- Coordonator -
NEUROPSIHOLOGIE
- CREIER ȘI FUNCȚIONALITATE -
Editura Universitară
București, 2009
Tehnoredactare: Angelica Badea
Coperta: Angelica Badea
Copyright © 2009
Editura Universitară
Director: Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr.27-33,
Sector 1 , București
TeL/Fax: 021 - 315.32.47 /319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro
616.89
ISBN 978-973-749-681-2
AUTORII
Eugen Avram (coordonator) este Lector univ. dr.; titular în Catedra de Psihologie/ P.S.E. a
Universității din București. A publicat peste 30 de studii și cercetări în reviste de specialitate, peste
20 de capitole în volume colective. Este coordonator al volumelor (selectiv): Psihologie
organizațional-managerială. Tendințe actuale, Polirom, Iași (2008, coeditor: Cary L. Cooper),
Psihologia în organizațiile modeme (coord., 2008), încrederea organizațională (coautor: Pamela
Shockley-Zalabak, 2008). Coautor: Dezvoltarea managementului în organizațiile sănătății -
Excelența în serviciile de neurochirurgie. Editura Universitară, București, 2007 și Management
Moden în organizațiile sănătății. Perspective în serviciile de neurochirurgie, Editura Medicală,
București, 2009 (ultimele două lucrări în colaborare cu A. V. Ciurea și V. Gh. Ciubotaru). Autor:
Psihologia personalitățiiM&rhitectură și dimensiuni (2009, Ed. Universitară, București). Este
psiholog specialist clinici« și efectuează activități de cercetare în sănătate la Spitalul Clinic de
Urgență „Bagdasar-Arseni .
Bogdan Bălănescu este student la Facultatea de Medicină UMF Carol Davila, București.
Aria de interes cuprinde neurochirurgia stereotaxică și funcțională, neuroelectrofiziologia clinică și
aplicabilitatea intraoperatorie. A absolvit o serie de cursuri de eletroneuromiografie, potențiale
evocate, stimulare magnetică. A urmat stagii de pregătire în Germania, Hannover pe proceduri
stereotaxice și funcționale sub îndrumarea Prof. Joachim Krauss septembrie 2008, sub îndrumarea
Prof. Madjid Samii, august 2008.
Mihaela Chraif este asistent universitar, doctorand al Școlii doctorale de la Facultatea de
Psihologie și Științelfe Educației, Universitatea din București. Este psiholog autonom specializat pe
psihologia muncii și transporturilor, aflată în supervizare în domeniul psihologiei educaționale și
serviciilor. Aria sa de interes profesional se întinde pe o plaja vastă datorită dublei sale specializări
(finanțe-bănci și psihologie): finanțe, bănci, piețe de capital, psihologia muncii, psihologia
mecanismelor cognitive, psihologie experimentală aplicată în cercetarea mecanismelor cognitive și
a transporturilor.
Jean Ciurea este medic primar neurochirurg, doctor în științe medicale, șeful secției V
(Neurochirurgie Stereotaxică și Funcțională) de la Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar-Arseni,
București; membru al Comitetului Executiv al Societății Europene de Neurochirurgie Stereotactică
și Funcțională, membru al Societății Mondiale de Neurochimie.
Alexandru Dumitrescu este student la facultatea de psihologie, secția Psihopedagogie
Specială - Universitatea din București.
Mihai Golu este profesor univ. dr., titular la Universitatea „Spiru Haret” și profesor asociat
la Facultatea de psihologie a Universității din București și Universitatea „Titu Maiorescu”. în 1973
a efectuat un stagiu de studii avansate la Universitatea Camegie-Mellon din SUA, specializându-se
în psihologie cibernetică și psihologie informațională. Activitatea sa editorială constituie reper
fundamental în mai multe domenii ale psihologiei: neuropsihologie, neurocibemetică, psihologie
experimentală, psihologie generală, psihologia personalității, etc. A îndeplinit funcția de Președinte
al Asociației Psihologilor din România (1990-2001); Ministrul învățământului și Educației (1991-
1992); Ministrul Culturii (1992-1993); Președinte al Comisiei Naționale a României pentru
UNESCO (1990-1994); Membru activ al Academiei de Științe din New York (1995); inclus în
multe enciclopedii biografice printre care: desemnat „Om al Anului 1992” de către Centrul
Biografic Internațional din Cambridge și „Om al Anului 2002” de către Institutul Biografic
American.
Georgiana Ichimescu este studentă la facultatea de psihologie, secția Psihopedagogie
Specială - Universitatea din București.
Alexandru Iordan este asistent universitar dr. la Catedra de Psihopedagogie Specială -
Universitatea din București. Activitatea sa științifică și editorială se concentrează pe domeniile
neuroștiințelor cognitive, sănătății și dizabilității.
Adina Leașu este absolventă a Universității București, Facultatea de Psihologie și Științele
Educației, secția Psihologie. Lucrează ca asistent psiholog pentru persoane cu dificultăți severe de
învățare, epilepsie, autism și alte tulburări asociate la ClearWater Care, Colchester, UK. Urmează
un master în Neuropsihologie Cognitivă și este membră la Asociația Britanică de Psihologie. Are
experiență în neuroreabilitarea persoanelor care au suferit traumatisme craniene sau atacurilor
cerebrale la Centrul de zi al asociației Headway, Colchester, UK.
Ioana Maiorescu este psiholog, absolventă a secției de psihologie de la Universitatea din
București. De asemenea, este arhitect. Interesele sale actuale gravitează în aria psihologiei clinice,
fiind implicată în proiecte de cercetare și proiecte editoriale.
Mana Veronica Morcov psiholog principal la Centrul Medical Clinic de Recuperare
Neuropsihomotorie pentru Copii „Dr. N . Robănescu”. A efectuat stagii de pregătire în clinica
Ekim-Istanbul, Turcia (2002), stagiu terapie cu delfini, Eilat - Israel (2002), pregătire terapia ABA
cu supervizor din Israel (2005-2007), a urmat un master în psihodiagnoză cognitivă și consiliere
psihologică. Este autor al mai multor lucrări din domeniul reabilitării neuropsihice.
Liliana I. Pădure este managerul Centrului Medical Clinic de Recuperare
neuropsihomotorie pentru Copii "Dr. N. Robănescu" din București, și Conferențiar universitar în
Catedra M6, Disciplina Recuperare Neuropsihomotorie a Universității de Medicină “Carol
Davila”. A urmat multe stagii de formare în străinătate. Cărți publicate: 1. Toxina botulinică în
tratamentul spasticității la copil (autor unic, 2003); 2. Managementul spasticității la copil (autor
unic, 2007) (ambele la Editura Universitară Carol Davila, București); 3. Tratament recuperator în
tulburările de statică vertebrală la copil (L. Pădure, C.F. Ion, M. Dumangiu); 4. Intervenție de
echipă în recuperarea sechelelor dupa T.C.C. la copil (L. Pădure, F.C. Ion, V. Morcov, 2008)
(toate la Editura Universitară “Carol Davila”); 5. Bilanțul clinic în recuperarea copilului (autor
unic, 2008, Editura Universitară, București; 6. Compendiu de reabilitare la copii și vârstnici (G.
Onose, L. Pădure, I. Angelescu, C. Chendreanu, Editura Universitară “Carol Davila”), etc.
Alin-Dumitru Rășină este medic primar neurochirurg, doctorand, cercetător științific în
Secția de Neurochirurgie Stereotaxică și Funcțională a Spitalului Bagsadar-Arseni din București. A
urmat stagii de formare și cursuri de pregătire la Lyon (1999-2000), Paris (2003-2004), Salzburg
(2008).
Andreea Roman este studentă la Facultatea de Medicină UMF „Carol Davila”, București.
Andrei Stancu este psiholog, absolvent al secției de psihologie de la Universitatea din
București. Activează în domeniul studiilor și analizelor psihologice de piață. Interesele sale actuale
gravitează în aria psihologiei reclamei, psihologiei cumpărătorului și marketing-ului, fiind implicat
în proiecte aplicative, de cercetare și proiecte editoriale.
Alexandru Tașcu este doctor în științe medicale, medic primar neurochirurg în secția I
Neurochirurgie a Spitalului Clinic Bagdasar-Arseni, București. Este șef de lucrări la Catedra de
Neurochirurgie Infantilă - UMF „Carol Davila”, București.
Gabriel Vacariu este lector la Facultatea de Filosofie (Universitatea din București). A
studiat știința cogniției la Oxford University (Bursa Georgescu inclusă în bursele Soros) și la
diverse universități precum New York University, University of South Australia sau University of
New South Wales (Australia). Webpage: http//www.ub-filosofie.ro/gabrielvacariu.
Mihai Vacariu este specialist în cercetare de piață și publicitate. A urmat forme de pregătire
similare cu cele menționate la Gabriel Vacariu.
Leon Zăgrean este profesor la Catedra de Fiziologie și Director al Centrului de Excelență
în Neuroștiințe din Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.
CUPRINS
PARTEAI
Capitolul 1
Mihai Golii
» REIER ȘI PSIHIC
Capitolul 2
Gabriel Vacariu, Mihai Vacariu, Leon Zăgrean
Neuroștiința cogniției și problema minte-creier 35
Capitolul 3
Alexandru Tașcu
Evoluția concepțiilor despre creier și psihic 55
Capitolul 4
Eugen Avram, Alexandru Dumitrescu, Georgiana Ichimescu,
Andreea Roman
Sisteme nervoase și funcții adaptative 79
Capitolul 5
Andrei Stancu
Dinamica formării amintirilorflashbulb 105
Capitolul 6
Mihaela Chraif
Procesarea stereoscopică a stimulilor vizuali 139
Capitolul 7
Alexandru D. Iordan
Disfuncția executivă 165
8 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
PARTEA II
EVALUAREA ȘI TERAPIA
FUNCȚIONALITĂȚII NEUROPSIHICE
Capitolul 8
Eugen Avram
Evaluarea neuropsihologică în epilepsie 199
Capitolul 9
Adina Leașu
Testarea neuropsihologică computerizată 235
Capitolul 10
Alexandru Tașcu, Adina Leașu
Evaluare neuropsihologică și biofeedback 265
Capitolul 11
Liliana I. Pădure, Maria V. Morcov
Traumatismele cranio-cerebrale la copii - diagnostic și intervenție
neuropsihologică 287
Capitolul 12
Alin D. Rășină
Abordări diagnostice și terapeutice ale spasticității 303
Capitolul 13
Jean Ciurea, Bogdan Bălănescu
Actualități în tratamentul neurochirurgical al tulburărilor de
mișcare 331
Capitolul 14
Ioana Maiorescu
Hidrocefalia și declinul calității vieții 347
Cuvânt introductiv
un reflex necondiționat segmentar, cum este cel rotulian) sau mai complexă
(de exemplu un stereotip dinamic sau un reflex condiționat instrumental
multifazic).
Afirmând necesitatea de abordare și interpretare a activității psihice pe
baza principiului reflexului, trebuie, totodată, să respingem ca nefondată
explicarea ei pe baza unei singure scheme sau a unui singur tip de reflex. De
regulă, chiar cel mai simplu proces psihic, ca, de exemplu, senzația sau
emoția primară, implică interacțiunea și integrarea succesivă și ierarhică a
mai multor acte reflexe individuale — atât necondiționate cât și condiționate
(de tip pavlovian și instrumental).
înțeles și aplicat corect, în adevărata sa semnificație metodologică,
principiul reflexului permite nu numai o înțelegere adecvată a organizării
funcționale a creierului în sine, ci deschide perspective noi rezolvării în
spiritul modelului materialist-științific a problemei raportului psihic-creier.
De aceea el trebuie inclus în structura paradigmei de bază a neuroștiinței.
Bibliografie
Ashby, W.R. (1960). Desingfor a brain - The origine of adaptive behoviour, John
Wiley, New York.
Ashby W.R. (1973). Introducere în cibernetică, Editura Tehnică, București.
Principiile generale ale organizării structurale și funcționale
a creierului uman_____________________ ___ ______________________ 33
NEUROȘTIINȚA COGNIȚIEI ȘI
PROBLEMA MINTE-CREIER
greu de identificat în mod precis și localizat, dacă așa ceva ar fi posibil, care
funcții ale creierului corespund căror arii neuronale. Kosslyn respinge teoria
clasică (computaționalistă a lui Fodor, etc.) și eliminativismul materialist
(Patricia Churchland și Paul Churchland) considerând că „mintea umedă” cu
procesele sale cognitive se explică apelând (nu reducându-le) la date
neurobiologice. Deci, informațiile despre minte și despre creier trebuie
combinate pentru a explica fenomenele cognitive și comportamentul uman.
1 Noțiunea de „independente” este dată de zone diferite ale creierului care sunt etichetate
care fiind responsabile pentru anumite funcții mentale.
40 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
Din scurta prezentare făcută mai sus la punctele (a), (b) și (c) s-ar
putea intui o tendință generală pe care se înscrie evoluția cercetărilor și mai
ales a teoriilor care explică cogniția în funcție de (co)relația minte-creier: că
nu mai putem să limităm explicația cogniției doar la această relație ci
trebuie să privim lucrurile în ansamblul lor, să ne reîntoarcem la vechea
abordare carteziană care includea în ecuație și corpul. Dacă acceptăm acest
cadru de lucru, explicarea funcțiilor și stărilor mentale prin apel la cele
neuronale devine dificilă. Totuși, există destule voci care susțin că acest
lucru este posibil printr-o colaborare a psihologiei experimentale cu
neurobiologia. Dacă ar fi să găsim un călâi al lui Achile în această încercare
globală de a explica cogniția și comportamentul uman, acesta ar fi probabil
tocmai această încercare prin care se încearcă limitarea explicării
fenomenelor cognitive prin procese strict neurobiologice.
