SFÂNTUL CEZAR DE ARLES

ȘI RÂNDUIELILE SALE MONAHALE

Sf. Cezar, mitropolit de Arles s-a născut în anul 470 într-o localiteate de
lângă Chalon-sur-Saone, ținut din regiunea stăpânită de burgunzi, într-o familie
modestă de țărani foarte credincioși. A primit în familie o educație pioasă. La
vârsta de 18 ani a părăsit lumea și a intrat în grupul de slujitori de la catedrala
din Chalon. A fost primit chiar de episcopul Silvestru, Sf. Silvestru, care l-a și
tuns în monahism și i-a dat veșmântul monahal. In timpul servciului la catedrală,
tânărul Cezar a citit o carte în care se dădeau informații cu privire la viața
monahilor din Egipt. In el a apărut dorința de a cunoaște acel mod de viață, de
aceea a cerut episcopului binecuvântarea să plece în Egipt. Episcopul a
consimțit, i-a dat binecuvântarea și l-a și ajutat financiar pentru călătorie.
Familia însă s-a opus. In ciuda acestui lucru, Cezar a părăsit orașul Chalon și a
pornit spre Marea Mediterană de unde spera să ia o corabie care să-l ducă în
Egipt. Chalon-sur Saone se găsește în jumătatea nord-estică a Franței.
A pornit, așadar, pe drumul care, merge spre sudul Franței, urmând cursul
fluviului Saone, respectiv, Rone. A trecut prin Lyon, Vienne, Avignon și a ajuns
la Marsilia. In portul din Marsilia, pe când aștepta corabia care să-l ducă în
Egipt, Cezar a aflat că îm Marsilia se găsește o mănăstire cu monahi foarte
apreciați în regiune. Era vorba de Mănăstirea Sf. Victor, ctitoria Sfântului Ioan
Casian. A mers să vadă mănăstirea. A fost primit de egumenul mănăstirii, care,
văzând râvna tănărului monah, a hotărât să-l reținî în mănăstire. A rămas pentru
o vreme în acea mănăstire. Intre timp, a aflat de existența Mănăstirii din Lerins.
Aflând totodată că acea mănăstire se găsea pe o insulă lipsită de posibilitatea
confortului, s-a gândit că acolo ar fi putut duce o viață monahală apropiată de
ceea ce i-ar fi oferit Egiptul. Așa că a hotărât să se stabilească în Mănăstirea
Lerinilor. A fost primit cu toată bunavoințăde de starețul Porcarius. Frații din
mănăstire au văzut râvna acestui monah și angajamentul său pe drumul ales
(evlavia, smerenia, ascultarea, interesul pentru studiu etc.). După o perioadă de
timp a fost numit iconomul mănăstirii. In acea calitae s-a remarcat prin modul de
chivernisire a stării economice a mănăstirii. Cum de acum făcea parte din
ierarhia mănăstirii, a trebuit să pună puțin ordine acolo unde considera că era
necesar, ceea ce a dus la anumite nemulțumiri printre monahi. Spre exemplu, el
ținea la respectarea programului mănăstirii până și în ceea ce privește hrana
monahilor. Prin urmare, dacă vedea un monah exagerând cu postul, îl obliga să
mânânce mai consistent. Dacă, dimpotrivă, vedea că altu abuza cu privire la
hrană,mâncând peste măsură, îi reducea din porția de mâncare. Monahii s-au
plâns, prin urmare, starețului. Porcarius il va retrege pe Cezar din funcția de

1
iconom, dar îi va oferi o chilie separată, una dintre cele acordate asceților deja
încercați.
Acolo Cezar nu va duce o viață izolată, ci se va implica în viața și
în programul liturgic al mănăstirii, compunând și învățând imne religioase,
necesare cultului din mănăstire. La chilie, Cezar va cădea el însuși în excesul de
postire. S-a îmbolnăvit, încât starețul s-a speriat să nu moară. El l-a trimis la
Arles spre a se trata.
