Jean des Cars, Saga dinastiei de Habsburg.

De
la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană.
Traducere din franceză de Irina Negrea.
București, Ed. Trei, 2015, 416 p.

https://peregristorii.wordpress.com/2020/08/28/o
-carte-despre-habsburgi-adica-despre-europa/
(publicat 28 august 2020)

M-am mai întâlnit cu Jean des Cars în urmă cu

câteva luni, când am citit Povestea Vienei (Ed.
Corint, 2016) (Jean des Cars despre povestea
Vienei, vezi
https://peregristorii.wordpress.com/2020/04/20/je
an-des-cars-despre-povestea-vienei/ și i-am
regăsit stilul lejer, plăcut, dar bine informat și în
această monografie a dinastiei de Habsburg. Nu
este o monografie științifică, dar este una bine
documentată. De asemenea, ca și în cazul
poveștii Vienei, în cartea de față Jean des Cars se
dovedește a fi ușor... sentimental. Neașteptat

chiar... Neașteptat pentru că este mai rar să citești o monografie care să fie scrisă cu atâta
bunăvoință, chiar simpatie pentru subiectul ei, mai ales că nu este un subiect chiar comod.
Dinastia de Habsburg este asociată de multe ori cu ideea de Vechi Regim, cu epoca de
dinainte de 1918 și îi sunt puse în cârcă multe din neajunsurile acelor vremuri. (Nu mai
trebuie spus aici cât este de discutabil este ca un demers istoric să judece cu mintea și nivelul
de informare din anul 2000 decizii, gesturi politice din anul - să zicem - 1918, când acele
decizii și gesturi au fost făcute într-o cu totul altă conjunctură istorică, într-o cu totul altă
atmosferă.)

Dar Jean des Cars nu face această greșeală, dimpotrivă încearcă să explice faptele istorice
despre care scrie, fără să le judece cu severitate. Chiar le privește cu simpatie. De ce? Pentru
că ultimul secol al dinastiei de Habsburg îl cunoaște direct, prin membrii ei. Jean des Cars a
fost mulți ani jurnalist și s-a interesat de spațiul Europei Centrale, de Austria, în anii 1980 a
întâlnit-o pe împărăteasa Zita, văduva ultimului împărat Carol, le-a cunoscut copiii, pe Otto l-
a cunoscut foarte bine. De aici simpatia care străbate întreaga carte, încă de la început, de la
Introducere și Cuvânt-înainte. Aici, autorul acordă un spațiu important momentului 1918 și
semnificațiilor acestuia pentru marile imperii care s-au prăbușit la sfârșitul Marelui Război,
constatând, interesant, că Aliații victorioși au pedepsit Austro-Ungaria mult peste vina și
implicarea ei în război, alături de Germania și ceilalți membri ai Puterilor Centrale. Victimele
directe ale acestei pedepsiri supradimensionate au fost dinastia de Habsburg, Austria și
Ungaria, imperiul multinațional care a oferit o anumită unitate și stabilitate spațiul central-
european. Sigur că subiectul este mult mai complicat și nu poate fi luat în discuție aici; am
dorit doar să semnalez interpretarea oferită de istoricul francez.

Lucrarea tratează, capitol după capitol, figurile cele mai importante și mai interesante ale
marii dinastii de Habsburg. Primii avuți în vedere sunt fondatorii: Rudolf I și Albrecht II care,
s-ar spune astăzi, au scos această familie din anonimat. Despre ”intrarea în istorie” a
dinastiei, originare din regiunea Aargau din Elveția de astăzi, autorul scrie frumos și
interesant. Am putea spune chiar că Habsburgii intră în istorie cam odată cu lupta pentru
independență a cantoanelor elvețiene, luptă de care Habsburgii nu au fost străini. Un loc
însemnat îi este acordat lui Rudolf I, primul împărat al Sfântului Imperiu Romano-German,
dat de această familie până atunci anonimă. Următorul ”fondator” este Albrecht II, duce al
Austriei din 1404, rege al Ungariei și Croației din 1437, rege al Boemiei din 1438, împărat al
Sfântului Imperiu în același an. În marea politică a fost prezent scurt timp, dar în el se
prefigurează, susține autorul, viitoarea orientare a Habsburgilor spre Europa Centrală, spre
”monarhia dunăreană” de mai târziu.

Trebuie să-l remarcăm de asemenea pe împăratul Maximilian I, de la finele secolului XV,

artizanul politicii matrimoniale care a desenat prezența familiei de Habsburg pe harta Europei
(și a lumii întregi!) pentru următoarele două secole. Desigur, Maximilian a avut și alte calități
politice și autorul este obiectiv și nu se rezumă la această interpretare... ușurică... Nepoții săi,
anume Carol Quintul (”burgundul care a trebuit să fie și german, spaniol, austriac, sicilian...”)
și Ferdinand I beneficiază fiecare de câte un consistent capitol. Acești trei dinaști, împărați,
regi, arhiduci și duci sunt constructorii imperiului dunărean și central-european care își va trăi
perioada de glorie în veacurile XVIII și XIX. Urmează Carol al VI-lea, fiica sa Maria
Terezia, Iosif al II-lea, momentul Napoleon, Franz Joseph, Carol...