Este remarcabil că, încă din anii 1974, unul dintre cei mai influenți
filosofi ai științei cogniției și filosofiei minții, Fodor, atrăgea atenția că
neuroștiința și psihologia sunt științe autonome. Acest teoretician, unul
dintre cei mai importanți filosofi in viață, a fost printre primii care a susținut
44 Neuropsihologie - Creier și funcționalitate
multe-lumi se află în cadre spațio-temporale diferite, în timp ce LED sunt în același cadru.
(Pentru mai multe detalii referitor la relația teoriilor din mecanica cuantică și perspectiva
LED, vezi Vacariu 2008, secZiunea 6.8)
6 Micro- și macro-entitățile/ procesele fizice se află în LED chiar dacă au același cadru
spațio-temporal.
50 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
6. Concluzie
7 Pentru relația dintre LED și alte teorii din știința cogniției (computationalismul,
conexionismul, teoria sistemelor dinamice, robotica și inteligența artificială, etc.), vezi
Vacariu 2008.
52 Neuropsiholoșie - Creier si funcționalitate
Bilbiografîe
1. Introducere
2. Ipoteze în Antichitate
4. Doctrina celulei
al altor organe, ceea ce a rămas pentru multe secole valabil (Zimmer, Spiers,
Culbertson, 2008). încă mai spunem “umoare bună” sau “umoare rea”
pentru a descrie dispoziția mintală a cuiva. Termeni precum melancolic (a
avea dese stări de tristețe) și coleric (control slab asupra izbucnirilor
furioase) rămân de asemenea în vocabular (vezi Zlate, 2006).
5. Descoperiri anatomice
6. Alte intuiții
7. Frenologia
8. Localizaționismul
9. Echipotențialismul
Pierre Mărie (1906) a pus sub semnul întrebării descoperirile lui Broca
examinând creierele conservate ale pacienților pe care Broca îi folosise
pentru a-și susține teoria localizării. Mărie a descoperit că unul din pacienți
avea leziuni pe zone întinse, nu o leziune specifică, cum sugerase Broca.
Mărie a atacat teoria lui Broca, indicând că pacientul nu putea vorbi
deoarece leziunea extinsă a cauzat o pierdere a intelectului, mai degrabă
decât o inabilitate specifică de a vorbi. Alte cercetări și-au exprimat curând
susținerea pentru poziția echipotențialității. în general, aceste cercetări
propuneau că, dacă funcțiile senzorio-motoare de bază pot fi localizate în
creier, procesele corticale mai înalte erau prea complexe pentru a se limita la
o singură zonă corticală.
Două descoperiri neuropsihologice importante au pus la îndoială teoria
localizării stricte. în 1881 Hermann Munk (1839-1912) a descoperit că
leziunile experimentale în cortexul de asociere al unui câine producea orbire
mintală: animalul putea vedea obiecte, dar eșua în a recunoaște semnificația
lor (cum ar fi obiectele care produc frică) (Blakemore, 1977). In experiment,
Munk a pus mai întâi câinii să asocieze forma unui triunghi cu frica,
potrivindu-le împreună cu un șoc electric. După ce câinii au învățat
Evoluția concepțiilor despre creier și psihic __________________ 67
asocierea, Munk a produs leziuni unor părți din cortex care nu erau
responsabile cu vederea în mod direct. Apoi, câinii puteau vedea obiectul,
dar nu percepeau semnificația stimulului la care erau condiționați înainte de
operație.
în 1914 Joseph Babinski (1857-1932), fondatorul neurologiei a
introdus termenul ’’anosognosie”, care înseamnă ’’necunoașterea bolii”, care
descrie o inabilitate sau refuz de a recunoaște că cineva are o boala sau un
handicap anume, deci introducând termenul de neștiință (Babinski &
Joltran, 1924). Babinski a consultat pacienți care aveau leziuni cel mai
adesea în asocierea cortexului emisferei drepte. Acești pacienți erau capabili
de a vedea sau de a auzi, dar refuzau orice era în neregulă cu ei chiar când
aveau daune neurologice severe cum ar fi hemiplegia.
Karl Lasheley (1890-1958), un student al faimosului behaviorist John
Watson, a fost un mare exponent al neuropsihologiei experimentale și,
potrivit lui Hebb (1983), practic fondatorul ei. El a fost unul dintre primii
care a combinat denaturarea comportamentală în experimente cu
denaturarea neurologică. Lashley a devenit cel mai eminent neuropsiholog
timpuriu, foarte respectat pentru ingeniozitatea lui în inventarea
modalităților de dezvăluire a efectelor operațiilor pe creier (Popplestone &
McPherson, 1994). Cu toate că Lashley a acceptat localizarea abilităților
senzoriale și motorii, el a susținut părerile echipotențialiste cu experimente
pe șoareci (similare celor ale lui Flourens pe păsări) (Lashley, 1929, apud.
Zimmer, Spiers, Culbertson, 2008). Lashley a aflat că deteriorarea calității
de orientare prin labirint era direct relaționată de cantitatea de cortex
îndepărtată. El a declarat că zona specifică îndepărtată era de o importanță
minoră. Din experimentele sale, Lashley a formulat faimosul său principiu
al acțiunii de masă: gradul de deteriorări al comportamentului este direct
proporțional cu masa de țesut îndepărtată. Lashley a experimentat
multipotențialitatea țesutului creierului. Fiecare parte a creierului participă
la mai mult de o funcție (vezi Zlate 2000). El a crezut că rezultatele sale
erau compatibile cu un punct de vedere potrivit căruia țesutul creierului este
echipotențial și poate fi implicat în alte sarcini decât cele desemnate de
localizaționiști.
într-o formă sau alta localizarea și echipotențialitatea au dominat
psihologia americană, cu toate că niciun punct de vedere nu s-a bucurat de
recunoaștere universală pentru că niciuna nu putea cuprinde toate datele
științifice adunate și observațiile clinice. Observatorii clinici ai pacienților
68 Neuropsiholoșie - Creier si funcționalitate
când cuvântul este dat ca un răspuns automat, totuși pacientul este capabil
să-l spună. Abilitatea de a spune ”nu” există ca două abilități: una voluntară
și una automată. Fiecare abilitate poate fi independentă de cealaltă (Golden,
Zillmer & Spires, 1992).
Jackson a sugerat că, dată fiind observația lui, comportamentul rezultă
din interacțiunea tuturor zonelor creierului. Chiar și cele mai simple mișcări
motorii necesită cooperarea completă a tuturor nivelelor sistemului nervos,
de la nervii periferici și măduva spinării până la emisferele cerebrale. în
această privință, Jackson a evoluat către un punct de vedere mai holistic,
aproape echipotențial al funcțiilor creierului. El a mai argumentat că fiecare
zonă din sistemul nervos are o funcție specifică, care contribuie la sistemul
complet. Astfel, concepțiile sale au avut un uz localizaționist. în actualitate,
desigur, punctele de vedere ale lui Jackson nu aparțineau nici unei școli, dar
reflectau integrarea unor date empirice semnificative (vezi Dănăilă și Golu,
2000).
Influența lui Jackson a fost consemnată de neurologia britanică a
începutului secolului XX, cu toate că mulți cercetători trecut cu vederea
natura esențială a concepției jacksoniene. Ei au interpretat munca lui drept
susținătoare pentru un punct de vedere echipotențialist. De la al doilea
război mondial mulți teoreticieni importanți au prezentat puncte de vedere
compatibile cu ale lui Jackson. De exemplu, Harlow (1952) a concluzionat
din studiile pe maimuțe că nicio abilitate cognitivă nu este complet distrusă
de nicio leziune limitată, cu toate că pare să fie cu localizare, un punct de
vedere total solid cu beneficiile lui Jackson. După trecerea în revistă a unei
mari părți din literatură, Krech (1962) a ajuns la două concluzii similare
(Chapman & Wolff, 1959). Mai întâi nici un proces de învățare sau funcție
nu depinde total de nicio zonă a cortexului. în al doilea rând, fiecare zonă
din creier joacă un rol inegal în diferite feluri de funcții. Aceste concluzii cu
toate că sunt contrare fie localizării fie vederii echipotențialității, erau de
asemenea în concordanță cu punctul de vedere alternativ al lui Jackson.
11. Discuții
12. Concluzii
Bibliografie
SISTEME NERVOASE ȘI
FUNCȚII ADAPTATIVE
1. Introducere
2. „Spirala” evoluției
2.1. Nevertebratele
ale lui Timbergen au arătat că, în cazul unei specii de viespii, învățarea
poziției locației ce ascunde cuibul se realizează prin memorarea unor
elemente ale terenului, cum ar fi pietrele și rădăcinile. Această capacitate de
a înregistra date de mediu a insectelor este evidentă și în cazul fluturilor
monarh, care migrează (4000 km) în căutarea hranei și căldurii și se întorc
exact în aceleași zone (vezi Brooks, 1998).
Marea familie a nevertebratelor se „încheie” cu echinodermele,
animale marine, printre reprezentanți numărându-se stelele și aricii de mare.
Sistemul nervos este alcătuit dintr-un inel nervos periesofagian și cinci
cordoane nervoase radiare, fără ganglioni nervoși. Organele de simț sunt
slab dezvoltate (Ariniș et al., 1999, p. 78).
2.2. Tranziții
vertebrală este formată din vertebre cartilaginoase sau osoase; din coarda
dorsală inițială s-au păstrat extrem de puține elemente la nivelul vertebrelor
sau a spațiilor intervertébrale. La majoritatea vertebratelor tegumentul este
format din epidermă pluristratificată, derm și hipodermă. Musculatura este
diferențiată (mușchi striați, netezi, cardiaci). Sistemul digestiv este format
din tub digestiv și glande anexe. Respirația poate fi branhială, pulmonară
sau cutanee. Sistemul excretor este format din rinichi și căi urinare. Sexele
sunt separate; fecundația poate fi externă și internă.
2.3. Vertebratele
La amfibieni creierul este alungit, iar cele cinci segmente ale sale
urmează unul după celălalt. Cerebelul este reprezentat printr-un cordon
îngust, situat transversal înaintea măduvei prelungite, ceea ce contrastează
mult cu cerebelul puternic dezvoltat al peștilor. înaintea cerebelului se află
lobii optici și cele două emisfere cerebrale relativ mari. Față de creier,
volumul măduvei spinării are o dezvoltare considerabilă, fiind categoric
predominant (Brehm, 1964, p. 297).
Observații făcute asupra însușirilor psihice ale amfibienilor au dus la
concluzia, parțial exactă, despre o activitate cerebrală la aceste animale.
Lucrul acesta s-a demonstrat și prin efectuarea anumitor experimente. Multe
din modalitățile de comportare constatate s-au dovedit însă a fi simple
activități instinctive și reacții reflexe la excitații externe. în legătură cu
modul lor de viață, de exemplu, s-a constatat că batracienii din aceeași
specie formează adesea un grup compact nu datorită unei tendințe voluntare
de a sta laolaltă sau afinităților reciproce, ci datorită condițiilor similare
externe și instinctului sexual (ibidem).
în comparație cu peștii și amfibienii, creierul reptilelor are o
dezvoltare simțitor mai mare, deși rămâne mult în urma creierului păsărilor
sau mamiferelor. Stratul extern al scoarței cerebrale și al creierului mic este
îndeosebi mai bine dezvoltat, fapt explicabil prin eforturile mult mai
complexe decât cele ale amfibienilor, necesitate de procurarea hranei.
Măduva spinării se mai întinde încă până în vârful cozii. Printre organele de
simț, cele mai importante sunt ochii, deși ei sunt mici și uneori complet
ascunși sub piele (ibidem., p. 337).
Desigur, există și excepții notabile. Este cazul cameleonilor, reptile
care își pot mișca globii oculari în mod independent. Acest fapt reprezintă
un avantaj deosebit, care permite cameleonilor să își detecteze în mod
eficient prada (insecte).
Auzul reptilelor marchează un progres evident față de acela al
batracienilor. Observațiile făcute asupra acestor animale au dus la
convingerea ca reptilele reacționează numai la acele zgomote care au un rol
în viața lor, deși aparatul auditiv posedă o gamă de recepție mai largă.
Astfel, șopârlele reacționează la foșnetul frunzelor, dar nu și la vorbit sau
fluierat. De aceea, dresarea sau hipnotizarea șerpilor prin muzică este lipsită
de fundament. Celelalte organe de simț ale reptilelor sunt de asemenea
importante. Există un simț al temperaturii, iar în piele s-a dovedit existența
unor organe tactile. Un rol major îl are limba, mai ales la șopârle și șerpi. S
Sisteme nervoase și funcții adaptative 85
au fost aduse niște cutii și câteva bețe care se potriveau unele în continuarea
celorlalte. După ce au studiat aceste ustensile, cimpanzeii au ajuns la
soluțiile corecte, așezând cutiile unele peste altele sau unind bețele pentru a
ajunge la banane.
O concluzie a acestei cercetări ar putea fi următoarea: cimpanzeii au
capacitatea de raționa. Unii sunt însă de părere că acestea sunt tot deprinderi
acumulate datorită traiului în captivitate.
Și despre cimpanzeii din sălbăticie s-a spus că pot raționa. J. Goodall a
descris cum realizează și folosesc unelte simple. De exemplu, folosesc o
creangă curățată de scoarță pentru a scoate termitele din termitieră.
Oamenii au încercat în repetate rânduri să comunice cu primatele. Unii
cercetători le-au învățat pe gorile și cimpanzei Limbajul American al
Semnelor (ASL) folosit de surzi și persoane cu handicap, prin modularea
repetată a mâinilor în formele corecte.
O gorilă pe nume Koko a început să învețe ASL în 1972 și în 20 de ani
a învățat peste 1000 de cuvinte. Ea înțelege engleza vorbită. Un cimpanzeu
numit Washoe care a învățat de asemenea ASL și și-a învățat chiar puiul 50
de cuvinte.
