizate de
regimul khmerilor roșii din Cambodgia, iar holocaustul african descrie comerțul de sclavi și
colonizarea Africii, supranumite Maafa.

Trăsături distinctive
Statul genocidar

3
În Europa au fost înființate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi trimiși în
lagăre de concentrare.

Naziștii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte și documente. În

imagine, transcrierea de către un serviciu militar britanic de interceptare și descifrare a
telegramei lui Hermann Höfle transmisă în ianuarie 1943 lui Adolf Eichmann; Höfle raporta
că 1 274 166 de evrei fuseseră uciși în cele patru tabere ale operațiunii Operațiunea
Reinhard în anul 1942.
Michael Berenbaum(d) scrie că Germania devenise un stat genocidar.[13] Fiecare ramură a
birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul asasinatelor în masă. Bisericile
parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine este evreu; Poșta
a livrat ordinele de deportare și denaturalizare; Ministerul de Finanțe a confiscat proprietățile
evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei;
universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să acorde diplome celor
înmatriculați și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pregătit
trenurile de deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii
din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de construcție a crematoriilor; liste
detaliate de victime au fost alcătuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag(d),
care au făcut înregistrarea meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizonierii
erau obligați să-și predea toate obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi
trimise în Germania pentru a fi valorificate. Berenbaum arată că “soluția finală a problemei
evreiești” era “în ochii făptuitorilor... cea mai mare realizare a Germaniei.”[14]
Autorul holocaustolog Saul Friedländer(d) scrie că: “Niciun grup social, nicio comunitate
religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din Europa nu și-a
declarat solidaritatea cu evreii.”[15] Friedländer mai arată că unele biserici au spus că unii
evrei convertiți trebuie priviți ca parte a comunității creștine, dar și aceasta doar până la un
punct. Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, deoarece
politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor forțe potrivnice de felul
celor care apar în mod normal în societățile avansate, cum ar fi industria, întreprinderile mici
și mijlocii, bisericile și alte culte religioase sau alte grupuri de presiune și grupuri de interese.
[15]

Ideologia și scara genocidului

4
Istoricul Yehuda Bauer(d) afirmă că Holocaustul s-a bazat mai degrabă pe ideologie și pe
mituri decât pe considerații practice.[16] Eberhard Jäckel(d) afirmă că o trăsătură distinctivă a
Holocaustului a fost aceea că pentru prima oară în istorie un stat și-a pus întreaga putere în
spatele declarației că un întreg popor trebuie eliminat complet și fără excepție, cât mai repede
posibil.[17] Richard J. Evans(d) a observat „obsesia” și „dorința de comprehensivitate” a
germanilor în timpul Holocaustului în timp ce încercau să elimine evreii din toată lumea, nu
doar din Germania.[18] Dogma nazistă era că evreii sunt, așa cum afirmă David Bloxham, „un
popor parazit, poluant”, coroziv față de orice interacționează cu ei. Alte „rase” sau grupuri
erau și ele considerate inferioare, dar nu în același grad ca evreii. Printre aceste grupuri se
numărau romii și negrii, precum și persoanele cu handicap, infractorii și alți neadaptați
sociali.[19]
Uciderile au fost efectuate sistematic în practic toate zonele teritoriului ocupat de germani(d) în
peste 20 de țări ocupate.[20] Aproape 3 milioane de evrei din Polonia ocupată și între 700.000
și 2,5 milioane de evrei din Uniunea Sovietică au fost uciși. Sute de mii de alți evrei au murit
în restul Europei ocupate de Germania. [21] Discuțiile de la Conferința de la Wannsee arată
limpede că „soluția finală a problemei evreiești” cuprindea și Regatul Unit și toate statele
neutre din Europa, cum ar fi Irlanda, Elveția, Turcia, Suedia, Portugalia și Spania.[22] Peste
200.000 de oameni se estimează că au participat la comiterea crimelor Holocaustului. [23] Fără
ajutorul colaboratorilor locali, germanii nu ar fi putut extinde Holocaustul complet peste mare
parte din Europa.[24]
Omorul pe scară industrială
Utilizarea lagărelor de exterminare echipate cu camere de gazare pentru exterminarea
sistematică în masă a oamenilor a fost o trăsătură fără precedent a Holocaustului. [25] Ele au
fost construite cu scopul expres de a ucide milioane de oameni, în principal prin gazare(d).
[26]
 Instalațiile construite în scopul exterminării în masă au rezultat din experimente anterioare
efectuate de naziști cu gazele otrăvitoare în timpul programului secret Action T4(d) de
eutanasie a bolnavilor psihic.[27]

Victimele și numărul morților

Evreii
Cadavre transportate spre îngropare în Lagărul de concentrare
Gusen din Mühlhausen/Thüringen - Linz, Austria.
După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase
milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a
Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:

“ Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă ”
este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt
al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între
cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane
(Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente,
ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului,
estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu
coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până
la 6 milioane.

Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de

dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date
parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de

5
 comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume
ale victimelor.[28]

În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul
Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include
"peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin
"împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare
(Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".
[29]

Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt, în general, considerate a fi o estimare minimală,

întrucât, de regulă, el includea numai cazurile mortale pentru care există dovezi certe și evita
orice ajustare statistică.[30] Istoricul britanic Martin Gilbert(d) a folosit o abordare similară în
lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți,
deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.[31]
Lucy S. Dawidowicz(d) a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima
numărul evreilor omorâți la 5,934 milioane.[32]
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la
Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des
Volksmords[33], iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează, în Encyclopedia
Holocaustului (1990), numărul victimelor ca fiind între 5,59 și 5,86 milioane.[34]
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei.
Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea
Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă, astfel, între 60% și 75%
dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în
număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările
baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp.
În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost
uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit
în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu
mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia.
Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar
aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în
majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a
ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și, în mare parte, uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după
cum urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane;[35] Belzec: 600 000;[36] Chełmno: 320 000;[37] Lagărul de
exterminare Majdanek: 360 000;[38] Maly Trostineț: 65 000;[39] Sobibór: 250 000;
[40]
 și Treblinka: 870 000.[41]
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost
evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în
întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de
concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în
diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului, când
naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și,
deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.

6
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare,
numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece
omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin
executare ori din cauza
bolilor și malnutriției în
ghetourile din Polonia, Victime Morți Surse
înainte să fi putut fi Prizonieri de război [42]
deportați. 2–3 milioane
sovietici
Polonezi și slavi Deținuți politici 1–1,5 milioane [necesită  citare]
Una din ambițiile lui Sârbi 600 000 [43]

Hitler de la începutul
războiului a fost de a Polonezi 200 000+[44] [45]

[46]
obține spațiul vital în Romi 220 000–500 000
est, prin eliminarea cât Masoni 80 000–200 000 [47]
mai multor polonezi și [48]
slavi. De aceea, el a Persoane cu handicap 200 000–250 000
pregătit, "pentru Prizonieri de război spanioli 7 000–16 000 [49]

moment, doar în est, [50]

Martori ai lui Iehova 2 500–5 000
formațiunile mele Cap
de mort(d) cu ordine de a
ucide fără milă toți
bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem
obține spațiul vital de care avem nevoie."[51] Conducerea Germaniei a decis că, în 10 până la
20 de ani, statul polonez de sub ocupație germană va fi complet curățat de etnici polonezi și
colonizat cu germani.[52] Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să
rămână în fosta Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani.
Urma să li se interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale
acordate polonezilor și, în cele din urmă, polonezii (considerați de naziști Untermensch(d),
"sub-oameni") să înceteze să mai existe.
Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul războiului, din care
două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităților
etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili, masacrați mai ales în
timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste.[53][54] Cel puțin 200.000 dintre aceste
victime au murit în lagărele de concentrare. Mulți alții au murit ca rezultat al masacrelor ca
cel din timpul Revoltei Varșoviene, când au murit între 120.000 și 200.000 de civili.
Execuția unor polonezi de către Einsatzkommando(d) - Leszno, octombrie 1939
O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de Civil(d)i de pe străzi, aleși
la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc. Termenul
"Nazi roundup(d)" avea o conotație sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit
"leapșa". Între 1942 și 1944 erau, zilnic, aproximativ 400 de victime ale acestei practici numai
în Varșovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, în 19 septembrie
1942 aproape 3000 bărbați și femei au fost transportați în Germania cu trenul, fiind adunați
din Varșovia în cele două zile anterioare. [55] În același spirit al ideologiei purității rasiale, în
perioada de după invadarea Poloniei, armata nazistă a răpit peste 50.000 nou-născuți și copii
polonezi doar pentru că aveau caracteristici fizice asemănătoare copiilor germani.[56]
La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani. Înaltul
plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii
Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și bătrâni) au fost

7
uciși, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am
estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâți."[57]
În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse, deportând
aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forțată, și ucigând sute de mii de civili. Peste
600 de sate, printre care și Hatîn, au fost distruse, și populația lor ucisă. În total, în Belarus,
2.230.000 de oameni au fost uciși în timpul celor trei ani de ocupație germană.[58]
Prizonieri de război sovietici
După Michael Berenbaum(d), între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici (adică
57% dintre numărul prizonierilor de război sovietici) au murit din cauza malnutriției,
maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de
captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen(d), aproximativ 2,8 milioane de
prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane
până la jumătatea anului 1944.[59] Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a
estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind
captivi ai germanilor (prin comparație, din cei 231 000 de prizonieri britanici și americani,
8 300 au fost uciși.[60] Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a
munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion
dintre ei erau folosiți la muncă forțată.[42]
Romi Articol principal: Poraimos.
Deoarece romii sunt, în general, un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu
mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup.[61][62] Yehuda
Bauer(d) scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor,
cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena
și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu
puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a
amplificat efectele marii traume suferite."[63]
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din
cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. [61] Michael Berenbaum scrie
că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000.[64] Un studiu detaliat al lui Sybil
Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ
220 000, poate chiar aproape de 500 000.[65][66] Ian Hancock, director al Programului de Studii
Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din
Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000.[67] Hancock scrie că,
proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor
morți."[68]

“ ...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar,

bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus. ”

— Emanuel Ringelblum(d) despre romi.[69]

Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute
de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.[70] Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau
taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii
erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu
regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de
concentrare Jasenovac.