In Arles doi frați evlavioși, Firmius și Gregoire, făcuseră din casa lor un
fel de spital, dar și centru cultural și de educație creștină. Cezar a fost încredințat
celor doi frați. Casa celor doi frați era un centru special unde aveau acces toate
categoriile de oameni. Se pare că toți se puteu bucura și de activitățile cultural-
educaționale desfășurate în acea instituție. Acolo preda retorica Pomerius,
recunoscut ca fiind cel mai mare retor din Provence. Cezar profită de timpul cât
a stat în acel azil, luând lecții de la Pomerius. Se pare că s-a distins între
viețuitorii din azil, încât a putut să-l cunoască pe episcopul din Arles, Eone, se
pare un ,,produs” al Mănăstirii Lerinilor. Cu permisiunea lui Porcarius, Eone îl
va hirotoni pe Cezar diacon, apoi preot în Arles.
I s-a încredințat administrarea episcopiei. Cezar s-a distins în
administrarea averilor episcopiei, păstrându-și, însă, calitatea de călugăr. In anul
500 Cezar a fost numit egumenul unei mănăstiri situată în apropierea orașului
Arles. Se pare că acea mănăstire se afla pe insula Camargue.
Din cauza condițiior vitrege prin care trecea societatea în acea vreme,
mănăstirea al cărei stareț fusese numit tânărul Cezar (avea de acum 30 de ani) nu
se găsea într-o stare bună, nici din punct de vedere gospodăresc, nici din punct
de vedere al ritmului de viață. Tânărul stareț a impus în mănăstire o rânduială
scrisă, care punea accentul pe ascultarea aproape necondiționată. Curând, viața
din mănăstirea condusă de Cezar s-a redresat, ea ajungând să se bucure de un
nume bun în Galia meridională.
Inaintat în vărstă, Eone s-a gândit la un succesor, pe care nu l-a văzut în
altă persoană decât în tănărul stareț Cezar. De aceea, a convenit cu autoritățile
bisericești și cu cele civile ca succesorul său să fie Cezar. După câteva luni,
Eone a trecut la cele veșnice, Cezar a fost ales episcop. Când a auzit că a fost
episcop, Cezar a fugit și s-a ascuns încimitirul din Alychamps. A fost căutat, a
fost găsit și adus în triumf la Arles unde a fost hirotonit episcop. Unii spun că
acest lucru a avut loc în anul 508, alții în anul 502. Inclinăm să dăm crezare
celor care susțin anul 502.
Primă măsură luată de Cezar, în calitate de episcop, a fost aceea de
reformare, de îmbunătățire, de îmbogățire și înfrumusețare a serviciilor divine de
la Catedrala din Arles.
Ulterior a înființat lângă Centrul episcopal o școală pentru băieți unde
erau predate atât discipline laice cât și învățătura creștină. In acest fel, școala
pregătea tinerii și pentru botez. Trebuie să reținem că ne găseam în plină
perioadă de instabilitate politică dată de desele atacuri ale popoarelor

2
germanice migratoare, unele dintre ele nefiind creștine, așa cum eau goții(
dar,din păcate, arieni).
A predicat foarte frecvent în catedrală, învățând ca cei prezenți la slujbe să
respecte momentele importante din slujbe. A militat foarte mult pentru
îndepărtarea practicilor magice de pe teritoriul eparhiei sale, reminiscențe ale
cultelor păgâne. A făcut multe vizite în parohii și a depus eforturi ca acolo, la
unitățile de bază, să existe o activitate care să nu dezmintă mesajul creștin
propovăduit de Biserică.
A inițiat și a desfășurat o activitate caritativă deosebită. In acest sens, în
apropierea sediului episcopiei a construit un spital, supus autorității catedralei,
cu medici, cu infirmiere și cu un serviciu de asistență religioasă.Ba, mai mult,
trimitea personalui spitalului pe la locuionțele celor bolnavi din oraș spre a-i
aduce la spital pentru a fi tratați.
Orașul Arles se găsea sub vizigoți, care aveau capitala la Narbona
(Bordeaux). După Moreschini, Sf. Cezar ar fi ajuns episcop în 502. In urma
denunțului lui Lucinian că ar complota cu regele burgund Gondeband împotriva
lui Alaric al II-lea (485-507), episcopul Cezar a fost exilat la Bordeaux ,unde a
avut domiciliu forțat.
După un an, în urma cercetărilor, regele s-a convins de nevinovăția
episcopulului, eliberându-l și permițându-i să se întoarcă la sacunul episcopal. A
fost reinstalat ca episcop de un sinod din anul 506.