Au fost făcute studii și cu cimpanzei folosind lexigrame - plăci cu 256
simboluri pe ele, fiecare simbol reprezentând un cuvânt. Cercetătorul atinge
simbolul pentru a crea propoziții simple, vorbind în același timp. Un
cimpanzeu numit Kanzi a învățat acest sistem de când avea șase luni. A
preluat 200 de cuvinte, adesea combinându-le cu gesturi pentru a crea
propoziții scurte. In plus, el înțelege multe alte cuvinte vorbite, așa că poate
urma instrucțiuni complicate. Și totuși, aparent în ciuda acestor excepționale
demonstrații ale științei, în folclorul diferitelor popoare, maimuța apare într-
o lumină adesea nefavorabilă, fapt de care ne vom convinge imediat.
Ca și în cazurile precedente, trebuie să stăruim puțin asupra
simbolisticii asociate maimuței, în speranța că acest demers ne va lamuri
aspecte importante privind însușirile psihice ale primatelor. O astfel de
caracterizare magistrală este realizată de Chevalier și Gheerbrant (1994, p.
256): „maimuța este binecunoscută pentru agilitatea ei, pentru darul de a
imita, pentru bufoneriile ei. Există, în felul de a fi al maimuței, un aspect
care descumpănește, și anume acela al conștiinței împrăștiate (F. Schuon).
Liezi prezintă maimuța drept un animal iritabil și prost. Agilitatea ei își află
cu toate acestea o explicație imediată în Roata tibetană a Existenței, unde
maimuța simbolizează conștiința, dar în sensul peiorativ al termenului: căci
94 Neuropsiholoșie - Creier si funcționalitate
3. Discuții
5
4. Concluzii
Bibliografie
Ariniș, I., Mihail, A., Costache, S.V. (1999). Biologie, manual pentru clasa a IX-a.
AII Educațional, București.
Bălțătescu, D. (1998). Viața sălbatică a animalelor din Africa: elefantul și
rinocerul, Enciclopedie Larousse, titlu în original „Vie sauvage”. Editura
Aquilla '93, Oradea.
Bender, L., Gamlin, L. (1998). Enciclopedia naturii. Teora, București.
Sisteme nervoase si funcții adaptative 103
DINAMICA FORMĂRII
AMINTIRILOR FLASHBULB
Andrei G. Stancu
1. Memoria episodică
Gamma: 44400Hz
Codare reușită
Recunoaștere
corectă
a -7.
Figura 1. Zonele cu oscilații nervoase asociate encodării și reactualizării corecte.
recurentă poate păstra ambele tipuri de amintiri: atât cele care caracterizează
memoria episodică cât și cele aferente reprezentărilor continui ce
caracterizează spațiul psihic (Rolls et al., 2002, p. 1087-1093).
Cabeza et al. (2001) realizează un studiu privind asemănările și
diferențele dintre corelația nervoasă a memoriei episodice și a memoriei de
lucru. Ei arată că lobul temporal medial este activat de ambele tipuri de
memorie, sugerând că acesta poate fi responsabil pentru păstrarea de indicii
necesare reactualizării atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
Memoria episodică este văzută astăzi ca unul din cele mai importante
sisteme neurocognitive al memoriei ce se definește pe de-o parte prin funcțiile
sale speciale (ce face sau ce produce sistemul) și pe de altă parte prin
Dinamica formării amintirilor flashbulb 109
proprietățile sale (cum realizează acest lucru). Cu toate că are în comun multe
funcționalități cu memoria semantică, pe baza cărei s-a și dezvoltat de altfel,
memoria episodică deține și alte procese care-i sunt specifice (Tulvin și
Markowitsch, 1998, p. 202).
Memoria episodică este cea care conține informațiile localizate spațio-
temporal, adică informații despre momente, întâmplări sau evenimente despre
care știm „când” și „unde” au avut loc.
Blocul memoriei episodice, în funcție de caracterul personal sau
tangențial personal (social și istoric) al informațiilor, este compus din:
informații referitoare la întâmplări, momente sau evenimente ale propriei vieți
(memoria autobiografică), informații referitoare la evenimente sociale sau
colective (memoria socială) și evenimente istorice (memoria istorică).
de altă parte amintirile flashbulb sunt sociale din două considerente: primul,
ele provin din punerea în comun a memoriei colective pentru știrea care
declanșează; al doilea, reamintirea și comunicarea socială a evenimentului
joacă un rol extreme de important în menținerea și consolidarea amintirilor
flashbulb. Astfel putem spune că amintirile individuale devin sociale dincolo
de comunicarea interpersonala și reamintirea colectivă.
înainte de a fi popularizat de Brown și Kulik (1977) sub denumirea de
amintire flashbulb, fenomenul a fost observat cu aproape 100 de ani înainte de
Colgrove (1899). El a întrebat oamenii unde se aflau când au aflat că
președintele Lincoln a fost împușcat, observând că 72% din aceștia erau
capabili de o reproducere extrem de detaliată legată de acesta experiență
petrecută în urmă cu 34 de ani.
Brown și Kulik urmând tipologia evenimentului ales de Colgrove, au
realizat cercetări pentru nouă evenimente diferite, neașteptate (majoritatea
asasinări) dintre care unul a condus la amintire extrem de puternic. Este vorba
despre asasinarea lui John F. Kennedy (22 nov 1963), care a creat o amintire
de tip flashbulb extrem de puternică și clară. 99% dintre cei întrebați și-au
amintiți în detaliu unde se aflau, ce făceau exact în acel moment, ce persoane
mai erau de față când au auzit știrea, ce trăire emoțională au avut și care a fost
primul lucru pe care l-au făcut după ce au aflat vestea. Chiar dacă acest
eveniment a produs cea mai clară amintire de tip flashbulb, nu a fost singurul.
Alte decese, asasinări sau încercări de asasinări ale unor personalități publice
au condus și ele la amintiri flashbulb, însă de intensitate mai mică: asasinarea
fratelui președintelui Kennedy a Robert F. Kennedy (56%), asasinarea
președintelui Gerald Ford (49%), asasinarea Generalului spaniol Francisco
Franco (38%) etc.
Dacă în primele studii s-a considerat că amintirile flashbulb sunt extrem
de puternice, în ultimul timp au început să apară studii care să conteste
acuratețea lor. Toate cercetările despre memorie flashbulb investigau
participanții în legătură cu locul unde se aflau și acțiunile pe care le desfășurau
în momentul în care au aflat de producerea unui eveniment. Astfel relația
dintre memorie și eveniment este una indirectă: evenimentul servind practic ca
punct de referință. Una din problemele cercetării amintirilor flashbulb este
lipsă de informații privind gradul de reamintire al aspectelor ce privesc
evenimentul în sine, nu ceea ce evenimentul marchează (Christianson, 1992, p.
206).
112 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
Figura 4. Formarea amintirilor de tip flash conform modelului lui Brown și Kulik.
2. Cercetare
2.1. Obiectiv
2.2. Ipoteze
intensitate
mvdnâre emotitmafa
comunicare
sacivfa
Facturi
uctîVatart imuulniflush
2.4. Eșantion
2.4. Metode
Scopul studiului:
Scopul studiului este să examineze gradul în care vă mai amintiți anumite
evenimente din viața dumneavoastră.
Procedura:
Dacă acceptați să participați, vă voi cere să vă reamintiți cât mai exact, cu
ajutorul unor întrebări, șase situații pe care dumneavoastră le-ați trăit. Apoi veți fi
rugat/ă să oferiți câteva date demografice (vârstă, sex, educație) și să exprimați
câteva opinii referitoare la cele sase evenimente. întregul proces va dura ~45 de
minute.
Confidențialitate:
Orice informație care ar putea fi obținută prin conexiune cu acest studiu și care
ar conduce la identificarea dumneavoastră va rămâne confidențială, putând fi făcută
publică doar cu acordul dumneavoastră. Răspunsurile dumneavoastră vor fi
decodificate, iar înregistrările scrise nu vor conține informații de identificare
(precum numele). Astfel identitatea dumneavoastră nu va fi cunoscută de nicio
persoană care are acces la aceste date.
Participare și acord:
Puteți alege să participați la acest studiu când doriți sau puteți refuza
participarea. Dacă alegeți să deveniți voluntar în cadrul acestei cercetări puteți, de
asemenea, renunța în orice moment fără nicio consecință. Puteți refuza să
răspundeți la anumite întrebări, rămânând în continuare în studiu.
2.6. Scorarea
3. Rezultate
factori
Variabile controlate completitudine activatori
factori declanșatori completitudine Coeficient corelație 1,000 ,354
factori reziduali Semnif. (2-bilateral) ,000
N 0 522
factori activatori Coeficient corelație ,354 1,000
Semnif. (2-bilateral) ,000
N 522 0
124 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
4. Discuții
■ Fidelitate ■ ComptefitadRe
- poate fi:
a. mică (evenimentul nu este impresionant);
b. medie (evenimentul produce trăiri intense fie pozitive sau negative);
c. mare (caracteristică în special pentru evenimente catastrofice
susținute de imagini impresionante);
- cu cât intensitatea emoțională produsă de un eveniment va fi mai
ridicată cu atât imaginea flash formată va fi mai completă.
B. Comunicare socială [factor social]:
- reprezintă impulsul de a transmite un eveniment altor persoane;
- poate fi:
a. mic (doar cu anumite ocazii, întâlniri sau discuții tematice)
b. mare (evenimentul este comunicat imediat după ce s-a produs și
deseori într-un mod exagerat);
- cu cât comunicarea socială este mai intensă cu atât posibilitatea de a
se forma o imagine flash este mai mare.
C. Meditarea [factor cognitiv]:
- reprezintă durata în care evenimentul persistă în stare activă în minte,
imediat după ce s-a produs;
- poate fi:
a. mică (sunt evaluate rapid consecințele și evenimentul este introdus
în categoria evenimentelor comune);
b. mare (evenimentul ocupă întreg spectrul cognitiv în acele momente,
este evaluat și reevaluat, se așteaptă informații noi, chiar se adoarme
gândindu-se la acel eveniment);
- meditarea intensă a unui eveniment contribuie decisiv la păstrarea
vie a momentului receptării lui.
Bibliografie
PROCESAREA STEREOSCOPICĂ A
STIMULILOR VIZUALI
Mihaela Chraif
Vederea este unul dintre cele mai importante simțuri ale noastre. Pe
lângă cortexul occipital, părți semnificative ale lobilor temporali și parietali
sunt dedicate procesării vizuale. Arii ale lobului frontal sunt implicate în
mișcarea ochilor și în procesarea superioară a memoriei de lucru vizuo-
spațială. Ariile întinse dedicate vederii reflectă cât de mult se bazează omul
pe vedere și procesarea vizuală. Procesarea informației vizuale este, de
asemenea, cel mai complex și cel mai bine înțeles sistem senzorial al
creierului. în ciuda atenției acordate, există încă dezbateri privind modul de
funcționare a vederii.
Nici un „superprocesor” nu integrează toată informația vizuală într-o
formă perceptibilă. Recunoașterea elementelor din mediul înconjurător, a
oamenilor, a fețelor și obiectelor, deși aparent instantanee, este succesiunea
unor procese vizual-perceptive separate dar conectate local între ele. Ca o
premisă a recunoașterii unui prieten dintr-o mulțime, trebuie să ai, în primul
140 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
Figura 2. Două din imaginile stereo originale, desenate de mână, ale lui Charles
Wheatstone (Wheatstone, 1852)
Figura 2. Două din imaginile stereo originale, desenate de mână, ale lui Charles
Wheatstone (Wheatstone, 1852)
podea când acesta ajunge la capătul “frânghiei” sale (aceasta a fost soarta
primilor ochelari).
în zilele de când primul sistem experimental de afișaj stereoscopic
bazat pe calculator a fost dezvoltat, câteva sisteme de afișaj comercial
ieftine au devenit disponibile. în experimentele cu ochelari obturatori, au
fost folosite două modele de ochelari obturatori produși de NuVision, acum
numiți MacNaughton. Ambele perechi de ochelari se folosesc de același tip
de dispozitiv optic ca și perechea originală, construită la comandă. Aceste
sisteme sunt de obicei legate de către o marcă specifică și un anumit model
de placă video și program.
Prima pereche de ochelari obturatori examinați este o versiune
modernă a ochelarilor experimentali cu pripon, numiți 3-D SPEX (figura 8).
Unul din cele mai bune modele de ochelari obturatori moderni este
perechea de ochleari 60GX de la NuVision (figura 9). Acești ochelari nu
necesita un pripon. Sunt alimentați de baterii, sunt activi doar când sunt
purtati, primesc semnalul de sincronizare printr-un receptor infrarosușsi
opresc obturarea când nici un semnal nu este prezent.
Acest panou (figura 10) foloșeste un sistem mai elaborat decât cel
descris anterior. Pentru a putea explica cum funcționează acest sistem, este
necesara mai întâi o clarificare privind lumina polarizată. Lumina se
comportă fie ca o undă, fie ca o particulă. în studiul polarizării luminii,
modelul de comportament al luminii ca o undă devine dominant. Conform
acestui model, lumina se propaga în unde ce vibrează perpendicular pe
154 Neuropsihologie - Creier și funcționalitate
elimine cadre in mod aleator pentru a putea ține pasul cu semnalul de intrare
VGA. Acest fapt a inversat relația dintre obturarea ochelarilor și afișajul
VGA.
Mai târziu, când s-au testat proiectoarele Kodak bazate pe tehnologia
DLP, succesul a constat în a crea un sistem cu proiector unic atât cu
folosirea ochelarilor cu obturator, cât și a ecranului polarizant. Aceasta s-a
întâmplat deoarece fluxul de intrare și cel de ieșire erau sincronizate perfect.