8
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16
decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul"
genocidului nazist,[71] a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte
de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de
sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar
în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist).[72] Pe 29 ianuarie
1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice
ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie
tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și
trimiși în lagărele de concentrare."[73] Bauer argumentează că această modificare reflecta
ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.[74]
Persoane cu handicap fizic și mintal
“ Punctul nostru de plecare nu este individul: Nu împărtășim
viziunea că trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi, să dăm apă
celor însetați sau să-i îmbrăcăm pe cei dezbrăcați... Obiectivele
noastre sunt altele: Trebuie să avem un popor sănătos pentru a
triumfa în lume. ”
— Joseph Goebbels, 1938.[75]
Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a populației
germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale și
maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.[76]
Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din instituții;
5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții. [77] În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele
sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss
Hartheim(d), unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis,
comandantul lagărului de concentrare Mauthausen).[77] Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.[78]
Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße(d) 4, adresa unei vile din Berlin,
cartierul Tiergarten(d) („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für
Heil- und Anstaltspflege (Fundația caritativă pentru tratament clinic și îngrijire),[79] condusă
de Philipp Bouhler(d), șeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP)
și Karl Brandt(d), medicul personal al lui Hitler.
Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în
procesul cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al. („Statele Unite
ale Americii contra lui Karl Brandt și alții“) sau Procesul medicilor. A fost executat la 2
iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.
Homosexuali

Homomonument(d)ul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor uciși în

Germania nazistă.
Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit în
lagăre de concentrare.[80] James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția sau
caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simț al
poporului") a devenit principiul normativ legal de bază.[81] În 1936, Heinrich Himmler, șeful
SS, a creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului."
Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general,"[80] iar

9
homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile
de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste de
abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să
raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul
vecinilor.[80][81]
Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre pentru
"reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț[necesită  citare] și ulterior
triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru
abuzuri sexuale.[81] Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești. [82] Au fost
umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți.
Acuzația de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți
catolici.[80] Steakley scrie că suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după
război. Multe victime nu și-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată
în Germania de după război. Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii
germani au fost persecutați de naziști.[81]
Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în Clădirea 6 a
Emslandlager VII (KZ Esterwegen), singura lojă masonică fondată într-un lagăr de
concentrare nazist.
Masonii și martorii lui Iehova
În Mein Kampf, Hitler scria că Masoneria "sucombase" evreilor: "Paralizia pacifistă generală
a instinctului național de autoconservare începută de masonerie se transmite mai departe
maselor societății prin intermediul presei evreiești."[83] Masonii au fost trimiși în lagărele de
concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful în jos. [84] Se
estimează că între 80.000 și 200.000 au fost uciși.[85][86]
Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în armată, aproape
12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet și au fost închiși în
lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se supune autorității statului.
Între 2.500 și 5.000 au fost uciși. [50] Istoricul Detlef Garbe, director la Memorialul
Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă nu a rezistat presiunii de a se
conforma național-socialismului cu asemenea unanimitate și stoicism."[87]

Originea
Antisemitism și rasism
De-a lungul Evului Mediu european, evreii au fost supuși antisemitismului bazat pe teologia
creștină, care îi blama pentru respingerea și uciderea lui Isus. Chiar și
după Reformă, catolicismul și lutheranismul au continuat să-i persecute pe evrei, acuzându-i
de omoruri rituale și supunându-i pogromurilor și expulzărilor.[88][89] A doua jumătate a
secolului al XIX-lea a adus apariția în Germania și Austro-
Ungaria a mișcării  Völkisch dezvoltată de gânditori ca Houston Stewart Chamberlain și Paul
de Lagarde(d). Mișcarea îmbrățișa un rasism pseudoștiințific și îi considera pe evrei o rasă ai
cărei membri erau într-o luptă pe viață și pe moarte cu rasa ariană pentru dominarea lumii.[90]
Antisemitismul în Germania: la 1 aprilie 1933, SA a cerut boicot național al afacerilor
evreiești. Aici, ei sunt în fața Magazinului Israel(d) din Berlin. Pe pancarte scrie: „Germani!
Apărați-vă! Nu cumpărați de la evrei!” („Deutsche! Wehrt Euch! Kauft nicht bei Juden!”)
[91]
 Magazinul avea să fie devastat de Kristallnacht în 1938, apoi transferat unei familii
neevreiești.

10
În Imperiul German, noțiunile völkisch și rasismul pseudo-științific(d) deveniseră fapt divers și
erau acceptate în toată Germania,[92] clasele profesioniste ale țării adoptând o ideologie care nu
îi considera pe oamenii de rase diferite ca fiind egali și cu valori ereditare egale. [93] Deși
partidele völkisch au avut la început o oarecare susținere în alegeri, până în 1914 ele și-au
pierdut influența, ceea ce nu înseamnă că antisemitismul dispăruse. El a fost încorporat în
platformele unor partide politice mainstream.[92]
Germania după Primul Război Mondial
Situația politică în Germania și în restul Europei după Primul Război Mondial (1914–1918) a
contribuit și ea la escaladarea antisemitismului virulent. Mulți germani nu acceptau faptul că
țara lor fusese învinsă în război, ceea ce a dat naștere mitului înjunghierii pe la spate. Mitul
insinua ca politicienii trădători, în principal evreii și comuniștii, orchestraseră capitularea
Germaniei. Inflamarea sentimentului antievreiesc a fost cauzată și de un alt mit, cel al
aparenței suprareprezentării etnicilor evrei la conducerea guvernelor revoluționare comuniste
din Europa, cum ar fi Ernst Toller(d), care a condus un efemer guvern revoluționar în Bavaria.
Această suprareprezentare percepută a contribuit la noțiunea propagandistică de „bolșevism
evreiesc”.[94]
Greutățile economice ale Marii Crize a făcut o parte din stabilimentul medical german să
susțină eutanasierea celor cu handicap „incurabil”, mintal și fizic ca măsură de reducere a
costurilor pentru a elibera bani pentru îngrijirea celor ce puteau fi vindecați. [95] Când naziștii
au ajuns la putere în 1933, deja exista în politicile sociale germane un curent care susținea
salvarea celor „valoroși” din punct de vedere rasial și scăparea societății de cei „nedoriți”.[96]
Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani, sau Partidul Nazist, a apărut în 1920 [97]
[a]
 ca ramură a mișcării völkisch și adoptase forma de antisemitism a acelei mișcări. [98] Printre
primii antisemiți din Partidul Nazist s-au numărat Alfred Rosenberg, care în anii 1920 scria
articole antisemite în Völkischer Beobachter, și Dietrich Eckart, redactor la Völkischer
Beobachter. Viziunea lui Rosenberg privind o conspirație evreiască secretă care domină
lumea avea să influențeze viziunea lui Hitler asupra evreilor prin prezentarea lor ca forță
motrice a comunismului.[99]
Viziunea lui Hitler asupra lumii
Originea și prima expresie a antisemitismului lui Hitler rămân subiect de dezbateri. [100] Ideea
centrală a filosofiei lui Hitler era expansiunea și lebensraum (spațiul vital) pentru Germania.
[101]
 Hitler își arăta deschis ura față de evrei și subscria majorității stereotipurilor antisemite.
[102]
 De la începutul anilor 1920, Hitler punea semnul egal între evrei și microbi și susținea că
trebuie tratați exact la fel. Hitler considera marxismul o doctrină evreiască și proclama că
luptă împotriva „marxismului evreiesc”. El credea că evreii creaseră comunismul în cadrul
unei conspirații ce viza distrugerea Germaniei. [103] În anii 1920, ziaristul Joseph Hell susținea
că atunci când l-a întrebat pe Hitler ce va face evreilor odată ajuns la putere, el a răspuns că
„prima și cea dintâi sarcină va fi anihilarea evreilor”.[104]