In anul 507 Clovis, regele francilor, în alianță cu burgunzii a cucerit
orașul Arles. In 510 orașul a fost cucerit de Teodoric cel Mare (454,la
Carnutum, Austria-526,Ravenna) care avea capitala la Ravenna. Bănuit de
infidelitate, Cezar a fost chemat la Ravenna să dea explicații regelui Teodoric.
Acesta a rămas impresionat de episcop, permițându-i să revină la scaun, încărcat
cu daruri. In anul 514 șeful senatului din Roma, Symachus, l-a numit primat al
Galiei și al Spaniei.
In anul 508 Cezar începuse construirea unei mănăstiri pentru călugărițe la
Alyschamps, lângă Arles. Francii erau conduși de Clovis. Acesta nu devenise
încă creștin. El a dărâmat mănăstirea lui Cezar, folosind materialele pentru
fortificații.
După alungarea ostrogoților, Cezar a reluat construirea mănăstirii pe care
a terminat-o în anul 524, când o va sfinți și-i va da drept ocrotitori pe Sf. Ap.
Ioan și pe Sf. Martin.
Prima stareță a mănăstirii a fost Cezara, sora episcopului. Aceasta intrase
încă din anul 508 în mănăstirea făcută în Marsilia de Sf. Ioan Casian pentru
călugărițe. Incă din anul 514 Sf. Cezar făcuse unele rânduieli pentru mănăstirea
care urma șă-și înceapă activitatea mai târziu. Multe văduve și fecioare voiau să-
și consacre viața slujind lui Dumnezeu. De aceea, în mănăstirea inaugurată în
anul 524 au venit foarte repede doritoare de viață consacrată lui Dumnezeu.
Cezara a trecut la cele veșnice câteva luni după sfințirea mănăstirii. I-a urmat la
condurerea obștii mănăstirești o călugăriță care avea același nume cu fosta primă

3
stareță. Apoi, a urmat alta, cu numele Liliola, fiica unei văduve bogate
(Cemența) din Arles. După aceasta au urmat Rusticula, Eufimia, etc. Mai târziu
Mănăstirea Sf. Ioan a devenit celebră în Galia, respectiv, Franța.
După războiul du ostrogoții, Sf. Cezar a continuat foarte intens activitatea
caritativă. Mulți dintre locuitorii episcopiei au fost luați prizonieri, fie de unii
,fie de alții. A făcut eforturi deosebite în vederea răscumpărarii acestora. Penteu
a găsi fonduri, a fost nevoit să vândă obiectele de preț din biserici și de la
Catedrală spre a procura banii învederea răscumpărării ostaticilor, care riscau să
fie vânduți robi sau chiar uciși. Fiind episcopul unui oraș important, uneori și
Capitală a provinciei Galia, Cezar avea o anumită autoritate, recunoscută de
celelalte centre episcopale din partea de sud a Galie/Franței. Avea 26 de
episcopi sufragani. I-a convocat pe aceștia de mai multe ori în sinoade în care s-
au dezbătut și s-au luat hotărâri cu caracter administrativ, disciplinar și pastoral.
Astfel, la sinodul din 506, de la Agde (pe când Cezar nu era încă episcop,
sub autoritatea lui Eone, s-au luat măsuri disciplinare cu privire la clerici. Acolo
și atun ci s-au reconfirmat hotărîrile de la Elvira,Torino și Orange privind
celibatul preoților. Din fericire acesta nu a putut fi impus tuturor preoților.
Acel sinod a hotărât că nu seputea înființa o mănăstire pe teritoriului unei
eparhii, fără acordul episcopului locului și că nici un călugăr nu putea fi
hirotonit preot fără aprobarea starețului mănăstirii din care făcea parte
respectivul călugăr. Se interzicea plecarea călugărilor dintr-o mănăstire într-alta.
Referitor la călugărițe, s-a hotărât ca tinerele să nu fie călugărite înaintea vârstei
de 40 de ani. Se interzicea ca mănăstirile de călugări și de călugărițe să fie
construite una în apropierea celeilalte. S-a hotărât ca în biserici, să fie adoptat
tipicul slujbelor de la Roma.