Acest tip de proiector este bazat pe un chip DLP care permite atingerea unor
cadre pe secundă mult mai rapide, asa incat nu a fost necesara eliminarea
cadrelor în mod aleator pentru a ține pasul cu semnalul VGA.
Sistemele de afișaj stereoscopic, atât modeme cât și cele clasice,
necesită imagini aliniate perfect pentru a putea da efectul tri-dimensional.
Aceste imagini destinate ochiului stâng și celui drept trebuie să fie foarte
apropiate în egalitati tonale și să difere doar din punctul unghiului de
vedere.
în sistemele rigide arătate în figurile 7, 8 și 9, imaginile trebuiau
aliniate o singură dată apoi transformate într-un compus fix. în sistemele
noastre modeme, calculatoarele pot fi folosite în a pregăti aceste imagini
pentru vizionare, pentru aliniere și pentru afișare. Potrivim proprietățile
tonale ale imaginilor folosindu-ne de programe precum Adobe Photoshop și
stocăm versiunile originale și cele editate folosind formatul de fișiere TIFF
(necompresat).
Aceste imagini pot fi aliniate pentru vizionare stereo cu ajutorul unor
programe de editare stereo. Acestea sunt strâns legate de perifericele de
afișaj, deoarece placa grafică trebuie sa fie capabila de a suporta afișarea de
imagini stereo. Pentru a fi capabil de afișaj stereo, sistemul trebuie să poată
efectua întoarceri de pagina la rate de reîmprospătare de 80 de cadre pe
secundă sau mai mult. Pe lângă asta, programul sistemului trebuie să trimită
o formă de semnal de control către ochelari sau ecranul polarizator pentru a
se sincroniza cu afișarea imaginilor din stânga și din dreapta.
Programul stereo trebuie să fie de asemenea capabil să alinieze
imaginile în timp real. Un control de finețe este necesar în procesul de
aliniere. A avea abilitatea de a finaliza alinierea cu un înalt grade de precizie
(pixel cu pixel) în timp ce imaginile sunt afișate în mod stereo, este un
imperativ pentru imaginile aliniate corect. Odată ce imaginile sunt aliniate,
ele sunt salvate ca o pereche stereo compozită. Aceasta metodă păstrează
alinierea astfel încât orice vizualizare ulterioară să poată fi posibilă, având o
158 Neuropsihologie - Creier și funcționalitate
3. Concluzii
O persoană care interacționează cu altele urmărește privirile celorlalți
pentru a depista semne de atenție și înțelegere, pentru indicii și indicații.
Mai mult, o persoană care urmărește mediul din jur primește stimuli care îi
permit să intre în relație cu ceea ce gândesc oamenii pe baza faptelor lor dar
și pentru a ajuta la să scoată 1 alumină și să analizeze procesele cognitive în
cazul diverselor sarcini. Ochii conducătorului auto concentrați pe stimuli
externi primesc o cantitate mare de informații, însă având în vedere
procesele cognitive ale celorlalți implicați în conducerea vehiculelor, doar o
parte dintre stimuli oferă informațiile corecte în conducere. Pe lângă atenție,
memorie și gândire, percepția stimulilor în câmpul central și periferic ar
putea juca un rol decisiv în luarea deciziilor în timpul conducerii.
Pentru a vedea modul practic în care activează acest proces, cel mai
ușor lucru este imaginea mentală a unui șofer care conduce pe un drum. O
anume măsură a informației senzoriale (o pată albastră) devine vizibilă în
162 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
câmpul periferic, în care acuitatea este scăzută. Știe că este ceva acolo, dar
nu și exact ce este. Apoi, șoferul își direcționează ochii și reflectorul atenției
spre obiect pentru ca acesta să fie procesat mai în detaliu. în acest proces,
șoferul face ca imaginea obiectului să ajungă în fovee, zona din retină cu
rezoluția cea mai mare. Pata devine o formă bine definită. Având în vedere
că există multe obiecte în câmpul vizual, atenția șoferului este atrasă totuși
doar de un singur obiect. Cercetările arată că proprietățile unor obiecte le fac
să „iasă în evidență” și să atragă automat atenția. Acesta este un subiect
complex (ex. Green, 1991; Green, 1992; Wang, Cavanagh and Green,
1994), dar de obicei obiectele ies mai ușor în evidență dacă:
■ Sunt mari;
■ Au un contrast de luminozitate înalt;
■ Se mișcă repede, sunt intermitente cu intensitate mare sau apar
dintr-o dată;
■ Au un înțeles. Putem detecta și răspunde adesea „automat” la
stimuli foarte cunoscuți dacă cineva ne rostește numele;
■ Ne așteptăm să apară;
■ Această atracție automată a atenției este importantă la șoferi.
Cercetările arată faptul că șoferii își petrec jumătate sau mai mult din
timp privind direct în față în punctul în care se intersectează drumul cu
orizontul. Dacă nu ar fi elemente care să sară în evidență, șoferul nu ar
vedea niciun obiect care nu se găsește fix în fața lui, pe drum. Totuși, acest
model foarte simplu ignoră câteva detalii. Nivelul atenției are intensități
variabile, deci șoferul poate examina o zonă mare cu o atenție scăzută sau o
zonă redusă cu o atenție foarte mare. într-o zi cu soare și fără să fie distras,
șoferul poate să fie atent la întregul mediu înconjurător. într-o noapte
întunecoasă și ploioasă, vizibilitatea este scăzută, iar șoferul ar putea
diminua nivelul atenției, centrând-o pe anumite puncte. Dacă șoferul vede
un posibil pericol, cum ar fi o mașină oprită, ar putea să își micșoreze și mai
mult acest nivel, direcționându-și întreaga atenție pe mașină. Atenția are o
capacitate limită, care poate fi distribuită în diverse scopuri.
Lucrarea de față aduce un plus de noutate prin evidențierea faptului că
procesarea strerogramelor atât de fascinantă precum și vederea
stereoscopică este un semnal de alarmă la adresa persoanelor care se
delectează în mod natural cu acest lucru. Aceștia ar trebui sa știe sau să fie
avertizați ca ceea ce consideră ei a fi „miraculos” prin detașarea figurilor 3D
Procesarea stereoscopică a stimulilor vizuali 163
Bibliografie
DISFUNCȚIA EXECUTIVĂ
Alexandru D. Iordan
1. Conceptualizare
executive sunt abilități dobândite care pot fi măsurate direct, iar deteriorarea
funcției executive conduce la pierderea capacităților menționate.
Au existat mai multe încercări de sistematizare a funcțiilor executive.
0 împărțire larg utilizată este cea care deosebește între funcțiile executive
„reci” și cele „fierbinți” (Fuster, 2001, 2002; Happaney, Zelazo și Stuss,
2004). Funcțiile executive „reci” se referă la cele care sunt de obicei
desemnate prin termenul de funcții executive și pe care le-am menționat mai
sus. Ele se apropie de ceea ce desemnează metacogniția și sunt cele în
general măsurate de bateriile de teste executive neuropsihologice. Aceste
funcții au fost numite componenta „rece” a funcțiilor executive deoarece
procesele cognitive corespondente tind în mare măsură să nu implice
arousal emoțional și au o bază relativ „logică” (Grafman și Litvan, 1999).
Neuroanatomic, acestea sunt puse în legătură cu aria dorsolaterală a
cortexului prefrontal (Stuss și Knight, 2002).
Pe de altă parte, acele funcții executive care implică mai mult
„emoțional”, „credințe” sau „dorințe”, precum experiența recompensei și
pedepsei, reglarea comportamentului social și luarea deciziei care implică
interpretare emoțională și personală, sunt privite ca și componente
„fierbinți” (Bechara et al., 1999). Așadar, funcțiile executive „fierbinți” sunt
cele legate de sfera emoțional-motivațională și ar fi responsabile de
coordonarea cogniției și emoției. Aici, accentul cade nu atât asupra celei mai
eficiente soluții din punct de vedere conceptual cât asupra exprimării și
controlării comportamentelor emoționale și instinctuale urmând strategii
acceptabile din punct de vedere social. Neuroanatomic, ele au fost puse în
legătură cu ariile medială și orbitală ale cortexului prefrontal (e.g. Leung și
Cai, 2007). Dincolo de această „dihotomie”, trebuie subliniat că situațiile
ecologice în general nu sunt neutre din punct de vedere emoțional (Mitchel
și Phillips, 2007; Smith, Bond și Kagitcibas, 2006) și cortexul prefrontal
reprezintă o arie de integrare între cognitiv și emoțional.
A treia temă accentuează aspectele cibernetice ale funcției executive.
Funcțiile executive controlează executarea activităților complexe. Putem
vorbi astfel despre o funcție de control executiv (Royall et al., 2002) care
interacționează cu procesele non-executive. Deteriorarea acestei funcții este
vizibilă numai prin dezorganizarea operațiilor domeniilor non-executive.
Putem remarca faptul că această perspectivă asupra funcției frontale nu este
în mod necesar incompatibilă cu tema anterioară, însă ea accentuează mai
168 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
mecanism executiv comun, similar fie atenției executive sau unui sistem
inhibitor central, cât și componente executive parțial disociabile.
De-a lungul timpului, numeroase studii au indicat faptul că deficitele
funcției executive pot avea efecte devastatoare asupra activităților de zi cu zi
ale oamenilor, afectând profund abilitatea acestora de a munci și de a învăța,
autonomia personală sau dezvoltarea de relații sociale adecvate. Se vorbește
despre un sindrom disexecutiv la pacienții care suferă leziuni ale lobilor
frontali cât și într-o serie de tulburări de dezvoltare care pot induce deficite
congenitale ale lobilor frontali. Astfel de tulburări clinice includ ADHD,
boala Alzheimer, depresia, schizofrenia, dar și autismul, tulburarea
obsesivo-compulsivă, sindromul Tourette, fenilcetonuria (Sergeant et al.,
2002; Oznoff și Jensen, 1999). în continuare ne vom referi la deteriorarea
funcției executive în câteva dintre aceste tulburări.
6. Concluzii
Bibliografie
Bearden, C., Hoffman, K., Cannon, T., 2001. The neuropsychology and
neuroanatomy of bipolar affective disorder: a critical review. Bipolar
Disorders 3, 106- 150.
Bechara, A., Damasio, H., Damasio, A. R., & Lee, G. P. (1999). Different j
contributions of the human amygdala and ventromedial prefrontal cortex to |
decision-making, The Journal ofNeuroscience, 19(13): 5473-5481. j
Berquin, P. C., Giedd, J. N., Jacobsen, L. K., Hamburger, S. D., Krain, A. L., j
Rapoport, J. L., et al. (1998). Cerebellum in attention-deficit hyperactivity j
disorder: A morphometric MRI study. Neurology, 50(4), pp. 1087-1093. |
Bianchi, L. (1895). The functions of the frontal lobes. Brain, 18, 497-522. Ș
Biringer, E., Lundervold, A., Stordal, K., Mykletun, A., Egeland, J., Bottlender, R., j
Lund, A., 2005. Executive function improvement upon remission of |
recurrent unipolar depression. European Archives of Psychiatry and Clinical |
Neuroscience, 255, 373—380. |
Borkowski, J. G., Burke, J. E. (1996). Theories, models, and measurements of I
executive functioning. In G. R. Lyon, N. A. Krasnegor (Eds.), Attention, |
memory, and executive function (pp. 235-261). Paul H. Brookes, Baltimore, I
MD.
Brodeur, D. A., Pond, M. (2001). The development of selective attention in
children with attention deficit hyperactivity disorder. Journal of Abnormal
Child Psychology, 29(3), pp. 229-239. j
Brown, T. E. (2006) Executive Functions and Attention Deficit Hyperactivity I
Disorder: Implications of two conflicting views. International Journal of
Disability, Development and Education, 53, 1, pp. 35 46.
Burgess, P. W. (1997) Theory and methodology in executive function research. In
P. Rabbitt (Ed.) Methodology ofFrontal and Executive Function (pp. 81-16).
Hove, U.K.: Psychology Press.
Carey, D. P. (2005) Executive function or G? Hmmmmm..., Cortex.;41(2):220-1.
Casey, B. J., Castellanos, F. X., Giedd, J. N., Marsh, W. L., Hamburger, S. D.,
Schubery, A. B., Vauss, Y. C., Vaituzia, A. C., Dickstein, D. P., Sarfatti, S.
E., Rapoport, J. L. (1997). Implication of right frontostriatal circuitry in
response inhibition and attention-deficit/hyperactivity disorder. Journal of I
the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 36(3), pp. 374-
383.
Castellanos, F. X., Giedd, J. N., Marsh, W. L., Hamburger, S. D. (1996).
Quantitative brain magnetic resonance imaging in attention-deficit
hyperactivity disorder. Archives of General Psychiatry, 53(7), pp. 607-616.
Chan, R.C.K., Chen, E.Y.H., Cheung, E.F.C., Cheung, H.K., 2004. Executive
dysfunctions in schizophrenia: relationships to clinical manifestations.
European Archives of Psychiatry and Clinical Neuroscience, 254, 256-262.
Cohen, J. D., Servan-Schreiber, D. (1992). Introduction to neural network models
in psychiatry. Psychiatric Annals, 22(3), pp. 113-118.
Disfunctia executivà 191
Godefroy, 0., Cabaret, M., Petit-Chenal, V., Pruvo, J. P., & Rousseaux, M. (1999),
Control functions of the frontal lobes. Modularity of the central-supervisory
system? Cortex, 35, 1-20.
Goldberg, E. (2001). The Executive Brain: Frontal Lobes and the Civilized Mind.
New York: Oxford University Press.
Golden, C. J. (1978). Stroop Color and Word Test. Stocking, Chicago, IL.