Ascensiunea Germaniei Naziste

Dictatură și represiune (1933–1939)
Odată cu proclamarea celui de al Treilea Reich, liderii germani au proclamat și renașterea
„comunității poporului” de solidaritate împotriva dușmanilor din interior și din exterior
(Volksgemeinschaft(d)).[105] Politicile naziste au împărțit populația în două categorii, „tovarășii
naționali” (Volksgenossen) care aparțineau Volksgemeinschaftului, și „străinii de comunitate”
(Gemeinschaftsfremde). Dușmanii erau împărțiți în trei grupuri principale de oameni,
dușmanii de „rasă”, ca evreii și romii fiind considerați dușmani „de sânge”; adversarii politici
ai nazismului, ca marxiștii, liberalii, creștinii și „reacționarii” erau considerați „tovarăși
naționali” devianți; adversarii morali ca homosexualii, „neharnicii” și infractorii recidiviști
11
erau tot „tovarăși naționali” devianți. Ultimele două grupuri au fost trimise în lagăre de
concentrare pentru „reeducare”, cu scopul de a-i absorbi în cele din urmă
în Volksgemeinschaft. Dușmanii de „rasă”, ca evreii, nu puteau niciodată să facă parte
din Volksgemeinschaft; ei trebuia să fie înlăturați total din societate.[106]
Refugiați evrei izgoniți de poliția britanică din aeroportul Croydon(d) în martie 1939. Ei au fost
puși într-un zbor către Varșovia.
În preludiul alegerilor din martie 1933 pentru  Reichstag și după acestea, naziștii și-au
intensificat campania de violență împotriva adversarilor lor.[107] Ei au organizat lagăre de
concentrare pentru încarcerarea extrajudiciară a inamicilor lor.[108] Unul dintre primele, cel de
la Dachau, s-a deschis la 9 martie 1933.[109] Inițial, lagărul conținea în principal comuniști și
social-democrați.[110] Alte foste închisori au fost consolidate până la jumătatea lui 1934 și
transformate în lagăre aflate în afara orașelor și administrate exclusiv de către SS. [111] Scopul
inițial al lagărelor a fost cel de a-i teroriza pe germanii care nu se conformează normelor
sociale.[112]
În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu restrânse.
[113]
 La 1 aprilie 1933, a avut loc un boicot al magazinelor evreiești(d).[114] La 7 aprilie 1933, a
fost adoptată Legea pentru Restaurarea Serviciului Profesional Civil(d), prin care toți evreii și
alți „nearieni” erau excluși din slujba statului. [115] Avocații evrei au fost excluși din barouri.
[116]
 Studenții evrei au fost împiedicați de un sistem de cote de la a învăța în școli și
universități,[115] și de a aparține Asociației Ziariștilor, de a fi redactori sau patroni de publicații.
[113]
 Afacerile evreiești au fost luate în evidență pentru închidere sau „arianizare”, vânzarea
forțată către germani. Din cele aproximativ 50.000 de afaceri deținute de evrei în Germania în
1933, doar circa 7000 mai erau în proprietatea evreilor în aprilie 1939. Pe lângă înlăturarea
evreilor din viața economică, li s-a interzis și majoritatea activităților sociale și accesul în
spațiile publice.[117] Operele compozitorilor evrei,[118] autorilor evrei,[119] și altor artiști evrei au
fost excluse din publicații, spectacole și expoziții.[120]
Legea Sterilizării, Aktion T4
Naziștii foloseau termenul Lebensunwertes Leben (viață nedemnă de viață(d)) cu referire la
persoanele cu handicap fizic sau cu boli mintale. [121] La 14 iulie 1933 a fost adoptată Legea
pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare (d) (Gesetz zur Verhütung erbkranken
Nachwuchses), Legea Sterilizării, care impunea sterilizări obligatorii.[122][123] New York
Times scria la 21 decembrie al acelui an: „400.000 de germani vor fi sterilizați”. [124] În primul
an, au fost depuse 84.525 de cereri de sterilizare venite de la medici. Instanțele au hotărât în
64.499 dintre acestea; 56.244 de decizii au fost în favoarea sterilizării. [125] Estimări ale
numărului de sterilizări forțate de-a lungul existenței celui de al Treilea Reich se înscriu între
300.000 și 400.000.[126]
În octombrie 1939, Hitler a semnat un „decret de eutanasiere” antedatat 1 septembrie 1939,
prin care Reichsleiter(d) Philipp Bouhler(d), șeful Cancelariei lui Hitler(d), și Karl Brandt(d),
medicul personal al lui Hitler, erau mandatați să pună în aplicare un program de eutanasie
forțată numit Aktion T4.[127] Acest nume provenea de la Tiergartenstraße(d) 4, adresa unei vile
din cartierul berlinez Tiergarten, unde își aveau sediul mai multe organizații implicate. [128] T4
a fost în principal orientat căre adulți, dar au fost „eutanasiați” și copii.[129]
Între 1939 și 1941, 80.000 până la 100.000 de adulți suferind de boli mintale și internați în
instituții au fost uciși, precum și 5000 de copii și 1000 de evrei instituționalizați. Au existat
centre specializate pe uciderea pacienților, unde se estimează că numărul morților era de circa
20.000, conform lui Georg Renno, director adjunct la Schloss Hartheim(d), unul din centrele de
eutanasie, sau de 400.000, conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare

12
Mauthausen.[130] În total, numărul persoanelor cu handicap fizic și mintal omorâte a fost de
circa 150.000.[131]
Legile de la Nürnberg și emigrarea evreilor
La 15 septembrie 1935, Reichstagul a adoptat Legea Cetățeniei Reichului și Legea pentru
Protejarea Sângelui German și Onoarei Germane, denumite legile de la Nürnberg. Prima
stipula că numai cei de „sânge german sau înrudit” pot fi cetățeni. Oricine avea trei sau mai
mulți bunici evrei era clasificat ca evreu.[132] A doua lege specifica: „căsătoriile între evrei și
cetățeni de sânge german sau înrudit sunt interzise”. Relațiile sexuale în astfel de cupluri erau
și ele incriminate; evreilor li s-a interzis să aibă ca angajate în casele lor femei german de
vârstă sub 45 de ani.[133] Legile se refereau la evrei, dar se aplicau și romilor și negrilor.[132]
Politica rasială nazistă avea ca obiectiv forțarea evreilor să emigreze. [134] Cincizeci de mii de
evrei germani plecaseră din Germania la sfârșitul lui 1934, [135] și până în 1938, aproximativ
jumătate din populația evreiască din Germania părăsise țara. [134] Printre cei mai de seamă evrei
care au plecat s-a numărat dirijorul Bruno Walter(d), care a fugit după ce i s-a spus că
sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii dacă el va mai dirija un concert acolo.
[136]
 Albert Einstein, care era în străinătate când Hitler a venit la putere, nu s-a mai întors
niciodată în Germania. El a fost exclus din Societatea Kaiser Wilhelm și din Academia
Prusacă de Științe, iar cetățenia i-a fost revocată. [137] Alți oameni de știință germani, între
care Gustav Hertz și Erwin Schrödinger, și-au pierdut posturile de profesori și au plecat din
țară.[138]
În martie 1938, Germania a anexat Austria. Naziștii austrieci au spart prăvăliile evreilor, au
furat din casele și din afacerile evreiești, și i-au obligat pe evrei să presteze munci umilitoare,
cum ar fi spălatul caldarâmului sau curățatul toaletelor. [139] Afacerile evreiești au fost
„arianizate” și s-au impus restricțiile legale în vigoare în Germania. [140] În august, Adolf
Eichmann a fost însărcinat cu conducerea Agenției Centrale pentru Emigrarea Evreilor(d).
Circa 100.000 de evrei austrieci plecaseră din țară în mai 1939, între care Sigmund Freud și
familia sa.[141]
Kristallnacht Articol principal: Kristallnacht.
Sinagoga din Siegen arzând la 10 noiembrie 1938.
La 7 noiembrie 1938, Herschel Grynszpan(d), un evreu polonez, l-a asasinat pe diplomatul
german Ernst vom Rath(d) la Paris ca represalii pentru expulzarea părinților săi din Germania.
[142][b]
 Când vom Rath a murit la 9 noiembrie, guvernul s-a folosit de moartea sa ca pretext
pentru a instiga un pogrom împotriva evreilor din al Treilea Reich. Deși guvernul a susținut că
pogromul a fost unul spontan, el a fost de fapt planificat și comandat de Hitler și Goebbels,
dar, conform lui David Cesarani, nu avea un obiectiv bine definit; acesta din urmă scria că
rezultatul a fost „crime, viol, jaf, distrugere de proprietăți și o teroare pe o scară fără
precedent”.[144][145]
Cunoscute sub titulatura de Kristallnacht („Noaptea Sticlei Sparte”)[146] atacurile au fost
comise de către SS și SA,[147] deși au luat parte și germani care nu erau membri ai niciuneia
din cele două grupări. În unele zone, violențele au început chiar înainte de sosirea SS-ului sau
a SA-ului.[148] Peste 7500 de magazine evreiești (fin 9000) și peste 1000 de sinagogi au fost fie
avariate, fie distruse. Pagubele au fost estimate la 39 de milioane de mărci.[149]
Numărul morților a fost dat oficial ca fiind 91, dar poate fi mai mare. [150] 30.000 de oameni au
fost trimiși în lagărele de concentrare de la Dachau, Buchenwald și Sachsenhausen,[151] dar
mulți au fost eliberați după câteva săptămâni. Doar 2000 dintre ei mai erau în lagăre la
începutul lui 1939.[152] Evreimea germană ca grup a fost făcută responsabilă pentru repararea
daunelor rezultate în urma pogromului, și a fost obligată să plătească și o „taxă de ispășire” de
peste un miliard de mărci. Asigurările pentru daunele asupra proprietăților au fost confiscate

13
de guvern. În 12 noiembrie, un decret îi excludea pe evrei din toate celelalte profesii din care
nu fuseseră încă excluși.[153] După Kristallnacht, evreii rămași în al Treilea Reich și-au
intensificat eforturile de a pleca din țară. Acela a fost și momentul încetării oricărui fel de
activitate publică și culturală evreiască.[154]
Soluțiile teritoriale și relocările
Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Germania lua în calcul o deportare în masă a
evreilor din Germania și, ulterior, din toată Europa.[155] Printre zonele luate în calcul pentru
relocare s-au numărat Palestina Britanică[156] și Madagascarul Francez(d).[157] După începutul
războiului, liderii germani luau în calcul ideea deportării evreilor europeni în Siberia.[158]
Palestina a fost singura locație unde planul german a produs vreun rezultat, în urma Acordului
de la Haavara(d) între Federația Sionistă din Germania(d) și guvernul german.[159] Acest acord a
avut ca rezultat transferul a circa 60.000 de evrei germani și a 100 milioane de dolari din
Germania în Palestina, dar acesta a luat sfârșit odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război
Mondial.[160]
În mai 1940, Madagascarul a devenit direcția eforturilor germane de deportare [157] pentru că
acolo condițiile de viață erau nefavorabile și ar fi grăbit moartea celor deportați. [161] Unii lideri
germani au început să discute ideea în 1938 și biroul lui Adolf Eichmann a primit ordin să
treacă la punerea în aplicare a planurilor de relocare, dar nu există dovezi că asemenea planuri
ar fi existat înainte de căderea Franței în iunie 1940.[162] Dar eșecul german în a înfrânge
Marea Britanie a împiedicat transportul evreilor peste mări, [163] iar la 10 februarie 1942 s-a
anunțat sfârșitul Planului Madagascar.[164]

Al Doilea Război Mondial

Polonia sub ocupație germană

Teritoriile poloneze anexate de Germania Nazistă (d), și de URSS, cu teritoriul Guvernămânul

General cu galben, 1939–1941
Când Germania a invadat Polonia în septembrie 1939, a căpătat control asupra a circa 2
milioane de evrei din teritoriul ocupat. Restul Poloniei au fost ocupat de Uniunea Sovietică(d),
care controla restul populației dinainte de război de 3.3–3.5 milioane de evrei polonezi.
[165]
 Planurile germanilor pentru Polonia erau să excludă polonezii neevrei din unele zone
mari, de a restricționa accesul evrilor și de a coloniza zonele eliberate cu germani. Pentru a
ajuta acest proces, Reinhard Heydrich, șeful Biroului Principal de Securitate al Reichului, a
ordonat ca „clasa conducătoare” din Polonia să fie ucisă și evreii să fie expulzați din zonele
poloneze anexate de Germania Nazistă(d).[166]
Germanii au demarat politica de a trimite evreii din toate teritoriile recent anexate (Austria,
Cehoslovacia și vestul Poloniei) în partea centrală a Poloniei, denumită de ei Guvernământul