Cezar avea o autoritate jurisdicționlaă destul de întinsă, de la Alpi, la
Atlantic, asupra jumătății de sud a Franței de azi și Spania. Din păcate,
păstorirea sa a fost tulburată de desele conflicte și războaie dintre franci,
burgunzi,ostrogoții stabiliți la Arles și vizigoții stabiliți în sud-vestul Galiei. A
păstorit sub șapte papi. Aceștia îi recunoșteua autoritatea morală, iar el s-a
angajat în supunere, dar nu administrativă. In vederea îmbunătățirii vieții
pastorale, Sf. Cezar de Arles a ținut cinci sinoade provinciale (Arles, 524 și 527;
Cgarpantras, în 529; Orange și Vaison. La Vaison preoții au obținut dreptiul de a
predica în biserici, iar diaconii pe acela de a citi Evanghelia și o predică sau
omilie, care însă nu trebuia să le aparțină. Trebuia ca acestea să aibă drept autor
un preot sau un episcop. S-a hotîrât inființarea de școli pe lângă parohii. Ultimul
sinod s-a ținut la Marsilia, în anul 533, determinat de reglementarea unei
probleme disciplinare, cu privire la un episcop.
Sf. Cezar a trecut la cele veșnice la vârste de 74 de ani, în ziua de 27
august 542/543. Și-a prevăzut ziua morții, prima zi de cinstire a Sf. Augustin pe
care l-a prețuit foarte mult

4
 Opera
Dincolo de activitatea pastoral-administrativă, Sf. Cezar a scris o serie de
lucrări cu conținut dogmatic și cu conținut ascetic. De la el s-au păstrat și 283 de
predici, unele dintre ele fiind traduse și în limba română. Predicile au un stil
vioi, captivant și foarte realist. A scris: Despre Taina Sfintei Treimi (De
mysterio Sanctis Trinitatis); Scurt tratat împotriva ereticilor (Breviarum
adversus haereticos); Capitole alese din operele Sfinților Părinți (Capitula
Sanctorum Patrum), este vorba de o culegere de texte extrase din operele Sf.
Ambrozie, Augustin și Ieronim. De la el ne-a parvenit și ,,Mustrare sinodală
adresată clerului” (Admonitio synodalis ad clerum). Este o scrisoare cu caracter
disciplinar, secisă, probabil, după sinodul din Agde (506).
In ceea ce privește interesul său pentru monahi, știm că el a scris prin 499
o rânduială pentru mnahii din mănăstirea unde Eone îl numise stareț (Regula ad
monachos).
Pe lângă aceasta, de la el se păstrează ,,Regula ad virgines”. Este prima
rânduială, mai precis, prima rânduială monahală scrisă exclusiv pentru
călugărițe. Putem considera că anumite ,,rânduieli” avem la Ieronim (în
Scricoarea către Eustochia și în scrisoarea 211 a Fer. Augustin, dar o rânduială
destinată special călugărițelor, până la Sf. Cezar de Arles nu avem, nici în
Orient, nici în Occident.
De obicei, călugărițele își ritmau viața monahală după rânduielile
monahale existente pentru bărbați. Rânduiala aceasta a fost alcătită, se pare, încă
din 512-514, când începuse construcția mănăstirii pentru călugărițe. Este o
rânduială destul de aspră. Trebuie reținut că era pentru călugărițe, adică pentru
femei care doreau să ducă o viață realmente ascetică. Știm că, nu de puține ori,
în mănăstirile din Galia viața ascetică era mult mai lejeră. In mănăstiri intrau
tinere și văduve pentru că acolo găseau o anumită siguranță, în situația foarte
tulbure din punct de vedere politic din acea vreme. Sf. Cezar vrea ca mănăstirea
să păstreze o serie de rigori care să fie realmente ascetice și care să asigure
condițiile realizării idealuliui monahal.
Cezar de Arles a mai dat îndrumări monahale cu caracter practic și în trei
dintre scrisorile sale (două adresate surorii sale, Cezara, prima stareță a
mănăstirii sale și alta adresată altei starețe), precum și în ,,Epistola de humilitate,
ad monachos”, adresată lui Ruvicius din Limoges în 506 și în altă scrisoare,
adresată lui Symachus în 513.