Gottwald, B., Mihajlovic, Z., Wilde, B., & Mehdorn, H. M. (2003). Does the
cerebellum contribute to specific aspects of attention? Neuropsychologia,
41(11), pp. 1452-1460.
Grafman, J. & Litvan, I. Evidence for four forms of neuroplasticity. In Grafman, J.
& Christen (Eds) (1999). Neuronal plasticity: building a bridge from the
laboratory to the clinic. Berlin: Springer.
Happaney, K. R., Zelazo, P. D., & Stuss, D. T. (2004). Orbitofrontal function: A
developmental perspective. Brain and Cognition, 55, 1-10.
Harlow, J. M. (1868). Recovery from the passage of an iron bar through the head.
Publications of the Massachusetts Medical Society, 2, 327-347.
Hassler, F. (1992). The hyperkinetic child: A historical review. Acta
Paedopsychiatrica: International Journal of Child & Adolescent Psychiatry,
55(3), pp. 147-149.
Heinrichs, R. W., Zakzanis, K. K. (1998). Neurocognitive deficit in schizophrenia:
A quantitative review of the evidence. Neuropsychology, 12, 426-445.
Houghton, S., Douglas, G., West, J., Whiting, K., Wall, M., Langsford, S., et al.
(1999). Differential patterns of executive function in children with
attentiondeficit hyperactivity disorder according to gender and subtype. J
Child Neurol, 14, pp. 801- 805.
Hynd, G. W., Semrud-Clikeman, M., Lorys, A. R., Novey, E. S., Eliopulos, D.
(1990). Brain morphology in developmental dyslexia and attention deficit
disorder/hyperactivity. Archives ofNeuroology, 47, pp. 919-926.
Kaplan, B. J., Wilson, B. N., Dewey, D., Crawford S. G. (1998). DCD may not be
a discrete disorder. Human Movement Science, 17, pp. 471—490.
Karatekin, C. (2004). A test of the integrity of the components of Baddeley's model
of working memory in attention-deficit/hyperactivity disorder (ADHD).
Journal of Child Psychology Psychiatry, 45(5), pp. 912-926.
Kremen, W.S., Seidman, L.J, Faraone, S.V., Toomey, R., Tsuang, M.T.,
Heterogeneity of schizophrenia: a study of individual neuropsychological
profiles, Schizophrenia Research, 71 (2-3): 307-321.
Kuntsi J., Oosterlaan J., Stevenson J. (2001). Psychological mechanisms in
hyperactivity: I. Response inhibition deficit, working memory impairment,
delay aversion, or something else? J Child Psychology Psychiatry, 42, pp.
199-210.
Lehto, J. (1996). Are executive function tests dependent on working memory
capacity? Quarterly Journal of Experimental Psychology, 49, 29-50.
Disfuncția executivă_____________________________ ______ 193
Leung, H. C., & Cai, W. (2007). Common and differential ventrolateral prefrontal
activity during inhibition of hand and eye movements. J Neurosci, 27(37),
9893-9900.
Liu, S., Chiu, C.-H., Chang, C.-J., Hwang, T.-J., Hwu, H.-G., Chen, W., 2002.
Deficits in sustained attention in schizophrenia and affective disorders:
stable versus state-dependent markers. American Journal ofPsvchiatrv, 159,
975- 982.
Lockwood, K.A., Alexopoulos, G.S., van Gorp, W.G. (2002) Executive
Dysfunction in Geriatric Depression. Am J Psychiatry, 159:1119-1126.
Luria, A. R. (1966) Higher Cortical Functions in Man. Basic Books, New York.
Luria, A. R. (1973) The working brain: An introduction to neuropsycholog)’, Basic
Books, New York.
Lysaker, P.H., Bell, M.D., Greig, T.C., Bryson, G.J., Emotional discomfort and
impairments in verbal memory in schizophrenia, Psychiatry Research, 97
(1): 51-59.
Marcezewski, P., Van der Linden, M., Laroi, F., 2001. Further investigation of the
supervisory attentional system in schizophrenia: planning, inhibition and rule
abstraction. Cognitive Neuropsychiatry, 6 (3), 175- 192.
Mirsky, A. F. (1987). Behavioral and psychophysiological markers of disordered
attention. Environmental Health Perspectives, 74, pp. 191-199.
Mirsky, A. F., Pascualvaca, D. M., Duncan, C. C., French, L. M. (1999). A model
of attention and its relation to ADHD. Mental Retardation and
Developmental Disabilities Research Reviews, 5, pp. 169-176.
Mitchell, R. L. C., & Phillips, L. H. (2007). The psychological, neurochemical and
functional neuroanatomical mediators of the effects of positive and negative
mood on executive functions. Neuropsychologia, 45, 617-629.
Miyake, A., Friedman, N. P., Emerson, M. J., Witzki, A. H., Howerter, A., &
Wager, T. D. (2000). The unity and diversity of executive functions and their
contributions to complex frontal lobe tasks: A latent variable analysis.
Cognitive Psychology, 41, 49-100.
Muir-Broaddus, J. E., Rosenstein, L. D., Medina, D. E., Soderberg, C. (2002).
Neuropsychological test performance of children with ADHD relative to test
norms and parent behavioral ratings. Archives of Clinical Neuropsychology,
17(7), pp. 671-689.
Nakano, Y., Baba, H., Maeshima, H., Kitajima, A. et al. (2008) Executive
dysfunction in medicated, remitted state of major depression, Journal of
Affective Disorders, 111(1): 46-51.
Nigg, J. T. (2001). Is ADHD a disinhibitory disorder? Psychological Bulletin,
127(5), pp. 571-598.
Norman, D.A., Shallice, T. (1980) Attention to action: willed and automatic
Control of Behavior, University of California at San Diego.
194 Neuropsiholosie - Creier si functionalitate
O’Leary, D.S., Flaum, M., Kesler, M.L., Flashman, L.A., Arndt, S., Andreasen,
N.C., 2000. Cognitive correlates of the negative, disorganized, and psychotic
symptom dimensions of schizophrenia. Journal of Neuropsychiatry and
Clinical Neuroscience, 12 (1), 4 15.
Ozonoff, S., & Jensen, J. (1999). Brief report: Specific executive function profiles
in three neurodevelopmental disorders. Journal of Autism and
Developmental Disorders, 29, 171-177.
Paelecke-Habermann, Y., Pohl, J., Leplow, B., 2005. Attention and executive
functions in remitted major depression patients. Journal of Affective
Disorders 89, 125-135.
Pardo, J. V., Fox, P. T., Raichle, M. E. (1991). Localization of a human system for
sustained attention by positron emission tomography. Nature, 349, pp. 61-
63.
Parkin, A. J. (1998). The central executive does not exist. Journal of the
International Neuropsychological Society, 4, pp. 518-522.
Parry, P. A., Douglas, V. I. (1993). Effects of reinforcement on concept
identification in hyperactive children. Journal of Abnormal Child
Psychology, 11, 327-340.
Pashler, H. (1998). The Psychology of Attention. Cambridge, MA: MIT Press.
Pennington, B. F. (1994). The working memory function of the prefrontal cortices:
Implications for developmental and individual differences in cognition. In
M. M. Haith, J. B. Benson (Eds.), The development of future-oriented
processes. The John D. and Catherine T. MacArthur Foundation series on
mental health and development (pp. 243-289). University of Chicago Press,
Chicago, IL.
Pennington, B. F. (1997). Dimensions of executive functions in normal and
abnormal development. In: Development of the prefrontal cortex: Evolution,
neurobiology, and behavior (pp. 265-281). Paul H. Brookes, Baltimore, MD
Pennington, B. F., Ozonoff, S. (1996). Executive functions and developmental
psychopathology. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 37, pp. 51-
87.
Pennington, B. F., Bennetto, L., McAleer, O., Roberts, R. J., Jr. (1996). Executive
function and working memory. In: Attention, memory, and executive
function (pp. 327-348). Paul H. Brookes, Baltimore, MD.
Pillon, B., Dubois, B., Lhermitte, F., Agid, Y. (1986). Heterogeneity of cognitive
impairment in progressive supranuclear palsy, Parkinson’s disease, and
Alzheimer’s disease. Neurology, 36, 1179-1185.
Posner, M. I. (1992). Attention as a cognitive and neural system. Current
Directions in Psychological Science, 1(1), pp. 11-14.
Posner, M. I. (2002). Convergence of psychological and biological development.
Developmental Psychobiology. Special issue: Converging method approach
to the study of developmental science, 40(3), pp. 339-343.
pjsfunctia executiva 195
Semrud-Clikeman, M., Steingard, R. J., Filipek, P., Biederman, J., Bekken, K.,
Renshaw, P. F. (2000). Using MRI to examine brain-behavior relationships
in males with attention deficit disorder with hyperactivity. Journal of the
American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 39(4), pp. 477-484.
Sergeant, J. A., Geurts, H., Oosterlaan, J. (2002). How specific is a deficit of
executive functioning for attention-deficit/hyperactivity disorder?
Behavioural Brain Research, 130(1-2), pp. 3-28.
Shallice, T. (1982). Specific impairments of planning. Philosophical Transactions
of the Royal Society London, B 298, pp. 199-209.
Shallice, T., Marzocchi, G. M., Coser, S., Del Savio, M., Meuter, R. F., Rumiati, R.
I. (2002). Executive function profile of children with attention deficit
hyperactivity disorder. Developmental Neuropsychology, 21(1), pp. 43-71.
Smith, P. B., Bond, M. H., & Kagitcibasi, C. (2006). Understanding social
psychology across cultures: Living and working in a changing world (sage
social psychology program). New York: Sage Publishers.
Spencer, T. J. (2002). Attention-deficit/hyperactivity disorder. Archives of
Neurology, 59(2), pp. 314-316.
Stuss, D. T., Alexander, M. P., Shallice, T., Picton, T. W., Binns, M. A.,
Macdonald, R., et al. (2005). Multiple frontal systems controlling response
speed. Neuropsychologia, 43, 396—417.
Stuss, D. T., Knight, R. T. (eds.) (2002). Principles offrontal lobe function. Oxford
University Press, London, UK.
Tannock, R. (1998). Attention deficit hyperactivity disorder: Advances in
cognitive, neurobiological, and genetic research. Journal of Child
Psychology & Psychiatry & Allied Disciplines, 39(1), pp. 65-99.
Taylor, W.D., Steffens, D.C., MacFall, J.R., McQuoid, D.R., Payne, M.E.,
Provenzale, J.M., Krishnan, K.R., 2003. White matter hyperintensity
progression and late-life depression outcomes. Archives of General
Psychiatry 60, 1090-1096.
Tripp, G., Ryan, J., Peace, K. (2002). Neuropsychological functioning in children
with DSM-IV combined type attention deficit hyperactivity disorder.
Australian & New Zealand Journal of Psychiatry, 36(6), pp. 771-779.
Veiel, H.O.F., 1997. A preliminary profile of neuropsychological deficits
associated with major depression. Journal of Clinical and Experimental
Neuropsychology, 19,587-603.
Voelker, S. L., Carter, R. A., Sprague, D. J., Gdowski, C. L., Lachar, D. (1989).
Developmental trends in memory and metamemory in children with
attention deficit disorder. Journal of Pediatric Psychology, 14(1), pp. 75-88.
Wechsler, D. (1991). Wechsler Intelligence Scale for Children Third Edition
(WISC-III). Psychological Corporation, San Antonio, TX.
Disfunctia executivă 197
EVALUAREA NEUROPSIHOLOGICĂ
ÎN EPILEPSIE
Eugen Avram
1. Cadre
2. Tipuri de intervenții
3. Metode
sunt mici între urechi sau dacă performanța cea mai bună este observată la
urechea stângă în prezența unei audiții normale, atunci IAP pentru
determinarea dominantei verbale trebuie realizat (Jones-Gotman et al.,
1997).
3.4.1. Paradigma de testare
3.4.2. Interpretare
3.4.3. Implicații
Avantajele IAP - oferă date imediate mai ales dacă se testează ambele
emisfere. Concluziile privind dominanța carebrală se iau fără ambiguitate,
mai ales pentru memorie. Oferă date predictive pentru performanțele
postoperatorii mai mult ca alte metode (răcire sau stimulare electrică care
stimulează superficial) (Jones-Gotman et. al., 1997).
Evaluarea neuropsiholoșică în epilepsie 211
folosite. Pentru unele probe activarea fMRI a fost înalt sensibilă (8l%-92%
- depinzând de activarea electrică determinată de stimuli în diverse părți),
dar pentru alte probe activatarea este scăzută (0%-53%). Se impune
corelarea datelor oferite de cele două metode și folosirea de probe verbale
variate (ibidem.).
Studiile cu H215O PET au arătat activări în timpul procesării verbale la
probele vizuale, auditive în timpul procesării fonetice și semantice. Multe
dintre aceste studii au luat în calcul mediile rezultatelor de la mai mulți
subiecți. însă, aceste medii sunt de utilitate redusă în ceea ce privește
deciziile pentru cazuri individuale. în acest sens, fMRI are avantajul că
demonstrează vizibil activarea pentru subiecți individuali. Activarea
regională prin fMRI a fost demonstrată la diferite probe verbale, inclusiv cea
de categorializare semantică. Nu este clar cum activarea produsă de probe
verbale diferite poate sta la baza deciziilor clinice asupra țesutului cerebral
care poate sau nu fie supus rezecției. Este necesar să se compare rezultatele
fMRI cu cele ale stimulărilor electrice. Ultima, așa imperfectă cum este,
reprezintă încă cel mai apropiat model care simulează efectul rezecției în
regiunile implicate în limbaj (ibidem.}.
