Tănăsachi Tudor-Maximilian

,,Istorie și mit în conștiință românească” – Lucian Boia

- câteva păreri că o recenzie -

Menționez din capul locului că aceste rânduri nu urmăresc o relatare sistematică a

conținutului capitolelor, ci mai degrabă țintesc spre descrierea manierei de lucru a autorului,
întrucât îl voi lăsa pe viitorul cititor să descopere de unul singur denumirea conceptelor din
mintea sa, deoarece autorul acestui eseu a fost uimit să descopere cum abstractul gândirii poate fi
reprezentat atât de bogat prin cuvinte. De asemenea, presupun că evaluatorul acestor rânduri
cunoaște foarte bine direcția pe care paginile lucrării lui Boia o urmează și nu doresc să-l
plictisesc mai mult decât este necesar. Câteva indicii legate de conținut îmi sunt totuși
indispensabile.

Pentru început, o părere despre locul acestei lucrări în lista de lecturi a studentului,
pasionatul, diletantului ori a oricărui om cu o minte îndeajuns de scormonitoare în ceea ce
privește istoria. Autorul este unul dintre exponenții conceptului de istorie a imaginarului a Școlii
de la Annalles în istoriografia autohtonă. ,,Istorie și mit …” îl familiarizează pe cititor cu această
dimensiune a trecutului ce se reflectă atât de bine în prezentul acestuia, descompunându-i în fața
ochilor săi propriile sale concepții cu care este atât de familiarizat prin intermediul unei analize
critice, imparțiale, în principiu referitoare la curentele istoriografice și deci la cum s-a scris
istoria, în paralel cu ce se poate deduce în mod cert. Pasul familiarizării cu conceptele este unul
peste care cititorul român trece cu ușurință, întrucât acestea sunt încorporate în cultura populară
ce îl înconjoară și din care, în lipsa unor cunoștinte ceva mai aprofundate, își hrănește propriile
opinii. Tot ce îi mai rămâne autorului de făcut este să-și familiarizeze cititorul cu metoda sa prin
intermediul unor argumentări pe cât de convingătoare, pe atât de facile, ceea ce face din această
lucrare una neobișnuit de accesibilă.

Prin intermediul acestui aspect putem deduce și publicul pentru care această carte a văzut
lumina tiparului. Conceptele – miturile – tratate de autor au ajuns să fie tratate tocmai din cauza
popularității lor. Nu merită deci și analiza acestora într-un spirit critic o popularitate
asemănătoare? Desigur, această idee este parte a unei utopii. Desigur că numărul minților în care
concepția populară despre Mihai Viteazul este mai mare decât numărul perechilor de ochi ce vor
Tănăsachi Tudor-Maximilian

trece peste rândurile lui Boia despre acest subiect. Însă văd încercarea de a da o notă de
accesibilitate lucrării că fiind de lăudat. Dovadă este și popularitatea să.

Mă voi folosi de exemplul lucrării lui Bart D. Ehram, ,,Ce s-a pierdut din creștinism”.
Ideea în jurul căreia discursul autorului este structurat este reflectată în următoarele rânduri: ,,Fie
că o admit sau nu, practic toate formele de creștinism modern provin dintr-o singură formă de
creștinism, care a ieșit victorioasă din conflictele din secolele al II-lea și al III-lea. Această unică
formă de creștinism a hotărât care este perspectiva creștină “corectă”, a hotărât cine poate
exercita autoritatea asupra credinței și a practicii creștine și a mai stabilit ce forme de creștinism
vor fi marginalizate, date deoparte, nimicite.” ( Bart Ehrman, Ce s-a pierdut din creștinism,
Editura Humanitas, p. 24). Un demers asemantor în ce privește reconstrucția istorica a ideii
poate fi observat în lucrarea pe care acest eseu o vizează. Etnogeneza românească poate fi
folosită ca un exemplu elocvent. Istoricul roman trece prin situația politică ce a influențat
anumite curente istoriografice, lăudând demersurile diverșilor autori ce s-au folosit de analiza
critică în aceasta problematică. Capitolul trece de la pura romanitate a Școlii Ardelene la
echilibrul daco-roman al perioadei interbelice, ajungând până la fazele istoriografiei comuniste
referitoare la acest subiect (desigur, integrandu-le în context), pentru ca finalul sforii pe care
autorul o urmărește să poată fi găsită de cititor iesindu-i din ureche și sprijinindu-se artistic pe
umărul său de multă vreme. O interpretare de acest tip în domeniul istoriei dezvăluie numeroase
anacronisme ale diferitelor epoci, până în cea prezenta. Observând intransigența diferiților
oameni ai diferitelor timpuri (intrebandu-se cum aceasta a fost posibilă ori chiar înțelegând-o)
cititorul fie se va lepăda de a sa, contrariul fiind acum inseparabil pentru acesta de căderea în
derizoriu. Această lectură îi învață pe cei pe care îi preocupă că tăria concepțiilor nu se sprijină
pe durata prezenței acestora în aparatul cognitiv al individului, invitând, într-un sens mai larg, la
o interpretare critică a diferitelor aspecte despre care originile cunoașterii sunt uitate ori a căror
tăgăduire nu este percepută ca fiind necesară, ori chiar posibilă.