Rânduiala scrisă pentru monahii unde fusese stareț, după ce a ajuns
episcop, Cezar a extins-o și altor comunități monahale, care existau sau au
apărut între timp. Ea a fost adresată nepotului său, Tretade, care era preot la
catedrala episcopală.
Rânduiala cuprinde 26 de capitole.
Râduiala Sfântului Cezar nu este un simplu regulament (cum a fost prima
Rănduială a Fer. Augustin), care ar fi putut fi schimbat o dată cu schimbarea
starețului, așa cum am văzut că s-au petrtecut lucrurile cu Rânduiala Sfântului

5
de la Lerins, schimbată de starețul Maxim. Rânduiala lui Cezar de Arles prezintă
o explicare a ceea ce înseamnă viața monahală, cum făcuse mai devreme Sf.
Vasile cel Mare. In ea autorul își expune viziunea sa care nu este numai una de
ordin disciplinar-administrativ. Ca nu cumva rânduiala să fie schimbată de
diverșii stareți, Cezar a investit-o cu autoritatea sinoadelor din Agde (canonul
27) și din Arles (canonul 5) unde s-a permis,totuși, ca, după caz, episcopul să
intervină și să pună ordine în mănăstirile care se găsesc pe teritoriul jurisdicției
lui.
In primul capitol al Rânduielii se preciza semnificația depunerii voturilor
monahale. Depunând aceste voturi, monahul trebuia să rămână în mănăstire
pentru toată viața. Depunerea voturilor nu se făcea doar pentru o anumită
perioadă, cum vor prevedea unele Rănduieli mai târzii.
2.Postulantul trebuia să renunța la toate averile sale și să facă o declarație scrisă
că nu mai deține nimic din momentul întrării în mănăstire. Dacă postulantul era
minor, scrisoarea aceasta urma să o facă în momentul ajungerii la majorat, când,
se pare, putea să depună și voturile. Cel care voia să intre în mănăstire nu putea
să lase bunurile rudelor, dacât dacă acestea erau realmente sărace. In caz contrar,
el trebuia să lase mănăstirii bunurile și pentru operele de caritate pe care aceasta
le derula.
3. Rânduiala lui Cezar de Arles nu recomanda ca monahul să trăiască în chilie
individuală; Cezar a introdus dormitorul comun. E prima dată când întâlnim
această recomandare. Nu se găsea nici la Sf. Pahomie unde, după cum știm,
existau 2-3 călugări care locuiau în aceeași casă, dar nu în aceeași cameră. Aici
este vorba de dormitoare cu mai multe persoane.
4. Starețuli îi revenea toată responsabilitatea pentru hrana, îmbrăcămintea și
toate cele necesare monahilor. El veghea la buna ordine din mănăstire. Dacă,
spre exemplu, cineva jignea pe vreun oarecare frate, el era obligat să-și ceară
iertare în mod public.
5.Monahul nu mai avea voie să comunice cu exteriorul nici prin scrisori. Intrarea
în mănăstire era considerată moarte pentru lume. De aceea rămânerea în
mănăstire era strictă. In locurile comune din mănăstire trebuia păstrată tăcerea
totală.
6.Rânduiala episcopului din Arles interzicea consumul cărnii la masă, cu
excepția bolnavilor grav. Se păstra obiceiul oriental ca în timpul meselor, un
monah să citească din scrierile sacre. Din luna septembrie până la Crăciun și
șapte săptămâni înainte de Paște se ținea post, cu excepția dumninicilor. De la
Paște până în septembrie se postea miercurea și vinerea.
7.Slujbele din timpul zileiu erau săvârșite după rânduiala tradițională (Rânduiala
nu dă amănunte în acest sens. Autorul le considera știute). Noaptea se săvârșeau
priveghierile (vigilias) , actuala miezonoptică și matines (utrenia) cu laudele.
Conținutul privegherilor, ca și în zilele noastre, era diferit în funcție de zilele
respective (zile de rând sau praznice). Conținutul slujbelor de zi și de noapte

6
comporta anumite schimbări și în funcție de perioadele anului liturgic, spre
exemplu, în timpul posturilor.
8.După slujbele de noapte, până la ceasul a l III-lea monahii aveau activitate
intelectuală. De obicei citeau din Sf. Scriptură. Exista și atelierul de copiat
cărți, ca la Sf. Martin. După slujba de la ceasul al III-lea, fiecare dintre
monahi mergea să îndeplinească ,,ascultările” pe care i le rânduia starețul.