Mapping-ul verbal în cazul stimulării corticale directe la epileptici
necesită uzual confruntarea probelor de denumire. Deficitele de denumire au
fost semnalate la stimularea unor părți largi din cortexul frontal lateral, dar
mai ales în regiunea frontală laterală stângă, zona operculară, la fel ca în
cazul neocortexului temporal lateral, mai ales în partea girusului temporal
superior și mijlociu. Denumirea și găsirea cuvântului sunt abilități
diminuate la cei cu epilepsie temporală stângă și pot fi afectate după
operația în zona respectivă cu ajustări la 6-12 luni postoperator. Stimulările
electrice la baza lobului temporal au evocat deficite mai ales în girusul
fusiform stâng, adiacent porțuinii sinusului parahipocampal (Fried, 2000).
Unele studii, utilizând PET și fMRI au arătat că girusul stâng fusiform
și girusul frontal inferior sunt activate de proba de denumire cu activări
adiționale în alte părți din emisferul stâng și cu extindere în emisfera
dreaptă. Studiile demonstrează că, în contrast cu subiecții normali, pacienții
cu epilepsie temporală nu au activare în regiunea anterioară stângă a
girusului fusiform în timpul probei de denumire (ibidem.).
O măsurare simplă a atenției se realitează cu subtestul Digit Spân din
WAIS-R, care presupune reamintirea în ordine crescătoare sau
descrescătoare a unor numere. Aspecte simple cum ar fi numărarea în ordine
Evaluarea neuropsiholoșică în epilepsie 219
4. Aplicații
4.2.1. Limbaj
4.2.2. Memorie
5.5. Fluenta
6. Discuții
Bibliografie
TESTAREA NEUROPSIHOLOGICĂ
COMPUTERIZATĂ
Adina Leașu
1. Introducere
performanței unui individ se datorează unui efect real sau unei erori de
măsurare.
în primele studii s-a aplicat un design ce a permis evaluarea subiecților
la un prim stagiu și la o săptămână sau o lună după aceea. O comparație
timpurie, după ce 12 subiecți în fiecare grup au fost evaluați, a performanței
între cele două grupuri nu a arătat nici o semnificație statistică la oricare
dintre testul de bază sau la retest, chiar și când un nivel de 0.1 a fost ales ca
prag de semnificație. Evaluările subsecvente ale retestului au fost după
aceea conduse între una și opt luni după testarea inițială (ibidem.).
Subiecții, pentru grupul de control sănătoși (vârsta medie = 44.1, Sd =
16.4) au fost recrutați din populația locală prin intermediul reclamelor din
ziar sau prin acelea plasate în sau in jurul Cambridge-ului. Participanții care
au raportat apelarea anterioară la serviciile psihiatrice, psihologice ori
neurologice au fost excluși din studiu. Expunerea anterioară la oricare dintre
testele bateriei CANTAB a fost de asemenea folosită ca un criteriu de
excludere. Mai mult, subiecții care au raportat folosirea recent a unui
medicament psihoactiv au fost excluși. în sfârșit, subiecții mai în vârstă de
65 de ani au fost testați folosind Mini Mental State Examination (MMSE).
Subiecții care au acumulat mai puțin de 24 din 30 la acest test au fost
excluși de la analiza finală (ibidem.').
Din punct de vedere al procedurii, anterior evaluării neuropsihologice,
fiecărui subiect i s-a cerut să participe la perceperea culorilor de bază
folosind evaluarea fundamentală a celor șase farfurii din testul Ishihara. în
acest test este necesară perceperea și distingerea unor numere scrise cu o
anumită culoare de culoarea de fond care este diferită. Această procedură a
permis să se stabilească niveluri aceptabile ale acuității vizuale și instruire
înainte de a începe evaluarea psihologică formală. Pentru ca să se asigure că
exemplul a fost rezonabil reprezentativ intelectual pentru majoritatea
oamenilor din populație s-a realizat o măsurare a IQ-ului folosind metoda
celor patru subteste a Scalei de Inteligență Wechsler (Revizuită) (vezi și
Knight, 1983). Aceasta a furnizat estimări robuste la indicele verbal și
performanță. Cele patru subteste folosite sunt aritmetic, gruparea în bloc,
completarea de imagini și informații. Au existat corelații de 0.91 cu întreaga
evaluare a WAIS-R (ibidem.).
Pentru ca să se obțină fidelitate test-retest a scorurilor obținute, s-a
calculat corelația Pearson. în mod excepțional, datele pentru anumite
rezultate măsurate selectate nu au reușit să întrunească criteriile pentru
Testarea neuropsihologică computerizată__________________ _ ______ 239
3. Testele CANTAB
357
Alligator
PEACEFUL
Sarcina semnalului de stop (Stop Signal Task - SST) este un test clasic
de răspuns al inhibiței la semnalul de stop, care folosește funcționarea
ascendentă pentru a genera o estimare a timpului de reacție la semnalul de
stop. Acest test măsoară abilitatea individului de a inhiba un potențial
răspuns. Timpul de administrare: cel mult 20 de minute. Sarcină: constă din
două părți. în prima parte subiectul face cunoștință cu tastatura și i se spune
să apese butonul din partea stângă când vede o săgeată în partea stângă și
butonul din partea dreaptă când vede o săgeată în partea dreaptă. Există un
bloc de 16 încercări pentru subiect ca să practice. în a doua parte,
subiectului i se spune să continue apăsarea butonului pe tastatura când văd
săgețile ca și înainte, dar dacă aud un semnal auditiv (un bip) trebuie să își
rețină răspunsul și să nu apese butonul. Modalitatea de testare: clinică.
Rezultate: se măsoară 5 arii printre care erorile de direcție și proporția
opririlor reușite (vezi figura 23).
Testarea neuropsihologică computerizată 259
4. Discuții
6. Concluzii
trata consecințele reale ale unei lezări sau loviri ale creierului avem nevoie
de instrumente valide de evaluare și măsurare (Division of Clinica!
Psychology, 2009).
Importanța testelor neuropsihologice și nevoia de a le folosi este
susținută de flexibilitatea bateriei din punct de vedere al aplicabilității.
Cantab are o variantă de teste pentru copii lărgind astfel sfera cunoașterii de
la o vârstă fragedă și continuând evaluarea cu același tip de teste de-a lungul
vieții. în cazul unei persoane care suferă de un anumit sindrom folosind
aceleași tipuri de teste, la diferite nivele în funcție de vârstă, nu face decât să
sporească fidelitatea testelor dar și precizia evaluării capacităților persoanei
respective de-a lungul unei perioade întinse de timp (www.cantab.com).
Trebuie subliniată încă odată importanța testării psihologice și implicit
neuropsihologice și reamintite motivele pentru care ar fi deosebită nevoie de
testele bateriilor neuropsihologice descrise mai sus și la noi în țară. în
primul rând, același tip de pacienți care necesită neuroreabilitare, se
regăsesc și la noi în țară, iar sistemul de sănătate mintală și eficiența
reabilitării s-ar îmbunătății cu rezultate vizibile prin adoptarea și utilizarea
anumitor teste. în al doilea rând, așa cum proclamă McIntire și Miller
(2007), testarea psihologică este necesară pentru că pe baza acesteia se iau
decizii foarte importante.
Bibliografie
Barron, J. W. (1998). Making diagnosis meaningful: Enhancing evaluation and
treatment ofpsychological disorders, APA, SUA.
Bird, C.M., Cipolotti, L. (2007). The utility of the recognition memory test and the
graded naming test for monitoring neurological patients. British Journal of
Clinical Psychology, 46, 223-23.
Cambridge Cognition Ltd. (2008). Cantab Topic 1 - Test-retest reliabilities and
detecting reliable Change, www.cantab.com.
Cambridge Cognition Ltd (2008). Cantab Topic 2- Testing school-age children,
www.cantab.com.
Division of Clinical Psychology (Feb, 2009). The magazine of Clinical Psychology
Forum, Number 194, pp. 17-21.
Golden, C.J., Espe-Pfeifer, P., Wachsler-Felder, J. (2002). Neuropsychological
Interpretation of objective psychological tests, Kluwer Academic
Publishers, New York.
264_ __________ _____ ______ Neuropsihologie - Creier și funcționalitate
EVALUARE NEUROPSIHOLOGICĂ
ȘI BIOFEEDBACK
1. Introducere
astfel tensiunea musculară, sau este învățat cum să execute anumite mișcări
ca parte a programului său de neuroreabilitare.
Biofeedback 2000 X-pert, folosit împreună cu Vienna Test System
(sistemul de evaluare fiziologică computerizată SCHUHFRIED) face posibilă
înregistrarea reacțiilor fiziologice în timpul unui test pentru abilități sau
înregistrarea și procesarea statistică a răspunsurilor la eroare.
Trainingul special din sistemul Vienna Biofeedback 2000 are meritul de
a spori nu numai încrederea într-o evaluare satisfăcătoare dar și încrederea în
depășirea deficiențelor respective pe care subiecții le-ar putea prezenta. Prin
faptul că subiecții primesc un training special de folosire a instrumentelor
pentru reducerea propriilor migrene sau problemelor de mișcare se dovedește
puterea și importanța feed-back-ului din partea testelor și instrumentelor
neuropsihologice.
administrate 5 subteste. Nu există timp limită, dar timpul folosit este evaluat
în analiză. De exemplu, în imaginea atașată testului, subiectul trebuie să
decidă care dintre creioane au aceeși lungime. Sunt valabile 4 forme ale
testului, printre care o formă mai scurtă și una mai ușoară. Printre variabilele
măsurate se regăsesc: rapiditatea percepției, motivația, adaptarea la
dificultatea sarcinii și adaptarea la feed-back. Timpul de testare: 15 minute
(10 minute formele scurte) (vezi figura 9).
1 11111
■ ill li iii ■
Figura 10. Imagine cu creionul negru și roșu atașate de-o parte și de alta
a aparatului.
I No
Figura 11. Imagine cu unul dintre stimulul imagine din testul NVLT.
i im i
î&S» 1^?
^21 ișgh «s
ms mî W ?H3 m?-
Olek W an «xawl®.
Stras*
fi tfcfc.Ufaen;*' ÎS
Figura 14. Imagine cu punctul din cadrul cercului care face saltul dublu.
4. Concluzii
Bibliografie
TRAUMATISMELE CRANIO-CEREBRALE
LA COPII - DIAGNOSTIC ȘI
INTERVENȚIE NEUROPSIHOLOGICĂ
Liliana Pădure & Veronica Morcov
1. Introducere
a) obiectivele nursingului:
- întocmirea regimului alimentar respectând toleranța digestivă a
copilului,
- educarea familiei pentru adoptarea unei posturi corespunzătoare,
- îngrijirea leziunilor craniene, cutanate.
b) obiectivele kinetoterapeutice:
290 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
c) obiectivele psihologopedice:
- stimularea capacităților de discriminare vizuală, auditivă, capacității
tactil- kinestezice,
- recuperarea deficitului achiziționai,
- redobândirea deprinderilor de autoservire ,
- redobândirea capacității de orientare și adaptare la mediu,
- îmbunătățirea imaginii de sine,
- acceptarea limitărilor funcționale și folosirea capacităților restante ca
mijloace compensatorii,
- încredere în competența personală și independență,
- obținerea din partea familiei a unei atmosfere suportive și o cât mai
mare implicare a acesteia în terapie,
- integrarea /reintegrarea socială cât mai adecvată și cât mai rapid
posibil,
- elaborarea și dezvoltarea limbajului ca sistem al vieții psihice,
- stimularea funcției de comunicare (crearea nevoii de comunicare
verbală, motivarea/recompensarea succesului în comunicare, integrarea
achizițiilor verbale în experiența de viață a copilului),
- diminuarea disfuncțiilor motorii faciale sau receptive care împiedică
redobândirea limbajului,
- formarea abilităților de comunicare alternativă verbalizării în cazul
epuizării soluțiilor de terapie (limbaj mimico-gestual, semne, board-uri de
comunicare, comunicare asistată de calculator).
d) obiectivele ergoterapeutice:
- reeducarea/ redobândirea prehensiunii și a abilităților manuale prin
joc,
- redobândirea deprinderilor de autoservire,
- reeducarea coordonării oculo-manuale și bimanuale,
Traumatismele cranio-cerebrale la copii - diagnostic și intervenție
neuropsihologică 291
e) obiectivele fizioterapeutice:
- diminuarea durerii și combaterea inflamațiilor,
- tratarea leziunilor cutanate de decubit,
- îmbunătățirea funcționalității generale.
Se mai urmăresc :
- reacția la Stimuli,
- capacitatea de concentrare intenționată spre obiect,
- prezența atenției post voluntare (stabilitatea pe un obiect,
distributivitatea atenției, flexibilitatea atenției).
între probele standardizate se folosesc:
- Testul Praga pentru distributivitatea sau mobilitatea atenției,
- Testul Touloiisc- Pieron pentru capacitatea de concentrare.
Se știe că printre copii, deficitul atenționai după traumatism este
foarte frecvent. între 30-50% dintre copiii clinicii noastre, care au suferit
traumatisme cranio-cerebrale moderate spre severe au deficite marcante în
concentrarea și distributivitatea atenției. Totuși au relativ intactă abilitatea
de a-și concentra atenția pentru moment.
De exemplu, la copiii cu vârste intre 3-8 ani care au deficit atenționai
consecutiv traumatismului se observă o tendința de redeșteptare și motivare
de a lungul timpului. Totuși atenția concentrată poate rămâne afectată, apar
manifestări ale impulsivității, hiperactivității.
Cu cât copilul are o vârstă mai fragedă în momentul traumatismului cu
atât este mai probabil ca deficitele să fie persistente, determinate poate de
relativa sau insuficienta imaturitate a abilităților atenționate la momentul
traumatismului. Cu cât severitatea traumatismului este mai mare cu atât
deficitul atenției concentrate este mai mare. Această dificultate poate avea
impact asupra dezvoltării viitoare a copilului deoarece el dezvoltă abilitați
dependent de integritatea capacității sale atenționale.