Evoluția gândirii din spatele etnogenezei este afișată cu minuțiozitate de către L. Boia,
care aproape se detașează de aceasta, lăsând ideile diverșilor istorici să se războiască unele cu
celelalte în contextul politic, economic și social în care au activat fiecare în parte, implicandu-se
numai pentru a trage câteva concluzii și a toarce un fir roșu al istoriografiei. Însă sunt contextele
ideilor prezentate cu îndeajuns de multă onestitate încât acestea să fie înțelese pe deplin? Pot fi
Tănăsachi Tudor-Maximilian

ele înțelese pe deplin ori măcar corect? Însă unde se află corectitudinea? Studentul de anul I
trebuie să recunoască aici că triajul informațiilor ce urmează să constituie fundalul discursului
istoric al diferitelor epoci i se pare a fi unul cinstit. Însă îl vede în continuare ca pe o modalitate
de a influența nuanțele și deci o potențială breșă a obiectivității. Întrucât nivelul de pregătire al
istoricului-autor nu poate fi adus în discuție, rămâne de reflectat asupra bunei-credințe a acestuia.
Totuși, în lipsa unor indicatori clari care să infirme această bună-credință, sunt nevoit să dau
căștig de cauză premisei de nevinovăție. Tendința autorului spre obiectivitatea interpretării și mai
ales a surselor (existând în introducerea ediției a II-a chiar și un subcapitol dedicat statisticilor,
ale căror limite sunt descrise) îi oferă acestuia credibilitate. Este însă invitația lui Boia o lama cu
doua tăișuri pentru el? Îl poți critica pe cel ce te învață să critici? Desigur.

Referindu-mă în continuare la descrierea etnogenezei, cu riscul de a fi acuzat de o lectura

incompletă, vreau să scot în evidență soluția ultimă la care autorul pare să apeleze în
imposibilitatea tragerii unei concluzii certe. Acesta consideră că cercetarea care se întinde pe
câteva secole referitoare la această problematică, din pricina absenței materialului ce poate fi
interpretat, trebuie să se încheie în mod incert: ,,Nu se pune problema renunţării la miturile
fondatoare, dar problema dedramatizării şi depolitizării lor trebuie pusă. Chestiunea este valabilă
nu numai pentru români, şi nici în primul rând pentru români, ci în mod egal pentru toată lumea,
cel puţin în spaţiul Europei Centrale, dat fiind că Occidentul, învăţând ceva din istoria recentă,
şi-a atenuat considerabil discursul conflictual privitor la origini. Europa se construieşte pe baza
realităţilor actuale, inclusiv a actualei hărţi politice şi etnografice. Implicarea trecutului în
prezent (de fapt, proiectarea prezentului asupra trecutului) poate genera conflicte inextricabile.
Este firesc ca fiecare naţiune să-şi respecte şi să-şi iubească istoria, dar este o iluzie (care poate
deveni periculoasă) că istoria ar fijalonat deja drumul pe care-I avem în continuare de parcurs.
Responsabilitatea zilei de azi este a noastră, nu a strămoşilor; viitorul nu se construieşte privind
spre trecut.” Deși această frază ar putea fi interpretată răutăcios în multe feluri, consider că,
asemenea unui arheolog ce lasă în pământ un vas ceramic ce altfel s-ar transforma în praf,
istoricul este nevoit uneori să lase loc întrebării să coexiste cu comunitatea.

Astfel, ,,Istorie și mit (…)” este o lucrare ce încorporează în paginile sale istoria unor
realități ale românilor prezentate în mod succint și printr-o argumentare bine documentată și
structurată, dar și un mod de a gândi ceva mai analitic în privința construcțiilor intelectuale. Așa
Tănăsachi Tudor-Maximilian

cum am menționat mai sus, armele autorului pot fi folosite împotriva sa, însă, în fața puterii de
convingere a istoricului, un cititor neexperimentat în domeniul acestuia poate căpăta statutul unui
orb la înec.