Munca fiecăruia continua până în momentul în care se dădea semnalul de
încetare pentru masă. In acel moment fiecare monah trebuia să înceteze orice
muncă presta, că o termina sau nu. Era interzisă orice formă de întârziere sau
de zăbovire pentru terminarea a ceea ce viețuitorul în mănăstire începuse. Cel
care întârzia era sancționat cu o nuia pe palmă. Toate acestea urmăreau
respectul față de programul mănăstirii și față de ceilalți confrați. Dacă până la
acel moment mănăstirile occidentale presupuneau o oarecare libertate, pe
care, după cum am văzut, Sf. Ioan Casian o lua în derâdere, acum avem de-a
face cu program foarte ferm. El amintește ceva din rânduiala Sfântului Vasile
cel Mare, dar e completat cu o austeritate mai aproape de modelele egiptene
decât de cel capadocian. Ceea ce trebuia să primeze erau: renunțarea la orice
bun personal, fidelitatea față de Rânduială (ca la Sf. Pahomie), rugăciunea și
dragostea frățească.

Rânduiala pentru călugărițe avea două părți. Prima era identică

cu cea făcută de Sf. Cezar în anul 513 și ea cuprindea 43 de reguli. A doua a
fost scrisă mai târziu, în ea episcopul de Arles preluând o parte din cele
scrise în anul 513. De aceea a numit-o ,,Recapitulatio”. Cuprinde 19 articole.
Ele se referă la modalitatea de rzolvare a anumitor situații concrete.
Primul capitol al acestei Rânduieli repetă ceea ce prevedea Rânduiala pentru
monahi cu privire ala timpul rămânerii în mănăstire. O dată intrată,
călugărița era obligată să-și ducă restul vieții în mănăstire. Nu avea dreptul
să o părăsească pentru nici un motiv. Ca mănăstirea să nu se confrunte cu
false vocații, postulanta trebuia să acepte anumite perioade de noviciat. Mai
întâi stareța stătea de vorbă în amănunt cu cea care solicita intrarea în
mănăstire. După aceea i se prezenta în detaliu programul mănăstirii. Apoi
începea perioada propriu-zisă de noviciat. Este pentru prima dată când apare
această perioadă de pregărire (noviciatul) în mănăstirile occidentale. Această
perioadă dura aproape un an. Solicitanta era încredințată unei călugărițe cu
mai multă experiență și îmbunătățită din punct de vedere duhovnicesc.
Aceasta o iniția metodic în viața monahală. La sfârșitul perioadei de
încercare, tot ea era cea care făcea un fel de dare de seamă referitoare la cea
care dorea să se călugărească și hotăra dacă aceea ar fi putut să fie primită în
comunitate. Dacă era acceptată, tânăra primea veșmântul monahal care
consta într-o rasă albă confecționată din lână de oaie. In mănăstire totul era
comun, până și hainele(care se confecționau ăn mănăstire), ca în comunitatea
din Ierusalim

7
 Călugărița avea dreptul la vizitatori (rudele), dar vizita avea loc în fața
unei călugărițe mai în vîrstă. Călugărița nu putea fi vizitată însă de oricine. O
puteau vizita rudele apropiate și persoanele evlavioase și care erau cunoscute
că aveau bune relații cu viața Bisericii. Mănăstirea era prevăzută cu două
curți. Vizitatorii aveau voie doar în prima curte (așa cum este actualmente în
Grecia). In cea de-a doua curte nu aveau acces decât episcopul, stareța și
preoții.
Mănăstirea nu avea voie să dețină școală pentru fetele din lume (ceea ce
vom vedea mai tărziu). Avea un sistem de instruire pentru fetițele
încredințate de părinți maicilor în vederea unei călugăriri, atunci când
ajungeau la maturitate.
In mănăstire nu se consuma carne. Excepție de la această regulă făceau
cele bolnave. Mesele erau foarte frugale. Cu ocazia praznicelor, masa era
mai consistentă. De obicei, erau două feluti de mâncare și desert.