14
General. Acolo, evreii erau concentrați în ghetouri în marile orașe,[167] alese după conexiunile
lor feroviare, pentru a facilita deportările ulterioare. [168] Proviziile de hrană erau restricționate,
igiena publică dificilă, iar locuitorii erau adesea puși la muncă forțată.[169] În ghetouri și în
lagărele de muncă au murit cel puțin o jumătate de milion de evrei de foame, boli și din cauza
condițiilor grele de trai.[170] Jeremy Black(d) scrie că ghetourile nu se doreau, în 1939, a fi un
pas către exterminarea evreilor. Ele erau văzute ca parte a politicii de creare a unei rezervații
teritoriale care să-i cuprindă.[171][c]
Alte țări ocupate
German passport stamped with a "J"; this passport was used to escape Europe in 1940
Germania a invadat Norvegia în aprilie 1940 și în luna iunie reușise să ocupe țara în
întregime.[181] Existau circa 1800 de evrei în Norvegia, deja persecutați de naziștii norvegieni.
Spre sfârșitul lui 1940, evreii au fost excluși de la anumite ocupații și în 1941 toți evreii erau
obligați să-și înregistreze proprietățile la guvern.[182] Tot în 1940, Germania a invadat
Danemarca(d).[181] Țara a fost ocupată atât de rapid încât nu a apucat nici să organizeze vreo
rezistență. Ca urmare, guvernul danez a rămas la putere, iar germanilor li s-a părut mai ușor să
lucreze cu el așa. Din această cauză, înainte de 1942 nu s-au luat prea multe măsuri împotriva
evreilor danezi.[183]
Germanii au invadat Țările de Jos, Luxemburgul, Belgia și Franța în mai 1940. În Țările de
Jos, germanii l-au instalat în postul de Reichskommissar(d) pe Arthur Seyss-Inquart, care a
început rapid să persecute pe cei circa 140.000 de evrei olandezi. Evreii au fost înlăturați de la
locurile lor de muncă și obligați să se înregistreze la guvern. Cetățenii olandezi neevrei au
protestat împotriva acestor măsuri și au organizat în februarie 1941 o grevă care a fost
înăbușită rapid.[184] După capitularea Belgiei la sfârșitul lui mai 1940, ea a ajuns să fie
administrată de un guvernator militar german, Alexander von Falkenhausen(d), care a
implementat măsuri antievreiești împotriva celor circa 90.000 de evrei din Belgia, dintre care
mulți erau refugiați din Germania sau din Europa de Est. [185] Franța avea circa 300.000 de
evrei, împărțiți între partea nordică a Franței, ocupată de Germania, și zonele sudice,
neocupate, dar administrate de guvernul colaboraționist al regimului de la Vichy. Regiunile
ocupate erau sub controlul unui guvernator militar, și acolo măsurile antievreiești au fost puse
în aplicare mai lent decât în zonele controlate de Vichy.[186] În iulie 1940, evreii din
părțile Alsaciei și Lorenei ce fuseseră anexate de Germania au fost expulzați în Franța
regimului de la Vichy.[187]
Iugoslavia și Grecia au fost invadate în aprilie 1941, și ambele țări au capitulat înainte de
sfârșitul lunii. Germania și Italia au împărțit Grecia în zone de ocupație, dar nu au eliminat-o
ca țară. Iugoslavia a fost dezmembrată, regiunile din nord fiind anexate de Germania, iar cele
de-a lungul coastei fiind făcute părți ale Italiei. Restul țării a fost împărțită între un stat-
marionetă al Croației, oficial aliat cu Germania, și Serbia, guvernată printr-o combinație de
administratori militari și de poliție. La data invadării Iugoslaviei, acolo se aflau 80.000 de
evrei. Partidul la putere din Croația, Ustaše, s-a lansat într-o campanie de crime nu numai
împotriva evreilor, ci și împotriva musulmanilor și ortodocșilor sârbi.[188] O diferență între
germani și croați a constat în faptul că Ustaše a permis evreilor și sârbilor să se convertească
la catolicism pentru a scăpa de moarte. Serbia a fost declarată țară fără evrei în august 1942.
[189]

Aliații Germaniei Articole principale: Holocaustul în România și Holocaustul evreilor

transilvăneni.
Italia a introdus unele măsuri antisemite, dar acolo antisemitismul era mai slab ca în
Germania, iar țările sub ocupație italiană au fost în general mai sigure pentru evrei decât cele
sub ocupație germană. În unele zone, autoritățile italiene au încercat chiar să protejeze evreii,
ca în zonele croate din Balcani. Dar, deși forțele italiene din Rusia erau mai puțin agresive cu

15
evreii decât germanii, nici nu au încercat să oprească atrocitățile Germaniei. Evreii italieni nu
au fost deportați în Germania cât timp Italia a rămas aliată cu aceasta.[190] Finlanda a fost
presată să-și predea evreii (în număr de circa 200) Germaniei in 1942, dar dată fiind opoziția
în rândul populației și a guvernului, acest lucru nu s-a întâmplat. Opt evrei străini au fost
deportați spre sfârșitul lui 1942,[d] dar acesta a fost singurul caz. Evreii finlandezi au luptat
chiar în armată pe când țara lor era aliată cu Germania. [191] Japonia avea foarte puțin
antisemitism în societate, și nu i-a persecutat pe evreii din teritoriile controlate. Evreii
din Shanghai au fost restricționați, dar în ciuda presiunii germane, ei nu au fost uciși.[192]
Cadavre scoase dintr-un tren al morții cu evrei români după Pogromul de la Iași
România a implementat măsuri antievreiești în mai și iunie 1940 ca parte a eforturilor sale de
a obține o alianță cu Germania. Evreii au fost eliminați din slujbele publice, s-au comis
pogromuri, și în martie 1941 toți evreii își pierduseră locurile de muncă sau li se confiscaseră
proprietățile.[193] După ce România s-a alăturat invaziei Uniunii Sovietice în iunie 1941, cel
puțin 13.266 de evrei au fost uciși în pogromul de la Iași,[194] iar trupele românești au comis
masacre în teritoriul ocupat, cum ar fi masacrul de la Odesa în care au murit 20.000 de evrei
din Odesa spre sfârșitul lui 1941. România și-a înființat propriile lagăre de concentrare
în Transnistria, unde au fost deportați 154.000–170.000 de evrei între 1941 și 1943.[193] În
decembrie 1941, au apărut câteva cazuri de tifos exantematic în lagărul de concentrare de
la Bogdanovca din Transnistria, unde erau ținuți captivi 50 000 de oameni.[195]. Administrația
românească a districtului și comisarul român de district, la propunerea unui
consilier german au decis să asasineze toți deținuții. Masacrul a început la 21 decembrie, și a
fost dus la îndeplinire de jandarmi și soldați români, ajutați de polițiști și civili ucraineni
din Golta[196] și etnici germani localnici, sub ordinele comandantului poliției ucrainene,
Kazachievici. Mii de deținuți bolnavi au fost împinși în două grajduri încuiate, care au fost
stropite cu kerosen și aprinse. Toți cei dinăuntru au fost arși de vii. Alți deținuți au fost
conduși în grupuri la o prăpastie dintr-o pădure din apropiere și împușcați în gât. Restul de
evrei au săpat gropi cu mâinile goale în frig, și le-au umplut cu cadavre înghețate. Mii de evrei
au murit de frig. S-a făcut pauză de Crăciun, dar uciderile au fost reluate pe 28 decembrie.
Până pe 31 decembrie, peste 40 000 de evrei fuseseră asasinați[197][198].
Măsuri antievreiești s-au introdus și în Slovacia, care avea apoi să-și deporteze evreii în
lagărele germane de concentrare și exterminare.[199] Bulgaria a introdus măsuri antievreiești în
1940 și 1941, inclusiv obligativitatea de a purta o stea galbenă, interdicția căsătoriilor mixte și
confiscarea proprietății. Bulgaria a anexat Tracia și Macedonia, iar în februarie 1943 a
acceptat să deporteze 20.000 de evrei la Treblinka. Toți cei 11.000 de evrei din teritoriile
anexate au fost trimiși la moarte, și s-au făcut planuri pentr deportarea a încă 6000–8000 de
evrei bulgari din Sofia pentru a îndeplini cota asumată. [200] Când planurile au devenit
publice, Biserica Ortodoxă Bulgară și mulți cetățeni bulgari au protestat, iar regele Boris al
III-lea a anulat deportarea evreilor autohtoni din Bulgaria. [201] Ei au fost însă mutați în
interiorul țării, până la alte ordine.[200]
Deși Ungaria i-a expulzat pe evreii fără cetățenie din teritoriile anexate în 1941, ea și-a
deportat majoritatea evreilor[202] abia după invazia germană a Ungariei în martie 1944. Între 15
mai și 9 iulie 1944, 440.000 de evrei maghiari au fost deportați la Auschwitz. [203] În
Budapesta, aproape 80.000 de evrei au fost uciși de batalioanele Crucii cu Săgeți spre sfârșitul
lui 1944.[204] Mai multe lagăre pentru evrei au fost înființate în Libia sub ocupație italiană.
Aproape 2600 de evrei libieni(d) au fost trimiși în lagăre, unde 562 au murit. [205] Guvernul
francez de la Vichy a implementat măsuri antievreiești în Algeria Franceză și în protectoratele
franceze Tunisia(d) și Maroc.[206] Tunisia avea 85.000 de evrei când au ajuns germanii și
italienii acolo în noiembrie 1942. Circa 5000 de evrei au fost puși la muncă forțată.[207]
Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)