Ceea ce poți remarca citind această carte este că, în fapt, citești istoria Europei. Până la un
punct, istoria lumii, istoria Europei și a imperiilor ei coloniale (în cazul de față imperiul
colonial spaniol - în care Soarele nu apunea niciodată - regii de atunci ai Spaniei fiind
membrii aceleiași dinastii de Habsburg). Dar faptul că citești istoria Europei, din secolul al
XIII-lea și până în urmă cu un secol te face să înțelegi care a fost de fapt importanța acestei
dinastii, prin membrii ei, foarte diverși, dar cu toții interesanți, în istoria noastră europeană.
Că suntem monarhiști sau republicani, că suntem proHabsburg sau antiHabsburg, semnul de
egalitate care se pune, timp de șapte secole, între istoria acestei dinastii și istoria Europei este
un aspect peste care nu se poate trece.

Revin la simpatia cu care scrie Jean des Cars despre ultimii Habsburgi. Acest lucru se
remarcă cel mai bine în cele din urmă capitole, dedicate lui Carol, ultimul împărat, și fiului
său Otto, moștenitorul acestei extraordinare istorii habsburgice. Probabil că în mare măsură
simpatia autorului pentru Habsburgi se datorează cunoașterii îndeaproape a ultimului secol
din istoria dinastiei, prin prisma activității sale de jurnalist. Jean des Cars a cunoscut povestea
Zitei, ultima împărăteasă, rostită de ea însăși, de asemenea povestea lui Otto, pe care l-a
întâlnit de mai multe ori...

Povestea lui Carol este tristă, este un personaj care a avut neșansa de a accede pe tronul
Imperiului într-un moment nefast - cel mai nefast... și care a rămas în istorie asociat cu
prăbușirea Imperiului, într-un context istoric cu totul nefavorabil. Așa cum arată autorul, a
fost un împărat al păcii, un militar dornic de pace, pus să gestioneze un război crunt, la care
nu a vrut să participe. Cele două încercări de restaurație din anul 1921, în Ungaria, au marcat
sfârșitul unui imperiu care, parcă, nu voia să moară.

Fiul său Otto a fost crescut și educat în buna tradiție a familiei, pentru a deveni împărat. Nu a
mai devenit împărat, în schimb a fost încă din anii 1930 un om politic cu un mare spirit de
pătrundere, un bun cunoscător al Europei, pe care a vizitat-o de la un capăt la altul (câți dintre
noi știu că a vizitat, după 1990, și Transilvania?), un partizan convins al unificării Europei - o
altă formă a ceea ce a însemnat imperiul pe care nu l-a mai putut moșteni... Dar nu a ascuns
niciodată ceea ce era: un împărat care nu a mai urcat pe tron.

În vremurile noi, postbelice în care a trăit și activat Otto de Habsburg, mai precis în anii
1980-1990 s-a produs o împăcare a Austriei republicane cu dinastia care i-a domnit mai bine
de jumătate de mileniu. Treptat, statul austriac a permis intrarea pe teritoriul țării al Zitei
(1982) și al altor membri ai dinastiei, a permis retrocedarea unora dintre proprietăți, au urmat
apoi vizitele membrilor familiei în Ungaria, în alte țări ale fostei monarhii.

Este, cred, o împăcare necesară cu trecutul, cu Istoria, o istorie glorioasă de altfel, plină de
realizări. Pe aceeași linie a mers și Otto, militant convins și convingător pentru unificarea
europeană. De aceea, subtitlul cărții - De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană - nu este
greșit deloc. Dimpotrivă, ne ajută să surprindem esența acestei istorii euro-habsburgice.

Am lăsat la sfârșit câteva comentarii critice. Este vorba de mici greșeli sau erori ale autorului
care, mai ales în cazul unei traduceri în limba română, se cerea să fie corectate, îndreptate de
traducătoare sau, eventual, de un redactor de carte. Cred că traducătorul (traducătoarea) are și
rolul de a apropia, de exemplu prin note și explicații la subsol, subiectul cărții de cititor - în
cazul de față cititorul român.

Exemple:

p. 45 (și altele: 226, 227, 261 etc.): Pozsonyi este, începând cu anul 1918, Bratislava. Într-o
traducere în limba română trebuie folosit acest termen...

p. 53: turcii lui Soliman au cucerit la 1526 Budapesta... Au cucerit Buda, Budapesta există ca
oraș din anii 1870.

p. 261: ”Sub conducerea unui țăran, populația din Transilvania se răscoală pentru a-și apărea
identitatea maghiară”. Din context, este foarte clar că este vorba de răscoala lui Horea, Cloșca
și Crișan. Aici, traducătoarea era datoare (chiar obligată) să pună o notă de subsol, în care să
corecteze afirmațiile eronate ale autorului, sau chiar să-i semnaleze autorului, ca acesta să
facă corectura.

p. 325: bătălia de la Világos de la 1849 este de fapt Șiria, în județul Arad...

p. 342: Lausitz în limba română se numește Lusacia. La această pagină autorul enumeră
titlurile împăratului Franz Joseph, printre acestea ”mare prinț de Transilvania”, ceea ce nu a
existat niciodată. Corect este ”mare principe al Transilvaniei”.

Chiar dacă sunt detalii, aceste mici poticneli terminologice nu-și au locul într-o traducere,
altfel, foarte bună.

Radu Mârza