Călugărițele nu dețineau fiecare căte o chilie. Totul era comun. De aceea,
dormeu în dormitoare mari.In dormitor era o sobrietate totală, ca într-un
mormânt. Era interzisă orice podoabă: covor, tablou, ornament artistic.
Maicile prestau diverse munci pentru întreținerea mănăstirii. Existau
diverse ateliere. Călugărițele treceau succesive prin tot ceea ce însemna
activitate în mănăstire, încât fiecare călugăriță știa să presteze orice acivitate
pe care o resupunea viața în mănăstire. Toate călugărițele erau obligate să
învețe să scrie și să citească. Rânduiala nu prevede că în mănăstirea
decălugărițe exista și atelier de copiat cărți.
In ceea ce privește conducerea mănăstirii, de remarcat este că stareța deținea
puteri depline. Uneori era ajutată de o adjunctă. Exista un Consiliu
duhovnicesc, dar subordonat stareței. Acest Consiliu avea rolul să-și asume
sarcinile cerute de Rânduială.
Rânduiala presupunea și sancțiuni. Cea mai grea consta în aplicarea a 39
de lovituri cu toiagul. I se lăsa însă stareței dreptul de a decide cu privire la
sancțiuni. Acestea nu erau codificate. Se cultiva și se insista pe iertare, pe
îngăduință, pe iubire frățească. Refuzul de a cesre iertare sau de a da iertare
celei care o cerea, aducea după sine sancțiunile ( opritul de la hrană sau
obligația de a rămâne închsă în chilie).
In mănăstire se cultiva privirea smerită, corectarea reciprocă dintre surori,
ascultarea necondiționată, prudența în vorbă. Călugărițele erau obligate ca în
fiecare zi să consacre două ore de studiu.
In ceea ce privește serviciul divin, privegherile din timpul nopții erau
obligatorii. Erau considerate: opus Dei.
In cea de-a doua parte a Rânduielii feminine (Recapitulatio) era descris
modul în care era aleasă stareța. Prima stareță a fost numită de episcop.
Următoarea a fost aleasă de comunitate. Episcopul confirma alegerea.
Rânduiala aceasta a fost aprobată de SfântulScaun. Prin urmare, episcopul
nu o mai putea schimba, cu atât mai puțin vreo stareță sau vreun Consiliu

8
 duhovnicesc. In cazul în care o stareță ar fi încălcat Rânduiala, celelalte
călugărițe aveau libertatea să i se opună. Potrivit acestei Rânduieli,
sancționată de Papă, stareța scăpa de autoritatea episcopului locului, ceea ce
ulterior se va generaliza în toată Biserica Romano-Catolică.
Mănăstirile înființate de Sf. Cezar au dat galiei mari personalități. După
modelul celor două mănăstiri din Arles,în partea de sud a Franței de azi,
probabil și în Spania unde se întindea jurisdicția Sfântului Cezar, au luat
ființă și alte mănăstiri.
Al doile succesor al Sfântului Cezar la Arles (546-550), episcopul
Aurelian, a înființat în Arles o mănăstire pentru călugărițe, Sf. Maria, și alta
pentru călugări, al cărui patron a fost Sf. Petru. Acesta a dat celor două
mănăstiri o altă Rânduială, inspirată nu numai din Rânduiala Sfântului
Cezar, ci și din Rânduielile Sfinților Ioan Casian, Augustin și Benedict.
Se pare că nu au fost puține mănăstirile din sudul Franței construite după
modelul celor din Arles. Din păcate, ulterior, atât cele din Spania, cât și cele
din sudul Franței au fost dărâmate de arabi, care au dominat la un moment
dat și sudul Franței până când Carol Martel i-a respins definitiv peste Pirinei
(734). Cât despre Spania, lucrurile au fost mult mai grav. Aceata a rămas
până în secolul al XVI dominată de mauri, încât mănăstirile de altădată au
fost complet distruse. Când sudul Franței și-a recăpătata libertatea,
rânduielile din Arles erau de mult uitate. Locul lor fusese luat de Sf.
Benedict și Rânduielile lui.
Mănăstirea Sfântului Cezar a dăinuit până la Revoluția franceză. In 1792
ea a fost vândută ca un bun comun. In parte a fost și dărâmată. In sec.al XIX-lea
a adăpostit un azil de bătrâni. Refăcute în 2010, clădirile acestei mănăstiri.