16
Todesstiege („scările morții”) la cariera de granit de la lagărul de concentrare Mauthausen din
Austria (deschis în 1938); deținuții erau obligați să care pietre grele pe scări.[208]
Al Treilea Reich a utilizat pentru prima dată lagărele de concentrare ca locuri de încarcerare
extrajudiciară a adversarilor politici și altor „dușmani ai statului”. Evreii nu au fost trimiși în
număr mare în aceste lagăre decât după Kristallnacht în noiembrie 1938.[209] Deși mortalitatea
era mare, aceste lagăre nu erau centre de ucidere sistematică. [210] După izbucnirea războiului în
1939, s-au înființat noi lagăre, unele în afara Germaniei, în Europa ocupată.[211] În ianuarie
1945, SS raporta că are peste 700.000 de deținuți, dintre care aproape jumătate aveau să
moară până la sfârșitul lui mai 1945.[212] Majoritatea prizonierilor lagărelor nu erau germani, ci
aparțineau țărilor sub ocupație germană.[213] Se estimează că germanii au înființat peste 42.000
de centre de detenție în toată Europa, inclusiv ghetouri, lagăre de concentrare, lagăre de
prizonieri de război, lagăre de muncă, și lagăre de exterminare. [214]După 1942, funcțiunile
economice ale lagărelor, care până atunci jucaseră un rol secundar față de funcțiunile penale și
de teroare, au trecut în prim plan. Munca forțată a deținuților din lagăre a devenit ceva
obișnuit, iar companiile foloseau această forță de muncă ieftină.[209] Gardienii au devenit mult
mai brutali, și rata deceselor a crescut deoarece gardienii nu doar că îi băteau și înfometau pe
deținuți, ci îi și omorau mai des.[213] Exterminarea prin muncă(d) a devenit o politică—deținuții
lagărelor erau literalmente munciți până mureau, sau până la epuizarea fizică, după care erau
gazați sau împușcați.[215] Germanii estimau că durata de viață medie a unui deținut într-un
lagăr de concentrare era de trei luni, din cauza lipsei de hrană și îmbrăcăminte, a epidemiilor
constante, și a frecventelor pedepse drastice pentru cele mai mici abateri. [216] Schimburile erau
lungi și implicau adesea expunerea la materiale periculoase.[217]
Transportul deținuților între lagăre se efectua adesea cu camioanele de marfă, în care deținuții
erau înghesuiți. Aveau loc întârzieri mari, în timp ce deținuții erau ținuți în mașini cu zilele.
[218]
 La jumătatea lui 1942, lagărele de muncă au început să impună noilor veniți să stea patru
săptămâni în carantină.[219] Unele lagăre, dar nu toate, tatuau deținuților(d) un număr de
identificare la sosire.[220] Deținuții purtau pe uniforme triunghiuri colorate(d) în culori care
reprezentau motivul încarcerării. Roșu însemna deținut politic, martorii lui Iehova aveau
triunghiuri violet, „asocialii” și infractorii purtau negru sau verde. Însemnele erau roz pentru
homosexuali și galbene pentru evrei.[221] Evreii aveau un al doilea triunghi galben, purtat peste
cel de bază, formând o stea a lui David.[222][223]
Ghetourile (1940–1945)
Evrei polonezi capturați de germani în timpul Răscoalei din Ghetoul Varșovia, mai 1943
După invadarea Poloniei, germanii au înființat în teritoriile anexate și în Guvernământul
General ghetouri pentru a limita circulația evreilor. [167] Ghetourile au apărut și au fost izolate
de restul lumii la momente de timp diferite și din motive diverse. [224][225] De exemplu, ghetoul
din Łódź a fost închis în aprilie 1940,[167] pentru a-i forța pe evreii dinăuntru să predea banii și
obiectele de valoare;[226] ghetoul din Varșovia a fost închis din considerente sanitare (pentru
cei din afară, nu pentru cei dinăuntru), [227] dar aceasta abia în noiembrie 1940;[167] iar ghetoul
din Cracovia a fost înființat abia în martie 1941.[228] Ghetoul din Varșovia conținea 380.000 de
oameni[167] și a fost cel mai mare ghetou din Polonia; cel din Łódź a fost al doilea, [229] cu
160.000[230] până la 223.000.[231] Din cauza procesului îndelung prelungit de înființare a
ghetourilor, nu e probabil că ar fi făcut parte dintr-o tentativă sistematică de eliminare
completă a evreilor.[232]
Germanii au impus fiecărui ghetou să fie condus de un Judenrat(d), sau un sfat evreiesc.
[233]
 Sfaturile erau responsabile cu operațiunile cotidiene ale ghetoului, inclusiv cu distribuirea
de hrană, apă, căldură, acordarea de îngrijire medicală și asigurarea adăpostului. Germanii au
impus acestor sfaturi și să confiște proprietăți, să organizeze munca forțată și, în sfârșit, să

17
faciliteze deportările în lagărele de exterminare. [234] Strategia de bază a sfaturilor a fost una de
a încerca minimizarea pierderilor, cooperând cu autoritățile germane, mituind oficiali și
înaintând petiții pentru condiții mai bune sau pentru clemență.[235]
În cele din urmă, germanii au ordonat sfaturilor să întocmească liste cu nume de deportați care
să fie trimiși pentru „recolonizare”. [236] Deși majoritatea sfaturilor ghetourilor s-au conformat
acestor ordine,[237] multe au încercat să-i trimită doar pe cei mai puțin utili muncitori sau pe cei
ce nu puteau munci.[238] Liderii care au refuzat ordinele au fost împușcați. Unele persoane, sau
chiar sfaturi întregi, s-au sinucis pentru a nu colabora la deportări. [239] Alții, ca Mordechai
Chaim Rumkowski(d), care a devenit „autocratul devotat” al Łódź-ului,[240] au susținut că
responsabilitatea lor este de a-i salva pe evreii care pot fi salvați și că pentru aceasta alții
trebuie sacrificați.[241] Acțiunile sfaturilor de facilitare a persecuției și uciderii locuitorilor
ghetourilor au fost importante pentru germani.[242] Când cooperarea a încetat, așa cum s-a
întâmplat în ghetoul Varșovia după ce Organizația Evreiască de Luptă a înlăturat autoritatea
sfatului, germanii au pierdut controlul.[243]
Ghetourile urmau să fie doar temporare până când evreii urmau să fie deportați în alte locații,
ceea ce nu s-a mai întâmplat. Locuitorii au fost, în schimb, trimiși în lagărele de exterminare.
Ghetourile erau, de fapt, închisori extrem de aglomerate ce slujeau drept instrumente de
„ucidere lentă, pasivă”.[244] Deși Ghetoul din Varșovia conținea 30% din populația orașului, el
ocupa numai 2,5% din suprafață, locuitorii fiind distribuiți în medie câte 9 în fiecare cameră.
[245]
 Între 1940 și 1942, foametea și bolile, în special febra tifoidă, au făcut multe victime în
ghetouri.[246] Peste 43.000 de locuitori ai ghetoului Varșovia, adică unul din zece, au murit în
1941;[247] în Theresienstadt, majoritatea locuitorilor au murit în 1942.[244]
Himmler a ordonat închiderea ghetourilor din Polonia pe la jumătatea lui 1942, cei mai mulți
dintre locuitori fiind trimiși în lagărele de exterminare. Acei evrei necesari producției de
război aveau să fie consemnați în lagăre de concentrare. [248] Deportările din ghetoul Varșovia
au început la 22 iulie; de-a lungul celor circa două luni de Aktion, până la 12 septembrie,
ghetoul Varșovia a ajuns de la circa 350.000 de locuitori la aproximativ 65.000. Cei deportați
au fost transportați cu trenuri de marfă la lagărul de exterminare Treblinka.[249] Deportări
similare au avut loc și în alte ghetouri, multe fiind golite complet.[250]
Evreică fugărită de bărbați și tineri înarmați cu bâte în timpul pogromurilor de la Lwow(d),
iulie 1941, pe atunci în Polonia ocupată(d), astăzi în Ucraina
Primele răscoale din ghetouri(d) au avut loc pe la jumătatea lui 1942 în ghetouri comunitare
mici.[251] Deși au existat tentative de rezistență armată și în ghetourile mai mari, și în cele mai
mici în 1943, în toate cazurile ele au eșuat în fața forței militare germane copleșitoare, iar
evreii rămași au fost fie omorâți, fie deportanți în lagăre ale morții.[252]
Pogromuri
În timpul Holocaustului au avut loc mai multe pogromuri soldate cu victime. [253] Unele au fost
încurajate de germani, altele au fost spontane.[254] Unele, cum ar fi pogromul de la Iași, au avut
loc pe teritorii controlate de aliații Germaniei. [255] În seria de pogromuri de la Lwow(d), comise
în Polonia ocupată(d),[e] circa 6000 de evrei polonezi au fost omorâți pe străzi în iulie 1941, pe
lângă 3000 de arestări și execuții în masă prin împușcare efectuate de Einsatzgruppe C.[257] În
timpul pogromului de la Jedwabne(d) din iulie 1941, în prezența ofițerilor germani, câteva sute
de evrei au fost uciși de localnici polonezi, unii fiind arși de vii într-un hambar.[258][f]
Comandourile morții
Germania a invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941. [259] Propaganda germană prezenta
războiul împotriva Uniunii Sovietice atât ca război ideologic între național-socialismul