B) Planul terapeutic
C) Intervenția propriu-zisă
Constă în:
- program de recuperare cognitivă,
- program de recuperare a limbajului,
- terapie comportamentală,
- consiliere a copilului și a familiei acestuia.
5. Discuții
5
Bibliografie
ABORDĂRI DIAGNOSTICE ȘI
TERAPEUTICE ALE SPASTICITĂTII
9
Alin D. Rășină
1. Introducere
Transfer ; 0: Ușor
1: Mică jenă legată de spasticitate dar realizabil singur
2: Necesită supravegherea unei persoane
3: Posibil dar dificil: necesită ajutorul obligatoriu al unei persoane
4: Necesită intervenția a două persoane (sau a unui aparat automat)
Imbrăcare
( + spălare ) 0: Ușoară , realizabilă singur
1: Jenă legată de spasticitate dar realizabilă singur
2: Necesită asistența unei persoane
3: Posibilă dar dificilă cu o singură terță persoană
4: Necesită intervenția a două persoane
Total D.S.F.T.I. = x/20
Chestionar 1
Acest chestionar vizează culegerea de date din partea părinților copiilor internați în spital.
Vă rugăm să completați rubricile. Datele sunt anonime și servesc cercetării și optimizării
serviciilor. Vă mulțumim!
probleme mari.
- Alte comentarii privind nașterea copilului.............
Frustrare...
Tristețe...
Neîncredere...
îngrijorare...
Disperare...
Dezorientare/debusolare...
Depresie...
Frică...
Revoltă...
Stres...
Insatisfacție de viață...
Blocaj...
Lipsă de speranță...
Curiozitate (am căutat materiale ca să citesc despre boala copilului)....
Nemulțumire...
Pesimism...
• în această perioadă m-am simțit ajutat/ă de către (dacă nu există tăiați cu o linie rubrica)
- partenerul de viață...
- mama...
- tată...
- soră...
- frate...
- mătușă...
Abordări diagnostice și terapeutice ale spasticității 311
- unchi...
- veririșoare...
- cumnat/-ă...
- alte rude...
- membrii ai cercului de prieteni...
- colegi de serviciu...
- șeful direct...
- asistenții medicali...
- infirmiere...
- medici...
- alți specialiști...
- psiholog...
- Dumnezeu...
- alte instituții... (notați care...................... )
Dacă v-a preocupat ideea și posibilitatea de tratament cu „celule stern”. La ce concluzie ați
ajuns?
312 Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate
Chestionar 2
Frustrare...
Tristețe...
Neîncredere...
îngrijorare...
Disperare...
Dezorientare/debusolare...
Depresie...
Frică ...
Revoltă...
Stres...
Insatisfacție de viață...
Blocaj...
Lipsă de speranță....
Curiozitate (caut materiale ca să citesc despre boala copilului)....
Nemulțumire...
Pesimism...
3. Tratamentul spasticității
b. Radicotomia posterioară
laminotomie, fie ea unică sau multiplă. Acest principiu este realizat de către
Lazareff & col (1999), prin identificarea componentei posterioare a
rădăcinilor mixte (L4),L5,S1 la nivelul orificiului durai.
Recent, Sindou abordează interlamar aceeași componentă posterioară
în totalitatea rădăcinilor mixte de la LI pînă la SI în axila durală a
emergenței rădăcinii, prin identificarea electrofiziologică a fasciculelor
nervoase.
6. Spasticitatea asimetrică
- tehnica propusă :
NPP (pentru membrul inferior în special pe nervii obturator și
tibial în șoldul sau piciorul spastic)
DREZ - otomia + NPP (pentru membrul superior)
4. Concluzii
Bibliografie
Abbott, R., Forem S.L, Johann, M. (1989). Selective posterior rhizotomy for the
treatment of spasticity: a review. Child's Nerv Syst, 5: 337 - 346.
Ashworth B, et al (1964) Preliminary trial of carisoprodal in multiple sclerosis.
Fractionner; 192:540-542.
Bakheit, A.M., Thilmann, A.F., Ward, A.B., Poewe, W., Wissel, J., Muller, J. et al
(2000). A randomized, double - blind, placebo-controlled, dose - ranging
study to compare the efficecy and safety of three doses of botulinum toxin
type A (Dysport) with placebo in upper limb spasticity after stroke. Stroke,
31 2402 2406.
Bischof, W. (1951). Die longitudinal myelotomie. Zbl Neurochir, 11:79-88.
Bohannon, RW, Smith MB. (1987). Inter-rater reliability of a modified Ashworth
scale of muscle spasticity. Phys Ther; 67:206-207.
Ciurea, A.V., Brehar, F.M. (2008). One way ticket. Viața Medicală, Nr.23 (921),
anul XX.
Denny-Brown, D. (1962). The basal ganglia and their relation to disorders of
movement. Oxford, London: Oxford University Press.
Fasano V A, Broggi G, Barolat - Romana G, Squazzi A. (1978) Surgical treatment
of spasticity in cerebral palsy. Child ‘ s Brain, 43: 289 - 305.
Fasano VA, Barolat-Romana G, Ivaldi A, Squazzi A. (1976). La radicotomie
postérieure fonctionnelle dans le traitement de la spasticité cérébrale.
Neurochirurgie, 22:23-34.
Foerster, O. (1913). On the indication and results of the excision of posterior spinal
nerve roots in men. Surg Gynecol Obstet, 16: 463-474.
Fraioli, B, Guidetti, B. (1977). Posterior partial rootlet section in the treatment of
spasticity. J.Neurosurg, 46: 618-626.
Gros, C, Ouaknine, G, Vlahovitch, B, Frerebeau, Ph. (1967). La radicotomie
séléctive postérieure dans le traitement neurochirurgical de l’hypértonie
pyramidale. Neurochirurgie, 13:505-518.
Gros, C. (1979). Spasticity: Clinical classification and surgical treatment in
Krayenbuhl. Advances and Technical Standards in Neurosurgery, vol 6: 55 -
97.
Hodgkinson, I, Bérard, C, Jindrich, Sindou M, Mertens, P, Bérard, J. (1996).
Radicotomie postérieure fonctionnelle chez l’enfant IMC - résultats à 1 an
postopératoire sur 18 cas. Ann Réadaptation Méd Phys, 39: 103-111.
Lance, J.W. (1980). Symposium Sinopsis. In: Feldman, R.G, Young R.R., Koela,
W.P. (Eds.). Spasticity: disorder of motor control. Chicago: Year Book
Medical Publishers: 485 - 494.
Laitinen, L V, Singounas, E (1976). Longitudinal myelotomy in the treatment of
spasticity of the legs. J. Neurosurg, 45: 691 - 693.
330 Neuropsihologie - Creier si functionalitate
ACTUALITĂȚI ÎN TRATAMENTUL
NEUROCHIRURGICAL
AL TULBURĂRILOR DE MIȘCARE
1. Introducere
2.2. Tremor
mișcare a crescut spre sfârșitul anilor ’90, în primul rând pentru riscurile
reduse prin plasarea electrozilor precum și pentru reversibilitate, comparativ
cu leziunile permanente folosite în talamotomie și pallidotomie. Au existat
și interese considerabile în efectuarea de leziuni în nucleul subtalamic
(STN).însă un dezavantaj în plasarea leziunilor în nucleul subtalamic îl
reprezintă apariția hemibalismului crezut a fi cauza infactelor apărute în
zona nucleului subtalamic (Hariz, 2003).
5. Concluzii
Bibliografie
Abosch, A., Hutchison, W.D., Saint-Cyr, J.A., Dostrovsky, J.O., Lozano, A.M.
(2002). Movement-related neurons of the subthalamic nucleus in patients
with Parkinson’s disease, J. Neurosurg., 97, 1167-1172.
Ardouin, C., Pillon, B. Peiffer, E., Bejjani, P, Limousin, P., Damier, P., Arnulf, I,
Benabid AL., Agid, Y., Pollak, P„ (1999). Bilateral subthalamic or pallidal
stimulation for Parkinson’s disease affects neither memory nor executive
functions: a consecutive series of 62 patients. Ann Neurol', 46: 217-223.
Benabid, A.L, Pollak, P., Goa, D., et al. (1996). Chronic electrical stimulation of
the ventralis intermedins nucleus of the thalamus as a treatment of movement
disorders . JNeurosurg', 84: 203-214.
Betchen, S.A., Kaplitt, M. (2003). Future and current surgical therapies in
Parkinson’s disease, Curr. Opin. Neurol., 16, 487-493.
Brundin, P. (2002). GDNF treatment in Parkinson’s disease: time for controlled
clinical trials? Brain, 125, 2149-2151.
346 Neuropsiholosie - Creier si functionalitate
HIDROCEFALIA ȘI DECLINUL
CALITĂȚII VIEȚII
Ioana Maiorescu
1. Introducere
3. Relațiile interpersonale
obținute au fost relevante, atrăgând atenția asupra unor îngrijorări ale acestor
familii. Rata de răspuns a fost de 63% (422 persoane), din cei contactați. Cei
mai mulți pacienți (73%) aveau vârsta sub 20 de ani și mulți au răspuns prin
părinții lor. Respondenții și-au exprimat îngrijorarea față de faptul că nu își
dau seama dacă shunt-ul funcționează cum trebuie, dacă există posibilitatea
de a suferi o leziune pe creier, influența afecțiunii asupra calității vieții,
riscul apariției complicațiilor pe termen lung și temeri cu privire la sarcină.
Alți autori au observat că epilepsia este asociată cu o sănătate mai
precară la copiii cu hidrocefalie (Hoppe-Hirsch et al. 1998; Bourgeois et al.,
1999). într-un alt studiu bazat pe un chestionar despre efectele hidrocefaliei
a fost descoperită o asociere asemănătoare (Kulkami et al., 2004).
Părinții au deseori preocupări referitoare la sănătatea și viitorul
copilului lor, recunoscând faptul că hidrocefalia poate afecta practic toate
aspectele sănătății. Aceste îngrijorări pot fi specifice (cum ar fi acelea legate
de operația de shunt), sau pot fi nespecifice (felul în care copilul va putea
funcționa ca un adult în societate). Există foarte puține surse care să fi
studiat îngrijorările părinților cu copii cu hidrocefalie. Totuși, conceptul de
îngrijorare parentală este dificil de testat, în primul rând pentru că nu a mai
fost cercetat îndeaproape până acum (Kulkami, 2006).
Luând în calcul limitele altor instrumente, Kulkarni (2006) a dezvoltat
și utilizat un chestionar de măsurare a îngrijorării părinților cu copii
diagnosticați cu hidrocefalie. Concomitent, a fost stabilită și o măsurare a
stării de sănătate pentru hidrocefalie. Autorul a ales un interval de vârstă
limitat la copiii de 5 ani sau mai mari care au fost diagnosticați de cel puțin
6 luni, indiferent de etiologic.
Rezultatele studiului efectuat de Kulkami (2006) arată că:
- impactul puternic asupra familiei cât și dificultatea social-emoțională
mărită au fost asociate cu îngrijorări parentale mai mari;
- epilepsia este inclusă printre îngrijorările părinților; prezența
epilepsiei și vârsta mică a copilului apare a fi semnificativ asociată cu un
nivel mai ridicat al îngrijorării parentale;
- vârsta pacienților mai tineri este asociată cu o îngrijorare mai mare
din partea părinților, deși magnitudinea efectului este destul de mică: se
observă o scădere de 0.02 a scorului îngrijorării parentale pentru fiecare an
adițional la vârsta pacientului;
- este posibil ca pentru copiii mai mici părinții să simtă o nesiguranță
privind prognoza de viitor, iar aceasta este exprimată ca o mare îngrijorare.
354 Hidrocefalia și declinul calității vieții
- când fratele mai tânăr își asumă o independență mai mare mergând la
facultate sau mutându-se înaintea celui mai în vârstă, acest lucru creează o
situație dificilă pentru toți membrii familiei. în acest caz, fratele sănătos
tinde să se concentreze asupra sentimentelor fratelui sau sorei bolnave: cum
ar putea să meargă mai departe și să se dezvolte fără ca celălalt să se simtă
lăsat în urmă.
- frații sănătoși simt deseori o nevoie de independență față de relațiile
intense din interiorul familiei, indiferent cât de apropiați ar fi. Este posibil să
le fie dificil să menționeze această dorință către părinți. Totuși, ei au o
nevoie reală să își stabilească o identitate înafara familiei, fără probleme și
crize.
- frații exprimă sentimente de vinovăție pentru că ei sunt sănătoși și
îngrijorare că problemele lor sunt nesemnificative în comparație cu
problemele medicale cu care se confruntă fratele bolnav. Rezultă o anume
rezistență des întâlnită de a discuta despre ei înșiși sau despre nevoile lor, pe
care s-au obișnuit în timp să nu le ia în considerare. Cu toate acestea, au
nevoie de oportunitatea de a discuta despre ei ca indivizi, nu numai în relație
cu fratele lor. Pentru copiii care au învățat să pună nevoile altora înaintea
nevoilor proprii, această oportunitate de a fi „egoiști” este crucială în propria
dezvoltare.
- părinții au apreciat faptul că li s-au adus la cunoștință experiențele
fraților care s-au confruntat cu aceste circumstanțe. Aceștia pot reprezenta
vocea copiilor care sunt probabil prea tineri pentru a putea să exprime clar
sentimentele lor.
- frații au nevoie de spațiul lor, fără adulți și părinți, pentru a își
exprima temerile și îngrijorările fără să fie considerați de către aceștia
„egoiști”, „răi” sau „morbizi”. Ei au nevoie să vorbească despre frica de
moarte și de boală, cât și despre planurile lor de viitor, atât în relație cu
fratele bolnav cât și pe cont propriu.