18
german și bolșevismul evreiesc, cât și ca război rasial între germani pe de o parte și evrei,
romi și Untermensch(d) („suboameni”) slavi pe de altă parte.[260]
Polițiști germani împușcând femei și copii din ghetoul Mizocz(d), 14 octombrie 1942
Populațiile locale din unele teritorii sovietice ocupate au participat activ la uciderea evreilor și
a altor grupuri. Pe lângă participarea la ucideri și pogromuri, ei au ajutat la identificarea
evreilor pentru persecuție și la adunarea lor pentru acțiunile germanilor. [261] Implicarea
germană a fost la niveluri care au variat între instigarea activă și o îndrumare generală. [262] În
Lituania, Letonia și în vestul Ucrainei, localnicii s-au implicat profund în uciderea evreilor
încă de la începutul ocupației germane. Unele dintre aceste unități letone și lituaniene au
participat și la uciderea evreilor din Belarus. În sud, ucrainenii au ucis circa 24.000 de evrei și
unii au mers în Polonia pentru a servi drept paznici în lagărele de concentrare și de
exterminare.[261] Unități militare ale unor țări aliate ale Germaniei au ucis și ele evrei. Unitățile
românești au primit ordin să extermine și să îi eradicheze pe evrei în zonele controlate de ele.
[263]
 Milițiile Ustaše(d) din Croația au persecutat și au ucis evrei.[189] Multe dintre crime au fost
comise în public, o schimbare față de practicile anterioare.[264]
Uciderile în masă de evrei în teritoriile sovietice ocupate au fost încredințate unui număr de
patru formațiuni SS denumite Einsatzgruppen („grupuri însărcinate”), care se aflau sub
comanda generală a lui Heydrich. Formațiuni similare fuseseră utilizate într-o mai mică
măsură în Polonia în 1939, dar cele care operau în teritoriile sovietice erau mult mai mari.
[265]
 Comandanții de Einsatzgruppen erau cetățeni obișnuiți: marea majoritate erau
profesioniști și cei mai mulți erau intelectuali.[266] În toamna lui 1941–1942, cele
patru Einsatzgruppen și ajutoarele lor uciseseră circa 500.000 de oameni.[267]
Uciderea în masă a 2749 de evrei(d) pe plaja de lângă Liepāja, Letonia, 15–17 decembrie 1941
Cel mai mare masacru de evrei comis de brigăzi mobile în Uniunea Sovietică a fost la o râpă
denumită Babi Iar de lângă Kiev,[268] unde 33.771 de evrei au fost omorâți într-o singură
operațiune într 29–30 septembrie 1941.[269][g] Un amestec de SS și poliție, asistat de polițiști
ucraineni, au efectuat execuțiile.[271] Deși nu au participat activ la ucideri, soldații din Armata
a VI-a germană au ajutat la strângerea evreilor din Kiev și la transportul lor. [272] Până la
sfârșitul războiului, se estimează că circa două milioane de oameni au fost
victimele Einsatzgruppen și ajutoarelor lor din populația locală și Armata Germană. Dintre
aceștia, circa 1,3 milioane au fost evrei și până la un sfert de milion romi.[273]
Mașinile de gazare
În timp ce execuțiile în masă continuau în Rusia, germanii au început să caute metode noi
pentru uciderile în masă, din nevoia de a avea o metodă mai eficientă decât simpla împușcare
a milioane de victime. Himmler se temea și că împușcările în masă produc probleme
psihologice în SS. Îngrijorările lui erau împărtășite de subordonații din teren. [274] În decembrie
1939 și ianuarie 1940, s-a încercat și altă metodă pe lângă împușcare. Mașini de
gazare(d) experimentale, echipate cu cilindri de gaz și un compartiment etanș au fost utilizate
pentru a-i ucide pe handicapații și pe bolnavii mintal din Polonia ocupată(d).[275] Mașini
similare, dar care foloseau gazele de eșapament, au fost introduse la lagărul de exterminare
Chełmno în decembrie 1941,[276] și unele au fost folosite în Uniunea Sovietică ocupată, de
exemplu în acțiuni mai mici de curățare în ghetoul Minsk(d).[277] Au fost folosite și la crimele
din Iugoslavia.[278]

Soluția finală
Conferința de la Wannsee

19
Copie a minutei Conferinței de la Wannsee; această pagină listează numărul de evrei din
fiecare țară europeană.
SS-Obergruppenführer(d) Reinhard Heydrich, șeful Biroului Principal de Securitate al Reich-
ului (Reichssicherheitshauptamt sau RSHA), a convocat ceea ce avea să rămână cunoscut
drept Conferința de la Wannsee la 20 ianuarie 1942 la o vilă, am Grossen Wannsee Nr. 56/58,
din Wannsee(d), o suburbie a Berlinului.[279][280][281] Întâlnirea fusese programată pentru 9
decembrie 1941, și la 29 noiembrie s-au trimis invitațiile, dar a fost apoi amânată.
[282]
 Christian Gerlach(d) susține că Hitler și-a anunțat hotărârea de anihila evreii în preajma
zilei de 12 decembrie 1941, probabil pe 12 decembrie într-un discurs ținut liderilor Partidului
Nazist. Aceasta se întâmpla a doua zi după ce a declarat război Statelor Unite (d) și la cinci zile
după atacul de la Pearl Harbour lansat de Japonia. Joseph Goebbels, ministrul propagandei,
comenta despre discursul lui Hitler: „îi avertizase pe evrei că dacă vor mai declanșa încă un
război mondial, se va ajunge la distrugerea lor. ... Acum s-a ajuns la război mondial.
Distrugerea evreilor trebuie să fie consecința necesară.”[283][h]
Printre cele 15 persoane prezente la Wannsee se numărau Adolf Eichmann (șeful afacerilor
evreiești de la RSHA, omul care a organizat deportarea evreilor), Heinrich Müller (șeful
Gestapoului), și alți lideri de partid și șefi de departamente. [280] S-au făcut treizeci de copii ale
minutelor. Copia nr. 16 a fost găsită de procurorii americani în martie 1947 într-un dosar al
Ministerului de Externe German.[285] Scrise de Eichmann și ștampilate „Strict Secret”,
minutele au fost scrise într-un „limbaj eufemistic” la îndrumarea lui Heydrich, conform
mărturiei ulterioare depuse de Eichmann.[286] Conferința a avut mai multe scopuri. Discutând
planurile pentru o „soluție finală a chestiunii evreiești" („Endlösung der Judenfrage”), și o
„soluție finală a chestiunii evreiești europene” („Endlösung der europäischen Judenfrage”),
[280]
 era intenționată a împărtăși informații și responsabilități, să coordoneze eforturile și
politicile („Parallelisierung der Linienführung”), și să asigure că autoritatea lui Heydrich era
respectată. S-a discutat și dacă să fie incluși Mischlinge (cei pe jumătate evrei).[287] Heydrich a
spus la ședință: „O altă posibilă soluție a problemei a luat acum locul emigrației, adică
evacuarea evreilor în est, cu condiția ca Führerul să dea aprobarea cuvenită în avans.” [280] El a
continuat:
„Sub îndrumarea adecvată, în decursul soluției finale, evreii vor fi mutați pentru muncă în
est. Evreii apți de muncă, separați după sex, vor fi duși în coloane mari în acele locuri pentru
a munci la drumuri, în decursul cărei acțiuni fără îndoială că o mare parte vor fi eliminați
din cauze naturale. Posibilele ultime rămâșițe, întrucât vor consta fără îndoială din cea mai
rezistentă parte, va trebui să fie tratate ca atare deoarece vor fi rezultatul selecției naturale
și, dacă sunt eliberați, vor acționa drept sămânță a unei noi reînvieri evreiești (vezi
experiența istoriei.) În decursul executării practice a soluției finale, Europa va fi măturată de
la vest la est. Germania propriu-zisă, inclusiv Protectoratul Bohemiei și Moraviei, va trebui
să fie tratate primele din cauza problemei locuințelor și celorlalte necesități sociale și
politice. Evreii evacuați vor fi trimiși mai întâi, grup cu grup, în așa-numitele ghetouri de
tranzit, de unde vor fi transportați în est.[280]”
Aceste evacuări erau considerate provizorii sau „soluții temporare”
[288][i]
(„Ausweichmöglichkeiten”).  Soluția finală avea să cuprindă cei 11 milioane de evrei ce
trăiau nu numai în teritoriile controlate de Germania, ci și în alte locuri din Europa și
teritoriile adiacente, cum ar fi Marea Britanie, Irlanda, Elveția, Turcia, Suedia, Portugalia,
Spania și Ungaria, „în funcție de evoluțiile militare”. [288] Nu rămânea îndoială că soluția finală
era, după cum scrie Peter Longerich(d): „evreii urmau să fie anihilați printr-o combinație de
muncă forțată și omor în masă”. [290]

Lagărele de exterminare

20
Poarta lagărului Auschwitz I

Numărul aproximativ de morți de la fiecare lagăr de exterminare (Sursa: Yad

Vashem[291])
Numele lagărului Morți Ref.
[35][292]
Auschwitz II 1.400.000
[36]
Bełżec 600.000
[37]
Chełmno 320.000
[293]
Jasenovac 600.000
[38]
Lagărul de exterminare Majdanek 360.000
[39]
Lagărul de exterminare Malîi Trosteneț 65.000
[40]
Sobibór 250.000
[41]
Treblinka 870.000
În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de
exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard.[294][295] Două dintre
acestea, Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Lagărul de exterminare
Majdanek funcționau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile de
exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar pentru scopul de a ucide un număr mare de
evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Lagărul de
exterminare Malîi Trosteneț în Belarus, a fost și el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost
un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai ales etnici sârbi.
Calea ferată ce duce spre lagărul Auschwitz II (Birkenau).
Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au
fost Dachau și Lagărul de concentrare Bergen-Belsen, localizate mai ales în Germania și
folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist
(cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă
forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă
prizonierii de diverse categorii, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste
numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele
de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.

“ Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu evrei.

Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul pe zi, alteori cinci pe
zi … Constant, oameni din inima Europei dispăreau, și
ajungeau cu toții în același loc, fără să știe ce se întâmplase cu
transportul anterior. Și oamenii din această masă … știam că
în câteva ore … nouăzeci la sută vor fi gazați. ”

— Rudolf Vrba(d), care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la

Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943.[296]

Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe
auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.

21
Camerele de gazare
Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II (Birkenau)
La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși
direct de pe peron la o zonă de recepție, unde le erau luate toate hainele și obiectele personale.
Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei, li se spunea că acestea erau
dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea
un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră
lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în
trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea și că se
răcește.[297]
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de
oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200.[298] Odată ce camera era plină, ușile erau închise
ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce
emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de
cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat
că o treime din victime mureau imediat. [299] Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a
declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau
pentru viața lor."[300] Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla
deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi,
unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.[299]
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur
din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. [301] Podeaua
camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite. [300] Munca era făcută de
prizonieri Sonderkommando(d), evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În
crematoriile 1 și 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în
crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare.[302] Când cei
din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost
extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată
de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.[303]
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între
septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În
primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față
numărului de prizonieri.[304]

“ O altă îmbunătățire pe care am făcut-o față de Treblinka a fost că am construit camere ”

de gazare pentru 2 000 de oameni, pe când la Treblinka în cele 10 camere de gazare
încăpeau doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era după cum
urmează: aveam doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina
transporturile de prizonieri. Prizonierii erau marcați de unul din medici care lua pe loc
decizia din mers. Cei buni de muncă erau trimiși în lagăr. Ceilalți erau trimiși imediat
în uzinele de exterminare. Copiii mai mici erau invariabil exterminați, pentru că nu
erau buni de muncă, fiind prea tineri. O altă îmbunătățire față de Treblinka a fost că la
Treblinka victimele știau aproape de fiecare dată că aveau să fie exterminate, dar la
Auschwitz încercam să păcălim victimele, să le facem să creadă că sunt trimise la
despăduchere. Bineînțeles, adesea își dădeau seama care erau intențiile noastre reale și
uneori aveam probleme din această cauză. Foarte des femeile își ascundeau copiii în
haine dar bineînțeles când îi găseam îi trimiteam și pe ei la exterminare. Trebuia să
facem aceste exterminări în secret dar sigur că mirosul urât de la arderea continuă a
cadavrelor impregnase întreaga zonă și toți oamenii care locuiau în comunitățile din

22
 împrejurimi știau că la Auschwitz se fac exterminări.
Rezistența evreiască Articol principal: Rezistența evreiască în timpul Holocaustului.
Imagine din timpul revoltei din ghetoul Varșovia.
Yehuda Bauer(d)[306][307] și alți istorici[308][309][310] afirmă că rezistența era nu doar opoziția fizică,
ci orice activitate care le redădea evreilor demnitatea și umanitatea în cele mai umilitoare și
inumane condiții.

“ În fiecare ghetou, în fiecare tren de deportare, în fiecare lagăr de muncă, chiar și în

lagărele de exterminare, voința de rezistență a fost puternică, și a luat multe forme.
Lupta cu puținele arme ce puteau fi găsite, acte individuale de sfidare și protest,
curajul de a obține hrană și apă sub amenințarea morții, superioritatea de a refuza
germanilor satisfacția de a vedea panica și disperarea evreilor.

Chiar și pasivitatea era o formă de rezistență. A muri cu demnitate era o formă de

rezistență. A rezista forțelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a refuza reducerea la
nivelul de animale, a supraviețui supliciului, a trăi mai mult decât torționarii, acestea
au fost acte de rezistență. Chiar și a da, după toate acestea, mărturie despre
evenimente a fost, în final, o contribuție la victorie. Simpla supraviețuire era o victorie
a spiritului uman." ”

Au existat multe exemple de rezistență a evreilor la Holocaust, cea mai importantă

fiind revolta din ghetoul Varșovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați
au rezistat împotriva SS timp de patru săptămâni, și au ucis câteva sute de germani înainte de
a fi striviți de forțe net superioare. Aceasta a fost urmată de revolta din lagărul de exterminare
Treblinka din mai 1943, când 200 de deținuți au reușit să evadeze din lagăr după lupte cu
paznicii. După două săptămâni, a fost o altă revoltă la ghetoul din Białystok. În septembrie, a
existat o altă revoltă, de scurtă durată, în ghetoul din Vilnius. În octombrie, 600 de prizonieri
evrei și ruși au încercat o evadare din lagărul de exterminare Sobibór. Aproximativ 60 au
supraviețuit și s-au alăturat partizanilor sovietici. Majoritatea participanților la aceste revolte
au fost uciși, dar unii au reușit să evadeze și s-au alăturat unităților de partizani.
Pe 7 octombrie 1944, Sonderkommando(d)urile evreiești de la Auschwitz au pus la cale o
revoltă. Femeile deținute aduseseră explozivi de la o fabrică de armament, și Crematoriul IV a
fost parțial distrus de o explozie. Apoi prizonierii au încercat o evadare în masă, dar toți 250
au fost uciși curând după aceea.
Se estimează că 20.000 până la 30.000 partizani evrei au luptat activ contra naziștilor și
colaboratorilor acestora în Europa de Est.[309] Brigada Evreiască, o unitate de 5.000 de
voluntari din Mandatul Britanic al Palestinei au luptat în armata britanică. Voluntarii vorbitori
de germană din Grupul Special de Interogare a efectuat operațiuni de comando și sabotaj
împotriva naziștilor în spate liniilor frontului în Campania din Deșertul de Vest.
În Polonia și în teritoriile sovietice ocupate, mii de evrei au fugit în mlaștini și păduri și s-au
alăturat partizanilor, deși mișcările de partizani nu i-au primit întotdeauna în rândurile lor. În
Lituania și Belarus, o regiune cu mare concentrație de evrei și, în același timp, o regiune
potrivită pentru operațiunile de gherilă, au operat grupuri de partizani care au salvat sute de
evrei de la exterminare. Asemenea ocazii, bineînțeles, nu au existat pentru populația evreiască
din orașe ca Amsterdam sau Budapesta. Intrarea în rândurile partizanilor era o opțiune doar
pentru cei tineri și sănătoși, dispuși să-și abandoneze familiile. Puternicul simț evreiesc de
solidaritate familială a făcut aceasta să nu fie o opțiune pentru mulți evrei, care au preferat să
moară împreună decât să se despartă.

23
Pentru marea majoritate a evreilor, rezistența putea lua doar forme pasive de tergiversare,
evitare, negocieri și, unde era posibil, mituire a oficialilor germani. Naziștii au încurajat
aceasta forțând comunitățile evreiești să-și asigure singure ordinea, prin organe cum a
fost Asociația Evreilor din Reich (Reichsvereinigung der Juden) din Germania și Consiliile
Evreiești (Judenrate) din ghetourile urbane din Polonia. Germanii au promis concesii în
schimb pentru fiecare predare, prinzând conducerile evreiești atât de profund în plasa unor
compromisuri bine intenționate încât o decizie comună de a lupta nu ajungea niciodată
posibilă. Supraviețuitorul Holocaustului Alexander Kimel scrie: "Tinerii din ghetouri visau să
lupte. Cred că, deși existau mulți factori care ne-au inhibat reacțiile, cei mai importanți factori
au fost izolarea și condiționarea istorică de a acepta martiriul."[312]
Condiționarea istorică a comunităților evreiești din Europa de a accepta persecuția și de a
evita dezastrul prin compromis și negociere a fost cel mai important factor în eșecul
rezistenței până la capăt; Revolta din ghetoul Varșovia a avut loc doar după ce populația
evreiască a fost redusă de la 500.000 la 100.000 și după ce a devenit evident că niciun alt
compromis nu era posibil. Paul Johnson(d) scrie: "Evreii fuseseră persecutați timp de un
mileniu și jumătate și învățaseră din lunga lor experiență că rezistența costa vieți și nu le
salva. Istoria lor, teologia lor, folclorul lor, structura lor socială, și chiar vocabularul îi
pregătea să negocieze, să plătească, să se roage, să protesteze, și nu să lupte."[313]
Comunitățile evreiești au fost, sistematic, înșelate cu privire la intențiile germanilor și au fost
private de majoritatea surselor de știri din lumea exterioară. Germanii le-au spus evreilor că
erau deportați în lagăre de muncă — proces denumit eufemistic "reașezarea în est" — și au
păstrat această iluzie prin metode elaborate până la ușa camerelor de gazare pentru a evita
revoltele. După cum au depus mărturie fotografii, evreii coborau din trenuri la gările de la
Auschwitz și de la alte lagăre de exterminare ducând saci sau valize, neavând nicio idee cu
privire la soarta care îi aștepta. Zvonuri despre realitatea lagărelor de exterminare se
răspândeau doar foarte încet în ghetouri și nu erau de obicei crezute, așă cum nu au fost
crezuți nici curieri ca Jan Karski, luptător în rezistența poloneză, care aduceau aceste vești
Aliaților occidentali.[314]
Experimentele medicale
SS a utilizat deținuții lagărelor de concentrare și exterminare drept cobai în experimente
medicale. Deținuți evrei, dar și neevrei, au fost utilizați în diverse experimente. [315] Cel mai
celebru dintre acești medici a fost Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre
experimentele lui se numărau punerea subiecților în camere de presiune, testare de
medicamente pe ei, înghețarea lor, încercarea de a le schimba culoarea ochilor prin injectarea
de substanțe în ochii copiilor, amputări și alte operații. [316][j]Alte experimente s-au făcut
la Buchenwald, Dachau, Natzweiler(d), Neuengamme, Ravensbrück, Sachsenhausen, și
altundeva. Unele dintre experimente implicau sterilizarea bărbaților și femeilor, tratarea de
răni din război, căutarea de moduri de a contracara armele chimice, cercetarea de vaccinuri și
medicamente și supraviețuirea în condiții grele. Aceste experimente au încălcat normele ce
impuneau consimțământul subiecților și au fost efectuate fără a ține cont de etica medicală.
Cel puțin 7000 de deținuți au fost supuși acestor experimente, iar majoritatea au murit în
timpul lor sau imediat după.[318]
Punctul culminant
Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942 și la conducerea RSHA, în locul lui, a fost
desemnat Ernst Kaltenbrunner. Kaltenbrunner și Eichmann, sub atenta supraveghere a lui
Himmler, au supervizat punctul culminant al Soluției Finale. În anii 1943 și 1944, lagărele de
exterminare au funcționat la putere maximă, ucigând sutele de mii de oameni care le erau
trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate în sfera de influență germană. La Auschwitz,
până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare zi până în primăvara anului 1944.[319]