- aspirațiile, pasiunile;
- temerile, limitările, îngrijorările;
- preferințele;
- capacitatea de a realiza aceste preferințe;
2) Momentul rezoluțiilor și al acțiunii: discuția se centrează pe
identificarea modalităților de acțiune ce vor ajuta focus person în
îndeplinirea obiectivelor:
- modul de acțiune pe care dorește să îl urmeze;
- strategiile utilizate;
- analiza posibilelor piedici;
- ce se poate face pentru a le înlătura, rolul fiecărui participant;
- cum se va înregistra progresul obținut;
- ce anume se învață din această experiență;
3) Ajungerea la un consens: este esențial ca fiecare întâlnire să se
finalizeze cu o clarificare a progresului obținut și a sarcinilor fiecărui
participant.
4) Continuarea și planificarea permanentă:
- decizia de reîntâlnire: unele cercuri aleg să se întâlnească periodic,
altele se întâlnesc atunci când consideră că este necesar;
- trimiterea mulțumirilor pentru participare urmate de diverse
comentarii: un gest de considerație prin care se reamintesc membrilor
îndatoririle lor și li se mulțumește pentru participare;
- stabilirea prorogativului membrilor de a convoca o nouă întâlnire: de
cele mai multe ori persoanele apropiate de focus person simt nevoia să
reunească cercul. Fiecare membru trebuie să ia la cunoștință că au dreptul și
responsabilitatea de a reuni cercul atunci când consideră că este necesar.
De exemplu: mergerea la o petrecere sau la o întâlnire, ivirea unei
probleme medicale sau de îngrijire pe care medicul o consideră importantă
pentru reunirea cercului; toate schimbările - negative sau pozitive - pot fi
motive de reunire.
Extinderea și reînnoirea Cercului de Prieteni: viața se schimbă în
permanență, la fel și prieteniile. Membrii Cercului de Prieteni se schimbă de
asemeni: unii pleacă, alții sunt invitați să se alăture, acesta fiind un lucru
normal. Viața este o sărbătoare în comunitate și legăturile dintre membrii
săi, nimeni nu poate trăi izolat de ceilalți și acesta este rolul prietenilor.
Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate 361
5. Activitatea profesională
6. Managementul îngrijirii
bine decât oricine și acesta este cu siguranță un moment în care să fie asertiv
implicați în procesul de luare a unei decizii (Canady, 2002).
Chiafery (2006) este de părere că îngrijirea medicală în perioada
postoperatorie pentru copilul cu o disfuncție a shunt-ului ar trebui discutată
împreună cu managementul pe termen lung și cu îndrumarea anticipatorie.
Managementul pe termen lung pentru un copil cu hidrocefalie și shunt
ventriculo-peritoneal include o atenție specială la nevoile legate de
dezvoltarea sa. Copiii cu shunt-uri ar trebui încurajați să ducă vieți cât mai
normale posibil. Mulți părinți întreabă dacă copilul lor va avea o dezvoltare
normală și o funcționare bună a creierului. Shunt-ul în sine nu cauzează
întârzieri în dezvoltare. Totuși, problema care stă la baza nevoii de a avea un
shunt este cea care va putea cauza deficiențele copilului, dacă este cazul.
Fiecare caz este unic. Copiii cu shunt ventriculo-peritoneal ar putea avea o
inteligență normală și să urmeze o școală, în schimb, unii dintre ei ar putea
fi sever afectați. Monitorizarea atentă a creșterii și dezvoltării copilului este
importantă, astfel încât situațiile ce intervin să fie din timp programate
pentru a nu exista întârzieri.
Chiafery (2006) face câteva recomandări în managementul
hidrocefaliei:
- educația pacientului/părinților: părinții și copiii mai în vârstă trebuie
învățați care sunt semnele și simptomele eșecului shunt-ului. Durerile de cap
persistente, stările de vomă, letargie, schimbări în examenul neurologic,
schimbări ale vederii, cum ar fi diplopia sau pierderea percepției simultane,
umflarea sau înroșirea de-a lungul shunt-ului sunt, pentru părinți, semne
pentru a se prezenta împreună cu copilul la o evaluare medicală. Sugarul cu
o circumferință a capului mai mare decât media ar putea avea dificultăți în
susținerea capului. A se răsuci sau a se ridica ar putea fi dificil. Părinții
trebuie să fie informați și asigurați cu privire la întârzieri. însă această
problemă se diminuează odată cu creșterea corpului în proporție cu capul.
- copiii sunt consiliați să evite sporturile care le-ar putea cauza răni la
shunt sau traume craniene. Fotbal, sau alte sporturi de contact nu sunt
recomandate. în schimb, părinții sunt sfătuiți să încurajeze participarea în
sporturile mai ușoare, cum ar fi tenis sau înot. Pentru practicarea unor
sporturi ce pot cauza răni la cap, cum ar fi ski, este recomandabilă purtarea
unei căști de protecție.
- pacienții sunt sfătuiți să evite purtarea genților, rucsacilor, etc., pe
partea prin care trece tubul shunt-ului prin gât. Presiunea continuă pe tub
372 Hidrocefalia și declinul calității vieții
7. Relația medic-pacient
Cazul 1
merită o atenție deosebită; cauzarea morții sale ar fi un act grav, chiar dacă
este vorba de moartea unui nou născut. în al treilea rând, se poate spune că
medicii au un rol special: obligația de a evita moartea. în al patrulea rând,
este puțin plauzibil să se afirme că provocarea morții fetusului este în
interesul său și cu siguranță nu în cazul de față.
Strong și Kinlaw, (1991) consideră că este etic ca medicul obstetrician
să decompreseze capul fetusului dacă a detectat anomalii incompatibile cu
supraviețuirea pe termen lung, sau există anomalii care nu sunt neapărat
incompatibile cu supraviețuirea pe termen lung, dar există toate șansele să
cauzeze moartea sau un handicap sever. Este acceptabilă încercarea de a
convinge mama să își asume riscuri, în limitele normale, pentru
supraviețuirea fetusului.
Autorii au argumentat că tratamentul matern forțat ar trebui
întotdeauna evitat, în parte datorită consecințelor sale adverse, care ar putea
include: brutalizarea de către medic sau alți îngrijitori implicați,
minimalizarea libertății femeii însărcinate în general și deteriorarea relației
medic-pacient. Pacienții ar putea să se simtă mai puțin încrezători că medicii
nu omoară un pacient de dragul celuilalt și aceasta ar putea afecta grav
relațiile terapeutice.
Care este recomandarea de tratament justificată din punct de vedere
etic, din punctul de vedere al procedurii, cine ar putea să decidă? Strong și
Kinlaw, (1991) este de părere că acest viitor copil nu prezintă un risc clar de
a deceda sau de a avea deficiențe severe cognitive și de dezvoltare. Având în
vedere starea actuală a tehnologiei, acest fetus este clar „viabil”, având o
șansă excelentă ca nașterea să decurgă bine și să supraviețuiască prin
tratament chirurgical. Deși nu este clar indicat, putem să presupunem că
această femeie își dorește sarcina și a creat o legătură cu fetusul. Aceasta
este o presupunere rezonabilă, având în vedere starea avansată a sarcinii și
metodele intruzive pe care le-a acceptat până la acest moment.
O recomandare pentru cezariană, pentru a maximiza rezultatul bun,
este considerată etică de către autori. O astfel de recomandare trebuie să
includă consilierea privind anomaliile diagnosticate, cât și informarea asupra
riscurilor crescute ale procedurii. O alternativă diferită ar fi provocarea
nașterii în speranța că aceasta va decurge normal. Mama ar trebui să fie de
acord cu cezariana ca o opțiune acceptabilă, anterior provocării nașterii.
Dacă mama este ezitantă la posibilitatea de a accepta operația de cezariană,
sarcina cade asupra echipei de medici să se asigure că ea este complet
Neuropsihologie - Creier și funcționalitate 381
Cazul 2
9. Concluzie
Bibliografie
Appleton, P.L., Minchom, P.E., Ellis, N.C., Elliott, C.E., Boll, V., Jones, P. (1994).
The self-concept of young people with spina-bifida: a population-based
study. Developmental Medicine & Child Neurology 36: 198-215.
Appleton, P.L., Ellis, N.C., Minchom, P.E., Lawson, V., Boll. V„ Jones. P, (1997),
Depressive symptoms and self-concept in young people with spina bifida.
Journal of Pediatric Psychology 22: 707-22.
Barolat, G., Schaefer, D., Zeme, S. (1991) Recurrent spinal cord tethering by sacral
nerve root following liopmyelomeningocele surgery. Journal of
neurosurgery 75: 143-145.
Bier, J.A.-B., Prince, A., Tremont, M., Msall, M. (2005). Developmental Medicine
and Child Neurology. London: Sep. Vol. 47, Iss. 9, p. 609-612
Bieck, E,E. (1987), Orthopaedic management in cerebral palsy. Clinics in
Developmental Medicine 99/100: 142-148.
Bourgeois, M., Sainte-Rose, C., Cinalli, G., Maixner, W., Malucci, C., Zerah, M.,
Pierre-Kahn, A., Renier, D., Hoppe-Hirsch, E., Aicardi, J. (1999). Epilepsy
in children with shunted hydrocephalus. Journal of neurosurgery. 274-281.
Bradlyn, A.S., Ritchey, A.K., Harris, C.Y., Moore, I.M., O'Brien, R.T., Parsons,
S.K., Patterson, K., Pollock, B.H. (1996). Quality of life research in pediatric
oncology. Research methods and barriers. Cancer 78:1333-1339.
Brahams, D. (1989). The Lancet. London: Apr., Iss. 8644, p. 969
Canady, A. (2002). Hydrocephalus Association.
http://web.archive.org/web/20060614125227/hydroassoc.org/newsletter/ER.html
Castree, B.J., Walker, J.H. (1981). The young adult with spina bifida. British
Medical Journal 283: 1040-2.
Chiafery, M. (2006). Pediatric Nursing. Pitman'. May/Jun Vol. 32, Iss. 3, p. 222-
225
Chiari, A. (1999). Hydrocephalus Association.
http://web.archive.org/web/20060614125554/hydroassoc.org/newsletter/second__op
inions.html
Clancy, C.A., McGrath, P.J., Oddson, B.E. (2005) Pain in children and adolescents
with spina bifida. Developmental Medicine and Child Neurology. London:
Jan Vol. 47, Iss. l,pp. 27-34.
Colak, A., Albright, A.L., Pollack, l.F. (1997). Follow-up of children with shunted
hydrocephalus. Pediatric Neurosurgery Oct., 27(4): 208-10.
Domer, S. (1975). The relationship of physical handicap to stress in families with
an adolescent with spina bifida. Developmental Medicine & Child Neurology
17: 765-76.
384 Hidrocefalia și declinul calității vieții
Eiser, C., Morse, R. (2001). The measurement of quality of life in children: past
and future perspectives. Journal Of Developmental and Behavioral Pediatrics
22: 248-256.
Failla, S., Todaro, A.W. (1992). The Journal of School Health. Kent: Mar. Vol. 62,
Iss. 3, p. 107
Femell, E., Hagberg, B., Hagberg, G., Von Wendt, L. (1986). Epidemiology of
infantile hydrocephalus in Sweden. I. Birth prevalence and general data. Acta
Pcediatrica 75: 975-981.
Fudge, R. (1997). Hydrocephalus Association.
http://web.archive.org/web/20060614125213/hydroassoc.org/newsletter/siblings.ht
ml
Graham, P., Stevenson, J., Flynn, D. (1997). A new measure of health - related
quality of life for children: preliminary findings. Psychology and Health 12:
655-65.
Harris, E. (1991) Children and Emotion: Development of Psychological
Understanding. Cambridge, MA: Basil Blackwell, pp. 127-148.
Hirst, M. (1989). Patterns of impairment and disability related to social handicap in
young-people with cerebral palsy and spina - bifida. Journal of Biosocial
Science 21: 1-12.
Hoppe-Hirsch, E., Laroussinie, F., Brunei, L., Sainte-Rose, C., Renier, D., Cinalli,
G., Zerah, M., Pierre-Kahn, A. (1998). Late outcome of the surgical
treatment of hydrocephalus. Child's Nervous System 14: 97-99.
Hydrocephalus Association. (2002)
http://web.archive.org/web/20060614125437/hydroassoc.org/newsletter/acco
mmodations.html
James, H.E. (1998). Pediatric Neurosurgery. Basel: Jun. Vol. 28, Iss. 6, p. 327-327
Jenney, M.E.M. (1998). Theoretical issues pertinent to measurement of quality of
life. Medical and Pediatric Oncology 30 (Suppl. 1): 41-45.
Keene, L., Ventureyra E.C.G., Ruge, J. R. (Commentateur) (1999). Hydrocephalus
and epileptic seizures. Editorial comment. Child's nervous system vol. 15, nr.
4, pp. 158-162
Kirpalani, H.M., Parkin, P.C., Willan, A.R., Fehlings, D.L., Rosenbaum, P.L.,
King, D., Van Nie, A.J. (2000). Quality of life in spina bifida: importance of
parental hope. Archives OfDisease In Childhood 83: 293-7.
Kristjandottir, G. (1997) Prevalence of pain combinations and overall pain: a study
of headache, stomach ache, and back pain among school children.
Scandinavian journal of social medicine 35: 58-63.
Kulkami, A.V., Drake, J.M., Rabin, D., Dirks, P.B., Humphreys, R.P., Rutka, J.T.
(2004). Measuring the health status of children with hydrocephalus using a
new outcome measure. Journal of neurosurgery 101: 141-146.
Neuropsiholoșie - Creier și funcționalitate 385