24
În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești din
Guvernământul General, în 1943 acestea au fost lichidate și populațiile lor au fost trimise în
lagăre pentru exterminare. Cea mai mare operație de acest gen, deportarea a 100.000 de
oameni din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia,
reprimată cu mare brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din
Europa de sud și de vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre:
uciderea evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare
recrutate dintre localnici. În orice caz, până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați
din majoritatea regiunilor sovietice.
Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a continuat chiar în
fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârșitul lui
1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate împotriva industriei și transporturilor
germane. Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a
resurselor și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult,
până în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul
nazist că Germania era pe cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă
de răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele
comise în numele lor. Dar puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare,
iar Himmler putea oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.
În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist,
la Posen (Poznan, astăzi în vestul Poloniei). Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a
declara explicit că intenționa să extermine evreii din Europa:

“ Aici, în cele mai apropiate cercuri, pot să ating o chestiune pe care voi, tovarășii mei
de partid, ați luat-o întotdeauna de bună, dar care a devenit pentru mine cea mai mare
problemă a vieții mele, problema evreiască … Vă cer ca ceea ce vă spun în acest cerc
să ascultați, dar să nu spuneti altădată altcuiva … Ajungem la întrebarea: cum rămâne
cu femeile și copiii? Am ajuns chiar și aici la o soluție complet clară. Nu consider că
se justifică să eradicăm bărbații — adică să-i ucidem sau să ordonăm să fie uciși — și
să lăsăm copiii să crească cu dorința de răzbunare … Decizia cea grea a trebuit să fie
luată, ca acești oameni să fie făcuți să dispară de pe fața pământului. ”

Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul
armamentului Albert Speer, ambii care au susținut, ulterior, la procesul de la Nürnberg că nu
știau despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul procesului
acestora.
Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite
ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și
Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din
Ungaria.[320] Peste jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an. Comandantul Rudolf
Höss a spus la procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni. Această
operațiune a întâmpinat o puternică opoziție în cadrul ierarhiei naziste și s-a sugerat ca Hitler
să ofere Aliaților un pact prin care evreii din Ungaria să fie cruțați în schimb pentru o pace
mai favorabilă. Au existat negocieri neoficiale în Istanbul între agenții lui Himmler, agenți
britanici și reprezentanți ai organizațiilor evreiești, și la un anume punct, a existat o încercare
a lui Eichmann de a da un milion de evrei pentru 10.000 de camioane - așa-numita propunere
"sânge contra bunuri" — dar nu exista vreo posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de
acord.
Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)

25
Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz
au fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior.
[321]
 În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă
din polonezi fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului.
Toți prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care
ajunge la zidul primei gospodării poloneze."[322]
În februarie 1942, un deținut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob Grojanowski,
a ajuns în ghetoul Varșovia, unde a dat informații detaliate despre lagărul de la Chełmno
grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul Grojanowski, a fost
scos din ghetou prin intermediul infiltraților polonezi către Armed Forces Delegation for
Poland(d), și a ajuns la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu acel raport
după aceasta.[37][323][324][325]
În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în emisiuni
difuzate în Olanda. Au fost publicate și în ziare ilegale ale rezistenței olandeze (de exemplu
în Het Parool din 27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile încât mulți le-
au considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit contraproductive
pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei au fost avertizați că
urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu ajunsese înapoi în
Olanda, dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă, astfel că au preferat să
creadă că avertismentele erau false.[326][327]
În aprilie 1943, Witold Pilecki(d), un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la Auschwitz
cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost trimis
Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de
gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei
crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni
fuseseră gazați într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane
comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care
specifica faptul că nu există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei.
[328]

Rudolf Vrba(d) și Alfréd Wetzler(d), deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944,
ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat
oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul
Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau
debarcați din trenuri pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul
de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea
cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest
raport în serios.[329][330]
Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe 27
mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de
Normandia, au crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe
care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au petrecut opt
zile în închisoare, înainte ca Judenrat(d)ul să le plătească amenzile. Informațiile adiționale pe
care le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și au devenit
cunoscute sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și 27 mai 1944,
100.000 de evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o viteză fără
precedent, grăsimea umană fiind folosită pentru a accelera arderea.[331]
BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie [332] și
pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe Miklós

26
Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie,
salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.[331]
Marșurile morții (1944 – 1945)
Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor
accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până
la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema
evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." [333] În anul 1944, continuarea
acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele
germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei
erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate
occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau
transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea
transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente și mai greu de
ignorat.
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au
fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la
Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen concentration camp(d), ambele situate în
provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul
Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944;
documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului
nefiind clar: prin gazare sau altfel.[334]
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde
și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate,
crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi
au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră
niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu
Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de
evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat.
[necesită  citare]
 Comandanții locali, inclusiv civili[335], au continuat să ucidă evrei și să-i silească la
marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.[336]
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați
să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi, transportați zile întregi, fără
mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, iar, în final, forțați să
mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în
urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri. [337][338]
[339]

Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când
armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la
Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde
au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie
Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:

“ Un vânt rece bătea în rafale violente. Dar am mers înainte fără să ne oprim.

Întuneric beznă. Din când în când, o explozie în noapte. Aveau ordine să tragă în
oricine nu putea ține pasul. Cu degetele pe trăgaci, nu au renunțat la această plăcere.
Dacă unul din noi se oprea o clipă, o împușcătură îl termina pe alt nenorocit jegos.
Lângă mine, oameni cădeau în zăpada murdară. Împușcături.[340] ”

27
Eliberarea
Prizonieri înfometați din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80
Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945.
Primul lagăr mare, Lagărul de exterminare Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie
1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald - de
americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen - de britanici la 15 aprilie; Dachau - de americani la 29
aprilie; Ravensbrück - de sovietici în aceeași zi; Mauthausen(d) - de americani la 5 mai;
și Theresienstadt de sovietici - la 8 mai.[341] Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată
eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din
Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini,
sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles
pentru mintea normală”.[342]

“ Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în engleză și

germană: „Alo, alo. Sunteți liberi. Suntem soldați britanici și
am venit să vă eliberăm”. Cuvintele acestea încă le mai aud în
urechi. ”

— Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.[343]

În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați,
rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la
Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente. [344] Divizia a
11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen, [345],
13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele
câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii.[346] Britanicii au forțat gardienii SS
rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.[347]
Richard Dimbleby(d) de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la
Belsen:

“ Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe moarte.
Nu se deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de cadavre și în
jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai piele și os, care
nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață, incapabili să se dea la o
parte din drum, incapabili să privească grozăviile din jurul lor … Se născuseră copii
acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O mamă, înnebunită, a țipat la un
soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a aruncat în brațe micul prunc... El a
desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de câteva zile.

Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.[348] ”

Note de completare

1. ^ A fost înființat inițial după Primul Război Mondial sub numele de Partidul German al Muncitorilor și și-a
schimbat numele în aprilie 1920.[97]
2. ^ Francezii intenționau să-l judece pe Grynszpan pentru crimă, dar invazia germană din 1940 a întrerupt
procedura. Grynszpan a fost predat germanilor și soarta sa rămâne necunoscută.[143]
3. ^ După invadarea Poloniei, germanii plănuiau să organizeze o rezervație evreiască într-un lagăr de
tranzit la Nisko în Polonia de sud-est, dar „Planul Nisko” a dat greș, în parte din pricina opoziției lui Hans
Frank, noul guvernator general al teritoriului Guvernământului General.[171][172][173] Adolf Eichmann a primit

28
 misiunea de a-i înlătura pe evrei din Germania, Austria, și din Protectoratul Boemiei și Moraviei și de a-i
duce în rezervație.[174] Deși ideea era să îndepărteze 80.000 de evrei, în martie 1940 Eichmann reușise să
trimită doar 4700, iar planul a fost abandonat în aprilie.[175] Până la jumătatea lui octombrie, ideea unei
rezervații evreiești era reînviată de Heinrich Himmler, din cauza influxului de coloniști
germanici în Reichsgau Wartheland(d).[176] Relocările au continuat până în ianuarie 1941, sub Odilo
Globocnik,[177] și includeau atât evrei, cât și polonezi.[178] La acea dată, 95.000 de evrei fuseseră deja
concentrați în zonă,[179] dar planul de a deporta până la 600.000 de alți evrei în rezervația Lublin a dat greș
din motive de logistică și de ordin politic.[180]
4. ^ Dintre aceștia, numai unul a supraviețuit războiului.[191]
5. ^ Some scholars say they were orchestrated by the Organizația Naționaliștilor Ucraineni,[256] other
scholars are less sure.[257]
6. ^ Detaliile exacte despre cine pe cine a omorât sunt neclare și au dus la ample dezbateri în Polonia.[258]
7. ^ Germanii au continuat să folosească râpa pentru ucideri în masă pe toată durata războiului, și numărul
total al celor uciși ar putea fi de până la 100.000.[270]
8. ^ Goebbels scria: „În ce privește chestiunea evreiască, Fuhrerul este hotărât să curețe tabla. I-a
avertizat pe evrei că dacă vor mai declanșa încă un război mondial, se va ajunge la distrugerea lor. Acestea
nu erau vorbe goale. Acum s-a ajuns la război. Distrugerea evreilor trebuie să fie consecința lui necesară.
Nu putem fi sentimentali. Nu este locul nostru să simțim simpatie pentru evrei. Mai degrabă simțim simpatie
pentru poporul nostru german. Dacă poporul german va trebui să sacrifice încă 160.000 de victime într-o
altă campanie în est, atunci cei responsabili pentru acest conflict sângeros va trebui să plătească cu
viața.”[284]
9. ^ Wannsee-Protokoll: "Diese Aktionen sind jedoch lediglich als Ausweichmöglichkeiten anzusprechen,
doch werden hier bereits jene praktischen Erfahrungen gesammelt, die im Hinblick auf die kommende
Endlösung der Judenfrage von wichtiger Bedeutung sind."[289] Traducere după cea din engleză de la Avalon
Project(d): „Aceste acțiuni vor fi, însă, considerate doar provizorii, iar experiența practică deja este în curs de
acumulare, ceea ce este de cea mai mare importanță în raport cu viitoarea soluție finală a chestiunii
evreiești.”[280]
10. ^ Nu se cunoaște cât de mult s-a extins munca lui Mengele, deoarece Otmar Freiherr von Verschuer(d) a
distrus corespondența lui cu acesta în timp ce Mengele era la Auschwitz.[317]

Referințe

29